MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 22 NOIEMBRIE 2019
PARTEA ÎNTÂI


ISTORIE PE ZILE 22 Noiembrie

Evenimente

1963: Asasinarea președintelui american John F. Kennedy la Dallas, Texas.

• 1220: Frederic al II-lea este încoronat în Roma de către papa Papa Honoriu al III-lea ca împărat al Sfântului Imperiu Roman.
• 1286: Regele danez Eric al V-lea este ucis în Iutlanda de asasini îmbrăcați în călugări franciscani.
• 1574: Navigatorul spaniol Juan Fernández, care naviga spre sud între Callao și Valparaíso descoperă un arhipelag și numește insulele Más Afuera, Más un Tierra și Santa Clara. Mai târziu arhipelagul va fi denumit Insulele Juan Fernández.
• 1806: Începe un nou război ruso–turc desfășurat pe teritoriul Moldovei și Țării Românești. Conflictul se va încheia prin Pacea de la București din 28 mai 1812, în urma căreia Basarabia intra în componența Rusiei.
• 1861: În urma consensului stabilit la Conferința reprezentanților Porții Otomane și ai Puterilor garante, Poarta Otomană emană "Firmanul de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei" prin care admite unirea administrativă și politică a Principatelor.
• 1869: S-au deschis cursurile Facultății de Medicină din București. Primul decan a fost medicul chirurg Nicolae Turnescu.
• 1880: Principele Carol I primește acordul scris din partea familiei sale privind succesiunea la tronul României, reglementată prin Constituție: "În lipsă de descendenți de sex masculin în linie dreaptă ai A.S.R. Carol Hohenzollern–Sigmaringen, succesiunea la tron va reveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau descendenților lor..."
• 1906: La Convenția Internațională de Radio și telegrafie de la Berlin, s-a aprobat utilizarea mesajelor SOS în caz de pericol.
• 1913: A fost inaugurată clădirea Teatrului "Mr. Gh. Pastia" din Focșani.
• 1918: Marele Duce Friedrich al II-lea de Baden, care renunțase deja la 13 noiembrie provizoriu la afacerile de stat, demisionează anunțând oficial abdicarea liniei de Baden.
• 1931: Se deschide pentru public Muzeul de Istorie al Bucureștiului, în Casa Moruzi din Calea Victoriei nr.117. După anul 1959, colecțiile muzeului vor fi adăpostite în incinta Palatului Șuțu (din 1999, poartă denumirea de Muzeul Municipiului București).
• 1942: Al Doilea Război Mondial: Bătălia de la Stalingrad, generalul Friedrich Paulus îi trimite lui Adolf Hitler o telegramă spunându-i că armata a 6-a germană este înconjurată de Armata Roșie.

2005: Angela Merkel devine prima femeie cancelar al Germaniei.

• 1943: Al Doilea Război Mondial: Președintele american Franklin Roosevelt, premierul britanic Winston Churchill și liderul chinez Chiang Kai-Shek se întâlnesc la Cairo pentru a pune la punct un plan de înfrangere a Japoniei.
• 1943: Libanul își câștigă independența față de Franța.
• 1956: Jocurile Olimpice de Vară se deschid la Melbourne, Australia; România a obținut 13 medalii (5 aur, 3 argint, 5 bronz).
• 1963: Asasinarea lui John F. Kennedy în Dallas, Texas. Vicepreșdintele Lyndon B. Johnson depune jurămâtul ca nou președinte.
• 1968: The Beatles lansează dublul album The Beatles mai cunoscut drept, The White Album.
• 1975: Juan Carlos a fost încoronat rege al Spaniei după moartea lui Francisco Franco.
• 1990: Marea Britanie: Margaret Thatcher demisionează din postul de premier.
• 2000: Președintele Alberto Fujimori a fost destituit de către legislativul peruan.
• 2003: Revoluția Trandafirilor din Georgia: Opoziția, purtând trandafiri în mâini, ocupă Parlamentul din Tbilisi și cere demisia președintelui Eduard Șevardnadze.
• 2004: Revoluția Portocalie din Ucraina: Zeci de mii de manifestanți s-au adunat, în Piața Independenței din Kiev, la apelul candidatului opoziției, Victor Iușcenko, pentru a denunța fraudele comise în alegerile prezidențiale din 21 noiembrie.
• 2005: Angela Merkel devine prima femeie cancelar al Germaniei.
• 2005: Trupa Rolling Stones lansează noul album intitulat Rarities; albumul conține 16 piese și este realizat de Hear Music în colaborare cu Virgin Records.
• 2009: Primul tur al alegerilor prezidențiale din România și referendumul pentru Parlamentul unicameral.

Nașteri

• 1428: Richard Neville, al 16-lea Conte de Warwick (22 noiembrie 1428 – 14 aprilie 1471), cunoscut drept Warwick Făcătorul de Regi, a fost un nobil englez, administrator și comandant militar. Fiu al Contelui de Salisbury, Warwick a fost cel mai bogat și puternic aristocrat al vremii sale, cu conexiuni politice care au mers dincolo de granițele țării. A fost unul din liderii Războiului celor Două Roze, inițial de partea Casei de York însă mai târziu a trecut de partea Casei de Lancaster. Din regiunea Durham, familia Neville s-a distins în războaiele Angliei împotriva scoțienilor din secolul al XIV-lea. În 1397 regele Richard al II-lea l-a numit pe Ralph Neville Conte de Westmorland.^[1] Fiul lui Ralph și viitorul tată al Contelui de Warwick era fiul cel mare din al doilea mariaj și deci nu era moștenitorul comitatului.^[2] El a primit, totuși, o înțelegere favorabilă și a devenit jure uxoris Conte de Salisbury prin căsătoria lui cu Alice, fiica și moștenitoarea lui Thomas Montacute, al 4-lea Conte de Salisbury.^[3][4]
  Richard, fiul lui Salisbury, viitorul Conte de Warwick, s-a născut la 22 noiembrie 1428; se cunosc puține despre copilăria lui.^[5] La vârsta de șase ani, Richard a fost logodit cu Anne Beauchamp, fiica lui Richard de Beauchamp, al 13-lea Conte de Warwick. Acest lucru l-a transformat nu numai în moștenitorul comitatului de Salisbury dar și a unor părți substanțiale din Montague, Beauchamp și Despenser .^[6] Averea lui va crește și mai mult după ce cumnatul său, Henry Beauchamp care se căsătorise cu sora mai mică a lui Richard, Cecily, a murit în 1446. Când fiica acestuia, Anne Beauchamp, a murit în 1449, Richard a devenit jure uxoris (prin dreptul soției) Conte de Warwick. Totuși, succesiunea lui Richard la moșii a fost disputată. A urmat o luptă prelungită asupra unor părți ale moștenirii, în special cu Edmund Beaufort, primul duce de Somerset, care era căsătorit cu o fiică din prima căsătorie a lui Richard Beauchamp. Disputa s-a concentrat pe pământ nu pe titlul de Warwick, deoarece surorile vitrege ale lui Henry erau excluse de la succesiune.^[7]
  În 1445 Richard a devenit cavaler, probabil la încoronarea Margaretei de Anjou, la 22 aprilie acel an.^[8] El apare în înregistrările istorice ale slujbei regelui Henric al VI-lea din 1449, care menționează serviciile sale.^[8] El și-a îndeplinit serviciul militar în nord cu tatăl său și e posibil să fi participat la războiul împotriva Scoției din 1448-1449^[9]. Când Richard, Duce de York s-a ridicat fără succes împotriva regelui în 1452, atât Warwick cât și tatăl său s-au situat de parte regelui Henric al VI-lea. În iunie 1453 Somerset a primit custodia asupra domeniului Glamorgan și un conflict deschis a izbucnit între cei doi bărbați.^[11] Apoi, în vara acelui an, regele Henric s-a îmbolnăvit.^[12] Somerset era un favorit al regelui și al reginei Margaret și în condițiile în care regele era în incapacitate de a domni, el a deținut aproape controlul guvernării.^[13] Acest lucru l-a pus pe Warwick în dezavantaj în disputa lui cu Somerset și l-a dus la colaborarea cu York.^[14] Climatul politic, influențat de înfrângerea militară din Franța, a început apoi să se întoarcă împotriva lui Somerset. La 27 martie 1454, un grup de consilieri regali l-au numit pe Ducele de York protector al regatului.^[15] York putea acum să se bazeze nu doar pe sprijinul lui Warwick, ci și pe al tatălui lui Warwick, Salisbury, care a devenit mai profund implicat în disputele cu Percys din nordul Angliei 

  Conte de Warwick

  Soț(ie) Anne Beauchamp, a 16-a Contesă de Warwick Copii Isabel, Ducesă de Clarence Anne, regină a Angliei Părinți Richard Neville, al 5-lea Conte de Salisbury Alice Montacute, a 5-a Contesă de Salisbury

• 1532: Anna a Danemarcei, Electoare a Saxoniei (d. 1585)
• 1533: Alfonso II d'Este (22 noiembrie 1533 – 27 octombrie 1597) a fost Duce de Ferrara din 1559 până în 1597. A fost membru al Casei de Este. A fost fiul cel mare al lui Ercole II d'Este și a Renée de Franța, fiica regelui Ludovic al XII-lea al Franței și a Annei de Bretania.
  Ca tânăr a luptat în serviciul regelui Henric al II-lea al Franței, luptând împotriva habsburgilor. Curând după ascensiunea sa la tron, a fost obligat de Papa Pius al IV-lea s-o trimită înapoi în Franța pe mama sa, din cauza credinței sale calviniste.
  În 1583 s-a aliat cu împăratul Rudolf II în război împotriva turcilor, în Ungaria. Alfonso s-a căsătorit de trei ori:
  • La 3 iulie 1558, Alfonso s-a căsătorit cu Lucrezia di Cosimo de' Medici, o fiică a lui Cosimo I de' Medici, Mare Duce de Toscana și a Eleonorei di Toledo. Ea a murit doi ani mai târziu.
  • La 5 decembrie 1565, Alfonso s-a căsătorit cu Barbara de Austria (1539-1572), a opta fiică a împăratului Ferdinand I și a Annei de Boemia și Ungaria.
  • La 24 februarie 1579, Alfonso s-a căsătorit cu Margherita Gonzaga (1564-1618). Ea a fost fiica cea mare a lui William I, Duce de Mantua și a Eleonorei de Austria. Margherita a fost nepoata celei de-a doua soții, Barbara.
  Nu a avut copii. 

  Alfonso II d'Este

  Duce de Ferrara, Modena și Reggio

  Alfonso II d'Este de Girolamo da Carpi Părinți Ercole II d'Este, Duke of Ferrara[*] Renée a Franței  Frați și surori Luigi d'Este[*] Anna d'Este Eleonora d'Este[*] Lucrezia d'Este[*]  Căsătorit cu Lucrezia di Cosimo de' Medici Barbara de Austria Margherita Gonzaga

• 1536: Contele Ioan al VI-lea de Nassau-Dillenburg (22 noiembrie 1536 – 8 octombrie 1606) a fost un conte de Nassau în Dillenburg. Printre alte nume pe care le-a purtat au fost Jan al VI-lea sau Jan de Oude („Ioan cel Bătrân”, pentru a-l distinge de al doilea fiu al său, „Ioan cel Mijlociu”, și de nepotul său, „Ioan cel Tânăr”).
  Ioan al VI-lea s-a născut în Dillenburg, fiind cel de-al doilea fiu al contelui William I de Nassau-Dillenburg și al celei de-a doua soții, Juliane de Stolberg-Wernigerode, și fratele lui Wilhelm I de Orania. El a fost autorul principal al Uniunii de la Utrecht. Ioan al VI-lea a fost căsătorit de trei ori și a avut în total 24 de copii:^[1][2]
  Mai întâi, el s-a căsătorit pe 16 iunie 1559 cu Elisabeth de Leuchtenberg (cca. martie 1537 – 6 iulie 1579), care a născut 13 copii:
  1. Contele Wilhelm Ludovic (13 martie 1560 – 31 mai 1620)
  2. Contele Ioan al VII-lea (7 iunie 1561 – 27 septembrie 1623)
  3. Contele George (1 septembrie 1562 – 9 august 1623)
  4. Elisabeta (24 ianuarie 1564 – 5 mai 1611), s-a căsătorit:
     1. pe 3 octombrie 1583 cu contele Filip al IV-lea, Conte de Nassau-Weilburg
     2. pe 7 mai 1603 cu contele Wolfgang Ernst I de Isenburg-Büdingen
  5. Juliana (6 octombrie 1565 – 4 octombrie 1630), s-a căsătorit:
     1. pe 24 aprilie 1588 cu contele Adolf Henry de Dhaun
     2. pe 8 februarie 1619 cu contele Ioan Albrecht I de Solms-Braunfels
  6. Filip (1 decembrie 1566 – 3 septembrie 1595)
  7. Maria (12 noiembrie 1568 – 10 mai 1625), s-a căsătorit pe 2 decembrie 1588 cu contele Ioan Ludovic I de Nassau-Wiesbaden-Idstein
  8. Anna Sibylla (29 septembrie 1569 – 19 decembrie 1576)
  9. Mathilde (27 decembrie 1570 – 10 mai 1625), s-a căsătorit pe 24 iunie 1592 cu contele Wilhelm al V-lea de Mansfeld-Arnstein
  10. Albert (născut și mort în 1572)
  11. Contele Ernest Cazimir de Nassau-Dietz (22 decembrie 1573 – 2 iunie 1632)
  12. Louis Gunther (15 februarie 1575 – 12 septembrie 1604)
  13. Fiu născut mort (6 iulie 1579)
  S-a căsătorit pentru a doua oară pe 13 septembrie 1580 cu Kunigunde Jakobäa de Simmern (9 octombrie 1556 – 26 ianuarie 1586), fiica lui Frederic al III-lea, Elector Palatin, care a născut 4 copii:
  1. Fiu născut mort (19 iulie 1581)
  2. Maria Amalia (27 iulie 1582 – 31 octombrie 1635), s-a căsătorit pe 23 august 1600 cu contele Wilhelm I de Solms-Braunsfeld-Greiffenstein
  3. Kunigunde (12 iulie 1583 – 4 aprilie 1584)
  4. Fiu născut mort (23 februarie 1585)
  S-a căsătorit pentru a treia oară pe 14 iunie 1586 cu Johannetta de Sayn-Wittgenstein (15 februarie 1561 – 13 aprilie 1622), care a născut 7 copii:
  1. George Louis (12 aprilie 1588 – 16 aprilie 1588)
  2. Prințul Ioan Ludovic de Nassau-Hadamar (6 august 1590 – 10 martie 1653)
  3. Johannette Elisabeth (13 februarie 1593 – 13 septembrie 1654), s-a căsătorit pe 16 decembrie 1616 cu contele Conrad Gumprecht de Bentheim-Limburg, fiul lui Arnold III-lea, Conte de Bentheim-Steinfurt-Tecklenburg-Limburg
  4. Anna (24 noiembrie 1594 – 11 februarie 1660), s-a căsătorit pe 19 iunie 1619 cu contele Philipp Ernst de Isenburg-Birstein
  5. Magdalena (13 august 1595 – 31 iulie 1633), s-a căsătorit pe 29 mai 1624 cu contele Georg Albrecht I de Erbach
  6. Anna Amalie (19 iulie 1599 – 4 mai 1667), s-a căsătorit pe 25 noiembrie 1648 cu contele Otto Wilhelm de Isenburg-Birstein
  7. Iuliana (9 iunie 1602 – 26 august 1602).
  A murit în orașul său natal, Dillenburg, în vârstă de 69 de ani. 

  Ioan al VI-lea, Conte de Nassau-Dillenburg

  Ioan al VI-lea, Conte de Nassau-Dillenburg Tată Wilhelm I de Nassau-Dillenburg Mamă Juliane de Stolberg-Wernigerode Căsătorit(ă) Elisabeth de Leuchtenberg Kunigunde Jakobäa de Simmern Johannetta de Sayn-Wittgenstein Ioan al VI-lea

• 1602: Elisabeta a Franței, prima soție a regelui Filip al IV-lea al Spaniei (d. 1644)
• 1610: Ducesa Marie Elisabeth a Saxoniei (22 noiembrie 1610 – 24 octombrie 1684) a fost ducesă consort de Holstein-Gottorp ca soție a Ducelui Frederic al III-lea de Holstein-Gottorp.
  La 21 februarie 1630, la Dresda, s-a căsătorit cu Frederic al III-lea, Duce de Holstein-Gottorp, fiul cel mare al Ducelui Johann Adolf de Holstein-Gottorp și a Prințesei Augusta a Danemarcei. Ei au avut următorii copii:
  1. Sofie Auguste (5 decembrie 1630 – 12 decembrie 1680), căsătorită la 16 septembrie 1649 cu Johann al VI-lea, Prinț de Anhalt-Zerbst. Mama lui Johann Ludwig I, Prinț de Anhalt-Dornburg, bunica lui Christian August, Prinț de Anhalt-Zerbst, și străbunica țarinei Ecaterina a II-a Rusiei.
  2. Magdalene Sibylle (24 noiembrie 1631 – 22 septembrie 1719), căsătorită la 28 noiembrie 1654 cu Gustav Adolph, Duce de Mecklenburg-Güstrow. Mama reginei Danemarcei, Louise de Mecklenburg-Güstrow.
  3. Johann Adolf (29 septembrie 1632 – 19 noiembrie 1633).
  4. Marie Elisabeth (6 iunie 1634 – 17 iunie 1665), căsătorită la 24 noiembrie 1650 cu Ludovic al VI-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt.
  5. Friedrich (17 iulie 1635 – 12 august 1654).
  6. Hedwig Eleonore (23 octombrie 1636 – 24 noiembrie 1715), căsătorită la 24 octombrie 1654 cu regele Carol al X-lea al Suediei.
  7. Adolf August (1 septembrie 1637 – 20 noiembrie 1637).
  8. Johann Georg (8 august 1638 – 25 noiembrie 1655).
  9. Anna Dorothea (13 februarie 1640 – 13 mai 1713).
  10. Christian Albert, Duce de Holstein-Gottorp (3 februarie 1641 – 6 ianuarie 1695).
  11. Gustav Ulrich (16 martie 1642 – 23 octombrie 1642).
  12. Christine Sabine (11 iulie 1643 – 20 martie 1644).
  13. August Friedrich (6 mai 1646 – 2 octombrie 1705), Prinț-Regent de Eutin și Prinț-Episcop de Lübeck; căsătorit la 21 iunie 1676 cu Christine de Saxa-Weissenfels (fiica lui Augustus, Duce de Saxa-Weissenfels și a primei lui soții, Anna Maria de Mecklenburg-Schwerin). Fără copii.
  14. Adolf (24 august 1647 – 27 decembrie 1647).
  15. Elisabeth Sofie (24 august 1647 – 16 noiembrie 1647), geamănă cu Adolf.
  16. Auguste Marie (6 februarie 1649 – 25 aprilie 1728), căsătorită la 15 mai 1670 cu Frederic al VII-lea, Margraf de Baden-Durlach. 

      Ducesa Marie Elisabeth a Saxoniei
      Căsătorit(ă)	Frederic al III-lea, Duce de Holstein-Gottorp
      Familie nobilă	Casa de Wettin
      Tată	Johann Georg I, Elector de Saxonia
      Mamă	Magdalene Sibylle a Prusiei

• 1693: Louise Élisabeth de Bourbon (Louise Élisabeth; 22 noiembrie 1693–27 mai 1775) a fost fiica lui Louis al III-lea de Bourbon, Prinț de Condé și a soției lui, Louise Françoise de Bourbon, fiica recunoscută a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei lui, Madame de Montespan. Louise Élisabeth s-a născut la 22 noiembrie 1693 la Palatul Versailles. Ca membră a Casei de Condé, a fost prințesă de sânge. În adolescență era cunoscută la curte ca Mademoiselle de Charolais,^[1] titlu care mai târziu a fost purtat de sora ei mai mică. Al treilea copil și a doua fiică a părinților săi, Louise Élisabeth a fost frumoasă și isteață. A avut încă opt frați și surori:
  • Marie Anne Éléonore, Mademoiselle de Bourbon (22 decembrie 1690 – 30 august 1760)
  • Louis Henri, Duce de Bourbon (18 august 1692 – 27 ianuarie 1740)
  • Louise Anne, Contesă de Charolais (23 iunie 1695 – 8 aprilie 1758)
  • Marie Anne, Mademoiselle de Clermont (16 octombrie 1697 – 11 august 1741)
  • Charles, Conte de Charolais (19 iunie 1700 – 23 iulie 1760)
  • Henriette Louise, Mademoiselle de Vermandois (15 ianuarie 1703 – 19 septembrie 1772)
  • Élisabeth Alexandrine, Mademoiselle de Sens (15 septembrie 1705 – 15 aprilie 1765)
  • Louis, Conte de Clermont (15 iunie 1709 – 16 iunie 1771)
  Tatăl Louisei Élisabeth a fost fiul și moștenitorul lui Henri Jules de Bourbon, Prinț de Condé și primul prinț de sânge al Franței. Mama ei a fost Légitimée de France.^[2] La momentul nașterii sale, părinții ei, Ducele și Ducesa de Bourbon, erau căsătoriți de 8 ani. Deși Louise Élisabeth a fost al treilea copil din cei nouă, ea a fost cea mai longevivă.
  A fost botezată la capela de la Versailles la 24 noiembrie 1698 împreună cu fratele ei mai mare Louis Henri și sora ei mai mică Louise Anne.
  Sora ei Élisabeth Thérèse Alexandrine de Bourbon s-a născut în 1705; Élisabeth Alexandrine a fost numită după sora ei mai mare, "Élisabeth" și după unchiul lor Louis-"Alexandre" de Bourbon. 
  Louise Élisabeth de Bourbon, prințesă de Conti.
  La vârsta de 17 ani ambițioasa ei mamă i-a sugerat o căsătorie cu unul dintre nepoții regelui, tânărul Duce de Berry. O asemenea căsătorie i-ar fi adus fiicei prestigiosul rang de petite-fille de France. Totuși, căsătoria nu a avut loc ca urmare a mașinațiunilor mătușii Louisei Élisabeth, Ducesa de Orléans, care l-a vrut pe duce pentru fiica ei, Marie Louise Élisabeth d'Orléans.
  Ca rezultat, Louise Élisabeth nu a beneficiat de privilegiile dictate de eticheta strictă de la Versailles, cum ar fi dreptul de a se așeza pe scaun în prezența regelui.
  La 9 iulie 1713, Louise Élisabeth s-a căsătorit la Versailles cu vărul ei primar, Louis Armand de Bourbon, Prinț de Conti.^[3] Soțul ei, care era cu trei ani mai mic decât mireasa, devenise Prinț de Conti în 1709 după decesul neașteptat al tatălui său, François Louis, Prinț de Conti. Mama lui era pioasa Marie Thérèse de Bourbon, cea mai mare nepoată a Marelui Condé.
  Căsătoria ei a fost parte din dublul mariaj dintre familiile Condé și Conti; fratele mai mare al Louisei Élisabeth, Louis Henri de Bourbon, s-a căsătorit cu Mademoiselle de Conti, Marie Anne de Bourbon. Marie Anne va muri în 1720 la naștere.
  Prezenți la nuntă au fost mama ei, Madame la Duchesse; bunica paternă Prințesa de Condé; Ducele de Berry și soția sa Madame de Berry; unchii ei Ducele de Maine, Contele de Toulouse și Ducele de Orléans și mătușile sale Ducesa de Orléans, Marie Anne de Bourbon și Marie Thérèse de Bourbon.^[4]
  În august 1716, la vârsta de 22 de ani, Louise Élisabeth s-a îmbolnăvit de variolă după ce și-a îngrijit soțul de această boală. Un an mai târziu ea a născut primul ei copil; ea și soțul ei au avut cinci copii.
  Louise Élisabeth a avut câteva aventuri extraconjugale, cum ar fi relația ei cu frumosul Philippe Charles de La Fare.^[5] Aceste infidelități l-au înfuriat pe soțul neatrăgător a cărui gelozie l-a făscut să devină violent fizic cu soția sa. După o scenă dramatică în casa Conti, prințesa a refuzat să mai trăiască cu soțul ei și s-a refugiat la mama sa.
  În 1725, a consimțit să se întoarcă la Prințul de Conti, care nu i-a permis să părăsească Castelul din Isle-Adam.^[6] Totuși, mai târziu, ea a reușit să-l convingă să-i permită să se întoarcă la Paris pentru a o naște pe fiica lor, Louise Henriette. Soțul ei a murit un an mai târziu.
  Cu sprijinul economistului scoțian John Law care a implementat introducerea banilor de hârtie în Franța în timpul regenței tânărului rege Ludovic al XV-lea al Franței, soțul ei a făcut avere.
  În scopul de a încerca să netezească ruptura dintre Casa de Condé și Casa de Orléans, prințesa a aranjat căsătoria dintre fiul ei și verișoara lui primară, Louise Diane d'Orléans.
  După decesul mamei sale în iunie 1743, a cumpărat castelul Louveciennes, care mai târziu a revenit Coroanei. Ludovic al XV-lea la rândul său l-a dăruit succesoarei Doamnei de Pompadour, Madame du Barry. Prințesa de Conti și Ducesa de Orléans și-au unit forțele în 1743 și au organizat căsătoria singurei fiice a Louisei Élisabeth, Louise Henriette cu Louis Philippe d'Orléans, Duce de Chartres.
  Prințesa a murit la casa ei, Palatul Conti din Paris, la vârsta de 81 de ani, la 25 mai 1775. Tocmai vânduse palatul fiului ei, Louis François, Prinț Conti, care s-a mutat în el anul următor. 

  Louise Élisabeth

  Prințesă Conti Ducesă de Étampes Contesă de Sancerre

  Louise Élisabeth de Pierre Gobert Părinți Louis, Prinț Condé Louise-Françoise de Bourbon  Frați și surori Marie Anne de Bourbon Louise Anne de Bourbon Henriette Louise de Bourbon[*] Marie Gabrielle Éléonore de Bourbon Élisabeth Alexandrine de Bourbon Charles, Count of Charolais[*] Louis Henri, Duce de Bourbon Louis, Count of Clermont[*]  Căsătorită cu Louis Armand de Bourbon Copii Louis François, Prinț Conti Louise Henriette, Ducesă de Orléans

• 1706: Charles Spencer, Duce de Marlborough (d. 1758)
• 1710: Wilhelm Friedemann Bach (n. 22 noiembrie 1710 – d. 1 iulie 1784) a fost un compozitor și organist german, fiul cel mai mare al lui Johann Sebastian Bach. Deși a fost un incontestabil geniu muzical, a trăit în condiții modeste și a murit în sărăcie. 

  Wilhelm Friedemann Bach

  Părinți Johann Sebastian Bach Maria Barbara Bach  Frați și surori Carl Philipp Emanuel Bach Johann Christian Bach Johann Christoph Friedrich Bach[*] Johann Gottfried Bernhard Bach Gottfried Heinrich Bach[*] Johann Christoph Bach[*] Léopold Augustus Bach[*] Christiana Sophia Enrietta Bach[*] Johann August Abraham Bach[*] Ernestus Andreas Bach[*] Christian Gottlieb Bach[*] Catharina Dorothea Berci[*] Maria Sophia Bach[*] Regina Susanna Bach[*] Johanna Carolina Bach[*] Christiana Dorothea Bach[*] Christiana Benedicta Louisa[*] Regina Johanna Bach[*] Elisabeth Juliana Friderica Bach[*] Johann Christoph Bach[*]

• 1727: Ercole al III-lea d'Este, fiul ducelui Francesco al III-lea d'Este (d. 1803)
• 1728: Karl Frederic, Mare Duce de Baden (22 noiembrie 1728 – 10 iunie 1811^[1]) a fost margraf, elector și mai târziu primul Mare Duce de Baden (inițial numai margraf de Baden-Durlach) din 1738 până la moartea sa. A fost stră-străbunicul regelui Carol I al României. Născut la Karlsruhe, a fost fiul Prințului Ereditar Frederic de Baden-Durlach (1703-1732) și a Amalia de Nassau-Dietz (1710–1777), fiica lui John Willem Friso, Prinț de Orania.
  El i-a succedat bunicului său ca Margraf de Baden-Durlach în 1738, și a domnit personal din 1746 până în 1771, când a moștenit Baden-Baden de la linia Bernhard. A fost privit ca un bun exemplu de despot luminat, care a sprijinit școli, universități, jurisprudența, servicii civile, economie, cultura și dezvoltarea urbană. El a scos în afara legii tortura în 1767, și iobăgia în 1783. A fost ales membru al Societății Regale în 1747.^[2]
  În 1803 Karl Frederic a devenit elector de Baden, și în 1806 primul Mare Duce de Baden. Prin politica ministrului Sigismund von Reitzenstein, Baden a dobândit Episcopia Constance, precum și teritoriile Episcopiei Basel, Episcopiei Strassburg și Episcopiei Speyer, care se întinde pe malul drept al Rinului; în plus și Breisgau și Ortenau.^[3]
  În 1806 Baden s-a alăturat Confederației Rinului.
  Împreună cu arhitectul Friedrich Weinbrenner, Karl Frederic a fost responsabil pentru construirea a o serie de clădiri clasice care au distins orașul Karlsruhe. A murit la 10 iunie 1811, la Karlsruhe, la vârsta de 82 de ani. La 28 ianuarie 1751, Karl Frederic s-a căsătorit cu Caroline Louise de Hesse-Darmstadt, fiica lui Ludovic al VIII-lea de Hesse-Darmstadt. Karl Frederic și Caroline Louise au avut cinci copii:
  • Karl Ludwig, Prinț Ereditar de Baden (14 februarie 1755 - 16 decembrie 1801); fiul lui, Karl, l-a succedat pe Karl Frederic ca Mare Duce în 1811.
  • Prințul Frederic de Baden (29 august 1756 - 28 mai 1817); s-a căsătorit la 9 decembrie 1791 cu Louise de Nassau-Usingen (16 august 1776 - 19 februarie 1829), fiica Ducelui Frederic de Nassau-Usingen.
  • Prințul Ludovic de Baden (9 februarie 1763 - 30 martie 1830); s-a căsătorit cu contesa Katharina Werner de Langenstein în 1818. Ludovic i-a succedat nepotului său Karl ca al 3-lea Mare Duce în 1818.
  • un fiu (n./d. 29 iulie 1764).
  • Prințesa Louise Auguste de Baden (8 ianuarie 1767 - 11 ianuarie 1767).
  După decesul soției sale, Karl Frederick s-a căsătorit cu Louise Caroline, baroneasă Geyer de Geyersberg la 24 noiembrie 1787. Ea a fost fiica Lt. Col. Louis Henry Philipp, Baron Geyer de Geyersberg și a soției acestuia, Maximiliana Christiane, contesă de Sponeck. A fost o căsătorie morganatică și copiii rezultați nu erau eligibili pentru succesiune. Louise a fost numită Baroneasă de Hochberg la momentul căsătoriei și Contesă de Hochberg în 1796. Karl Frederic și Louise Caroline au avut cinci copii:
  • Prințul Leopold de Baden (29 august 1790 - 24 aprilie 1852); mai târziu a succedat ca Leopold I, Mare Duce de Baden. S-a căsătorit la 25 iulie 1819 la Karlsruhe cu ruda sa, Prințesa Sofia a Suediei (21 mai 1801 – 6 iulie 1865), fiica cea mare a fostului rege Gustav al IV-lea al Suediei și Frederica de Baden.
  • Prințul Wilhelm de Baden (8 aprilie 1792 - 11 octombrie 1859).
  • Prințul Frederic Alexandru de Baden (10 iunie 1793 - 18 iunie 1793).
  • Prințesa Amalie de Baden (26 ianuarie 1795 - 14 septembrie 1869); s-a căsătorit la 19 aprilie 1818 cu Karl Egon II de Fürstenberg (28 octombrie 1796 - 22 octombrie 1854).
  • Prințul Maximilian de Baden (8 decembrie 1796 - 6 martie 1882).
  În 1817, descendenții lui Karl Frederic cu prima lui soție au murit toți. Pentru a preveni ca Baden să fie moștenită de cumnatul său, regele Maximilian I Joseph al Bavariei, Marele Duce Karl (nepot al primului Mare Duce), a schimbat legea de succesiune acordând familiei Hochberg drepturi depline dinastice în Baden. Ei au devenit Prinți și Prințese de Baden la fel ca și frații lor vitregi mai mari.
  Drepturile lor de succesiune au fost consolidate atunci când Baden a adoptat o constituție în 1818, care a fost recunoscută de Bavaria și de Marile Puteri în Tratatul de la Frankfurt din 1819. Leopold, fiul cel mare din a doua căsătorie, a succedat ca Mare Duce în 1830. Descendenții lui Leopold au domnit ca Mari Duci de Baden până în 1918. Actualul pretendent la tronul din Baden este descendent al lui Leopold. 

  Karl Frederic

  Karl Frederic de Baden, pictură de Johann Ludwig Kisling, 1806/1807. Părinți Frederick, Hereditary Prince of Baden-Durlach[*] Princess Amalia of Nassau-Dietz[*]  Frați și surori William Louis, Prince of Baden[*]  Căsătorit cu Caroline Louise de Hesse-Darmstadt Louise Caroline, Baroneasa Geyer de Geyersberg Copii Karl Ludwig, Prinț Ereditar de Baden Prințul Frederic Louis I, Mare Duce de Baden Prințesa Louise Auguste Leopold, Mare Duce de Baden Prințul Wilhelm Prințul Frederic Alexandru Prințesa Amalie von Fürstenberg Prințul Maximilian

• 1770: Carolina deParma (22 noiembrie 1770 – 1 martie 1804) a fost prințesă de Parma prin naștere și prințesă de Saxonia prin căsăstoria cu Prințul Maximilian de Saxonia. Carolina a fost copilul cel mare al lui Ferdinand, Duce de Parma și a soției acestuia, Arhiducesa Maria Amalia de Austria. Numele de botez a fost Carolina Maria Teresa Giuseppa. A fost numiră după nașii ei, unchiul patern Carol al III-lea al Spaniei și bunica maternă împărăteasa Maria Teresa. La Parma la 22 aprilie 1792 (prin procură) și din nou la Dresda la 9 mai 1792 (în persoană), Carolina s-a căsătorit cu Prințul Maximilian de Saxonia, al cincilea și cel mai mic fiu al Electorului de Saxonia, Frederic Christian. Carolina și Maxilimian au avut șapte copii:
  1. Maria Amalia Friederike Augusta Karolina Ludovica Josepha Aloysia Anna Nepomucena Philippina Vincentia Franziska de Paula Franziska de Chantal (n. Dresda, 10 august 1794 - d. Pillnitz, 18 septembrie 1870), cunoscută drept Amalia. [1]
  2. Maria Ferdinanda Amalia Xaveria Theresia Josepha Anna Nepomucena Aloysia Johanna Vincentia Ignatia Dominica Franziska de Paula Franziska de Chantal (n. Dresda, 27 aprilie 1796 - d. Schloss Brandeis, Bohemia, 3 ianuarie 1865), cunoscută drept Maria; s-a căsătorit la 6 mai 1821 cu Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana (socrul surorii sale mai mici).
  3. Frederick Augustus II Albert Maria Clemens Joseph Vincenz Aloys Nepomuk Johann Baptista Nikolaus Raphael Peter Xavier Franz de Paula Venantius Felix (n. Dresda, 18 mai 1797 - d. Brennbüchel, 9 august 1854), rege al Saxoniei (1836).
  4. Klemens Maria Joseph Nepomuk Aloys Vincenz Xavier Franz de Paula Franz de Valois Joachim Benno Philipp Jakob (n. Dresda, 1 mai 1798 - d. Pisa, 4 ianuarie 1822), cunoscut drept Klemens.[2]
  5. Maria Anna Carolina Josepha Vincentia Xaveria Nepomucena Franziska de Paula Franziska de Chantal Johanna Antonia Elisabeth Cunigunde Gertrud Leopoldina (n. Dresda, 15 noiembrie 1799 - d. Pisa, 24 martie 1832), cunoscută drept Maria Anna; s-a căsătorit la 16 noiembrie 1817 cu Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana.
  6. Johann I Nepomuk Maria Joseph Anton Xaver Vincenz Aloys Franz de Paula Stanislaus Bernhard Paul Felix Damasus (n. Dresda, 12 decembrie 1801 - d. Pillnitz, 29 octombrie 1873), rege al Saxoniei (1854).
  7. Maria Josepha Amalia Beatrix Xaveria Vincentia Aloysia Franziska de Paula Franziska de Chantal Anna Apollonia Johanna Nepomucena Walburga Theresia Ambrosia (n. Dresda, 6 decembrie 1803 - d. Aranjuez, 17 mai 1829), cunoscută drept Maria Josepha Amalia; s-a căsătorit la 20 octombrie 1819 cu regele Ferdinand al VII-lea al Spaniei.
  Prințesa Carolina a murit de febră la 1 martie 1804 la Dresda. La mai mult de 20 de ani după decesul ei, soțul ei s-a căsătorit cu nepoata ei, Prințesa Maria Luisa Carlota de Parma. 

  Caroline de Parma

  Prințesă Maximilian de Saxonia

  Părinți Ferdinand, Duce de Parma Arhiducesa Maria Amalia a Austriei  Frați și surori Louis de Etruria Princess Maria Antonia of Parma[*] Carlotta di Borbone-Parma[*] Philippe Marie de Bourbon[*]  Căsătorită cu Prințul Maximilian de Saxonia Copii Prințesa Amalie Maria Ferdinanda, Mare Ducesă de Toscana Frederic Augustus II Prințul Klemens Maria Anna, Mare Ducesă de Toscana Ioan I Maria Josepha, regină a Spaniei

• 1780: Conradin Kreutzer, compozitor german (d. 1849)
• 1787: Rasmus Rask, filozof danez (d. 1832)
• 1792:Frederic Ferdinand, Prinț Ereditar al Danemarcei (22 noiembrie 1792 – 29 iunie 1863) a fost nepot al regelui Frederic al V-lea al Danemarcei și moștenitor prezumptiv la tron din 1848 până la moartea sa. Dacă ar mai fi trăit încă cinci luni, ar fi supraviețuit nepotului său regele Frederic al VII-lea și ar fi devenit rege al Danemarcei. Prințul Ferdinand s-a născut la Palatul Christiansborg din Copenhaga la 22 noiembrie 1792 ca cel mai mic copil al Prințului Frederic al Danemarcei și Norvegiei (al doilea fiu al regelui Frederic al V-lea) și al Sophia Frederica de Mecklenburg-Schwerin.
  Unchiul său, regele Christian al VII-lea, a devenit instabil mental și tatăl său a fost regent după căderea prim-ministrului Johann Friedrich Struensee în 1772. După lovitura de stat din 1784, când fiul regelui, Frederic al VI-lea a preluat puterea, tatăl său n-a mai avut influență la curte, deși era al doilea în linia de succesiune.
  Când Palatul Christiansborg a fost distrus într-un incendiu în 1794, tânărul prinț și familia sa s-au mutat la Palatul Amalienborg și și-a petrecut verile la Palatul Sorgenfri.
  Prințul Ferdinand s-a căsătorit la Palatul Frederiksberg la 1 august 1829 cu Prințesa Caroline a Danemarcei (1793–1881). Ea era fiica cea mare a regelui Frederic al VI-lea. Când regele a murit în 1839, din cauza Legii Salice Caroline nu putea succeda la tron; coroana a fost moștenită de cea mai apropiată rudă de sex masculin,fratele mai mare al prințului Ferdinand, Christian Frederic.
  Numărul membrilor de sex masculin ai Casei Regale era atât de mic în acele vremuri încât Ferdinand însuși a fost întotdeauna foarte aproape de succesiune. După moartea fratelui său Christian al VIII-lea în 1848, Ferdinand a devenit moștenitor prezumptiv.
  Ferdinand a murit fără să aibă copii, la vârsta de 70 de ani. 

  Prințul Ferdinand

  Prinț Ereditar al Danemarcei

  Părinți Prințul Frederic al Danemarcei și Norvegiei Sophia Frederica de Mecklenburg-Schwerin  Frați și surori Christian al VIII-lea al Danemarcei Prințesa Louise Charlotte a Danemarcei Princess Juliane Sophie of Denmark[*]  Căsătorit cu Prințesa Caroline a Danemarcei

• 1808: Thomas Cook, investitor britanic (d. 1892)
• 1819: Mary Anne (Mary Ann, Marian) Evans, AFTF29 mai bine cunoscută sub pseudonimul George Eliot (n. 22 noiembrie 1819,^{[3][3][4][5][6][7][8][9]} Nuneaton, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 22 decembrie 1880,^{[10][3][3][4][5][6][7][9]} Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[11]), a fost o romancieră din Anglia. Ea a fost printre scriitorii fruntași ai erei victoriene, romanele ei fiind o analiză realistă a societății provinciale englezești din acea epocă.
  Ea spunea că și-a ales un pseudonim bărbătesc pentru a fi sigură că operele sale vor fi luate în serios - asemeni lui George Sand și altor scriitoare din epoca respectivă - deoarece femeile scriitoare nu aveau succes la public la fel ca bărbații. Până în perioada modernă, în care a trăit și a scris Virginia Woolf, scriitoarele au resimțit efectele acestor prejudecăți. Un alt factor a fost dorința de a-și păstra viața privată departe de atenția publică și de a preveni scandalurile care urmau să apară dacă va ieși la iveală relația sa cu George Henry Lewes, care era căsătorit pe atunci. Mary Anne Evans a fost al treilea copil al lui Robert Evans (1773-1849) și al Christianei Evans (născută Pearson), fiica unui fermier local (1788-1836). În copilărie, Mary Evans, a fost deseori numită Marian^[13]. A avut un frate, Robert (1802-1864), și o soră, Fanny (1805-1882), din prima căsătorie a tatălui său cu Harriet Poznton (?1780-1809). Robert Evans a fost administratorul moșiei Arbury Hall ai familiei Newgate din Warwickshire, dar Mary Anne s-a născut la moșia South Farm. La începutul anilor 1820 familia s-a mutat într-o casă numită Griff, ce se afla între Nuneaton și Coventry. Alți frați și surori ale sale au fost, Christiana, cunoscută drept Chrissey (1814-1859), Isaac (1816-1890), și frații gemeni care au supraviețuit puține zile în martie 1821.
  Tânăra Evans era evident inteligentă, și datorită postului important ocupat de tatăl său la conducerea moșiei, i s-a permis accesul la biblioteca din Arbury Hall, care i-a fost de folos în educația ei și în lărgirea orizontului de cunoștințe. Educația sa clasică și-a lăsat amprenta; Christopher Stray a remarcat că: "Romanele lui George Eliot sunt influențate de literatura greacă (doar una dintre cărțile ei poate fi tipărită corect fără a folosi fonturi grecești), și temele sale sunt deseori influențate de tragedia greacă".^[14] Vizitele sale frecvente la moșia South Farm i-au permis, de asemenea, să compare bogăția în care trăia proprietarul de pământuri cu viețile oamenilor mult mai săraci. Această diferență dintre viețile lor va apărea des în multe opere ale sale. O importanță mare în creațiile timpurii a avut-o, de asemenea, religia. Ea a fost educată într-o familie anglicană, dar în acea perioadă Midlands era un teritoriu cunoscut prin numărul crescând de sectanți. Mary Anne a primit burse la școlile din Attleborough, Nuneaton și Coventry. La Nuneaton ea a fost învățată de călugărița evanghelică Maria Lewis – cu care va coresponda ulterior – iar la școala în Coventry este învățată de surorile baptiste.
  În 1836 moare mama sa, iar Mary Anne Evans se întoarce acasă pentru a prelua conducerea casei. Continuă corespondența cu tutorele său Maria Lewis. C]nd Evans avea 21 de ani, fratele său Isaac se căsătorește și se stabilește cu familia în casa lor, de aceea Mary Anne, împreună cu tatăl său se vor muta la Foleshill, nu departe de Coventry. Apropierea de societatea din Coventry aduce noi influențe; în special e influențată de Charles și Cara Bray. Charles Bray s-a îmbogățit fabricând panglici și și-a învestit capitalul în construcția unor școli sau în alte cauze filantropice. Mary Anne, care se lupta de ceva timp cu dubiile la tema religiei, devine prietenă apropiată cu progresistul și liber-gânditorul Bray, casa acestuia fiind paradisul pentru cei care susțineau și dezbăteau păreri radicale. Printre cei pe care tânăra Mary Anne Evans i-a cunoscut în casa Bray erau Robert Owen, Herbert Spencer, Harriet Martineau și Ralph Waldo Emerson. Prin intermediul acestei societăți, Evans a fost prezentată unor teologi mai liberali și unor scriitori ca David Strauss și Ludwig Feuerbach, care insuflau dubii privind veridicitatea istoriilor Biblice. De fapt, prima sa mare operă literară a fost traducerea în engleză a „Vieții lui Iisus” (1846) de Strauss, care a fost completată mai târziu de alt membru al cercului Rosehill.
  Când Mary Anne și-a pierdut credința religioasă, tatăl său a amenințat-o că o va alunga, deși aceasta nu s-a întâmplat. În schimb, ea a mers la biserică de-a lungul anilor și a întreținut casa pentru el până la moartea lui, în 1849. La cinci zile după înmormântarea tatălui său, va întreprinde o călătorie în Elveția împreună cu familia Bray. Ea decide să locuiască singură la Geneva, mai întâi lângă lacul Plongeon (lângă clădirile ONU din prezent), ulterior pe Rue de Chanoines (acum Rue de la Pelisserie) la etajul trei - împreună cu François și Juliet d’Albert Durade. Ea citește mult și întreprinde plimbări îndelungate care o inspiră mult. François i-a pictat portretul.^[15] După reîntoarcerea în Anglia, în 1850, ea se mută la Londra intenționând să devină scriitoare și să se numească Marian Evans. A stat în casa lui John Chapman, un publicist radical, pe care l-a cunoscut la Rosehill și care i-a tipărit traducerea „Vieții lui Iisus”. Chapman cumpărase recent jurnalul de stânga "The Westminster Review", și în 1851 Evans este numită ajutor al editorului. Deși Chapman era editorul propriu-zis, cea mai mare parte a muncii o făcea Evans, colaborând, până la plecarea sa în 1856, la multe eseuri și corectări.
  Femeile scriitoare nu erau ceva neobișnuit pe acele vremuri, însă rolul lui Evans în fruntea literaturii de atunci era. Prezența unei femei tinere, necăsătorite, în societatea preponderent bărbătească din Londra era total neobișnuită în acele timpuri, mai mult decât atât - uneori și scandaloasă. Deși se arăta hotărâtă, ea era deseori sensibilă, depresivă și măcinată de dubii. Evans arăta o aparență bolnăvicioasă, [5] și și-a format un număr de relații emoționale stânjenitoare și nereciproce, inclusiv atașamentul față de patronul său, John Chapman, și Herbert Spencer. Totuși, o altă atracție improprie se va dovedi a fi mult mai folositoare și cu succes pentru Mary Anne Evans.
  Filozoful și criticul George Henry Lewes a întâlnit-o pe Evans în 1851, iar din 1854 ei au hotărât să locuiască împreună. Lewes era căsătorit cu Agnes Jervis, dar căzuseră de acord să aibă o căsătorie deschisă, și - în afară de cei trei copii pe care i-au avut împreună - Agnes a mai avut alți copii de la câțiva bărbați. Din momentul când Lewes a fost numit în certificatul de naștere tatăl unuia dintre acești copii, deși se știa că este fals, el a fost considerat ulterior complice la adulter, și nu a mai putut să divorțeze de Agnes. În iulie 1854, Lewes și Evans călătoresc împreună la Weimar și la Berlin pentru cercetări. Înainte de a merge în Germania, Evans continuă să fie preocupat de lucrări teologice, traducând „Esența Creștinismului” de Feuerbach, iar în timp ce se află peste hotare scrie eseuri și lucrează la traducerea "Eticii" lui Baruch Spinoza, pe care o termină în 1856, dar nu este publicată în timpul vieții sale.^[16]
  Călătoria în Germania a fost, de asemenea, și luna de miere a lui Evans și Lewes, care se considerau căsătoriți, ea numindu-se Marian Evans Lewes, și adresându-se lui Lewes ca unui soț. În societatea victoriană nu se obișnuia ca bărbații și femeile să aibă relații libere; dar Charles Bray, John Chapman, Charles Dickens, Friedrich Engels și Wilkie Collins au avut relații cu alte femei decât cele cu care erau căsătoriți, deși mult mai discret decât au făcut-o Lewes și Evans. Admiterea în public a relației lor de către Lewes era aspectul cel mai scandalos. La întoarcerea lor în Anglia, ei au trăit departe de societatea Londrei, în măsură egală evitând și fiind evitați.
  Continuând să scrie articole pentru "Westminster Review", Evans a hotărât să devină romancieră, fixându-și o declarație-program într-unul din ultimele sale eseuri pentru Review: Silly Novels by Lady Novelists. Eseul critica subiectele triviale și ridicole ale literaturii feminine de ficțiune din acele timpuri. În alte eseuri, ea lăudase realismul romanelor scrise în Europa la acea vreme, accentele realiste devenind clare în toată creația ulterioară a ei. De asemenea, și-a creat un pseudonim – George Eliot. Acest nume bărbătesc a fost ales pentru a se distanța de alte scriitoare de romane proaste, dar și pentru a evita discuțiile viclene despre statutul său conjugal.
  În 1858 este publicat, în "Blackwood’s Magazine", Amos Barton, primul din „Scene din viața unui cleric” (Scenes of Clerical Life), și alături de alte "Scene", este bine primit. Primul său roman publicat în întregime în 1859 este Adam Bede; având un succes imediat, el generează și un interes față de personalitatea autorului. „Scene din viața unui cleric” erau considerate creația de către un pastor protestant, sau poate de către femeia acestuia. Odată cu apariția popularului Adam Bede, speculația a crescut și mai mult; mai mult decât atât, apare chiar și un pretins autor – Joseph Liggins. Spre sfârșit, George Eliot a făcut un pas îndrăzneț declarând că ea este autoarea. Dezvăluirile despre viața privată a lui George Eliot i-au surprins și i-au șocat pe mulți dintre cititorii care o adorau, dar aceasta nu a afectat popularitatea sa ca romancieră. Relația lui Eliot cu Lewes i-a asigurat curajul și stabilitatea de care ea avea nevoie pentru a scrie ficțiune; totuși a trecut un timp până ei au fost acceptați în societate. Acceptarea lor a fost confirmată în final în 1877, când au fost prezentați Prințesei Louise, fiica reginei Victoria, care era o cititoare pasionată a romanelor lui George Eliot.
  După succesul cu Adam Bede, George Eliot continuă să scrie romane de succes în următorii cincisprezece ani. După un an de la publicarea lui Adam Bede, ea scrie The Mill on the Floss („Moara de pe Floss”), dedicând manuscrisul: "iubitului meu soț, George Henry Lewes, îi ofer acest MS. al celei de-a treia cărți, scrise în cel de-al șaselea an al vieții noastre împreună la Holly Lodge, South Field, Wandsworth, și încheiat la 21 martie 1860."
  Ultimul său roman a fost Daniel Deronda, publicat în 1876, după ce ea și Lewes s-au mutat la Witley, Surrey. Dar sănătatea lui Lewes se înrăutățește și el moare peste doi ani, la 30 noiembrie 1878. Următorii doi ani, Eliot îi petrece editând, pentru publicație, ultima lucrare a lui Lewes „Life and Mind” și găsește consolare cu John Walter Cross, un bancher american a cărui mamă murise recent.
  La 16 mai 1880, George Eliot dă naștere bârfelor și controverselor, măritându-se cu un bărbat mai tânăr decât ea cu douăzeci de ani și schimbându-și din nou numele, de această dată în Mary Anne Cross. Căsătoria legală l-a mulțumit, cel puțin, pe fratele ei Isaac, care îi trimite felicitări, dar după ce rupsese relațiile cu sora sa atunci când ea începuse să trăiască cu Lewes. John W. Cross era, mai degrabă, un tip schimbător și instabil. El a căzut sau a sărit de la balconul hotelului în care ei locuiau în Canal Grande din Veneția, unde perechea își petrecea luna de miere. Cross a supraviețuit, iar ei s-au întors în Anglia. Cuplul s-a mutat într-o casă nouă în Chelsea, dar Eliot s-a îmbolnăvit de o infecție a gâtului. Aceasta, combinată cu insuficiența renală care a afectat-o în ultimii doi ani, îi aduce moartea lui George Eliot, în vârstă de 61 de ani, la 22 decembrie 1880.
  Posibilitatea înmormântării la Westminster Abbey a fost respinsă pe motivul că Eliot a negat credința creștină, dar și din cauza relației cu Lewes. George Eliot este înmormântată la Highgate Cemetery (East), Highgate, London în teritoriul rezervat pentru sectanții religioși, alături de George Henry Lewes. În 1980, la împlinirea a 100 de ani de la moartea sa, o piatră memorială a fost pusă pentru ea în Colțul Poeților. Câteva clădiri din localitatea sa natală, Nuneaton, îi poartă numele sau titlul operelor sale (George Eliot Hospital, George Eliot Community School sau Middlemarch Junior School). George Eliot a scris romanul Middlemarch, unde prezintă povestea unor străini în Anglia din ajunul Reformei din 1832. Personajele principale, Dorothea Brooke și Tertius Lydgate sunt constrânși de așteptările lor nerealizabile, dar și de societatea conservatoare. Romanul este remarcabil prin adânca analiză psihologică și portretele sofisticate.
  De-a lungul carierei sale, Eliot a scris despre viața politică. De la „Adam Bede” și până la „Moara de pe Floss” și „Silas Marner”, Eliot prezintă viața „outsiderilor” politici și persecuțiile din orașele mici. Niciun autor de după Jane Austen nu a fost atât de conștient social și atât de perspicace în demascarea ipocriziei nobililor. „Felix Holt, Radicalul” și „Legenda lui Jubal” au fost pur politice; criza politică este la originea lui „Middlemarch”. Cititorii din epoca victoriană îi lăudau cărțile pentru descrierea societății rurale, pe care Eliot o cunoscuse în copilărie, și remarcând, după cum ea îi spunea și lui Wordsworth, că prea multă atenție se acorda detaliilor mondene ale vieții de la țară. Eliot, totuși, nu se identifica cu țăranii.
  Elementele religioase din opera sa, de asemenea, se datorează educației sale; trăirile lui Maggie Tulliver din „Moara de pe Floss” prezintă multe asemănări cu dezvoltarea tinerei Mary Anne Evans. Când Silas Marner este convins că înstrăinarea sa de biserică înseamnă și înstrăinarea de societate, viața autoarei este iarăși oglindită în refuzul ei de a merge la biserică. Ea ajunge la cele mai mari asemănări autobiografice în „Looking Backwards”, parte din ultima sa operă tipărită „Impressions of Theophrastus Such”. În anii când a scris „Daniel Deronda”, vânzările lui Eliot au scăzut, iar ea a dispărut din atenția publicului. Nu i-a ajutat nici biografia, scrisă de soț după moartea ei, care o prezenta ca o femeie extraordinară, aproape sfântă. În secolul XX, ea a fost susținută de o nouă generație de critici, mai remarcabilă fiind Virginia Woolf, care a numit „Middlemarch” „unul dintre puținele romane englezești scris pentru oameni maturi”^[17] Variatele filme și adaptări televizate ale cărților sale au reintrodus-o pe Eliot publicului larg. Romane
  • Adam Bede, 1859, conține remarcabile tablouri din viața satului englez de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
  • The Mill on the Floss, ("Moara de pe Floss"), 1860, operă cu rezonanțe tragice, în care se descrie conflictul unei tinere fete, îndepărtată pe nedrept din societate.
  • Silas Marner, 1861, și aici personajul suferă nedreptatea societății, fiind acuzat de un furt pe care nu îl comisese.
  • Romola, 1863, reproduce tablouri din viața societății italiene din secolul al XV-lea, și anume evenimentele istorice legate de activitatea predicatorului Savonarola la Florența.
  • Felix Holt, the Radical, ("Felix Holt, radicalul"), 1866, primul dintr-o serie de romane sociale, prezentând transformările produse în societate prin revoluția industrială.
  • Middlemarch, 1871–72, cel mai realist dintre romanele sociale ale lui George Eliot, tratând în mod curajos problema familiei și a căsătoriei în societatea victoriană. Dezvoltarea pe mai multe planuri a subiectului se îmbină cu descrierea plină de viață a personajelor.
  • Daniel Deronda, 1876, abordează problema conflictelor într-o societate în care domnesc prejudecățile rasiale și naționale.
  Poezie
  Poeme scrise de George Eliot:
  • The Spanish Gypsy (un poem dramatic) 1868
  • Agatha, 1869
  • Armgart, 1871
  • Stradivarius, 1873
  • The Legend of Jubal, 1874
  • Arion, 1874
  • A Minor Prophet, 1874
  • A College Breakfast Party, 1879
  • The Death of Moses, 1879
  • From a London Drawing Room,
  • Count That Day Lost, ?
  • I Grant You Ample Leave
  Alte opere
  • Traducerea "The Life of Jesus Critically Examined" Volume 2 by David Strauss, 1846
  • Traducerea "The Essence of Christianity" by Ludwig Feuerbach, 1854
  • Scenes of Clerical Life, ("Scene din viața unui cleric" 1858)
  • The Sad Fortunes of the Rev. Amos Barton
  • Mr Gilfil's Love Story
  • Janet's Repentance
  • The Lifted Veil, 1859
  • Brother Jacob, 1864
  • Impressions of Theophrastus Such, 1879 

    George Eliot

• 1840: Émile Lemoine, matematician francez (d. 1912)
• 1842: José María de Heredia, scriitoare cubaneză, de limbă franceză (d. 1905)
• 1849: Fritz Mauthner, scriitor și filozof german (d. 1923)
• 1850: Georg Dehio, istoric de artă german (d. 1932)
• 1852: Paul Henri d'Estournelles de Constant, politician francez și scriitor, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1909 (d. 1924)
• 1857: George Robert Gissing (n. 22 noiembrie 1857 Wakefield, Regatul Unit^[8] – d. 28 decembrie 1903,^[ Saint-Jean-Pied-de-Port, Franța) a fost un romancier englez. Romanele sale sunt în maniera lui Charles Dickens, de un realism cu valențe naturaliste înfățișând medii și ambianțe degradate. În perioada 1880 - 1903 a scris 23 de romane, printre care:
  • 1880 - Muncitori în zori ("Workers in the Dawn"), 3 volume
  • 1884 - Declasații ("The Unclassed"), 3 volume
  • 1886 - Demos, 3 volume
  • 1891 - Noua Grub Street ("New Grub Street"), 3 volume
  • 1898 - Charles Dickens: un studiu critic ("Charles Dickens: a Critical Study")
  • 1903 - Documentele personale ale lui Henry Ryecroft ("The Private Papers of Henry Ryecroft"), autobiografie 

    George Gissing

• 1866: Oskar Messter, producător german (d. 1943)
• 1867: Ernst Sachs, industriaș german (d. 1932)
• 1877: Endre Ady, considerat cel mai mare poet maghiar al secolului al XX-lea (d. 1919)
• 1878:Marele Duce Mihail al Rusiei, Mihail Alexandrovici Romanov (în limba rusă: Михаил Александрович Романов), numit uneori și Țarul Mihail II (n. 22 noiembrie 1878 (S.N. 4 decembrie) - d. cca. 12 iunie 1918), a fost fiul țarului Alexandru al III-lea și fratele țarului Nicolae al II-lea.
  Mihail a început o relație cu Natalia Sergheievna Șeremerevskaia, o femeie care nu avea origine nobilă, de două ori divorțată. Cei doi s-au căsătorit în 1912, după nașterea în 1910 a singurului lor copil. Țarul Nicolae II a înnobilat-o pe soția fratelui său, aceasta devenind Contesa Brasova, iar fiul ei Contele Brasov.
  Pe 2 martie (stil vechi)/15 martie (stil nou) 1917, Împăratul Nicolae II a abdicat în favoarea fratelui său, spunând: "Lăsăm moștenire succesiunea Noastră fratelui Nostru, Marele Duce Mihail Alexandrovici și îi dăm binecuvântarea Noastră la urcarea sa pe tron." [1]
  O zi mai târziu, (3 martie/16 martie 1917), Mihail a semnat o proclamație în care afirma: "Sunt ferm hotărât să-mi asum puterea supremă numai dacă asta este dorința marelui nostru popor, car trebuie acum, prin vot universal și prin reprezentanții lor în Adunarea Constituantă, să-și stabilească o formă de guvernare și noi legi fundamentale pentru statul nostru rus." [2] Timp de o zi, Mihail a sperat că va fi ales de popor drept conducător, lucru care nu s-a întâmplat.
  Istoricii au păreri împărțite, dacă să-l considere pe Mihail țar sau nu. S-ar putea accepta că a domnit o zi, dar nu a condus efectiv Imperiul. Toate argumentele pro și contra sunt doar de natură științifică, atâtă vreme cât monarhia în Rusia a încetat de facto să existe odată cu abdicarea lui Nicolae II, iar Mihail nu a fost niciodată încoronat, nu a fost niciodată recunoscut de popor drept conducător, iar fratele său este acceptat ca ultimul țar adevărat.
  Surse de încredere, atât din arhivele rusești cât și din străinătate, indică faptul că Mihail a fost executat în suburbiile orașului Perm pe 12 iunie 1918. Ordinul de execuție se pare că a fost dat de șefii locali ai CEKA. 

  Marele Duce Mihail Alexandrovici

  Părinți Alexandru al III-lea al Rusiei[1][2] Dagmar a Danemarcei  Frați și surori Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei Marea Ducesă Olga Alexandrovna a Rusiei Nicolae al II-lea al Rusiei Marele Duce Alexandru Alexandrovici al Rusiei Marele Duce George Alexandrovici al Rusiei  Căsătorit cu Natalia Brasova Copii George, Conte Brasov

• 1883: Prințul Konrad de Bavaria (germană Konrad Luitpold Franz Joseph Maria Prinz von Bayern; 22 noiembrie 1883 – 6 septembrie 1969) a fost membru al casei regale bavareze de Wittelsbach. 
  Prințul Konrad, cel mai mic dintre copii, împreună cu părinții și frații săi.
  Konrad s-a născut la Munchen, Bavaria, ca cel mai mic copil al Prințului Leopold al Bavariei și al soției acestuia, Arhiducesa Gisela a Austriei (fiica împăratului Franz Joseph I al Austriei și a împărătesei Elisabeta a Austriei). A avut două surori mai mari: Prințesa Elisabeta Maria de Bavaria și Prințesa Auguste Maria de Bavaria și un frate mai mare, Prințul Georg de Bavaria.
  În timpul Primului Război Mondial, ca și fratele său, Georg, Konrad a servit în armata bavareză în special pe frontul de est; a fost comandant al regimentului 2 regal de cavalerie grea "Arhiducele Francis Ferdinand al Austriei". Konrad a ajuns la rangul de maior și și-a dat demisia din armată la 6 februarie 1919. La 8 ianuarie 1921 Prințul Konrad s-a căsătorit cu Prințesa Bona Margherita de Savoia-Genova, fiica Prințului Tomaso de Savoia-Genova și a Prințesei Isabela de Bavaria.^[1] Nunta a avut loc la castelul Aglie din Piemont, Italia.
  Cuplul a avut doi copii:
  • Prințesa Amalie Isabella de Bavaria (1921 - 1985) căsătorită cu Umberto Poletti; a avut copii
  • Prințul Eugen de Bavaria (1925 - 1997) căsătorit cu contesa Helene von Khevenhüller-Metsch; fără copii La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Prințul Konrad a fost arestat de armata franceză la Hinterstein, adus la Lindau și internat temporar la hotelul Bayerischer Hof împreună printre alții cu Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei și fostul diplomat nazist Hans Georg von Mackensen.
    Prințesa Bona a lucrat în timpul războiului ca asistentă medicală, apoi a rămas la rudele ei din Savoia având interzicere de a intra în Germania; nu s-a reunit cu familia sa până în anul 1947.

    Părinți	Prințul Leopold al Bavariei Arhiducesa Gisela a Austriei
    Frați și surori	Prințul Georg de Bavaria Prințesa Auguste Maria de Bavaria Prințesa Elisabeta Maria de Bavaria
    Căsătorit cu	Prințesa Bona Margherita de Savoia-Genova
    Copii	Prințesa Amalie Isabella de Bavaria Prințul Eugen de Bavaria

• 1884: Alexandru Rusu (n. 22 noiembrie 1884, Șăulia, comitatul Turda-Arieș – d. 9 mai 1963, închisoarea din Gherla) a fost din 1930 primul episcop al Eparhiei Greco-Catolice a Maramureșului, ales în 1946 mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, dar nerecunoscut de autoritățile pro-sovietice de la București, unul din liderii rezistenței greco-catolice din Transilvania în timpul prigoanei comuniste. A fost beatificat de papa Francisc în anul 2019. Este sărbătorit în Biserica Catolică în data 2 iunie. Alexandru Rusu s-a născut la 22 noiembrie 1884, la Șăulia de Câmpie, pe atunci în comitatul Turda-Arieș. A fost unul dintre cei 12 copii (11 băieți și o fată), ai preotului paroh greco-catolic Vasile Rusu din localitate, și ai Rozaliei. Doi dintre băieți au devenit preoți, Valer și Alexandru, viitorul episcop și mitropolit. Episcopia greco-catolică a Maramureșului, cu sediul în Baia Mare a fost înființată la 5 iunie 1930, prin bulla dată de papa Pius al XI-lea, Sollemni Convetione, aplicată prin decretul Nunțiaturii Apostolice din București, emis de nunțiul apostolic Angelo Maria Dolci la 16 iulie 1930. Eparhia nou creată cuprindea 264 de parohii cu 310.732 de credincioși, dintre care 27.737 ruteni, iar restul români.^[1] Datele statistice se referă la anul 1940. La 17 octombrie 1930 a fost numit episcop al nou createi dieceze greco-catolice a Maramureșului. La 30 ianuarie 1931 a avut loc la Blaj consacrarea sa ca episcop de Maramureș, de către mitropolitul Vasile Suciu, iar pe 2 februarie 1931, de Sărbătoarea Întâmpinării Domnului, a avut loc instalarea lui în Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Baia Mare.
  Îndată după instalarea sa, episcopul Alexandru Rusu s-a ocupat cu organizarea eparhiei, numirea membrilor capitulului, reorganizarea protopopiatelor, formarea clerului în academiile teologice ale celorlalte episcopii la Cluj și Oradea. A făcut vizitații canonice. A condus eparhia de Maramureș cu o competență deosebită, cu mult curaj și zel apostolic. A asigurat ordinea și demnitatea în activitatea pastorală a preoților și credincioșilor pe care îi păstorea. În anul 1940 întreaga eparhie a Maramureșului, cu excepția câtorva parohii rutene din Vicariatul Bucovinei, a intrat sub administrația maghiară a regimului Horthy. Episcopul a rămas la datorie, înfruntând greutățile și vicisitudinile autorităților fasciste maghiare. Scaunul mitropolitan al Bisericii Române Unite cu Roma a devenit vacant ca urmare a decesului mitropolitului Alexandru Nicolescu, la 5 iunie 1941. În data de 16 martie 1946 sinodul electoral mitropolitan l-a ales la Blaj în funcția de mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, alegere recunoscută de Sfântul Scaun. Guvernul comunist pro-sovietic, condus de Petru Groza, nu l-a confirmat, în ciuda tratativelor purtate de Sfântul Scaun cu guvernul comunist român, întrucât îi cunoștea dârzenia de „luptător pentru apărarea drepturilor Bisericii și Națiunii Române, amenințate de comuniști”.^[2] Drept consecință scaunul mitropolitan al Bisericii Române Unite a rămas vacant până în 1990.
  În data de 18 octombrie 1948, prin decret guvernamental, nu a mai fost recunoscut în funcție. La 28 octombrie 1948 a fost arestat și apoi a fost întemnițat la Ministerul de Interne din București. De acolo a fost transferat la casa patriarhală de vară de la Dragoslavele, apoi, din februarie 1949, la Mănăstirea ortodoxă de la Căldărușani, iar din mai 1950, a fost mutat la închisoarea Sighet, unde a stat încarcerat între anii 1950–1955. A supraviețuit închisorii de la Sighet și a fost spitalizat la spitalul Gerota din București, „pentru refacere”. Autoritățile comuniste ale vremii l-au mutat cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeș, apoi la Mănăstirea Ciorogârla, împreună cu episcopii Iuliu Hossu și Ioan Bălan.
  În anul 1956 a redactat împreună cu episcopii Iuliu Hossu și Ioan Bălan un memoriu în sensul repunerii în drepturi a Bisericii Române Unite cu Roma, pe care l-au transmis autorităților comuniste din România, iar în copii, a fost difuzat în străinătate. Acest memoriu a fost sprijinit prin mii de semnături ale credincioșilor greco-catolici din întrega țară. La 12 august 1956 preoții Vasile Chindriș și Izidor Ghiurco au oficiat Sfânta Liturghie în mod public, sub cerul liber, în fața Bisericii Piariștilor din Cluj. Pentru toate aceste "încălcări ale legii" a fost făcut responsabil un grup de clerici și credincioși, în frunte cu episcopul Alexandru Rusu.
  În data de 13 august 1956, sub pretextul că va fi primit în audiență de ministrul cultelor, Petre Constantinescu-Iași, a fost separat de ceilalți doi episcopi, și mutat la Mănăstirea Cocoșu din județul Tulcea.^[3] În anul 1957 Tribunalul Militar din Cluj l-a condamnat pe Alexandru Rusu la 25 de ani de muncă silnică, „pentru instigație și înaltă trădare”. A fost întemnițat la Gherla, în celula nr. 10, de la subsol, unde s-a comportat cu aceeași demnitate. În primăvara anului 1963, în celula închisorii de la Gherla, Alexandru Rusu s-a îmbolnăvit de rinichi. La data de 9 mai 1963, după ce i-a binecuvântat pe cei prezenți, colegi de suferință, din aceeași celulă, le-a spus:

  „Frații mei, acum mă duc la Dumnezeu să-mi primesc răsplata pentru viața primită de la El, pentru Biserică și pentru români.”

  „Acestea au fost ultimele sale cuvinte”.^[4] Alexandru Rusu a fost înmormântat, fără nicio ceremonie religioasă, în cimitirul deținuților politici de la Gherla, județul Cluj, în mormântul cu numărul 133, după care, locul a fost arat cu tractoarele, din ordinul Securității. În data de 19 martie 2019 papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora.^[6]
  Papa Francisc a oficiat slujba beatificării sale în data de 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj. 

  Alexandru Rusu

• 1890: Charles de Gaulle (n. 22 noiembrie 1890, d. 9 noiembrie 1970) a fost un general și un politician francez.
  În 1940 a devenit șef al guvernului francez din exil la Londra, iar în 1945 a fost ales prim-ministru de către Parlamentul francez.
  În 1958 a fost ales președinte al Franței, post pe care l-a păstrat și după alegerile din 1965. Pe 28 aprilie 1969 de Gaulle a demisionat din funcția de președintele al Statului. Charles Andre Joseph Pierre-Marie de Gaulle s-a născut la Lille. Tatăl său, Henry, provine dintr-o lungă linie aristocrată din Normandia și Burgundia, în timp ce mama sa, Jeanne Maillot, dintr-o generație de antreprenori industriali destul de bogați din regiunea Flamand unde se și găsește orașul Lille. Familia de Gaulle este o familie care se intinde pe mai multe generații. Se presupune că aparținea nobilimii militare franceze, fapt ce nu este confirmat sau stipulat în Registrul familiilor nobile din Franța. Din partea mamei lui Charles, familia a avut strămoși irlandezi (McCartan, Iacobini, care se ascundeau în Franța după Renumita Revoluție), scoțieni (Fleming) și germani (Kolb, din Moșia Baden). Unul din strămoșii veritabili ai lui Charles de Gaulle era, probabil, Richard de Gaulle, cavaler al regelui Philippe Auguste, care i-a acordat o feudă la Elbeuf-en-Bray, în Normandia 1210. Mai găsim o urmă a familiei de Gaulle în 1420, și anume Jehan de Gaulle care, după dezastrul din Azincourt, a opus rezistență timp de 2 ani englezilor la Vire, în vestul Normandiei, înainte de a se exila în Bourgogne.
  În secolele al XVI-XVII se regăsesc unii căpitani francezi de Gaulle la Cuisery în sudul regiunii franceze de Bourgogne. Gaspard de Gaulle, numit de regele Carol al IX-lea al Franței drept cavaler regal. Acești de Gaulle s-au instalat, mai târziu, în regiunea Champagne și anume în Châlons-en-Champagne. În timpul secolelor XVII-XVIII exercită funcții administrative locale.
  În sfîrșit, familia s-a instalat la Paris spre mijlocul secolului al XVIII-lea. Străbunul generalului de Gaulle a fost procuror la Administrația Regiunii Pariziene. Familia de Gaulle s-a găsit la Paris timp de un secol și jumătate până ce în 1890 s-a născut Generalul Charles de Gaulle. Născut la Lille în 1890 într-o familie catolică de origine pariziană Charles de Gaulle era fiul lui Henri, professor de istorie și literatură franceză, și al Jeannei Maillot. Charles a avut 3 frați, dintre care doi vor activa în rezistența antigermană, și o soră, pe care mai tîrziu Charles o va antrena în Mișcarea de Rezistență antigermană:
  • Xavier de Gaulle (1887-1955), fratele mai mare, a fost prizonier în Primul Război Mondial și rezistent în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;
  • Marie-Agnes de Gaulle (1889-1982), singura soră a lui Charles;
  • Jacques de Gaulle (1893-1946), care a rămas psihic bolnav, în 1926, în urma unei encefalite;
  • Pierre de Gaulle (1897-1959), a fost rezistent și om politic, administrator al unor diferite organizații .
  De mic, Charles, împreună cu tatăl său, a descoperit operele lui Barres, Henri Bergson și Charles Peguy și a demonstrat un interes deosebit față de filosofie și istorie. Studiile primare le face în perioada 1896-1900 la Școala Saint-Thomas d’Aquin (astăzi Liceul Saint-Thomas), iar studiile secundare la Colegiul l’Immaculée-Conception în perioada 1900-1907.
  Charles de Gaulle se înscrie la 26 iulie 1907 în clasa pregătitoare la Școala Centrală a Colegiului Sacré-Cœur din Antoing, Belgia. La 1 octombrie 1908 intră la Colegiul Stanislas din Paris în clasa pregătitoare a Școlii Speciale Militare. Un an mai târziu este admis la Saint-Cyr intrând al 119-lea din 221 de locuri.
  După semnarea unui contract de voluntariat pe 7 ani este încorporat în Regimentul 33 Infanterie cantonat la Arras. La 16 aprilie 1910 este avansat la gradul de caporal, iar la 27 septembrie primește gradul de sergent. Face parte din promoția Fez devenind elev ofițer activ. La 1 octombrie 1911 este avansat la gradul de sublocotenent. Încheie studiile pe 1 octombrie 1912 terminând al 13-lea din 221 elevi. Este repartizat la Regimentul 33 Infanterie, fiind în subordinea colonelului Pétain. Locotenent la începutul Războiului, el e numit căpitan în ianuarie 1915. Rănit după prima sa bătălie la Dinaut din 15 august 1914, el revine în al 33-lea batalion de infanterie pe frontul Champagne pentru a comanda compania a 7-a. La 10 martie 1915 el este din nou rănit la mîna stîngă, pe Somme. Decis să ia totul în mîinele sale, el se va dezice de îndeplinirea ordinului dat de comandament și va ordona deschiderea focului spre tranșeele dușmanilor. Acest act îl va costa 8 zile de eliberare de la îndeplinirea funcțiilor sale. Libertatea și curajul, inteligența și capacitățile sale strategice, atitudinea sa față de război l-au diferențiat astfel încât comandamentul batalionului i-a propus să execute funcția de adjunct al Comandantului Suprem de batalion. Pe 2 martie 1916 batalionul lui este atacat și aproape distrus de inamic în timpul apărării satului Douaumont de pe lângă Verdun. Compania sa este decimată în timpul acestei bătălii, iar cei rămași în viață sunt încercuiți de germani. Conform versiunii oficiale, de Gaulle încearcă o ofensivă, dar violența bătăliei îl obligă să sară într-o groapă de obuz pentru a se proteja, dar nemții îl identifică și după o împunsatura de baionetă, el este rănit la piciorul stâng. Luat de trupele germane de pe front, el este îngrijit și internat. Un soldat din compania sa istorisea o altă versiune a tuturor celor întîmplate: “Noi am fost încercuiți și sub ordinul căpitanului nostru Charles de Gaulle, noi am fost obligați să ne înapoiem”.
  După o tentativă de a evada eșuată, el este transferat la Ingolstadt, în Bavaria, într-un lagăr destinat ofițerilor prizonieri. Acolo el îi întâlnește pe viitorul general Georges Catroux, aviatorul Roland Garos, jurnalistul Remy Roure, editorul Berger-Levraut și viitorul Mareșal sovietic Tuhacevski. Un “exil regretabil”, astfel definește el și descrie mamei sale timpul petecut ca prizonier. Pentru a scăpa de plictiseală, de Gaulle organiza pentru prietenii săi exilați unele conferințe în care el vorbea de spre situația războiului din moment. Dar totodată el încearcă să evadeze de cinci ori, și toate tentativele au fost cu eșec. El este eliberat după armistițiul de la 11 noiembrie 1918 și îi regăsește pe ai săi în decembrie. De acești doi ani și jumătate el va păstra o amintire amară, socotindu-se o stafie, un soldat inutil, care nu a servit la nimic bun în acest război. Charles a primit puțin mai tîrziu, la sfârșitul “Marelui Război” Crucea de cavaler al Războiului “1914-1918” cu stea de bronz.
  Cu privire la acea perioadă de prizonierat generalul Perre va declara mai tîrziu, în 1966: ”Unul din prietenii mei, care a fost prizonier împreună cu de Gaulle mi-a relatat următoarele. Germanii onorau ofițerii francezi care se luptau cu mult curaj pe parcusrul bătăliilor. Astfel, în timpul unor manifestări diferite, precum e Messa Catolică, li se înapoiau pe o perioadă săbiile lor, pe cînd căpitanului de Gaulle nu i se restituia. Acesta, crezînd că ei au uitat să i-o restituie, a cerut-o cu asprime. Germanii se neliniștiseră de cererea lui și au cercetat condițiile lui de prizonierat și ancheta sa de ostatic. Arătîndu-i în anchetă înregistrarea acelor tentanive de evadare, germanii nu i-au restituit sabia”. Charles de Gaulle își continuă cariera sa militară. Din 1919 pînă în 1921, de Gaulle este trimis în Polonia, care este aproape de a-și căpăta independența, unde participă la formarea noii armate poloneze, care luptă victorios contra Armatei Roșii. El se lasă influențat de atmosfera brutală, antisemită și pogromistă, fapt care-l confirmă în două scrisori trimise familiei sale și fapt redat în al doilea volum a lucrării sale “Scrisori, note și carnete”. La întoarcere, căpitanul de Gaulle începe să predea lecții despre arta militară la Școala Militară din Saint-Cyr, pînă ce în 1922 este admis la Școala Superioară de Război.
  La 7 aprilie 1921 Charles de Gaulle se căsătorește cu Yvonne Vendroux (născută la Calais pe 22 mai 1900, decedată la Paris pe data de 8 noiembrie 1979), cu care avut 3 copii:
  • Philippe de Gaulle (28 decembrie 1921 la Paris) – ulterior a fost amiral și senator;
  • Elisabeth de Gaulle, născută la Paris pe data de 15 mai 1924;
  • Anne de Gaulle (1 ianuarie 1928 la Treves – 6 februarie 1948 la Colombey-les-Deux-Eglises), a fost bolnavă de sindrom Down.
  În 1925 el este transferat la Statul-Major al Mareșalului Pétain, vice-președinte al Consiliului Superior de Război. În 1927 el este numit comandant al batalionului al 19-lea de țintași – pedeștri la Treves. La 1 ianuarie se naște a doua sa fiică, Anne. De Gaulle este transferat în Liban în 1929, unde petrece 2 ani la Beirut cu familia sa. În 1931 el își începe activitatea în cadrul secretariatului general de Apărare Națională din Paris. Acest post nou este foarte important pentru el, deoarece aceasta este ocazia de a se iniția în Afacerile de ordin statal.
  În această perioadă Charles de Gaulle își dezvoltă teoriile sale militare: el publică “Dezacord dușmanului” (1924), “Ascuțișul Sabiei” (1932), “Înarmarea ca profesie“ (1934), “Franța și înarmarea ei” (1938). Ultima carte provocă un conflict cu Mareșalul Petain. Această lucrare denunță ca o concepție “împietrită” și conservatoare concepția “războiului de poziții“ dusă de Statul-Major.
  În 1932 “Ascuțișul Sabiei” accentuează importanța educarii unor conducători capabili, cu capacități strategice deosebite și influența circumstanțelor în arta militară. El abordează teoria necesității tehnicii blindate, care va combina focul și mișcarea și va fi capabilă de inițiativă și ofensivă rapidă și eficientă.
  În opera sa “Înarmarea ca profesie “ publicată în 1934, el dezvoltă în fond aceeași temă: armata și înarmarea. El vorbește despre faptul că este necesară formarea unei armate profesionale pe lîngă acea de recrutare. Totuși, această idée întîlnește puține ecouri care ar aproba-o, cu excepția organizației “Acțiunea Franceză”, condusă de Charles Maurras și Jacques Bainville, care salută la diferite etape concepția modernă despre un război ofensiv și reflectă neîncrederea sa vizavi de germanismul renăscut de către Paul Reynard și Philippe Serre, deputați de dreapta.
  În schimb, peste hotare, întrebuințarea tehnicii blindate și tacticilor de coordonare cu această forță mecanizată pe care o preconiza de Gaulle se bucură de o atenție mult mai mare (Guderian, Liddel Hart). “Armata ca profesie” nu are în Franța un succes remarcabil, dar inspiră generalul Guderian, creatorul celei mai mari forțe mecanizate germane și mondiale din toate care se cunoșteau.
  La Paris de Gaulle vizitează diferite personalități din apropierea colonelului Emile Mayer, care fusese demis din funcțiilor sale deoarece încercase promovarea unor reforme strategice. Acesta considera că Statul-Major nu trebuie să se mulțumească cu o strategia defensivă pe linia Maginot. Totuși, nici unul, nici altul nu au fost ascultați.
  Pornind de la ideile Generalului Fuller și ale criticului militar britanic Liddel Hart, de Gaulle apără concepția unui război de mișcare și de ofensivă dotată cu soldați profesionali, sprijiniți de tehnica blindată grea (tancuri, tunuri, etc.). De Gaulle face prima sa conferință la Sorbona în primăvara anului 1934, sub egida cercului Fustel-de-coulage “Acțiunii Franceze”.
  De inspirații monarhiste, de Gaulle, ofițer supus rezervei dă dovadă în scrierile și în operele sale de un mic respect față de parlamentarism și îi preferă în schimb un regim mult mai puternic și mai rigid. Pînă la sfîrșitul vieții el va evidenția admirația sa față de personalitatea și operele istoricului regalist Jacques Bainville.
  Ideile sale se vor ciocni totuși, pe de o parte, cu un conservatorism profund al comandanților militari, și, pe de altă parte, cu principialii republicani. Totuși de Gaulle a frecventat multe mitinguri socialiste și mișcări non-comformiste a anilor ’30 (Spirtul ș.a.). El a aderat de asemenea la organizațiile catolice de stînga: „Urma lui Marc Sangnier”, „Prietenii lui Șapte”, „Prietenii Timpului Prezent”, care mai tîrziu preia denumirea de „Mărturisire Creștină”. Ultimele din ele erau totodată de partea Frontului Popular și de partea intervenției Franței de partea republicanilor din Spania.
  Leon Blum își manifestă marea ostilitate pentru ideile colonelului de Gaulle prin trei articole publicate în Le Populaire, fiindcă el s-ar fi temut de faptul că această armată, care se presupunea desăvirșită ar putea fi orientată spre popor și în special spre greviști și manifestanți. Și de fapt, cum ne demonstrează o scrisoare trimisă de De Gaulle lui Paul Reynard în 1935, acesta nu excludea o asemenea posibilitate. Unele fragmente din cărțile publicate de colonelul de Gaulle provocau, de altfel, aprobarea acestei armate de către „Acțiunea Franceză”. Colonel în 1937, el este numit în fruntea celui de-al 507-lea batalion de tancuri din Metz. În urma declarației de război dintre Franța și Germania la 3 septembrie 1939, colonelul de Gaulle este numit comandantul Armatei a V-a de tancuri. La 18 iunie 1940, de Gaulle se adresează poporului francez prin Radio Londra, de la microfonul BBC, chemând francezii la rezistență. Cabinetul britanic se opune inițial ideii, care este însă susținută de Winston Churchill^[2]. În Franța, apelul a putut fi auzit la ora 19.00. Acest discurs rămâne unul dintre cele mai celebre din istoria franceză. Lucru interesant, cuvântarea inițială a lui de Gaulle nu s-a păstrat decât în forma unei înregistrări făcute la 22 iunie 1940.
  În prealabil, guvernul britanic îi propusese ministrului francez de interne, Georges Mandel, să treacă în Regatul Unit pentru a lansa el însuși un apel la rezistență. Mandel demonstrase, prin avertismentele sale repetate împotriva celui de-al III-lea Reich (și în opoziție pe această temă cu prietenul său, președinte al Consiliului de Miniștri, Léon Blum), că era un om de stat și de caracter. El însă a refuzat să părăsească Franța pentru a nu se expune criticii de a fi un dezertor - lucru care ar fi fost de îndată exploatat, cu atât mai mult cu cât el era evreu.
  Se cunoaște astăzi că întreaga zi de 18 iunie cabinetul britanic a discutat textul care urma a fi citit de către de Gaulle. Vechii artizani ai Acordului de la München, al căror exponent era ministrul afacerilor externe, lordul Halifax, doreau să menajeze guvernul Pétain și să aștepte să vadă dacă acesta va semna efectiv un armistițiu. Winston Churchill, care optase dintotdeauna pentru o politică fermă față de Hitler și față de continuarea luptei, a trebuit să-și pună autoritatea în joc. De Gaulle a putut în cele din urmă să citească textul pe care l-a propus, dar a trebuit să accepte modificarea primelor două rânduri ale acestuia^[3] într-un sens mai puțin dur pentru guvernul francez. Această schimbare, lung timp necunoscută, a dispărut în textul transmis către presă și apoi în Memoriile generalului. 
Pe lângă reforma financiară din anul 1958, Franța beneficia de efectul pozitiv al creșterii economice din statele occidentale din perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial până la criza petrolului din 1973, precum și de perioada de creștere inițiată în cursul celei de-a IV-a Republici. Structurile economice au fost modernizate, iar nivelul de viață s-a ridicat. Dar creșterea nu a fost repartizată egal în interiorul societății, ceea ce a dus la crearea unui sentiment de dezamăgire în fața blocajului social. Evenimentele din mai 1968 au revelat aceste nemulțumiri. Așa cum s-a întâmplat și în alte țări străine, contestările studențești au început să se dezvolte din martie 1968. Sindicatele și partidele politice au profitat de manifestațiile studențești pentru lansarea unei greve generale care va fi urmată de una a muncitorilor. Această grevă generală a paralizat puterea politică în timpul lunii mai, provocând o criză severă, cu efecte profunde la cel mai înalt nivel al statului.
Conform părerii propriilor săi partizani, de Gaulle a fost complet surprins de o criză pe care nu a prevăzut-o și pe care nu a înțeles-o. Indiferent la revendicările studențești și la "criza de civilizație" pe care acestea au revelat-o, el nu a văzut în ele, în cel mai bun caz, decât o răzmeriță gigantică a tinerilor care nu doreau să-și dea examenele sau, în cel mai rău caz, o contestare a autorității statului, care trebuia să înceteze pe loc. În primele zile ale lunii mai, singurele sale ordine au fost de reprimare brutală a manifestațiilor studențești, împotriva părerii majorității miniștrilor, care invitau la conciliere. Punând gaz peste foc, generalul a contribuit în fapt la escaladarea unui conflict care, altminteri, era ușor de ocolit.
După noaptea baricadelor din 11 mai, un de Gaulle sceptic a permis totuși primului ministru, Georges Pompidou, întors din Iran, să conducă o nouă politică de conciliere. Pompidou, care a trebuit să pună demisia sa în balanță, dorea să evite înfruntările directe și paria pe pierderea de suflu a mișcării.


Statuia lui Charles de Gaulle la intrarea în Parcul Herăstrău, din București, privind spre Piața Charles de Gaulle
De la 14 mai la 18 mai, de Gaulle a efectuat o vizită în România,^[4] renunțând la anularea unei deplasări prevăzute cu mult timp înainte. În absența sa, greva generală s-a extins, iar milioanele de participanți au blocat practic Franța, în timp ce Sorbona și Teatrul Odéon au fost ocupate fără reacție din partea poliției. Singur la comanda statului și a majorității parlamentare, Pompidou părea să fi devenit adevăratul conducător al statului, nemaiconsiderând necesar să facă referință la general.
La întoarcerea sa așteptată din România, în seara zilei de 18 mai, de Gaulle își decepționează chiar și pe cei care-i erau credincioși necondiționat, apărând depășit și nehotărât, fără acea vivacitate și eficacitate a reacțiilor care-l caracterizau de obicei. Se arată incapabil să aleagă în mod net între prudența lui Pompidou și fermitatea pe care o predica el însuși. Așteaptă seara zilei de 24 pentru a vorbi în public și pentru a anunța măsuri care erau deja caduce de mai multe zile și care nu răspundeau preocupărilor momentului. În aceeași seară, incidente violente au izbucnit la Paris, unde se vor produce câteva sute de răniți și se vor ridica baricade.
La 26 mai, acordurile de la Grenelle încheiate între guvernul Pompidou, reprezentanții sindicatelor și ai patronatului au stabilit un set de măsuri clasice. De Gaulle a prezidat consiliul de miniștri care a ratificat de îndată acordurile, dar, spre surpriza lui Pompidou și a conducătorilor sindicaliști, se resping progresele de la Grenelle, estimându-se că întreaga societate este pusă în cauză. Grevele au continuat.
La 27 mai, o manifestație ținută pe Stadionul Charléty lansează ideea unui guvern provizoriu. În aceeași zi, François Mitterrand reia această soluție și anunță candidatura sa la președinția Republicii. Criza politică ajunge la paroxism. De Gaulle lasă vizitatorilor săi impresia unui om epuizat și secătuit de energie. Se plânge în fața acestei crize de "nerezolvat" ("nu poți opri un torent cu mâinile goale") și părea copleșit, îmbătrânit, descurajat.
Dispariția bruscă și inexplicabilă a șefului statului, plecat cu elicopterul, la 29 mai, către o destinație necunoscută, a provocat stupoare și a deschis calea tuturor calculelor. Trece prin Baden Baden, unde este primit de generalul Massu. Se gândește la retragere? Dorește să afle sentimentele armatei sau caută pur și simplu să-și încarce bateriile? Dorește să deconcerteze adversarul lăsând să planeze îndoiala asupra intențiilor sale și apoi să reia inițiativa? Se pare că toate aceste motive s-au conjugat.
În orice caz, îndată după întoarcerea sa la Paris de a doua zi, alocuțiunea sa radiofonică are un ton ferm. De Gaulle era gata să accepte unele dintre revendicările manifestanților, dorea să aprobe reformele prin referendum, dar Georges Pompidou l-a convins ca mai degrabă să dizolve Adunarea națională.
Discursul său radiodifuzat, precum apelul din 18 iunie 1940 și intervenția sa din 1960, din timpul războiului din Algeria, anunța aproape cu fiecare frază o decizie:
• "Fiind deținătorul legitimității naționale și republicane, am avut în vedere în ultimele 48 de ore toate posibilitățile, fără excepție, pentru menținerea acesteia".
• "Am decis. În circumstanțele prezente, nu mă voi retrage".
• "Nu voi schimba primul ministru, care merită omagiul tuturor".
• "Dizolv astăzi Adunarea națională".
• "Însărcinez prefecții, deveniți sau redeveniți comisari ai poporului, să împiedice actele subversive în orice moment și în orice loc".
• "În privința alegerilor legislative, acestea vor avea loc în termenele prevăzute de constituție dacă poporul francez nu va fi încătușat în întregime, fiind împiedicat să se exprime și în aceași timp să trăiască, prin aceleași mijloace care împiedică studenții să studieze, profesorii să predea, muncitorii să muncească. Aceste mijloace sunt intoxicarea și tirania exercitate de grupuri organizate de multă vreme și de un partid care este o întreprinde totalitară, chiar dacă nu duce lipsă de rivali în acest domeniu". De Gaulle opunea astfel Partidul comunist francez grupurilor maoiste, deși acesta părea deja depășit de amploarea evenimentelor. Prin demascarea partidului comunist și aplicarea unei ștampile subversive acestuia, de Gaulle se distanța în mod deliberat de strategia lui Pompidou, care nu a încetat să negocieze cu comuniștii de-a lungul lunii mai.
Sfârșitul discursului menționează, în privința declarației anterioare a lui François Mitterrand, fără a-l cita, "ambiția și ura politicienilor murdari". Pentru scopurile acestei polemici, de Gaulle neglija însă cele 45% din voturi obținute de Mitterrand în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din 1965 sau că majoritatea sa parlamentară se sprijinea pe un singur mandat în plus față de locurile obținute de opoziție.
După discursurile relativ dezolante anterioare, Franța părea să regăsească un de Gaulle de zile mari. Manifestația gaullistă care a urmat a fost creditată cu circa un milion de participanți de către organizatorii acesteia, respectiv 300.000 de către poliție. Alegerile din iunie 1968 au fost un mare succes pentru gaulliști care au obținut 358 din cele 487 de mandate de parlamentar (un record în istoria parlamentarismului francez). Georges Pompidou a fost înlocuit de Maurice Couve de Murville în cursul lunii iulie.
Campania electorală a ținut ocupate forțele de poliție, în timp ce reluarea lucrului s-a efectuat treptat. Reluarea controlului de către organele de stat s-a făcut în mod autoritar, câteodată fără menajamente. Grupusculele stângiste au fost dizolvate, Odéonul și Sorbona evacuate, ziariștii greviști din cadrul radioului și televiziunii franceze (circa o treime din efectiv) au fost concediați. Comitete de acțiune civică, răspunzând la apelul lui de Gaulle, s-au constituit pentru a redacta liste negre ale greviștilor și agitatorilor notorii, iar poliția a reluat chiar acțiuni violente de tipul celor de la începutul lunii mai (cu un bilanț de patru morți în cursul lunii iunie). Cu toate acestea, de Gaulle a beneficiat de îngăduința unei opinii publice care, după ce a arătat simpatie majoritară până la sfârșitul lunii mai pentru insurgenți, începuse a obosi ca urmare a lipsei de perspectivă a mișcării.
Alegerile însă nu au putut redinamiza puterea. Adunarea națională, înclinată spre dreapta, s-a arătat mai rezervată în fața reformelor care erau totuși necesare (participare, regionalizare, reforma învățământului universitar ...). Președinția părea desprinsă de realitatea franceză, iar încrederea nu a fost restabilită pe deplin. Excluderea adevăratului învingător al crizei, Pompidou, a fost greșit înțeleasă, acesta făcând acum figură de rezervă și de succesor potențial. De Gaulle încetase a mai fi de neînlocuit. 
Într-un referendum organizat la 27 aprilie 1969, privind transferul unor puteri către regiuni și transformarea Senatului, de Gaulle propunea introducerea reprezentanților organizațiilor profesionale și sindicale în sânul consiliilor regionale. Punând în balanță toată greutatea sa în soarta acestui referendum, a anunțat în avans intenția de a demisiona în cazul în care răspunsul majoritar va fi "nu". Tabăra celor opuși propunerilor din referendum, căreia i s-a raliat și Valéry Giscard d'Estaing, a obținut 52,41% din voturi. La câteva minute după miezul nopții, la 28 aprilie 1969, un comunicat laconic anunța: "Încetez să exercit funcțiile mele de președinte al Republicii. Această decizie intră în vigoare astăzi la amiază". 
Acest comunicat este ultimul act public al "omului apelului de la 18 iunie 1940": pentru a evita implicarea în lupta pentru propria succesiune, își petrece timpul la țară, în Irlanda, unde votează prin mandat; apoi se izolează la La Boisserie unde scrie Memoriile speranței, care reprezintă urmarea Memoriilor de război; acolo va duce o existență retrasă, chiar singuratică, neprimind decât vizitele a câtorva vechi colaboratori și miniștri cărora le păstrase stima și încrederea sa.
Călătorește de asemenea în Spania, unde face și o vizită de curtoazie generalului Franco (Winston Churchill și Dwight Eisenhower îl precedaseră cu câțiva ani mai înainte, unul în mod oficios în timpul numeroaselor sale escapade în Spania, celălalt în postură oficială), declarând că regretă că întâlnirea nu a avut loc mai devreme datorită circumstanțelor internaționale. Chiar dacă de Gaulle nu mai exercita nici o funcție publică, faptul că un om de prestigiul său a discutat cu dictatorul spaniol a suscitat numeroase critici. André Malraux nu a ascuns că dacă vizita ar fi avut loc în timpul în care el era ministru, ar fi demisionat. 


Mormântul lui Charles de Gaulle la Colombey-les-Deux-Églises
La 19h10, în ziua de 9 noiembrie 1970, în timpul unui solitar joc de cărți, generalul suferă o ruptură de anevrism. După doar 20 de minute se stinge din viață. Știrea este comunicată abia a doua zi, printr-o scurtă alocuțiune televizată a lui Georges Pompidou. Moartea sa, care conform expresiei succesorului său, lăsa "Franța văduvă", este ocazia de a percepe măsura rolului jucat de către de Gaulle în istoria Franței. Seara zilei în care sunt celebrate funeraliile sale la Colombey, în timp ce numeroși șefi de stat din străinătate s-au adunat pentru a-i onora memoria la Catedrala Notre-Dame din Paris, mai multe sute de mii de parizieni au mărșăluit pe bulevardul Champs-Élysées în noapte, sub ploaie, pentru a oferi omagiul lor.
Singur, săptămânalul satiric Hara-Kiri a îndrăznit un titlu provocator - Bal tragic la Colombey, un mort (motiv pentru care a fost reținut de la difuzare); opinia publică era încă sub șocul incendiului care a avut loc în timpul unei petreceri și care pricinuise moartea a 146 de oameni cu o o săptămână mai devreme, la Saint-Laurent-du-Pont.
Testamentul său, pe care îl redactase în 1952 rămâne un ultim bobârnac dat de dincolo de mormânt convențiilor sociale:
• "Doresc să fiu înmortmântat la Colombey".
• "La funeraliile mele, nici președinți, nici miniștri!" - ministrul francez de finanțe, Valéry Giscard d'Estaing, a fost totuși prezent, motivând că nu vine în calitate de ministru, ci de simplu francez. Toți ceilalți oficiali, președintele Nixon inclusiv, s-au mulțumit a asista la o simplă slujbă în onoarea sa la Notre-Dame de Paris.
• "Pe mormântul meu: Charles de Gaulle, 1890-19... Nimic altceva". 

  Charles de Gaulle

  Părinți Henri de Gaulle[*] Jeanne Maillot[*]  Frați și surori Marie-Agnès de Gaulle[*] Jacques de Gaulle[*] Xavier de Gaulle[*] Pierre de Gaulle[*]  Căsătorit cu Yvonne de Gaulle Copii Anne de Gaulle[*] Philippe de Gaulle[*] Élisabeth de Gaulle[*]  Cetățenie  Franța  Al 18-lea Președinte al Franței În funcție 8 ianuarie 1959 – 28 aprilie 1969 Precedat de René Coty Succedat de Georges Pompidou după un interimat al lui Allain Poher Al 149-lea Prim Ministru al Franței În funcție 1 iunie 1958 – 8 ianuarie 1959 Precedat de Pierre Pflimlin Succedat de Michel Debré

• 1899: Traian Borcescu (n. 22 noiembrie 1899 - ?^{[note 1]}a fost un ofițer în cadrul Serviciului Special de Informații(SSI), șeful Secției a II-a Contrainformații, având gradul de locotenent-colonel.(aprilie 1941 - 23 august 1944).În arhiva SRR există un interviu acordat de Traian Borcescu, datând din iulie 1999.) Traian Borcescu s-a născut la data de 22 noiembrie 1899, în comuna Cireșanu, pe atunci în jud. Buzău, azi sat Cireșanu în com. Baba Ana, jud. Prahova. Mai toată cariera militară și-a desfășurat-o în structurile informative ale armatei.^[1] Ca și în cazul altor ofițeri din serviciile de informații, nu se cunosc prea multe detalii privind parcursul profesional. În anul 1937, pe când avea gradul de căpitan, și domiciliul în Ploiești, este citat în cadrul unui proces de executare silită.^[2] Începând din 1938 și până la 1 aprilie 1941, a activat în cadrul Biroului de Contrainformații Militare al Marelui Stat Major, Secția a II-a. La 1 aprilie 1941, a fost detașat în cadrul Serviciului Special de Informații (SSI), prezentându-se efectiv la post în data de 1 mai 1941,^[3] activând în cadrul acestui serviciu până la data de 10 noiembrie 1944.^[3] La începutul activității în cadrul Serviciului Special de Informații a fost detașat de către directorul general SSI, Eugen Cristescu, la Agentura Frontului de Sud, având funcția de ajutor al lt.-col. Nicolai Trifon, șef al Agenturii, apoi la Secretariatul Serviciului și în fine, la Secția Contrainformații.^[4].
  La Agentura Frontului de Sud, Tr. Borcescu coordona activitatea rezidențelor de spionaj din țările vizate de Agentură – Bulgaria, Iugoslavia, Albania, Grecia și Turcia, și se ocupa de direcția "Studii" a celor trei școli de agenți de teren ale Frontului.^[3] În preajma declanșării războiului împotriva Uniunii Sovietice, Eugen Cristescu l-a numit șef al Secretariatului SSI, funcție în care s-a aflat până la 1 decembrie 1941.
  După această dată este numit șef al Secției Contrainformații, ultima funcție deținută în calitate de militar, activând în această funcție până la data de 10 octombrie 1944. Conform propriilor declarații, obiectivele secției de contrainformații erau identificarea și supravegherea activității partidelor politice legale și ilegale existente pe teritoriul țării; cunoașterea ideologiei, doctrinei și a preocupărilor acestora, a atitudinii față de factorul constituțional și față de guvern, a modului de acțiune și a punctului lor de vedere în diferite probleme de stat.^[3]
  La începutul anului 1943, lt.-col. Traian Borcescu a mediat o întâlnire între Georges Daurant, agent secret englez, și Eugen Cristescu, vizând eliberarea din arestul german a șefului rețelei de spionaj britanice ce activa pe teritoriul României, Alexandru Eck, și mutarea lui într-o închisoare românească, pentru a nu fi executat.^[4] În vare anului 1944, cu câteva luni înainte de lovitura de stat de la 23 august 1944, Traian Borcescu a fost chemat la Marele Stat Major, unde i s-a solicitat, fără știrea lui Eugen Cristescu, colaborarea la acțiunile ce urmăreau scoaterea României din alianța cu Germania. În dimineața zilei de 23 august 1944, conform declarațiilor ulterioare, Traian Borcescu a fost informat despre cursul pe care aveau să-l ia evenimentele, dar nu l-a informat despre acestea și pe șeful său direct, Eugen Cristescu, temându-se că acesta îl va anunța pe Ion Antonescu, care va trece la măsuri represive. După arestarea mareșalului Ion Antonescu și refugierea lui Eugen Cristescu în afara Capitalei, Traian Borcescu a preluat în mod temporar, până în data de 26 august 1944, conducerea serviciului. El a furnizat Comandamentului Militar al Capitalei lista cu numerele de telefon ale oficialilor germani, care au fost imediat decuplate de la centrală. Ulterior s-a prezentat la Palat și apoi la Iuliu Maniu, liderul Partidului Național-Țărănesc, pentru "noi ordine". A mers și la Marele Stat Major, unde i s-a ordonat să treacă la arestarea oficialilor germani. După 23 august 1944, Traian Borcescu a contribuit la eliberarea din arest a unor salariați ai SSI, arestați în urma unor campanii de presă, arătând că această colaborare s-a desfășurat în interesul țării, exact cum în acel moment trebuiau să colaboreze cu serviciile similare sovietice. Erau vizate în primul rând cadrele de conducere ale SSI, mai precis cele care colaboraseră cu germanii, documentele din arhivă, dar și presupusele fonduri de valută ale serviciului. A obținut de asemenea deblocarea fondurilor pentru plata salariilor. Singurii protejați au fost agenții care lucrau direct în agenturile externe și a căror listă fusese dată englezilor în 1943, tot de către lt.-col. Traian Borcescu. În calitate de director general-interimar al SSI (23-26 august 1944), Traian Borcescu a fost ultimul oficial român care, din dispoziția lui Constantin Sănătescu și a lui Grigore Niculescu-Buzești, la 28 august 1944, a purtat o scurtă discuție cu mareșalul Ion Antonescu, arestat în acel moment.^[5] După lovitura de stat de la 23 august 1944, odată cu ocuparea țării de către trupele sovietice, Frontul de Est, structură informativă a SSI, destinată să culeagă informații despre sovietici, a fost desființat, Traian Borcescu, din ordinul generalului Constantin Sănătescupreședintele Consiliului de Miniștri, a organizat în secret o Grupă Specială, destinată să îi urmărească pe comuniștii eliberați din închisori, dar și legăturile lor cu reprezentanții Armatei sovietice. În vederea succesului acestei operațiuni strict secrete, el s-a consultat și cu reprezentantul spionajului american din România, care a contribuit cu suma de un milion de lei la aceată acțiune. Respectiva Grupă Specială nu funcționa oficial ca parte componentă a SSI, ci ca structură aparte. Agenții ei au primit din partea americanilor, la cererea lui Traian Borcescu, documente de identitate care atestau că sunt funcționari ai serviciilor de informații Aliate. Ei trebuiau să furnizeze date despre mișcările forțelor sovietice în România. Activitatea acestei Grupe a durat până la 6 martie 1945, când, în urma preluării puterii de către guvernul dr. Petru Groza, această structură informativă a fost desființată.^[5] În noiembrie 1944, Traian Borcescu a fost detașat pe lângă cabinetul ministrului Petru Groza. La 26 martie 1945, a fost arestat împreună cu alți ofițeri agenți din Grupa Specială. A fost arestat în casa lui Emil Bodnăraș, unul din personajele cheie în perioada instalării regimului comunist în România, unde era invitat la masă. Ulterior a fost transferat la Moscova, unde a fost anchetat timp de două săptămâni în faimosul penitenciar Lubianka. La 23 august 1945, a fost eliberat, tot la intervenția lui Emil Bodnăraș, dar a rămas sub supravegherea SSI, deja confiscat de comuniști. A fost arestat din nou în data de 26 mai 1949, fiind ulterior condamnat la închisoare pe viață, pentru o culpă curentă în epocă: "activitate intensă contra clasei muncitoare", fiind vizată evident, înființarea acelei grupe speciale.^[1] Traian Borcescu a fost pus în libertate în 13 aprilie 1964, grațiat prin Decretul nr. 411/1964. După eliberare, a fost angajat ca magazioner la întreprinderea de panificație Spicul, până la pensionare. După evenimentele din decembrie 1989, a fost înaintat la gradul de colonel în retragere. Eliberat în data de 23 august 1945, în urma intervenției lui Emil Bodnăraș, în data de 12 noiembrie 1945, lt.-col. Traian Borcescu a fost audiat de către Acuzatorul Public Dumitru Zelea Săracu, în legătură cu activitatea sa în cadrul Serviciului Special de Informații. În cadrul acestei depoziții, lt.-col. Traian Borcescu face o serie de afirmații privind presupusa participare a unor cadre de conducere ale SSI la Pogromul de la Iași din 27-29 iunie 1941. Deși aceste afirmații vor fi dezmințite ulterior cu documente de către fostul director al serviciului, Eugen Cristescu, dar și de către cei vizați, cinci dintre aceștia, respectiv lt.-col. Constantin Ionescu Micandru, ofițer de legătură pe lângă Abwehr, mr. Emil Tulbure, șeful rezidenței SSI din Iași, ajutorul acestuia, mr. Gheorghe Balotescu, Gheorghe Cristescu, fratele lui Eugen Cristescu, dir. gen. cl I, șeful Secției a IX-a Tehnică, expert foto și dactiloscopie, și Grigore (Guță) Petrovici, subcomisar în Direcția Generală a Poliției, detașat în SSI, trei ani mai târziu, prin decizia numărul 2.628 din 26 iunie 1948 a Curții București, Secțiunea I penală (Dos. Nr. 2.946/1948), au fost condamnați la "temniță grea pe viață, 100 milioane lei amendă și degradare civică pe timp de zece ani", în cadrul procesului Pogromul de la Iași. Nu se cunoaște contextul în care lt.-col. Traian Borcescu a fost audiat de către Acuzatorul Public, dat fiindcă la data când făcea această depoziție, noile autorități comuniste nu puseseră problema unui proces al masacrelor de la sfârșitul lunii iunie 1941 din Iași, această problemă se va pune în urma unor interpelări în Parlament, fiind inclusă pe ordinea de zi a ședințelor din 27 martie și 1 aprilie 1947. În depoziția sa, Traian Borcescu afirmă:

  „ [...] În ziua de 18 iunie 1941, Serviciul Special Informații a trimis un eșalon denumit Eșalonul I Operativ, care a plecat în direcția Moldovei. Acest eșalon era compus din: Eugen Cristescu, col. Lisievici Ion, lt.-col. Vasile Palius, lt.-col. Ionescu-Micandru, maiorul german Alexander von Stranschi, directorul Florin Becescu-Georgescu, colonelul Ernescu Grigore, căpitanul Rusu Victor, Ionel Stănescu fost magistrat, Gheorghe Cristescu, fratele lui Eugen Cristescu, maiorul Cuceraru din Jandarmi, Grigore Petrovici, Al. Alexandrescu, maiorul Luca, căpitanul Gămulea, avocatul Constantinescu de la C.A.M., Roșianu Teodor zis Rellu, Constantin Petrescu-Pogoneanu, ambii agenți de încredere ai lui Petrovici Grigore. În ceea ce privește masacrele de la Iași, petrecute la sfârșitul lunei iunie 1941, am următoarele cunoștiințe: [...] Se spunea că au fost executați cu această ocazie în Iași și în special în cartierele Păcurari, Sărărie, str. Lăpușneanu, Chestura de Poliție și altele, circa 20 000 (douăzeci mii) evrei. În ce privește pregătirea și regizarea masacrelor de la Iași, bănuiesc că au fost opera Eșalonului I Operativ, întrucât Eugen Cristescu, când s'a întors la București mi-a spus: "faptele mari care le-am făcut în Moldova, le-am făcut în colaborare cu Marele Cartier General, Secția II-a și anume cu colonelul Dinulescu Radu și lt.-colonelul Petrescu Gheorghe." Deasemeni dela Grigore Petrovici știu că în pregătirea pogromului, a avut un mare rol Junius Lecca,.^{[9][note 2]} șeful rezidenței (centrul de contra informații dela Iași), care a furnizat toate informațiunile asupra focarelor și centrelor evreești din Iași, dând aceste informațiuni lui Eugen Cristescu, care împreună cu Marele Cartier General, Secția II-a și cu comandamentul german, a elaborat planurile desăvârșirii masacrului dela Iași. În ce privește prepararea masacrelor dela Iași, mai precizez că conducători ai centrului de informații din Serviciul Special Informații erau căpitanul Balotescu Gheorghe și maiorul Tulbure care aveau în solda lor legionari și care au lucrat cu toții, împreună cu Eșalonul Operativ al S.S.I.-ului la pregătirea și săvârșirea pogromului. În ce privește execuția masacrului, deși Eșalonul nu avea misiuni de execuție, totuși au luat parte la măcel următoarele echipa formate din membrii ai Eșalonului : o echipă condusă de Grigore Petrovici și căpitanul Gheorghe Balotescu, altă echipă condusă de către maiorul Tulbure, alta condusă de către Gheorghe Cristescu-Gică, fratele lui Eugen Cristescu. Eu de atâtea echipe știu, însă poate să fi fost și altele. Aceste echipe au lucrat sub conducerea directorului Florin Becescu-Georgescu. [...] Secretarul meu, Silvestru Radu-Vernescu mi-a spus că împreună cu Ionel Stănescu și Eugen Cristescu, cu câteva zile înainte de pogromul dela Iași, au fost la mareșalul Antonescu la Piatra-Neamț, și bănuiesc că, cu acea ocazie, s'a discutat și pus la cale pogromul dela Iași.”

  Această declarație va fi completată cu alte două, date în 15 și 19 ianuarie 1946, în care Traian Borcescu declară că își menține afirmațiile făcute anterior. Fără alte probe suplimentare, această declarație va fi utilizată ca probă unică pentru condamnarea celor cinci cadre din conducerea Serviciului Special de Informații. (vezi Rechizitoriul Procesului Lotului Masacrelor de la Iași, SRI Records, RG 25004M, Reel 47, Dosar 108233, vol. I, p. I.^[10]) Chiar dacă o parte din cei condamnați vor reuși să-și dovedească ulterior nevinovăția în instanță, precum Constantin Ionescu Micandru^[11](citat în ^[4]) sau Gheorghe Cristescu, sentința fiindu-le comutată în închisoare pe viață pentru "activitate intensă contra clasei muncitoare", în multe lucrări se afirmă în continuare că membri ai Serviciului Special de Informații ar fi fost principalii instigatori și organizatori ai Pogromului de la Iași.^[12] Aceste aspecte au ieșit la iveală abia în anul 1956, când problema a fost reluată de organele Securității. 

  Traian Borcescu

  Lt.-col. Traian Borcescu

• 1899: Hoagy Carmichael, compozitor american (d. 1981)
• 1901: Joaquín Rodrigo, compozitor spaniol (d. 1999)
• 1904: Louis Néel, fizician francez, laureat al Premiului Nobel în 1970 (d. 2000)
• 1914: Tamara Ciobanu (născută Taratanskaia, n. 22 noiembrie 1914 – d. 23 octombrie 1990) a fost una din cele mai cunoscute cântărețe de operă și muzică populară ale Moldovei din a doua jumătate a secolului al XX-lea.
  În anii 1945–1951 a fost solistă a Radiodifuziunii din RSSM, între 1951–1973 a fost solistă a orchestrei de muzică populară „Fluieraș”. În anii 1973–1980 a lucrat ca conferențiară a Catedrei de Canto a Academiei de Muzică „G. Musicescu”. Artistă a poporului din URSS. A interpretat rolul Tatianei în opera Evgheni Oneghin de Piotr Ilici Ceaikovski, și rolul lui Cio-Cio-San din opera cu același nume de Giacomo Puccini. Din 1972 a fost președinte a Societății muzical-corale din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. În anul 1950 a primit premiul de Stat al URSS. Tamara Ciobanu s-a născut pe 22 noiembrie 1914, în satul Berezlogi, județul Orhei, Basarabia.^[1] După absolvirea liceului de fete "Principesa Dadiani" din Chișinău, își continua studiile la Școala de Medicină, apoi la conservatorul de la Saratov (1941-1944). În aceasta perioada participa in calitate de soprano in corul celebrului preot și om de cultură Mihail Berezovschi. A luat lecții particulare de canto, ca peste puțin timp să-și aprofundeze studiile muzicale la Conservatorul de Stat din Moldova, pe care l-a absolvit în 1947. În același an a participat la primul Festival Mondial al Tineretului și Studentilor din Praga, unde a cântat: Doina, Marioara, Leana, cântece care au devenit cartea de vizita a Moldovei. La acest festival a fost distinsă cu titlul de laureat și diploma de gradul I.
  În anul 1950, după un turneu la Moscova cu orchestra “Fluieraș”, i se conferise Premiul de Stat al URSS, iar după asta fusese aleasă deputat în Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice. Și-a folosit statutul său de deputat pentru a ajuta o mulțime de oameni. După o altă prezență la Moscova, în 1957, i s-a deschis drumul peste hotare. A fost în turnee în Germania Democrată, la Praga, Montreal, Tirana. A ajuns și pe litoralul Oceanului Indian. Aflându-se peste hotare, vizita muzee, monumente de istorie și cultură, în mod special, magazine cu flori. La unul din concertele Tamarei Ciobanu în România a asistat și Mihail Sadoveanu. În timp ce aceasta evolua pe scenă, scriitorul și-a sprijinit capul în mâini și a șoptit: “Dumnezeiește. Dumnezeiește.”^[2]
  
  

  Timbru din Republica Moldova dedicat Tamarei Ciobanu
  
  

  Reversul unei monede jubiliare din Republica Moldova dedicată împlinirii a 100 de ani de la nașterea Tamarei Ciobanu
  În repertoriul interpretei sunt multe piese scrise de Dumitru Gheorghiță, Eugen Coca, Eugen Doga. Se spune că ea suferea, că nu avea libertatea alegerii repertoriului, că nu putea vorbi despre studiile sale din anii interbelici și participarea la bogata viață culturală a Chișinăului de până la ocupația sovietică.^[2]
  Din 1972 a fost președinte al Societății Muzicale Corale din RSSM, deputat al Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice.^[3]
  Din 1989, numele Tamarei Ciobanu il poarta prestigiosul Concursului Național al interpreților de cântece folclorice “Tamara Ciobanu”. Sora Tamarei Ciobanu, Valentina Savițchi, a fost cântăreață de operă. Ea făcuse o carieră strălucită la Opera Națională, dar când Tamara Ciobanu a căzut la pat fiind paralizată, aceasta renunțase la scenă, îngrijind-o în ultimii șapte ani de viață.^[2]
  Numele său îl poartă astăzi și o stradă din sectorul Buiucani – strada Tamara Ciobanu (fosta str. Glazunov în perioada sovietică). 

  Tamara Ciobanu

  Cântăreața Tamara Ciobanu în anii 1970

• 1914: Victor Ghenrihovici Erlich (în rusă Виктор Генрихович Эрлих, n. 22 noiembrie 1914,^[1] Petrograd, Imperiul Rus – d. 29 noiembrie 2007,^[1] New Haven, Connecticut, SUA) a fost un istoric literar american de origine rusă. Victor Erlich s-a născut la Sankt Petersburg în 1914. Tatăl lui era Heinrich Ehrlich (1882—1942), om politic evreu și unul dintre liderii organizației socialiste evreiești Bund. Mama lui era Sofia Dubnova (1885—1986), fiica istoricului și scriitorului evreu Simon Dubnow.
  În anul 1918, familia Erlich a emigrat în Polonia. Victor a studiat literatura slavă în perioada 1932-1937 la Universitatea din Varșovia. În anul 1942, cu ajutorul lui Chiune Sugihara - viceconsulul Imperiului Japonez la Kaunas, care a salvat de la moarte mulți evrei - a reușit să călătorească, împreună cu soția sa, de la Vilnius în SUA. În 1943 a fost înrolat în Armata Americană, iar în anii 1944-1945 a luptat în Europa.
  Revenit în SUA, a studiat literatura rusă în perioada 1945-1948 la Universitatea Columbia. A obținut în 1951 titlul de doctor în filosofie. Începând din 1959 a fost profesor universitar. A lucrat în perioada 1961-1963 ca director adjunct al Institutului Rus și Extremo-oriental de la Washington University, iar în anii 1962-1975 a fost profesor de literatura rusă la Universitatea Yale. În perioada 1973-1977 a fost vicepreședinte al Asociației Americane de Studii Slave. Victor Erlich a publicat numeroase articole și mai multe cărți dedicate literaturii ruse, teoriei literaturii, operei lui Nikolai Gogol sau prozei ruse a anilor 1920. Monografia sa de pionierat dedicată formaliștilor ruși (1955) a fost tradusă în mai multe limbi, inclusiv în limba rusă («Русский формализм: история и теория», СПб.: Академический проект, 1996).
• 1917: Andrew Huxley, medic britanic, laureat al Premiului Nobel în 1963 (d. 2012)
• 1923: Arthur Hiller, regizor canadian de film
• 1924: Geraldine Page (n. 22 noiembrie 1924, Kirksville, Missouri[*], Missouri, SUA – d. 13 iunie 1987, New York, SUA) a fost o actriță americană de teatru și film laureată a premiilor Oscar, BAFTA Globul de Aur și David di Donatello. Filmografie parțial: 
• 1952 Taxi, regia G. Ratoff
• 1953 Hondo (Hondo), regia John Farrow
• 1961 Vară și fum (Summer and smoke), regia Peter Glenville
• 1962 Dulcea pasăre a tinereții (Sweet Bird of Youth), r. Richard Brooks
• 1963 Jucăriile de la mansardă (Toys in the Attic), regia George Roy Hill
• 1964 Dragă inimă (Dear Heart), regia Delbert Mann
• 1966 Te-ai făcut băiat mare (You're a Big Boy Now), regia Francis Ford Coppola
• 1967 Der glücklichste Millionär (The Happiest Millionaire), regia Norman Tokar
• 1969 Ce i s-a întâmplat mătușii Alice (Whatever Happened to Aunt Alice?), r. Lee H. Katzin
• 1969 Trilogie (Trilogy), regia f. Perry
• 1971 Claustrofobul (The Beguiled), r. Don Siegel
• 1972 Pete și Tillie (Pete'n Tillie), r. Martin Ritt
• 1975 Ziua lăcustei (The Day of the Locust), r. John Schlesinger
• 1977 Micii salvatori (The Rescuers), r. Wolfgang Reitherman - desene animate / voce
• 1978 Innenleben (Interiors), regia Woody Allen
• 1982 Die Blauen und die Grauen (The Blue and the Gray) mini serie TV
• 1984 Der Pate von Greenwich Village (The Pope of Greenwich Village), r. Stuart Rosenberg
• 1985 The Bride (The Bride), regia Franc Roddam
• 1985 Nopți albe (White Nights), regia Taylor Hackford
• 1985 The Trip to Bountiful (The Trip to Bountiful), r. Peter Masterson
• 1986 Streetgirls (My Little Girl) 

  Geraldine Page

  Geraldine Page în anul 1956 Căsătorită cu Alexander Schneider[*] (1954–1957) Rip Torn (1963–1987)  Copii Angelica Page[*]

• 1938: Franz Hartmann (n. 22 noiembrie 1838, Donauwörth – 7 august 1912, Kempten im Allgäu) a fost un fizician german, teozof, ocultist, geomant, astrolog și scriitor. Opera acestuia include mai multe cărți de studii esoterice și biografice asupra operei lui Jakob Bohme și Paracelsus. A tradus Bhagavad Gita în germană și a fost editorul revistei "Lotusbluten". A fost, pentru o vreme, colaboratorul Elenei Blavatsky la Adyar. În 1896 fondează Societatea Teozofică Germană, fiind de asemenea un sprijinitor necondiționat al Guido-von-List-Society. Alături de Reuss și Carl Kellner, Hartmann se numără printre fondatorii originari ai Ordinului Magic, care va fi cunoscut mai târziu sub numele de Ordo Templi Orientis. 
• 1940: Terry Gilliam, regizor american
• 1947: Nevio Scala, antrenor italian de fotbal
• 1956: Vasile Pușcașu (n. 1956, Bârsănești, județul Bacău) este un luptător român, laureat cu aur la Seul 1988 și cu bronz la Los Angeles 1984.
• 1957: Dumitru Cipere (n. 22 octombrie 1957, Drobeta-Turnu Severin) este un pugiliști român, laureat cu bronz la Moscova 1980.
• 1958: Jamie Lee Curtis, actriță americană
• 1960: Bruce Payne, actor britanic
• 1965: Mads Mikkelsen, actor danez
• 1967: Boris Becker, tenisman german
• 1967: Mark Ruffalo, actor american
• 1969: Katrin Krabbe, atletă germană
• 1973: Chad Trujillo, astronom american
• 1976: Torsten Frings, fotbalist german

• 1976: Ville Hermanni Valo (n. 22 noiembrie 1976) este un muzician, cantautor și multi-instrumentist finlandez, solist al formației HIM.
  În 2004 el a primit premiul „Golden God” oferit de revista heavy metal Metal Hammer. Valo a fost clasat pe locul 80 în 'Top 100 Metal Vocalists of All Time' publicat de Hit Parader. S-a născut într-o suburbie a orașului Helsinki, Finlanda. Tatăl lui, Kari, este de origine finlandeză, iar mama sa, Anita, de origine maghiară.^[3] Imediat dupa nașterea lui Ville, familia lui s-a mutat în comuna Oulunkylä, unde au locuit până la adolescența lui Ville. În 1984 s-a născut fratele său Jesse.^[4] În ultimii ani ai adolescenței, Ville a lucrat la sex shop-ul tatălui său^[5] iar când a împlinit 18 ani s-a mutat aparte.
  În copilărie Ville a fost influențat de renumiți artiști finlandezi, ca Tapio Rautavaara sau Rauli Badding Somerjoki. În diferite interviuri el a citat drept artiștii săi favoriți pe King Diamond, Elvis Presley, Neil Young,^[6] și Dir En Grey, dar și formații ca Fields of the Nephilim,^[7][8] The Sisters of Mercy, Black Sabbath,^[6][9][10] Type O Negative,^[8][11] Depeche Mode, Iron Maiden, Jim Morrison și The Doors, KISS și The Stooges.^[12]
  În martie 2006 s-a logodit cu Jonna Nygren după o relație de 3 ani, iar în 2007 s-au despărțit. Ville a fost aproape forțat să anuleze primul turneu important al trupei în Statele Unite, după ce a fost bătut de fosta prietenă, s-a ales cu un ochi învinețit și cu timpanul spart după o ceartă cu fosta sa iubită. “Violența este un lucru rău, însă nimic nu se compară cu a fi bătut de o fată, nu-i așa?” a spus el. “Era o tipă dură și nu îi era frică să arate asta. A țipat atât de tare la mine încât mi-a spart timpanul. Dacă gaura ar fi fost mai mare ar fi trebuit să fiu operat și astfel trupa ar fi ratat primul turneu important în State”. 

  Ville Valo
  Ville Valo în 2013

• 1984: Scarlett Johansson (n. 22 noiembrie 1984^[9]) este o actriță americană de film.
  S-a remarcat prin rolul ei din filmul The Horse Whisperer (1998), regizat de Robert Redford, devenind una dintre cele mai solicitate tinere actrițe de la Hollywood, după criticile favorabile primite pentru rolurile din Ghost World, Lost in Translation (care a rulat în România sub tittlul de Rătăciți printre cuvinte) și Girl with a Pearl Earring.
  Aceste ultime două filme i-au adus nominalizări la premiul Globul de Aur în anul 2003. De atunci, Johansson s-a consacrat ca o actriță cunoscută de publicul larg, prin aparițiile în filme notabile între anii 2004 și 2008. Actrița a primit de la revista Esquire distincția Sexiest Woman Alive, Cea mai sexy femeie în viața. De descendență variată, având strămoși suedezi, danezi, evrei și alte grupe etnice, Scarlett Johansson este fiica lui Karsten Johansson, un arhitect american, născut în Copenhaga.^[10] Bunicul său patern, Ejner Johansson, a fost scenarist și regizor de film. Mama sa, Melanie Sloan, producătoare de film, provine dintr-o familie de evrei Ashkenazi din Bronx;^[11][12][13] Strămoșii mamei sale, erau evrei emigrați din fostul Imperiu Țarist, din Polonia și Belarus-ul de astăzi.^[14][15] Scarlett Johansson are o soră mai mare, Vanessa, de asemenea o actriță, un frate mai mare, Adrian, un frate geamăn, Hunter (cu care a apărut în filmul Manny & Lo);^[16][17] și un frate vitreg, Christian, din prima căsătorie a tatălui ei. 

  Scarlett Johansson
  Date personale Frați și surori Vanessa Johansson[*][8]  Căsătorită cu Ryan Reynolds (2008-2011) Scarlett Johansson

• 1985: Carmen Ionescu (n. 22 noiembrie 1985, București, RS România) este o fostă gimnastă română.
• 1986: Janina Luca (n. 22 noiembrie 1986, Focșani) este o handbalistă din România care joacă pe postul de intermediar dreapta pentru clubul HCM Râmnicu Vâlcea și echipa națională a României.^[1] Ultima echipă la care a jucat a fost CSM Ploiești.
• 1987: Lucian Dunăreanu (n. 22 noiembrie 1987, Ploiești) este unul dintre cei mai prolifici activiști români pentru drepturile LGBT și directorul executiv al organizației Be An Angel, actuala PRIDE România. Din 2004 Lucian Dunăreanu organizează Serile Filmului Gay, festival destinat comunității LGBT din Cluj-Napoca. Festivalul include, printre altele, competiția Miss Travesty și Gala Premiilor Gay. Dunăreanu este editorul primei reviste LGBT din România, Angelicuss; a fost și editorul revistei Switch, revistă care și-a încetat activitatea.
  Dunăreanu este proprietarul grupului muzical Veverițele Vesele (fost Toxice), prima trupă de drag din România, trupă care, de altfel, a participat la show-urile Mondenii și Românii au talent, dar și la preselecția națională pentru Eurovision. Sloganul Veverițelor Vesele este: „Drag queen este o artă și nu are nimic de a face cu orientarea sexuală”.
  Pe lângă aceste activități, Dunăreanu participă la campanii de prevenție a SIDA și este proprietarul clubului Delirio, singurul de acest gen din Cluj-Napoca.^[2][3]
  Împreună cu colegii de la Angelicuss, Lucian Dunăreanu a inițiat campania „Noi doi, legal!” prin care au cerut legalizarea parteneriatelor civile în România, iar din 2017 a inițiat și este organizatorul principal al festivalului comunitar Cluj Pride,^[4] festival ce cuprinde totodată primul marș de tip pride din Transilvania.
• 1987: Leanca Grâu (în rusă Ля́нка Гео́ргиевна Гры́у, născută Leana Gheorghievna Ilnițkaya, în rusă Ля́на Гео́ргиевна Ильни́цкая,^[1] n. 22 noiembrie 1987) este o actriță rusă cu origini moldovenești.
  
  

  Nunta Leancăi Grâu și a lui Mihail Vainberg pe 9 iunie 2010
  Leanca Grâu este fiica actorului moldovean Gheorghe Grâu și a actriței ruse Stella Vladimirovna Ilnițkaia. Are o soră, Veronika.
  Pe 9 iulie 2010 Leanca s-a căsătorit cu regizorul și compozitorul rus Mihail Vainberg (n. 31 mai 1975).^[2] Împreună au un băiat, Maxim Vainberg (n. 20 februarie 2011).^[3]
  În prezent, locuiește cu familia sa în Moscova (Rusia).
  Pentru prima oară a jucat într-un film la vârsta de 4 ani. Filmografie: 
• 1992 Unu (Один)
• 1996 Al treilea fiu (Третий сын)
• 1997 Mica prințesă (Маленькая принцесса)
• 1998 Cine, dacă nu noi (Кто, если не мы)
• 2000 Triumful (Триумф)
• 2001 Cercetașii-4 (Сыщики-4)
• 2001 Natura dezgolită (Обнаженная натура)
• 2002 Roluri principale (Главные роли)
• 2004 Jack-Pot pentru Cenușăreasă (Джек-пот для Золушки)
• 2004 Podul îngust (Узкий мост)
• 2005 Flăcăi de aur (Золотые парни)
• 2005 Popsa (Попса)
• 2005-2007 Sortită să devii stea (Обречённая стать звездой)
• 2006 Cerc sângeros (Кровавый круг)
• 2006 Profitorii (Жулики)
• 2006 Linia fierbinte (Служба доверия)
• 2007 Dragoste interzisă (Запретная любовь)
• 2007 Din flacără și lumină (Из пламя и света)
• 2007 Experții (Эксперты)
• 2008 Noaptea ușilor închise (Ночь закрытых дверей)
• 2008 Intră, nu-ți fie frică, ieși, nu plânge (Заходи, не бойся, выходи, не плачь)
• 2009 Reîntoarcerea muschetarilor, sau Comoara cardinalului Mazarini (Возвращение мушкетёров, или Сокровища кардинала Мазарини)
• 2009 9 indicii de adulter (9 признаков измены)
• 2009 Vânt victorios, zi senină (Победный ветер, ясный день)
• 2009 Inima căpitanului Nemov (Сердце капитана Немова)
• 2009 A iubi și a urî (Любить и ненавидеть)
• 2009 Barviha (Барвиха)
• 2009 Aoleu, mamă (Ой, мамочки)
• 2009 Lucru murdar (Грязная работа)
• 2010 Te caut (Ищу тебя)
• 2010 Prima noapte a Lunii (Первая ночь луны)
• 2010 Explorare militară: Frontul de Vest (Военная разведка: Западный фронт) Serial TV
• 2010 Copiilor sub 16 ani... (Детям до 16…)
• 2010 De la inimă la inimă (От сердца к сердцу)
• 2011 De aur (Золотые)
• 2011 Duelul (Дуэль)
• 2012 Forțe tămăduitoare prin iubire (Любви целительная сила)
• 2013 Cercetașele (Разведчицы)
• 2013 Sherlock Holmes (Шерлок Холмс) Serial TV, 2013
• 2013 În sport doar domnișoare (В спорте только девушки)
• 2014 Mama-detectiv (Мама-детектив)
• 2014 Profesia - moașă (Профессия — акушер)
• 2014 Drumul spre casă (Дорога домой)
• 2014 Testul de sarcină (Тест на беременность) 

  Leanca Grâu

  Leanca Grâu în 2017 Părinți Gheorghe Grâu Stella Vladimirovna Ilnițkaia Căsătorită cu Mihail Vainberg (2010-prezent) Copii Maxim Vainberg (n. 20 februarie 2011)

• 1989: Gabriel Torje (n. 22 noiembrie 1989, Timișoara) este un jucător român de fotbal care evoluează la clubul Dinamo București.
  A debutat la 16 ani în Liga I, la FCU Politehnica Timișoara. În septembrie 2010, la doar 20 de ani, a debutat în prima reprezentativă a României, fiind titularizat de Răzvan Lucescu într-un meci contra Albaniei. A fost fotbalistul român al anului 2011.
• 1993: Adèle Exarchopoulos (n. 22 noiembrie 1993) este o actriță franceză, cunoscută pe plan internațional pentru rolul Adèle din filmul Adèle: Capitolele 1 și 2, rol pentru care a primit premiul Palme d'Or la a 66-a ediție a Festivalului Internațional de Film de Cannes, devenind astfel cea mai tânără actriță căreia i-a fost înmânat prestigiosul premiu. 

Exarchopoulos a crescut în arondismentul 19 din Paris, lângă Place des Fêtes. Tatăl ei, Didier Exarchopoulos, este profesor de chitară, iar mama ei, Marina Niquet, asistentă medicală. Bunicul ei era grec.^[2][3]

La vârsta de nouă ani, părinții ei au trimis-o la cursuri de actorie pentru a o ajuta să-și depășească timiditatea. A continuat să ia lecții până în 2005 când debutează în filmul Martha. În 2006, Exarchopoulos a fost contactată de primul ei agent, în același an făcându-și apariția într-un episod al serialului polițist RIS police scientifique. La 13 ani, a primit un rol în filmul Boxes.^[2]

Adèle Exarchopoulos și Léa Seydoux, protagonistele filmului Adèle: Capitolele 1 și 2, la premiile César (2014)

A apărut de asemenea în filme precum Les Enfants de Timpelbach (2008), La Rafle (2010), Tête de turc (2010), Chez Gino (2011), Carré blanc (2011), Des morceaux de moi (2012) și I Used to Be Darker (2013) înainte de a se face cunoscută pe scena internațională cu rolul Adèle din filmul Adèle: Capitolele 1 și 2 (2013), dramă bazată pe romanul grafic Le bleu est une couleur chaude al Juliei Maroh.^[4] Filmul a câștigat marele premiu Palme d'Or la ediția din 2013 a Festivalului de la Cannes. Atât Exarchopoulos, cât și partenera ei din film, mult aclamata Léa Seydoux, au fost premiate de asemenea cu Palme d'Or, alături de regizorul filmului, Abdellatif Kechiche, devenind singurele actrițe, în afară de regizoarea Jane Campion, care au primit prestigiosul premiu.^[5] Mai mult, Exarchopoulos este cea mai tânără persoană care a fost premiată vreodată cu Palme d'Or.^[6] Ea a primit numeroase laude din partea criticilor de film, performanța ei fiind catalogată drept una dintre cele mai bune ale anului 2013.^[7]

În martie 2014, a fost considerată pentru rolul lui Tiger Lily în producția americană Pan, însă rolul a fost acordat în cele din urmă lui Rooney Mara.^[8] Adèle va aparea în The Last Face alături de Javier Bardem și Charlize Theron. De asemenea, joacă rolul lui Judith în drama periodică Les Anarchistes (2015). 

Adèle Exarchopoulos

Adèle Exarchopoulos la premiile Lumières (2014) Părinți Didier Exarchopoulos Marina Niquet Partener(i) Jérémie Laheurte

Decese

• 1606: Sir Henry Billingsley (n. ? - d. 22 noiembrie 1606) a fost un comerciant englez, primar al Londrei, cunoscut în special pentru traducerea Elementelor lui Euclid, prima de acest fel în engleză.
  A studiat la Universitatea din Oxford matematica, la care a renunțat temporar, pentru a îndeplini dorința părinților de a parcurge cariera de maestru armurier, în care a avut succes.
  A fost numit verificator, primar la Londra și a obținut de la Curtea regală titlul de baron. Totuși s-a ocupat în continuare cu studiul matematicii, fiind îndrumat de matematicianul John Whitehead, care i-a lăsat manuscrisele drept moștenire. Billingsley le-a publicat, însoțite de o prefață scrisă de John Dee. Billingsley a prosperat ca negustor. El a devenit șeriful din Londra în 1584 și alderman al Turnului Ward în 1585. În 1589 a devenit unul dintre cei patru colecționari vamali ai lui Elizabeth. În 1596, el a fost urmat de Sir Thomas Skinner ca Lord Mayor din Londra. A fost căturat în anul următor. În 1603, el a stat în Parlament din Londra. El a fondat trei burse pentru studenții săraci din St. John's College și a fost președinte al Spitalului Sf. Thomas. Sa căsătorit de cinci ori și a avut cel puțin zece copii. Majoritatea copiilor lui s-au născut la prima căsătorie cu Elizabeth Bourne (care a murit în 1587). Cea de-a treia soție a lui Katherine Killigrew (care a murit în 1598) provenea dintr-o familie proeminentă din Cornwall, care avea sediul la Arwenack lângă Falmouth. 
  Prima pagină a traducerii Elementelor lui Euclid (1570) 
  Siston Court în 1712
• 1901: Vasile Alexandrescu-Urechia (n. 15 februarie 1834, Piatra Neamț, România – d. 21 noiembrie 1901, București, România) a fost un istoric, scriitor, om politic român, membru fondator al Academiei Române. A fost profesor la Universitatea din Iași, iar ulterior la Universitatea din București. A fost membru corespondent al academiei spaniole. A studiat la Paris, unde a înființat ziarul unionist Opiniunea, organ al românilor din străinătate. În 1858 a editat ziarul unionist Zimbrulu și Vulturulu. Ca istoric, a avut o orientare eclectică. A editat numeroase culegeri de documente și hrisoave interne și externe, a scris o Istorie a românilor în 14 volume (1891 - 1892) și o Istorie a școalelor în 4 volume (1892 - 1901), a abordat majoritatea genurilor și speciilor literare. În calitate de om politic, a fost deputat și senator de Covurlui și de Galați din 1867. Vasile Alexandrescu-Urechia a avut la naștere numele Vasile Popovici pe care l-a schimbat în Vasile Alexandrescu, apoi în Vasile Alexandrescu-Urechia. Mihai Eminescu spunea cu ironie despre el că are „șapte nume”.^[1] În anul 1844 este înscris la Academia Mihăileană cu numele Vasile Alesandrescu, după prenumele tatălui (Alexandru Popovici), va semna apoi și Alessandrescu sau Alexandrescu, dar a folosit cu diferite ocazii și numele patern Popovici.^[2][3].
  Mihail Straje îl găsește sub pseudonimele: Vasile Alexandrescu, Vasile Alexandrescu-Urechia, A.; B.A.; Cozmuță, Doamna L (Românul, 1858); Doamna Maria L (Zimbrul și Vulturul, 1858); Maria Movilă (Les sept montagnes de Moldavie, Paris, 1863); Popovici, Quis (Ateneu'lu Romanu, Iași; Din Moldova); U.N.; V.; V.A.; V.A.U. (Balul mortului..., București, 1865); X.Y.Z. (Literatorul, nr. 1-3/1883); V. Alessandresco (Foiletonul Zimbrului, 1855); V. Alisandrescu (România literară, 1855); V. Alexandrescu-Urechilă; ^[4]
  Mai târziu, își atribuie descendența - fictivă - din familia cronicarului Grigore Ureche, adoptând numele Urechia (scris și Ureche, Urechea sau Urechiă).^[3]
  În sursele scrise din Spania poate fi întâlnit sub numele de Basil Alexandresco sau Basilio Alexandresco. S-a născut la Piatra Neamț, tatăl său a fost culcerul Alexandru Popovici, membru a clasei boierești și judecător la tribunalul din Piatra Neamț și nepot al lui Ghenadie, protopop de Hîrlău, iar mama sa a fost Eufrosina Manoliu. Ambii părinți au fost văduvi sau divorțați, iar V.A. Urechia a avut frați vitregi din mariajele anterioare ale părinților.^[1] După moartea tatălui său, când avea doar șase ani, el și alți trei frați s-au mutat cu mama sa care s-a recăsătorit cu serdarul Fotino.^[1]
  Învață în casele unor rude bogate, unde-l are pe D. Xenopol, tatăl istoricului A.D. Xenopol, profesor de limbă franceză, apoi urmează cursurile la școala preparandală de la Trei Ierarhi, iar în anul 1844 este înmatriculat la Academia Mihăileană. ^[3]
  În primăvara anului 1848 a fost martorul revoluției, în Iași, apoi își petrece mare parte a anilor 1850 în Franța, luându-și bacalaureatul în luna august 1856, iar mai apoi, studiază literele la Sorbona. Debutul literar are loc în anul 1850 cu fabula Zimbrul și vulpea în publicația Zimbrul, iar în anul următor publică o broșură cu o nuveletă prelucrată după o anecdotă franceză, Grinda de aur sau Previderea unui părinte bun. Mai scrie, în 1852, în calendarul apărut la tipografia Buciumul român și, apreciat de Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri, începe să colaboreze la România literară, unde îi apar versuri și narațiunea istorică Logofătul Baptiste Veleli^[5].
  În anul 1854 își grupa în volumul Mozaic de novele, cugetări, piese și poezii câteva dintre lucrările sale de debut, iar în 1855 scrie romanul Coliba Măriucăi, inspirat din realitățile vieții comunității roma și romanul Coliba unchiului Tom al scriitoarei americane Harriet Beecher Stowe.
  În timpul studiilor la Paris Urechia frecventează cercurile românilor exilați din ambele principate, Țara Românească și Moldova, unde se împrietenește cu C. A. Rosetti.^[6] și devine unul dintre cei trei secretari ai cancelariei de propagandă unionistă sub președinția lui Iosafat Snagoveanul. Începe redactarea gazetei Opiniunea, alături de C. A. Rosetti, susținând aici și în publicații de limbă franceză legitimitatea emancipării sociale și politice ale românilor, necesitatea Unirii^[3]. La 23 de ani nota în articolul Situațiunea, publicat în revista Opiniunea, redactată de el la Paris în 1857, sintetizând ideile dezbătute de la cronicari la corifeii școlii ardelene: „suveranitatea și unirea au umplut desigur toată existența acestui popor; istoria românilor este numai o istorie a acestor două principii naționale născute deodată cu primile manifestări politice ale românismului..., maturite prin experiența de veacuri, dezbătute mai mult de cât astăzi, prin vorbe, pe câmpul bătăliilor prin arme, răscumpărate în atâtea rânduri prin sânge; axiomate ale românilor, ele nu mai sunt primitoare de dezbateri.”^[6] În calitate de secretar al biroului de propagandă a intereselor românilor, în timpul Congresului de la Paris din 1856, Urechia era la curent cu tendințele țărilor participante, acționa preocupat de soarta Principatelor Române, făcea în acest scop, cum îi va scrie lui Gheorghe Sion, „antecameră pe la toate persoanele influente.” În gazeta Opiniunea își exprimă convingerea unității latinității occidentale și orientale europene, notând cu privire la condițiile prevăzute de Convenția de la Paris pentru viitorul Domn al Principatelor: „...un principe de origină latină ne place să credem că nu este un principe străin, el fiind fiul uneia din surorile noastre, fiice ale mamei latine.”^[6]
  În august 1857 se căsătorește cu Francisca Dominica de Planohe, fiica doctorului personal al Isabelei a II-a a Spaniei^[7], iar ceremonia religioasă a căsătoriei a avut loc la biserica ortodoxă română din Paris.^[1]
  Călătorește în Spania în anii 1857 și 1858 și, din nou, 1862, studiind arhive locale și sistemul de educație spaniol, iar în acest timp este introdus de către soția sa unor figuri culturale și politice, precum: poeții Ramón de Campoamor y Campoosorio și Gaspar Núñez de Arce, viitorii lideri politici ai Primei Republici Spaniole, Emilio Castelar y Ripoll și Francisco Pi y Margall, și dramaturgul Manuel Tamayo y Baus.^[7] În deceniul următor călătorește în Grecia, Elveția, Italia și Imperiul German.^[1]
  În anul 1858, la Madrid, Urechia încerca, în paginile gazetei La Discusion, să argumenteze necesitatea unității popoarelor neolatine din orientul și occidentul Europei, formarea unui curent panlatin, în contrapondere cu cel pangerman și panslav, concurente pentru dominația Europei. ^[6]
  Se întoarce la Iași la începutul anului 1858 unde este numit asesor la secția a doua a tribunalului, profesor de istorie, limbă română și latină la Gimnaziul central, apoi profesor de istorie și literatură clasică și română la Facultatea de filosofie.
  În același an, 1858, redactează împreună cu Iancu Codrescu ziarul unionist Zimbrul și Vulturul^[5], iar în anul 1859 colaborează cu revista Steaua Dunării coordonată de Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri, unde publică traducerea poemului Canción a las ruinas de Itálica (Cântul ruinelor din Italica) de Rodrigo Caro, atribuit eronat la acea dată lui Francisco de Rioja.^[8]
  
  

  V. A. Urechia (în centru), Alexandru Vlahuță (stânga) și Barbu Ștefănescu Delavrancea, într-o fotografie din 1889
  Soția sa, Francisca, moare tânără, înainte de anul 1860, iar Urechia se recăsătorește cu o cântăreață amatoare de origine germană, Luiza „Zettina” Wirth.^[1].
  În iunie 1859 devine director la Departamentul Cultelor și Instrucțiunii Publice, iar în anul 1860 în guvernul moldovenesc al lui Kogălniceanu, devine în două rânduri, ministru ad-interim al aceluiași departament^[3]. După preluarea funcției, trimite primii cinci studenți bursieri la Torino. În scrisoarea adresată lui Camillo Bonso Cavour, cerea imperativ acestuia: „Faceți din tinerii noștri români ceva mai bun decât savanți; faceți-i pe ei mai latini, demni descendenți din Roma, mama națiunii lor, ... ”^[6] De asemenea, oferă burse de studii la universități din Franța, Spania, Portugalia și Regatul Sardiniei și va folosi poziția sa pentru a-și pune în practică conceptele și proiectele de organizare a instituției școlare și culturale, de pregătire a cadrelor și asigurarea materială a instituțiilor condiție fără de care nu vedea organizarea învățământului românesc, problematică ce a fost și obiect al polemicii cu Titu Maiorescu. ^[6].
  Publică volumele de critică literară Schițări de literatură română în anul 1859 și O vorbă despre literatura desfrînată ce se încearcă a se introduce în societatea română în anul 1863.
  Interesat de etnografie, menține relații cu Franța, devenind membru al Société d'Ethnographie (Societatea de etnografie) din Paris, colaborând strâns cu președintele acesteia Léon De Rosny.^[6] Devine, de asemenea, membru activ al Institut d'Ethnographie (Institutul de etnografie) și al Société héraldique de France (Societatea heraldică a Franței)^[6].
  Începând cu 15 septembrie 1860 colaborează împreună cu profesorii G. Mârzescu, I. Strat, I. Missail, Z. Columb la revista Ateneul român^[9] din Iași, iar de la 20 februarie 1861 devine singurul redactor al revistei^[10], o revistă cu vederi pro-liberale, unde, uneori, reacționează împotriva vederilor conservatoare ale lui Alecsandri.^[11] Societatea Ateneului român a fost o mișcare culturală națională, care a avut ca rezultat formarea Academiei Române în anul 1866 și Ateneului Român în anul 1888^[6]. Inițiativa lui Urechia pentru fondarea Ateneului Român a fost inspirată de admirația lui pentru instituția spaniolă Ateneo de Madrid. 
În iulie 1864 se mută la București, unde devine director de departament în Ministerul Cultelor și, din noiembrie, profesor al catedrei de istorie și literatură română la Universitatea București^[1][6], fiind o vreme și decan al Facultății de litere și filosofie^[3].
În anul 1865 reînființează, împreună cu C. Esarcu, revista și societatea Atheneul român, după ce acest proiect a fost un eșec la Iași din lipsă de membri^[6]. În același an publică Femeia română, dupre istorie și poesie și Balul mortului.
Contribuie în anul 1866 la înființarea Societății Literare Române (Academia Română) devenind vicepreședintele și președintele secției istorice, președinte al celei literare, iar mai târziu și vicepreședinte al instituției.^[3]


Soția sa, Luiza Urechia, portret de Nicolae Grigorescu
După 1866 Urechia devine deputat de Covurlui, făcând parte din parlamentul și senatul României timp de 34 de ani, participând activ la modernizarea învățământului românesc.^[6]
În 1867 publică drama istorică în trei acte și nouă tablouri Vornicul Bucioc, reprezentată la 1 aprilie 1867^[1] și lucrările Despre elocința română, Poezia în fața politicei, Patria română. În același an, începe o călătorie în Spania, până în toamna lui 1868 cercetând arhive spaniole, fiind membru corespondent al Academiei Regale Spaniole^[1], iar în anul 1869 reprezintă România, împreună cu Alexandru Odobescu la Congresul Mondial al Arheologiei de la Paris.^[6] Divorțează de Luiza Wirth, cândva, după 1868.^[1]
Deși, Titu Maiorescu își făcuse publice opiniile sale anti-liberale, societatea Junimea de la Iași a fost primită de Urechia cu simpatie^[12], dar anul 1870 reprezintă începutul polemicilor lui Urechia cu junimiștii, iar împreună cu istoricii Bogdan Petriceicu Hasdeu și Nicolae Ionescu, începe să condamne vederile conservatoare și, pe plan cultural, îndrumările romantice și neo-clasice ale Junimii, care în opinia lui Urechia erau în contradicție cu românismul.^[13] În același deceniu Urechia începe să colaboreze cu C. A. Rosetti și grupul radical din jurul său, grup care formează în anul 1875 Partidul Național Liberal.^[14]
După 1873 colaborează cu Dimitrie August Laurian și Ștefan Michăilescu la Revista contimporană, revistă anti-junimistă, despre care George Călinescu spunea: Revista avea prestigiu și junimiștii în sinea lor se îngrijorară.^[15] Revista a debutat cu un studiu al lui Urechia despre Miron Costin, cu niște Suvenire despre poetul Conaki de Gheorghe Sion și o nuvelă istorică a lui Pantazi Ghica, Marele vistier Cândescu, toate aceste scrieri fiind criticate de Maiorescu în celebrul său eseu Beția de cuvinte.^[16][17] Urechia îi răspunde lui Maiorescu în Revista contimporană prin Noua direcțiune din Iași, dar replica este insuficientă, dat nu lipsită de interes pentru justețea unor puncte de vedere. ^[5]
În aceași perioadă, Urechia a mai avut un conflict cu un fost angajat și colaborator de-al său, Ronetti-Roman, care într-un pamflet, Domnul Kanitferstan, afirma că a fost șocat să afle că Urechia este antisemit.^[18]
În anul 1872 la 9 martie are loc reprezentarea dramei Episod de sub Alecsandru cel Bun.^[1]
După încheierea Războiului de independență a României din 1877 - 1878, Urechia reprezintă țara la Congresului Internațional de Științe Etnografice de la Paris și i s-a încredințat conducerea lucrărilor din cea de-a doua zi a Congresului Internațional de Științe Etnografice de la Paris. Comunicarea Despre etnografia română, prezentată, atrage atenția asupra României, Urechia subliniind rolul ei de „santinelă a lumii latine la poarta invaziilor barbare”. În intervențiile lui, combate cu argumente afirmațiile aberante ale lui Gauthier Claubry, demonstrând că românii nu sunt slavi și albanezi, explică sensul etnonimului valah, argumentând că „există români, valahi, până la Atena, Epir, Tesalia”. Un martor la lucrările Congresului, B. Vinesiu, scria lui Iosif Vulcan despre locul ce l-a ocupat Urechia în lumea științifică prezentă: „Chiar de a doua zi fu ales președinte. Nu a fost ședință în care domnia sa să nu fi luat cuvântul, arătând că și România are oameni de știință, că și România se interesează de întreaga umanitate, dorind binele tuturor... Succesul poetului de la Mircești, dobândit de curând la Montpellier, e mare; el arăta o vitejie românească pe câmpia literară; succesul domnului Urechia la Paris este tot așa de mare și strălucit, el arată Franței, Europei întregi, ba chiar Americii (căci și ea se reprezenta la congres) că între Dunăre și Carpați sunt tot așa de buni erudiți, ca în Europa occidentală.” Léon de Rosny citează cu titlu de referință unele intervenții ale lui Urechia la Congresul din 1878 în cartea sa, La Patrie Romains d'Orient. Études ethnographiques, géographiques, historiques, économiques et littéraires, apărută în 1884, la București și cu sprijinul moral și material al statului român și personal a lui Carol I, la intervențiile lui Urechia. Léon de Rosny dedică această sinteză asupra latinității orientale lui Urechia, iar în anul 1879, Institutul Etnografic din Paris îi oferă lui Urechia bustul său, operă a sculptorului W. Hegel, expresie a simpatiei și gratitudinii pentru „savanta sa activitate” la Sesiunea inaugurală a Congresului Internațional al Științelor Etnografice din 1878. Tot în acest an este invitat la Congresul pentru literatură de la Londra.^[6]
În același an, a fost ales membru al Ligii Culturale a Aromânilor, căreia îi devine președinte și a publicat Albumul macedo-român.^[6] A primit medalia de bronz a Société d'Ethnographie în anul 1880 și medalia de onoare în anul următor, iar aceași instituție creează Premiul Urechia pentru cercetare în etnografie, primul premiu fiind decernat în anul 1882.^[6]
La 25 martie 1880 este jucată comedia într-un act, Odă la Elisa.^[1]
Între anii 1878 și 1889, Urechia își adună lucrările sub titlul Opere complete.


Prima pagină a volumului III - Istoria românilor, 1892


Prima pagină a volumului IV - Istoria școalelor de la 1800 la 1864, 1901
În perioada 9 iunie 1881 - 31 iulie 1882 a fost ministru al Cultelor și Instruncțiunii Publice în guvernul lui I. C. Brătianu^[3] și pregătește un program administrativ la diferite nivele în învățământ, dar durata scurtă a mandatului nu-i permite să-și pună ideile în practică.^[6] Ca ministru îl numește pe Ion Luca Caragiale revizor școlar în județele Neamț și Suceava ^[19] și îl demite pe Ioan Nădejde^[20] din funcția de profesor, deoarece acesta propăvăduia socialismul și ateismul în Universitatea din Iași.^[6] În anul 1882 acceptă invitația lui Macedonski de a deveni președintele societății Literatorul^[21], dar revista Literatorul își încetează apariția în anul 1883, după publicarea nefericitei epigrame a lui Macedonski împotriva lui Eminescu.^[22] Revista va mai apărea sporadic în următorii ani, sub denumirea de Revista literară, și va continua să primească contribuții de la Urechia, Anghel Demetriescu, Th. M. Stoenescu și Bonifaciu Florescu, iar mai apoi a fost transformată de către Macedonski într-o voce a mișcării simboliste.^[23]
Deziluzionat tot mai mult de politica Partidului Liberal, Urechia a votat împotriva partidului de câte ori a considerat că vederile sale nu coincid cu politica partidului.^[6] Până în 1885 relațile sale cu Junimea s-au îmbunătățit, devenind un suporter al Partidului Conservator și a început să colaboreze la revista Convorbiri literare cu eseuri și povestiri până în anul 1892.^[24]
Interesele sale stiințifice variate reiese și din corespondența sa cu Iuliu Popper, explorator român al Patagoniei, care-i descria lui Urechia într-o scrisoare impresiile de călătorie din Punta Arenas, Chile.^[25]
Mai tîrziu, V. A. Urechia s-a concentrat pe cercetarea istoriei, scriind și publicând Istoria românilor în 14 volume între anii 1891 și 1903 și Istoria școalelor, în patru volume între 1892 și 1901.^[6][26] După 1889, sprijină biblioteca orașului Galați, căreia îi donează colecția sa de cărți.^[6] Colectează și editează opera lui Miron Costin^[1] producând și editând în 1890 o monografie, împreună cu o lucrare similară dedicată lui Gheorghe Asachi. În 1891, scrie esee, nuvele, memorii și povești influențate din teme folclorice, publicate într-un volum cu titlul Legende române.^[6] În același an, pleacă la Londra și participă la Congresul Internațional al Orientaliștilor (International Congress of Orientalists), unde îi este înmânată diploma de onoare pentru servicii aduse operei internaționale .^[6]
La finalul deceniului 1880, V. A. Urechia participă la un scandal împotriva lui Lazăr Șăineanu, un evreu român educat în străinătate, în care scandal, Urechia face o serie de declarații antisemite. Când Șăineanu a fost numit de către Titu Maiorescu la Facultatea de Litere, Urechia și partizanii lui au reacționat puternic susținând că Șăineanu nu este calificat pentru acea poziție datorită etniei sale, forțându-l, în cele din urmă să-și prezinte demisia.^[27] În 1889, când Șăineanu a solicitat cetățenia română, Urechia a intervenit, împreună cu Dimitrie Sturdza, reprezentant al Partidului Liberal, șeful comisiei însărcinate cu elaborarea legii de acordare a cetățeniei, solicitându-i lui Șăineanu să-și retragă cererea.^[27] Problema naturalizării lui Șăineanu a fost dezbătută în două ocazii în 1889 și 1895 în Senatul României și, deși, Șăineanu s-a bucurat de susținerea premierului conservator Petre P. Carp și a Camerei Deputaților, după discursurile lui Urechia, în ambele ocazii, majoritatea senatorilor au votat împotrivă. 


V. A. Urechia - caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină
La începutul deceniului 1890 Urechia s-a implicat în cauza românilor din Transilvania și Banat, aflați sub stăpânirea austro-ungară și a salutat formarea Partidului Național Român și a sprijinit mișcarea Memorandului Transilvaniei din 1892, iar când inițiatorii acestuia au fost închiși de autoritățile maghiare, Urechia, a făcut apel și a căutat suport în Europa pentru eliberarea acestora, iar în 1893 a adunat și publicat toate intervențiile colegilor săi pe această temă sub titlul Voci latine. De la frați la frați. ^[6] Ca lider al noii Ligi culturale pentru unitatea tuturor românilor, a scris în presa internațională în jur de 500 de articole, studii, știri, informații cu privire la istoria românilor, publicate în 113 ziare în deosebi de limbă franceză, în sprijinul procesului memorandiștilor.^[6] Toate aceste acțiuni i-au atras antipatia reprezentanților austro-ungari care l-au catalogat un agent disident. În 1894, s-a implicat într-o dispută aprinsă cu generalul maghiar István Türr, care a publicat articole ce condamnau participanții la Memorandum și simpatizanții lor din București. În anul 1895, Urechia participă la Congresul de la Bruxelles și la Conferința Interparlamentară a avut o confruntare aprinsă cu parlamentarii maghiari privind problema Transilvaniei și folosind aceleași argumente ca în scrisoarea de răspuns adresată generalului Türr, intervențiile sale au fost considerate un succes diplomatic în fața parlamenarilor de la Budapesta.^[6]
Între 1896 și 1897 Urechia a fost vicepreședintele Senatului.^[28] În aceași perioadă devine Cavaler al Legiunii de Onoare, membru de onoare și mai târziu președinte de onoare al Consiliul Heraldic al Franței, membru al Societății Franceze de Arheologie, membru asociat al Crucii Roșii Spaniole^[6] și consul general al României în Ecuador.^[1]
În octombrie 1899 participă la Congresului internațional de orientalistică de la Roma, unde organizează o festivitate de depunere de coroane de bronz la Columna lui Traian, onoarea gestului i-a revenit țăranului Badea Cârțan, la propunerea lui Angelo de Gubernatis. Deși manifestările s-au bucurat de popularitate, Urechia și Liga Culturală și-au manifestat nemulțumirea datorită lipsei de fonduri alocate pentru expunerea tradițiilor și obiceiurilor românești.^[6]
În anul 1900 participă la Congresul Uniunii Studenților Latini, organizat de Societatea Științifică și Literară din Alais, Franța unde ține un discurs asupra ideii de unitate a popoarelor latine și pledează pentru federalizarea latină.^[6] În același an publică o serie de memorii și impresii de călătorie sub titlul Din tainele vieții.^[7]
Urechia a murit la București, la 22 noiembrie 1901, la vârsta de 67 de ani. 
Este tatăl scriitorului Nestor Urechia. 

Opera



Dezvelirea bustului lui Mihail Kogălniceanu în Galați, un evenument la care Urechia a participat (1893)
• Istoria românilor (14 volume, 1891-1902)
• Istoria școalelor de la 1800-1864 (4 volume, 1892-1904)
• Domnia lui Ioan Caragea, (1897-1898)

Documente

• Documente dintre 1769-1800 (1889)
• Documente relative la anii 1800-1833 (1889)
• Documente inedite din domnia lui Al. Moruzi (1895)
• Codex Bandinus. Memoriu asupra scrierei lui Bandinus de la 1646 urmat de text, însoțit de acte și documente (1895)

Proză

• Grinda de aur sau Prevederea unui părinte bun
• Logofătul Baptiste Veveli
• Coliba Măriucăi

Dramaturgie

• Cum era ea?
• Fidanțata imperatorului
• Vornicu Bucioc
• Banul Mărăcine
• Curtea lui Neagoe Vodă

Studii

• Schițe de istoria literaturii române (1885) 

  Vasile Alexandrescu-Urechia

• 1907: Asaph Hall (n. 15 octombrie 1829,^[3][4][5] Goshen[*], Connecticut, SUA – d. 22 noiembrie 1907 Annapolis, Maryland, SUA^[6]) a fost un astronom american. Este cunoscut prin descoperirea celor doi sateliți naturali ai planetei Marte, Deimos și Phobos, în 1877.^[7] A determinat orbitele unor sateliți naturali și ale unor planete, și masa planetei Marte. La Observatorul Naval din Washington, în 1875 Hall a primit responsabilitatea unui telescop de 66 de centimetri, care era cea mai mare lunetă astronomică din lume, în acea epocă, proiectat de opticianul american Alvan Clark. Observând o pată albă pe suprafața lui Saturn, a utilizat-o pentru a determina perioada de rotație a acelei planete.
  Este cunoscut mai ales pentru că a descoperit, în august 1877, cei doi sateliți naturali ai planetei Marte, care au primit numele de Phobos și Deimos (Teroare și Spaimă, în greacă). Pornind de la aceleași observații, Hell a determinat masa planetei Marte.
  A determinat și orbitele mai multor sateliți naturali, arătând, mai cu seamă, în 1884, deplasarea retrogradă a axei majore a orbitei eliptice.
  A studiat și paralaxa și poziția stelelor din roiul Pleiadele. 

  Asaph Hall

  Părinți Asaph Hall II[*]  Căsătorit cu Angeline Stickney[*] (31 martie 1856–3 iulie 1892)  Copii Percival Hall[*] Asaph Hall, Jr.[*]

• 1916: Jack London (John Griffith), scriitor american (n. 1876)
• 1932: Karl Petri, entomolog din Transilvania (n. 1852)
• 1939: Agatha Bârsescu, actriță română de teatru (n. 1861)
• 1944:Sir Arthur Stanley Eddington, (OM, FRS) n. 28 decembrie 1882, Kendal, Regatul Unit^[9] – d. 22 noiembrie 1944,Cambridge, Regatul Unit^[9] a fost un astrofizician britanic (de naționalitate engleză) de la începutul secolului al XX-lea. Este cunoscut pentru limita Eddington, limita naturală a luminozității stelelor. Este faimos pentru lucrările sale privind teoria relativității.
  A condus expediția astronomică britanică pe insula Príncipe cu scopul de a observa eclipsa de Soare din 29 mai 1919, care a confirmat Teoria relativității generale enunțată de Albert Einstein în 1916.
  A susținut teoria conform căreia reacțiile proton-proton sunt reacțiile termo-nucleare (principiul de bază) prin care Soarele și alte stele sunt active și ard.
  A inventat conceptul de „săgeata timpului”. 

  Arthur Eddington

  Arthur Eddington

• 1954: Moroni Olsen (n. 27 iunie, 1889, Ogden, Utah - d. 22 noiembrie 1954, Los Angeles, California) a fost un actor american. Filmofrafie: 
• The Three Musketeers (1935) ca Porthos
• Annie Oakley (1935) ca Buffalo Bill
• The Witness Chair (1936)
• Mary of Scotland (1936) ca John Knox
• The Plough and the Stars (1936) ca Gen. Connally
• Adventure's End (1937)
• Snow White and the Seven Dwarfs (1937) ca vocea Oglinzii Magice
• Kentucky (1938)
• The Three Musketeers (1939) ca The Bailiff
• Code of the Secret Service (1939)
• Rose of Washington Square (1939)
• Allegheny Uprising (1939)
• Santa Fe Trail (1940) as Colonel Robert E. Lee
• One Foot in Heaven (1941)
• Dangerously They Live (1941)
• Nazi Agent (1942)
• The Glass Key (1942)
• Reunion in France (1942)
• Ship Ahoy (1942)
• We've Never Been Licked (1943)
• Air Force (1943)
• Roger Touhy, Gangster (1944)
• Pride of the Marines (1945)
• It's a Wonderful Life (1945) - vocea lui Joseph
• Mildred Pierce (1945)
• Night in Paradise (1946)
• Notorious (1946)
• Life with Father (1947)
• Call Northside 777 (1948)
• Command Decision (1948)
• Possessed (1947)
• The Fountainhead (1949)
• Father of the Bride (1950)
• Father's Little Dividend (1951)
• "Submarine Command" (1951)
• At Sword's Point (1952)
• The Long, Long Trailer (1954) 

  Moroni Olsen

  Părinți Edward Arenholt Olsen (tatăl) Marsha Hoverholst (mama)

• 1954: Andrei Ianuarievici Vîșinski (în rusă Андрей Януарьевич Вышинский) n. 28 noiembrie/10 decembrie 1883,^[1][2] Odesa, Imperiul Rus^[3] – d. 22 noiembrie 1954,^{[1][4][5][6][7][8]} New York, SUA^[9][3]) a fost un jurist și diplomat rus și sovietic de origine poloneză, membru al Partidului Comunist din 1920 și membru al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1939.^[10] El a fost cunoscut ca procuror general al URSS în procesele publice de la Moscova din vremea lui Stalin și la Procesele de la Nürnberg. A îndeplinit și funcția de ministru al afacerilor externe al URSS în perioada 1949–1953, succedându-i lui Viaceslav Molotov. Vâșinski a primit Premiul Stalin în 1947. 

  Andrei Ianuarievici Vîșinski Андрей Януарьевич Вышинский

  Ministrul Afacerilor Externe al URSS În funcție 4 martie 1949 – 5 martie 1953 Precedat de Viaceslav Molotov Succedat de Viaceslav Molotov Procuror general al URSS În funcție 3 martie 1935 – 31 mai 1939 Precedat de Ivan Akulov Succedat de Mikhail Pankratov Procuror general al RSFS Rusă În funcție 11 mai 1931 – 25 mai 1934 Precedat de Nicolai Krâlenko Succedat de Vladimir Antonov-Ovseyenko

• 1962: René Coty (numele la naștere, Jules Gustave René Coty (Pronunție în franceză: /ʁəne kɔti/; n. 20 martie 1882, Le Havre – d. 22 noiembrie 1962, Le Havre) a fost cel de-al șaptesprezecelea președinte al Franței în perioada 1954 - 1959.
  Coty a fost al doilea și ultimul președinte al celei de-a patra Republici Franceze. După război, reabilitare și reîntoarcerea în Senatul Republicii franceze, Coty s-a alăturat guvernului lui Robert Schuman ca minister al reconstrucției și a afacerilor urbane. Întors din nou în Seant, după terminarea „misiunii” de ministru, a devenit viceprședintelui acestuia până la alegerea sa ca președinte la data de 23 decembrie 1953, la al treisprezecelea balot. 

  René Coty

  Al 17-lea Președinte al Franței În funcție 16 ianuarie 1954 – 8 ianuarie 1959 Precedat de Vincent Auriol Succedat de Charles de Gaulle

• 1963: Aldous Huxley, scriitor englez (n. 1894)
• 1963: John F. Kennedy, al 35-lea președinte al Statelor Unite ale Americii (n. 1917)
• 1963: C. S. Lewis, scriitor britanic (n. 1898)
• 1972: Horia Hulubei (n. 15 noiembrie 1896,^[2][3] Iași, România – d. 22 noiembrie 1972,^[2][3] București, RS România) a fost un fizician român, membru titular al Academiei Române. Studiile superioare, pe care le începuse în 1915, la terminarea liceului, sunt întrerupte de intrarea în război a României. Participă, având gradul de sublocotenent, la bătălia de la Mărășești. Face parte din grupul de tineri trimiși de șeful misiunii militare franceze în România, generalul Berthelot pentru a deveni piloți militari. Participă în calitate de pilot de vânătoare la operațiunile de pe frontul de Vest, fiind rănit și decorat cu ordinul Legiunii de Onoare^[4][5]
  În 1922 își reia studiile obținând în 1926 licența în științe fizico-chimice^[6]. Se dedică învățământului, devenind pe rând, preparator, apoi asistent la catedra de chimie fizică a Universității din Iași. Lucrează ca cercetător cu întreruperi, între anii 1927— 1938, în Laboratorul de Chimie Fizică de la Sorbona, Paris, condus în acea perioadă de savantul Jean Perrin.
  În 1933, își ia doctoratul în fizică la Paris, ajungând director de cercetări la Universitatea din Paris. Horia Hulubei activează susținut în țară, fiind, pe rând, conferențiar, profesor, la universitățile din Iași și apoi București, unde, pe lângă intensa muncă de cercetare științifică, are o foarte bogată activitate de cercetare și organizare a Institutului de Fizică a Academiei Române, creat la 1 septembrie 1949^[7][8] și pe care îl conduce până în anul 1965, când trece la conducerea Institutului de Fizică Atomică, atunci nou creat.
  În perioada 1941-1944, profesorul Horia Hulubei a deținut funcția de rector al Universității din București. Horia Hulubei a format generații de specialiști în fizica atomică și nucleară. În același timp, el s-a distins și prin importante descoperiri științifice. Astfel, a obținut — primul în lume — spectre de raze X în gaze. În acest scop, el și-a construit un spectrometru special, de concepție proprie. Savantul român are contribuții importante și în fizica neutronilor, în studiul elementelor transuraniene, în studiul reacțiilor nucleare, mai ales în ce privește interacțiile nucleare la energii joase, medii și înalte. A studiat, de asemenea, dezintegrarea mezonilor. 

  Horia Hulubei

• 1980: Mary Jane "Mae" West n. 17 august 1893, Brooklyn, New York, SUA – d. 22 noiembrie 1980, Hollywood, SUA^[9] a fost o actriță, cântăreață, dramaturgă, scenaristă, comediană și sex simbol americană, cunoscută și pentru independența sa sexuală clar afișată, a cărei carieră s-a întins pe șapte decenii.
  West a fost activă în teatrul de varietăți și în vodevilul de pe scenele orașului New York City înainte de mutarea sa la Hollywood pentru a continua activitatea sa din industria divertismentului ca actriță, comediană și scenaristă, completată adesea de apariții la radio și televiziune, ca actor de voce și televiziune. Instituția profesionistă American Film Institute a numit-o pe Mae West între primele 15 cele mai mari stele ale cinematografului clasic american.
  Utilizând adesea în cântecele sale vocea sa ușor răgușită și rară de contralto,^[10], fiind total neconformistă și având „o limbă foarte ascuțită”, West a fost una dintre cele mai controversate staruri ale filmului timpului său, întâmpinând numeroase dificultăți, mai ales legate de cenzură.
  A ridiculizat mereu sistemul, făcând remarci întotdeauna înțepătoare și deranjante referitoare la racilele sociale ale anilor 1920 și 1930, fiind admirată de publicul larg al erei Marii Depresiuni. După terminarea carierei sale cinematografice, care i-a adus faima de sex simbol american, a continuat cariera sa ca dramaturg și scriitoare, autoare de cărți, ca performer pe scenele din Las Vegas, în Regatul Unit, la radio și televiziune, și de producător al propriilor sale albume de rock and roll.
  Fiind întrebată despre eforturile sale de a se reinventa continuu, West a replicat, „Cred în cenzură. Am făcut o avere pe seama sa." (În original, "I believe in censorship. I made a fortune out of it." Mary Jane West s-a născut la data de 17 august 1893, în Comitatul Kings, statul  New York (cunoscut azi ca Greenpoint ori Bushwick, înainte ca New York City să fi fost consolidat în 1898). Mama sa a fost asistată la naștere, care a fost acasă, de o soră de-a sa, care era moașă.^[13] Mary Jane a fost cea mai mare dintre copii familiei care au supraviețuit.^[14][15][16] Părinții lui Mae erau John Patrick West și Mathilde "Tillie" (mai târziu, Matilda) Delker (original Doelger; ulterior numele a fost americanizat ca "Delker" sau "Dilker"). Tillie și cei cinci frați și surori ai săi emigraseră cu părinții lor, Doelger Jakob (1835–1902) și Christiana (1838–1901; născută Brüning), din Bavaria în 1886.^[17] Părinții lui West s-au căsătorit la 18 ianuarie 1889, în Brooklyn, spre plăcerea familiei mirelui și discomfortul familiei miresei, crescându-și copii ca protestanți (mai exact ca prezbiterieni), chiar dacă John West era de descendență mixtă catolic-protestantă^[18][19][20] iar Tillie era de ceva descendență evreiască.^[19]
  Tatăl lui West a fost un luptător cunoscut sub numele de "Battlin" Jack West, care mai târziu a lucrat în calitate de polițist special (investigator privat) având ulterior propria sa agenție de investigații.^[21] Mama sa fusese anterior model de modă și realizatoare de corsete.^[22] Bunica sa paternă, Mary Jane (născută Copley), după care a fost numită, fusese de descendență catolică irlandeză^[23] iar bunicul patern al lui West, John Edwin West, fusese constructor de nave maritime, de descendență englezo-scoțiană.^[24][25]
  Sora sa cea mai mare, Katie, decedase în anii timpurii ai copilăriei sale. Ceilalți frați ai săi, care au ajuns la maturitate, au fost Mildred Katherine West, cunoscută ulterior ca Beverly (8 decembrie 1898 – 12 martie 1982), și John Edwin West II (uneori numit incorect "John Edwin West, Jr."; 11 februarie 1900 – 12 octombrie 1964).^[26] În timpul copilăriei sale, familia West s-a mutat în diferite părți ale cartierelor Woodhaven, Williamsburg și Greenpoint, toate aflate în Brooklyn. În Woodhaven, la facilitatea de spectacole Neir's Social Hall (deschisă în 1829 și încă funcționând), se spune că Mae West ar fi performat prima dată în calitate de profesionistă. 

  Mae West

  Poster al spectacolului Ev'rybody Shimmies Now cu imaginea și numele actriței clar menționate, Mae West.

• 1993: Anthony Burgess (n. 25 februarie 1917 Harpurhey[*], Regatul Unit – d. 22 noiembrie 1993, St John's Wood[*], Regatul Unit) a fost un romancier și un critic englez, celebru pentru scrierea romanului său distopic „Portocala mecanică”, ecranizat de Stanley Kubrick. Este de asemenea un compozitor britanic. Personalitatea complexă a lui Burgess continuă să incite și să deconcerteze. Romancier, dramaturg, compozitor, libretist, eseist, semantician, traducător și critic, totul la el ține de paradox. Literatura i-a adus succesul, dar Burgess ar fi vrut să fie privit mai curând ca muzician („Muzica e o artă mai pură pentru că nu se leagă direct de peripețiile oamenilor“). Pentru a rezista psihic în timp ce scria grozăviile din Portocala mecanică a trebuit să se îmbete zdravăn, altminteri se considera înainte de toate un autor comic. El însuși a fost victima unei farse: în 1959 i se diagnostichează un cancer la creier, medicii îi mai dau doar un an de trăit și, vrând să lase în urmă ceva avere, scrie repede patru romane care au succes. Diagnosticul se dovedește greșit, iar Burgess rămâne scriitor. În ciuda nonconformismului violent al Portocalei mecanice, în anii '70 îl regăsim în America, unde joacă rolul unui distins profesor de literatură. Burgess a scris odată: "Voi muri undeva pe tărâmuri mediterannene, cu o eulogie imprecisă în Nice-Matin, neplâns, în curând uitat." De fapt el va muri în țara natală. S-a întors la Twickenham, o suburbie externă a Londrei, unde avea o casă, să moară pe 22 noiembrie, 1993. Avea 76 de ani. Moartea sa (cauzată de un cancer pulmonar – a fost multă vreme fumător) s-a petrecut la Spitalul St John&St Elizabeth în St John's Wood din apropierea Londrei. Se crede că a scris romanul Byrne pe patul de moarte.
  Se pare că și-ar fi dorit ca cenușa să-i fie păstrată în Cimitirul Moston din Manchester, însă până la urmă au ajuns la cimitirul din Monte Carlo.
  Epitaful de pe piatra memorială de marmură a lui Burgess, în spatele căreia e păstrat vasul cu rămășițele sale, este inscripționată "Abba Abba", ceea ce are câteva înțelesuri: (1) ebraicul "Tată, tată", adică invocarea Domnului ca Părinte (Marcu 14:36 etc.); (2) inițialele lui Burgess's; (3) grupul pop ABBA, care a obținut faimă mondială în anii '70, când Burgess însuși se afla la vârf; (4) parte din schema rimei a unui sonet Petrarchan; (5) ultimele cuvinte rostite de Isus în aramaica, de pe Cruce; și (6) romanul lui Burgess despre moartea lui Keats, Abba Abba.
  Fiul vitreg al lui Burgess, Paolo-Andrea, i-a supraviețuit mai puțin de o decadă, murind la 37 de ani, în 2002. A publicat: 
• Timpul pentru Tigru (1956) (Volumul 1 din trilogia Malayană^{[necesită citare]}, Ziua cea lungă piere)
• Inamicul din pătură (1958) (Volumul 2 al trilogiei)
• Beds in the East (1959) (Volumul 3 al trilogiei)
• Dreptul la un răspuns (1960)
• Doctorul e bolnav (1960)
• Viermele și inelul (1960)
• Devil of a State (1961)
• Aplauze cu o mână (1961)
• Portocala mecanică (1962)
• Sămânța doritoare (1962)
• Miere pentru urși (1963)
• Înăuntrul domnului Enderby (1963) (Volumul 1 din ciclul de romane Enderby)
• Ajunul de la St. Venus (1964)
• Nimic nu e ca soarele. O poveste a iubirilor lui Shakespeare (1964)
• O viziune a bătăliilor (1965)
• Tremurat intenționat: un volum de spionaj eschatologic (1966)
• Exteriorul lui Enderby (1968) (Volumul doi din ciclul Enderby)
• Un „Finnegans Wake” pe scurt (1969) (editor)
• M/F (1971)„text”
• Sofocle Oedip rege (1972) (traducere și adaptare)
• Simfonia lui Napoleon (1974)
• Testamentul macanic sau sfârșitul lui Enderby (1974) (Volumul 3 din ciclul Enderby )
• O excursie lungă la vremea ceaiului (pentru copii) (1976)
• Moise: O poveste (1976) ( poem amplu)
• Femei cu barbă romană (1976)
• Dorință și testament : Fragment dintr-o biografie (1977)
• Abba Abba (1977)
• 1985 (1978)
• Omul din Nazaret: un roman (1979) (pornind de la scenariul musicalului Jesus of Nazareth (film) )
• Țara unde crește înghețata (pentru copii) (1979)
• Puteri pământești (1980)
• Sfârșitul știrilor globale: un amuzament (1982)
• Doamna brună a lui Enderby, sau nici un final pentru Enderby (1984) (Volumul 4 al ciclului Enderby)
• Regatul celor mincinoși (1985)
• Cyrano de Bergerac după Rostand(1985) (traducere și adaptare scenică)
• Trecutul și prezentul lui Oberon (cu J.R. Planche) (1985)
• Cântăreții la pian (1986)
• Bobocii din Dublin: O piesă muzicală bazată pe romanul „Ulise” al lui James Joyce (1986)
• Carmen de Bizet, libret (1986) (traducere)
• Portocala mecanică: o piesă cu muzică (1987)
• Orice fier vechi (1988)
• The Devil's Mode and Other Stories (1989) (povestiri scurte)
• Mozart și banda lupilor (1991)
• Mortul din Deptford (1993)
• Byrne: un roman (poem) (1995)
• Sonete revoluționare și alte poeme (2002) Non fiction: 
• Literatura engleză: Manual pentru studenți (1958)
• Romanul la zi (1963)
• Limba pe șleau (1964)
• Re Joyce(1965),
• Era Marilor Excursii (1966) (co-editor cu Francis Haskell)
• Romanul azi: Un ghid pentru studenții ficțiunii contemporane (1967)
• Copie urgentă: studii literare (jurnalism) (1968)
• Romanul (eseu pentru Encyclopædia Britannica ) (1970)
• Shakespeare (1970)
• Ce e pornografia? (eseu) în Perspectives on Pornography, ed. Douglas A. Hughes (1970)
• Joysprick: O introducere în limbajul lui James Joyce (1973)
• Obscenitatea și arta (1973)
• New York văzut de Anthony Burgess (1976)
• O rețetă de Crăciun (1977)
• Ernest Hemingway și lumea sa (1978), se mai numește și Ernest Hemingway
• Scrissero in Inglese (1979) (versiunea în engleză, Au scris în engleză, publicată în 1989)
• Acest om și muzica (1982)
• Merg la culcare (1982)
• 99 de romane, cele mai bune scrise vreodată în limba engleză din 1939 încoace, o opțiune personală (1984)
• Flacăra în viață: Viața și opera lui D.H. Lawrence (1985)
• Micul Wilson și marele Dumnezeu, prima parte din confesiunile lui Anthony Burgess (Autobiografie, Partea 1) (1986)
• Eseu despre cenzură (scrisoare către Salman Rushdie în versuri) (1989)
• Ai trăit ceva, a doua parte din confesiunile lui Anthony Burgess (Autobiografie, Partea a 2 a ) (1990)
• Despre Mozart: Un pian pentru Wolfgang, ființa unui colocviu celest, un libret de operă, un scenariu de film, un dialog schizoid (1991)
• Gura plină cu aer: Limbă și limbi, în special cu referire la limba engleză (1992)
• Copilăria după Anthony Burgess (Penguin 60s) (1996)
• Un cor de o persoană: scrieri recuperate (jurnalism) (1998)
• Spania: cele mai bune călătorii publicate de New York Times (2001) (section)
• Excursie înapoi la tango (antologie din materialul publicat în revista Translation ) (2003)

  Anthony Burgess

  Anthony Burgess in 1986 Căsătorit cu Llewela (Lynne) Isherwood Jones (1942–1968, her death) Liana Macellari (1968–1993, his death) Copii Paolo Andrea (1964–2002)

• 2002: Infanta Beatriz a Spaniei (Doña Beatriz Isabel Federica Alfonsa Eugenia Cristina María Teresa Bienvenida Ladislàa de Borbón y Battenberg; n. 22 iunie 1909,^[1][2] Madrid, Spania – d. 22 noiembrie 2002,^[1] Roma, Italia) a fost fiica regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei și a reginei Victoria Eugenie de Battenberg și mătușa paternă a fostului, până în iunie 2014, monarh al Spaniei, Juan Carlos I. 

  Infanta Beatriz a Spaniei

  Prințesă de Civitella-Cesi

  Infanta Beatriz a Spaniei Părinți Alfonso al XIII-lea al Spaniei Victoria Eugenie de Battenberg  Frați și surori Infanta Maria Cristina a Spaniei Infante Gonzalo of Spain[*] Juan de Bourbon Alfonso al Spaniei, Prinț de Asturia Infantele Jaime, Duce de Segovia  Căsătorită cu Alessandro Torlonia, Prinț de Civitella-Cesi Copii Doña Sandra (n.1936) Don Marco (n.1937) Don Marino (1939–1995) Doña Olimpia (n.1943) Cetățenie  Spania

• 2003: Iosif Budahazi (în maghiară Budaházi József; n. 25 mai 1947, Carei, România – d. 22 noiembrie 2003) a fost un scrimer român specializat pe sabie.
  S-a apucat de scrimă în orașul său natal, Carei, împreună cu fratele său cel mic, Gyuri. În timpul studiilor sale s-a alăturat CS „Universitatea” din București sub îndrumarea lui Gheorghe Man. În 1967 a fost campion național atât la juniori, cât și la seniori. Alături de Gheorghe Culcea, Dan Irimiciuc, Constantin Nicolae și Octavian Vintilă, a participat la Jocurile Olimpice de vară din 1972 de la München. La proba individuală a fost eliminat în turul patru. La proba pe echipe, România s-a clasat pe locul 4.
  În paralel cu cariera sportivă, era inginer constructor.
• 2003: Mario Beccaria (n. 18 iunie 1920, Sant'Angelo Lodigiano - d. 22 noiembrie 2003) a fost un om politic italian membru al Democrației Creștine, primar al orașului Sant'Angelo Lodigiano între anii 1960 și 1964 și membru al Camerei Deputaților între anii 1968 și 1976.^[1][2]
  În orașul său natal, Sant'Angelo Lodigiano, o stradă a fost redenumită în onoarea sa. 

  Mario Beccaria

• 2006: Lucian Raicu, eseist și critic literar român, stabilit (1988) în Franța (n. 1934)
• 2007: Maurice Béjart, dansator și coregraf francez (n. 1927)
• 2007: Ioanichie Bălan, scriitor, duhovnic și arhimandrit român (n. 1930)
• 2011: Elisabeta, Ducesă de Hohenberg (n. 1922)
• 2011: Svetlana Allilueva (în limba georgiană: სვეტლანა ალილუევა, în limba rusă Светлана Иосифовна Аллилуева), (n. 28 februarie 1926 – d. 22 noiembrie 2011), cunoscută și ca Svetlana Iosifovna Stalina (limba rusă: Светлана Иосифовна Сталина), a fost o scriitoare, al treilea copil și singura fiică a lui Stalin. Allilueva a cauzat un scandal internațional în 1967 prin refugierea sa în SUA. La fel ca mulți dintre copiii demnitarilor sovietici de rang, Svetlana a fost crescută de o doică și își vedea părinții rar. Mama ei, Nadejda Allilueva (a doua soție a lui Stalin), a murit la 9 noiembrie 1932, când Svetlana avea șase ani. Oficial, Nadejda a murit de peritonită, cauza adevărată – suicid cu revolverul lui Stalin ori chiar asasinare – nu a fost stabilită niciodată cu certitudine.
  La vârsta de 16 ani, Svetlana s-a îndrăgostit de producătorul de film Alexei Kapler (cu 24 de ani mai în vârstă și de origine evreiască). Stalin s-a opus vehement idilei. Kapler a fost deportat la Vorkuta, un oraș minier din apropierea cercului polar, în bazinul carbonifer Peciora (republica Komi). El nu a fost însă internat în lagărul de muncă forțată de la Vorkuta și nu a murit în această localitate, cum se crezuse în epocă. După moartea lui Stalin, s-a reîntors în Moscova, unde a trăit până în 1979.
  La vârsta de 17 ani, Svetlana s-a îndrăgostit de un coleg student la Universitatea din Moscova, Grigori Morozov, care era, de asemenea evreu. Stalin a acceptat în cele din urmă căsătoria, dar nu s-a întâlnit niciodată cu ginerele său. După nașterea unui fiu în 1945, Iosif, cuplul s-a despărțit, sentința de divorț fiind pronunțată în 1947.
  Al doilea soț al Svetlanei a fost un apropiat al lui Stalin, Iuri Jdanov, fiul mânii drepte a dictatorului, Andrei Jdanov. Căsătoria a avut loc în 1949. Un an mai târziu, după nașterea fiicei lor, Ecaterina, cei doi au divorțat. După moartea lui Stalin în 1953, Svetlana a adoptat numele de fată al mamei sale și a lucrat în Moscova ca profesoară și traducătoare. În 1963 l-a întâlnit pe Brajesh Singh, un comunist indian în vizită în capitala sovietică. Brajesh a revenit la Moscova în 1965 pentru a activa ca traducător. Celor doi nu li s-a permis căsătoria. Brajesh a murit în 1966, iar Svetlana a primit permisiunea să plece în India, pentru a-i duce familiei urna, ca cenușa să fie aruncată în fluviul Gange. Allilueva a stat în India timp de două luni, fiind impresionată de diverse aspecte culturale ale țării. La 6 martie 1967, după ce trecuse pe la ambasada sovietică din New Delhi, Allilueva s-a dus la ambasada americană, unde a depus o cerere oficială de azil politic, cerere adresată ambasadorului Chester Bowles. Cererea i-a fost aprobată. Pentru a feri India de reacții sovietice neplăcute, Svetlana a fost scoasă imediat din țară și trimisă în Elveția, de unde, după șase săptămâni, a plecat în Statele Unite.
  La sosirea în America (în aprilie 1967), Svetlana Allilueva a denunțat, într-o conferință de presă, atât regimul tatălui său, cât și cel al noilor lideri sovietici. Intenția ei de a publica lucrarea autobiografică Twenty Letters To A Friend (Douăzeci de scrisori către un prieten) în 1967, totodată anul celei de-a 50-a aniversări a "Marii revoluții socialiste din Octombrie", a stârnit opoziția în Uniunea Sovietică, guvernul sovietic amenințând cu publicarea unei versiuni neautorizate. Conflictul diplomatic a fost aplanat prin amânarea publicării în Occident.
  În 1970, Allilueva a acceptat invitația văduvei lui Frank Lloyd Wright, Olgivanna Wright, de a vizita Taliesin West din Scottsdale, Arizona. Potrivit cărții sale autobiografice "Distant Music", Wright credea în misticism și era convinsă că Svetlana Allilueva era o înlocuitoare spirituală pentru propria fiică, Svetlana, care murise într-un accident de automobil. Aceasta din urmă care fusese căsătorită cu principalul colaborator al lui Frank Lloyd Wright, William Wesley Peters. În mod surprinzător, Allilueva a acceptat după numai câteva săptămâni să se căsătorească cu Peters. După căsătorie a adoptat numele Lana Peters. Cei doi au avut o fiică, Olga. În cele din urmă, căsnicia lor s-a destrămat, în mare parte din cauza presiunilor făcute de doamna Wright.
  În 1982, Svetlana Allilueva s-a mutat cu fiica sa în Cambridge, Anglia, iar în 1984 s-a reîntors în Uniunea Sovietică, unde celor două li s-a acordat cetățenia sovietică. S-au stabilit în Tbilisi, Georgia. În 1986, Allilueva s-a reîntors în Statele Unite, pentru ca mai târziu să se mute la Bristol, Anglia. În 2010 locuia în localitatea Richland Center, Wisconsin. 

  Svetlana Allilueva

  Svetlana Allilueva cu tatăl său Stalin Părinți Iosif Vissarionovici Stalin Nadejda Allilueva  Frați și surori Vasili Stalin, Iakov Djugașvili Căsătorită cu Grigori Morozov (1943–1947) Iuri Jdanov (1949–1950) William Wesley Peters (1970–1973) Copii Iosif Alliluyev (1945–2008) Ecaterina/Katia (1950– ) Olga/Chrese Evans (1971– )

• 2011: Danielle Mitterrand (n. Danielle Émilienne Isabelle Gouze, 29 octombrie 1924, Verdun - d. 22 noiembrie 2011, Paris) a fost soția fostului președinte francez François Mitterrand și directorul fundației France Libertés - Fondation Danielle-Mitterrand. Lucrări: 
• La levure du pain, édition n°1, 1992
• En toutes libertés, Ramsay, 1996.
• Ces hommes sont avant tout nos frères, Ramsay, 1996 (sur les indiens du Chiapas).
• Le printemps des insoumis, éditions Ramsay, 1998
• La torture en Tunisie : Comité pour le respect des libertés et des droits de l’homme en Tunisie, Le Temps des cerises, 2000.
• Echanger la vie, éditions Actes sud, 2000
• Le Livre de ma mémoire, Édition Jean-Claude Gawsewitch, 2007 ISBN: 978-2350130897 et Folio n° 4833
• Mot à mot, Le Cherche midi, 2010 ISBN: 978-2-7491-1577-1. 

  Danielle Mitterrand

  Danielle Mitterrand în 2005. Frați și surori Roger Gouze[*] Christine Gouze-Rénal[*]  Căsătorită cu François Mitterrand Copii Pascal Mitterrand Jean-Christophe Mitterrand Gilbert Mitterrand

• 2012: Bryce Courtenay (n. 14 august 1933 – d. 22 noiembrie 2012^[2]) a fost un scriitor australian născut în Johannesburg, Africa de Sud. A publicat: 
• The Power of One (1989)
• Tandia (1992)
• April Fool's Day (1993)
• Recipe for Dreaming (1994)
• The Power of One to One (1995)
• The Potato Factory (1995)
• Tommo & Hawk (1997)
• The Family Frying Pan (1997)
• The Stranger Inside: An Erotic Adventure (1997)
• Yowie Series (1997)
• Jessica (1998)
• The Night Country (1998)
• The Power of One Young Reader's Edition (1999)
• Solomon's Song (1999)
• Four Fires (2001)
• Smoky Joe's Cafe (2001)
• Matthew Flinders' Cat (2002)
• Brother Fish (2004)
• Whitethorn (2005)
• Sylvia (2006)
• The Persimmon Tree (2007) 

  Bryce Courtenay

* 2013: Mircea Crișan (n. 1924,^[2] Maramureș, România – d. 22 noiembrie 2013,^[3][4] Düsseldorf, Germania^[5], Mauriciu Kraus)^[6] a fost un actor, cabaretist, regizor și umorist, celebru în România anilor 1950-1960 și în Germania restul vieții. Evreu^[7] născut în România (într-un vagon de tren care traversa Maramureșul) și declarat la oficiul stării civile la 9 august).^[8]

Când era copil, mergea în turneu cu părinții (angajați la un parc de distracții ambulant).^[9]

La 19 ani s-a angajat ca vânzător de mezeluri și, tot pe-atunci, a debutat mai mult figurant decât ca actor, la Teatrul Barașeum, actualmente Teatrul Evreiesc de Stat, în spectacolul Lozul cel mare de Sholem Aleichem. A studiat apoi la Conservatorul de Artă Dramatică, clasa Maria Filotti (1944-1946).

După absolvire a jucat la Teatrul Armatei, la Teatrul Savoy, la Teatrul de Estradă, în spectacole de varietăți alături de actorii Nicolae Stroe, Gogu Trestian, Ion Antonescu-Cărăbuș, Horia Căciulescu, Zizi Șerban, Elena Burmaz, Tanți Căpățână, Puiu Călinescu. Multe din textele din perioada din România au fost compuse în colaborare cu Alexandru Mandi.

Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, actorului Mircea Crișan i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.^[10]

În 1968, cu ocazia unui turneu la Paris la teatrul Olympia, a rămas în Occident^[11] și s-a stabilit ulterior în Germania, unde a început să-și scrie numele Mircea Krishan^[12]

În Germania a colaborat, sub acest nume, cu mulți artiști de scenă cunoscuți, între care Rudi Carell și Gisela Schlüter.

În 1995 Mircea Crișan a venit în România pentru a lansa caseta De la Crișan… adunate, în cadrul unui spectacol cu invitați deosebiți: Angela Similea, Valerica Mihali, Doina Moroșanu, Sorina Dan și Cătălin Crișan.^[13]

Mircea Crișan și-a petrecut ultimii ani de viață internat într-un azil pentru vârstnici din Düsseldorf, suferind de boala Alzheimer. A fost înmormântat în cimitirul evreiesc din Düsseldorf. Filmografie: 

• 1964: Mofturi 1900

• 1966: Corigența domnului profesor
• 1967: Șeful sectorului suflete - Costică
• 1970: Rudi Carrell Show
• 1974: Am laufenden Band
• 1974: Tatort
• 1975: Zwischenmahlzeit
• 1976: Derrick
• 1978: St. Pauli Landungsbrücken
• 1990: Werner – Beinhart!
• 1992: Schtonk!
• 1993: Die Männer vom K3
• 1998: Die Wache
• 2001: Polizeiruf 110
• 2002: Großstadtrevier
• 2004: Wie im Himmel 

  Mircea Crișan

* 2015: Augustin Ioan Cozmuța (n. 14 noiembrie 1944, Cernești, județul Maramureș - d. 22 noiembrie 2015, Baia Mare) a fost un ziarist, critic literar și scriitor român. Augustin Ioan Cozmuța s-a născut în localitatea Cernești, județul Maramureș. Studiile liceale le-a absolvit în anul 1962, la Târgu Lăpuș, iar cele universitare la Cluj-Napoca. Licențiat, în filologie, promoția 1967, (cu lucrarea E. Lovinescu și modernismul) și, de asemenea, în filosofie, (cu lucrarea Politicul în publicistica lui Eminescu). Cursuri post-universitare de sociologia culturii (Brașov) și a presei (București). Din anul 1968 a fost ziarist în Baia Mare.

A debutat în revista Tribuna (1966), al cărei cenaclu literar l-a frecventat în timpul studenției. A cola­borat la revistele Tribuna, Steaua, Familia, Astra, Ateneu, Presa Noastră, Archeus, Pro Unione, Nord Literar, suplimentul Maramureș. A inițiat suplimen­tul Graiul de Duminică al ziarului Graiul Maramureșului (publicație coti­diană al cărei prim număr l-a editat, în compania unui grup de revoluționari, în decembrie 1989).

A îngrijit culegerile literare Pagini maramureșene. A alcătuit antologia literară Nord statornic (Baia Mare 1973).

Debut editorial cu volumul Punct de trecere. Inter­viuri, Editura Gutinul, Baia Mare 1995, premiat la Salonul de carte de la Oradea.

Redactor de carte sau lector la mai multe lucrări și reviste, consilier editorial al Editurii Gutinul Baia Mare. Autor de prefețe și postfețe la antologii literare, la volume de poezie și proză ale unor autori maramureșeni publicați de edituri băimărene.

A inițiat manifestarea Cărțile Anului, în cola­borare cu Primăria Baia Mare. La acest concurs, i-au fost premiate cărțile Coasta Pacifică. Jurnal californian (secțiunea Publicis­tică), Punct critic Comentarii literare (Premiul special al juriului) și Momente și schițe pe scena criticii. Pentru cartea Pagini de critică literară a primit premiul Asociației Scriitorilor Baia Mare.

Apreciind activitatea desfășurată în calitate de critic literar, Primăria Baia Mare l-a declarat Scriitorul anului în 2015.

A susținut Cartea de teatru, rubrică în programul de sală al Teatrului Dramatic din Baia Mare, trupă pe care a însoțit-o în turnee și la festivaluri naționale și internaționale de profil organizate la Timișoara, Cluj-Napoca, Brașov, Bacău, Oradea, Parma (Italia) și Kielce (Polonia). A însoțit formații artistice maramureșene și a călătorit pe cont propriu sau în interes jurnalistic în Ungaria, Bulgaria, Polonia, Germania, Italia, Olanda, Belgia, Ucraina, Republica Moldova, SUA.

A vernisat numeroase expoziții de artă publicând cronici și interviuri pe această temă, fiind citat în lucrarea-album Centrul artistic Baia Mare la centenar. Membru al juriului la festivaluri de literatură de la Cicârlău și Vișeu de Sus, cât și la unele ediții ale concursului Cărțile Anului. Este cetățean de onoare al comunei natale Cernești, în favoarea bibliotecii căreia a făcut donații de carte. Începând cu mai 2016, Biblioteca comunală din Cernești poartă numele „Augustin Cozmuța”. Volume publicate: Augustin Ioan Cozmuța s-a născut în localitatea Cernești, județul Maramureș. Studiile liceale le-a absolvit în anul 1962, la Târgu Lăpuș, iar cele universitare la Cluj-Napoca. Licențiat, în filologie, promoția 1967, (cu lucrarea E. Lovinescu și modernismul) și, de asemenea, în filosofie, (cu lucrarea Politicul în publicistica lui Eminescu). Cursuri post-universitare de sociologia culturii (Brașov) și a presei (București). Din anul 1968 a fost ziarist în Baia Mare.

A debutat în revista Tribuna (1966), al cărei cenaclu literar l-a frecventat în timpul studenției. A cola­borat la revistele Tribuna, Steaua, Familia, Astra, Ateneu, Presa Noastră, Archeus, Pro Unione, Nord Literar, suplimentul Maramureș. A inițiat suplimen­tul Graiul de Duminică al ziarului Graiul Maramureșului (publicație coti­diană al cărei prim număr l-a editat, în compania unui grup de revoluționari, în decembrie 1989).

A îngrijit culegerile literare Pagini maramureșene. A alcătuit antologia literară Nord statornic (Baia Mare 1973).

Debut editorial cu volumul Punct de trecere. Inter­viuri, Editura Gutinul, Baia Mare 1995, premiat la Salonul de carte de la Oradea.

Redactor de carte sau lector la mai multe lucrări și reviste, consilier editorial al Editurii Gutinul Baia Mare. Autor de prefețe și postfețe la antologii literare, la volume de poezie și proză ale unor autori maramureșeni publicați de edituri băimărene.

A inițiat manifestarea Cărțile Anului, în cola­borare cu Primăria Baia Mare. La acest concurs, i-au fost premiate cărțile Coasta Pacifică. Jurnal californian (secțiunea Publicis­tică), Punct critic Comentarii literare (Premiul special al juriului) și Momente și schițe pe scena criticii. Pentru cartea Pagini de critică literară a primit premiul Asociației Scriitorilor Baia Mare.

Apreciind activitatea desfășurată în calitate de critic literar, Primăria Baia Mare l-a declarat Scriitorul anului în 2015.

A susținut Cartea de teatru, rubrică în programul de sală al Teatrului Dramatic din Baia Mare, trupă pe care a însoțit-o în turnee și la festivaluri naționale și internaționale de profil organizate la Timișoara, Cluj-Napoca, Brașov, Bacău, Oradea, Parma (Italia) și Kielce (Polonia). A însoțit formații artistice maramureșene și a călătorit pe cont propriu sau în interes jurnalistic în Ungaria, Bulgaria, Polonia, Germania, Italia, Olanda, Belgia, Ucraina, Republica Moldova, SUA.

A vernisat numeroase expoziții de artă publicând cronici și interviuri pe această temă, fiind citat în lucrarea-album Centrul artistic Baia Mare la centenar. Membru al juriului la festivaluri de literatură de la Cicârlău și Vișeu de Sus, cât și la unele ediții ale concursului Cărțile Anului. Este cetățean de onoare al comunei natale Cernești, în favoarea bibliotecii căreia a făcut donații de carte. Începând cu mai 2016, Biblioteca comunală din Cernești poartă numele „Augustin Cozmuța”. Volume: 

• Punct de trecere. Interviuri, Editura Gutinul, Baia Mare, 1995
• Punct de vedere. Editoriale, Editura Universității de Nord Baia Mare, 2000
• Coasta Pacifică. Jurnal Californian, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2002
• Punct critic. Comentarii literare, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2004
• Pagini de critică literară, Editura Eurotip, Baia Mare, 2010
• Momente și schițe pe scena criticii, Editura Eurotip, Baia Mare, 2013
• Alte pagini de critică literară, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2014
• Punct de trecere. Volumul II: Interviuri literare, Editura Gutinul, Baia Mare, 2015
• Incursiuni în arta plastică, Editura Gutinul, Baia Mare, 2016 (publicat postum)
• Anul 70 al vieții mele-Jurnal, Editura Cromatica, Baia Mare, 2017 (publicat postum)
• De la Nord statornic la Nord Literar - suplimentul Maramureș, Editura BJPD, Baia Mare, 2018 (publicat postum) 

  Augustin Ioan Cozmuța

  Căsătorit cu Ileana Cozmuța Copii Ioana Cozmuța

* 2017: Dmitri Aleksandrovich Hvorostovski (în Дмитрий Александрович Хворостовский; n. 16 octombrie 1962,^[ Krasnoiarsk, RSFS Rusă, URSS – d. 22 noiembrie 2017,^[3] Londra, Anglia, Regatul Unit) a fost un bariton de renume mondial din Rusia, Artist al Poporului din Rusia. Dmitri Hvorostovski s-a născut în Krasnoyarsk în Siberia. El a studiat la Școala de Arte din Krasnoyarsk cu Yekatherina Yofel și a debutat la Opera Krasnoyarsk, în rolul lui Marullo din Rigoletto. El a câștigat Premiul Întâi atât la Competiția Glinka în 1987 cât și la Concursul de Canto din Toulouse în 1988. Hvorostovski a devenit cunoscut pe plan internațional în 1989 când a câstigat BBC Cardiff Singer of the World competition, întrecându-l pe favoritul local Bryn Terfel în finală. El a interpretat "Ombra mai fu" de Handel și "Per me giunto...O Carlo ascolta" din Don Carlo de Verdi. Cariera sa internatională a început imediat (debut la Londra în 1989, iar la New York în 1990).

Debutul său în vestul Europei a fost la Opera din Nisa în The Queen of Spades (1989). În Italia el a debutat la La Fenice ca Eugene Onegin, un succes care i-a consolidat reputația, urmând debutul său american la Opera Lirică din Chicago (1993) în Traviata.

De atunci el a fost angajat la toate teatrele mari din lume, inclusiv la Metropolitan Opera (debut: 1995), la Royal Opera House la Covent Garden, la Berlin State Opera, la La Scala si la Vienna State Opera. El este recunoscut in mod special pentru interpretarea rolului Eugene Onegin de Ceaikovski; The New York Times îl descrie ca fiind "născut pentru rol."^[4]

În 2002, Hvorostovski a performat la "Balul Petrușca" organizat de the Organizatia pentru Ajutorul Copiilor din Rusia. El este Director Onorific al organizatiei.^[5][6] Bărbat înalt, cu părul albit prematur, Hvorostovski este recunoscut internațional în calitate de interpret de operă dar și ca artist de concert. El a intrat în topul celor 50 mai frumoși oameni din lume creat de revista People, o raritate pentru un muzician clasic. Vocea sa înaltă, de volum mediu, are un timbru lichid specific baritonilor ruși.

În ultimii ani repertoriul lui Hvorostovski este compus aproape în întregime din operele lui Verdi cum ar fi Un ballo in maschera, Traviata si Simon Boccanegra; el a apărut in Rigoletto și în Il trovatore într-o productie de David McVicar la Metropolitan Opera alături de Sondra Radvanovsky. 

Dmitri Hvorostovski

Sărbători

• Sfântul Apostol Filimon, Arhip, Onisim și Apfia; Sf. Mc. Cecilia (calendar creștin-ortodox)
• Sfântul Cecilia (calendar romano-catolic)
• Sfinții Filimon, Apfia, Arhip și Onisim;
• Sfinții Cecilia din Roma, Valerian și Tiburțiu (calendar greco-catolic)
• Liban: Ziua națională. Proclamarea independenței față de Franța (1943)

VA URMA