MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 20 NOIEMBRIE 2019
PARTEA ÎNTÂI


ISTORIE PE ZILE 20 Noiembrie

Evenimente 20 Noiembrie

• 284: Dioclețian este ales împărat roman. El va pune capăt crizei imperiale din secolul al III-lea.
• 1224: Prima mențiune a bisericii "Sf. Mihail" din Cisnădioara, germ. "Michelsberg", (județul Sibiu), monument în stil romanic.
• 1272: Prințul Edward devine rege al Angliei, după moartea tatălui său Henric al III-lea.
• 1407: Un armistițiu între Ioan fără Drică, Duce de Burgundia și Ludovic de Valois, Duce de Orléans este convenit sub auspiciile lui John, Duce de Berry, fratele regelui. Orléans va fi asasinat trei zile mai târziu de Burgundia.
• 1805: Singura operă a lui Beethoven, Fidelio, are premiera la Viena.
• 1820: Scufundarea vasului-balenieră Essex, în apele Americii Latine, după ce a fost lovit în mod repetat de un cașalot. Se presupune că acest eveniment ar fi inspirat capodopera lui Herman Melville, Moby Dick.
  
  
• 1852: Începe construcția clădirii Școlii Centrale din București, care se va numi "Pensionatul Domnesc de fete". Din 1890, școala funcționează în localul construit de arhitectul Ion Mincu, lângă Grădina Icoanei; după 1948 și până în 1993 instituția se va numi "Liceul Zoia Kosmodemianskaia".
• 1861: Poarta Otomană emite "Firmanul de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei" care admitea unirea administrativă și politică a Principatelor de la 24 ianuarie 1859, însă prevedea că unirea va înceta la sfârșitul domniei lui Al. I. Cuza.
• 1916: Primul Război Mondial: Guvernul României se retrage din Muntenia ocupată, la Iași, noua capitală a țării.
• 1917: Are loc prima mare bătălie de tancuri, la Cambrai în Franța, unde aproape 400 de tancuri, atacând pe un front de 16 km, au străpuns apărarea trupelor germane.
• 1917: Ucraina este declarată republică.
• 1922: Conferința internațională de la Lausanne, în problema strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Se discută și semnează tratatul de pace cu Turcia, care recunoștea drepturile României asupra insulei Ada-Kaleh. Insula nu mai există, fiind inundată la construirea barajului Porțile de Fier.
• 1932: Premiera românească, la Opera Română din București, a baletului "Iris" de Constantin C. Nottara, după premiera absolută a spectacolului la Opera din Moravska-Ostrava din Cehoslovacia, din 12 noiembrie 1931.
• 1940: Al doilea război mondial: România, Ungaria și Slovacia se alătură Axei.
• 1942: Alaska Highway se deschide oficial. Construcția drumului a fost accelerată după atacul japonez de la Pearl Harbor. Drumul face legătura între Dawson Creek, situat în provincia canadiană Columbia Britanică și Delta Junction în statul american Alaska.
  
  
• 1945: Procesele de la Nürnberg: Încep la Palatul de Justiție de la Nuremberg procesele împotriva a 24 de foști lideri germani, pentru crime de război.
  
  
• 1947: Prințesa Elisabeta (viitoarea regina Elisabeta a II) s-a căsătorit cu ducele de Ediburgh, Philip Mountbatten.
• 1952: Rudolf Slánský, Secretarul General al Partidului Cehoslovac și alți 13 lideri comuniști sau funcționari de rang înalt au fost acuzați și condamnați că ar fi participat la o conspirație troțkisto-titoisto-sionistă. Procesul a fost orchestrat la ordinul Moscovei prin intermediul consilierilor sovietici aflați în țară. Slánský va fi spânzurat la 3 decembrie 1952.
• 1962: Președintele american John F. Kennedy a acceptat să ridice blocada din Cuba.
• 1989: Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului a fost adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite. Până în prezent (2017), Convenția a fost adoptată de 196 de țări, membre ale Națiunilor Unite (cu excepția SUA si a Somaliei). Orice stat care semnează Convenția îi recunoaște conținutul, se obligă să îl respecte și să îl aplice în mod corespunzător.
• 2003: Michael Jackson este arestat sub acuzația de molestare a unui copil.
• 2006: Lui Mihail Sebastian i s-a conferit postum la München importantul premiu de carte "Geschwister Scholl" pe anul 2006, premiu ce este conferit în fiecare an începând din 1985 de către "Börsenverein des Deutschen Buchhandels".

Nașteri 20 Noiembrie

• 1602: Otto von Guericke, politician german (d. 1686)
• 1625: Paulus Potter, pictor olandez (d. 1654)
• 1629: Ernest Augustus, Elector de Braunschweig-Lüneburg, tatăl regelui George I al Marii Britanii (d. 1698)
• 1752: Thomas Chatterton, poet britanic (d. 1770)
• 1858: Selma Lagerlöf, scriitoare suedeză, laureată a Premiului Nobel în 1909 (d. 1940)
• 1761: Papa Pius al VIII-lea (d. 1830)
• 1820: Alexandru Văsescu (n. 20 noiembrie 1820, Fălticeni; d. ?) a fost un politician român din secolul al XIX-lea, ministru de finanțe al României în anul 1867.
• 1851: Margareta de Savoia, regină a Italiei (d. 1926)
• 1866: Prințesa Maria Letizia Bonaparte (n. 20 noiembrie 1866, Paris, Franța – d. 25 octombrie 1926, Moncalieri, Italia) a fost unul din cei trei copii ai lui Napoléon Joseph Charles Paul Bonaparte și ai Prințesei Maria Clotilde de Savoia. În 1888 s-a căsătorit cu Amadeo, fost rege al Spaniei.^[1] Maria Letizia a devenit Ducesă de Aosta, titlu pe care Amadeo l-a deținut înainte și după regalitate.
  Căsătoria lor a fost un rol esențial în revigorarea speranței franceze de a repune dinsatia Bonaparte într-o poziție de putere. 

  Maria Letizia Bonaparte

  Ducesă de Aosta

  Părinți Napoléon Joseph Charles Paul Bonaparte Prințesa Maria Clotilde a Savoiei  Frați și surori Napoléon Victor Bonaparte  Căsătorită cu Amadeo al Spaniei Copii Umberto, Conte de Salemi

• 1869: Zinaida Gippius, poet rus (d. 1945)
• 1872: George Tutoveanu, poet român (d. 1957)
• 1872: Gheorghe Dabija (n. 20 septembrie 1872^[2], Iași - d. 1957^[3], București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.
  A îndeplinit funcția de comandant de divizie în campania anului 1918. Gheorghe Dabija s-a născut la 20 septembrie 1872, la Iași, la un an de la căsătoria părinților săi, Alexandru și Natalia.
  Prima soție a fost Eugenia Moga. Din căsătoria cu aceasta a avut două fete, Margareta și Graziela. În martie 1916 a început divorțul, care a fost întrerupt în august 1916, din cauza izbucnirii războiului. Procedurile au fost reluate în 1919. În același an, fiicele au plecat la Paris devenind artiste și desfășurându-și activitatea sub numele de "Grety" și "Gazelle" în trupa poetului Jacques Prévert.^[5]
  La 26 octombrie 1919 s-a recăsătorit cu Minerva, fostă Domșa, fiica protopopului din Orăștie.
  G.A. Dabija a devenit cunoscut ca un scriitor militar, care mai târziu a condus la detenția în închisorile comuniste de la Jilava și Văcărești (8 august 1952-18 ianuarie 1955). Soția lui, Minerva Dabija, a avut de înfruntat, după moartea soțului, interogatoriile și detenția comunistă (1959-1960) la Penitenciarele Jilava și Văcărești, apoi urmăririle – confiscarea casei. După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Gheorghe Dabija a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de infanterie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de șef de stat major al Corpului 3 Armată sau comandant al Regimentului 6 Infanterie „Mihai Viteazul”.^[6][7][8][9]
  În perioada Primului Război Mondial a îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 6 Infanterie, în perioada 4/17 februarie - 1/13 mai 1918 și comandant al Diviziei 2 Vânători în perioada 26 octombrie/9 noiembrie 1918 - 3/16 august 1919, distingându-se în bătăliile de la Mărăști și Oituz, în campania de eliberare a Transilvaniei și în lupta împotriva agresiunii Republicii Ungare a Sfaturilor (1919). 

  Gheorghe Dabija

• 1873: Daniel Gregory Mason, compozitor american (d. 1953)
• 1886: Karl von Frisch, zoolog austriac (d. 1982)
• 1889: Edwin Hubble, astronom american (d. 1953)
• 1902: Erik Eriksen, politician danez (d. 1972)
• 1907: Mihai Beniuc (n. 20 noiembrie 1907, Sebiș, Arad - d. 24 iunie 1988) a fost un poet, prozator și psiholog român. Mihai Beniuc este cunoscut în general ca poet proletcultist, al regimurilor comuniste din România^[4], alături de autori ca Alexandru Toma, Dan Deșliu, Eugen Frunză, A.E. Baconsky sau Maria Banuș, între alții, urmărind cu interes direcțiunile Partidului Comunist Român. A activat, de asemenea, ca psiholog (specialist în psihologia animalelor), profesor la Universitatea din Cluj. Mihai Beniuc a fost fiul lui Athanasie Beniuc și al Veselinei. Urmează Liceul Moise Nicoară din Arad între 1921-1927, unde Alexandru T. Stamatiad îi este profesor de literaturǎ. Debutează în revista liceului, „Laboremus”. Participă la cenaclul lui Victor Papilian. Licențiat în psihologie, filozofie și sociologie al Universității din Cluj, în 1931. După o specializare la Hamburg cu J. von Uexkull în psihologia animalelor, a parcurs ierarhia universitară de la asistent la profesor universitar. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, este conferențiar la Facultatea de Psihologie din Cluj (ca specialist în psihologia animalelor) și autorul unor volume de versuri (Cântece de pierzanie, 1938, Cântece noi, 1940, Orașul pierdut, 1943), privite de public și de critica literară cu înțelegerea și simpatia cu care este privită arta naivă. 

  Volume de versuri (selectiv)

  • Cântece de pierzanie, 1938
  • Cântece noi, 1940
  • Orașul pierdut, 1943
  • Un om așteaptă răsăritul, 1946
  • Mărul de lângă drum, 1954
  • Steaguri, 1951
  • Cântec pentru tovarășul Gheorghiu Dej,1951
  • Partidul m-a învățat, 1954
  • Trăinicie, 1956
  • Azimă, 1956
  • Inima bătrînului Vezuv, 1957
  • Cu un ceas mai devreme, 1959

  Romane

• Pe muche de cuțit, 1959
• Dispariția unui om de rând, 1963
• Explozie înăbușită, 1971 

  Mihai Beniuc

  Mormântul lui Mihai Beniuc în Cimitirul Evanghelic Luteran din Bucureşti

• 1907: Henri-Georges Clouzot, regizor de film francez (d. 1977)
• 1911: Radu Grigorovici (n. 20 noiembrie 1911, Cernăuți; d. 1 august 2008, București) a fost un fizician român de origine evreiască după mamă ^[3], membru titular al Academiei Române și vicepreședinte al acesteia (1990–1994). A adus contribuții fundamentale la fizica semiconductorilor amorfi; este considerat fondatorul școlii românești de cercetare în acest domeniu. A publicat studii și documente despre Bucovina natală. Radu Grigorovici s-a născut la 20 noiembrie 1911 în Cernăuți, ca unicul fiu al social-democraților bucovineni Gheorghe și Tatiana Grigorovici. După absolvirea liceului Aron Pumnul (1928) a studiat la Universitatea din Cernăuți, obținând în 1931 licența în științe chimice iar în 1934 licența în științe fizice. La aceeași universitate, a fost apoi preparator la Laboratorul de fizică experimentală al profesorului Eugen Bădărău.
  În 1936 s-a transferat la Facultatea de Științe a Universității din București, unde Bădărău fusese chemat ca șef al Laboratorului de fizică moleculară, acustică și optică. În 1938 a obținut titlul de doctor în științe fizice cu o disertație despre Potențialul disruptiv în vapori de mercur. A urcat treptele ierarhiei universitare, devenind conferențiar în 1949. Între anii 1947-1957 a lucrat în paralel în industria izvoarelor de lumină (fabrica Lumen, apoi Electrofar), ca inginer consultant. Este constrâns, din motive politice, să renunțe la cariera universitară. Se retrage în activitatea de cercetare, devenind șef de secție (1960) și director adjunct științific (1963) la Institutul de Fizică București al Academiei RPR; în 1970 institutul va trece în subordinea Comitetului de Stat pentru Energia Nucleară. În 1973 solicită pensionarea, continuându-și activitatea ca cercetător științific principal I cu jumătate de normă; în 1977, în urma unei reorganizări, este transferat la Institutul de Fizica și Tehnologia Materialelor, iar după un an i se desface contractul de muncă.
  Radu Grigorovici a adus contribuții originale la fizica descărcărilor electrice în gaze, analiza spectrală în flacără, izvoarele de lumină, optica fiziologică și instrumentală, sistemele de mărimi și unități fizico-fiziologice. La Institutul de Fizică București a organizat și condus un grup de cercetători care a studiat fenomenele de transport în straturi metalice subțiri dezordonate, explicate prin structura de benzi a metalelor respective (1959-1966). Dar rezultatele cele mai importante au fost obținute în studiul semiconductorilor amorfi (1964-1977).
  Grigorovici și colaboratorii au studiat structura, transportul electric, proprietățile optice și fotoconductivitatea în straturile amorfe de germaniu, siliciu și carbon obținute prin evaporare în vid. Pe baza acestor rezultate, Grigorovici a fost primul care a reliefat deosebirile structurale dintre straturile de germaniu și siliciu amorfe și microcristaline; a urmat elaborarea unui model structural, completat cu considerente energetice. Acest „amorphonic model”, rafinat ulterior în diverse laboratoare ca „random network model”, este astăzi practic unanim acceptat drept model structural pentru semiconductorii amorfi și a deschis drumuri noi în cercetare și aplicații.
  Aceste lucrări au adus grupului Grigorovici notorietate internațională, iar inițiatorului său recunoașterea ca mentor fondator al unei școli românești de cercetare în acest domeniu. Rezultatele au fost propagate la congrese internaționale și școli de vară, în articole de sinteză și monografii, au fost citate extensiv și au avut aprecierea unor fizicieni de statura lui Sir Nevill Mott. Radu Grigorovici a fost cooptat în comitetele de organizare a numeroase congrese internaționale, în comitetele de redacție ale revistelor de specialitate (Journal of Non-Crystalline Solids, Thin Solid Films, physica status solidi) și în Comisia de Semiconductori a Uniunii Internaționale de Fizică Pură și Aplicată (1969-1975).
  A fost ales membru titular al Academiei Române în 1990 (era membru corespondent din 1963) și vicepreședinte al acesteia (1990–1994). Preocupat de „adevărul vieții și adevărul științei” ^[4], s-a angajat activ pentru regenerarea Academiei în anii următori dictaturii comuniste. A fost membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei și doctor honoris causa al Universității din București.
  Cunoscut pentru nonconformismul și spiritul său critic, Radu Grigorovici și-a atras, de-a lungul vieții, admirația sau antipatia multora ^[4]. Un coleg american l-a numit „un om de știință de renume mondial, un umanist și un muzician” ^[5]. Avea un interes permanent și intens pentru literatură, istorie și arte. După dezmembrarea imperiului sovietic, a inițiat un dialog susținut cu românii bucovineni ^[6]; a publicat, în ediție bilingvă română/germană, un volum de studii și documente despre Bucovina ^[7]. Era un fin muzician care, după timpul dedicat fizicii, se relaxa interpretând la pian piesele preferate din marele repertoriu. A încetat din viață la 1 august 2008, în București. 

  Radu Grigorovici

  Părinți Gheorghe Grigorovici și Tatiana Grigorovici. Căsătorit cu Elena (n. Răzvan) Copii Rodica Marchidan, fizician

• 1912: Otto Habsburg-Lothringen, politician și scriitor austriac (d. 2011)
• 1912: Victor Preda, biolog român, membru al Academiei Române (d. 1982)
•  1914: Ionel Banu (n. 20 noiembrie 1914, Călărași^[1] — d. ?), pe numele real Ion Banu-Stancu, a fost un violonist și dirijor român de orchestre populare. A învățat vioara cu subșeful de fanfară Marinică și cu Mihalache Bolovan din Constanța.
  A fost violonist în orchestre de café-concert și muzică populară în Silistra, Călărași, București (1932-1945), violonist (1949-1960) și concert-maestru în Orchestra de muzică populară Radio (1960-1974).
  A întreprins turnee artistice în URSS, Bulgaria, Iugoslavia, Austria, Franța, Israel etc.
  A compus piese în stil popular, romanțe și piese de muzică ușoară.
  Numele violonistului este strâns legat de cel al Mariei Tănase, cu care a colaborat și cântat frecvent, începând cu anul 1954, când artista a imprimat cu orchestra sa la Radio România cântecele „Dodă, dodă”, „Mă dusei să trec la Olt”, „Moțule cu țundră neagră” și „Pe vale, țațo, pe vale”. 

  Ionel Banu

  Violonistul Ionel Banu acompaniind-o pe Maria Tănase (1958)

• 1921: Dinu Pillat, prozator și istoric literar român (d. 1975)
• 1922: Valentin Stănescu (zis și Tinel Stănescu^[1]) (n. 20 noiembrie 1922 - d. 1994) a fost un jucător și antrenor de fotbal român, care a jucat la Echipa națională de fotbal a României. A fost poreclit Zimbrul. Stadionul echipei FC Rapid București îi poartă azi numele
• 1923: Nadine Gordimer, romancier sud-african laureat al Premiului Nobel (1992)
• 1924: Benoît Mandelbrot, matematician francez (d. 2010)
• 1925: Robert F. Kennedy, politician american (d. 1968)
• 1925: Maia Mihailovna Plisețkaia (în rusă Ма́йя Миха́йловна Плисе́цкая; n. 20 noiembrie 1925, Moscova – d. 2 mai 2015, München) a fost o balerină, regizoare de balet, coreografă și actriță rusă, de origine evreiască, considerată cea mai bună balerină rusă și una din cele mai bune balerine ale secolului al XX-lea.^[1] Ea a dansat în aceeași perioadă cu renumita balerină rusă Galina Ulanova și în anul 1960 a preluat titlul de prima ballerina assoluta a Teatrulul Bolșoi în detrimentul Galinei Ulanova.
  

  Maia Plisețkaia în Romeo și Julieta, 1961
  Plisețkaia a fost Artistă a Poporului URSS (1959),^[2] laureată a Premiului Lenin (1964), Erou al Muncii Socialiste (1985), cavaler al ordinului «Pentru merite în fața Patriei»; doctor onorific al Universității Sorbona, profesor onorific al Universității de Stat din Moscova, cetățean de onoare al Spaniei și deținătoare a multe alte premii, ordine și medalii din diferite țări.
  Maia Plisețkaia a provenit, pe linie maternă, dintr-o familie cu tradiție în domeniul baletului. Unchiul ei, Asaf Messerer, a fost un renumit balerin și profesor de balet, care, prin elevii săi, și-a pus amprenta asupra începuturilor baletului în Rusia sovietică. Matușa ei, Șulamit Messerer, a fost și ea prima balerină a baletului Teatrului Bolșoi și la vârsta de 81 ani încă s-a bucurat de un prestigiu internațional ca profesoară de balet. Mama Maiei Plisețkaia, Rahil Messerer (1902-1993), originară din Vilnius a fost actriță în filme mute și sonore. Tatăl, Mihail Emanuilovici Plisețki (1889-1938), originar din Gomel, a lucrat la Comisariatul pentru comerț exterior din cadrul Comitetului Executiv Central al Rusiei Sovietice, și în anul 1932 a fost trimis, însoțit de familie, ca director al Societății de mine de cărbuni „Arktikugol” la Barentsburg în insula Spitsbergen din arhipelagul Svalbard, unde a îndeplinit și funcția de consul general.În 1936 familia a revenit la Moscova, unde în anii 1937-1938 ai Marii Terori staliniste, a căzut victimă represiunilor. Mihail Plisețki a fost arestat la 30 aprilie 1937 și a fost executat la începutul anului 1938. Amănunte asupra soartei sale au ajuns în mâinile familiei abia în anul 1989. Și mama Maiei, Rahil, a fost arestată și deportată în lagărul de femei Alșir din regiunea Akmola, unde era deportate soțiile „dușmanilor poporului”. Până în 1940 Maia Plisețkaia a fost în grija mătușii ei, Șulamit.
  Pe lângă cariera din balet, a jucat în filme și a scris memorii. A fost căsătorită cu compozitorul rus Rodion Șcedrin.
  Maia Plisețkaia a murit la 2 mai 2015, la vârsta de 89 de ani, la München, Germania, în urma unui atac de cord.^[3][4] Conform testamentului, corpul neînsuflețit al Maiei Plisețkaia trebuie să fie incinerat, iar cenușa ei să fie împreunată cu cea a lui Rodion Șcedrin, după moartea lui, și să fie împrăștiată deasupra Rusiei. Filmografie: 
• 1957 Lacul lebedelor (Lebedinoe ozero), regia Zoe Tulubyeva
• 1967 Anna Karenina, regia Alexandr Zarhi
• 1974 Anna Karenina (Анна Каренина (фильм-балет, 1974)), regia Margarita Pilihina 

  Maia Plisețkaia

  Maia Plisețkaia în 2011 Părinți Mikhail Plisetski[*] Rachel Messerer[*]  Frați și surori Azari Plisetski[*] Alexander Plisetski[*]  Căsătorită cu Rodion Șcedrin (1958–2015) Māris Liepa[*] (1956)

•  1932: Valeriu Momanu (n. 20 noiembrie 1932) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Neamț pe listele partidului FSN și în legislatura 1992-1996 ales în județul Neamț pe listele partidului FDSN.
  Valeriu Momanu, inginer chimist, a debutat ca inginer stagiar la Uzina de fire sintetice Săvinești, prima unitate de profil din România. A avansat rapid ca șef de secție, director tehnic, director general și director general al Centralei de Fire și Fibre Sintetice Săvinești care încorpora peste 10 mari întreprinderi din acest domeniu.
  În 1989, Valeriu Momanu a ocupat și demnitatea de ministru adjunct în Ministerul Industriei Chimice în anii de vârf ai acestei industrii în România.^[1] Valeriu Momanu a fost a fost un conducător cu aplecare către oameni și problemele lor, încercând să-i ajute în măsura în care putea. Nu a fost atras de politică și acest lucru i-a atras unele probleme fiind adesea subapreciat de organele de partid de atunci, în speță de secretarul cu probleme economice al județului Neamț, Mihai Roman.
  Revoluția din 1989 l-a prins în funcția de ministru adjunct la Ministerul Industriei Chimice. În 1990, Valeriu Momanu a fost ales senator din partea FSN.^[2] În legislatura 1990-1992, Valeriu Momanu a fost membru al grupurilor parlamentare de prietenie cu Republica Populară Chineză, Republica Turcia, Regatul Thailanda și Republica Italiană. În legislatura 1992-1996, Valeriu Momanu a fost membru FDSN până în iulie 1993 iar din iulie 1993 a fost membru PDSR.
  Valeriu Momanu este căsătorit și are un fiu. În prezent el este pensionar.
• 1937: René Kollo, tenor german
• 1937: Christoph Klein, episcop al Bisericii Evanghelice C.A. din România
• 1939: Stelian Tăbăraș (ortografiat și Stelian Tăbărași) (20 noiembrie 1939, Secăria, Județul Prahova- 24 septembrie 2009, București) a fost un prozator român. Absolvent al Facultății de Filologie București.
  Din 1966 până în 2000 a fost redactor la Radiodifuziune, unde a realizat emisiunea Studioul de Poezie Radio și la Televiziune.
  Între anii 1993 si 2000 a predat limba română la Viena și Copenhaga.
  Între 2000-2009, redactor asociat la revista "Luceafărul".
  Din 2003 a susținut rubrica de cultură a săptămânalului "Curierul Atenei".^[1]
  A fost căsătorit cu scriitoarea Grete Tartler ^[2] cu care are o fiică, Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann. 

  Romane

  • Zilele cele scurte, Editura Cartea Românească, 1981
  • Cumpenele , Editura Eminescu, 1985;
  • Filmare la două aparate, Editura Eminescu, 1988
  • Loc deschis, Fundația Luceafărul, 2004

  Nuvele

  • Atelierul de tatuaje, Editura Cartea Românească, 2002;
  • O să ne mai vedem, Editura Cărții de Stiință, 2006;
  • Week-end pe continent, Editura Cartea Românească, 2008, ISBN 973-23-1949-9;

  Memorii

  • Zile de retrăit, Editura Paralela 45, colecția Odiseu, 2009

  Literatură pentru copii

  • Motanul invizibil, împreună cu Grete Tartler, Editura Paralela 45, 2009
• 1940: Valentin Popa (n. 20 noiembrie 1940, București - d. 21 septembrie 2010, Paris) a fost un renumit artist plastic român^[1], pictor, grafician și gravor. Valentin Popa este recunoscut la nivel internațional ca fiind unul dintre cei mai proeminenți gravori ai lumii. El a lucrat pe lângă mari maeștri ai artei plastice cum a fost Joan Miró și Salvador Dali pe care l-a cunoscut cu ocazia unei expoziții la Viena. A fost un obișnuit al cercurilor artistice din Paris, acolo unde i-a cunoscut pe Emil Cioran și Mircea Eliade. Un ajutor important l-a avut din partea lui Ion Rațiu^[2] care l-a introdus și susținut în lumea mare a artelor plastice. Valentin Popa a participat la expoziții personale și de grup, desfășurând o intensă activitate artistică la New York, Florența, Paris, Barcelona, Cracovia, Hamburg, Milano, Tokio, etc. n perioada 1965 - 1973 a participat la expoziții organizate în România și străinătate (Geneva, Tokio, Barcelona, Trieste, Bonn, etc.) de către Uniunea Artiștilor Plastici. Începând din anul 1974, se stabilește în Paris și, în perioada 1976 - 1986, a lucrat pentru Salvador Dali peste o sută de plăci de gravură. În continuare și-a desfășurat activitatea prin prelucrarea de gravuri având ca model operele lui Marie Laurencin, gravuri comandate de către o galerie de artă japoneză. 

  Valentin Popa

  Valentin Popa

• 1942: Norman Greenbaum, cântăreț american
• 1943: Grigore Ilisei, publicist, prozator român
• 1944: Dragoș Ujeniuc, politician român
• 1946: Duane Allman, muzician american
• 1947: Joe Walsh, muzician american
• 1948: Constantin Dragomir, poet, prozator român (d. 2007)
• 1948: Radu Liviu (n. 20 noiembrie 1948, București - d. 17 octombrie 2015, București^[1]) a fost un scriitor, publicist și traducător român contemporan de science fiction și fantasy. În 1971 a absolvit Facultatea de Automatică, secția Calculatoare, din cadrul Institutului Politehnic București. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Societății Române de Science Fiction și Fantasy. A debutat în 1993 în revista Quasar cu povestirea Fața nevăzută a planetei Marte. Debutul editorial (în volum) s-a petrecut în 1999 prin romanul Trip-Tic publicat la editura Dacia. În decursul timpului a colaborat cu numeroase publicații și periodice de gen: Jurnalul SF, Anticipația CPSF, ArtPanorama, Tritonic.ro, Lumi virtuale, ProScris, Nautilus, almanahul Anticipația. De asemenea, a colaborat și la volumele colective (antologii de proză science fiction și fantasy): Nemira '96 (1996), Plaja nudiștilor (1999), Don Quijote, Prostituata și alte personaje (2000), Timpul eroilor (2001), România SF 2001, Alte lumi, alte legende (2002), Călătorii în timp (2003, cu povestirea „Între cer și pământ”), AtelierKult: povestiri fantastice (2005), Millennium 1 ( 2009), Millennium 2: șase ani de ficțiuni (2009), Dansând pe Marte și alte povestiri fantastice (2009), Alte țărmuri (2009). 

  Romane:

  • Trip-Tic (1999)
  • Opțiunea (2004)
  • Spaime (2004, republicat 2014)
  • Waldemar (2007)
  • Blocul câș (2008);
  • O după-amiază cu bere și zâne (2009)^[2]
  • Modificatorii (2010)
  • Lumea lui Waldemar (2010)
  • Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbați foarte cumsecade (2011; republicat 2018)
  • Vânzoleli nocturne (2012)
  • Seria Taravik
    • Armata moliilor (2012)^[3]
    • La galop prin piramidă(2013)^[4]
    • Înfruntarea nemuritorilor (2014)^[5]

  Proză scurtă:

  • Spre Ierusalim (2000)
  • Constanța 1919 (2000)
  • Babel (2004)
  • Cifrele sunt reci, numerele-s calde (2006)
  • Povestiri fantastice (2008)
  • Ghicit de seară (2010)
  • Singur pe Ormuza (2011)
  • Golem, golem (2014)
  • Între cer și pământ (2015)

  Non-fictiune:

  • Manipularea maselor - cazuri celebre din ultimul mileniu (2005)

  Traduceri

  • Editura Nemira: Abraham Merritt - Corabia zeiței Ishtar, Fața din abis, Pierduți în miraj.
  • Editura Teora: Isaac Asimov - Călătorie fantastică, George R R Martin - Peregrinările lui Tuf.
  • Editura Tritonic: Neil Gaiman - Zei americani, Nicăieri, Băieții lui Anansi, Pulbere de stele, Coraline.
  • Editura Rao: Dean Koontz - În puterea nopții, Trăiește noaptea, Odd Thomas, Odd pentru vecie.
  • Editura Paladin: Neil Gaiman - Zei americani
  • Editura Paladin: China MIeville - Orașul Ambasadei 

    Liviu Radu

• 1948: Barbara Hendricks, cântăreță americană
• 1950: Gary Green, muzician britanic
• 1951: León Gieco, muzician argentinian
• 1954: Kaspar Heidelbach, regizor german
• 1956: Bo Derek, actriță americană
• 1957: Stefan Bellof, pilot german de Formula 1
• 1967: Constantin-Ninel Potîrcă (n. 20 noiembrie 1967, Târgu-Jiu) este un om politic român, de origine romă, care a candidat la alegerile prezidențiale din România, în anul 2009. Implicat în afaceri cu fier vechi, era conform ziarului Gorj Exclusiv unul dintre cei mai bogați romi din țară.
• 1969: Cătălin-Daniel Fenechiu (n. 20 noiembrie 1969) este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea PPDD București.
  S-a născut pe 20 noiembrie 1969, în București. Este căsătorit cu Fănuța-Tatiana Fenechiu.
  A deținut funcția de lider al deputaților PP-DD din mai 2013 până în septembrie 2014.^[1] Avocat de meserie, el a fost și vicepreședinte al comisiei pentru revizuirea Constituției.^[1]
  În calitate de avocat este partener asociat în cadrul SCA Fenechiu, Savu & Asociații^[2]. Ocupă funcția de consilier al Baroului București din anul 2015. A participat în calitate de delegat al Baroului bucurești la Adunarea generală și de alegeri a uniunii naționale a Avocaților din România în anul 2015. Este și membru al Baroului din Budapesta, Ungaria.
  Fenechiu este din anul 2011 și președintele Asociației pentru Dialog și Solidaritate a Avocaților (ADSA^[3]).
  În iunie 2015 Daniel Fenechiu a înființat Partidul Național Democrat (PND)^[4] pe care îl conduce în calitate de președinte. 

  Cătălin-Daniel Fenechiu

  * 1973: Marilen-Gabriel Pirtea (n. 28 noiembrie 1973, Ștei) este un deputat român, de profesie economist și rector al Universității de Vest din Timișoara.

  Marilen Pirtea

• 1978: Alin Chibulcutean (n. 20 noiembrie 1978, Sărmașu, Mureș, România) este un fotbalist român care evoluează la echipa A.C.S Dumitra pe postul de fundaș.
• 1988: Marian Stoleru (n. 20 noiembrie 1988, Chișinău, RSS Moldovenească) este un fotbalist moldovean care evoluează la clubul Dacia Chișinău, în Divizia Națională, pe postul de mijlocaș.
• 1994: Raluca Oana Haidu (n. 20 noiembrie 1994, Petroșani, România) este o fostă gimnastă română.
• 1995: Michael Clifford, chitarist australian, membru al trupei 5 Seconds of Summer

Decese 20 Noiembrie

• 1316: Ioan I al Franței (n. 1316)
• 1662: Arhiducele Leopold Wilhelm de Austria (n. 1614)
• 1737: Carolina de Ansbach, soția regelui George al II-lea al Marii Britanii (n. 1683)
• 1750: Maurice de Saxa, nobil german, mareșal al Franței (n. 1696)
• 1847: Wilhelm al II-lea, Elector de Hesse (germană Wilhelm II, Kurfürst von Hessen; 28 iulie 1777 – 20 noiembrie 1847) a fost penultimul Elector de Hesse. Wilhelm a fost al doilea fiu al lui Wilhelm I, Elector de Hesse și a soției acestuia, Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei. Fratele său mai mare a murit când Wilhelm avea 7 ani, devenind astfel moștenitor. A fost implicat în Războiul celei de-a Șasea Coaliții împotriva lui Napoleon în 1813. A succedat ca Elector de Hesse după moartea tatălui său în 1821. La 13 februarie 1797 la Berlin, Wilhelm s-a căsătorit cu Prințesa Augusta a Prusiei, a patra fiică a regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei. Cuplul a avut șase copii:
  • Wilhelm (9 aprilie 1798 – 25 octombrie 1800)
  • Karoline (29 iulie 1799 – 28 noiembrie 1854)
  • Luise (3 aprilie 1801 – 28 septembrie 1803)
  • Friedrich (20 august 1802 – 6 iunie 1875), mai târziu Frederic Wilhelm, Elector de Hesse
  • Marie Frederika (6 septembrie 1804 – 4 ianuarie 1888), căsătorită cu Bernhard al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen
  • Ferdinand (9 octombrie 1806 – 21 noiembrie 1806) Wilhelm a avut opt copii cu cea de-a doua soție, Emilie Ortlöpp (1791–1843), fiica lui Johann Christian Ortlöpp. În 1821 a fost numită contesă de Reichenbach-Lessonitz. Copiii au purtat titluri de conte/contesă de Reichenbach-Lessonitz:
    

    Emilie Ortlöpp, Contesă de Reichenbach-Lessonitz
    • Luise Wilhelmine Emilie (26 februarie 1813 – 3 octombrie 1883), căsătorită cu Karl von Bose
    • Julius Wilhelm Albrecht (4 octombrie 1815 – 15 ianuarie 1822)
    • Gustav Karl (24 august 1818 – 26 septembrie 1861), căsătorit cu Clementine Richter
    • Amalie Wilhelmine Emilie (21 decembrie 1816 – 28 decembrie 1858), căsătorită cu Wilhelm von Lückner, apoi cu Karl Baron von Watzdorf
    • Emilie (8 iunie 1820 – 30 ianuarie 1891), căsătorită cu Felix Zichy-Ferraris
    • Friederike (16 decembrie 1821 – 23 februarie 1898), căsătorită cu Wilhelm Baron von Dungern
    • Wilhelm (29 iunie 1824 – 19 ianuarie 1866), căsătorit cu Helene Amelie Baroness Goeler von Ravensburg
    • Helene (8 august 1825 – 14 martie 1898), căsătorită cu Oswald Baron von Fabrice
    La câteva luni după decesul primei soții, Prințesa Augusta (19 februarie 1841), căsătoria morganatică a lui Wilhelm cu fosta metresă și copiii lor au fost legitimizați. Emilie Ortlöpp a murit la mai puțin de doi ani după căsătorie, în 1843.
    Din nou, la câteva luni după decesul celei de-a doua soții, Wilhelm s-a căsătorit (morganatic) cu Caroline, baroneasă de Berlepsch (1820–1877), fiica lui Ludwig Hermann, baron de Berlepsch (1782–1845). Căsătoria a rămas fără copii. Mai târziu ea s-a recăsătorit, la 28 octombrie 1851 cu Karl Adolf Graf von Hohenthal (1811–1875), cu care a avut doi fii: Karl Adolf (n. 1853) și Karl Ludwig (n. 1857).
    Prințesa Tatiana a Greciei și Danemarcei, soția Prințului Nikolaos al Greciei și Danemarcei, fiu al regelui Constantin al II-lea al Greciei, este o descendentă a lui Wilhelm al II-lea de Hesse. 

    Wilhelm II

    Părinți Wilhelm I Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei  Frați și surori Karoline Amalie de Hesse-Kassel Marie Friederike of Hesse-Kassel[*]  Căsătorit cu Prințesa Augusta a Prusiei Emilie Ortlöpp Caroline de Berlepsch Copii Prințul Wilhelm Prințesa Karoline Prințesa Luise Frederic Wilhelm Maria, Ducesă de Saxa-Meiningen Prințul Ferdinand

• 1875: Francisc al V-lea, Duce de Modena (n. 1819)
• 1894: Karl Augustus, Mare Duce Ereditar de Saxa-Weimar-Eisenach (n. 1844)
• 1894: Anton Rubinstein, pianist și compozitor rus (n. 1829)
• 1897: Miron Pompiliu (n. Moise Popovici, 20 iunie 1848, Ștei, comitatul Bihor, d. 20 noiembrie 1897, Iași) a fost un scriitor și folclorist român. Moise Popovici a fost al doilea fiu al preotului ortodox Nicolae Popovici și al Anei (n. Popa)^[1]. A urmat școala primară în satul natal, apoi a urmat cursurile școlii germane din Băița, iar cursurile liceale le-a urmat la Beiuș și Oradea. Bacalaureatul l-a luat la Beiuș în 1866 cu prima cum eminentia^[1]. După bacalaureat s-a înscris la Facultatea de drept din Pesta. În anul 1867 este ales membru de onoare al Societății de lectură din Oradea pentru merite publicistice deosebite^[2]. În anul 1868 este nevoit să fugă la București, deoarece a refuzat să se înroleze în armata ungară,^[3] unde devine student al Facultății de litere. La București a fost membru al societății Orientul, unde-l va cunoaște pe Mihai Eminescu^[3] și redactor la Albina Pindului. Din anul 1869 se mută la Iași, unde devine licențiat al Facultății de litere în anul 1873, iar apoi a fost timp de doi ani secretar al Universității de unde a fost destituit la 1 martie 1876, ca urmare a înlocuirii lui Titu Maiorescu din funcția de ministru al instrucțiunii publice și al culturii^[3].
  A debutat cu prima poezie în Familia nr. 2 din 15/27 ianuarie 1866 și se intitula Ghicitura. La a doua poezie, Ecouri și suspine, apărută în nr. 18 din 25 iunie/7 iulie 1866, Iosif Vulcan i-a făcut o prezentare generoasă^[3]:

  „Atragem atențiunea onor public asupra acestui talent frumos carele acuma pășește întâia oară în publicitate.”

  În toamna anului 1874 Miron Pompiliu împarte aceași odaie cu Mihai Eminescu și Ioan Slavici, la Școala Normală Trei Ierarhi, condusă la acea vreme de Samson Bodnărescu și împreună cu cei trei prieteni frecventează saloanele Veronicăi Micle și Matildei Cugler.^[4]
  După anul 1876 a fost profesor la Școala centrală de fete și la alte licee și pensionate.^[3]
  La începutul carierei publicistice a purtat numele tătălui, dar mai apoi l-a schimbat în Moise Pompiliu și mai târziu în Miron Pompiliu. Din anul 1869 devine unul dintre cei mai activi și mai statornici membrii ai Junimii din Iași, prezent la ședințele săptămânale, la prelecțiunile populare și în paginile Convorbirilor literare.^[1][2]A tradus din Goethe, Schiller, Uhland, Heine, Lenau, Lamartine ș.a.^[5]
  În anul 1895 se căsătorește cu profesoara Gheorghiu, proprietara unui pension de fete din Ploiești, dar va divorța în scurt timp din cauza neînțelegerilor^[3].
  La 14 noiembrie 1897 se împușcă în cap, iar la câteva zile, în ciuda tuturor eforturilor depuse de doctori, încetează din viață la 20 noiembrie și este înmormântat la 2 decembrie 1897, în cimitirul Eternitatea din Iași. Opera: 
• Balade populare române, Junimea, Iași, 1870
• Antologie română pentru uzul școalelor secundare, Iași, 1885
• Ileana Cozînzeana, din cosiță floare-i cântă, nouă împărați ascultă, basm, Cernăuți, 1886
• Carte de cetire, I-III, manual realizat împreună cu I. Paul, Iași, 1897
• Literatură și limbă populară, ediție îngrijită și studiu introductiv de V. Netea, București, 1967
• Poezii, ediție și prefață de Mircea Popa, Oradea, 1998 

  Miron Pompiliu

• 1910: Lev Nicolaevici Tolstoi, scriitor rus (n. 1828)
• 1925: Ștefan Zeromski, prozator și dramaturg polonez (n. 1864)
• 1925: Alexandra a Danemarcei, soția regelui Eduard al VII-lea al Regatului Unit (n. 1844)
• 1938: Edwin Hall, fizician american (n. 1855)
• 1938: Maud de Wales, regină a Norvegiei, soția regelui Haakon al VII-lea al Norvegiei (n. 1869)
• 1947: Wolfgang Borchert, scriitor german (n. 1921)
• 1952: Benedetto Croce, filosof, istoric și politician italian (n. 1866)
• 1957: Mstislav Dobujinski pictor rus-lituanian (n. 1875)
• 1964: Sabin Manuilă (n. 19 februarie 1894, Sâmbăteni, Arad - d. 20 noiembrie 1964, New York) a fost un medic, demograf și statistician român^[1], membru corespondent al Academiei Române. Sabin Manuilă s-a născut în comuna transilvăneană Sâmbăteni, jud. Arad, în data de 19 februarie 1894. A absolvit Facultatea de Medicină din Budapesta. În data de 1 decembrie 1918, a reprezentat asociația studenților români din capitala maghiară la marea adunare de la Alba Iulia. Sabin Manuilă a fost colaborator al lui Victor Babeș.^[2] Doctor în medicină al Universității din Cluj, a devenit la doar 44 de ani membru corespondent al Academiei Române, în 1938. Sabin Manuilă a fost întemeietorul Institutului Central de Statistică, șef de secție al Institutului de Igienă și Sănătate Publică, secretar general al Ministerului Sănătății și Ocrotirilor Sociale din România (1936), director al Institutului de Demografie și Recensământ și conducător al Secției de Statistică din cadrul Institutului Social Român.^[2] Personalitate științifică de talie internațională, a fost membru al Institutului Internațional de Sociologie, al Institutului Internațional de Statistică, membru în diferite comitete ale Ligii Națiunilor și vicepreședinte al Societății Regale a Eredității.^[1] În perioada Loviturii de stat din 23 august 1944 era director general al Institutului Central de Statistică. A fost unul din apropiații lui Iuliu Maniu, împărtășind ideile politice ale Partidului Național-Țărănesc. La propunerea acestuia, după lovitura de stat de la 23 august, Sabin Manuilă a fost numit la 13 septembrie 1944 în funcția de subsecretar de Stat pentru reorganizarea Statului, pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri.^[3]
  În 1948, pe măsură ce comunizarea țării se intensifica, concomitent cu arestarea personalităților vechiului regim, alege calea exilului, stabilindu-se în New York, S.U.A.^[1][4] A colaborat cu Fundația “Iuliu Maniu” și în special cu Comitetul Național Român, pentru a ajuta refugiații din România. În Statele Unite, a lucrat pentru Institutul de Cercetări Alimentare (The Institute for Food Research) al Universității Stanford, contribuind substanțial la studiul intitulat “Economia agricolă a țărilor danubiene: 1935 – 1945. Ulterior, a devenit consilier al Biroului American de Statistică (US Bureau of Census) din Washington. Ca o recunoaștere internațională a activității sale științifice, a devenit membru în Comisia de Populație a Ligii Națiunilor Unite (ulterior Organizația Națiunilor Unite - ONU), membru al Institutului Re­gal Olandez de Statistică de la Haga, consultant al Organizației Mondiale a Sănătății, vicepreședinte al Uniunii Internaționale pentru Studiul populației cu sediul la Berlin.^[1] Sabin Manuilă s-a stins din viață în New York, în data de 20 noiembrie 1964.^[5] În memoria sa, la solicitarea directorului școlii generale din Sâmbăteni, înființate în 1786, în 1 septembrie 2008, școala a fost numită Școala Generală ”Sabin Manuilă” Sâmbăteni. 

  Sabin Manuilă

  Sabin Manuilă în 1934

• 1984: Faiz Ahmas Faiz, poet pakistanez (n. 1911)
• 2006: Zoia Ceaușescu (n. 1 martie 1949 - d. 20 noiembrie 2006) a fost fiica fostului președinte al României Nicolae Ceaușescu și a Elenei Ceaușescu. A avut doi frați, Valentin și Nicu Ceaușescu. A urmat cursurile Liceului nr. 24, actualmente Liceul „Jean Monnet”^[1] pe care l-a absolvit în 1966.
  Absolventă a Facultății de Matematică, avea preocupări intelectuale, bibliofilă și colecționară de opere de artă. Nicolae și Elena Ceaușescu nu priveau cu ochi buni viața socială a fiicei lor, motiv pentru care au ordonat în repetate rânduri Securității să o urmărească și să-i „spargă anturajul”.^[2]
  Și condițiile în care și-a luat doctoratul în matematică sunt neclare. Mărturie stau amintirile lui Ciprian Foiaș, matematician de prestigiu, dar care dorind să emigreze din țară a trecut peste principiile sale.
  S-a căsătorit în 1980 cu inginerul sibian Mircea Oprean, cadru universitar la Politehnica din București. Înainte de 1989, Zoia ajunsese șefa secției de matematică de la INCREST (Institutul pentru Creație Științifică și Tehnică) și locuia într-o vilă de pe strada George Enescu 2-4.
  Anumite valori din casa Zoiei, incunabule, stampe și cărți rare, au ajuns la Biblioteca Națională și au fost parțial returnate proprietarei cu puțin timp înainte de moartea acesteia, survenită în urma unui cancer pulmonar, în noiembrie 2006. Zoia Ceaușescu a publicat între 1976 și 1988, 22 de lucrări, printre care se pot menționa:
  • Ceaușescu, Zoia; Vasilescu, F.-H. (1978). „Tensor products and the joint spectrum in Hilbert spaces”. Proceedings of the American Mathematical Society. American Mathematical Society. 72 (3): 505–508. doi:10.2307/2042460. JSTOR 10.2307/2042460. 0509243.
  • Ceaușescu, Zoia (1979). „Lifting of a contraction intertwining two isometries”. The Michigan Mathematical Journal. 26 (2): 231–241. doi:10.1307/mmj/1029002216. 0532324.
  • Arsene, Gr.; Ceaușescu, Zoia; Constantinescu, T. (1988). „Schur analysis of some completion problems”. Linear Algebra and its Applications. 109: 1–35. doi:10.1016/0024-3795(88)90195-4. 0961563. 

    Zoia Ceaușescu

    * 2006: Andrei Colompar, (n. 16 septembrie 1939, Semlac, Arad - d. 20 noiembrie 2006)^[1], cunoscut si sub numele de Coly, a fost un pianist, organist, aranjor și compozitor.^[2] A fost considera ^]unul din cei mai autentici muzicieni de jazz al Sibiului si al țării” A început studiul acordeonului la vârsta de cinci ani, făcând lecții de muzică cu un profesor din satul natal, după care se înscrie la Școala Populară de Artă din Arad unde studiază acordeon, orgă si pian^[1][6].
    La început cântă muzică populară și ușoară dar apoi descoperă jazz - ul și blues - ul care vor rămane pâna la sfârșit genurile sale preferate.
    Dupa vârsta de 20 de ani își câștigă existența cântând în diverse grupuri și orchestre ( Meridian, Prefix 924, Radu Ghizeșan Quintet, Silex, Trio Andrei Colompar…). E invitat să cânte în multe restaurante în diferite orașe din România printre care: Deta, Piatra Neamț, Orșova, Turnu Severin, Târgu Jiu, Alba Iulia, Făgăraș, Tulcea, Poiana Brașovului, București, Constanța si tot litoralul, Deva, Sighetul Marmației, Mediaș, Petroșani, Ploiești^[1][6].
    În Sighetul Marmației o întâlnește pe Maria Zambo,^[1] cu care se va casători în 1965 și vor avea doi copii, Natalia și Andrei.
    E invitat să cânte în afara țării, făcând turnee în : Germania, Olanda, ex Iugoslavia, Polonia, Franța, Grecia, Belgia, Italia. Într-o perioadă cântă și pe vasul “Transilvania”.^[6]
    E apreciat pentru virtuozitatea sa, puterea și magnetismul improvizațiilor sale. La vârsta de 30 de ani, va fi clasificat de catre o revistă de specialitate din Germania, ca făcând parte dintre cei mai buni șapte organiști de jazz din Europa.^[6]
    Începe să compună și să își prezinte compozițiile alături de standarduri jazz, în diferite concerte, Festivaluri Naționale și Internaționale. Compozițiile sale sunt un mix de etno, pop si jazz, au un stil nou, modern.
    În 1974 ajunge la Sibiu, capitala jazzului în Romania, invitat de Radu Ghizesan, saxofonistul grupului "Radu Ghizeșan Quintet” cu care va înregistra și două LP- uri cu singura Casă Discografică din acele vremuri, când mai era încă dictatură comunistă.^[1] Decide să ramană să locuiască în Sibiu.
    Trecerea de la muzica de piano-bar sau muzica de restaurant la cea de festivaluri și concerte importante e încununată cu succes, iar în 1977, Mihai Berindei, critic de jazz și președintele Clubului de jazz Bucuresti, într-un articol din Festivalul Românesc de Jazz Sibiu ‘77 îl consideră “un jazzman autentic”.^[7]
    E invitat în diverse centre și cluburi de jazz din țara : Timișoara, Cluj - Napoca, Târgu Mureș, Sfântul Gheorghe, București, unde compozițiile lui sunt aplaudate la scena deschisa.^[8]
    Compozițiile pianistului Andrei Colompar și a ghitaristului E. Andrievici au constituit centrul de greutate dar și punctul forte al recitalurilor pe cele doua scene festivaliere Costinești și Brașov, sau in concertele de la Sibiu și Reșița^[9]
    Câștigă premiul întâi la „Cântarea României”^[6].
    Florian Lungu, critic de jazz și prezentator TVR, îl consideră „unul dintre cei mai autentici talmacitori ai blues-ului in jazz-ul nostru”^[4]. Margareta Lupu în "Monitorul de Sibiu" din 2004, scrie: "Andrei Colompar este unul dintre cei mai buni pianiști ai țării și cel mai bun pianist din Sibiu." ^[10], iar Centrul Balducci din Udine, Italia, scrie pe site-ul oficial: " Andrei Colompar e unul din cei mai originali și importanți compozitori de jazz și blues din România"^[11]
    .
    Participă constant la Festivalurile de jazz din țară: “Sibiu International Jazz Festival” (e invitat aproape în fiecare an, începând cu anul în care a fost înființat Festivalul),^[12] “Bucharest International Jazz Festival”, “Costinești Jazz festival”, “Galele Danubian - jazz Galați ”, “Galele jazz-ului” (20 - 23 decembrie ’87) - Brașov, Zilele Culturii Reșițene (28 - 29 noiembrie ’87), "Festi Jazz" - Iași ('88, '91)^[13], Festival de artă neconvențională “La Strada” – Sibiu.
    E invitat și la festivaluri de jazz din străinătate : “Jazz à L’Ouest” în Franța (18 - 19 noiembrie 1995) - cu Trio - ul Andrei Colompar cu Natalia Colompar, fiica lui – voce și Lionel Ciorogar – ghitară bas, Festival "Op De Grens Van" - Deventer, Olanda (20 decembrie - 4 ianuarie 1992), “Jazzfest Karlovy Vary” în ex Cehoslovacia și Festivalul de Jazz din Wroclaw din Polonia (‘75)^[14] cu Vocal Jazz Quartett. Colaborarea cu Vocal Jazz Quartet ( George David, Marius Dumitru, Gheorghe Costescu, Nicolae Ionescu) a fost de lungă durată, cunoscând așa pe Nicolae Ionescu, personaj cheie în lumea jazz - ului sibian, organizator al Festivalului de Jazz din Sibiu, cu care va deveni prieten, și căruia îi va dedica compoziția: "Cântec pentru un prieten".^[6]
    În anul 1995 reprezintă România în “Festival Roumain” (3 - 18 noiembrie 1995) în Ille et Vilaine, Franța, cu Trio - ul Andrei Colompar^[15][16].
    A compus imnul Festivalului Internațional de Arta Neconvențională “La Strada” - Sibiu, intitulat “Papusarii”, textul fiind scris de fiica sa.^[17] “
    A fost invitat în televiziunea locală (Antena 1, PRO TV Sibiu, RTS – Televiziunea Sibiu, Televiziunea Eveniment), națională (TVR 1, TVR 2, TVR Internațional) și internațională (în Olanda, Belgia) precum și în diverse posturi de radio. A apărut în ziare și reviste naționale (Tribuna Sibiului, Monitorul de Sibiu, Radical - Sibiu, Cotidianul Obiectiv - Sibiu Formula As - București, România Literară - București^[18]) și internaționale: ziarul Ouest-France ^[15], publicația italiană La Dolce Vita^[19].
    Menționat ca făcând parte din lumea jazz-ului de catre Virgil Mihaiu în cartea sa Cutia de rezonanță – eseuri despre jazz din perspectiva culturii contemporane.^[20]
    

    Andrei Colompar și Natalia Colompar
    Octavian Ursulescu, în cartea sa "Titel Popovici" îl enumeră printre numele proeminente ale festivalurilor de jazz.^[13]
    Artiștii săi preferiți au fost per rând:
    Jimmy Smith, Oscar Peterson, Bill Evans, Keith Jarrett, Michel Petrucciani, Armen Donelian.
    Muzicieni și cântăreți cu care a colaborat în decursul vieții:
    Lucian Fabro, Gelu Farțonea, Ion Bontaș, Titi Stoica, Mircea Anghelină, Jimmy Țiglar, Matei Turianu, Adrian Orlea, Dorin Pitariu.
    Cântăreți celebri cu care a colaborat și pe care i-a acompaniat:
    Aura Urziceanu, Elena Carstea, Teodora Enache, Berti Barbera, Adrian Neagu, Horia Brenciu, Albert Mangelsdorff^[9].
    A cântat în deschiderea concertelor lui Jan Garbarek, Judy Niemack, Heinz von Hermann.
    Elevii care l-au avut ca profesor au reușit să răzbată cu succes în lumea muzicii naționale și internaționale (Natalia Colompar – voce, Mihai Pâțan- pian, Rareș Popsa – ghitara clasică).
    Compozițiile lui Coly au fost prezente și în Festivaluri muzicale din Italia, fiind cântate de către fiica lui: "Festival della canzone Friulana" (în 2003, melodia "Novembre"^[21][22][23], în 2005, melodia "Mi plas"), "Festival della canzone del Friuli Venezia Giulia - Premio Città di Grado" (2007, melodia "Guarda")^[24]. În 2009 câștigă premiul întâi la "Festival della Canzone Riviera di Brenta – Premio Città di Mira, Venezia" cu compoziția "Love me Forever". În 2009 câstigă din nou premiul întâi în cadrul Festivalului “Pianobar Festival di Udine” cu compoziția "You make me laugh"^[25]. Muzica lui Andrei Colompar se ascultă încă în cluburi și centre jazz, la radio ("Onde Friulane" și "Radio Fantasy"), în Televiziune ("Telefriuli" - Udine, Italia) sau in concerte. 

    Andrei Colompar

• 2010: Roxana Janina Briban (n. 28 octombrie 1971, București - d. 20 noiembrie 2010, București) a fost o soprană română, solistă a Operei Naționale București (2000-2009) și colaboratoare a Operei de Stat din Viena (2003-2010). Roxana Briban se dedică vieții muzicale încă de la vârsta de 6 ani, prin studiul viorii și cel al cântului, devenind în scurt timp solistă a Corului de Copii al Radiodifuziunii Române, cu care susține peste 300 de concerte în țară și în străinătate. Absolvă Universitatea de Muzică din București la clasa prof. univ. Maria Slătinaru-Nistor în anul 2000. Imediat după absolvire, debutează ca solistă a Operei Naționale din București, cu rolul Contesei din opera Nunta lui Figaro de W.A.Mozart.
  Începutul carierei internaționale este marcat de debutul la Wiener Staatsoper, în anul 2003, cu rolul Micaela, din opera Carmen de Georges Bizet. De atunci, soprana româncă devine invitat permanent al scenei vieneze, încheind contracte până în stagiunea 2009-2010, cu rolurile Donna Elvira (Don Giovanni), Mimi (Boema), Cio-Cio San (Madama Butterfly), Amelia Grimaldi (Simone Boccanegra), Contesa (Nunta lui Figaro) și Tatiana (Evgheni Oneghin). Rămâne fidelă scenei bucureștene în timp ce este invitată în teatre precum Volksoper Wien, Deutsche Oper Berlin, Theatre Capitole du Toulouse, Teatro Municipal Santiago de Chile și Het Muziektheater din Amsterdam, la Zurich, la Roma, Dresda, Madrid, Atena, Bangkok, Singapore sau Seul și unde are prilejul de a fi alături de dirijori renumiți precum Marco Armiliato, Adam Fischer, Rafael Fruhbeck de Burgos, Michail Jurowski , Zubin Mehta, Seiji Ozawa, Marc Piollet, Peter Schneider, Vjekoslav Sutej, regizori ca Michael Hampe, Robert Wilson și artiști celebri precum Agnes Baltsa, Giuseppe Filianoti, Ferruccio Furlanetto, Franz Grundheber, Ildiko Raimondi, Michael Schade, Stephania Toczyska.
  Timbrul vocal lirico-spinto îi permite sopranei Roxana Briban abordarea unei palete variate de roluri, de la Leila (Pescuitorii de perle), Micaela (Carmen), Nedda (Paiațe) la Marguerite, Elena (Mefistofele) sau roluri mozartiene precum Contesa (Nunta lui Figaro), Donna Elvira, Donna Anna (Don Giovanni), cât și roluri verdiene ca Violetta Valery (Traviata), Alice Ford (Falstaff), Amelia Grimaldi (Simon Boccanegra), Aida din opera cu acelasi nume, Leonora (Trubadurul), Elisabetta de Valois (Don Carlo), din repertoriul puccinian interpretând rolurile Mimi (Boema) și Cio-Cio San (Madama Butterfly). În repertoriul său se regăsesc lucrări vocal-simfonice, de la Bach, Haendel, Beethoven, Brahms, Felix Mendelssohn Bartholdy, Verdi, Mahler, pâna la Dmitri Șostakovici și Paul Hindemith. După turneul asiatic, cu opera Nunta lui Figaro de W.A.Mozart, în rolul Contesei, colaborarea cu Wiener Staatsoper a continuat în stagiunea 2007-2008 cu alte două turnee, în Europa (Luxemburg) cu opera Don Giovanni, în rolul Donna Elvira.
  În octombrie 2009, soprana Roxana Briban cântă pentru ultima oară la Opera de Stat din Viena, interpretând rolul Contesei Almaviva din opera Nunta lui Figaro. Ultima apariție în fața publicului are loc la Varșovia, în Polonia, pe data de 1 decembrie 2009, cu ocazia Zilei Naționale a României. Concertul de arii și duete, alături de tenorul Piotr Rafalko, este susținut în fața oficialităților române și poloneze, în sala de concerte a Palatului Regal.
  Pe data de 20 noiembrie 2010, soprana Roxana Briban încetează din viață, la vârsta de 39 ani. După aproape un an de inactivitate profesională, motivată de întreruperea angajamentului fix pe care îl avusese cu Opera Națională București, încă din anul 2000, pe fondul cererilor de reziliere a contractelor internaționale primite în decurs de un an, artista decide să-și pună capăt zilelor. 

  Roxana Briban

  Roxana Briban la o ședință foto.

• 2016: Konstantinos Stefanopoulos, politician grec, președinte al Greciei (n. 1926)
• 2016: William Trevor, scriitor irlandez (n. 1928)
• 2018: Aaron Klug, chimist britanic de origine lituaniană, laureat Nobel (n. 1926)

Sărbători

• Sf. Grigorie Decapolitul; Înainteprăznuirea Intrării în Biserica a Maicii Domnului; +) Sf Cuv Grigorie Decapolitul; Sf. Mc. Dasie; Sf. Ierarh Proclu, arhiepiscopul Constantinopolului (calendarul creștin-ortodox)
• Ss. Felix de Valois; Edmund, rege (20 noiembrie). Cristos, Regele Universului (calendarul romano-catolic)
• Preserbarea Intrării în Templu a Maicii Domnului. Sf. Grigore Decapolitul (calendarul greco-catolic)
• Ziua universală a copilului
• Ziua industrializării Africii

VA URMA