MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MARȚI 17 DECEMBRIE 2019
Bună ziua, prieteni!
Am intrat în ultima săptămână dinaintea Nașterii Domnului! Succes în rezolvarea tuturor problemelor!
Sunt în continuare restricționat și nu pot posta pentru că așa vrea un cip de la Facebook!
Căutați-mă la adresa mea: dicuoctavian.blogspot.com
ARTE 17 Decembrie
INVITAȚIE LA OPERĂ 17 Decembrie
Domenico Cimarosa
Compozitorul italian Domenico Cimarosa
Biografie (traducere automată de pe Wikipedia)
Domenico Cimarosa (italiană: [domeːniko tʃimarɔːza] ; 17 decembrie 1749, Aversa, Regatul Napoli, acum Provincia Caserta- 11 ianuarie 1801, Veneția ) a fost un italian de operă compozitor al școlii napolitane . El a scris mai mult de optzeci de opere în timpul vieții sale, inclusiv capodopera sa, Il matrimonio Segreto (1792). Cimarosa a scris, de asemenea, numeroase lucrări instrumentale, atât laice și religioase în natură.
Părinții lui erau săraci, dar, nerăbdători să dea fiului lor o educație bună, l-au trimis la o școală liberă legată de una dintre mănăstirile din Napoli după ce s-a mutat în acest oraș. Organistul mănăstirii, Padre Polcano , a fost lovit de intelectul băiatului și l -au instruit în elementele de muzică și , de asemenea , în literatura veche și modernă a țării sale. Din cauza influenței sale, Cimarosa a obținut o bursă la institutul muzical din Santa Maria di Loreto din Napoli, unde a rămas timp de unsprezece ani, mai ales studiind cu mari maeștri ai școlii italiene vechi; Niccolò Piccinni , Antonio Sacchini , și alți muzicieni de renume sunt menționate printre profesorii săi
La vârsta de douăzeci și trei, Cimarosa a început cariera ca un compozitor cu o bufă operă numită Le stravaganze del Conte, în primul rând efectuat la Teatro del Fiorentini la Napoli în 1772. Lucrarea sa întâlnit cu aprobarea, și a fost urmat în același an Le pazzie di Stelladaura e di Zoroastro, o farsă plină de umor și de excentricitate. Această lucrare a fost, de asemenea, cu succes, iar faima tânărului compozitor a început să se răspândească în toată Italia. În 1774, el a fost invitat la Roma să scrie o operă pentru stagione acelui an; și acolo a produs o altă operă comică numită L'în Londra italiana
De-a lungul următorii treisprezece ani, Cimarosa a scris o serie de opere pentru diferite teatre din Italia, care trăiesc temporar în Roma, în Napoli, sau oriunde altundeva vocația sa ca dirijor al opera sa întâmplat să-l ia. De la 1784-1787, el a trăit în Florența , scriind în mod exclusiv pentru teatrul acelui oraș. Producțiile din această perioadă a vieții sale sunt foarte numeroase, constând din opere (atât de benzi desenate și grave), cantată , și diverse compoziții sacre. Următoarele lucrări pot fi menționate, printre multe altele: Cajo Mario; cele trei biblice opere, Assalone, La Giuditta și Il sacrificio d'Abramo; Il convito di Pietra; și La balerina Amante, o operă comică realizată pentru prima dată la Veneția , cu un succes enorm. [2] [3]
În 1787, Cimarosa sa dus la Sankt Petersburg , la invitația împărăteasa Ecaterina a II . El a rămas la curtea ei timp de patru ani și a scris un număr enorm de compoziții, cea mai mare parte a naturii bucăților d'occasion; de cele mai multe dintre acestea, nici măcar numele sunt pe înregistrare. O excepție importantă a fost un recviem , intitulat da Requiem în Messa G minor. Piesa, compusă în 1787, a fost comandat pentru a marca moartea soției ambasadorului Franței la Sankt - Petersburg. În 1792, Cimarosa a părăsit St. Petersburg și a plecat la Viena , la invitația împăratului Leopold al II - lea . Aici, el a produs capodopera sa, Il matrimonio Segreto , care se clasează printre cele mai mari exemple de operă bufă (Verdi este modelul de operă bufă luate în considerare). În 1793, Cimarosa a revenit la Napoli, unde Il matrimonio Segreto și alte lucrări au fost primite cu mare succes. Printre lucrările care fac parte ultimul său sejur în Napoli , care poate fi menționat este opera fermecător, Le astuzie femminili. [2]
Se spune această perioadă a vieții sale să fi fost amărât de uneltirile persoanelor invidios și ostile, inclusiv vechiul său rival, Giovanni Paisiello . În timpul ocupației de Napoli de către trupele Republicii Franceze , Cimarosa sa alăturat partidului liberal, ci întoarcerea Bourbonilor a fost închis , împreună cu mulți dintre prietenii săi politici (unii spun chiar condamnați la moarte). Condamnarea sa a fost comutată în exil atunci când admiratorii influenți mijlocit, iar el a plecat din Napoli, cu intenția de a se întoarce la Sankt-Petersburg, dar starea lui de sănătate a fost rupt și după multă suferință a murit în Veneția, la 11 ianuarie anul 1801 a unei inflamații intestinale. Natura bolii sale au dus la zvonul său a fost otrăvit de dușmanii săi; cu toate acestea, un oficial ancheta sa dovedit ca acest lucru să fie nefondate. El a lucrat până în ultimul moment al vieții sale, iar una dintre operele sale, Artemizia, a rămas neterminat de la moartea sa. [2] Locul morții sale este marcată de un memorial în Campo San Angelo în apropiere de calle de Caffetier.
Studioul Lirico, un program de vară pentru cântăreți de operă patronate de Universitatea din Carolina de Sud, produse din 1992 până în 1995 o mulțime de opere Cimarosa lui (cândva în prima producție în timp modernă) de către direcția artistică a Talmage Fauntleroy, regizor de teatru, și Nick Rossi, muzicolog. În Italia, din anul 2005 toscan Opera Academia "Domenico Cimarosa" a realizat un program de vară dedicat operelor lui Cimarosa prin direcția artistică și muzicală a lui Simone Perugini, compozitor, dirijor, muzicolog și savant italian de Cimarosa. Toscan Opera Academia "Domenico Cimarosa" realizează două proiecte despre compozitorul: primul, numit Centro cimarosiano di Studi pentru publicarea omnia de operă a compozitorului în ediție critică (scor completă, scor vocal si piese orchestrale cu comentarii Cuvânt înainte), al doilea numit Atelierul de Opera pentru producția și set-up al operelor compozitorului în ediții critice de cântăreți de operă și instrumentiști de experți privind filologic practica muzicii italiene din secolul 18.
Operele
· Le stravaganze del Conte (carnaval 1772 Napoli Teatro San Giovanni dei Fiorentini) [Le di Merlina e Magie Zoroastro; Le pazzie di Stelladaura e Zoroastro]
· I sdegni per amore (1.1776 Napoli Teatro Nuovo)
· I matrimoni în Ballo (carnaval 1776 Napoli Teatro Nuovo)
· La frascatana Nobile (iarna 1776 Napoli Teatro Nuovo) [La finta frascatana]
· Il fanatico per gli Antichi Romani (primăvara 1777 Napoli Teatro San Giovanni dei Fiorentini)
· Gli Amanti comici, o La Famiglia în luzia scompiglio (1778 Napoli Teatro (San Giovanni) , dei Fiorentini;? Carnaval 1796 Crema) [Il matrimonio în Commedia; La Famiglia Stravagante, ovvero Gli Amanti comici]
· Le stravaganze d'amore (1778 Napoli Teatro San Giovanni dei Fiorentini)
· Il matrimonio pe industria (1778? Napoli?) [?]
· La Contessina (vara 1778 Bologna) [?] [+ G. Astaritta, FL Gassmann]
· Il matrimonio pe raggiro (1778/9? Roma ?; carnaval Roma 1802 Teatro Valle) [La donna bizzarra]
· Caio Mario (carnaval 1780 Teatro delle Dame)
· I Finti Nobili (carnaval 1780 Napoli Teatro San Giovanni dei Fiorentini)
· Il Falegname (1780 Napoli F) [L'Artista]
· L'avviso ai maritati (1780? Napoli Teatro San Giovanni dei Fiorentini) [?]
· Il Capriccio drammatico (1781? Torino ?; 1794 Londra)
· Il pittor parigino (carnaval 1781 Roma Teatro Valle) [Le Brame deluse]
· Alessandro nell'Indie (carnaval 1781 Roma A)
· L'Amante combattuto dalle Donne di Punto (1781 Napoli Teatro San Giovanni dei Fiorentini) [La biondolina; La giardiniera Fortunata]
· Giunio Bruto (aut.1781 Verona) G
· Il convito (carnaval Veneția 1782 SS) [Der Schmaus]
· L'Costante amor (carnaval 1782 Roma Teatro Valle) [e Giulietta Armidoro]
· L'eroe cinese (13.8.1782 Napoli SC)
· La Amante balerină (1782 Napoli Teatro San Giovanni dei Fiorentini) [L'Amante ridicolo]
· La Circe (carnaval 1783 Milano S)
· I din cauza di Rocca Baroni Azzurra (carnaval 1783 Roma Teatro Valle) [Dve nevesty; I Baroni din cauza; La SPOSA în Contrasto; Il Barone deluso]
· La riconosciuta Villana (1783 Napoli Teatro del Fondo) [La villanella Rapita]
· Oreste (13.8.1783 Napoli SC)
· Chi dell'altrui si Presto si veste spoglia (1783 Napoli F) [Nina e Martuffo]
· Il vecchio burlato (1783 Veneția) [?]
· I matrimoni impensati (carnaval 1784 Roma Teatro Valle) [La bella Greca]
· L'apparenza inganna, o La villeggiatura luzia (primăvara 1784 Napoli F)
· La vanità delusa (primăvara 1784 Florence P) [Il Mercato di Malmantile]
· L'Olimpiade (10.7.1784 Vicenza)
· I conti supposti din cauza, ossia Lo sposo Senza Moglie(aut.1784 Milano S) [Lo sposo ridicolo]
· Artaserse (26.12.1784 Torino TR)
· Il burlato Barone (1784 Napoli Teatro Nuovo) [rev. Il pittor parigino] [+ F. Cipolla]
· Li Finti conti (primăvara 1785 Torino, Gallo-Ughetti) [?]
· I fratelli papamosche (primăvara 1785 Torino, Gallo-Ughetti) [?]
· Le statuie parlanti (1785 Correggio) [?]
· Il disperato Marito (1785 Napoli F) [Il Marito geloso; Die bestrafte Eifersucht]
· La donna sempre al suo peggior s'appiglia (1785 Napoli Teatro Nuovo)
· Il credulo (carnaval 1786 Napoli Teatro Nuovo) [La Baronessa Stramba; Il credulo deluso]
· Le Trame deluse (1786 Napoli Teatro Nuovo) [L'contrastato Amor; Li raggiri scoperti]
· La Stramba Baronessa (1786 Napoli Teatro Nuovo) [rev. I matrimoni în ballo] [Il credulo]
· Gli Amanti alla prova (1786 Napoli) [?]
· L'impostore punito (1786/7 Torino C) [?]
· Volodimiro (carnaval 1787 Turin TR)
· Il fanatico burlato (1787 Napoli Teatro del Fondo) [felice Burla La; Der adelsüchtige Bürger]
· Da Requiem în Messa G minor (1787 St Petersburg E)
· La Felicita inaspettata (3.1788 St Petersburg E)
· La Vergine del unic (1788 St Petersburg E;? 6.11.1789 St Petersburg BK)
· La scuffiara (1788) [?]
· Sophie et Dorval () [rev. Il matrimonio Segreto]
· Il matrimonio per susurro () [?]
· La calamità dei cuori (1792/3 Viena B) [?]
· Contrattempi (1793 Bonn) [?]
· Amor sagace Rende (1.4.1793 Vienna B)
· I Traci Amanti (19.6.1793 Napoli Teatro Nuovo) [Il padre alla moda, ossia Lo Sbarco di Mustanzir Bassa; Amanti Turchi gli;Les Amants Turcs]
· La astuta pupilla (1794 Napoli Teatro del Fondo) [?]
· La Innamorata Serva (1794 Napoli F) [?]
· Penelope (carnaval 1795 Napoli Teatro del Fondo)
· Le Nozze în garbuglio (1795 Messina)
· L'impegno superato (1795 Napoli Teatro del Fondo)
· La ammalata Finta (1796 Lisabona)
· I nemici generosi (carnaval 1796 Roma Teatro Valle) [Il duello pe complimento]
· La morte di Assalonne (? Florence, Oratoriul) [rev. Gli Orazi ed i Curiazi]
· Achille all'assedio di Troja (carnaval 1797 Roma A)
· L'imprudente Fortunato (carnaval 1797 Roma Teatro Valle)
· Artemisia di Caria regina (vara 1797 Napoli SC)
· Attilio Regolo (carnaval 1797 Reggio) [?]
· Le Nozze di Lauretta (1797? Torino) [?]
· L'raggirato apprensivo (1798 Napoli Teatro San Giovanni dei Fiorentini)
· Il Secreto (aut.1798 Torino C)
· Semiramide (1799 Napoli F) [?]
· Il di bell'amore Conte () [?]
· L'contro l'arte arte (carnaval 1800 Alexandria) [?]
· Artemisia (carnaval 1801 Veneția F)
· Il Nuovo Podestà (primăvara 1802 Bologna) [?]
· Tito Vespasian (1821 Lisabona) [?]
· La Fortunata Discordia () [?]
· L'Ajo nell'imbarazzo () [?]
· Le donne vendicate () [?]
· Il Cavalier del dente () [?]
· La Molinara (incomplet) [?]
Muzică instrumentală
· 88 Sonate pentru clavecin sau fortepiano
· Uvertură din opera "The Secret Căsătoria" transcriere timpurie pentru clavecin (organo sau pian), Wien, Cappi [XIX sec.], Capua, Esarmonia 2010
· Concertul pentru clavecin sau fortepiano in si bemolle maggiore
· Concertul pentru oboi și orchestră de coarde
· Concertul pe 2 e orchestra flauti în maggiore sol (1793)
· Sestetto în G major pentru fortepiano, Fagotto, 2 violini, viola e violoncelul
· Sestetto în F major pentru organizzato fortepiano, ARPA, Fagotto, violino, viola da gamba e violoncelul
· 6 cvartete (re maggiore, sol maggiore, do maggiore, fa maggiore, do maggiore, la Minore) pe Flauto, violino, viola e violoncelul
· Recviem (1787) Sol Mineur (vezi versiunea rev.by Victorio Negri- Sept.1968 CD Philips 422 489-2)
Domenico Cimarosa - Il matrimonio segreto (1792) –
Domenico Cimarosa - L'impresario in angustie (ottobre 1786)
Domenico Cimarosa - Judith
MUZICĂ 17 Decembrie
POEZIE 17 Decembrie
Poetul persan Jalal ad-Din Muhammad Rumi
Biografie
Jalal ad-Din Muhammad Rumi, pe numele său complet Mawlānā Jalāl ad-Dīn Muhammad Rūmī (persană مولانا جلال الدین محمد رومی, turcă Mevlânâ Celâleddin Mehmed Rumi), cunoscut și ca Mawlānā Jalāl-ad-Dīn Muhammad Balkhī(Mawlānā Jalāl ad-Dīn Muhammad Balkhī; persană محمد بلخى; n. 30 septembrie 1207, Balch, astăzi în Afghanistan; d. 17 decembrie 1273, Konya, astăzi în Turcia) a fost unul din cei mai cunoscuți mistici persani și islamici, întemeietor al Ordinului Mevlevi.
Limba maternă a lui Rumi a fost persana.
Rumi, denumit „prințul poeților sufi”, a fost un mistic care a amalgamat în sine gânditorul și artistul. În întreaga lui creație el a proslăvit iubirea divină, ghidul spiritual al biografiei sale. El nu l-a căutat pe Dumnezeu în afară, ci în sine însuși.
S-a născut la Balch (Bactra), Afghanistan. Tatăl său a fost teolog, jurist, mistic, supranumit sultanul savanților. Când mongolii au invadat Asia Centrală (1215 - 1220), familia sa, împreună cu un grup de discipoli de-ai tatălui, a fost nevoită să se retragă spre vest. În drum spre Anatolia, aceștia îl întâlnesc pe Attar, celebru poet persan, întâlnire care va avea un puternic impact asupra lui Rumi.
Rumi, ca și alți sufiți, precum Rabi’a, al-Hallaj, Bayazid Bistami, Sana’i, Suhrawardi al-Maqtul, Fariduddin Attar, al-Ghazali, Ibn Arabi și încă mulți alții, descrie în opera sa treptele pe care le urcă îndrăgostitul sufit în căutarea lui Dumnezeu și, în final, contopirea cu El.
Dervişi mevleviţi sau rotitori
Din opera sa:
· Mathnawî (Distihuri).
· Diwan-e Shams-e Tabrizi(Divanul lui Shams din Tabriz).
· Rub'ayyat (Catrene).
· Fihi-ma-fihi(Lăuntrul lăuntrului), principala creație în proză a lui Rumi.
Mathanawî - titlul monumentalei sale opere - înseamnă distih (vers dublu), ea fiind compusă din aproximativ 25.000 de mii de distihuri. Aceasta capodoperă a literaturii persane este chintesența intregii gandiri sufite de până atunci, ea cuprinde povestiri și parabole cu caracter etic, ilustrate cu pilde din Coran, Evanghelie, Tora, din culegerea de fabule Kalila și Dimna, datorată lui Ibn al-Muqaffa', precum și din folclorul oriental, cu referiri la filosofia greacă și indiană.
Pe lângă lucrările în versuri, Rumi a lăsat și câteva opere în proză, cum ar fi Maktubat (Epistole) si Fi-hi ma fi-hi (Cuprinde ceea ce cuprinde; o altă posibilă traducere ar fi: Lăuntrul lăuntrului). Fihi ma fihi, principala sa operă în proză, pornește de la o spusă a profetului Muhammed și se constituie într-o pledoarie pentru neangajarea învățatului față de puterea politică.
Rumi a murit în noaptea de 17 decembrie 1273 la Konya, noapte ce este cunoscută sub numele de șeb-e arus(noaptea miresei ; noaptea nunții), deoarece, în sufism, moartea este considerată drept marea sărbătoare a reîntoarcerii spiritului la Dumnezeu și a contopirii cu El.
Murind pentru iubire
Mori, mori, mori în această Iubire!
Dacă mori în această iubire,
Sufletul tău va renaşte!
Dacă mori în această iubire,
Sufletul tău va renaşte!
Mori, mori, nu te speria
de moartea a ceea ce este cunoscut!
Dacă vei muri faţă de tot ceea ce este trecător,
vei deveni etern!
de moartea a ceea ce este cunoscut!
Dacă vei muri faţă de tot ceea ce este trecător,
vei deveni etern!
Mori, mori, mori faţă de
ceea ce are moarte
şi vei deveni etern!
ceea ce are moarte
şi vei deveni etern!
Mori, mori, evadează din aceşti nori!
Când vei ieşi dintre nori
vei fi (precum) Luna strălucitoare!
Când vei ieşi dintre nori
vei fi (precum) Luna strălucitoare!
Mori, mori, mori faţă de
zgomotul grijilor lumeşti!
zgomotul grijilor lumeşti!
Şi în tăcerea Iubirii,
vei găsi scânteia vieţii!
vei găsi scânteia vieţii!
Evoluţii
Din materie pierit-am, să-ncolţesc în firul ierbii,
şi-am pierit din firul ierbii, să răsar în erbivoră,
şi-am pierit din erbivoră, să mă schimb în om anume.
Pot să spun că după moarte mă voi spulbera-n nimica?
Voi zbura şi eu odată mai presus de lumea asta
şi mă voi schimba în ceea ce mi-i teamă să-mi închipui.
*
Mai întâi şi-ntâi descinse în materie, şi apoi
din materie căzut-a într-o plantă. Ani de zile
în materie trăit-a şi nu şi-a adus aminte
nici de-o luptă cu uscatul. Când căzu din plantă-n vită,
nu şi-a mai adus aminte de cum a trăit în plantă.
Iar aceste contradicţii, pe care le ştii prea bine,
l-au atras, ca dintr-o vită către om să năzuiască.
Apoi omul pribegit-a din meleaguri în meleaguri,
până-a căpătat în capu-i minte şi înţelepciune,
dar din minţile-i trecute nu şi-a mai adus aminte,
şi din minţile-i de astăzi încă va sui pe trepte.
şi-am pierit din firul ierbii, să răsar în erbivoră,
şi-am pierit din erbivoră, să mă schimb în om anume.
Pot să spun că după moarte mă voi spulbera-n nimica?
Voi zbura şi eu odată mai presus de lumea asta
şi mă voi schimba în ceea ce mi-i teamă să-mi închipui.
*
Mai întâi şi-ntâi descinse în materie, şi apoi
din materie căzut-a într-o plantă. Ani de zile
în materie trăit-a şi nu şi-a adus aminte
nici de-o luptă cu uscatul. Când căzu din plantă-n vită,
nu şi-a mai adus aminte de cum a trăit în plantă.
Iar aceste contradicţii, pe care le ştii prea bine,
l-au atras, ca dintr-o vită către om să năzuiască.
Apoi omul pribegit-a din meleaguri în meleaguri,
până-a căpătat în capu-i minte şi înţelepciune,
dar din minţile-i trecute nu şi-a mai adus aminte,
şi din minţile-i de astăzi încă va sui pe trepte.
Ascultă trestia ce plânge
Ascultă trestia ce plânge,
de despărţiri ea ne vorbeşte.
"De când m-au secerat din stuf,
suspinul meu pe oameni îi mâhneşte.
Caut un suflet de surghiun lovit,
să-i povestesc a dorului năpastă.
Toţi cei ce de obârşie-au fost rupţi,
a întâlnirii clipă o adastă.
În cin ales suspinul mi-am purtat,
şi-ntre sărmani aflai tovărăşie.
Prieten fiecare îşi zicea,
dar nimeni taina n-a vrut să mi-o ştie.
Nu e departe taina de suspin;
luminile-i privirii sunt ascunse,
ca sufletul de nimenea văzut,
dar trup şi suflet sunt întrepătrunse.
Nu vânt, ci foc este al trestiei zvon.
Cine de foc nu-i stăpânit, să piară!
În trestii-s ale dragostei văpăi,
tot dragoste şi-n vinul ce dogoară.
La trestii zvonitoare taina-şi spun
iubiţii, când surghiunul îi dezbină.
Venin e-n cânt şi leac adormitor,
pe cel nebun din dragoste-l alină."
de despărţiri ea ne vorbeşte.
"De când m-au secerat din stuf,
suspinul meu pe oameni îi mâhneşte.
Caut un suflet de surghiun lovit,
să-i povestesc a dorului năpastă.
Toţi cei ce de obârşie-au fost rupţi,
a întâlnirii clipă o adastă.
În cin ales suspinul mi-am purtat,
şi-ntre sărmani aflai tovărăşie.
Prieten fiecare îşi zicea,
dar nimeni taina n-a vrut să mi-o ştie.
Nu e departe taina de suspin;
luminile-i privirii sunt ascunse,
ca sufletul de nimenea văzut,
dar trup şi suflet sunt întrepătrunse.
Nu vânt, ci foc este al trestiei zvon.
Cine de foc nu-i stăpânit, să piară!
În trestii-s ale dragostei văpăi,
tot dragoste şi-n vinul ce dogoară.
La trestii zvonitoare taina-şi spun
iubiţii, când surghiunul îi dezbină.
Venin e-n cânt şi leac adormitor,
pe cel nebun din dragoste-l alină."
Carmen Sylva
Biografie Carmen Sylva
Majestatea Sa Elisabeta, Regina a României, Principesă de Wied - pe numele său complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied - (n. 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania - d. 18 februarie 1916, Curtea de Argeş) este numele sub care a mai fost cunoscută Regina Elisabeta a României, întâia regină a României, soţia lui Carol I Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege român al dinastei Hohenzollern, a fost o patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poet, eseist, scriitor. Este, de asemenea, cunoscută sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, ca patroană a artelor purta pseudonimul Carmen Sylva, iar ca fondatoare de instituţii caritabile a fost supranumită de oamenii din popor Mama răniţilor.
S-a născut pe 29 decembrie 1843 în castelul Monrepos din Neuwied (astăzi în unul din cele 16 state federale ale Germaniei, Rheinland-Pfalz) pe Rin şi a murit pe data de 2 martie 1916 în Bucureşti. Mormântul său se găseşte la Mănăstirea Curtea de Argeş, unde sunt îngropaţi toţi Regii României.
Elisabeta era fiica lui Hermann, prinţ de Wied. În 1869 Principesa Elisabeta de Wied se căsătoreşte cu Domnitorul Carol I al României, devenind astfel prima regină a României.
Prinţesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Karl von Hohenzollern, care a guverant sub numele regal de Carol I de România. În acea vreme Principalitatea era sub tutela Imperiului Otoman. După Războiul de Independenţă din 1877 şi Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat în 1881 şi Elisabeta a devenit prima Regină de România.
În timpul războiului din 1877, Elisabeta a înfiinţat spitale, servicii de ambulanţă şi îngrijire şi a procurat medicamente pentru răniţi. Regina Elisabeta s-a implicat energic în sprijinirea artelor şi a societăţii filantropice, prin intermediul cărora a încurajat doamnele din înalta societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri şi în gestionarea actelor caritabile. În absenţa unui sistem de caritate, Societatea Regina Elisabeta a reginei, fondată în 1893, a tratat benevol circa 17.000 de pacienţi pe an, a distribuit medicamente gratuite şi a monitorizat starea familiilor nevoiaşe.
Regina a avut şi iniţiativa de a identifica potenţialul meşteşugurilor româneşti. Ea însăşi se înveşmânta adesea în portul naţional românesc, socotit până atunci strai al ţăranilor, şi a încurajat doamnele din suita ei să facă la fel, dându-i astfel o valoare socială deosebită. Regina a organizat la castelul regal de la Sinaia un centru de meşteşuguri naţionale.
A făcut o datorie din a încuraja tinerii talentaţi să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina şi-a făcut un anturaj de artişti în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescu şi a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu şi poetul Vasile Alecsandri.
A fost poetă şi prozatoare, o admiratoare sinceră a poetului român Mihai Eminescu, pe care l-a recompensat cu ordinul Bene Merenti, însoţit de o importantă sumă de bani dar cuprins de o furie anti dinastică poetul a refuzat să ridice premiul. Era o pasionată cititoare a poemelor sale, după cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă de Titu Maiorescu lui Eminescu.
Relaţiile dintre Mihai Eminescu şi regele Carol I, erau destul de tensionate după ce Mihai Eminescu a folosit, ca să-l caracterizeze pe rege formula cu valoare derogativă Carol îngăduitorul într-un editorial din gazeta conservatoare Timpul.
Mihai Eminescu era adeptul unei monarhii autoritariste, dar Constituţia de la 1866 dădea regelui doar puterile unei monarhii constituţionale, măsură de precauţie care urma să împiedice orice nouă tentativă de dictatură regală după precedentul istoric al domniei prinţului pământean Alexandru Ioan Cuza.
Pseudonimul său literar era Carmen Sylva, ceea ce se traduce din limba latină prin "Cântecul pădurii". Se fotografia în faţa maşinii de scris şi este cunoscut faptul că în prima reclamă publicitară din lume de tip testimonial pentru o companie producătoare de maşini de scris apărea chiar regina României. Casa regală a României, nefiind prea bogată (a se vedea celebra poveste privind Coroana de oţel), îşi completa veniturile din publicitate!
A fost supranumită regina scriitoare, a scris poeme, basme, povestiri, romane, lucrări cu caracter memorialistic. A tradus din opera lui Pierre Loti. Reşedinţa ei preferată era Castelul Peleş, unde îşi ţinea şi biblioteca.
Regina Carmen Sylva şi-a devotat întreaga ei viaţă desăvîrşirii spirituale, şi carierei de scriitor. A scris în mai multe limbi, fiind fluentă şi perfect inteligibilă în germană, franceză, engleză şi română. Cunoştea la perfecţie limba latină şi limba greacă. A colaborat la scrierea mai multor cărţi cu doamna ei de curte, Mite Kremnitz, una dintre iubitele lui Mihai Eminescu. Mite era cumnata lui Titu Maiorescu, şi a devenit eroina principală a unui roman de dragoste scris de Eugen Lovinescu, Mite(1934), despre povestea de dragoste dintre cei doi, la fel de faimoasă ca relaţia cu Veronica Micle. Titu Maiorescu era căsătorit cu Klara Kremnitz, dar după moartea prematură a acesteia, în urma unui cancer la sân îşi notează în Jurnal interesul său pentru Mite. Prin intermediul lui Mite Kremnitz Carmen Sylva l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. Într-o scrisoare pe care Titu Maiorescu i-o trimite lui Mihai Eminescu şi care conţinea asigurări că volumul de Poesii îngrijit de Maiorescu şi publicat în 1883 la editura Socec, acesta îi transmite poetului că la curtea de la Castelul Peleş doamnele de curte şi regina însăşi au învăţat deja poeziile sale pe de rost!
Majestatea Sa Elisabeta, Regina a României, Principesă de Wied - pe numele său complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied - (n. 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania - d. 18 februarie 1916, Curtea de Argeş) este numele sub care a mai fost cunoscută Regina Elisabeta a României, întâia regină a României, soţia lui Carol I Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege român al dinastei Hohenzollern, a fost o patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poet, eseist, scriitor. Este, de asemenea, cunoscută sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, ca patroană a artelor purta pseudonimul Carmen Sylva, iar ca fondatoare de instituţii caritabile a fost supranumită de oamenii din popor Mama răniţilor.
S-a născut pe 29 decembrie 1843 în castelul Monrepos din Neuwied (astăzi în unul din cele 16 state federale ale Germaniei, Rheinland-Pfalz) pe Rin şi a murit pe data de 2 martie 1916 în Bucureşti. Mormântul său se găseşte la Mănăstirea Curtea de Argeş, unde sunt îngropaţi toţi Regii României.
Elisabeta era fiica lui Hermann, prinţ de Wied. În 1869 Principesa Elisabeta de Wied se căsătoreşte cu Domnitorul Carol I al României, devenind astfel prima regină a României.
Prinţesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Karl von Hohenzollern, care a guverant sub numele regal de Carol I de România. În acea vreme Principalitatea era sub tutela Imperiului Otoman. După Războiul de Independenţă din 1877 şi Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat în 1881 şi Elisabeta a devenit prima Regină de România.
În timpul războiului din 1877, Elisabeta a înfiinţat spitale, servicii de ambulanţă şi îngrijire şi a procurat medicamente pentru răniţi. Regina Elisabeta s-a implicat energic în sprijinirea artelor şi a societăţii filantropice, prin intermediul cărora a încurajat doamnele din înalta societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri şi în gestionarea actelor caritabile. În absenţa unui sistem de caritate, Societatea Regina Elisabeta a reginei, fondată în 1893, a tratat benevol circa 17.000 de pacienţi pe an, a distribuit medicamente gratuite şi a monitorizat starea familiilor nevoiaşe.
Regina a avut şi iniţiativa de a identifica potenţialul meşteşugurilor româneşti. Ea însăşi se înveşmânta adesea în portul naţional românesc, socotit până atunci strai al ţăranilor, şi a încurajat doamnele din suita ei să facă la fel, dându-i astfel o valoare socială deosebită. Regina a organizat la castelul regal de la Sinaia un centru de meşteşuguri naţionale.
A făcut o datorie din a încuraja tinerii talentaţi să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina şi-a făcut un anturaj de artişti în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescu şi a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu şi poetul Vasile Alecsandri.
A fost poetă şi prozatoare, o admiratoare sinceră a poetului român Mihai Eminescu, pe care l-a recompensat cu ordinul Bene Merenti, însoţit de o importantă sumă de bani dar cuprins de o furie anti dinastică poetul a refuzat să ridice premiul. Era o pasionată cititoare a poemelor sale, după cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă de Titu Maiorescu lui Eminescu.
Relaţiile dintre Mihai Eminescu şi regele Carol I, erau destul de tensionate după ce Mihai Eminescu a folosit, ca să-l caracterizeze pe rege formula cu valoare derogativă Carol îngăduitorul într-un editorial din gazeta conservatoare Timpul.
Mihai Eminescu era adeptul unei monarhii autoritariste, dar Constituţia de la 1866 dădea regelui doar puterile unei monarhii constituţionale, măsură de precauţie care urma să împiedice orice nouă tentativă de dictatură regală după precedentul istoric al domniei prinţului pământean Alexandru Ioan Cuza.
Pseudonimul său literar era Carmen Sylva, ceea ce se traduce din limba latină prin "Cântecul pădurii". Se fotografia în faţa maşinii de scris şi este cunoscut faptul că în prima reclamă publicitară din lume de tip testimonial pentru o companie producătoare de maşini de scris apărea chiar regina României. Casa regală a României, nefiind prea bogată (a se vedea celebra poveste privind Coroana de oţel), îşi completa veniturile din publicitate!
A fost supranumită regina scriitoare, a scris poeme, basme, povestiri, romane, lucrări cu caracter memorialistic. A tradus din opera lui Pierre Loti. Reşedinţa ei preferată era Castelul Peleş, unde îşi ţinea şi biblioteca.
Regina Carmen Sylva şi-a devotat întreaga ei viaţă desăvîrşirii spirituale, şi carierei de scriitor. A scris în mai multe limbi, fiind fluentă şi perfect inteligibilă în germană, franceză, engleză şi română. Cunoştea la perfecţie limba latină şi limba greacă. A colaborat la scrierea mai multor cărţi cu doamna ei de curte, Mite Kremnitz, una dintre iubitele lui Mihai Eminescu. Mite era cumnata lui Titu Maiorescu, şi a devenit eroina principală a unui roman de dragoste scris de Eugen Lovinescu, Mite(1934), despre povestea de dragoste dintre cei doi, la fel de faimoasă ca relaţia cu Veronica Micle. Titu Maiorescu era căsătorit cu Klara Kremnitz, dar după moartea prematură a acesteia, în urma unui cancer la sân îşi notează în Jurnal interesul său pentru Mite. Prin intermediul lui Mite Kremnitz Carmen Sylva l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. Într-o scrisoare pe care Titu Maiorescu i-o trimite lui Mihai Eminescu şi care conţinea asigurări că volumul de Poesii îngrijit de Maiorescu şi publicat în 1883 la editura Socec, acesta îi transmite poetului că la curtea de la Castelul Peleş doamnele de curte şi regina însăşi au învăţat deja poeziile sale pe de rost!
Copacul
Caldul soare-al verii ţese-acum ferice
Fire lungi prin aer, tort de-argint curat;
Bate-o dulce boare câmpu 'nrourat
Legănând prin lanuri aurul din spice.
Fire lungi prin aer, tort de-argint curat;
Bate-o dulce boare câmpu 'nrourat
Legănând prin lanuri aurul din spice.
Frunzele gătite ca de sărbători
Râd, pe spate vesel capul şi-l aruncă –
Un copac, el singur, gol de tot pe luncă
Stă 'ntratâta lume de cântări şi flori.
Râd, pe spate vesel capul şi-l aruncă –
Un copac, el singur, gol de tot pe luncă
Stă 'ntratâta lume de cântări şi flori.
N'are bucurie nici de vânt şi ploae,
Nici de cânt de paseri, nici de cuib cu pui;
Din podoaba 'ntreagă a vieţii lui
Nu-i rămase bietul nici măcar o foae.
Nici de cânt de paseri, nici de cuib cu pui;
Din podoaba 'ntreagă a vieţii lui
Nu-i rămase bietul nici măcar o foae.
Ce ruşine, Doamne! Cât de bucuros
Tu te-ai duce, duce să te-ascunzi departe
Prin pustii cu neguri, printre stânci deşarte,
Ori să vie vântul să te-asvârlă jos.
Tu te-ai duce, duce să te-ascunzi departe
Prin pustii cu neguri, printre stânci deşarte,
Ori să vie vântul să te-asvârlă jos.
Dar el stă, sărmanul, stă 'nrădăcinat –
Iată vie-un fulger şi-o să mori! Nu plânge!
Nu! Veni furtuna vai, numai spre-a frânge
Crengi din el, lăsându-l şi mai ruşinat!
Iată vie-un fulger şi-o să mori! Nu plânge!
Nu! Veni furtuna vai, numai spre-a frânge
Crengi din el, lăsându-l şi mai ruşinat!
Sonet
Precum lumina unui singur soare
Prin lumea 'ntreagă-şi răspândeşte focul,
Chemând la viaţă nouă pe tot locul
Puterea cea'n etern renăscătoare,
Prin lumea 'ntreagă-şi răspândeşte focul,
Chemând la viaţă nouă pe tot locul
Puterea cea'n etern renăscătoare,
Se luptă 'n veci prin nori să se strecoare
Şi' n văi şi munţi şi 'n codrii vezi tu jocul
Lucorii ei ce-aduce iar norocul
Bogatei toamne-a-tot-dăruitoare:
Şi' n văi şi munţi şi 'n codrii vezi tu jocul
Lucorii ei ce-aduce iar norocul
Bogatei toamne-a-tot-dăruitoare:
Un suflet mare tot aşa învie
Cu sfântu-i foc ce 'n juru-i răspândeşte
Pe cei ce stau pierduţi în letargie,
Cu sfântu-i foc ce 'n juru-i răspândeşte
Pe cei ce stau pierduţi în letargie,
Nu vrea să facă robi şi nu orbeşte,
Că el e creator nici el nu ştie,
Dar singur Domn el totul stăpâneşte.
Că el e creator nici el nu ştie,
Dar singur Domn el totul stăpâneşte.
Fluturi sărutându-se
Cu gene 'ncins-a ochii tăi
Cel ce-a creiat din veci iubirea,
Iar ei sclipiri de soare-au prins
Şi-un fulger umed li-e privirea.
Cel ce-a creiat din veci iubirea,
Iar ei sclipiri de soare-au prins
Şi-un fulger umed li-e privirea.
Cu drag eu genele-ţi ating
Cu genele-mi de tremur pline,
Din ochi clipesc aprins şi des –
Şi ast-fel te sărut pe tine.
Cu genele-mi de tremur pline,
Din ochi clipesc aprins şi des –
Şi ast-fel te sărut pe tine.
Bătând din aripi, când ne sunt
Unite-aprinsele pleoape,
E par' că soarele-ar luci
Şi 'ntr 'însul ne-am uita de-aproape.
Unite-aprinsele pleoape,
E par' că soarele-ar luci
Şi 'ntr 'însul ne-am uita de-aproape.
Atunci eu sorb în ochii mei
Privirea ta, şi mă 'mpresoară
Scântei, un râu adânc de foc –
Iar genele mi se scoboară.
Privirea ta, şi mă 'mpresoară
Scântei, un râu adânc de foc –
Iar genele mi se scoboară.
Se face noapte 'n jurul meu!
Eu pier în stângerea clipirii,
Bătând din ostenite-aripi,
Topit de flacăra iubirii.
Eu pier în stângerea clipirii,
Bătând din ostenite-aripi,
Topit de flacăra iubirii.
George Magheru, poet şi dramaturg
Biografie
MAGHERU George, se naste la 17/30 dec. 1892, Craiova - moare in 17 aug. 1952, Bucuresti.
Poet si dramaturg. Fiul colonelului Romulus G. Magheru si al Anei (fiica lui Ion Ghica).
Prin tata, e nepot al generalului de la 1848, G. Magheru.
Ramas orfan de tata la patru ani, e crescut la mosia de la Ghergani a familiei Ghica, unde primeste o bogata educatie artistica (muzicala, literara): bunica, Alexandrina Ghica, stralucita pianista, facuse muzica cu Liszt si Clara Schumann; mama.
Ana Magheru, studiase la Scoala de Belle Arte din Londra. Scoala primara la Bucuresti, la „Sf. Gheorghe", liceul „Gh. Lazar" (bacalaureatul in 1911); in acelasi an se inscrie la Facultatea de Medicina din Bucuresti (absolvita in 1920). Izbucnirea razboiului il prinde in anul VI de facultate; pleaca pe front ca medic sublocotenent, se imbolnaveste de febra recurenta si tifos exantematic, dar refuza sa se reformeze si ramine in Moldova pina la demobilizare. Doctor in medicina (1920), isi incepe activitatea de cercetator la Institutul Cantacuzino, unde va functiona pina la moarte, Autor (in colab. cu sotia sa Alice, medic microbiolog) a numeroase lucrari de specialitate. Desi scrie versuri de la 14 ani, debuteaza tirziu, consacrindu-se creatiei literare dupa 1923, cind, bolnav, se retrage o vreme la Sinaia. Debut editorial cu drama Tudor Ardeleanu (1926), urmata de O legenda (1927), ambele formind ciclul Latinii la Dunare.
Primul volum de poezie Capricii (1929), cuprinde, dupa opinia lui Adrian Maniu, texte „interesante si antipoetice". Sugestia e fructificata polemic in titlul culegerii urmatoare, intitulata Poezii antipoetice (1933). Urmeaza Poeme in limba pasareasca (1936), Coarde vechi si noi (1936), Poeme balcanice (1936), apoi piesele Piele de cerb (1937), Domnul Decan (1939), Egoistul (dramatizare a romanului lui G. Meredith, 1939), Oglinda fermecata sau Divina re-creatiune (1944). George Magheru n-a propus nici unui teatru piesele sale; cu toate ca nu sint lipsite de virtuti scenice, de o viziune moderna in dramaturgie si avind reale calitati in dezbaterea unor probleme moral-filosofice. De altfel, scriitorul a dus o existenta retrasa fara a participa la miscarea literara a epocii interbelice. Izolat intre laborator si un cerc de prieteni din elita artistica a vremii (G. Enescu, pictorii Steriadi, Pallady, H. Catargi, Ghiata, Iser s.a.), el a continuat sa scrie si dupa 1944, fara a mai publica insa nimic. Opera lui postuma ramine inca a fi studiata si editata. Numai o parte din poemele inedite au fost publicate, prin grija lui George Magheru Sorescu, in 1982: Cintece la marginea noptii.
George Magheru a scris o poezie profund originala, moderna prin „bizarerie", rafinament estelic, balcanism si pitoresc verbal; poezia si teatrul lui dovedesc o preocupare permanenta, cu intensa implicare si gravitate filosofica, pentru problematica existentiala si morala a intelectualului - creator si savant. Partea cea mai interesanta a operei sale lirice, cea pentru care a fost considerat - formula lansata de Perpessicius, si care s-a impus - un „fantezist", se remarca prin modernitatea unei atitudini de detasare ironica, cu rol de demitizare si relativizare.
O poezie livresca adopta un ton putin declamator; in ea se intruchipeaza un principiu „balcanic" al proteismului: calamburul, jocul de cuvinte („Sintem Orient. Sa ne dezorientam!"), asociatiile contrastante, acumularile lexicale, alaturarea neologismului, in special termen stiintific, de arhaisme pitoresti, de cuvinte luate din toate straturile limbajului, parafraza - sint forme ale schimbarii permanente, ale experimentului continuu. Ciclul balcanic din Capricii (1929) si volumul Poeme balcanice (1936) contin grupaje de versuri ilustrind nu un pitoresc de suprafata, de culoare, ci o atitudine spirituala. Lungile inventare -enumeratii ingenioase, surprinzatoare prin contraste si afinitati - definesc perfect acest spatiu spiritual - refuzat in numele „ideii latine", dar asumat, implicit, prin voluptatile limbajului. Inventarele de obiecte, de case, de categorii umane („noctambulii, somnambulii, saturninii, cerealistii, realistii"), ca si multiplicarea rolurilor, a vocilor lirice („glasul" savantului, calatorului, tembelului etc), sint utilizate si pentru a defini o „Europa decadenta". Rima rara, formele extrem de variate de aliteratie, jocurile de cuvinte, mecanica exacta a distihului, cu subtilul ei efect de umor circumscriu o poezie a jocului, a inventivitatii si a gratuitatii. George Magheru avea insa obsesia ideilor, si punctul de rezistenta al poeziilor lui sta, de multe ori, in aliajul dintre libertatea limbajului si a tonului - si gravitatea temelor.
Lasind la o parte o mai banala serie de poeme - romante melancolice, limpezi madrigale, alegorii mitologice - merita luate in considerare meditatiile filosofice-cosmologice, romantice, uneori mai greoaie, dar cu momente de mare avint liric, foarte numeroase intre postume. Ele sint sustinute de o retea de obsesii: cunoasterea prin identificare, treptele initierii, creatia, legatura organica dintre ins si univers, corespondentele cosmice ale trupului (motivul repetat al unei harti stelare in forma femeii ideale), relatia spirit-materie, idee-realitate. De aceasta categorie de poeme se apropie cel mai mult teatrul lui George Magheru. Chiar in piesele realiste (Tudor Ardeleanu, 1926; O legenda, 1927), cu atit mai mult in feeriile-parabole, el urmareste ilustrarea unor teorii. Includerea primelor doua piese (Tudor Ardeleanu si O legenda) intr-un ciclu (Latinii la Dunare) lasa sa se vada, ca si organizarea volumelor de poezii, o tendinta de sistematizare si de generalizare. Teoria, prea evidenta uneori, subliniata de personaje simbolice (de pilda de „Un istoric"), urmareste aici fie mecanismul inlocuirii claselor degenerate, fie, mai ales, definirea unui specific etnic - tocmai din perspectiva balcanismului atit de des intilnit in poeme (interferentele dintre teatru si poeme sint, de altfel, multiple, dovedind caracterul acaparator al unor idei fundamentale deplin asumate). Instabilitatea, scepticismul, ironia si blazarea sint condamnate in numele principiului creator.
Domnul Decan (1939) e o bufonerie, o farsa - tratare in registru grotesc a unui aspect al aceluiasi sistem opozitiv: impostura sistematica si oficializata. in ultimele piese, dominanta devine tema creatiei - ca solutie existentiala. Se observa coerenta logica (dictata poate de implicarea personala) a ideilor: creatia, forma de actiune, e solutia depasirii balcanismului fatal. Piele de cerb (1937) si Oglinda fermecata (1944) cuprind motive de basm, personaje si situatii simbolice si sint structurale de repetarea unor situatii schematice ilustrative. Numeroase replici aforistice sau poetice nu au o valoare dramatica, dar prezinta avantajul ca amanuntesc si clarifica scheletul ideatic al poeziei lui George Magheru. in Piele de cerb implinirea destinului uman e aflata - dupa multiple incercari (in cunoastere stiintifica, arta, familie, natura, placere, reculegere filosofica etc.) si dupa oscilatii intre avint si dezgust (Vapaila si Gerila) - in creatie - ca mod de actiune si daruire.
Oglinda fermecata ilustreaza de la inceput dramele creatorului (scriitorul Luciu - dublat mitologic de Lucifer), caracterizat prin pasiunea cunoasterii si jertfa si ajungind la o solutie suprema: recrearea universului si a eului, entitati identificate; piesa contine si un mai concret, etic si estetic, „catehism de scriitor". E destul de evidenta consecventa ideilor si posibilitatea de a integra toate creatiile lui George Magheru intr-un sistem coerent; insusi umorul sau capata astfel valoarea unei atitudini filosofice asumate, in cadrul doritei sinteze dintre materie si spirit.
Poet si dramaturg. Fiul colonelului Romulus G. Magheru si al Anei (fiica lui Ion Ghica).
Prin tata, e nepot al generalului de la 1848, G. Magheru.
Ramas orfan de tata la patru ani, e crescut la mosia de la Ghergani a familiei Ghica, unde primeste o bogata educatie artistica (muzicala, literara): bunica, Alexandrina Ghica, stralucita pianista, facuse muzica cu Liszt si Clara Schumann; mama.
Ana Magheru, studiase la Scoala de Belle Arte din Londra. Scoala primara la Bucuresti, la „Sf. Gheorghe", liceul „Gh. Lazar" (bacalaureatul in 1911); in acelasi an se inscrie la Facultatea de Medicina din Bucuresti (absolvita in 1920). Izbucnirea razboiului il prinde in anul VI de facultate; pleaca pe front ca medic sublocotenent, se imbolnaveste de febra recurenta si tifos exantematic, dar refuza sa se reformeze si ramine in Moldova pina la demobilizare. Doctor in medicina (1920), isi incepe activitatea de cercetator la Institutul Cantacuzino, unde va functiona pina la moarte, Autor (in colab. cu sotia sa Alice, medic microbiolog) a numeroase lucrari de specialitate. Desi scrie versuri de la 14 ani, debuteaza tirziu, consacrindu-se creatiei literare dupa 1923, cind, bolnav, se retrage o vreme la Sinaia. Debut editorial cu drama Tudor Ardeleanu (1926), urmata de O legenda (1927), ambele formind ciclul Latinii la Dunare.
Primul volum de poezie Capricii (1929), cuprinde, dupa opinia lui Adrian Maniu, texte „interesante si antipoetice". Sugestia e fructificata polemic in titlul culegerii urmatoare, intitulata Poezii antipoetice (1933). Urmeaza Poeme in limba pasareasca (1936), Coarde vechi si noi (1936), Poeme balcanice (1936), apoi piesele Piele de cerb (1937), Domnul Decan (1939), Egoistul (dramatizare a romanului lui G. Meredith, 1939), Oglinda fermecata sau Divina re-creatiune (1944). George Magheru n-a propus nici unui teatru piesele sale; cu toate ca nu sint lipsite de virtuti scenice, de o viziune moderna in dramaturgie si avind reale calitati in dezbaterea unor probleme moral-filosofice. De altfel, scriitorul a dus o existenta retrasa fara a participa la miscarea literara a epocii interbelice. Izolat intre laborator si un cerc de prieteni din elita artistica a vremii (G. Enescu, pictorii Steriadi, Pallady, H. Catargi, Ghiata, Iser s.a.), el a continuat sa scrie si dupa 1944, fara a mai publica insa nimic. Opera lui postuma ramine inca a fi studiata si editata. Numai o parte din poemele inedite au fost publicate, prin grija lui George Magheru Sorescu, in 1982: Cintece la marginea noptii.
George Magheru a scris o poezie profund originala, moderna prin „bizarerie", rafinament estelic, balcanism si pitoresc verbal; poezia si teatrul lui dovedesc o preocupare permanenta, cu intensa implicare si gravitate filosofica, pentru problematica existentiala si morala a intelectualului - creator si savant. Partea cea mai interesanta a operei sale lirice, cea pentru care a fost considerat - formula lansata de Perpessicius, si care s-a impus - un „fantezist", se remarca prin modernitatea unei atitudini de detasare ironica, cu rol de demitizare si relativizare.
O poezie livresca adopta un ton putin declamator; in ea se intruchipeaza un principiu „balcanic" al proteismului: calamburul, jocul de cuvinte („Sintem Orient. Sa ne dezorientam!"), asociatiile contrastante, acumularile lexicale, alaturarea neologismului, in special termen stiintific, de arhaisme pitoresti, de cuvinte luate din toate straturile limbajului, parafraza - sint forme ale schimbarii permanente, ale experimentului continuu. Ciclul balcanic din Capricii (1929) si volumul Poeme balcanice (1936) contin grupaje de versuri ilustrind nu un pitoresc de suprafata, de culoare, ci o atitudine spirituala. Lungile inventare -enumeratii ingenioase, surprinzatoare prin contraste si afinitati - definesc perfect acest spatiu spiritual - refuzat in numele „ideii latine", dar asumat, implicit, prin voluptatile limbajului. Inventarele de obiecte, de case, de categorii umane („noctambulii, somnambulii, saturninii, cerealistii, realistii"), ca si multiplicarea rolurilor, a vocilor lirice („glasul" savantului, calatorului, tembelului etc), sint utilizate si pentru a defini o „Europa decadenta". Rima rara, formele extrem de variate de aliteratie, jocurile de cuvinte, mecanica exacta a distihului, cu subtilul ei efect de umor circumscriu o poezie a jocului, a inventivitatii si a gratuitatii. George Magheru avea insa obsesia ideilor, si punctul de rezistenta al poeziilor lui sta, de multe ori, in aliajul dintre libertatea limbajului si a tonului - si gravitatea temelor.
Lasind la o parte o mai banala serie de poeme - romante melancolice, limpezi madrigale, alegorii mitologice - merita luate in considerare meditatiile filosofice-cosmologice, romantice, uneori mai greoaie, dar cu momente de mare avint liric, foarte numeroase intre postume. Ele sint sustinute de o retea de obsesii: cunoasterea prin identificare, treptele initierii, creatia, legatura organica dintre ins si univers, corespondentele cosmice ale trupului (motivul repetat al unei harti stelare in forma femeii ideale), relatia spirit-materie, idee-realitate. De aceasta categorie de poeme se apropie cel mai mult teatrul lui George Magheru. Chiar in piesele realiste (Tudor Ardeleanu, 1926; O legenda, 1927), cu atit mai mult in feeriile-parabole, el urmareste ilustrarea unor teorii. Includerea primelor doua piese (Tudor Ardeleanu si O legenda) intr-un ciclu (Latinii la Dunare) lasa sa se vada, ca si organizarea volumelor de poezii, o tendinta de sistematizare si de generalizare. Teoria, prea evidenta uneori, subliniata de personaje simbolice (de pilda de „Un istoric"), urmareste aici fie mecanismul inlocuirii claselor degenerate, fie, mai ales, definirea unui specific etnic - tocmai din perspectiva balcanismului atit de des intilnit in poeme (interferentele dintre teatru si poeme sint, de altfel, multiple, dovedind caracterul acaparator al unor idei fundamentale deplin asumate). Instabilitatea, scepticismul, ironia si blazarea sint condamnate in numele principiului creator.
Domnul Decan (1939) e o bufonerie, o farsa - tratare in registru grotesc a unui aspect al aceluiasi sistem opozitiv: impostura sistematica si oficializata. in ultimele piese, dominanta devine tema creatiei - ca solutie existentiala. Se observa coerenta logica (dictata poate de implicarea personala) a ideilor: creatia, forma de actiune, e solutia depasirii balcanismului fatal. Piele de cerb (1937) si Oglinda fermecata (1944) cuprind motive de basm, personaje si situatii simbolice si sint structurale de repetarea unor situatii schematice ilustrative. Numeroase replici aforistice sau poetice nu au o valoare dramatica, dar prezinta avantajul ca amanuntesc si clarifica scheletul ideatic al poeziei lui George Magheru. in Piele de cerb implinirea destinului uman e aflata - dupa multiple incercari (in cunoastere stiintifica, arta, familie, natura, placere, reculegere filosofica etc.) si dupa oscilatii intre avint si dezgust (Vapaila si Gerila) - in creatie - ca mod de actiune si daruire.
Oglinda fermecata ilustreaza de la inceput dramele creatorului (scriitorul Luciu - dublat mitologic de Lucifer), caracterizat prin pasiunea cunoasterii si jertfa si ajungind la o solutie suprema: recrearea universului si a eului, entitati identificate; piesa contine si un mai concret, etic si estetic, „catehism de scriitor". E destul de evidenta consecventa ideilor si posibilitatea de a integra toate creatiile lui George Magheru intr-un sistem coerent; insusi umorul sau capata astfel valoarea unei atitudini filosofice asumate, in cadrul doritei sinteze dintre materie si spirit.
OPERA:
Tudor Ardeleana, drama in 4 acte, Bucuresti, 1926; O legenda, drama in 4 acte. Bucuresti, 1927; Capricii, versuri. Bucuresti, 1929; Poezii antipoetice. Bucuresti, 1933; Poeme in limba pasareasca. Bucuresti, 1936; Coarde vechi si noi. Bucuresti, 1936; Poeme balcanice. Bucuresti, 1936; Piele de cerb, pretext dramatic pentru meditatiune. Bucuresti, 1937; Domnul Decan, comedie in 4 acte, Bucuresti, 1939; Egoistul, comedie in 4 acte dupa un roman de G. Meredith, Bucuresti, 1939; Oglinda fermecata sau Divina re-creatiune, tragedie in 3 acte, Craiova, 1944; Poezii antipoetice (antologie), cuvint inainte de Perpessicius, ed. ingrijita de R. Vulpescu, Bucuresti, 1966; Teatru, pref. de B. Elvin. fisa biobibliografica de R. Vulpescu, Bucuresti, 1972; Ctntece la marginea noptii, poeme inedite, ed. ingrijita si prefatata de M. Sorescu, Craiova, 1982. |
REFERINTE CRITICE:
Perpessicius, Mentiuni, III; Al. Piru. Panorama; I. Rotaru, O istorie, II; M. Muthu, in Echinox, nr. 8-9, 1972; idem. Orientari cubice, 1972; Ov.S. Croh-malniceanu. Literatura, II, III; M. Muthu, Literatura romana si spiritul sud-est european, 1976; Al. Piru, Istoria literaturii romane de la inceput pina azi, 1981; S. Foarta, in Orizont, nr. 43, 1982; FI. Miu, in Ramuri, nr. 11, 1982; Dana Dumitriu, in Romania literara, nr. 12, 1983. |
Serenadă dublă
El şi ea îşi leagănă gondola;
Valurile le dansează farandola.
Valurile le dansează farandola.
Un clăcaş loveşte-n Bărăgan cu sapa,
Şi e trist parcă îşi sapă groapa.
Şi e trist parcă îşi sapă groapa.
Pustele au pus sub ei cămile,
Câmpul şi oraşul - campanule, campanile.
Câmpul şi oraşul - campanule, campanile.
El sapă gândind. Cruntul război
Din molari i-a defalcat vreo doi.
Din molari i-a defalcat vreo doi.
Lido moare-ntr-un amurg serafic,
Litografic, crisografic, litocrisografic.
Litografic, crisografic, litocrisografic.
Statuie antică în ruină
Pe voluptatea care rotunji frumosul pântec,
încât e prins în piatra - vecinic cântec -
se reazimă acuma prăfuite tufe de urzici...
Din rănile frumoasei coapse ies furnici...
Iubirea a creat această mică şi subtilă gură
pe care dalta a sculptat-o în căldură...
Acum, în al iubirii cald şi dulce leagăn,
îşi face plasa "cap de mort", păros păiangăn.
A fost creată fruntea într-o lungă meditaţie
din care n-a lipsit o voluptuoasă graţie:
ideea fecundată de eterna frumuseţe...
Din acest gând cuprins în suprafeţe
şi ros de ploi, de geruri şi de gârle,
ies guşteri, scolopendre şi şopârle.
încât e prins în piatra - vecinic cântec -
se reazimă acuma prăfuite tufe de urzici...
Din rănile frumoasei coapse ies furnici...
Iubirea a creat această mică şi subtilă gură
pe care dalta a sculptat-o în căldură...
Acum, în al iubirii cald şi dulce leagăn,
îşi face plasa "cap de mort", păros păiangăn.
A fost creată fruntea într-o lungă meditaţie
din care n-a lipsit o voluptuoasă graţie:
ideea fecundată de eterna frumuseţe...
Din acest gând cuprins în suprafeţe
şi ros de ploi, de geruri şi de gârle,
ies guşteri, scolopendre şi şopârle.
Glasul tembelului
Aveam în vis gospodăria plină.
Furnicile îmi măcinau făină.
Păstram la stână mieii Domnului şi cuci
În staul, pentru lapte şi lăptuci.
Un cal cu şorţ îmi mătura ograda...
Îşi cultiva în straturi drepte coada,
Şi mie-mi semăna o bella-dona.
Acolo cedrii îmi câtau din diblă...
Din arborele-pâine mâncam jimblă...
Din arborele de cafea, cafeaua fină...
Făceam un foc isteţ la rădăcină
Şi boabele ieşeau gata prăjite;
O coropişniţă mi le dădea râşnite...
Şi-ntr-un izvor termal, ca dintr-o ceaşcă,
Turceşte beam cafea turcească.
(Capricii, 1929)
TEATRU/FILM 17 Decembrie
Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian
GÂNDURI PESTE TIMP 17 Decembrie
Take Ionescu
Regina Elisabeta a României (Carmen Sylva)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu