MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
DUMINICĂ 29 DECEMBRIE 2019
PARTEA ÎNTÂI BIS
Bună dimineața. prieteni!
Am început pregătirile pentru RELELIONUL 2020!
Decese
· 1170: A murit episcopul englez Thomas Becket, asasinat din ordinul regelui Henric al II-lea Plantagenet, pentru ca s-a ridicat împotriva limitării drepturilor bisericii de către puterea regală. A fost arhiepiscop de Canterbury din 1162 până în 1170. Este venerat ca sfânt in Bisericile Catolice şi Anglicane; (n. cca.1118).
· 1563: A decedat umanistul si teologul protestant Sébastien Châteillon, (Sébastien Castellion), n.1515 in Bugey in fostul regat al Savoiei, actualmente in Franta.
* 1606: Ștefan Bocskai sau Ștefan Bocskay (în maghiară Bocskai István) (n. 1 ianuarie 1557, Cluj - d. 29 decembrie 1606, Cașovia) a fost un principe al Transilvaniei.
* 1731: Louise Hippolyte (10 noiembrie 1697 – 29 decembrie 1731) a fost singura Prințesă de Monaco care a domnit. Este strămoașa actualei familii princiare de Monaco. Născută la Monaco, ea a fost a doua fiică a lui Antonio I de Monaco și a Marie de Lorraine. Al doilea copil din cei șase ai prinților ei, ea a fost copilul cel mare care a atins vârsta adultă. A avut o soră mai mare, Caterina Charlotte (1691-1696) și patru surori mai mici: Elisabetta Charlotte (1698-1702), Margherita Camilla (1700–1758), Maria Devota (1702-1703) și Maria Paolina Theresa Devota Grimaldi (1708–1726).
* 1822: Frederic Petru baron Duka (Duca) de Kádár (n. 1756, Osijek(Slavonia) - d. 29 decembrie 1822, Viena) a fost un aromân,[1]Feldzeugmeister împărătesc austriac și titular al regimentului maghiar de infanterie nr. 39, apoi consilier și conferințiar de stat al împăratului.
Baronul Duka de Kádár
* 1606: Ștefan Bocskai sau Ștefan Bocskay (în maghiară Bocskai István) (n. 1 ianuarie 1557, Cluj - d. 29 decembrie 1606, Cașovia) a fost un principe al Transilvaniei.
1557. La 1 ianuarie se naște la Cluj István Bocskay, fiul lui György Bocskay și al Krisztina Sulyok.
1576. Revine în Transilvania, la curtea principelui István Báthory, ales în acest an rege al Poloniei. Cumnatul lui Bocskay, Cristofor Báthory, soțul surorii sale Elisabeta, devine principe al Transilvaniei si Ungariei (1576-1581).
1581. Încetarea din viață a lui Cristofor Báthory și a Erzsébet Bocskay. Fiul acestora, Zsigmond, nepot de unchi al lui Ștefan Bocskay, devine voievod (din 1587 principe) al Transilvaniei. În acest an, Bocskay va fi numit de către István Báthory consilierul și educatorul tânărului principe.
1588. Zsigmond Báthory devine maior. Încep controversele dintre susținătorii orientărilor pro-otomană, respectiv pro-habsburgică din Transilvania. Bocskay rămâne credincios lui Zsigmond, sprijinind eforturile creștine antiotomane.
1594. Intervine în forță în conflictul dintre Zsigmond Báthory, promotor al alăturării Transilvaniei la războiul antiotoman al Ligii Sfinte, și vărul acestuia Baltazar Báthory, exponentul politic al partidei pro-otomane. Sprijinul lui Bocskay se dovedește a fi decisiv pentru victoria lui Sigismund. Transilvania rupe legăturile cu Poarta iar Sigismund îi execută pe cei mai importanți susținători ai orientării politice pro-otomane.
1595. Bocskay este conducătorul delegației transilvănene la Praga și încheie în numele principelui convenția de alianță cu Rudolf al II-lea. În același an Bocskay este numit al doilea comandant (locotenent general) al armatei transilvănene care efectuează campania antiotomană din Țara Românească, împreună cu voievozii români Mihai Viteazul și Ștefan Răzvan, sub comanda supremă a principelui Sigismund Báthory. Învinși la Târgoviște și Giurgiu, turcii sunt obligați să se retragă la sud de Dunăre.
1596. Misiuni diplomatice la Viena și Praga.
1597. Principele Zsigmond Báthory renunță la tron pentru a doua oară. În Transilvania se instalează comisarii imperiali. Neagreat de habsburgi, Bocskay va fi demis din funcția de căpitan al cetății Oradea, în locul lui fiind numit adversarul său, Gáspár Kornis.
1598. Nemulțumit cu administrația comisarilor imperiali, Bocskay organizează lovitura de stat încheiată cu revenirea lui Sigismund Báthory pe tronul princiar. Este trimis în misiune diplomatică la Praga.
1599, martie. Aflat în drum spre țară, este luat prin surprindere de decizia lui Sigismund de a renunța la domnie în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory, susținut de Polonia. Bocskay devine cel mai important susținător al alianței cu imperialii.
1599, octombrie-noiembrie. Pregătește, în colaborare cu generalul imperial Giorgio Basta, intervenția armată în Transilvania, pentru înlăturarea cardinalului András Báthory.
Rudolf al II-lea către Ștefan Bocskay, 6 noiembrie 1599:„Socotim că tu ești în stare de foarte multe, atât prin chibzuință și autoritate, cât și prin numeroasa clientelă politică de care dispui în acel ținut”.'
1600. Aflat în Ungaria Superioară, în permanent contact cu Basta și cu factorii de decizie din Imperiu, sprijină rebeliunea nobilimii transilvănene împotriva lui Basta. Tratativele dintre nobili și Basta sunt purtate prin intermediul cumnatului lui Bocskay, Gabriel Haller. În luna noiembrie a aceluiași an, Dieta decide confiscarea moșiilor lui Bocskay, eventual chiar exilarea lui din Transilvania din cauza devotamentului său față de Sigismund Báthory. Bocskay se retrage pentru un timp din viața politică.
Mihály Szekely, 21 ianuarie 1600: „Nu e nici un fel de secret – o știu și țăranii din întreaga Transilvanie – că Bocskay este vinovat de toate. Se știe că el a afirmat în mod public că el a obținut de două ori Transilvania prin uneltiri, iar acum vrea să o capete, pentru a treia oară, prin sabie”.
1601. Comisarii imperiali îl acuză de conspirație. Pentru clarificarea situației și dovedirea nevinovăției sale, se prezintă la curtea din Praga, din inițiativă proprie.
1604. Obosit și dezamăgit de cele întâmplate, revine în Transilvania. După scurt timp moare soția lui, rămânând fără urmaș. Primește înapoi o mare parte din moșiile confiscate. Între timp, Gabriel Bethlen îl îndeamnă să preia conducerea mișcării anti-imperiale. Corespondența lor ajunge la știrea căpitanului general de la Cașovia, contele Giacomo Belgiojoso , care încearcă confiscarea domeniilor lui Bocskay, pentru necredință. Bocskay declanșează rebeliunea anti-habsburgică. Sprijinit de haiduci, pe care îi eliberează din servitute, obține o serie de victorii asupra imperialilor.
- Citat turc: “Bocskay, un ghiaur viteaz, adunându-și notabilii din neamul său, le-a grăit astfel: Până când vom mai suporta noi batjocura și nedreptățile acestui neam? Eu, la rândul meu, urmând exemplul strămoșilor noștri, îmi pun întrebarea: oare nu este mai bine să ne răzbunăm pe dușmanii noștri și să luptăm pentru cauza noastră?”[1]
1605. În februarie, Dieta de la Miercurea Nirajului îl alege pe Bocskay principe al Transilvaniei. În luna aprilie este ales principe al Ungariei la Dieta de la Szerencs. La 14 septembrie, după o serie de confruntări cu sașii din Transilvania, Bocskay este unanim ales principe de către cele trei națiuni aliate transilvane, sași, secui, maghiari (românii majoritari fiind fără drepturi politice) de Dieta de la Mediaș, și instaurat pe tronul princiar. În noiembrie, sprijinul otoman se concretizează în obținerea de către Bocskay a actului (berat) de numire ca principe al Transilvaniei și rege al pașalâcului turcesc, Ungaria.
„Numirea lui Ștefan Bocskay ca rege al Ungariei, importanța și fastul încoronării sale, la care a fost prezent marele vizir turc, reprezintă aspectul particular și limita superioară a sprijinului politic otoman. Totodată, prezența marelui vizir la încoronare sublinia faptul că, spre deosebire de încoronarea lui János Zápolya (1529), considerată ca un fapt divers pentru un imperiu în ascensiune, noului eveniment i se acordă (de către turci) o importanță deosebită.”[2]
„În Transilvania situația fu atât de instabilă, iar Ungaria se afla și ea sub jug nemțesc, până când Domnul l-a urnit din căpitănia sa orădeană pe Ștefan Bocskay, care i-a extirpat pe nemți din Transilvania /.../ Bocskay, cu ajutorul turcilor, i-a scos pe nemți și din Ungaria. Principe foarte bun, el făcu multe lucruri mari în chiar puțină vreme; a restabilit libertățile (nu și pentru români), atât lăuntrice, cât și din afară, ale Ungariei și Transilvaniei; a pus ca orașele haiducilor să fie bastioane ale unui mare teritoriu împotriva turcilor.”[3]
1606. Încheie cu Rudolf al II-lea tratatul de pace de la Viena. Mediază pacea de la Zsitvatorok, între habsburgi și otomani. Încetează din viață, probabil otrăvit, la Kosiče, la 29 decembrie 1606.
„… sus-numitul Bocskay, știind că va fi otrăvit de unul din oamenii săi apropiați și nu va scăpa, rugase ca din această pricină să se dea o poruncă ilustră pentru ca după el să fie rege cel pe care îl va dori el însuși; dădusem poruncă potrivit dorinței sale. /…/ De aceea, potrivit testamentului regelui Bocskay și clarviziunii bătrânilor de a-l accepta ca rege, și conform cărții de legământ dată mai înainte, sus-numitul Hommonay Balint să fie numit fără întârziere stăpânitor în Transilvania și rege în Ungaria. /…/ Au fost trimise hârtii arhiducelui aflat la Viena și comisarilor păcii și li s-a spus: „chiar dacă regele Bocskay a dispărut, cuvântul nostru este cuvânt și pacea noastră este pace. Și deoarece Bocskay a fost slujitorul padișahului nostru, regalitatea a fost acordată din partea padișahului celui pe care l-a dorit el”. /…/ În cazul înmormântării unui rege ca acesta, fruntașii aflați în jurul său se adună într-un loc, după ce l-au înmormântat, și acolo se află cine va fi rege; și, sărutându-i mâna, îl așază pe scaun; se spune că până în acea zi nu se știe cine va fi rege.”[4]
„Dar, ah, bunule Dumnezeu! O mare pagubă fu moartea sa timpurie, el a putut trăi doar puțin. Îmbolnăvindu-se, a trebuit să se împace cu împăratul romanilor și să mențină Košice cu cele șapte comitate, conform contractus-ului; muri și pe dată amintirea lui se întoarse. El fu împins la pierzanie de propriul său cancellarius autentic, Mihail Kátai, printr-un dătător de otrăvuri, fapt pentru care credincioșii săi [ai lui Bocskay] l-au îmbucătățit ciolan cu ciolan, l-au tăiat în bucăți; ceea ce otrăvirea, se pare, s-a datorat uneltirii nemțești.
| Ștefan Bocskai | |
| Principele Transilvaniei Principele Ungariei (aprilie 1605 - noiembrie 1605) Regele Ungariei (noiembrie 1605) | |
 Ștefan Bocskai (Bocskay) de Kismarja | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1 ianuarie 1557 Cluj, Transilvania |
| Decedat | (49 de ani) Kassa, Ungaria |
| Înmormântat | Alba Iulia  |
| Căsătorit cu | Kata Hagymássy |
| Cetățenie | Transilvania |
| Ocupație | lider |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Familia Bocskai |
| Domnie | |
| Domnie | 21 februarie 1605 - 29 decembrie 1606 |
| Predecesor | Moise Székely |
| Succesor | Sigismund Rákóczi |
Pentru că nu a avut frați, Louise Hippolyte a devenit moștenitoare a tronului din Monaco. Tatăl ei a decis, cu permisiunea regelui Ludovic al XIV-lea al Franței, că viitorul ei soț își va asuma numele de Grimaldi li va conduce Monaco împreună cu ea.
La 20 octombrie 1715, la vârsta de 18 ani, ea s-a căsătorit cu Jacques François Goyon, Conte de Matignon după ce familia i l-a propus drept candidat.
Mariajul nu a fost unul fericit. Jacques a preferat să stea mai mult la Versailles decât la Monaco, unde a avut câteva metrese. După decesul lui Antonio I de Monaco, Louise Hippolyte a călătorit de la Paris la Monaco la 4 aprilie 1731 și a fost primită de o mulțime populară entuziastă.
La sfârșitul anului 1731, Louise Hippolyte a murit de varicelă. Jacques I și-a neglijat afacerile de stat și, sub presiunea populației a trebuit să părăsească țara în mai 1732. El a abdicat în favoarea fiului său Honoréanul următor.
| Louise Hippolyte | |
.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Louise Hippolyte Grimaldi |
| Născută | 10 noiembrie 1697 Palatul Princiar din Monaco, Monaco |
| Decedată | (34 de ani) Monaco |
| Înmormântată | Catedrala Sfântul Nicolae din Monaco[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (variolă) |
| Părinți | Antoine I Marie of Lorraine[*] |
| Căsătorită cu | Jacques I, Prinț de Monaco |
| Copii | Charlotte, Stareță de Visitation Honoré al III-lea, Prinț de Monaco |
| Cetățenie |  Republica Genova |
| Ocupație | politiciană |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Grimaldi |
| Prințesă de Monaco | |
| Domnie | 20 februarie 1731 – 29 decembrie 1731 |
| Predecesor | Antoine I |
| Succesor | Jacques I |
* 1743: Hyacinthe Rigaud (Hyacinthe-François-Honoré-Mathias-Pierre Martyr-André Jean Rigau y Ros) (n.18 iulie 1659 Perpignan, Franța – d. 29 decembrie 1743, Paris) a fost cel mai important portretist din perioada Ancien Régime. Hyacinthe Rigaud s-a născut la Perpignan (Pyrénées-Orientales), ca urmaș al unei familii cu un lung șir de artiști din Roussillon și fratele mai mare al unui alt pictor, Gaspard Rigaud. A început pregătirea în croitorie în atelierul tatălui său, dar și-a perfecționat abilitățile de pictor cu Antoine Ranc la Montpellier începând cu 1671, înainte de a se muta la Lyonpatru ani mai târziu. A devenit familiar cu pictura flamandă, olandeză și italiană, în special cea al lui Rubens, Van Dyck, Rembrandt și Titian, ale căror lucrări mai târziu el le-a colectat.
Ajungând la Paris în 1681, el a câștigat Prix de Rome în 1682, însă la sfatului lui Charles Le Brun nu a făcut călătoria la Roma pentru a ridica premiul. În 1700 a fost primit în Academia Regală de pictură și sculptură, de unde s-a retras în 1735.
* 1772: Ernst Johann von Biron (rusă Эрнст Иоганн Бирон; 23 noiembrie [S.V. 13 noiembrie] 1690 – 29 decembrie [S.V. 18 decembrie] 1772[1]) a fost Duce de Courland și Semigallia (1737) și regent al Imperiului rus(1740).
Născut ca Ernst Johann Biren (germană Bühren) la Kalnciems, Semigallia, el a fost nepotul unui ofițer în serviciul lui Iacov Kettler, Duce de Courland, care a primit o mică moșie moștenită de tatăl lui Biron și de Biron însuși când s-a născut.[2]
A fost educat la Academia din Königsberg, de unde a fost exmatriculat pentru comportament dezordonat. În 1714 el și-a propus să-și caute norocul în Rusia, și, fără succes, a solicitat un loc la curtea Prințesei Charlotte de Brunswick-Lüneburg, soția țareviciului Alexei Petrovici. Revenind la Mitau, el a reușit să câștige o poziție la curtea de acolo prin una dintre surorile sale, care era o fantezie a ministrului Pyotr Bestuzhev. Amanta lui Pyotr Bestuzhev era tânăra ducesă Anna Ivanovna. În timpul absenței lui Bestuzhev, Biron, care era frumos, a reușit să-l înlocuiască în patul Annei, ducând la alungarea lui Bestuzhev și a familiei lui.
Din acest moment până la sfârșitul vieții ducesei, influența lui Biron asupra ei a fost extrem de importantă. Odată cu urcarea pe tronul Rusiei a Annei, Biron, care se căsătorise în 1723 cu Benigna Gottlieb von Trotha gt Treyden (1703-1782) a venit la Moscova și a primit numeroase onoruri și bogății. La încoronarea Annei (19 mai 1730), el a devenit Mare Șambelan, prilej cu care se spune că ar fi adoptat însemnele casei ducal franceze de Biron și a primit o moșie la Wenden de 50.000 de coroane pe an.[2]
Consiliul Imperiului a încercat să obțină de la Anna o constituție aristocratică dar ea a zdrobit puternic nobilimea, în special familiile Dolgorukis și Galitsins și a făcut practic din Biron conducătorul Imperiului. Dușmanii și rivalii lui Biron au fost măturați din drum, în timp ce oamenii săraci au fost măcinați cu putere de impozite. Rușii au descris această domnie ca Bironovshchina și "jugul german". Se spune că Biron a cauzat peste 1000 de execuții, în timp ce numărul persoanelor exilate de el în Siberia este estimat la de la 20.000 la 40.000. Cu toate acestea, ca administrator, el a arătat o capacitate considerabilă și a menținut ordinea în Imperiu.
În ultimii ani ai domniei Annei, Biron a crescut enorm în putere și bogăție. Deși în primii săi ani la putere se afișa umil, spre sfârșitul domniei Annei el a devenit din ce în ce mai arogant. Acest comportament și execuția înspăimântătoare a fostului său protejat, ministrul de cabinet Artemy Volynsky, l-a făcut nepopular în rândul rușilor din toate clasele.
Apartamente sale erau alăturate de cele ale împărătesei iar mobilierul, trăsurile și uniformele sale erau doar cu puțin mai costisitoare decât ale ei. Jumătate din mita destinată curții ruse a trecut prin cuferele sale. A deținut moșii peste tot. S-a creat un departament special de stat care avea grijă de armăsarii și iepele sale. Luxul bucătăriei sale l-a uimit pe ambasadorul francez, iar diamantele ducesei lui erau invidiate de prinți.
Punctul culminant al carierei lui a avut loc atunci când, la dispariția liniei de Kettler, în iunie 1737, domeniile Courland l-au ales pe Biron ca duce al lor. El era aproape la fel de nepopular în Courland ca și în Rusia, însă voia împărătesei a fost lege în Courland iar sumele mari de bani introduse în Courland sub formă de facturi plătibile în Amsterdam la purtător i-a convins rapid pe alegători.[2] Ducatul a fost apoi în dispută între Polonia și Rusia. Armatele rusești au fost folosite pentru a-l plasa pe Augustus al III-lea, Elector de Saxonia, pe tronul polonez. Electorul a promis învestitura de Courland pentru Biron. Investitura a avut loc în 1739 la Varșovia.
Pe patul de moarte, Anna fără nici o dorință și numai la rugămintea lui de urgență, l-a numit regent în timpul minoratului țarului Ivan al VI-lea al Rusiei. La 26 octombrie 1740, o așa-numită "declarație pozitivă" semnată de 194 de demnitari, în numele națiunii ruse, i-a conferit regența lui Biron.
Regența lui Biron a durat exact trei săptămâni. La miezul nopții pe 19 noiembrie 1740, el a fost arestat în dormitorul său de vechiul său rival, feldmareșalul Münnich. Comisia desemnată pentru a încerca să-l condamne la moarte a fost comutată de clemența noului regent, Anna Leopoldovna, mama lui Ivan al VI-lea, la exil pe viață la Pelym în Siberia. Toate vastele proprietăți ale lui Biron au fost confiscate, inclusiv diamantele sale în valoare de 600.000 de lire sterline.[2] A doua revoluție de palat a avut loc la scurt timp după, și noua împărăteasă, Elisabeta Petrovna, l-a alungat pe Münnich și i-a permis lui Biron să-și stabilească reședința la Yaroslavl.
Timp de 22 de ani, fostul regent a dispărut din locurile înalte ale istoriei. El a reapărut pentru un scurt moment în anul 1762, când germanofilul Petru al III-lea al Rusiei l-a chemat la curte. În 1763 Ecaterina a II-a a Rusiei l-a restabilit în ducatul său, pe care l-a lăsat moștenire fiului său Peter. Ernst Johann von Biron a murit palatul din Mitava, capitala sa, la 29 decembrie 1772, la vârsta de 82 de ani.
| Ernst Johann von Biron | |
| Duce de Courland și Semigallia, Regent al Rusiei | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 23 noiembrie 1690 Kalnciems, Semigallia, Ducatul de Courland și Semigallia |
| Decedat | (82 de ani) Mitau, Ducatul de Courland și Semigallia |
| Înmormântat | Jelgava Palace[*] |
| Părinți | Karl von Biron[*] |
| Frați și surori | Gustav von Biron[*] Dorothea Elisabeth von Medem[*] |
| Căsătorit cu | Benigna Gottlieb von Trotha gt Treyden |
| Copii | Peter von Biron Hedvig Elizabeth von Biron |
| Religie | Luteranism |
| Ocupație | om politic |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Duce |
| Familie nobiliară | Haus Biron von Curland[*] |
| Duce de Courland și Semigallia | |
| Domnie | 1737–1772 |
| Predecesor | Ferdinand Kettler |
| Succesor | Peter von Biron |
Petru s-a înrolat în 1776 drept cadet al regimentului de infanterie valaho-ilir nr. 13 din Caransebeș. Datorită abilităților sale evidente a fost transferat în 1778 ca locotenent al statului major, unde în anul 1787 a fost avansat la gradul de căpitan.[2]
La data de 1 decembrie 1789 a fost numit maior și mutat în această funcție, după patru ani, la „Armata Coburg” în Olanda austriacă. Înainte de bătălia de la Famars a explorat acolo pe deplin terenul timp de trei zile și a câștigat apoi atacul decisiv al coloanei principale formată din patru departamente de artilerie, conducând personal a patra divizie. După alte acțiuni importante în luptele de la Berlaimont și Maubeuge a fost onorat pe 1 mai 1794 cu titlul de locotenent-colonel și la 7 iulie 1794 cu Crucea de Cavaler al Ordinului Militar Maria Terezia.[3] În 1795 a plănuit ca șef al statului major al generalui Wurmser atacul reușit de la Mannheim și l-a însoțit un an mai târziu, acum deja colonel (24 februarie 1796), în Italia, unde a proiectat bătălia pierdută la Castiglione.
Pe 31 mai 1798 a fost avansat la gradul de general de brigadă (Generalmajor) în statului major al Arhiducelui Carol în Praga. Un an mai târziu a fost transferat în aceeași funcție la Statului Major General în Germania. În acest rang a direcționat flancul stâng al generalului de corp de armată (Feldmarschalleutnant) Freiherr Staader von Adelsheim în cursul apărării reușite în bătălia de la Stockach.
La 5 mai 1800 a devenit comandantul fortului din Timișoara și promovat la rangul de general-locotenent (Feldmarschalleutnant) pe 14 ianuarie 1801. Din martie a anului a fost însărcinat de Arhiducele Karl cu funcția de șef general de cartier al armatelor din Germania și Italia (până în aprilie 1805), cu mandatul, de a începe o reformă a armatei. Dar s-a dovedit, că Petru n-a fost o alegere bună pentru acest proiect, din cauza atitudinii sale foarte conservatoare. Cu toate acestea, a fost designat pe data de 7 octombrie 1803 deținător al regimentului de infanterie maghiar nr. 39 și onorat în anul 1808 cu titlul de baron de către împăratul Francisc al II-lea.[4][5][6] În Mai 1805 Duka a devenit generalul comandant al Banatului. Această funcție a deținut-o până la moartea sa.[7]
Pe 2 septembrie 1813 a fost promovat la gradul de Feldzeugmeister, și adjutant general al împăratului Francisc I al Austriei. În acest rol, el a fost trimis la Lusigny-sur-Barse, în scopul de a negocia cu Napoleon un armistițiu.[8][9]
În cele din urmă, pe 22 aprilie 1815 la Viena, generalul a fost ridicat de împărat în rangul de baron al Boemiei cu incolat, apoi, la 26 iulie 1816 tot acolo, ca baron maghiar, consilier privat, de asemenea consilier și conferențiar de stat.
Baronul a cumpărat in 1806 comunitatea valahă Cadăr (maghiara:Kádáreste) pe Pogăniș în județul Timiș, la trei mile în sud de castelul Timiș. La aceasta se referă predicatul Kádár în nobilirea din 1808. Cei 748 de locuitori au trăit în 134 de case și au fost predominant vorbitori de limba română și de confesiune ortodoxă română. Fiii lui, Ștefan, Emilie, Eugenie și Petru, au moștenit satul după moartea sa.[13] Nepoata sa Anastasia (n. 31 octombrie 1828, Beltinci - d. 27 martie 1907, Graz) s-a căsătorit cu Vincețiu conte de Logothetti (n. 13 noiembrie 1824, Cernăuți - d. 13 septembrie 1886, Bratislava).
| Petru Duka de Kádár | |
 Frederic Petru baron Duka (Duca) de Kádár | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1756 Osijek (Slavonia) Osijek, Croația |
| Decedat | 29 decembrie 1822 (66 de ani) Viena, Imperiul Austriac |
| Copii | Ștefan, Emilie, Eugenie, Petru |
| Naționalitate |  Imperiul Austriac; |
| Cetățenie | Imperiul Austriac; |
| Ocupație | ofițer |
| Studii | Regimentul de infanterie valaho-ilir nr. 13 a armatei austro-ungare din Caransebeș |
| Activitate | |
| A luptat pentru | Imperiul Habsburgic |
| Gradul | Feldzeugmeister al Armatei Imperiale Austro-Ungare |
| Unitatea | deținător al regimentului de infanterie maghiar nr. 39 |
| A comandat | șef general de cartier al armatelor din Germania și Italia 1801 general comandant al Banatului 1805 adjutant general al împăratului Francisc I al Austriei 1813 |
| Bătălii / Războaie | bătălia de la Famars, luptele de la Berlaimont și Maubeuge, bătăliile de la Mannheim, Castiglione și Stockach |
| Decorații și distincții | |
| Decorații | între altele Ordinul Maria Terezia Marea Cruce al Ordinului Imperial Leopold Ordinul imperial Coroana de Fier clasa I Ordinul Regal al Prusiei Vulturul Roșu de clasa I Ordinul Împăratului Rusiei „Sf. Ana” de clasa I |
· 1825: Jacques-Louis David (n. 30 august 1748 – d. 29 decembrie 1825) a fost unul dintre cei mai influenți pictori francezi ai stilului Neoclasic.
Născut la Paris, era fiul lui Louis-Maurice David, un negustor destul de înstărit și al lui Marie-Geneviève Buron, care se trăgea dintr-o familie de constructori și arhitecți. Jacques-Louis este crescut de familia mamei sale de la vârsta de nouă ani, după moartea prematură a tatălui său, care și-a pierdut viața într-un duel pe data de 2 decembrie 1757. Unchii micuțului, François Buron și Jacques-François Desmaisons, îl trimit pe băiat mai întâi la colegiul din Beauvais, apoi într-una din cele mai renumite școli medii din Paris –colegiul Quatre-Nations. Este subjugat de desen iar la 17 ani vrea să devină pictor și membru al Academiei. Un aport deosebit în dezvoltarea intelectuală a tânărului artist îl are Michel-Jean Sedaine, secretarul Academiei Regale, care îi dăruiește prietenia sa și îl tratează ca pe propriul fiu. David va locui la acesta începând din anul 1768. În anul 1774, după patru încercări, reușește să ia Marele Premiu la concursul Grand-Prix de Rome, premiu care-i permite să fie acceptat la "Ecole des Eleves proteges" și la Academia de la Roma.
În anul 1775, David pleacă în Italia, unde la început se simte intimidat, dar se apucă imediat de lucru, supunându-se cu strictețe regulamentului școlii. Are totuși timp suficient pentru a seduce o servitoare italiană, după care refuză să ia în căsătorie fata care rămăsese însărcinată, tulburând cu fapta sa imorală viața liniștită a bursierilor Academiei. În anul 1779, David vizitează Napoli și ruinele de la Pompei. Această călătorie va avea un rol decisiv pentru viitoarea sa dezvoltare artistică : va deveni fără umbră de îndoială adeptul neoclasicismului.
Napoleon Bonaparte traversând Alpii, 1800
*1829: Henrietta Alexandrine Friederike Wilhelmine de Nassau-Weilburg (n. 30 octombrie 1797 - d. 29 decembrie 1829) a fost soția Arhiducelui Carol, Duce de Teschen. Soțul ei a fost un general notabil al războaielor napoleniene și victorios în Bătălia de la Aspern-Essling împotriva lui Napoleon I al Franței. Henrietta a fost fiica cea mică a lui Frederic Wilhelm, Prinț de Nassau-Weilburg(1768–1816) și a soției sale, Louise Isabelle de Kirchberg. Bunicii paterni au fost Karl Christian de Nassau-Weilburg și Prințesa Wilhelmine Carolina de Orania-Nassau.
Născut la Paris, era fiul lui Louis-Maurice David, un negustor destul de înstărit și al lui Marie-Geneviève Buron, care se trăgea dintr-o familie de constructori și arhitecți. Jacques-Louis este crescut de familia mamei sale de la vârsta de nouă ani, după moartea prematură a tatălui său, care și-a pierdut viața într-un duel pe data de 2 decembrie 1757. Unchii micuțului, François Buron și Jacques-François Desmaisons, îl trimit pe băiat mai întâi la colegiul din Beauvais, apoi într-una din cele mai renumite școli medii din Paris –colegiul Quatre-Nations. Este subjugat de desen iar la 17 ani vrea să devină pictor și membru al Academiei. Un aport deosebit în dezvoltarea intelectuală a tânărului artist îl are Michel-Jean Sedaine, secretarul Academiei Regale, care îi dăruiește prietenia sa și îl tratează ca pe propriul fiu. David va locui la acesta începând din anul 1768. În anul 1774, după patru încercări, reușește să ia Marele Premiu la concursul Grand-Prix de Rome, premiu care-i permite să fie acceptat la "Ecole des Eleves proteges" și la Academia de la Roma.
În anul 1775, David pleacă în Italia, unde la început se simte intimidat, dar se apucă imediat de lucru, supunându-se cu strictețe regulamentului școlii. Are totuși timp suficient pentru a seduce o servitoare italiană, după care refuză să ia în căsătorie fata care rămăsese însărcinată, tulburând cu fapta sa imorală viața liniștită a bursierilor Academiei. În anul 1779, David vizitează Napoli și ruinele de la Pompei. Această călătorie va avea un rol decisiv pentru viitoarea sa dezvoltare artistică : va deveni fără umbră de îndoială adeptul neoclasicismului.
În 1780 revine la Paris iar la expoziția Salonului din anul 1781, prezintă Belizarie cerșind și este primit cu aplauze. Succesul de care se bucură îi atrage clienți și ucenici. Atelierul lui David va deveni un centru al avangardei în pictură. În anul 1781, pleacă în Flandra pentru a studia pictura locului.
În mai 1782, se căsătorește cu Marguerite-Charlotte Pecoul, fiica unui bogat funcționar din administrația clădirilor regale. Mariajul acesta îl va elibera pe artist de toate grijile materiale. În anul care va urma, David va fi primit ca membru în rândurile Academiei. În același an -1783- vine pe lume primul fiu al pictorului, Charles-Lois-Jules, în 1784, cel de-al doilea fiu, Eugene, iar în 1786 i se nasc gemenele, Felicite-Emilie și Pauline-Jeanne. Pânza Jurământul lui Horațiu îl urcă pe David pe piedestal. În vremurile furtunoase ale revoluției, David se angajează fără ezitare atât ca artist, cât și ca om în activitatea politică. În anul 1792, David este numit deputat al Convenției Naționale și aderă la tabăra lui Robespierre. În 1793, se pronunță pentru decapitarea regelui. În urma unor conflicte cu Academia, David-revoluționarul se hotărăște să dizolve această instituție. Își atinge scopul – în anul 1793 Academia își încetează existența. Se ocupă, de asemenea, de înființarea acelei instituții la care visase și Diderot –Muzeul Național, reprezentând embrionul Louvre-ului de astăzi. După căderea lui Robespierre, survenită pe 27 iulie 1794, e în pericol; reușește să evite ghilotina, deși în două rânduri- în anul 1794 și 1795- va fi întemnițat.
După ce va fi încoronat împărat, Napoleon îi va încredința funcția de artist oficial al regimului. În anul 1803, îl decorează cu "Legiunea de Onoare", în decembrie 1804, îl numește primul pictor al curții imperiale. Artistul își începe cariera de la curte cu imortalizarea festivității de încoronare. Încă de la prima ședință în care Bonaparte i-a pozat artistului, David a recunoscut în acesta un idol și în perioada de existență a Imperiului, David este apologetul acestuia. După înfrângerea de la Waterloo din 1815 pleacă din țară. Reușește să emigreze în Belgia și chiar și atunci când Franța este gata să-l primească, refuză să se mai întoarcă. Ultimii 10 ani îi petrece la Bruxelles. Într-o seara din februarie 1824, pe când ieșea de la teatru, dă peste el o trăsură. Nu își va mai reveni niciodată pe deplin. Moare pe 29 decembrie 1825.
.PNG)
Wilhelmine Carolina a fost fiica lui Wilhelm al IV-lea, Prinț de Orania și a Annei, Prințesă Regală. Anne a fost fiica cea mare a regelui George al II-lea al Marii Britanii și a reginei Caroline de Ansbach. La 15 septembrie/17 septembrie 1815, la Weilburg, Henrietta s-a căsătorit cu Arhiducele Carol, Duce de Teschen. Mireasa avea aproape 18 ani iar mirele 44. Soțul ei a fost fiul împăratului Leopold al II-lea și a împărătesei Maria Louisa a Spaniei. El a fost adoptat și crescut de mătușa sa care nu avea copii, Maria Cristina de Austria și soțul ei Albert de Saxa-Teschen. El a fost moștenitorul ducatului de Teschen, la conducerea căruia a venit în 1822. Mariajul a fost unul fericit.
| Prințesa Henrietta | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Henrietta Alexandrine Friederike Wilhelmine |
| Născută | 30 octombrie 1797 Bayreuth |
| Decedată | (32 de ani) Viena, Austria |
| Înmormântată | Cripta Capucinilor din Viena |
| Cauza decesului | pneumonie |
| Părinți | Frederic Wilhelm, Prinț de Nassau-Weilburg Louise Isabelle de Kirchberg |
| Frați și surori | Wilhelm, Duce de Nassau |
| Căsătorită cu | Arhiducele Carol, Duce de Teschen |
| Copii | Maria Theresa, regină a celor Două Sicilii Arhiducele Albert, Duce de Teschen Arhiducele Karl Ferdinand Arhiducele Frederick Ferdinand Arhiducele Rudolph Arhiducesa Maria Karoline Arhiducele Wilhelm Franz |
| Cetățenie |  Germania |
| Religie | Calvinism[*] |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Nassau-Weilburg |
| Ducesă de Teschen | |
| Domnie | 1822-1829 |
· 1843: A murit Johann Christian Baumgarten, medic şi botanist german stabilit în Transilvania; autor al primului conspect critic al florei din Transilvania, redactat în limba latină; (n. 7 aprilie 1765).
* 1864: Salomon Müller (n. ,[1] Heidelberg, Electoratul Baden[*][2] – d. , Freiburg im Breisgau, Marele Ducat de Baden[3]) a fost un naturalist german. S-a născut în Heidelberg și a decedat în Freiburg im Breisgau.
* 1864: Salomon Müller (n. ,[1] Heidelberg, Electoratul Baden[*][2] – d. , Freiburg im Breisgau, Marele Ducat de Baden[3]) a fost un naturalist german. S-a născut în Heidelberg și a decedat în Freiburg im Breisgau.
Müller a ajuns în Batavia în 1826, iar apoi a călătorit către Noua Guineeși Timor în 1828 la bordul lui Triton. A început în octombrie 1828, când a rămas în portul Kupang, intrând în interiorul Timorului doar anul următor. În 1831 a rămas în Insula Java, iar mai apoi a explorat Sumatra între anii 1833 și 1835.[4][5]
· 1883: A murit Francesco de Sanctis, istoric şi critic literar, intemeietorul criticii literare italiene moderne; (n. 28 martie 1817).
* 1890: Elan Pestriț (în lakota: Uŋpȟáŋ Glešká, uneori scris OH-PONG-GE-LE-SKAH sau Hupah Glešká: circa 1826 – 29 decembrie 1890), a fost numele unei căpetenii a subtribului Miniconjou, parte din tribul Lakota Sioux. Acesta a fost fiul căpeteniei Lone Horn și a preluat atribuțiile acestuia la moartea tatăul său. Elanul Pestriț era renumit pentru iscusința sa în negocieri și războaie. Un soldat american din fortul Bennett i-a atribuit acestuia porecla Picior Mare (Si Tȟáŋka) - a nu se confunda cu Oglala Picior Mare (cunoscut și sub denumirea de Ste Si Tȟáŋka și Chetan keah).[1][2] Elanul Pestriț a fost ucis de către armata Statelor Unite la pârâul Wounded Knee, în Rezervația Indiană Pine Ridge (Lakota: Čhaŋkpé Ópi Wakpála), Dakota de Sud, Statele Unite alături de alți 150 de membri ai propriului trib într-un conflict care avea să primească denumirea de Masacrul de la Wounded Knee.
* 1890: Elan Pestriț (în lakota: Uŋpȟáŋ Glešká, uneori scris OH-PONG-GE-LE-SKAH sau Hupah Glešká: circa 1826 – 29 decembrie 1890), a fost numele unei căpetenii a subtribului Miniconjou, parte din tribul Lakota Sioux. Acesta a fost fiul căpeteniei Lone Horn și a preluat atribuțiile acestuia la moartea tatăul său. Elanul Pestriț era renumit pentru iscusința sa în negocieri și războaie. Un soldat american din fortul Bennett i-a atribuit acestuia porecla Picior Mare (Si Tȟáŋka) - a nu se confunda cu Oglala Picior Mare (cunoscut și sub denumirea de Ste Si Tȟáŋka și Chetan keah).[1][2] Elanul Pestriț a fost ucis de către armata Statelor Unite la pârâul Wounded Knee, în Rezervația Indiană Pine Ridge (Lakota: Čhaŋkpé Ópi Wakpála), Dakota de Sud, Statele Unite alături de alți 150 de membri ai propriului trib într-un conflict care avea să primească denumirea de Masacrul de la Wounded Knee.
· 1916: Calugarul rus Grigori Rasputin a fost ucis.
Acesta s-a nascut intr-o familie de tarani dintr-un sat siberian in jurul anului 1860 si a avut parte de o copilarie nefericita. Afectat de moartea mamei si betiile tatalui, tanarul Rasputin era cunoscut ca o persoana desfranata. S-a schimbat radical dupa ce a facut o calatorie la manastirea de langa Ekaterinburg, pentru ca in urmatorii ani sa colinde prin locurile sfinte ale Rusiei. A inceput sa aiba notorietate in 1903 dupa ce a ajutat prin rugaciune o bogatasa rusa aflata intr-un moment critic din viata. Acest lucru a atras atentia inaltilor prelati, rectorul Academiei Teologice din St. Petersburg, parintele Teofan, devenind unul dintre sustinatorii sai. Vestile despre minunile infaptuite de ciudatul calugar au ajuns si la urechile tarinei Alexandra. Ea l-a chemat la palat pe Rasputin pentru a-i vindeca fiul bolnav de hemofilie, iar calugarul a reusit rapid sa castige simpatia cuplului imperial rus. Increderea aproape oarba a lui Nicolae al II-lea si al sotiei lui Alexandra in puterile monahului au influentat negativ viata politica in Rusia, multe dintre deciziile tarului fiind dictate de Rasputin. In acest context, nobilimea a pus la cale asasinarea calugarului, care, in noaptea de 16/17 decembrie (dupa calendarul vechi), a fost atras intr-o cursa in casa printului Felix Iusupov. Ca si viata sa, si moartea lui Rasputin este invaluita in mister. Monahul a fost servit cu vin otravit, dar, cum acesta nu a avut efect asupra lui, printul l-a impuscat de trei ori. Nici gloantele nu l-au rapus, astfel incat Rasputin a fost sugrumat si aruncat in Neva. De moartea brutala a calugarului a fost legata si decaderea Romanovilor, in popor circuland ideea ca Rasputin ar fi blestemat familia imperiala, pentru ca, la aproximativ o jumatate de an de la incident, aceasta a fost executata de bolsevici.
Acesta s-a nascut intr-o familie de tarani dintr-un sat siberian in jurul anului 1860 si a avut parte de o copilarie nefericita. Afectat de moartea mamei si betiile tatalui, tanarul Rasputin era cunoscut ca o persoana desfranata. S-a schimbat radical dupa ce a facut o calatorie la manastirea de langa Ekaterinburg, pentru ca in urmatorii ani sa colinde prin locurile sfinte ale Rusiei. A inceput sa aiba notorietate in 1903 dupa ce a ajutat prin rugaciune o bogatasa rusa aflata intr-un moment critic din viata. Acest lucru a atras atentia inaltilor prelati, rectorul Academiei Teologice din St. Petersburg, parintele Teofan, devenind unul dintre sustinatorii sai. Vestile despre minunile infaptuite de ciudatul calugar au ajuns si la urechile tarinei Alexandra. Ea l-a chemat la palat pe Rasputin pentru a-i vindeca fiul bolnav de hemofilie, iar calugarul a reusit rapid sa castige simpatia cuplului imperial rus. Increderea aproape oarba a lui Nicolae al II-lea si al sotiei lui Alexandra in puterile monahului au influentat negativ viata politica in Rusia, multe dintre deciziile tarului fiind dictate de Rasputin. In acest context, nobilimea a pus la cale asasinarea calugarului, care, in noaptea de 16/17 decembrie (dupa calendarul vechi), a fost atras intr-o cursa in casa printului Felix Iusupov. Ca si viata sa, si moartea lui Rasputin este invaluita in mister. Monahul a fost servit cu vin otravit, dar, cum acesta nu a avut efect asupra lui, printul l-a impuscat de trei ori. Nici gloantele nu l-au rapus, astfel incat Rasputin a fost sugrumat si aruncat in Neva. De moartea brutala a calugarului a fost legata si decaderea Romanovilor, in popor circuland ideea ca Rasputin ar fi blestemat familia imperiala, pentru ca, la aproximativ o jumatate de an de la incident, aceasta a fost executata de bolsevici.
· 1924: Carl Spitteler (n. 24 aprilie, 1845, Liestal - d. 29 decembrie 1924) a fost un poet, nuvelist, romancier, dramaturg, critic și eseist elvețian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1919, considerat "cel mai cunoscut scriitor elvețian de la începutul secolului". Carl Spitteler s-a născut la Liestal, Elveția, pe 24 aprilie 1845. După studiul dreptului la Basel, predă un timp teologia la Zürich și Heidelberg - catedră pe care o părăsește datorită convingerilor sale ateiste. Este un timp profesor particular, apoi de liceu (la o școală de fete din Bern), în cele din urmă redactor la Neue Züricher Zeitung. Din 1892 trăiește ca scriitor liber profesionist. În anul 1905 își ia doctoratul în filosofie la Zürich. La începutul primului război mondial pledează pentru neutralitatea patriei sale, fiind de aceea atacat de cercurile naționaliste din Germania. Opera sa pledează în exclusivitate pentru umanism, încearcă modernizarea unor simboluri antice și a unor idei mitice, "cosmice", este influențată de gândirea filosofică a lui Schopenhauer, Nietzsche, Jacob Burckhardt și ar putea chiar fi criticată de estetism și elitarism exagerat.
* 1926: Rainer Maria Rilke (n. 4 decembrie 1875, Praga, Imperiul Austro-Ungar- d. 29 decembrie 1926 în sanatoriul Valmont de la Montreux, Elveția) a fost un autor austriac și unul din cei mai semnificativi poeți de limbă germană. Pe lângă poezii, a scris povestiri, un roman și studii privitoare la artă și cultură. A făcut numeroase traduceri în germană din literatura și lirica altor națiuni, în special din limba franceză. Bogata sa corespondență reprezintă o componentă majoră a creației sale literare.
1875-1896: Copilăria și studiile[modificare | modificare sursă]
Rilke s-a născut pe 4 decembrie 1875 la Praga, localitate ce aparținea pe atunci, ca și întreaga Boemia, de Imperiul Austro-Ungar. Numele său real a fost René Karl Wilhelm Johann Maria Rilke.
Tatăl său, Josef Rilke (1838–1906), a fost un om cu un caracter slab, veșnic nemulțumit și, după ce a eșuat în cariera militară, a devenit funcționar. Mama sa, Sophie „Phia“ Entz (1851–1931), o femeie dominantă și autoritară, se trăgea dintr-o familie înstărită de fabricanți praghezi. În urma eșecului profesional al soțului său, Sophie Rilke suferă din cauza excluderii din înalta societate și, pentru că nici visurile ei privitoare la viața de familie nu s-au împlinit, în 1884 s-a produs ruptura familială.
Nici relațiile ei cu fiul său nu au fost din cele mai bune, fiind puternic afectată de moartea fiicei ei mai mari. Datorită neajutorării emoționale, mama sa l-a legat de sine pe René (al cărui nume în franceză înseamnă renăscut), forțându-l să joace, într-un fel, rolul surorii sale defuncte. Practic, până la vârsta de șase ani, Rilke a fost crescut ca o fată, fotografiile sale timpurii arătându-ni-l cu părul lung și îmbrăcat cu rochiță.
La presiunea părinților, tânărul Rilke (cu vădite talente poetice și pentru desen), a trebuit să urmeze din 1885 o școală militară, cu profil real, (școala de cadeți din Sankt Pölten) spre a-l pregăti pentru cariera de ofițer. Exigențele instrucției militare și experiența unei societăți exclusiv masculine, l-au traumatizat pe termen lung pe acest tânăr sensibil. Din motive de sănătate, în 1891 Rilke a întrerupt pregătirea militară. Din 1892 până în 1895, s-a pregătit în particular pentru bacalaureat, pe care l-a luat în 1895. În anii 1895 și 1896 a studiat literatura, istoria artei și filozofia la Praga și la München.
După ce a plecat din Praga, în 1896 Rilke și-a schimbat prenumele René în Rainer, pentru că viitoarea sa prietenă, Lou Andreas-Salomé, a considerat că acesta este mai potrivit pentru un bărbat care vrea să devină scriitor.
1897-1902: Anii de dezvoltare[modificare | modificare sursă]
În anul 1897, Rainer Maria Rilke a întâlnit-o în München pe Lou Andreas-Salomé(1861-1937), o intelectuală și literată care călătorise mult în viața ei, și s-a îndrăgostit de ea. A urmat o relație tumultuoasă cu această femeie mai în vârstă decât el (ea are 36 de ani iar el 22), și căsătorită. Această relație amoroasă a durat până în 1900. Chiar și după ce s-au despărțit, Lou Andreas-Salomé i-a rămas lui Rilke cea mai bună prietenă și sfătuitoare. De un mare folos i-au fost cunoștințele de psihanaliză, și experiența, dobândite în anii 1912-1913 de la Sigmund Freud.
La moartea lui Lou Andreas-Salomé, în anul 1937, Sigmund Freud i-a rostit necrologul, în care a spus că ... se știe că i-a fost atât muză cât și mamă iubitoare marelui poet Rainer Maria Rilke, care era destul de neajutorat în viață...
În toamna anului 1897, Rilke a urmat-o pe Lou Andreas-Salomé la Berlin, închiriind o locuință în imediata ei apropiere. În anul 1898 a plecat în prima sa călătorie în Italia, care a durat mai multe săptămâni. În cei doi ani care au urmat, a vizitat de două ori Rusia: în 1899 a plecat cu soții Andreas la Moscova, unde l-a întâlnit pe Lev Tolstoi. În lunile mai-august ale anului 1900 a plecat din nou în Rusia, de această dată numai cu Lou Andreas-Salomé, vizitând atât Moscova cât și Sankt Petersburg, traversând țara de-a lungul râului Volga.
În toamna anului 1900, imediat după ce Lou Andreas-Salomé a luat hotărârea să se despartă de el, Rilke i-a făcut o vizită mai lungă lui Heinrich Vogeler în localitatea Worpswede. Aici, Vogeler avea în proprietate o clădire, cunoscută sub denumirea de Barkenhoff, pe care o renovase în stilul Secession (Jugendstil). În Sala Albă a casei sale organiza în fiecare duminică întâlniri cu artiști, în special cu Otto Modersohn, Paula Modersohn-Becker, Carl Hauptmann și cu sculptorița Clara Westhoff (1878-1954). În urma acestor întâlniri, în primăvara anului următor a avut loc căsătoria între Rainer Maria Rilke și Clara Westhoff. În decembrie 1901 s-a născut fiica lor, Ruth (1901-1972). Dar, deja în 1902, Rilke a părăsit locuința comună și a plecat la Paris, pentru a scrie o monografie a sculptorului Auguste Rodin (1840-1917). Relațiile între Rilke și Clara Westhoff au subzistat pe durata întregii vieți, dar el nu era omul care să ducă o viață de familie, obișnuită pentru un burghez, legat de o singură localitate. În același timp, a început să fie copleșit de griji materiale, putându-și plăti cu greu datoriile prin diverse lucrări la comandă.
1902-1910: Perioada mijlocie de creație[modificare | modificare sursă]
Prima perioadă petrecută la Paris a fost dificilă pentru Rilke, deoarece acest oraș mare, și străin pentru el, i-a insuflat multe temeri. Toate aceste experiențe ale sale, Rilke le-a adunat în prima parte a singurului său roman, Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge (Însemnările lui Malte Laurids Brigge). Dar tot Parisul i-a prilejuit și întîlnirea cu multe surse de inspirație moderne, precum sculpturile lui Auguste Rodin sau lucrările pictorului Paul Cézanne (1839-1906). În acești ani, Parisul devenise domiciliul principal al poetului. În anii 1905 și 1906, Rilke a fost angajat ca secretar personal al lui Auguste Rodin, care a reprezentat pentru Rilke figura idealizată a tatălui. În mai 1906, puțin după moartea tatălui lui Rilke, Rodin a pus brusc capăt acestei relații contractuale.
Principalele creații poetice din perioada pariziană au fost Neue Gedichte (Poezii noi) 1907, Der neuen Gedichte anderer Teil (Cealaltă parte a poeziilor noi) 1908, care cuprind versuri scrise din 1903 până în 1908, cartea de poezii Requiem 1909, precum și romanul Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge (Însemnările lui Malte Laurids Brigge), început în 1904 și terminat în ianuarie 1910.
1910-1919: Frământări interne și externe[modificare | modificare sursă]
În anul 1912 a apărut o nouă ediție a povestirii sale lirice Weise von Liebe und Tod des Cornets Christoph Rilke (Cântul de iubire și moarte al stegarului Christoph Rilke), care a cunoscut o mare popularitate în cadrul seriei noi scose de editura Insel.
După apariția "Însemnărilor..." Rilke a intrat într-o perioadă de profundă criză de creație, care s-a terminat abia în februarie 1922, când a reușit să termine Duineser Elegien (Elegiile duineze), începute încă din 1912. Acest ciclu de poezii își trage numele de la castelul Duino din Triest, aparținând contesei Marie von Thurn und Taxis, unde Rilke a fost găzduit din octombrie 1911 până în mai 1912.
Izbucnirea Primului război mondial l-a surprins pe Rilke în timpul unei șederi în Germania. Îi era imposibil să se întoarcă la Paris: bunurile lăsate de el acolo fuseseră sechestrate, confiscate și vândute la licitație. Cea mai mare parte a războiului a fost petrecută de Rilke la München. Din 1914 până în 1916 a avut o legătură amoroasă năvalnică cu pictorița Lou Albert-Lasard.
La începutul anului 1916 Rilke a fost concentrat și a trebuit să urmeze la Viena un ciclu de instrucție de bază. Prin intervențiile unor prieteni influenți, a fost repartizat să muncească în arhiva de război, iar pe 9 iunie 1916, a fost lăsat la vatră. Rilke a plecat din nou la München, unde a stat aproape permanent, cu o scurtă întrerupere la moșia Böckel din Westfalia, aparținând lui Hertha Koenig. Experiența traumatizantă din timpul serviciului militar, care s-a suprapus peste amintirile încă neșterse ale spaimelor pe care le-a resimțit în școala militară, l-au adus în pragul unei muțenii poetice aproape complete.
1919-1926: Operele târzii[modificare | modificare sursă]
Pe 11 iunie 1919, Rilke a părăsit orașul München pentru a călători în Elveția. Motivul oficial era o invitație pentru a ține o prelegere la Zürich, dar adevăratul motiv a fost dorința sa de a scăpa de tumultul postbelic și de a relua lucrul, întrerupt de atâta vreme, la Duineser Elegien (Elegiile duineze). Căutările sale de a găsi o locuință care să fie atât potrivită cerințelor sale, cât și suportabilă material, s-au vădit a fi foarte dificile. Unele din locurile unde a stat Rilke au fost Soglio, Locarno și Berg am Irchel. Abia în vara anului 1921 și-a găsit o locuință convenabilă în turnul castelului din Muzot (în francezăChateau de Muzot) în apropiere de Sierre, în Cantonul Wallis. În luna mai 1922, Werner Reinhart (1884-1951), care era pe post de mecena pentru Rilke, a cumpărat clădirea și i-a pus-o la dispoziție poetului fără a-i cere chirie.
A urmat o perioadă de creație intensă când, după numai câteva săptămâni de muncă, în februarie 1922 Rilke a reușit să termine Duineser Elegien (Elegiile duineze). În aceeași perioadă a scris și ambele părți ale ciclului de poezii Sonette an Orpheus (Sonete către Orfeu). Ambele volume de poezii sunt considerate drept cele mai reușite al operei lui Rilke.
Din 1923 a trebuit să lupte cu grave probleme de sănătate, fiind nevoit să se interneze perioade lungi în sanatoriu. Încercând să învingă boala prin schimbarea mediului în care trăia, Rilke a plecat și la Paris, unde a stat din ianuarie până în august 1925. În ciuda stării sale de sănătate, între 1923 și 1926 Rilke a mai scris unele poezii valoroase (de exemplu Gongși Mausoleum), precum și o mare parte a operei sale în limba franceză, nici până astăzi studiată îndeajuns.
Abia cu scurt timp înainte de moartea sa, s-a putut diagnostica și boala de care a suferit Rilke: leucemie. Poetul a decedat pe 29 decembrie 1926 în sanatoriul Valmont sur Territet, da lângă Montreux, iar pe 2 ianuarie 1927 a fost înmormântat în cimitirul din Raron în Cantonul Wallis. Pe piatra sa de mormânt este înscris un text pe care și-l alesese singur când era pe moarte:
Rose, oh reiner Widerspruch Lust / Niemandes Schlaf zu sein unter soviel / Lidern
(Trandafir, oh, contradicție pură, de a nu fi, sub atâtea pleoape, somnul nimănui).
| Rainer Maria Rilke | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | René Karl Wilhelm Johann Maria Rilke |
| Născut | [2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12] Praga, Austro-Ungaria[13][14] |
| Decedat | (51 de ani)[2][14][15][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12] Montreux, Elveția |
| Înmormântat | Raron[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (leucemie) |
| Părinți | Josef Rilke, Sophie „Phia“ Entz |
| Căsătorit cu | Clara Westhoff |
| Copii | Ruth |
| Naționalitate |  Austria |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Germania Austria.svg){kind=small} Austro-Ungaria |
| Etnie | Austrieci |
| Ocupație | poet de limbă germană, traducător |
| Limbi | limba franceză limba germană[1] |
| Studii | Studii de literatură, istoria artei și filozofie la Praga și München |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1894 - 1925 |
| Specie literară | poezie, roman, poveste |
| Operă de debut | 1896 - „Larenopfer” |
| Opere semnificative | „Neue Gedichte”, „Duisener Elegien”, „Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge” |
· 1933: A încetat din viaţă I.G.Duca, prim-ministru al guvernului Romaniei, asasinat de către un comando legionar pe peronul gării din Sinaia; (n. 26 decembrie 1879).
· 1937: A murit fizicianul Constantin I. Miculescu; principala sa contribuţie la domeniul fizicii poate fi regăsită chiar în lucrarea sa de doctorat, unde a prezentat o determinare precisă a echivalentului mecanic al caloriei (n. 1863)
* 1941: Ernst, Prinț de Saxa-Meiningen (Ernst Bernhard Victor Georg, Prinz von Sachsen-Meiningen; 27 septembrie 1859 – 29 decembrie 1941) a fost șeful Casei de Saxa-Meiningen din 1928 până la moartea sa. S-a născut la Meiningen, ca fiul cel mare și moștenitorul aparent al Ducelui Georg al II-lea de Saxa-Meiningen și a celei de-a doua soții, Feodora de Hohenlohe-Langenburg. Ernst a urmat o carieră militară și când s-a retras deținea gradul de colonel în cavaleria prusacă. A primit un doctorat onorific în filosofie de la Universitatea din Jena.
La Munchen, la 20 septembrie 1892, Ernst s-a căsătorit morganatic cu Katharina Jensen, fiica poetului Wilhelm Jensen. În ziua nunții, soția lui a fost numită baroneasă de Saalfeld de tatăl lui Ernst, Georg al II-lea.[1] În ciuda căsătoria lui morganatice, Ernst și-a păstrat drepturile sale de succesiune asupra Ducatul de Saxa-Meiningen.[2]
Când fratele său vitreg mai mare, ultimul duce care a domnit în Saxa-Meiningen, Bernhard al III-lea, a murit la 16 ianuarie 1928, Ernst i-a succedat la șefia casei ducale. Cum copiii lui s-au născut dintr-o căsătorie morganatică, el a fost succedat de nepotul său, Prințul Georg.
| Ernst | |
| Prinț de Saxa-Meiningen | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Ernst Bernhard Victor Georg |
| Născut | 27 septembrie 1859 Meiningen |
| Decedat | (82 de ani) Altenstein |
| Înmormântat | Q2052704[*] |
| Părinți | Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen Prințesa Feodora de Hohenlohe-Langenburg |
| Frați și surori | Bernhard al III-lea, Duce de Saxa-Meiningen Prințul Friedrich Johann de Saxa-Meiningen Princess Marie Elisabeth of Saxe-Meiningen[*] |
| Căsătorit cu | Katharina Jensen |
| Copii | Baronul Georg Wilhelm Baroneasa Elisabeth Helene Baronul Ernst Frederick Baronul Ralf Erich Baronul Sven Hans Baronul Heinrich |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Imperiul German[*] |
| Ocupație | artist |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Duce |
| Familie nobiliară | Casa de Saxa-Meiningen |
| Șeful Casei de Saxa-Meiningen | |
| Domnie | 16 ianuarie 1928 – 29 decembrie 1941 |
| Predecesor | Bernhard III |
| Succesor | Prințul Georg |
· 1967 - A murit Paul Whiteman, dirijor american de jazz simfonic (n.28.03.1890).
* 1970: Prințul Adalbert de Bavaria (germană Adalbert Alfons Maria Ascension Antonius Hubertus Joseph omnes sancti Prinz von Bayern; 3 iunie 1886– 29 decembrie 1970) a fost membru al casei regale de Wittelsbach, istoric, autor și ambasador german în Spania. La 12 iunie 1919 Prințul Adalbert s-a căsătorit cu Contesa Auguste von Seefried auf Buttenheim, fiica contelui Otto von Seefried auf Buttenheim și a Prințesei Elisabeta Maria de Bavaria. Nunta a avut loc la Salzburg, Austria. Cuplul a avut doi fii:
* 1970: Prințul Adalbert de Bavaria (germană Adalbert Alfons Maria Ascension Antonius Hubertus Joseph omnes sancti Prinz von Bayern; 3 iunie 1886– 29 decembrie 1970) a fost membru al casei regale de Wittelsbach, istoric, autor și ambasador german în Spania. La 12 iunie 1919 Prințul Adalbert s-a căsătorit cu Contesa Auguste von Seefried auf Buttenheim, fiica contelui Otto von Seefried auf Buttenheim și a Prințesei Elisabeta Maria de Bavaria. Nunta a avut loc la Salzburg, Austria. Cuplul a avut doi fii:
- Prințul Constantin de Bavaria (1920–1969)
- Prințul Alexandru de Bavaria (1923–2001)
Prințul Adalbert de Bavaria a murit la 29 decembrie 1970 la Munchen la vârsta de 84 de ani și a fost înmormântat la cimitirul mănăstirii Andechs din Bavaria.
| Prințul Adalbert de Bavaria | |
 Prințul Adalbert de Bavaria | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 3 iunie 1886 Munchen, Bavaria |
| Decedat | (84 de ani) Munchen, Bavaria |
| Înmormântat | Cimitirul mănăstirii Andechs din Bavaria |
| Părinți | Prințul Ludwig Ferdinand al Bavariei Infanta María de la Paz a Spaniei |
| Frați și surori | Prințul Ferdinand de Bavaria Prințesa Pilar de Bavaria |
| Căsătorit cu | Contesa Auguste von Seefried auf Buttenheim |
| Copii | Prințul Constantin Prințul Alexandru |
| Cetățenie | Germania |
| Ocupație | scriitor diplomat istoric |
| Activitate | |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | prinț |
| Familie nobiliară | Casa de Wittelsbach |
| Ambasador al Germaniei în Spania[*] | |
| Domnie | – |
| Succesor | Karl Heinrich Knappstein[*] |
* 1972: Joseph Cornell (n. 24 decembrie 1903 – d. 29 decembrie 1972) a fost un sculptor american, un pionier în domeniul asamblărilor artistice.
* 1973: Gheorghe Cristescu (n. 10 octombrie 1882 – d. 29 noiembrie 1973) a fost un politician comunist român. A fost secretar general al Partidului Comunist din România (1921 - 1924) și a fost printre fondatorii acestuia. A fost supranumit Plăpumarul.
| Gheorghe Cristescu | |
 Cristescu în 1971, întâlnindu-se cu Nicolae Ceaușescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 10 octombrie 1882 |
| Decedat | 29 noiembrie 1973 |
| Copii | Tita Cristescu |
| Naționalitate | română --  România |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | sindicalist[*] om politic |
| Fondator al PCR | |
| Secretar General al PCR | |
| În funcție 1921 – 1924 | |
| Partid politic | Partidul Comunist din România |
· 1975: A murit matematicianul Tiberiu Popoviciu; fondatorul şcolii române de analiză numerică; a înfiinţat (în 1946), la Universitatea din Cluj, Seminarul de Teoria Aproximării şi Analizei Numerice; membru titular al Academiei Române din 1963 (n. 1906)
· 1978: A murit Franyó Zoltán, publicist şi traducător maghiar din România (n. 1887)
* 1986: Andrei Arsenievici Tarkovski (în rusă: Андре́й Арсе́ньевич Тарко́вский; n. 4 aprilie 1932, Zavrajie, Regiunea Kostroma, Rusia sovietică - d. 29 decembrie 1986[1], Neuilly-sur-Seine, lângă Paris, Franța) a fost un regizor, actor, scenarist și scriitor rus. Este considerat unul dintre cei mai influenți cineaști ai erei sovietice și ai întregii istorii a cinematografiei. Este înmormântat la cimitirul ortodox din Sainte-Geneviève-des-Bois.
A jucat un rol prim rang în dezvoltarea cinematografiei moderne, prin viziunea sa poetică și studiul asupra timpului în film (dezvoltat teoretic în cartea sa, Sculpting in Time). Născându-se și profesând într-un regim opresiv, Tarkovski s-a confruntat cu numeroase piedici de-a lungul carierei sale (care, de altfel, se limitează la 7 filme și câteva scurt-metraje - în 27 de ani). Cu toate că Tarkovski nu-și recunoaște intenția, câteva din filmele sale - Andrei Rubliov, Oglinda (film), Călăuza - conțin idei privite cu ostilitate de Uniunea Sovietică.
* 1994: Tudor Greceanu (n. 13 mai 1917, București – d. 29 decembrie 1994)[1]a fost un aviator român de elită în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Unele din faptele sale sunt amintite în engleză la Forțele Aeriene Regale ale României. Tudor Greceanu era descendent al unor vechi familii de boieri moldoveni, și strănepot al lui Ion Ghica[2]. Era posesor a șase brevete de pilot (brevetul de pilot de război, obținut în școala militară, brevetul de pilot de vânătoare, brevetul de instructor de zbor, brevetul de pilot de bimotoare, brevetul de înaltă acrobație, brevetul de zbor de noapte și brevetul de zbor fără vizibilitate[3]), inclusiv brevetele și insignele de pilot german, italian și american, a avut la activ 6000 de ore de zbor pe timp de război, realizate în 1000 de misiuni de luptă, atât în Est, cât și în Vest[2]. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, locotenentul Tudor Greceanu a avut 42 de victorii, doborând 42 de avioane inamice[4], pentru care a fost răsplătit devenind Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” clasa III[2][5].
După război, a fost arestat de regimul comunist din România și ținut în închisori cu regim sever ca cea de la Aiud, timp de mai mulți ani. A scăpat de plutonul de execuție, după o evadare spectaculoasă din Penitenciarul Aiud[2], dar de pe urma torturilor din închisoare i-au fost amputate ambele picioare.
Ca urmare a rezultatelor deosebite, la terminarea războiului s-a consemnat în dosarul său: "blocat pentru mobilizare în cadrele Flotilei 1 vânătoare ca indispensabil". De aceea, când a ieșit din închisoare, în 1964, și-a păstrat gradul de căpitan, cu toate ca legea prevedea că detenția politică atrage inevitabil după sine pierderea gradului militar și obținerea livretului militar de soldat simplu.[3]
Printre altele, fostul aviator român spunea:
- “Sunt lucruri pentru care oamenii nu sunt făcuți. Dumnezeu n-a făcut oamenii pentru orice. E așa de simplu să mori. De ce să te compromiți ca să trăiești? (…) Eu am pierdut partida. Pentru că partida n-o dictez eu…M-am bătut pentru țara asta și la 2000 de kilometri într-un sens și în celălalt, și pe frontul de răsărit și pe cel de apus. Și am crezut în virtuțile neamului. Și uitați-vă ce-am cules.”
Tudor Greceanu 
Date personale Născut
București, RomâniaDecedat (77 de ani)
București, RomâniaCetățenie 
România Porecla Dido Activitate A luptat pentru România Ramura Aviația Militară Gradul Căpitan de aviație Unitatea Grupul 7 Vânătoare, Flotila Udet Bătălii / Războaie al doilea război mondial bătălia de la Stalingrad frontul de est frontul de vest Decorații și distincții Decorații Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” clasa III, Ordinul Virtutea Aeronautică de război cu spade, clasa Crucea de Aur cu 1 baretă, Medalia Cruciada contra comunismului, Medalia Carol al II-lea, Ordinul Coroana României în grad de cavaler, Ordinul Coroana României în grad de ofițer, Ordinul Steaua României în grad de cavaler, Ordinul sovietic Pobeda
· 2000: A murit Angela Ion, istoric literar; specialistă în limba şi literatura franceză, a coordonat lucrări de sinteză, precum dicţionarul „Scriitori francezi” (1978) şi „Dicţionarul istoric şi critic al literaturii franceze” (1982), a publicat numeroase studii şi lucrări de istoria literaturii franceze sau despre relaţiile literare româno-franceze (n. 1928)
* 2004: Julius Axelrod (n. 30 mai 1912 - d. 29 decembrie 2004) a fost un farmacolog, biochimist și neurochimist evreu-american, care împreună cu farmacologul Bernard Brodie a descoperit rolul analgetic și a contribuit la producerea pe cale industrială a paracetamolului. Pentru cercetările sale în domeniul transmiterii pe cale umorală a impulsului nervos la nivelul sinapselor, primește în anul 1970 Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Ulf von Euler și Sir Bernard Katz.
· 2008 - Trompetistul american de jazz Freddie Hubbard a decedat. Hubbard, cunoscut pentru stilul său "hard bop", a primit un premiu Grammy pentru cel mai bun album în 1972. (n. 7 aprilie 1938)
· 2012: A murit cineastul şi regizorul portughez Paulo Rocha; a avut o contribuţie semnificativă în dezvoltarea cinematografiei portugheze moderne (n. 1935)
Sărbători
· Sfinții 14.000 de prunci uciși din porunca lui Irod; Sf Cuv. Marcel și Tadeu; (calendar creștin-ortodox)
· Sfântul Thomas Becket episcop și martir (calendar romano-catolic)
· Sfinții copii uciși de Irod; Sfântul Cuvios Marcel (Harț) (calendar greco-catolic)
PERSONALITĂȚI CARE AU MARCAT ISTORIA LUMII
Ivan al IV-lea, numit și Ivan cel Groaznic, (n. 25 august 1530 - d. 28 martie [S.V. 18 martie] 1584) a fost primul cneaz moscovit care s-a intitulat "țar".
Copilăria
Ivan a fost fiul mult așteptat al Marelui Cneaz al Moscovei Vasili. S-a născut la 25 august 1530 când tatăl său avea 51 de ani. 10 zile mai târziu Ivan a fost botezat la mănăstirea Sfintei Treimi[2]. După doi ani, mama sa, Elena, aduce pe lume al doilea fiu, Iuri.
La 25 noiembrie 1533, Marele Cneaz aflat pe moarte dictează testamentul definitiv: îl desemnează la tron pe fiul său Ivan care are aproape 3 ani, punându-l până la vârsta de 15 ani sub tutela mamei sale Elena și a boierilor. La 4 decembrie 1533, după o domnie de 29 de ani, Vasili al III-lea moare. După moartea tatălui a reluat pentru un timp 5 ani, regența mama lui Ivan, Elena Glinskaia, însă ea moare în 1538, probabil otrăvită. Urmează pentru tron o luptă crâncenă între boieri, care au fost însoțite de acte de cruzime deosebită. Rămas orfan, în fața boierilor care se luptă pentru putere, Ivan se teme pentru viața sa. Asistă la adevărate lecții de cruzime și viclenie. Acestea probabil au fost lecțiile pentru Ivan pe care le-a aplicat mai târziu. La vârsta de 13 ani când devine conștient de autoritatea lui se răzbună, astfel la data de 29 decembrie 1543 dă ordin să fie prins boierul Andrei Suiski și este lăsat să fie sfâșiat de câinii de vânătoare infometați. Mitropolitul Macarie îl ajută să se familiarizeze cu teologia și istoria. Călătorește mult, vizitează mănăstiri, vânează.
Țar
Ivan este încoronat Țar la 16 ianuarie1547, la Moscova la vârsta de 16 ani. Se căsătorește la 3 februarie 1547 în Catedrala Adormirii Maicii Domnului cu Anastasia Romanova, fiică de boieri ai unei familii de viță veche. Formează un sfat de tip nou, Izbrannaia Rada (Consiliu ales), alcătuit din membri ai nobilimii și ai clerului. Adunarea este dominată de doi oameni: Mitropolitul Macarie, cultivat, autorul multor cărți de evlavie și de istorie, și părintele Silvestru, predicatorul iluminat.
În 1552 el a învins Hanatul Kazanului, armatele căruia au devastat nord-estul Rusiei în mod repetat și a anexat teritoriul său (2 octombrie 1552). La 28 martie 1554 se naște țareviciul Ivan. Țarina mai născuse două fete dintre care una, Ana, a murit la douăzeci de luni și un băiat, Dimitri, care a murit la câteva luni.
În august 1554 supune regiunea Astrahanului. Prin această cucerire, Rusia câștigă un debușeu la Marea Caspică și controlează tot cursul Volgăi. În 1558 armata sa pătrunde în Livonia.
Țarina Anastasia moare la 7 august 1560 iar Ivan se căsătorește la 21 august 1561 cu fiica prințului cerchez Temriuk care este botezată și primește numele de Maria. Noua țarină este frumoasă însă analfabetă, răzbunătoare și sălbatică. Naște un băiat, Vasili, care va muri după câteva săptămâni. La 1 septembrie 1569, în vârsta de 25 de ani țarina Maria moare otrăvită.
Marele oraș comericial Poloțk cade în mâinile lui Ivan în februarie 1563 care adăugă titlurilor sale și pe acela de mare prinț al Polțkului.
Reforme
În 1550 formează Zemski Sobor, o adunare care înregistrează hotărârile domnitorului. Alcătuiește Țarski Sudebnik (Codicele țarist din 1550) care să-l înlocuiască pe Kneajeski Sudebnik al bunicului său Ivan al III-lea care data din 1479. Plasează în posturile-cheie ale imperiului oameni noi, proveniți dintr-un mediu modest.
La 23 februarie 1551 Ivan convoacă cel de-al treilea sinod bisericesc unde înmânează prelaților un document numit Stoglavcu privire la reformele pe care intenționează să le facă pentru a însănătoși funcționarea Bisericii; stareții și mănăstirile nu vor mai putea face nici o achiziție fără încuviințarea suveranului,[3] se va interzice mănăstirilor să dea împrumut bani cu camătă. Fiecare oraș va avea școala lui, deservită de preoți și de dieci; se va preda scrierea, cititul, aritmetica, cântul, religia, bunele maniere.
Ivan reorganizează nobilimea țării, țăranii rămân legați de glie, dacă nu de jure, cel puțin de facto. Țarul guvernează cu ajutorul Dumei boierilor. În cazurile grave el convoacă chiar Zemski Sobor. Totuși, aceste adunări nu au decât un vot consultativ.
În 1565 împarte țara în opricinina și zemșcina. Opricinina constituie domeniul privat al țarului, pe care acesta îl va administra cum vrea și asupra căruia va avea putere deplină. Zemșcina cuprinde restul teritoriului. Prin decizia unilaterală a Țarului, în opricinina vor intra câteva cartiere din Moscova, 27 de orașe, 18 districte și principalele căi de comunicație. Douăsprezece mii de familii aristocrate sunt strămutate și-și pierd averea și influența. Se va naște o nouă clasă, opricininici, care datorează lui Ivan ascensiunea lor. Funcția lor este deasupra legii iar terenul lor de manevră este zemșcina. Violența lor este încurajată de țar care îi răsplătește cu bunurile luate de la trădători. Curând aceștia devin de temut și detestați.
Sfârșitul domniei
Nemulțumirea crește în rândul populațiilor din două orașe alipite de curând Rusiei: Novgorod și Pskov. Novgorodul a fost cucerit în 1471 de marele cneaz Ivan al III-lea, bunicul lui Ivan cel Groaznic iar Pskovul în 1510 de marele cneaz Vasili al III-lea, tatăl lui Ivan. Sub pretextul că ar exista o scrisoare prin care populația ar fi dispusă să se supună Poloniei, la 2 ianuarie 1570, avangarda armatei țarului ajunge la zidurile Novgorodului.
Soldații ridică în jurul orașului zăplazuri înalte pentru ca nimeni să nu poată ieși, bisericile sunt încuiate pentru ca nimeni să nu se poată refugia în ele, toți funcționarii sunt arestați, sunt uciși preoții. Locuitorii Novgorodului sunt aduși în fața Țarului și a fiului său, Ivan; sunt bătuți, torturați, omorâți. Masacrul durează cinci săptămâni. Numărul total al victimelor se ridică la 15.000 potrivit lui Kurbski, la 18.000 potrivit Celei de-a treia cronici a Novgorodului, la 27.000 după Taube și Kruse, la 60.000 după autorul Primei cronici a Pskovului.
Opricinicii asediază casele și prăvăliile, devastează bisericile. Novgorodul nu-și va reveni niciodată după masacrul din 1570. El va rămâne un oraș de mâna a doua, sărac și cu populație puțină.
Ivan cel Groaznic se îndreaptă cu armata spre Pskov însă orașul i se așterne la picioare iar după câteva zile Ivan se întoarce la Moscova unde execută prizonierii pe care i-a luat din Novgorod.
În 1570 sultanul Turciei, Selim al II-lea pretinde Rusiei restituirea Kazanului și Astrahanului sau ca Moscova să plătească un tribut anual Porții. În timp ce negocierile se împotmolesc, la începutul anului 1571, tătarii din Crimeea invadează teritoriile meridionale ale Rusiei. La 24 mai 1571 tătarii dau foc caselor de la periferia Moscovei.
La 28 octombrie 1571 Ivan se căsătorește pentru a treia oară cu Marfa Sobakina, fiica unui negustor din Novgorod, iar la 3 noiembrie are loc nunta fiului său Ivan cu Eudoxia Saburova. Țarina Marfa, care se îmbolnăvise înainte de nuntă, moare la 13 noiembrie 1571. De teamă că nu i se va permite cea de-a patra căsătorie, declară că n-a avut nici un contact carnal cu soția sa și cere Bisericii anularea căsătoriei. Se însoară la 29 aprilie 1572 cu Anna Koltovski, fiica unui curtean. După doi ani de căsătorie îi va reproșa sterilitatea, o va repudia și o va trimite într-o mănăstite unde va deveni sora Daria.[4]
Țarul se căsătorește pentru a cincea oară cu Anna Vasilcikova care, curând, va suferi o moarte violentă. A șasea soție, Vasilisa Melentieva, este surprinsă după câteva luni în adulter cu prințul Ivan Devtelev. Este tunsă și trimisă la mănăstire. Cea de-a șaptea soție, Maria Dolgoruki, îl dezamăgește pe Țar mai mult decât toate celelalte: nu este fecioară. Este legată de o trăsură iar caii o trag în râu unde se îneacă. În 1581 se căsătorește pentru a opta oară cu Maria Feodorovna Nagoi, fiica unui dregător de la curte. În același timp, fiul său Feodor o ia de soție pe Irina, sora lui Boris Godunov.
În timp ce era plecat în luna de miere cu cea de-a patra soție, armata hanului tătar Devlet-Ghirei înaintează din nou spre Moscova. Armata rusă sub conducerea prințului Vorotânski reușeste să-i înfrângă pe tătari. Ivan dizolvă opricinina care este detestată în țară dar și pentru că avea nevoie de consimțământul nobililor polonezi. Scopul său este de a se încorona rege al Poloniei în urma decesului regelui Sigismund-August care n-a lăsat moștenitori pe linie masculină.
Ambasadorul Poloniei, Mihail Haraburda, cere Țarului în schimbul alegerii sale să modifice frontiera în avantajul Poloniei, să abandoneze Poloțkul, Smolenskul și alte orașe rusești. Ivan refuză. După multe pertractări, Dieta poloneză îl alege pe Henric de Valois, duce de Anjou, fratele regelui Carol al IX-lea al Franței.
După decesul regelui Carol al IX-lea al Franței, Henric, regele Poloniei fuge noaptea în Franța și se încoronează sub numele de Henric al III-lea al Franței. Noul rege al Poloniei, Ștefan Bathory îi scrie lui Ivan al IV-lea că va respecta armistițiul de trei ani încheiat între Rusia și Polonia. Ivan și-a anexat cea mai mare parte a Livoniei în 1577. Doi ani mai târziu, armata poloneză aliată cu armata suedeză zdrobesc armata rusă. La 15 ianuarie1582 este semnat un armistițiu pe 10 ani între Polonia și Rusia. Rușii abandonează întreaga Livonie și Poloțkul iar polonezii evacuează orașele rusești pe care le-au cucerit.
Țareviciul Ivan care are 27 de ani și care a urmărit îndeaproape tratativele de pace cu Polonia îi reproșează tatălui său lașitatea de care dă dovadă și îi cere încredințarea trupelor pentru a elibera Pskovul. După câteva zile, la începutul lunii noiembrie, o solie de boieri îi cere Țarului să preia comanda trupelor sau să-l trimită pe țareviciul Ivan pentru a lupta împotriva polonezilor. Ivan crede că este vorba de o conspirație împotriva lui. La 15 noiembrie 1581 își vede nora, Elena, soția lui Ivan, care era însărcinată într-un stadiu avansat, purtând o rochie ușoară în loc de trei rochii așa cum era obiceiul. O bate atât de tare încât aceasta avortează. Țareviciul furios ridică vocea în fața suveranului. Ivan își lovește fiul la întâmplare cu bastonul său cu vârful de fier și îl rănește mortal. La 19 noiembrie 1581oficial țareviciul moare în urma unei febre puternice.
Ivan care își iubea fiul foarte mult este distrus, refuză să doarmă și să se hrănească, se simte vinovat atât pentru că și-a omorât fiul dar și pentru că acest fiu era moștenitorul tronului.
Ivan care își iubea fiul foarte mult este distrus, refuză să doarmă și să se hrănească, se simte vinovat atât pentru că și-a omorât fiul dar și pentru că acest fiu era moștenitorul tronului.
Decesul
Ivan al IV-lea
De când și-a ucis fiul, Ivan nu poate dormi decât câteva ore pe noapte. Dezmățul, excesul de mâncare și băutură i-au ruinat sănătatea. La începutul anului 1584, decăderea fizică se accentuează. Pentru că nici poțiunile medicilor și nici rugăciunile preoților nu opresc boala, Ivan cheamă vracii. Din toate părțile sosesc la Moscova astrologi, ghicitori, vraci.
Deși i se ascunde concluzia prezicătorilor, Țarul află printr-o indiscreție, că astrologii i-au calculat data decesului - 18 martie.
Începe să facă mai multe daruri bisericilor și este preocupat de succesiune. În prezența boierilor dictează dispoziții prin care îl numește moștenitor pe cel de-al doilea fiu al său, Feodor. Pentru a-l ajuta pe Feodor, numește și o comisie alcătuită din cinci boieri: Ivan Șuiski, eroul asediului Pskovului, Ivan Matislavski, fiul nepoatei marelui cneaz Vasili, Nicetas Iuriev, fratele primei sale soții, Anastasia, Bogdan Bielski și mai ales Boris Godunov, a cărui soră Irina s-a căsătorit cu țareviciul.
În ziua de 18 martie 1584, Ivan moare în timpul unei partide de șah cu Bogdan Bielski. Cel mai probabil Ivan a murit de o afecțiune a intestinelor și a aparatului urogenital.
A fost înmormântat în biserica Sfântului Arhanghel Mihail alături de fiul său pe care l-a ucis într-un acces de furie. Pe mormântul său figurează următoarea inscripție: "În anul 7092-1584,[5] în a optsprezecea zi a lunii martie, s-a înfățișat preacredinciosiului suveran, țar și mare cneaz al întregii Rusii, Ivan Vasilievici, în călugărie Ionas."
Rasputin:
Grigori Efimovici Rasputin (în rusă Григо́рий Ефи́мович Распу́тин; n. 9/21 ianuarie 1869, Pokrovskoye, Tyumen Oblast[*], Rusia – d. 30 decembrie 1916,[1] Petrograd, Imperiul Rus[2]) a fost un mistic rus care a avut o mare influență asupra familiei ultimului țar al dinastiei Romanov. Rasputin a jucat un rol foarte important în viața țarului Nicolae al II-lea, a țarinei Alexandra și a unicului lor fiu, țareviciul Alexei, care era suferind de hemofilie.
Rasputin a fost denumit și Călugărul nebun, în ciuda faptului că el nu a fost niciodată călugărit și nu a ținut niciodată secret faptul că era căsătorit. Este posibil să fi fost stareț al congregației religioase nerecunoscute oficial a hlîstilor și despre el se credea că este vindecător care folosea puterea credinței. Mulți contemporani, printre care și familia ultimului țar al Rusiei, îl considerau pe Rasputin stareț, pe motiv că manifesta puteri vindecătoare și pentru că se arăta înțelept.[3] Unii comentatori îl consideră pe Rasputin drept un personaj a cărei carieră trebuie înțeleasă în contextul specific rusesc al "nebuniei întru Hristos"[4] (în rusește юродивый (iurodivîi)) - bizantinii, ca și restul populațiilor de religie ortodoxă din orientul continentului european au cunoscut și ei "nebunia întru Hristos", însă aceasta nu s-a manifestat nicăieri atât de radical ca în Rusia.[5]
El este unul dintre cele mai controversarte personalități ale secolului al XX-lea, deși, în zilele noastre, Rasputin este văzut de cei mai mulți istorici ca un țap ispășitor. El a jucat un rol minor, dar spectaculos, în prăbușirea dinastiei Romanov.
Data de naștere a lui Rasputin nu este cunoscută cu certitudine, cea mai des amintită fiind cea de 10 ianuarie 1869. Datele avansate de mulți cercetători și de numeroșii lui biografi sunt cuprinse între anii 1863 și 1873.
Primii ani de viață
Grigori Efimovici Rasputin s-a născut în familia unor țărani într-un sătuc siberian de pe râul Tura, Pokrovskoie, în gubernia Tobolsk (în zilele noastre regiunea Tiumen). Pe la 18 ani, a petrecut trei luni într-o mânăstire. Aici a intrat în secta desprinsă din Biserica Ortodoxă Rusă a hlîstilor. La scurtă vreme după ce a părăsit mânăstirea, a vizitat un om venerat ca sfânt, care avea o colibă în zonă, Macarie. Macarie a avut o influență uriașa asupra tânărului. Rasputin s-a căsătorit în 1889 cu Parascovia Fiodorovna, având împreună trei copii. În 1901 a părăsit satul natal și a plecat în pelerinaj. În timpul călătoriei sale, a vizitat Grecia și Ierusalimul. Călătoria lui Rasputin în Balcani era motivată de intenția acestuia de a se călugări: voia să intre în comunitatea ortodoxă a rușilor de la Muntele Athos, mai exact la Mânăstirea Sfântul Pantelimon, însă constatând răspândirea comportamentelor homosexuale printre călugării atoniți, acesta decide, scârbit, să plece înapoi, abandonând ideea. Întors acasă și împărtășindu-i șocat lui Macarie experiența neplăcută printre călugării atoniți, acesta îi va spune că mânăstirile sunt un loc inevitabil al ispitei, drept pentru care mântuirea (sufletului) lui va trebui să vină mai degrabă din afara mânăstirilor, anume în lume.[6][7] În 1903, Rasputin a ajuns la Petrograd, unde s-a proclamat stareț posesor al unor puteri tămăduitoare egale cu ale profeților.
Vindecătorul țareviciului
Țareviciul Alexei suferea de hemofilie, boală pe care o moștenise de la străbunica sa pe linie maternă, regina Victoria. Rasputin a fost considerat de către țar și țarină ultima speranță pentru vindecarea copilului lor. Cei doi părinți au căutat neîncetat un tratament pentru însănătoșirea fiului lor și, în 1905, au apelat la carismaticul țăran să-l vindece pe bolnav. Se spunea că Rasputin avea puterea de a vindeca prin puterea rugăciunilor și se pare că, într-adevăr, starea țareviciul s-a îmbunătățit într-o oarecare măsură. Scepticii au pretins că el ar fi obținut ceva rezultate prin intermediul hipnozei. Se povestește că în timpul unei crize grave a țareviciului, Rasputin, aflat în acel moment în casa sa din Siberia, ar fi reușit să-i ușureze suferința copilului aflat în Petrograd prin intermediul rugăciunilor.
Țarul îl numea pe Rasputin prietenul nostru, probabil un semn al încrederii de care se bucura acesta în ochii membrilor familiei imperiale. Rasputin a avut asupra țarinei Alexandra o influență personală și politică considerabilă, în mod special după ce Alexei a fost atacat de o albină în vara anului 1905. După cum se povestește, Rasputin ar fi alergat în ajutorul băiatului și ar fi strigat "Ужальте его и вы умретe!" ("Înțeapă-l și vei muri!”). Albina a zburat din preajma bolnavului și asta a fost interpretată ca o manifestare a puterilor sfinte ale lui Rasputin.
Poziția lui Raputin în biserică i-a permis să-și crească influența asupra lui Alexei. Este verificat că mai înainte de a-l cunoaște pe Rasputin, țarina se plângea că fiul ei l-a întristat pe Iisus cu purtările lui hulitoare. După întâlnirea cu Rasputin, țarina declara fericită că țareviciul a recunoscut injustețea drumului pe care se angajase. Țarul și țarina îl considerau pe Rasputin un om al lui Dumnezeu și un profet, iar țarina credea sincer că Dumnezeu vorbește prin gura lui Rasputin. Această relație poate fi apreciată și în contextul relației tradiționale, vechi și foarte puternice între Biserica ortodoxă rusă și pătura conducătoare a imperiului. Un alt factor important era probabil originea germană protestantă a țarinei: ea era foarte fascinată de noua sa religie ortodoxă, dar se pare că îi lipsea discernământul asupra unora dintre practicile religiei rușilor.
Controversele
În acest timp, Rasputin a devenit un personaj extrem de controversat, ducând o viață scandaloasă alături de femeile-discipol din înalta societate petersburgheză. Mai mult, a fost văzut de multe ori apelând la serviciile prostituatelor, sau bând până la pierderea cunoștinței, sau participând la chefuri de zile și nopți neîntrerupte. Era un tip libidinos, bădăran, murdar, de multe ori purtându-se în mod scandalos în public.
Deși fascina pe multe dintre femeile de condiție bună din Sankt Peterburg, el nu era acceptat de societatea aristocratică din capitala imperiului, care considera că pur și simplu nu se potrivește cu rangul familiei imperiale.
Trebuie spus însă că între Rasputin și biserica ortodoxă rusă au existat relații tensionate. Sfântul Sinod l-a atacat frecvent pe Rasputin și, datorită acestui fapt, au fost lansate o mulțime de zvonuri neadevărate despre viața sa. De aceea, o mulțime de povești despre isprăvile lui trebuie privite cu o doză de scepticism. Datorită faptului ca Rasputin era un oficial al curții imperiale, apartamentele sale erau supravegheate neîncetat, așa că există și dovezi credibile despre modul său de viață.
În conformitate cu afirmațiile fiicei lui Rasputin, Maria, acesta a "cercetat" secta hlîstilor, dar nu a devenit un membru al ei, mai mult chiar, a respins-o. În vreme ce lumea occidentală era interesată mai degrabă de practicile sexuale ale sectanților, (legată se pare de credința că smerenia poate fi atinsă numai prin autopervertire), Rasputin era înfricoșat de credința conform căreia iertarea divină poate fi obținută prin autoflagelare, (o altă practică a sectanților).
Precum cei mai mulți creștini-ortodocși, Rasputin credea cu tărie că trupul lumesc este un dar sacru oferit de Dumnezeu. Dobândirea harului divin prin afundarea în păcat pare să fi fost una dintre învățăturile secrete pe care le-a predicat și practicat Rasputin în cercul aristocratelor. Ideea că dobândirea harului divin se poate face prin îndreptarea păcatelor nu era una nouă. Se înțelegea că păcatul este o parte de neseparat a condiției umane, responsabilitatea credincioșilor fiind aceea de a fi conștienți de păcatele lor și de a fi dispuși să le mărturisească, prin aceasta ajungând la smerenia creștină.
În timpul primului război mondial, Rasputin a devenit ținta acuzațiilor de influență nepatriotică la curte. Nepopulara țarină era descendentă a unor principi germani, iar "prietenul" ei, Rasputin, era acuzat că ar fi spion german.
Când Rasputin s-a arătat interesat să meargă pe front ca să binecuvânteze trupele la începutul războiului, Comandantul Suprem, Marele Duce Nicolae, i-a promis că-l va spânzura, dacă se arată în zonă. Rasputin a pretins mai apoi că a avut o revelație cum că armatele rusești nu vor obține succese până când țarul în persoană nu va prelua comanda operațiunilor militare. Țarul Nicolae al II-lea, căruia îi lipsea o pregătire militară adecvată, și-a asumat o responsabilitate uriașă, care a avut consecințe tragice pentru el, familia lui și pentru toată Rusia.
Cât timp țarul era departe pe front, influența lui Rasputin asupra țarinei a crescut considerabil. În scurtă vreme a devenit confidentul și sfătuitorul Alexandrei. A convins-o pe împărăteasă să numească în posturi importante din guvern persoane din cercul lui de discipoli. Urcând pe scara puterii, Rasputin a ajuns să se culce cu femei din înalta societate în schimbul favorurilor politice. Datorită în mare măsură ravagiilor făcute de lupte și într-o mai mică măsură datorită acțiunilor anarhice ale lui Rasputin, economia imperiului se deteriora într-un ritm rapid. În multe cazuri, țarina și sfătuitorul său erau blamați pentru toate relele care se petreceau în acele vremuri. De exemplu:
Vladimir Purișkevici era un membru marcant al Dumei. Pe 19 noiembrie 1916, Purișkevici a ținut un discurs fulminat în Dumă în care a afirmat: 'Miniștrii țarului au fost transformați în marionete, marionete ale căror sfori au fost luate cu fermitate în mâini de Rasputin și Împărăteasa Alexandra Fiodorovna – geniul răului din Rusia și țarina... care a rămas o nemțoaică pe tronul rusesc, înstrăinată de țară și poporul său.'
Felix Iusupov a aprobat discursul, iar după aceea l-a contactat pe Purișkevici, care a fost de acord să participe la o tentativă de asasinare a lui Rasputin.
Influența lui Rasputin asupra familiei Romanov a fost folosită de politicienii și ziariștii care voiau sa aducă un afront la adresa cinstei dinastiei, să-l facă pe țar să renunțe la puterea absolută și să separe biserica de stat. Rasputin a contribuit fără să vrea la propagandă, intrând în dispute publice cu clericii, pe tema influenței pe care o avea la curte și a modului desfrânat de viața. Nobili din poziții importante pe lângă țar și unele partide politice din Dumă au cerut în mod răspicat îndepărtarea lui Rasputin de la curte. În mod necugetat, Rasputin a făcut să scadă respectul pentru țar în rândul supușilor săi.
Asasinarea și legendele care o înconjoară
Legendele cu privire la asasinarea lui Rasputin sunt poate mai bizare decât cele despre viața sa neobișnuită. Odată ce au decis că influența lui Rasputin asupra țarinei îl făcea prea primejdios pentru Imperiu, un grup de nobili l-au momit pe acesta în palatul conducătorului complotiștilor, Prințul Felix Iusupov. Aici, Rasputin a fost ospătat cu prăjituri și cu vin în care fusese pusă o anumită cantitate de cianură. Conform poveștilor spuse după moartea sa, Rasputin nu a fost afectat de otravă, (cantitatea de cianură folosită fiind suficientă pentru uciderea a șase persoane). Hotărât să-și ducă la îndeplinire planul, Iusupov s-a dus după un revolver, cu care l-a împușcat pe Rasputin în piept, acesta din urmă căzând la pământ. După o jumătate de oră, când Iusupov a revenit să verifice cadavrul, (sau după alte versiuni, când a venit să-și ia haina din cameră), Rasputin a sărit în picioare și l-a atacat pe prinț, care a fugit să-și anunțe prietenii despre incident.
Rasputin s-a repezit împleticit către poarta palatului, amenintând că-i va denunța țarinei pe toți conspiratorii. Un alt glonț l-a nimerit pe fugar, care s-a prăbușit în zăpadă. Conspiratorii l-au lovit cu bâtele, după care l-au aruncat în râul Neva, uitându-se la el cum se scufunda, satisfăcuți că, până la urma, "Inamicul Statului" era mort.
După trei zile, trupul lui Rasputin – otrăvit, împușcat de două ori și bătut – a fost pescuit din râu și autopsiat. Cauza morții a fost stabilită că a fost înecul. Brațele lui au fost găsite în poziție verticală, ca și cum ar fi încercat să se elibereze de legăturile cu care fusese imobilizat.
Dovezi recente
Detaliile despre asasinat date de Felix Iusupov nu rezistă la o examinare mai atentă. Declarația dată la poliție pe 16 decembrie, mărturisirea făcută câtă vreme a fost în exil în Crimeea în 1917, cartea pe care a scris-o în 1927 și depozițiile făcută sub jurământ în 1934 și 1965 au fost toate diferite între ele. Până de curând, lipsa dovezilor a făcut imposibilă emiterea unor ipoteze credibile.
În conformitate cu raportul de autopsie nepublicat al profesorului Kossorotov și a reviziilor de mai târziu ale doctorului Vladimir Jarov din 1993 și a Derrick Pounder din 2004/5, nu a fost găsită otravă activă în stomacul lui Rasputin. Nici concluziile despre faptul că s-a înecat nu mai par sigure la o a doua cercetare. Cert este ca Rasputin a fost bătut în mod sistematic și înjunghiat cu o armă cu lamă, dar au existat diferențe în ceea ce privește numărul și calibrele revolverelor folosite.
Toate aceste descoperiri au făcut să se schimbe în mod semnificativ raportul cu privire la moartea lui Rasputin. Rapoarte ale serviciilor britanice de informații din 1916 arată că britanicii erau profund preocupați de înlocuirea de către Rasputin a miniștrilor filoenglezi din guvernul Rusiei, dar mai mult decât atât, de insistențele lui de retragere a trupelor rusești din război. Această retragere ar fi permis Germaniei să-și mute trupele de pe frontul de răsărit pe cel de vest, astfel depășind numeric armatele aliaților, ceea ce ar fi dus la o victorie aproape sigură a Puterilor Centrale. Indiferent dacă Rasputin pleda doar pentru cauza încetării războiului sau chiar ar fi putut să o determine, este clar că britanicii erau profund îngrijorați de o asemenea activitate defetistă.
Conform afirmațiilor profesorului Pounder, dintre cele trei gloanțe de pistol, cel de-al treilea, care i-a străpuns fruntea, a avut un efect fatal instantaneu. Acest al treilea foc de armă aduce și anumite dovezi neașteptate. În viziunea lui Pounder, sprijinită de raportul departamentului de arme de foc al Muzeului Imperial al Războiului, al treilea glonț diferă de celelalte două care i-au provocat răni în piept. "Calibrul și proeminența marginilor lustruite" sugerează existența unui glonț necămășuit din plumb. La acea dată, majoritatea armelor foloseau gloanțe cămășuite cu metal dur, doar britanicii folosind pentru revolverele ofițerești Webley cartușe cu gloanțe necămășuite. Pounder a ajuns la concluzia că glonțul care a provocat rana fatală a fost un glonț rotund necămășuit Webley 0,455 inch.
Chiar martorii la asasinat au mărturisit că singurul om care a avut asupra sa un revolver Webley a fost locotenentul Richard Dewdney, un ofițer britanic atașat stației SIS din Petrograd. Această afirmație a fost mai apoi sprijinită în timpul unei audiențe a ambasadorului britanic Sir George Buchanan la țar, când Nicolae al II-lea a afirmat că suspectează pe un ofițer englez tânăr, fost coleg de școală cu Iusupov. Într-adevăr, Dewdney îl cunoscuse pe Iusopov la Universitatea Oxford. Un alt ofițer englez, căpitanul Chappers, se născuse chiar în palatul Iusupov în 1876, între cele două familii existând legături extrem de strânse.
Confirmarea faptului că Dewdney, împreună cu un alt ofițer, căpitanul David Sharp, s-a întâlnit cu Iusupov în săptămanile premergătoare asasinatului, poate fi găsită în jurnalul șoferului englezilor, Kyle Mason. Ultima însemnare a fost făcută exact în noaptea de dinainte de crimă. Mason a afirmat că "este un fapt puțin cunoscut că Rasputin nu a fost împușcat de un rus, ci de un englez". El a indicat că cel vinovat a fost un avocat din aceeași parte a țării ca Mason însuși. Dewdney era născut la cam zece mile de locul de naștere al șoferului, toată viața descriindu-se ca "avocat pledant", în ciuda faptului că nu a practicat niciodată această meserie.
Dovezi că asasinatul nu a decurs conform planului pot fi găsite in scrisoarea trimisă de Chappers lui Scale, opt zile mai târziu: "Deși chestiunile nu au decurs în totalitate conform planului, obiectivul nostru a fost atins în mod clar ... câteva întrebări stânjenitoare au fost deja puse despre o implicare mai largă. Dewdney încearcă să scape și nu vă va face probleme".
La reîntoarcerea în Anglia, Richard Dewdney a arătat întregii familii un cartuș pe care a pretins că l-a avut de la scena crimei.
Nimic dintre toate acestea nu este o dovadă hotărâtoare pentru a afla adevărul despre ce s-a întâmplat în noaptea de 16/17 decembrie, dar prezintă dovezi mai logice legate de faptul care s-a întâmplat. Dewdney și-a ars toate însemnările înainte de moartea sa din 1961, iar fiul lui a murit și el patru ani mai târziu, fără să clarifice în vreun fel problema morții lui Rasputin.
"Duhul lui Grigori Efimovici Rasputin"
După moartea lui Rasputin, secretarul lui, Simonovici, și-a dat seama că au fost transferate mari sume de bani în contul fiicei răposatului, Maria, și că, în general, toate afacerile acestuia erau lăsate în ordine.
Cu mai multe săptămâni înainte de a fi asasinat, Rasputin a scris următoarele:
"Scriu și las în urma mea această scrisoare la Sankt Peterburg. Simt că voi părăsi această viață înainte de 1 ianuarie. Vreau să fac cunoscut poporului rus, Papei, Rusiei, mamei și copiilor mei, pământului rusesc, ce trebuie să înțeleagă. Dacă voi fi ucis de asasini de rând, și în mod special de frații mei, țaranii ruși, tu, țarul Rusiei, nu trebuie să te temi de nimic pentru copiii tăi, ei vor domni sute de ani în Rusia. Dar dacă voi fi omorât de boieri, nobili și dacă ei îmi vor vărsa sângele, mâinile lor vor rămâne mânjite cu sângele meu, pentru 25 de ani și ei nu-și vor spăla mâinile de sângele meu. Ei vor părăsi Rusia. Frații își vor ucide frații, se vor ucide și se vor uri și pentru 25 de ani nu vor fi nobili în țară. Țar al pământului Rusiei, dacă vei auzi sunetul clopotului care îți va spune că Grigori a fost ucis, trebuie să știi asta: dacă rudele tale mi-au provocat moartea, atunci nimeni din familia ta, adică nici unul dintre copiii tăi sau dintre rudele tale nu vor mai rămâne în viața pentru mai mult de doi ani. Vor fi uciși de poporul rus. Eu mă duc și simt nevoia să spun țarului Rusiei cum trebuie să trăiască dacă eu am dispărut. Trebuie să gândești și să acționezi cu prudență. Gândește-te la siguranța ta și spune rudelor tale că am plătit pentru ele cu sângele meu. Voi fi ucis. Nu mai sunt printre cei vii. Roagă-te, roaga-te, fii puternic, gândește-te la familia ta binecuvântată. -Grigori"
De ce a scris această scrisoare profetică, (dacă nu cumva a fost un fals fabricat de Simonovici), este un mister. S-a speculat că Rasputin a avut o viziune spirituală a evenimentului care avea să vină. Se crede și că Rasputin știa că era ponegrit de ruși și că cineva dorea să-l omoare în momentul în care a scris scrisoarea.
Reputația lui Rasputin
Presa contemporană, ca și articolele și cărțile dornice de senzațional publicate în deceniul al treilea și al patrulea, (una dintre ele avându-l ca autor chiar pe Iusupov), l-au transformat pe carismaticul țaran într-un erou popular al secolului al XX-lea. Pentru occidentali, Rasputin a devenit întruparea înapoierii presupuse a rușilor, a superstițiilor, a iraționalului și imoralității, un subiect al interesului pentru senzațional. Pentru comuniștii ruși, el a reprezentat tot ce era mai rău în regimul pe care-l doborâseră prin revoluție. Pentru unii ruși a rămas însă vocea țăranimii, unii dintre aceștia îi resping credința dar îl onorează pe omul Rasputin. Patriarhia Moscovei a condamnat mișcarea pentru canonizarea lui Rasputin. Referindu-se la promiscuitatea lui Rasputin, Patriarhul Moscovei Alexei al II-lea a declarat în 2003: "Acest nebun! Ce drept credincios va dori să stea într-o Biserică care cinstește în mod egal pe ucigași și pe mucenici, pe desfrânați și pe sfinți?".
De la căderea comunismului în Rusia la sfârșitul secolului trecut, anumiți naționaliști ruși au încercat să curețe reputația lui Rasputin și să se folosească de puternica lui personalitate în folosul lor. Au apărut noi dovezi de la prăbușirea Uniunea Sovietică, care par cu toate să respingă pretențiile de sfințenie pentru Rasputin.
Aceste documente sunt în principal notele scrise de indivizii plătiți să supravegheze apartamentele lui Rasputin, evidențele a plecărilor și sosirilor țaranului-profet ca și a persoanelor care îl vizitau. Supravegherea continuă a lui Rasputin nu era un secret în vremea vieții sale, el exprimându-și în mai multe rânduri iritarea. Încă din 1919 s-a remarcat că aceste dovezi sunt foarte controversate, fiind posibil sa se fi plătit pentru a se dovedi ceea ce doreau cei care îi dădeau banii.
Părul virginelor
Rasputin avea reputația că păstrează cutii cu părul virginelor cu care a a avut relații intime. Când casa în care a locuit a fost dărâmată în 1977, autoritățile au dezgropat câteva cutii cu păr îngropate în grădină.
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu