MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 26 NOIEMBRIE 2019
PARTEA A DOUA ȘI ULTIMA


RELIGIE ORTODOXĂ 26 Noiembrie

Sf. Cuvios Alipie Stâlpnicul, Cuviosul Mucenic Nicon si Sfântul Cuvios Stelian Paflagonul

1. Sfântul Cuvios Stelian a fost închinat lui Dumnezeu încă din pântecele maicii sale şi s-a făcut locaş Duhului Sfânt. El, împărţindu-şi la săraci bogăţia ce avea şi făcându-se monah, covârşea pe toţi prin aspra lui vieţuire şi anevoioasă sihăstrie.

S-a dus apoi în pustie şi vieţuia într-o peşteră şi primea hrană de la înger. Acolo, s-a învrednicit şi de darul doctorilor fără de arginţi şi tămăduia multe şi grele suferinţe, mai ales pe timp de molime, când mureau mulţi copii. Era rugător pentru sănătatea copiilor şi pentru familiile creştine care-i cereau ajutorul duhovnicesc.

Astfel, el era socotit sprijinitorul şi ajutătorul copiilor. Deci, pururea pomenitul, Stelian, aşa vieţuind, vindecări şi multe minuni săvârşind, la adânci bătrâneţi s-a mutat către Domnul. Nu se cunoaşte timpul vieţuirii sale. Unii socotesc că Sfântul a trăit în Paflagonia (Asia Mică) în vremea domniei împăratului Heraclie (610-641). O parte din sfintele sale moaşte se găseşte şi în ţara noastră, la biserica Sfântul Stelian-Lucaci din Bucureşti.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

2. Alipie, sluga lui Hristos, îşi avea patria în cetatea Adrianopole, ce este în părţile Paflagoniei. Domnul l-a ales chiar din pântecele maicii sale, fiindcă maică-sa când era îngreuiată cu dânsul şi aproape de naştere, a văzut într-o noapte o vedenie ca aceasta. I se părea că ţine în mâinile sale un miel foarte frumos care avea în coarnele sale două făclii aprinse şi ardea luminat. Iar când avea să se nască pruncul, o mare lumină dumnezeiască a umplut casa. Acesta era semnul luminării faptelor lui celor bune, căci avea să fie lumina lumii.

După naştere, adormind maică-sa, iarăşi a văzut o vedenie în acest chip: I se părea că vede tot poporul acelei cetăţi adunându-se în casa ei şi cu psalmi şi cu cântări a înconjurat pe pruncul care se născuse. Aceste vedenii le avea maică să puse în inima sa şi zicea: „Ce are să fie copilul acesta?”

Nu după multă vreme murind bărbatul ei, petrecea în văduvie, în post şi rugăciuni, nevrând să se mai mărite după al doilea bărbat. Ci vieţuia lui Hristos în curăţie, dându-se pe sine şi pe fiul său în a Lui purtare de grijă, căci El este părinte al orfanilor şi al văduvelor.

Deci, înţărcând pe copil, l-a adus în biserică şi l-a dat pe el Sfântului Teodor, episcopul acelei cetăţi, care, cunoscând cu duhul darul lui Dumnezeu ce era în copil, l-a iubit pe el foarte mult şi l-a învăţat dumnezeiasca Scriptură.

Venind în vârstă şi sporind cu înţelepciunea mai mult decât alţii, s-a făcut iubit lui Dumnezeu şi oamenilor, pentru obiceiul său cel bun şi pentru faptele lui cele bune şi mari. Căci Alipie era plin de frica lui Dumnezeu, de smerenie şi de blândeţe. În vârstă tinereţelor sale arăta înţelepciunea cărunteţelor şi avea viaţa neprihănită. Drept aceea a fost pus econom al bisericii, apoi hirotonit diacon şi slujea lui Dumnezeu cu credinţă şi evlavie.

După câtăva vreme i-a venit dorinţă ca să vieţuiască deosebit în singurătate, ca fiind în linişte, mai cu osârdie să slujească lui Dumnezeu şi să se îndulcească de neîncetate gândiri către El. Deci, a descoperit această dorinţă a inimii sale fericitei sale maici, care, asemănându-se proorociţei Ana, nu se depărta de la biserică slujind ziua şi noaptea cu post şi cu rugăciune. Apoi şi-a împărţit toată averea la săraci şi s-a făcut mireasa lui Hristos, fiind diaconiţă.

Acestei plăcute de Dumnezeu i-a spus gândul său Sfântul Alipie, zicând: „Voiesc să mă duc în părţile Răsăritului, căci aud că mulţi sfinţi vieţuiesc acolo prin pustie, în linişte. Deci, mă voi sălăşlui împreună cu dânşii şi, uitându-mă la viaţa lor cea plăcută, voi urma cu ajutorul lui Dumnezeu faptelor lor celor bune. Iar tu maica mea, roagă-te pentru mine ca să-mi îndrepteze Domnul calea după voia Sa cea sfântă şi ca să-I fie plăcută Lui viaţa mea”.

Iar ea, nesupărîndu-se de despărţirea fiului, şi-a ridicat mâinile în sus şi s-a rugat lui Dumnezeu cu sârguinţă pentru dânsul. După aceea, binecuvântându-l, l-a slobozit cu pace şi a ieşit fericitul din cetatea Adrianopoli, neştiind nimeni, fără numai maică să. Şi alerga ca şi cerbul spre izvoarele apelor, avându-şi inima aprinsă cu dorinţă dumnezeiască. Apoi înştiinţându-se episcopul de plecarea lui, s-a supărat foarte şi toţi clericii şi mirenii se mâhniseră că s-au lipsit de un convieţuitor bun ca acela, care cu chipul faptelor bune şi cu viaţa se asemăna îngerilor. Căci împodobea Biserica lui Dumnezeu şi mult folos aducea credincioşilor, deşteptându-i pe ei către nevoinţă.

Deci îndată a trimis episcopul pretutindeni să caute pe fericitul Alipie, şi după multe zile aflându-l în Evhaita, în ziua praznicului Sfântului Mucenic Teodor, abia l-a putut întoarce iarăşi în patria sa, pe de o parte cu rugăminte, iar pe de alta cu îngrozire, Dumnezeu mai înainte văzând cele bune, ca să nu se lipsească ţara Paflagoniei de un luminător ca acela, prin care mulţi se povăţuiau să se întoarcă de la întunericul păcatelor, la lumina vieţii celei cu plăcere de Dumnezeu.

Întorcându-se fericitul întru ale sale, se mâhnea foarte tare căci i s-a împiedicat nevoinţa şi i s-a tăiat dorinţa lui. Ci Dumnezeul a toată mângâierea, l-a mângâiat prin oarecare arătare dumnezeiască. Căci a văzut fericitul în vedenie un bărbat prea minunat, iar mai bine zis, pe îngerul lui Dumnezeu, zicând către dânsul: „Nu te supăra, Alipie, pentru că te-ai întors din calea cea dorită de tine; să ştii bine că acolo este loc sfânt, unde, iubind omul pe Dumnezeu îşi alege a vieţui cu bună credinţă şi cu plăcere de Dumnezeu”.

Cu acest fel de vedenie mângâindu-se Alipie, a încetat de a se mai mâhni şi petrecea după aceea în viaţa călugărească, nevoindu-se cu dinadinsul şi slujind lui Dumnezeu. Dar avea dorinţă neschimbată de a vieţui deosebit la un loc. Drept aceea, de multe ori ieşind din chilia sa, înconjura munţii cei dimprejur, câmpiile şi pădurile, căutând un loc ca acela în care i-ar fi cu înlesnire a petrece în gândire la Dumnezeu.

Deci, mergând într-un munte ce era de cetate la partea de miazăzi şi, văzând acolo un loc înalt şi frumos, liber de toată tulburarea, i-a plăcut şi, aducând unelte de săpat, a făcut o fântână pentru apă şi nu atât cu sapa pe cât cu buzele rugându-se cu dinadinsul către Dumnezeu, a scos apă din pământ sus în munte.

Apoi, mergând la episcop, l-a rugat să-i dea voie să vieţuiască acolo şi să zidească o biserică. Iar episcopul, deşi nu l-a oprit de la dorirea lui, însă trimiţând pe ascuns, a astupat izvorul cu pietre mari şi l-a umplut cu pământ, căci nu voia să locuiască fericitul în acel munte, pentru că muntele era înalt şi cu greu de suit celor ce voiau să vină la dânsul şi foarte departe de cetate; ci voia să vieţuiască mai aproape, la un loc mai lesnicios. Iar fericitul Alipie, văzând izvorul astupat, a lăsat muntele acela şi, umblând împrejurul cetăţii, îşi căuta alt loc.

Era înaintea cetăţii aceleia o pustie în care se aflau de demult o mulţime de morminte elineşti în care vieţuiau şi duhuri necurate. Pentru această era tuturor înfricoşat locul acela şi nimeni nu putea să treacă pe acolo pentru îngrozirile cele drăceşti. Iar fericitul Alipie, văzând că toţi oamenii fug de pustia aceea, s-a sălăşluit acolo într-un mormânt elinesc şi era deasupra un stâlp de piatră, iar deasupra un idol.

Sfărâmând cuviosul idolul ca pe un vas de lut, a pus în locul lui cinstită Cruce şi aşa, netemându-se de înfricoşările şi năpădirile diavolilor, a început a vieţui acolo, izgonind cu arma Crucii şi cu săgeţile rugăciunilor sale, cetele diavoleşti. Apoi dormind, a văzut în vedenie doi bărbaţi cinstiţi, cu veşminte preoţeşti îmbrăcaţi, care au zis către dânsul: „Până când ne-ai lăsat să te aşteptăm pe tine aici, o, omule al lui Dumnezeu? Apoi de eşti tu Alipie cel mai înainte rânduit de Dumnezeu ca să sfinţeşti locul acesta şi să înmulţeşti peste dânsul binecuvântarea Lui, fără de zăbavă fă ceea ce se cade ţie a face”.

Deşteptându-se cuviosul din somn, se miră de cuvintele bărbaţilor care se arătaseră şi nu pricepea cine sunt bărbaţii aceia şi ce are de făcut în locul acela, ca să poată înmulţi peste dânsul binecuvântarea lui Dumnezeu. După aceasta Teodor, episcopul lui, avea trebuinţă să meargă la împărat şi era de nevoie ca Sfântul Alipie, ca un cleric bisericesc ce era, să călătorească împreună cu episcopul său. Deci, a pornit cu dânsul, făcând voia arhiereului său şi l-a petrecut până la Calcedon.

Iar când era să intre episcopul în corabie, ca să meargă pe apă către Constantinopol, Alipie a intrat într-o biserică ce era acolo aproape de mare şi, rugându-se într-însa, a şezut jos şi a adormit puţin. Şi iată că i s-a arătat în vedenie o fecioară preafrumoasă, strălucind ca soarele şi zicându-i: „Scoală degrabă Alipie!”. Iar el, mirându-se de frumuseţea ei, a întrebat-o: „Cine eşti tu, doamna mea? Şi pentru ce-mi porunceşti a mă scula degrabă?” Dar ea a zis către dânsul: „Eu sunt muceniţa Eufimia, roaba lui Hristos. Deci, scoală-te şi dacă voieşti să mergi în patria ta, voi merge şi eu împreună cu tine şi, vrând Dumnezeu, voi fi ţie împreună călătoare şi ajutătoare”.

Acestea zicând sfânta, Alipie s-a deşteptat şi n-a văzut pe nimeni înaintea sa, decât numai a aflat inima sa plină de bucurie duhovnicească şi a cunoscut că voieşte Dumnezeu să se întoarcă la linişte. Deci, lăsând pe episcop, s-a întors în patria sa, având împreună călători cu dânsul în chip nevăzut, ajutorul şi rugăciunile Sfintei Marei Muceniţe Eufimia, a cărei minunată vedere şi vorba cea dulce avându-le în mintea sa, se veselea cu duhul.

Venind către Adrianopol, la locul său de linişte, s-a gândit să zidească o biserică în numele Sfintei Eufimia. Dar, neavând avere pentru acest lucru – căci n-a câştigat nici aur, nici argint, nici aramă, ci era sărac cu trupul şi cu duhul, urmând Domnului Celui ce a sărăcit pentru noi -, a rugat pe nişte cetăţeni cunoscuţi ai săi şi vecini că să-l ajute. Iar aceia, înţelegând dorinţa lui, i-au dat cu bunăvoinţă toate cele de trebuinţă. Şi degrab, sfinţind locul în mijlocul mormintelor elineşti, a săpat temelie, ca să zidească biserica Sfintei Muceniţe Eufimia.

Fiind săpată temelia, i s-au arătat iarăşi acei doi bărbaţi, mai sus pomeniţi, în veşminte preoţeşti, dintre care unul ţinea în mână o cădelniţă şi cădea temelia, însemnând în ce chip va fi biserica; iar celălalt cânta „Osana” împrejurul locului aceluia. Dar cine erau bărbaţii aceia, nicidecum nu se ştie, ci după câtăva vreme s-au aflat acolo nişte moaşte nestricate şi cu bună mireazmă, ale unor bărbaţi care erau în chipul cum i-a văzut în două rânduri Cuviosul Alipie în vedenie. Şi au fost puse acele sfinte moaşte în aceeaşi biserică, după porunca sfântului.

Mai înainte de sfinţirea bisericii, văzând cetele cele diavoleşti că prin sârguinţă Sfântului Alipie, în locul unde era locaşul lor se va face sălăşluire a sfinţilor, şi unde erau nălucirile şi înfricoşările lor, acolo va începe să fie darul lui Dumnezeu, s-au pornit asupra chiliei sfântului şi asupra bisericii celei din nou zidită, cu mare strigare şi zgomot, vrând ca să răstoarne biserica din temelie şi pe sfântul bărbat înfricoşându-l să-l izgonească de acolo.

Deci strigau cu felurite glasuri şi se iuţeau ca nişte războinici mânioşi sau ca nişte fiare întărâtate. Dar ostaşul lui Hristos îndată a stat la rugăciune şi cu aceea într-armîndu-se, ca şi cu o armă nebiruită, a biruit puterea cea diavolească şi a fugit cu ruşine şi ca nişte praf spulberat de vânt.

Fiind sfinţită biserica, au început a veni oameni din cetate, spre lauda lui Dumnezeu, ca să audă învăţăturile sfântului cele folositoare. După aceasta, într-armîndu-se cuviosul mai tare asupra vrăjmaşilor celor nevăzuţi, s-a suit pe un stâlp, asemănându-se Sfântului Simeon stâlpnicul cel dintâi. Şi a stat pe dânsul ca de strajă, luând seamă de departe la cetele diavoleşti, care năvăleau asupră-i, luptându-se cu dânsele cu bărbăţie ziua şi noaptea. Iar aceia, deşi erau biruiţi de dânsul totdeauna, însă iarăşi se ispiteau fără de ruşine a năvăli asupra lui.

Într-o noapte au început duhurile cele înrăutăţite a năvăli cu pietre asupra sfântului şi a-l răni tare. Iar sfântul, răbdând loviturile pietrelor, zicea către diavoli: „Ce aveţi cu mine, o, pierzătorilor şi urâtorilor de oameni diavoli? Pentru ce vă tulburaţi în deşert şi cu toată răutatea vă sculaţi asupra robului lui Dumnezeu? Vedeţi pietrele pe care le aruncaţi asupra mea, acestea vor mărturisi răutatea şi îndrăzneala voastră cea fără de ruşine înaintea Hristosului meu, în ziua venirii Lui celei de a doua. Şi să ştiţi că eu nu iau în seamă aruncarea voastră cu pietre asupra mea, ci o socotesc că o jucărie copilărească.

Iată, am să arunc jos aceste scânduri mici, care sunt acoperământ deasupra capului meu, ca mai cu înlesnire să primesc de la voi lovirile cu pietre şi să rabd pentru Domnul meu acestea, cum a răbdat şi Sfântul Ştefan, întâiul mucenic, pe care l-aţi ucis voi prin mâinile iudeilor; căci împreună cu acei jidovi veţi moşteni focul gheenei”.

Iar ei, auzind cuvintele acestea şi cunoscând că este gata pătimitorul cel nebiruit, ca toate să le rabde pentru Dumnezeu, au fugit cu totul din locul acela.

Auzind acestea unii dintre oamenii care treceau pe acolo în noaptea aceea şi care au întâmpinat pe diavoli fugind din locul acela suspinând şi strigând cu tânguire: „Alipie ne-a izgonit din locaşul nostru! Deci, unde ne vom duce, neavând loc nicăieri?” Iar Cuviosul Alipie, aruncând acel acoperământ de pe stâlp, ce era deasupra capului său, stătea acolo având acoperământ cerul şi răbdând cu vitejie toate schimbările vremii şi ale văzduhului: iarna, zăduful, ploile, grindină, zăpada, gerul şi gheaţa.

Astfel s-a făcut singur de voia sa mucenic, nu numai un an, ci cincizeci şi trei de ani a pătimit pe acel stâlp, stând ca şi cum ar fi fost pironit pe Cruce. Şi se adună la dânsul mulţime de popor, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, ca să asculte de la dânsul cuvinte folositoare şi să se tămăduiască de neputinţele cele sufleteşti şi trupeşti; iar alţii voiau să vieţuiască lingă dânsul. Pentru aceea a poruncit sfântul să zidească două mănăstiri lângă stâlpul lui, una pentru bărbaţi şi alta pentru femei, de o parte şi de cealaltă a stâlpului. Iar el, în mijloc pe stâlp, stând ca o făclie în sfeşnic, lumina amândouă mănăstirile cu învăţătura sa şi cu chipul vieţii sale îngereşti.

Apoi cu rugăciunile sale le apăra şi le dădea legile şi rânduielile vieţii călugăreşti, ca să se păzească cu dinadinsul de meşteşugirile diavoleşti. Dar mai ales femeilor le poruncea să nu fie văzute niciodată de ochi bărbăteşti. Şi vieţuia în mănăstirea de fecioare şi maica fericitului Alipie împreună cu fiica sa Maria, sora lui, şi cu altele din femeile cele de bun neam ale acelei cetăţi, între care erau două, Eufimia şi Euvula, care, lăsându-şi averile lor, copii, rudenii, prieteni şi toată lumea aceasta deşartă şi plăcerile, s-au îmbrăcat în chipul îngeresc şi chiar îngerilor s-au asemănat cu viaţa lor.

Iar maica cuviosului, fiind cu rânduiala diaconiţă, deşi vieţuia călugăreşte în mijlocul călugăriţelor, însă nu voia să se îmbrace în chipul lor, zicând că tot aceeaşi este a fi diaconiţă ori călugăriţă. Şi o rugă adeseori cuviosul să se îmbrace în chipul călugăresc, dar ea nu-l asculta până când, fiind certată printr-o vedenie, a rugat pe fiul său să o îmbrace în chipul acela. Căci a văzut odată în vedenie nişte palate foarte frumoase şi auzea într-însele un glas preadulce al celor ce cântau şi slăveau pe Dumnezeu.

Apoi, voind să intre şi ea acolo, un bărbat cinstit şi purtător de lumină care străjuia intrarea acelor palate, a oprit-o, zicând: „Nu vei intra, pentru că aici dănţuiesc roabele Domnului care I-au slujit în chip călugăresc, iar tu nu ai îmbrăcăminte asemenea lor. Deci nu poţi intra aici şi nici să te împărtăşeşti de veselia lor”. Aceste cuvinte auzindu-le maica sfântului, s-a ruşinat foarte şi deşteptându-se din somn, l-a rugat cu dinadinsul ca s-o îmbrace în chipul călugăresc.

Fiind îmbrăcată în chipul călugăresc, a început îndoit a se nevoi, adăugând osteneli peste osteneli, apoi nevoindu-se mulţi ani în viaţa călugărească, bine a plăcut lui Dumnezeu şi s-a mutat către El. Iar fiul ei, Cuviosul Părintele nostru Alipie, atât de plăcut s-a făcut lui Dumnezeu, încât chiar în viaţa sa era luminat cu lumina cerească. Căci de multe ori se arăta peste capul lui un stâlp prea luminat ca de foc şi tot locul acela îl lumină. Şi aceasta se făcea uneori ziua, iar alteori noaptea, când erau tunete şi fulgere. Atunci acea lumină cerească se arăta peste sfântul, mai sus de stâlpul acela.

Aceasta mulţi s-au învrednicit a o vedea adesea, dintre cei bine credincioşi şi care vieţuiau cu sfinţenie. Iar unii, cărora li se întâmpla de vedeau de departe acea minune, li se părea că arde stâlpul sfântului cu foc nematerialnic; iar cei vrednici priveau luminat la acea lumină de negrăită slavă cerească. Căci aşa preamărea Dumnezeu pe plăcutul Său.

Multe minuni a făcut sfântul, cu darul lui Hristos. Pe cei bolnavi a tămăduit, pe diavoli din oameni a izgonit şi cele ce erau să fie a proorocit. Iar mai înainte de sfârşitul lui, cu paisprezece ani, au fost lovite cu nişte răni cumplite picioarele lui, încât nu era cu putinţă a sta pe picioarele sale; ci aşa a zăcut pe o parte până la moartea sa.

Şi când voiau ucenicii lui să-l întoarcă vreodată şi pe partea cealaltă, el nicidecum nu-i lăsa, ci răbda că alt Iov, mulţumind lui Dumnezeu, către Care s-a şi mutat cu bucurie. Iar după mutarea lui, multe tămăduiri dădeau sfintele lui moaşte, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel preamărit, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în veci. Amin.

3. Sf Cuv Mc Nicon. 

   Cuviosul părintele nostru Nicon s-a născut în cetatea ce se numeşte Iuriev şi era dreptcredincios şi bun la obiceiuri. Căci încă din tânăra vârsta, voind să slujească lui Dumnezeu, a mers la Sfântul Serghie în mănăstire şi s-a rugat sfântului să-l îmbrace în chipul monahicesc. Iar Sfântul Serghie l-a trimis la mănăstirea ce se numea Visoca, la ucenicul său Atanasie, unde, prin porunca sfântului, s-a tuns Nicon, şi petrecea în mănăstirea Visoca cu toată smerenia.

    Venind el în vârstă cea desăvârşită, l-a făcut presbiter în acea mănăstire şi iarăşi a mers la Sfântul Serghie şi de la dânsul s-a deprins în viaţa cea monahicească. Căci îl iubea foarte mult Sfântul Serghie şi cu învăţătură îi adăpa sufletul său. Iar Nicon asculta cu osârdie pe Sfântul Serghie şi petrecea în chilie cu dânsul. După aceasta, Sfântul Serghie mai înainte cu şase luni de moartea sa, a chemat pe toţi fraţii şi înaintea tuturor a pus pe Nicon egumen în locul său şi i-a dat toată mănăstireasca rânduiala şi grija pentru fraţi; iar sfântul petrecea singur în linişte.

    După şase luni, Sfântul Serghie s-a dus din viaţa aceasta către Domnul, iar fericitul Nicon cu toţi fraţii, luând sfântul trup al Cuviosului părintelui său Serghie, cu cinste l-au îngropat, cu multe lacrimi. Şi toate învăţăturile câte a auzit de la părintele său, el le împlinea, încât era chip îndestulat spre învăţătura tuturor fraţilor, ca şi fericitul Serghie. După aceasta, nelegiuitul împărat Eleghie, cu mulţime de barbari a venit asupra dreptei credinţe; iar Stăpânul Hristos, ca să nu dea acel loc sfânt spre pustiire şi spre călcarea barbarilor celor fără de Dumnezeu - pe când Nicon şedea să se odihnească puţin -, i s-a arătat Sfântul Serghie cu doi arhierei, cu Sfântul Petru şi Alexie, făcătorul de minuni, mitropoliţii a toată Rusia, şi i-au zis: "Aşa au voit dumnezeieştile judecăţi, ca să vină şi aici năvălirea barbarilor, iar tu, fiule, de aceasta nu te întrista, că iarăşi o să se întemeieze mănăstirea".

    Astfel sfinţii, binecuvântând pe fericitul Nicon, s-au făcut nevăzuţi. Iar el, deşteptându-se, a văzut la arătare pe aceiaşi sfinţi, la mănăstire, mergând de la chilia lui spre biserică. După aceasta, barbarii care s-au pomenit mai sus, au prădat părţile acelea, până la mănăstirea Sfântului Serghie. Apoi Cuviosul părinte Nicon cu fraţii, s-au dat în lături de acolo, dând loc mâniei celei viitoare. Iar barbarii năvălind asupra mănăstirii, au ars-o cu foc.

    După plecarea barbarilor, fericitul Nicon cu fraţii s-au întors la mănăstire şi văzând iubitul loc prădat şi ostenelile Sfântului părinte Serghie arse cu foc de barbarii cei fără de Dumnezeu, se mâhneau foarte mult de aceasta. Apoi, adăugind sârguinţă, a ridicat o biserică mică degrab, trapeză şi chilii pentru trebuinţele fraţilor. După aceea, pe îndelete, a zidit o biserică de piatră, în numele Sfintei Treimi, deasupra mormântului Cuviosului Părinte Serghie şi a înfrumuseţat-o cu icoane şi cu multe podoabe. Şi a petrecut în acea egumenie treizeci şi şapte de ani, toate părinteştile orânduieli isprăvindu-le, învăţând din destul pe fraţi pentru folosul sufletesc.

    Ajungând la adânci bătrâneţi, s-a văzut slab şi apropiindu-se de sfârşitul vieţii sale, s-a împărtăşit cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos şi i s-a adeverit din dumnezeiasca descoperire, despre mântuirea sa; căci în vedenie i s-a arătat odihna cea răsplătită lui prin Cuviosul Părinte Serghie. Drept aceea grăia fraţilor la sfârşitul său: "Să mă duceţi de acum în cămara mea cea luminoasă, pe care mi-au pregătit-o rugăciunile Sfântului meu părinte Serghie, că aici nu voi suferi a fi".

    Aşa grăind mult timp şi pace dându-le, şi-a dat sufletul său Domnului în ziua a şaptesprezea, a lunii noiembrie. Iar fraţii, cu cinste petrecând pe fericitul, aproape de mormântul Cuviosului Părinte Serghie, au pus trupul Sfântului Nicon unde şi până acum zac amândoi şi multe tămăduiri dau celor ce cu credinţă se apropie de ei. De aceea Dumnezeului nostru I se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU 26 Noiembrie

A: PLĂCINTE; GUSTĂRI

Icre de post

Ingrediente:

1 ceaşcă de griş
3 ceşti de suc dulce de roşii
2-3 cepe
1 ceaşcă de ulei
sare,
piper

Preparare:

Sucul de roşii se pune la foc mic să clocotească. Se adaugă în ploaie grişul, se amestecă cu grijă până ce grişul se umflă. Se ia de pe foc şi se lasă să se răcorească.

Se adaugă puţin câte puţin uleiul, frecându-se cu lingura de lemn sau cu mixerul până se încorporează tot uleiul.

La sfârşit se adaugă, dupa gust, ceapa fin tocată, sarea şi piperul.

B: SALATE

Salată acordeon

·       5 roşii de mărime potrivită;

·       3 castraveciori subţiri;

·       Câteva frunze de salată verde;

·       Sos vinegret

Se ornează un platou întins cu frunzele de salată bine spălate.

Se spală roşiile şi se taie în jumătăţi.

Fiecare jumătate se aşază cu tăietura în jos şi se taie în 5 – 6 felioare fără să fie străpunsă roşia până în partea de jos.

Între felioare se introduc rondele subţiri de castraveţi curăţaţi de coajă şi aşezate în aşa fel încât rondela de castravete să rămână puţin deasupra suprafeţei roşiei pentru a fi vizibilă.

Jumătate de roşii astfel împănate cu felii de castraveţi se aşază pe platoul ornat cu frunzele de salată.

Se stropesc roşiile pe deasupra cu sos vinegret numai cu puţin timp înainte de a fi servite.

C: SOSURI

Sos vinegret

·       ½ ceaşcă ulei;

·       ¼ ceaşcă oţet;

·       1 linguriţă sare;

·       2 căţei usturoi bine pisat;

·       ½ linguriţă muştar

Într-un borcan cu capac înfiletat se amestecă prin agitare puternică ingredientele de mai sus.

Sosul se utilizează la salată verde sau la salată acordeon.

D: BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Supă de roşii cu soia

350 ml supă de legume
200 ml lapte de soia
60 g făină de soia
2 căţei de usturoi
5-6 foi de dafin
300 ml piure de roşii
80 ml ulei rafinat de soia
30 g soia texturată
sare şi piper, după gust
coriandru, pentru decor

1. Taie cubuleţe 20 g de soia texturată şi rade restul pe răzătoare.
2. Încălzeşte 20 ml ulei rafinat de soia într-o tigaie cu fundul gros.
3. Adaugă frunzele de dafin, piperul şi făina de soia. Prepară un sote.
4. Într-o tigaie separată, încălzeşte restul de ulei de soia.
5. Adaugă usturoiul tocat mărunt şi piureul de roşii.
6. Adaugă compoziţia din prima tigaie şi supa de legume şi lasă totul la fiert timp de 5 minute.
7. Adaugă treptat laptele de soia, amestecând în permanenţă.
8. Sărează, încorporează cubuleţele de soia şi lasă ciorba la fiert timp de 2 minute.
9. Decorează cu tofu ras şi coriandru tocat.

E: MÂNCĂRURI

Giganţi la cuptor

·       5 ceşti giganţi (boabe albe de fasole foarte mari);

·       Frunze de ţelină;

·       1 morcov;

·       Piper boabe;

·       1 ½ ceaşcă ulei;

·       4 cepe mari tocate;

·       1 căpăţână usturoi tăiat feliuţe;

·       Sare;

·       Piper măcinat;

·       Puţin zahăr;

·       1 legătură mărar fin tocat;

·       1 kg roşii bine coapte;

·       2 roşii tăiate în felii orizontale

Se urmează procedura obişnuită de fierbere a boabelor de fasole.

După ce s-au schimbat 2 ape, se adaugă apă fierbinte cât să cuprindă boabele de fasole, ţelina, morcovul tăiat, boabele de piper şi se lasă să fiarbă pe jumătate.

Se scurge de apă şi se aşază într-o formă.

Separat se căleşte ceapa, se adaugă roşiile decojite şi date pe răzătoare, usturoiul, sarea, piperul şi se fierbe sosul să se lege.

Se adaugă mărarul şi se răstoarnă sosul în formă peste boabele de fasole.

Se taie 2 roşii în felii orizontale şi se aşază deasupra în formă, se presară ulei, sare, piper.

Se dă la foc potrivit 50 minute şi dacă este nevoie se mai adaugă apă.

F: DULCIURI

Tartă cu biscuiţi

Blat:

·       3 ceşti biscuiţi simpli sfărâmaţi;

·       2 linguri zahăr;

·       ½ lingură scorţişoară;

·       6 linguri margarină topită

Umplutura:

·       ¼ ceaşcă fulgi de porumb;

·       2 linguri zahăr;

·       1 vanilie;

·       2 ceşti zeamă de compot;

·       1 cutie compot caise sau piersici

Într-un castron se amestecă ingredientele pentru blat.

Se unge o formă şi se toarnă în ea compoziţia.

Se tasează cu lingura şi se pune în frigider să se răcească.

Se amestecă zahărul cu fulgii de porumb, vanilia şi zeama de compot. Dacă zeama de compot este mai puţină se completează cu apă până la 2 ceşti.

Se amestecă la foc foarte mic până când crema se leagă bine.

Se opreşte focul şi se continuă amestecarea până se răceşte pentru a nu face crustă.

Se întinde crema în formă peste blatul rece de biscuiţi şi se ornează cu fructele din compot bine scurse.

ARTE 26 Noiembrie

MUZICĂ 26 Noiembrie

4 horas maior saxofone amor canções instrumental 🎷Música relaxante SAX romântica bonita

The Best Of Romantic Violin Instrumental Collection - Soft Romantic Love Songs Violin Music

VIVA LA MUSICA!! Paul Mauriat - Cinema Sounds Collection Vol.I & Vol.II.

TEATRU/FILM 26 Noiembrie

Eugene Ionesco

Rinocerii - Eugène Ionesco

Cantareata cheala - Eugene Ionesco

Eugene Ionesco - Lectia

Vara si fum - Tennessee Williams

Inocenta iubirii (Idiotul) - Feodor Dostoievski

POEZIE 26 Noiembrie

Costache Ioanid

De Crăciun

De Crăciun, sub fulgi zglobii,
pe Isus din nou vestindu-L
trec pe uliță copii
cu colindul.

Și din zori până-n apus,
pe-o steluță cu făclie,
ei duc lumii un Isus
de hârtie.

*

Dar tu, frate credincios,
porți tu Pruncul ce trăiește?
Duci în tine un Cristos
care crește?

Nu-i vreun gând ce te-a-nșelat,
un simbol sau o icoană?
Simți că-i viu cu-adevărat?
Cere hrană?...

După bezna cea de ani,
și-a adus copilul zorii?
Vin la tine cei sărmani?
Vin păstorii?

Simți că Cel ce l-ai primit
de lumină-ți umple gândul?
Și vin magi din răsărit
căutându-L?

Altfel, Pruncul nu e viu,
altfel, ochiul tău te-nșeală.
Altfel staulu-i pustiu,
ieslea-i goală.

Și din zori până-n apus,
ca pe steaua cu făclie,
porți și tu tot un Isus...
de hârtie.

Costache Ioanid - A bătut la uşa ta...

Album: Porumbite Albe


A bătut la uşa ta
cineva...
şi n-a răspuns nimenea.
În tăcerea negrei nopţi
stă un om şi plânge...
Faţa Lui e numai răni,
pieptul numai sânge.

- Cine eşti, străin pribeag?
Cine eşti?
De-a cui jale pribegeşti?
Pentru cine Te-au brăzdat
bice fără număr?
Ce povară Ţi-a lăsat
rana de pe umăr?

- Eu sunt robul ce slujesc
tuturor...
Un om al durerilor...
Nimeni plată nu Mi-a dat...
Numai spini şi ură.
Numai roşii trandafiri
pieptul Mi-l umplură.

Eu sunt Pâinea ce S-a frânt
lumii-ntregi.
Şi sunt vinul noii legi!
N-am venit să-ţi plâng în drum
răni usturătoare...
Plâng pe cei ce pierd acum
ultima chemare.

A bătut la uşa ta
cineva...
Şi n-a deschis nimenea.
Poate niciodată
mâna Lui la uşa ta
n-are să mai bată!

Costache Ioanid - Am cautat iubirea

Am cautat iubirea ca pe-o cetate sfînta
ca pe un cer de cîntec în lumea de dureri.
Am dat navala-n lume spre tot ce ochiu-ncînta.
Si-am întîlnit durerea. Dar cerul nicaieri.

Am cautat iubirea ca patrie voioasa
ca pe-un pamînt edenic de pace troienit,
sa spun odata clipei: “Ramîi, esti prea frumoasa!”
Si-am strabatut pamîntul, dar pace n-am gasit.

Am cautat iubirea ca pe un cer al firii.
Si-am vrut sa-i ies în cale cu ramuri de finic,
sa sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Si-am spart în tandari cupa, caci n-am gasit nimic.

Am cautat zadarnic. Dar într-o primavara,
am întîlnit în cale deodata un drumet.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povara,
o sarcina de zdrente si cioburi fara pret.

Trecea pe-o cararuie întîmpinînd batjocuri,
lasînd sa-i rupa cîinii din haina cîte-un fald.
Urca pe colti de stînca. Si-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sînge cald.

Si totusi în privire avea un cer de taina
cum n-am vazut în lume în ochii nimanui.
Si-am vrut sa-i smulg povara. Dar am cazut cu spaima,
caci mult prea grea era povara Lui.

M-am ridicat degraba si L-am ajuns din urma
sa aflu ce comoara în sarcina a strîns.
Dar am simtit ca viata ca de-un prapad se curma,
cînd am privit prin zdrente cutremurat de plîns.

Caci se vedea-n comoara un clocot ca de cloaca,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar si putred în lumea asta-ntreaga
vuia strivind grumazul sarmanei Lui fapturi.

-Dar unde duci straine povara Ta ciudata,
povara de osînda sub care-atît Te-apleci?
am întrebat, drumetul. Si El mi-a spus în soapta:
-Spre apele uitarii, ca s-o arunc pe veci…

-Dar tu, vorbi strainul, urcînd încet privirea,
dar tu pe cine cauti înnourat si crunt?
-Eu… am soptit în sila, eu… cautam iubirea…
-Iubirea? … fu raspunsul strainului. Eu sunt…

Costache Ioanid - Din cer, din locuri sfinte

Album: Porumbite Albe


Din cer, din locuri sfinte,
spre neamul omenesc,
al nostru drag Parinte
trimise Fiul Sau ceresc,
dumnezeiesc.

Slavit sa fie Domnul,
in veci de veci de veci, amin!
Isus, Isus biruitorul,
Mielul Sfant si Salvator divin
in veci, amin!

Viteji au fost sub soare
David si Ghedeon
Dar cine sa doboare
stravechiul sarpe de pe tron,
chiar din Sion!

Vazand dusmanul lumii,
Isus, in lupta grea,
l-a-nfrant in Ghetsimani
si l-a zdrobit pe Golgota,
prin jertfa Sa.

Acum spre Tatal vesnic
noi vom zbura-n curand,
in haina de lumina
pe Cel Crucuficat cantand,
mereu cantand!

AMIN

Costache Ioanid - Zbor alb

Album: Porumbite Albe



Zbor alb... aripi de-argint...
vestitori ce-n veci nu mint
din cer s-au aratat
peste Pruncul-Imparat...
Ei toti strigau: "Osana!
In lume infratire!"
Din cer veneau in stoluri,
trecand prin norii grei.
Iar pastorii-n camp priveau la ei...
Zbor alb... aripi de nea...
Ingeri buni in lumea rea,
zambeau cu flori de-april
peste-o iesle si0un copil.
Ei toti strigau: "Osana!
Lui Dumnezeu marire!"
Ei toti cantau: "Osana!
in lume infratire!"
Din cer veneau in stoluri,
trecand printre norii grei.
Iar Copilul sfant privea la ei...
Zbor alb... ostiri din Rai...
spre cetatea lui Isai,
cu slava au adus
vestea unui Prunc de sus.
Ei toti strigau: "Osana!
Lui Dumnezeu marire!"
Ei toti cantau: "Osana!
In lume infratire!"
Au revarsat in inimi
un glorios mister.
Si-apoi iar s-au inaltat la cer...
AMIN

GÂNDURI PESTE TIMP 26 Noiembrie

Eugene Ionesco - Citate

Nu simularea constituie o vină artistică, ci proba simulării.

Eugene Ionesco în Nu (1934)

Logicianul: Spaima e iraţională. Raţiunea trebuie să-nvingă spaima.

replică din piesa de teatru Rinocerii, scenariu de Eugene Ionesco (1959)

Ea: Ce viaţă-mi promiteai şi ce viaţă-mi oferi! Am părăsit un soţ ca să urmez un amant. Romantism! Soţul valora de zece ori mai mult, seducătorule! El nu mă contrazicea aşa, prosteşte.

replică celebră din piesa de teatru Delir în doi, scenariu de Eugene Ionesco (1967)

Am atât de mult bun-simţ încât par smintit, nebun. Sunt anormal de normal.

citat celebru din Eugene Ionesco

Domnul Bătrân (Logicianului): E foarte frumoasă logica.
Logicianul: Cu condiţia să nu abuzezi de ea.

replici celebre din piesa de teatru Rinocerii, scenariu de Eugene Ionesco (1959)

Toată lumea vrea să dirijeze pe toată lumea. Toată lumea se împotriveşte să fie dirijată de toată lumea. Astfel se stabileşte un echilibru cel puţin dinamic.

citat clasic din Eugene Ionesco

Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm. Marea iubire nu ştie ce înseamnă renunţarea, n-o cunoaşte. Ea nu se resemnează niciodată, căci resemnarea, la fel ca eşecul, e pentru mediocri.

Eugene Ionesco în Însinguratul

Ideologiile ne separă. Visele şi suferinţa ne apropie.

citat clasic din Eugene Ionesco

M-am gândit adesea că politica este o treabă prea serioasă ca s-o încredinţăm politicienilor.

Eugene Ionesco în A rupe tăcerea (1995)

N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: "Doamne, fă-mă să cred în Tine".

Eugene Ionesco în Testament

Înţelepciunea supremă e să mai pot afirma ceva după ce-am spus că nu pot afirma nimic.

Eugene Ionesco în A rupe tăcerea (1995)

Totul nu e decât gâlceavă de cuvinte, gâlceavă ideologică.

Eugene Ionesco în A rupe tăcerea (1995)

SFATURI UTILE 26 Noiembrie

5 motive de ce copiii moderni degradează | Eu stiu TV

Dr. Anca Vereanu - Tehnici moderne în stomatologie