MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MIERCURI 18 DECEMBRIE 2019
PARTEA ÎNTÂI

Bună dimineața, prieteni!
Se continuă blocarea mea și nu pot trimite materiale în grupurile tematice în care sunt membru, ci numai în cele pe care le administrez!

Colinde de craciun colaj Nou 2020

ISTORIE PE ZILE 18 Decembrie

Evenimente

· 218 î.Hr.: Al Doilea Război Punic: Bătălia de la Trebia – forțele cartagineze conduse de Hannibal au învins armata Republicii Romane. Generalul cartaginez a fost unul dintre cei mai străluciți comandanți militari din istorie și unul dintre cei mai mari dușmani ai Romei. Al doilea război punic a fost conflictul dintre Roma și Cartagina ce a durat între anii 218 i.e.n. și 202 i.e.n., purtat timp de șaisprezece ani în Europa și în Africa. Bătălia de la Trebia (sau Trebbia), a fost una din marile bătălii ale celui de-al doilea război punic, bătălie desfășurată între forțele cartagineze conduse de Hannibal și armata Republicii Romane condusă de consulul Titus Sempronius Longus, în anul 218 î.Hr. Hannibal (247 – 183/182/181 î.Hr.) om de stat și general cartaginez, considerat unul dintre cei mai străluciți comandanți militari din istorie și unul dintre cei mai mari dușmani ai Republicii Romane.

· 1271: Kublai Khan redenumește imperiul său "Yuan" (元 yuán), marcând oficial începutul Dinastiei Yuan în Mongolia și China. Kubilai Han (1215 – 1294), a fost unul din nepoții întemeietorului Imperiului mongol, Genhis Han. A fost împăratul Chinei intre 5 mai 1260 – 18 februarie 1294 si este considerat a fi fost unul dintre cei mai importanți conducători mongoli. În anul 1253, Kubilai s-a convertit la religia budistă. A luat măsuri în sprijinul ei și al mănăstirilor din Tibet, budismul ajungand in timpul domniei sale, religie de stat.

· 1352: Este ales Papa, Innocentiu al VI– lea, născut Stephen Aubert, în Corrèze Beyssac în anul 1328, decedat la 12 septembrie 1362. A fost episcop de Noyon și episcop de Clermont, apoi Papa în Avignon, 1352-1362, ca succesor al Papei Clement al VI-lea (1342 – 1352) si al cincilea Papa de la Avignon.

· 1622: Fortele portugheze inving in batalia de la Mbumbi o armata a regatului Kongo,in actuala Angola.

· 1644: Odată cu împlinirea vârstei de 18 ani regina Cristina a Suediei preia puterea deși încoronarea este amânată din cauza războiului cu Danemarca. Cristina (suedeză Kristina Augusta; 18 decembrie 1626 – 19 aprilie 1689), mai târziu cunoscută drept Cristina Alexandra și uneori Contesa Dohna, regină a Suediei din 1632 până în 1654. A fost singurul copil legitim supraviețuitor al regelui Gustavus Adolphus al Suediei și a soției lui Maria Eleonora de Brandenburg. La vârsta de șase ani i-a succedat tatălui ei la tronul Suediei după moartea acestuia în bătălia de la Lützen (1632) în timpul Războiului de Treizeci de Ani.

· 1777: In Statele Unite este sărbătorita pentru prima data Ziua Recunostintei, marcându-se victoria recentă a revolutionarilor americani contra trupelor britanice în Bătălia de la Saratoga, din luna octombrie.

· 1787: New Jersey a devenit cel de-al treilea stat american care a ratificat Constituția SUA.

· 1835: Impăratul Rusiei aprobă decizia Senatului de a întemeia pe lîngă cele 6 judeţe existente în Basarabia ţaristă (Hotin, Iaşi, Orhei, Bender, Leova şi Akkerman) încă două: Orhei şi Soroca (din părţi ale judeţelor Hotin, Iaşi şi Orhei, celui din urmă schimbîndu-i-se denumirea în Chişinău). Administraţiei speciale a oraşului Ismail (Izmailskoe Gradonacealstvo) i-au fost subordonate cîteva sate situate între lacurile Chitai şi Sasic. Tîrgurile Orhei şi Soroca, devenind centre judeţene, sunt declarate oraşe. Administraţia judeţului Leova este trecută în tîrgul Frumoasa, căruia i se schimbă denumirea în Cahul, la fel şi judeţului modificîndu-i-se denumirea în Cahul.

· 1865: Scalvia a fost abolită o dată cu intrarea în vigoare a celui de-al 13-lea amendament din Constituția SUA, in care se preciza ca pe teritoriul statului nu mai pot sa existe sclavi. Inca dinainte de Razboiul Civil, mai multi lideri politici americani, in frunte cu Abraham Lincoln, au militat pentru eliberarea negrilor, idee care a provocat mania sudistilor. Disputele intre sustinatorii celor doua tabere au fost extrem de aprinse de-a lungul anilor. Lincoln nu a cedat insa, astfel incat, prin reprezentantii Partidului Republican, a pus in dezbaterea Congresului un amendament in care se prevedea abolirea sclaviei. In aprilie 1964, Senatul si-a dat votul favorabil, insa nu acelasi lucru s-a intamplat si in Camera Reprezentantilor. Abia in ianuarie 1865, amendamentul a trecut in Congres, iar pana la sfarsitul anului mai multe state americane au ratificat actul. Pe 2 decembrie, Alabama a fost cel de-al 27-lea stat care a recunoscut actul normativ facand posibila formarea majoritatii pentru adoptarea oficiala a acestuia si desfiintarea sclaviei dupa mai bine de doua secole.

· 1865: Se încheie la Bucureşti in România, Convenţia româno-sîrbă privind reglementarea serviciului telegrafic.

· 1870: În România, începe să guverneze intre 18 decembrie 1870 – 11 martie 1871, cabinetul liberal prezidat de Ion Ghica.

· 1892: Premiera baletului Spărgătorul de nuci de Ceaikovski are loc la "Mariinsky Theatre" în St. Petersburg.

· 1911: Prima expoziție a grupării "Blaue Reiter" (Kandinsky, Jawlensky, Marc, Kubin, Gabriele Munter) se deschide la Galeria Thamnhauser din Munchen, cuprinzând o retrospectivă Douanier Rousseau, lucrări de Delaunay, Kandinsky, Macke, Marc, Munter, Arnold Schonberg.

· 1916: Primul război mondial: Se sfârșește Bătălia de la Verdun, dintre trupele germane și cele franceze. Bătălia de la Verdun, a mai fost numită și „Abatorul” deoarece numărul de morți, răniți și dispăruți se ridică la 700 000 de persoane Dacă la Marna în 1914 a fost o bătălie în stil clasic, care s-a clarificat în câteva zile, la Verdun a fost prima bătălie care a avut toate caracteristicile războiului de tip nou. Bătălia de la Verdun a fost cunoscută după remarca « Ils ne passeront pas » (Ei NU vor trece) atribuită lui Robert Nivelle. Pentru francezi bătălia de la Verdun a fost, după cea de la Marna, al doilea moment culminant al Primului Război Mondial.

· 1917: La Tiraspol s-a desfășurat Primul Congres al Moldovenilor din stînga Nistrului. La 17-18 decembrie 1917 la Tiraspol se desfășoară Primul Congres al Moldovenilor din stînga Nistrului, o consecință directă a Congresului Ostașilor Moldoveni din 20-27 octombrie 1917 de la Chișinău, la care a fost proclamată autonomia fostei Basarabii țariste. La Congesul de la Tiraspol au participat delegați reprezentanți a circa 20 de localități din județele Tiraspol și Balta, 47 ostași din garnizoana locală și alte orașe din regiune și o delegație oficială a Sfatului Țării din care făceau parte și Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Gheorghe Mare și Vasile Gafencu. De asemenea prezent la reuniune, în calitate de ziarist, a fost și Onisifor Ghibu, pe atunci redactor al gazetei Ardealul. Congresul Moldovenilor din stînga Nistrului a pus în discuție mai multe probleme de larg interes pentru populație, la fiecare capitol fiind adoptată cîte o rezoluție. Privind chestiunea școlară (Voprosul despre școli) se stipula introducerea generalizată a limbii moldovenești și a alfabetului latin; În chestiunea bisericească (Voprosul despre biserici) s-a decis ca slujbele din satele moldovenești să se facă în limba moldovenească; În chestiunea militară (Voprosul militar) s-a hotărît înființarea de polcuri moldovenești comandate de ofițeri moldoveni; în chestiunea spitalelor și judecătorilor s-a stabilit ca în toate activitățile să fie utilizată limba norodului moldovenesc, iar actele și legile să fie traduse în limba moldovenească. Dezbaterea principală s-a axat în jurul deciziei privind viitorul moldovenilor din stînga Nistrului și anume rămînerea în componența Ucrainei sau unirea cu Moldova. Decizia a fost amînată, convenindu-se la convocarea unei Adunări Naționale la care să participe toți împuterniciții satelor moldovenești din stînga Nistrului din guberniile Hersonului și Podoliei. Congresul din 17-18 decembrie de la Tiraspol a discutatat ideea unirii regiunilor românești din stînga Nistrului cu Basarabia.

· 1918: In România, la Bucureşti, se crează Partidul Ţărănesc sub conducerea învăţătorului Ion Mihalache (din Topoveni, jud.Argeş). În următorii ani, Partidul Ţărănesc fuzionează la 3/16 februarie 1919 cu Partidul Muncitor din Moldova; la 18 iulie 1921 cu Partidul Ţărănesc din Basarabia; la 22 septembrie 1922 cu Partidul Socialist-Ţărănesc, la 3 octombrie 1921 se constituie Partidul Ţărănesc din Transilvania, iar la 11 iunie 1922, Partidul Ţărănesc din Bucovina. Partidul Ţărănesc editează publicaţiile “Ţara nouă” (1919-1921), “Aurora” (1921-192).

· 1923: Secţia militară a Muzeului Naţional al României (creată în aprilie 1914) a fost transformată în instituţie de sine stătătoare, devenind Muzeul Militar Naţional, înfiinţat în 18 decembrie 1923 prin Înaltul Decret nr. 6064, semnat de regele Ferdinand I al României. Primul director al muzeului a fost generalul Constantin Ştefănescu-Amza. În 1919, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a cedat Ministerului de Război clădirea din Parcul Carol I denumită Palatul Artelor, împreună cu alte două clădiri din apropiere, pentru a adăposti expoziţiile şi patrimoniul viitorului muzeu militar. Clădirea şi exponatele au suferit pagube din cauza unui puternic incendiu din vara anului 1938 şi, din nou ca urmare a seismului din noiembrie 1940. Cele două dezastre şi izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial au dus la întreruperea activităţii muzeului. La 9 mai 1957, muzeul a fost redeschis sub titulatura de Muzeul Militar Central, întâi în imobilul din Bulevardul Nicolae Bălcescu nr. 5-7, apoi a fost mutat în clădirea fostei Şcoli de infanterie şi cavalerie din Strada Izvor nr. 137. În perioada 1975-1987, director al muzeului a fost istoricul militar general-maior Constantin Antip. În timpul directoratului său, în 1985, instituţia s-a mutat în actualul sediu din Strada Mircea Vulcănescu nr. 125-127.Clădirea a fost în trecut cazarma Regimentului de infanterie IV Ilfov nr. 21 şi, ulterior, sediul Comandamentului trupelor de grăniceri. Din 1990 instituţia a revenit la titulatura de Muzeul Militar Naţional.

· 1926: Turcia adoptă calendarul gregorian.

· 1928: A avut loc prima transmisiune a unei emisiuni umoristice la Radiodifuziunea Română (emisia inaugurală a Radioului românesc a avut loc la 1 noiembrie 1928).

· 1940: în România, se desfiinţează breslele de lucrători, funcţionari şi meseriaşi, înfiinţate în timpul dictaturii regale.

· 1944: Al doilea război mondial: Armata a IV–a româna intră pe teritoriul Cehoslovaciei pentru a participa la operațiunile militare desfășurate împotriva armatei germane.

· 1956: Japonia a fost admisă ca membru al ONU.

· 1966: Satelitul Epimetheus al lui Saturn este descoperit de Richard L. Walker.

· 1970: Premiera, la București, a spectacolului cu piesa Acești nebuni fățarnici, de Teodor Mazilu. Teodor Mazilu (sau Theodor Mazilu, n. 11 august 1930, București, d. 18 octombrie 1980), dramaturg român, autor de piese de teatru și scheciuri pentru televiziune.

· 1973: Adunarea Generala a ONU adoptă limba arabă ca limbă oficială a sa. Data de 18 decembrie devine Ziua limbii arabe.

· 1979: Adunarea Generala a ONU adoptă Convenția ce apară femeia împotriva discriminarii în domeniul politic, economic, social și cultural. România va ratifica Convenția la 7 ianuarie 1982.

· 1989: Ca urmare a protestelor izbucnite la Timisoara, Romania a inchis frontierele cu Iugoslavia, Ungaria, URSS si Bulgaria. In orasul Timisoara a fost instituita starea de necesitate, primarul Petre Mot anuntand acest lucru in cadrul unei sedinte cu activul de partid. In oras a fost interzisa circulatia grupurilor mai mari de 2 persoane, trecatorii fiind legitimati, iar cei suspecti retinuti de militieni si securisti. In 17 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a dat ordin să se tragă în protestatarii anticomunişti din Timişoara, fiind înregistraţi primii morţi căzuţi pentru libertate. Dictatorul Ceauşescu a convocat o şedinţa a Comitetului Politic Executiv, unde înalţii demnitari au fost cu toţii de acord să tragă în demonstranţii de la Timişoara cu muniţie de război. După atacarea sediului Partidului Comunist Român, Ministrul Apărării de atunci, generalul Vasile Milea, a anunţat conducerea de Partid de la Bucureşti că judeţul Timiş este în stare de necesitate şi cere intervenţia în forţă a armatei. Conform martorilor, în jurul orei 16 s-a tras primul foc de armă asupra manifestanţilor strânşi în Piaţa Libertăţii. În acest timp, la Bucureşti, cuplul dictatorial Elena şi Nicolae Ceauşescu a acuzat autorităţile locale că n-au reuşit să reprime protestul încă din prima zi. La Timişoara sosesc după-amiază 11 ofiţeri superiori din conducerea Miliţiei, Securităţii şi Armatei, cu sarcina de a actiona in forta pentru inabusirea protestelor. Este declanşată operaţiunea „Radu cel Frumos”, care cuprindea acţiuni specifice stării de război. Fara sa tina seama de interdictii, un grup de aproximativ 30 de tineri s-a adunat in fata Catedralei unde a desfasurat un steag tricolor fara stema si au aprins lumanari. S-a cantat “Desteapta-te, romane”. Fortele de ordine au deschis focul in plin, cativa manifestanti reusind sa fuga, dar cei mai multi au fost ucisi sau raniti. După ora 20, oraşul devine un adevărat infern. De la Piaţa Libertăţii până la Operă, pe Calea lipovei şi Calea Girocului, se trage în plin. Taburile blochează intrările în oraş şi toată noaptea se aud numai împuşcături.59 de timişoreni au murit atunci, câteva sute au fost răniţi. 40 de cadavre au fost transportate şi incinerate în Bucureşti pentru a şterge urmele. Represaliile nu au reuşit însă decât să îi îndârjească pe timişoreni, care au continuat să iasă în stradă şi zilele următoare. Ziua de 17 decembrie a fost declarată zi de doliu printr-o decizie a Consiliului Local Timişoara. Astfel toate instituţiile din oraş au arborat drapelul României în bernă sau alăturat unei panglici negre de doliu. Din statisticile oficiale rezulta ca la Spitalul Judetean din Timisoara se aflau, la 18 decembrie, 58 de cadrave si 240 de raniti.

· 1990: Se semnează, la Strasbourg, actul prin care România aderă la Convenția Culturală Europeană.

· 1991: S-a înfiinţat Partidul Umanist din România (PUR), avându-l ca preşedinte – fondator pe Dan Voiculescu. Ulterior acest partid si-a transformat denumirea in Partidul Conservator.

· 1991: Federatia Rusa a recunoscut independenta Republicii Moldova, Boris Eltin declarand ca Rusia este gata sa stabileasca relatii diplomatice cu aceasta tara.

· 1992: Guvernul Romaniei a recunoscut republicile Ceha si Slovaca in calitate de subiecte distincte de drept international, cu efect juridic, incepand de la 1 ianuarie 1993.

· 1992: Adunarea generala a ONU a adoptat Declaratia cu privire la drepturile persoanelor apartinând minoritatilor nationale, etnice, lingvistice si religioase. Documentul international ofera o garantie a drepturilor minoritatilor în general, astfel încât mai multe state i-au recunoscut importanta prin declararea zilei de 18 decembrie ca “Zi a minoritatilor nationale”.

· 2005: România câștigă titlul de vicecampioană mondială la handbal feminin la Campionatul Mondial de Handbal din Rusia, fiind învinsă în actul final de țara gazdă, scor 28-23.

2006: Prima dintr-o serie de inundații lovește Malaysia. Numărul deceselor cauzate de aceste inundații este de cel puțin 118, cu peste 400.000 de persoane strămutate.
2006: În Emiratele Arabe Unite se desfășoară primele alegeri.
2015: Kellingley Colliery, ultima mină de cărbune în subteran din Marea Britanie, se închide.
2017: Trenul de pasageri Amtrak Cascades 501 deraiază lângă DuPont, Washington, un oraș din Statele Unite, lângă Olympia, Washington, ucigând șase persoane și rănind alte 70.

Nașteri

· 1626: Cristina (suedeză Kristina Augusta; 18 decembrie 1626 – 19 aprilie 1689), mai târziu cunoscută drept Cristina Alexandra^[1] și uneori Contesa Dohna, a fost regină a Suediei din 1632 până în 1654. A fost singurul copil legitim supraviețuitor al regelui Gustavus Adolphus al Suediei și a soției lui Maria Eleonora de Brandenburg. La vârsta de șase ani i-a succedat tatălui ei la tronul Suediei după moartea acestuia în bătălia de la Lützen (1632) în timpul Războiului de Treizeci de Ani.

Copil unic al regelui Gustav II Adolf al Suediei și a reginei Maria Eleonora de Brandenburg, Cristina se naște în 1626 la Stockholm și este crescută ca un băiat. Gustav Adolf este foarte atașat de fiica sa iar ea îl admiră foarte mult. Mama ei a rămas dezamăgită de faptul că noul copil a fost o fată. Anterior, cuplul mai avusese două fiice: o prințesă nebotezată născută în 1920 și o prințesă Cristina născută în 1623 care a murit anul următor.

Ea povestește în cartea de memorii: "Regele poruncise să primesc o educație virilă. Spusese foarte apăsat că nu dorea să mi se insufle nici una din trăsăturile caracteristice sexului meu, în afară de onestitate și de modestie. În rest, voia să fiu un prinț adevărat și să fiu învățată tot ce trebuie să știe un prinț."

Înainte ca Gustav Adolf să plece să apere protestantismul în Războiul de Treizeci de Ani, a asigurat drepturile de succesiune la tron pentru fiica sa în cazul în care el nu se mai întoarce. Gustav Adolf a fost ucis în bătălia de la Lützen la 16 noiembrie 1632.

Portret al Cristinei în jurul anului 1640.

Cristina nu are decât cinci ani, totuși, îi succede tatălui său sub tutela unui Consiliu de Regență. În timp ce regina mamă Maria Eleonora este îndepărtată de la putere, adevăratul stăpân al statului este cancelarul Axel Oxenstierna, numit un "Richelieu suedez".

Înainte să moară, tatăl său decisese ca fiica sa să fie în grija surorii sale, Ecaterina a Suediei care era căsătorită cu Ioan Cazimir, conte palatin de Kleeburg și care se mutaseră în Suedia după izbucnirea Războiului de Treizeci de Ani. Cristina cunoștea cuplul foarte bine. Fiica lor era Maria Eufrosina, care mai târziu s-a căsătorit cu un prieten apropiat al Cristinei și Karl Gustav care va moșteni tronul după Cristina. Regina mamă este exilată la castelul Gripsholm și i se va permite să-și vadă fiica trei ani mai târziu. Sunt trei ani buni pentru Cristina care trăiește în compania mătușii și a familiei ei. În 1639 când Ecaterina moare, Oxenstierna a mutat familia ei din castel.

Cristina crește în continuare după perceptele stabilite de regele defunct, care hotărâse că ea trebuie să exceleze în "arta de a guverna regatele ca un suveran creștin". Preceptorul ei, Johannes Matthiae, îi impune să lucreze 12 ore pe zi. Studiul limbilor și al istoriei alternează cu educația fizică, geografia și politica. Uimește cu profunzimea cunoștințelor de filosofie și teologie; e interesată de astronomie și de chimie, care abia căpătau statutul de științe.

Maria Eleonora i-a scris cu regularitate fiicei ei. Ea și curtea ei germană își doreau să plece din exilul lor de la castelul Gripsholm. Cristina știa că Consiliul nu va permite acest lucru. În cele din urmă, mama ei a cerut să părăsească Suedia. Cristina a invitat-o la Stockholm încercând s-o convingă să rămână în țară.

În 1640 regina mamă pleacă în Danemarca cu un vas danez unde este bine primită de Christian al IV-lea. Maria Elonora își dorește să plece la Brandenburg, caz în care prințul elector de acolo ar fi cerut compensații financiare de la Suedia. În cele din urmă, Cristina obține prin negociere un venit pentru mama ei.

În 1648 regina mamă se întoarce în Suedia. Cristina a cumpărat pentru ea recent construitul castel Makalös, care se află în vecinătatea castelului regal din Stockholm. Castelul era extrem de scump iar Cristina nu l-a plătit niciodată. În schimb, ea l-a dat înapoi în 1652. Mama ei a murit în 1655, la un an după abdicarea Cristinei.

Frații mai mici legitimi ai regelui Gustav Adolf muriseră, singurul frate în viață provenea dintr-o relație extraconjugală a tatălui său.

Consiliul Național a sugerat ca tânăra prințesă să se alăture guvernării, după ce a împlinit vârsta de 16 ani, însă ea a cerut să aștepte până când va împlini 18 ani, așa cum a făcut și tatăl ei. În 1644 ea a preluat tronul deși încoronarea a fost amânată din cauza războiului cu Danemarca. Prima ei misiune majoră a fost să facă pace cu Danemarca, lucru pe care l-a făcut cu succes; Danemarca a predat insulele Gotland și Ösel Suediei, în timp ce Norvegia a pierdut districtele Jämtland și Härjedalen rămase Suediei.

Curând cancelarul Oxenstierna a descoperit că vederile politice ale Cristinei difereau de ale sale. În 1645 el și-a trimis fiul, Johan Oxenstierna, la congresul de pace de la Osnabrück și Münster, prezentând punctul de vedere care ar fi fost în interesul Suediei, dacă Războiul de Treizeci de Ani ar fi continuat. Totuși, Cristina dorea pacea cu orice preț și și-a trimis propriul delegat, Johan Adler Salvius.

Cu puțin înainte de constatarea acordului de pace, ea l-a admis pe Salvius în Consiliul Național împotriva dorinței cancelarului Oxenstierna. Salvius nu era aristocrat însă Cristina voia o opoziție aristocrației de atunci. În 1648 Cristina a obținut un loc în Dieta Imperială a Sfântului Imperiu Roman când Bremen-Verden și Suedia Pomerania au fost alocate Suediei prin Tratatul de la Osnabrück.

În 1649, cu ajutorul unchiului ei, Ioan Cazimir, și a vărului ei, Cristina a încercat să reducă influența lui Oxenstierna, și l-a declarat pe fiului lui Cazimir, vărul ei Carol Gustav, ca moștenitor prezumptiv.

Regina Cristina (la masa din dreapta) într-o discuție cu filosoful francez René Descartes. (pictură romanticizată din secolul XIX)

În 1645 Cristina l-a invitat pe Hugo Grotius să devină bibliotecarul ei, dar el a murit în drum spre Rostock. Semiramis din Nord a corespondat cu Pierre Gassendi; Blaise Pascal i-a oferit o copie a pascalinei. Pentru a-și cataloga noua colecție ea i-a rugat pe Heinsius și Isaac Vossius să vină în Suedia. A studiat neostoicismul, teologii creștini, islamul și a citit De Tribus Impostoribus. Alți învățați pe care i-a invitat au fost: Claude Saumaise, Pierre Daniel Huet, Gabriel Naudé, Christian Ravis și Samuel Bochart.

În 1646 bunul prieten al Cristinei, ambasadorul Pierre Chanut, care coresponda cu filosoful René Descartes, cerându-i o copie după Meditații. Cristina a devenit suficient de interesată încât să înceapă o corespondență cu Descartes despre ură și iubire. Deși era foarte ocupată, ea l-a invitat pe filosof în Suedia, Descartes ajungând la 4 octombrie 1649. El a trebuit să aștepte până la 18 decembrie când a putut începe lecțiile particulare. Din cauza programului strict al reginei, el a fost invitat în biblioteca castelului începând cu ora 5 dimineață pentru a discuta despre filosofie și religie. La 1 februarie Descartes s-a îmbolnăvit de pneumonie și zece zile mai târziu a murit.

Cristina a fost interesată de teatru și balet. Ea însăși era o actriță amatoare.^[2]^[3] O interesau piesele de teatru,în special cele scrise de Pierre Corneille. În 1647 Antonio Brunati a construit un teatru în palatul ei.^[4] Poetul de curte Georg Stiernhielm i-a scris câteva piese în suedeză, cum ar fi Den fångne Cupido eller Laviancu de Diane jucat la curte cu Cristina în rolul principal al zeiței Diana.^[2]^[3] A invitat companii străine de teatru să joace la Bollhuset, cum ar fi trupa Operei italiane în 1652 cu Vincenzo Albrici și trupa olandeză cu Ariana Nozeman și Susanna van Lee in 1653.^[2]^[3] Printre artiștii francezi pe care i-a angajat la curte a fost Anne Chabanceau de La Barre, care a fost cântăreț de curte.

Contesa Ebba Sparre, prietena reginei Cristina.

Cristina a înțeles că toată lumea aștepta ca ea să dea un moștenitor pentru tronul Suediei. Vărul ei primar Carol s-a îndrăgostit nebunește de ea și ei s-au logodit în secret în 1642 înainte ca el să plece să servească în armata Germaniei timp de trei ani. În autobiografia sa, Cristina a relevat faptul că ea simțea "un dezgust de netrecut față de căsătorie" și "un dezgust de netrecut pentru toate lucrurile pe care femeile le făceau si despre care vorbeau".

Ea dormea timp de trei ore pe noapte și în principal se ocupa cu studiile; uita să-și pieptene părul, se îmbrăca în grabă și purta pantofi pentru bărbați, de dragul comodității. Cu toate acestea, s-a spus că avea farmec iar părul ei indisciplinat a devenit marca ei. Cea mai bună prietenă a fost Ebba Sparre, căreia ea îi spunea "Belle". Mare parte din timpul ei liber și-l petrecea cu frumoasa contesă. Regina a prezentat-o ambasadorului englez Whitelocke drept "colega de cameră" asigurându-l că inteligența contesei era la fel de atrăgătoare ca trupul ei.^[5] Cristina a găzduit nunta Ebbei cu Jakob Kasimir De la Gardie în 1653; mariajul a durat numai cinci ani; Ebba și-a vizitat soțul în Elsinore când el a fost omorât și toți cei trei copii ai lor au murit de mici. Când Cristina a părăsit Suedia ea a continuat să-i scrie scrisori pasionale lui Sparre, în care îi spunea că o va iubi mereu. Totuși, Cristina folosea același limbaj emoțional când scria atât femeilor cât și bărbaților pe care nu i-a întâlnit niciodată dar pe care îi admira foarte mult.^[6]

La 26 februarie 1649, Cristina a anunțat că a luat decizia de a nu se căsători și l-a numit moștenitor al tronului pe vărul ei primar Carol Gustav.

În 1651 Cristina a spus Consiliului că are nevoie de odihnă iar țara are nevoie de un lider puternic. Consiliul a refuzat și Cristina a fost de acord să rămână cu condiția să nu i se mai ceară niciodată să se căsătorească. În câteva săptămâni, Cristina a pierdut mult din popularitate după decapitarea lui Arnold Johan Messenius, împreună cu fiul lui de 17 ani, care o acuzase de abateri grave și de a fi o "Jezebel".^[7]^[8]

În loc să guverneze ea petrecea cea mai mare parte a timpului cu prietenii ei din străinătate, în sala de bal și la teatru.

În 1653 ea a fondat ordinul militar Ordinul Amaranten. Antonio Pimentel a fost numit primul cavaler; toți membrii au promis să nu se căsătorească.^[9] În februarie 1654 ea decis să spună Consiliului despre planurile ei de a abdica. Oxenstierna i-a spus că va regreta decizia în câteva luni. În mai, Riksdag a discutat propunerea ei. Regina a cerut 200.000 rikstaleri pe an însă în loc a primit domenii. Datoriile ei au fost preluate de trezorerie.

Cristina a abdicat la 5 iunie 1654 în favoarea vărului ei Carol Gustav.

În vara anului 1654, ea a părăsit Suedia îmbrăcată în haine bărbătești cu ajutorul lui Bernardino de Rebolledo, și a călătorit drept contele Dohna prin Danemarca. Relațiile dintre cele două țări era încă tensionate, fosta regină suedeză neavând o călătorie sigură în Danemarca.

Cristina i-a vizitat pe Johann Friedrich Gronovius și Anna Maria van Schurman în Olanda. În august ea a ajuns în Țările de Jos de Sud și s-a stabilit la Antwerp. Timp de patru luni Cristina a stat la conacul unui negustor evreu. Ea a fost vizitată de Arhiducele Leopold Wilhelm de Austria, de Prințul de Condé, ambasadorul Chanut ca și de fostul guvernator al Norvegiei, Hannibal Sehested. Pentru că situația ei financiară nu s-a îmbunătățit, arhiducele a invitat-o în castelul său din Bruxelles, Coudenberg.

Tronul de argint din 1654, de pe care Cristina a abdicat este și astăzi locul oficial al monarhilor suedezi de la Palatul Stockholm.

La 24 decembrie 1654, ea s-a convertit la catolicism în capela arhiducelui. generalul italian Raimondo Montecuccoli și Pimentel, care i-au devenit prieteni apropiați, au fost prezenți. Nu și-a făcut publică convertirea, pentru că Consiliul ar fi putut să refuze să-i mai plătească venitul. Suedia se pregătea de război cu Pomerania așa că venitul ei s-a redus considerabil.

Papa și regele Filip al IV-lea al Spaniei n-o puteau susține deschis, ea nefiind o catolică publică încă Cristina a reușit să ia un împrumut mare, lăsând cărțile și statuile ei în schimbul datoriilor.

În septembrie ea a plecat în Italia cu anturajul ei de 255 de persoane și 247 de cai. La 3 noiembrie 1655, Cristina le-a scris Papei Alexandru al VII-lea și vărului ei Carol al X-lea despre convertire. Ferdinand Carol, Arhiduce de Austria, deja cu dificultăți financiare, a fost aproape ruinat de vizita ei.

Călătoria spre sud prin Italia a fost planificata în detaliu de către Vatican și a avut un triumf strălucit în Ferrara, Bologna, Faenza și Rimini. În Pesaro, Cristina i-a cunoscut pe frumoșii frați Santinelli, care au impresionat-o cu poezia lor și cu înclinația lor către dans, luându-i în serviciul ei, precum și o oarecare Monadeschi. La 20 decembrie a ajuns la Vatican. I s-a acordat propria aripă în interiorul Vaticanului, și atunci când papa a reperat inscripția Omne malum ab Aquilone("tot răul vine de la nord"), el s-a asigurat că acesta a fost rapid acoperită cu vopsea.

Cristina s-a stabilit apoi la Palazzo Farnese, care aparținea Ducelui de Parma,^[10] Ea a deschis o academie în palat la 24 ianuarie 1656, numită Accademia degli Arcadi, unde participanții se bucurau de muzică, teatru și literatură.

În aprilie 1660 Cristina a fost informată că regele Carol al X-lea al Suediei a murit în februarie. Fiul lui, Carol al XI-lea, avea numai cinci ani. În vară ea a plecat în Suedia, subliniind că ea a abdicat de la tron pentru vărul și urmașul său, așa că, dacă Carol al XI-lea moare, ea va prelua din nou tronul. Catolică fiind, ea nu putea face acest lucru și clerul a refuzat să o lase să țină Liturghii catolice.

În februarie 1689, Cristina în vârstă de 62 de ani s-a îmbolnăvit grav după o vizită la templele din Campania (Italia). Părea că și-a revenit însă la mijlocul lunii aprilie a dezvoltat o infecție numită erizipel, apoi pneumonie și febră mare. Pe patul de moarte ea a trimis Papei un mesaj cerându-i să-i ierte jignirile. Cardinalul Azzolino a stat alături de ea până a murit, la 19 aprilie 1689.

Date personale
Cristina

Nume la naștere	Christina Augusta sau Christina Alexandra
Născută	18 decembrie 1626 Stockholm
Decedată	19 aprilie 1689 (62 de ani) Roma
Înmormântată	22 iunie 1689 Biserica St.Peter, Vatican
Părinți	Gustav Adolf Maria Eleonora de Brandenburg
Frați și surori	Gustav of Vasaborg[*]
Cetățenie	Suedia
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	colecționar de artă[*] monarh pictoriță scriitoare
Apartenență nobiliară
Titluri	regină[*]
Familie nobiliară	Casa de Vasa
Regină a Suediei
Domnie	6 noiembrie 1632 – 6 iunie 1654 (21 ani, 212 zile)
Încoronare	20 octombrie 1650
Predecesor	Gustav II Adolf
Succesor	Carol X Gustav

· 1661: Christopher Polhem, inventator suedez (d. 1751)
* 1714: Philippine Élisabeth d'Orléans cunsocută ca Mademoiselle de Beaujolais (Philippine Élisabeth Charlotte; 18 decembrie 1714 – 21 mai 1734) a fost fiica lui Filip al II-lea, Duce de Orléans regent al Franței din 1715 până în 1723 și a soției lui, Françoise-Marie de Bourbon, fiica cea mică recunoscută a regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei sale Madame de Montespan. Ca membră a Casei de Bourbon și a Casei de Orléans, Philippine Élisabeth a fost prințesă de sânge. A murit de variolă la vârsta de 19 ani.

Date personale
Philippine Élisabeth
Mademoiselle de Beaujolais
Philippine Élisabeth de Jean-Marc Nattier
Nume la naștere	Philippine Élisabeth Charlotte d'Orléans
Născută	18 decembrie 1714 Palatul Versailles, Franța
Decedată	21 mai 1734 (19 ani) Castelul Bagnolet, Paris, Franța
Înmormântată	22 mai 1734 Val-de-Grâce, Paris, Franța
Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
Părinți	Filip al II-lea, Duce de Orléans Françoise-Marie de Bourbon
Frați și surori	Louis d'Orléans, Duce de Orléans Jean Philippe d'Orléans[] Angélique de Froissy[] Louise Elisabeth de Orléans Louise Diane de Orléans Charlotte Aglaé de Orléans Marie Louise Élisabeth de Orléans Louise Adélaïde de Orléans
Cetățenie	Franța
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Orléans

· 1718: Anna Leopoldovna a Rusiei (rusă А́нна Леопо́льдовна; 18 decembrie 1718 – 19 martie 1746), cunoscută de asemenea drept Anna Karlovna (А́нна Ка́рловна), regentă a Rusiei pentru câteva luni (1740–1741) în timpul minoratului fiului ei Ivan. Ea a fost fiica Ecaterinei Ivanovna a Rusiei, care era sora împărătesei Ana a Rusiei, și a Ducelui Karl Leopold de Mecklenburg-Schwerin, și la botez a primit numele de Elisabeta Katharina Christine de Mecklenburg-Schwerin.

În 1722, Anna a ajuns în Rusia cu mama ei, care s-a separat de soțul ei. Mama ei a fost considerată o candidată la tron în 1730, însă în locul ei a fost aleasă sora Ecaterinei, mătușa Annei. În 1733, Anna s-a convertit la ortodoxism și a primit numele de Anna Leopoldovna, lucru care a transformat-o în moștenitoare a tronului. În 1739 ea s-a căsătorit cu Anton Ulrich (1714–1776), al doilea fiu al lui Ferdinand Albert al II-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg, care venise în Rusia din 1733 pentru ca ei să se poată cunoaște.

La 5 octombrie 1740 împărăteasa Ana a adoptat noul ei născut Ivaan și la proclamat ca moștenitor al ei la tronul Rusiei. La câteva zile după această declarație, împărăteasa a murit (28 octombrie 1740), lăsând indicații în legătură cu succesiunea și numindu-l pe favoritul ei Ernest Biron, Duce de Courland, ca regent.

Anna Leopoldovna

Biron era detestat de poporul rus și după ce el a amenințat-o cu exilul în Germania pe Anna și pe soțul ei, Anna Leopoldovna n-a avut multe dificultăți în îndepărtarea lui de la putere (8 noiembrie 1740). Apoi ea și-a asumat regența și a luat titlul de Mare Ducesă, însă știa prea puține despre caracterul oamenilor cu care avea de a face, și știa chiar mai puțin despre convențiile și politica guvernului rus. În scurt timp s-a certat cu principalii ei susținători.

Potrivit Dicționarului de istorie rusă, ea a ordonat efectuarea unei anchete în industria confecțiilor după ce uniformele primite de militarii s-au dovedit a fi de calitate inferioară. Când ancheta a arătat condiții inumane de lucru, ea a emis decrete pentru stabilirea unui salariu minim și a numărului maxim de ore de lucru în industria confecțiilor, precum și crearea de facilități medicale la fiecare fabrică de confecții.

De asemenea, ea a prezidat o victorie strălucită a forțele ruse în bătălia de la Villmanstrand în Finlanda după ce Suedia a declarat război Rusiei. Ea a avut o favorită influentă, Julia von Mengden.

în decembrie 1741, fiica lui Petru cel Mare, care era favorita soldaților, i-a incitat pe gardieni să se revolte, a învins opoziția nesemnificativă și a urcat pe tron ca împărăteasa Elisabeta. Această lovitură de stat a fost sprijinită de ambasadorii Franței și Suediei, care doreau să schimbe politicile pro-britanice și pro-austriece ale guvernului Annei Leopoldovna.

Noul regim a întemnițat în primul rând familia în cetatea de la Dünamünde în apropiere de Riga și apoi i-a exilat la Kholmogory. În cele din urmă Anna a murit la 18 martie 1746 în timpul nașterii.

Fiul ei Ivan al VI-lea a fost asasinat la Shlisselburg la 16 iulie 1764, în timp ce soțul ei Anton Ulrich a murit la Kholmogory la 19 martie 1776. Ceilalți patru copii (Ekaterina, Elizaveta, Petru și Alexei^[1]) au fost eliberați din închisoare de împărăteasa Ecaterina cea Mare și dați în custodie la 30 iunie 1780 mătușii lor, reginei daneze văduve Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel. Ei au locuit în Iutlanda unde au trăit în condiții confortabile în arest la domiciliu pentru tot restul vieții lor sub tutela Julianei.

Anna Leopoldovna și Anton Ulrich au avut următorii copii:

Ivan al VI-lea (1740–1764) (a domnit ca Țar 1740-1741)
Ecaterina Antonovna de Brunswick (1741–1807)
Elisabeta Antonovna de Brunswick (1743–1782)
Petru Antonovici de Brunswick (1745–1798)
Alexei Antonovici de Brunswick (1746–1787)

Date personale
Marea Ducesă Anna Leopoldovna

Nume la naștere	Elisabeta Katharina Christine mai târziu Anna Leopoldovna
Născută	18 decembrie 1718 Rostock
Decedată	19 martie 1746 (27 de ani) Kholmogory
Înmormântată	Annunciation Church of the Alexander Nevsky Lavra[*]
Cauza decesului	puerperal disorder[*]
Părinți	Karl Leopold Ecaterina Ivanovna a Rusiei
Căsătorită cu	Anton Ulrich de Brunswick
Copii	Ivan al VI-lea al Rusiei
Cetățenie	Imperiul Rus
Religie	Luteranism, apoi ortodoxism
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	împărat și autocrat al întregii Rusii[] duchess[]
Familie nobiliară	Casa de Mecklenburg-Schwerin
Regentă a Rusiei
Domnie	1740–1741

* 1736: Sophia Dorothea de Brandenburg-Schwedt (Friederike Sophia Dorothea; 18 decembrie 1736 - 9 martie 1798) a fost Ducesă de Württemberg și ascendenta mai multor membri ai familiilor regale din secolele XIX și XX

Date personale
Sophia Dorothea de Brandenburg-Schwedt

Nume la naștere	Friederike Sophia Dorothea
Născută	18 decembrie 1736 Schwedt/Oder, Germania^[1]
Decedată	9 martie 1798 (61 de ani) Stuttgart, Ducatul de Württemberg[*]^[2]
Înmormântată	Palatul Ludwigsburg
Părinți	Frederic Wilhelm de Brandenburg-Schwedt Sophia Dorothea a Prusiei
Frați și surori	Margravine Elisabeth Louise of Brandenburg-Schwedt[*] Philippine von Brandenburg-Schwedt
Căsătorită cu	Friedrich al II-lea, Duce de Württemberg
Copii	Frederic, rege de Württemberg Ducele Louis Eugen de Württemberg Sophia Dorothea, împărăteasă a Rusiei Friederica, Prințesă de Holstein-Gottorp Elisabeta, Arhiducesă de Austria Ducele Alexandru
Cetățenie	Germania
Religie	protestantism
Ocupație	conducător[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Margraf Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Württemberg Casa de Brandenburg-Schwedt
Ducesă de Württemberg
Domnie	20 mai 1795 – 23 decembrie 1797

· 1778 - S–a născut celebrul clown Joseph Grimaldi (m. 31 mai 1837)
* 1829: Prințul Wilhelm de Baden (germană Ludwig Wilhelm August Prinz von Baden) (18 decembrie 1829 – 27 aprilie 1897) a fost general și politician prusac A fost tatăl Prințului Maximilian de Baden, ultimul prim ministru al Prusiei și ultimul cancelar al Imperiului German. Wilhelm a fost Prinț de Baden și membru al Casei de Zähringen.

Date personale
Prințul Wilhelm
Portret al Prințului Wilhelm de Baden, 1895–1896
Nume la naștere	Ludwig Wilhelm August
Născut	18 decembrie 1829 Karlsruhe
Decedat	27 aprilie 1897 (67 de ani) Karlsruhe
Înmormântat	Q883348[*]
Părinți	Leopold, Mare Duce de Baden Prințesa Sofia Wilhelmina a Suediei
Frați și surori	Maria Ludovic al II-lea Frederic I, Mare Duce de Baden Olga Feodorovna de Baden Prințesa Alexandrine de Baden Karl von of[*]
Căsătorit cu	Prințesa Maria Maximilianovna de Leuchtenberg
Copii	Marie, Ducesă de Anhalt Prințul Maximilian
Cetățenie	Germania
Ocupație	om politic
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Zähringen
Membru al Reichstag-ului Imperiului German[*]

· 1856: Sir Joseph John Thomson, fizician englez, laureat al Premiului Nobel (d. 1940)
* 1859: Nicolae Amasiiski (născut Nikolai Vasilievici Amasiiski; în rusă Николай Васильевич Амасийский; n. 6/18 decembrie 1859, Buguruslan, Rusia – d. 31 ianuarie 1945, Iași, România) a fost un episcop al Bisericii Ortodoxe Ruse (până în 1943) și apoi al Bisericii Ortodoxe Române.

A îndeplinit funcția de arhiepiscop de Rostov și Taganrog (1933-1936, 1942-1943). A fost o victimă a represiunii staliniste, iar la sfârșitul anului 1943, în timpul retragerii Armatei Germane din URSS, s-a refugiat în Regatul României, unde a murit după aproximativ un an.

În 1878 a absolvit Școala Normală din Samara, după care a lucrat o perioadă ca învățător.^[1]

A slujit apoi drept cititor de psalmi la Biserica „Sf. Arhanghel Mihail” din satul Savelievka, uezdul Nikolaevsk, gubernia Samara (acum în raionul Krasnopartizanski din regiunea Saratov). La 14 martie 1888 a fost hirotonit diacon și numit ca slujitor la aceeași biserică.^[1] În anul 1900 a fost hirotonit preot și numit ca slujitor la Biserica „Sf. Arhanghel Mihail” din satul Davîdovka, uezdul Nikolaevsk, gubernia Samara.^[1] Davîdovka se afla în apropierea orașului Nikolaevsk, redenumit, după Revoluția Rusă, Pugaciov.

Arhiepiscopul Nicolae a fost arestat la 23 mai 1935 în Rostov-pe-Don pentru că nu a acceptat să colaboreze cu autoritățile sovietice.^[3] La 16 noiembrie 1935 a fost condamnat la 3 ani de exil administrativ în Bașchiria pentru faptul că a făcut parte dintr-un grup contrarevoluționar. A fost trimis în exil, locuind în mai multe localități. În anul 1936 a renunțat formal la funcția de episcop de Rostov-pe-Don. A trăit în restul perioadei de exil într-o casă particulară din Ufa. La 18 iunie 1938 arhiepiscopul Nicolae a fost percheziționat și arestat, fiind transportat la închisoarea din Ufa. A fost deținut timp de peste o lună în închisoarea Ufa, deoarece transportul deținuților în Kazahstan avea loc într-un mod lent. După câtva timp a fost transferat la Alma-Ata. În 1938 a fost condamnat la moarte de către conducerea NKVD și a supraviețuit execuției, potrivit propriilor sale memorii, după ce a căzut rănit la pământ și a fost declarat mort. A locuit la Alma-Ata până în 1941. S-a reîntors apoi la Rostov pe Don, unde, potrivit unor surse, a lucrat ca măturător de stradă.^[3]

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după ce germanii au capturat orașul Rostov-pe-Don, arhiepiscopul Nicolae și-a reluat activitatea preoțească și a fost repus în funcție, conducând administrația diecezană sub patronajul autorităților germane.^[3]^[4] Pe la sfârșitul anului 1942 Eparhia de Rostov a intrat sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Autonome a Ucrainei, iar în bisericile din această eparhie nu s-a mai pomenit numele locțiitorului de patriarh Serghie Stragorodski. În urma instrucțiunilor primite de la autoritățile sovietice, mitropolitul Serghie Stragorodski a condamnat public la 20 martie 1943 legăturile cu naziștii ale arhiepiscopului Nicolae. Patriarhul Nicodim Munteanu al Bisericii Ortodoxe Române, care a corespondat cu arhiepiscopul Nicolae, a căutat să-și extindă influența asupra regiunii Rostov.

În noiembrie 1943, în timpul retragerii armatelor germane și române din Uniunea Sovietică, mitropolitul Nicolae s-a refugiat de la Rostov pe Don^[3]^[5] la Odessa, iar în același an a fost evacuat de germani în România, împreună cu un grup de circa 30 de preoți (printre care protoiereul Ioan Nagorski și preotul duhovnic Ioan Kulîghin) și câteva maici (printre care și sora mitropolitului).^[6]^[7]^[8] Mitropolitul Nicolae și grupul său au cerut patriarhului Nicodim Munteanu să intre sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române.^[8]^[9] Patriarhul Nicodim i-a repartizat pe mitropolit și pe preoții ruși la mănăstirea Cernica și pe maicile ruse la mănăstirea Pasărea.^[8]

Bătrânul mitropolit a murit pe 31 ianuarie 1945 și a fost înmormântat în cimitirul „Sf. Lazăr” al Mănăstirii Cernica, în partea rezervată ierarhilor aflată lângă capelă.^[3]^[4]^[7] Pe crucea sa de piatră se află o inscripție scrisă de o doctoriță rusă, care se refugiase din Crimeea și care nu a mai vrut să se înapoieze în URSS: „Mitropolit al Rostovului etc., Nicolae Amasiiski, născ. 1859, dec.-31 ianuarie 1945.

· 1863: S-a nascut arhiducele austriac Franz Ferdinand. Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei (n. 18 decembrie 1863, Graz – d. 28 iunie 1914, Sarajevo), Arhiduce de Austria, din 1896. În 1896 a devenit primul succesor la tronul imperiului Austro-Ungar. A fost asasinat la Sarajevo, in Bosnia in ziua de 28 iunie 1914 ,ora 11 am, de către Gavrilo Princip, un student sârb bosniac de 19 ani. Atentatul de la Sarajevo a constituit motivul începerii Primului război mondial, în august 1914.

Franz Ferdinand s-a născut în Graz, Austria, fiind fiul cel mare al arhiducelui Karl Ludwig (fratele cel tînăr a lui Franz Josef al Austriei) și al Prințesei Maria Annunciata (a doua soție a lui Karl Ludwig). Când avea 12 ani, a murit unchiul său Ducele Francisc al V-lea de Modena, care l-a numit moștenitor, cu condiția ca Franz Ferdinand să își adauge Este la nume. În 1877 Franz Ferdinand a intrat în armata austro-ungară cu gradul de locotenent. A fost un pasionat vânător. În 1883 a vizitat pentru prima dată Italia, în 1885 a vizitat Egiptul, Palestina, Siria, și Turcia. În 1889 a vizitat Germania.

În 1889 viața lui Franz s-a schimbat în mod dramatic după sinuciderea vărului său Prințul Rudolf al Austriei, succesorul la tronul Austriei. Următorul în linie era tatăl său, care a renunțat, Franz devenind astfel primul succesor la tronul imperiului.

Arhiducele împreună cu familia sa.

În 1895 Franz Ferdinand a întâlnit-o pe contesa Sophia Chotek la un bal din Praga, care însă nu îndeplinea criteriile pentru a deveni o membră a casei de Habsburg. Sophia era domnișoară de onoare a arhiducesei Isabella, soția arhiducelui Friedrich, duce de Teschen. Franz Ferdinand a început să-l viziteze pe arhiducele Friedrich la vila sa din Pressburg (azi Bratislava). Relația lui Franz cu Sofia a rămas secretă, devenit cunoscută după doi ani. După multă opoziție, împăratul Franz Josef acceptă căsătoria, cu condiția ca ea să fie morganatică, adică urmașii proveniți din ea să nu aibă drept la tron.

Căsătoria a avut loc la 1 iulie 1900, la Reichstadt (azi Zákupy) în Boemia, din familia regală fiind prezentă numai mama sa vitregă, Maria Tereza.

Franz Ferdinand a avut trei copii cu Sofia:

Prințesa Sophie von Hohenberg (1901-1990)
Maximilian, Duce de Hohenberg (1902-1962)
Prințul Ernst von Hohenberg (1904-1954)

La 28 iunie 1914 la ora 11:00 am, la Sarajevo, Franz Ferdinand și soția lui Sophia au fost asasinați de Gavrilo Princip, un tânăr sârb bosniac în vârsta de 19 ani, membru al organizației Mâna Neagră. Acest atentat a fost motivul care a declanșat Primul Război Mondial. Gavrilo Princip, minor conform legilor de atunci, a fost condamnat la 20 de ani de închisoare și a murit în spitalul închisorii din Theresienstadt (actualmente Terezin, în Cehia), încă înainte de sfârșitul Primului Război Mondial, la 28 aprilie 1918, bolnav de tuberculoză.

Date personale
Arhiducele Franz Ferdinand

Nume la naștere	Franz Ferdinand Karl Ludwig Josef von Habsburg-Lothringen, Erzherzog
Născut	18 decembrie 1863 Graz, Austria
Decedat	28 iunie 1914 (50 de ani) Sarajevo, Austro-Ungaria
Înmormântat	Artstetten Castle[*]
Cauza decesului	omor (plagă împușcată[*])
Părinți	Arhiducele Carol Ludovic al Austriei Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii
Frați și surori	Archduchess Maria Annunciata of Austria[*] Arhiducesa Margarete Sophie a Austriei Arhiducesa Elisabeta Amalia a Austriei Arhiducele Otto Franz al Austriei Arhiducele Ferdinand Karl de Austria
Căsătorit cu	Sofia, Ducesă de Hohenberg
Copii	Prințesa Sophie von Hohenberg Maximilian, Duce de Hohenberg Prinț Ernst von Hohenberg
Cetățenie	Austro-Ungaria
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Titluri	Moștenitor prezumtiv
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena
Arhiduce de Austria-Este
Domnie	1889 - 1914
Predecesor	Francisc al II-lea ca arhiduce de Austria-Este de asemenea Francisc al V-lea ca Duce de Modena
Succesor	Carol I

· 1874: S-a nascut Radu D. Rosetti, poet şi epigramist român, fiul publicistului Dimitrie R. Rosetti; (d.1964).

· 1878: Iosif Vissarionovici Stalin, om politic sovietic, revoluționar bolșevic (d. 1953). Iosif Vissarionovici Stalin (n. 18 decembrie 1878 – d. 5 martie 1953) din tată georgian și mamă osetină, om politic sovietic, fost revoluționar bolșevic devenit după Revoluția din Octombrie conducător politic sovietic. Deși sursele se contrazic în privința anului și zilei de naștere ale lui, Iosif Dzhugashvili se găsește în registrele bisericii Uspensky din Gori, Georgia drept născut pe 18 decembrie ( stil vechi: 6 decembrie) 1878. Această data de naștere este documentată de certificatul său de absolvire a școlii, de cuprinzătorul său dosar de la poliția Rusiei țariste, o consemnare de arest din 18 aprilie 1902 în care și-a declarat vârsta de 23 de ani și toate documentele prerevoluționare rămase în existență. Spre sfârșitul lui 1921, Stalin însuși și-a menționat data nașterii ca fiind 18 decembrie 1878, într-un curriculum vitae scris cu mâna proprie. Totuși, după ce a venit la putere în 1922, dictatorul a schimbat sa de nastere in 21 decembrie 1879 (stil vechi 9 decembrie 1879). Aceasta dată a devenit zi de sărbătoare în toată Uniunea Sovietică. Stalin a devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1922; ( d. 05.03.1953 ).

· 1879: Paul Klee, pictor, desenator și teoretician al artei de origine elvețiană (d. 1940). Paul Klee (n. 18 decembrie 1879, Münchenbuchsee lângă Berna, Elveția – d. 29 iunie 1940, Muralto, Elveția), pictor, desenator și teoretician al artei elvețian, de naționalitate germană/
* 1888: Arhiducele Karl Albrecht de Austria-Teschen (Karl Albrecht Nikolaus Leo Gratianus von Österreich; 18 decembrie 1888 – 17 martie 1951).

A fost fiul cel mare al Arhiducelui Karl Stephen de Austria și a Arhiducesei Maria Theresia, Prințesă de Toscana.

Date personale
Arhiducele Karl Albrecht
Arhiducele Karl Albrecht în 1918
Nume la naștere	Karl Albrecht Nikolaus Leo Gratianus
Născut	18 decembrie 1888 Pula, Austro-Ungaria
Decedat	17 martie 1951 (62 de ani) apropiere Stockholm, Suedia
Înmormântat	Catholic cemetery, Northern cemetery[*]^[1]^[2]
Părinți	Arhiducele Karl Stephen de Austria Arhiducesa Maria Theresia, Prințesă de Toscana
Frați și surori	Archduchess Mechthildis of Austria[] Archduchess Eleonora of Austria[] Arhiducesa Renata de Austria Arhiducele Wilhelm de Austria Arhiducele Leo Karl de Austria
Căsătorit cu	Alice Elisabeth Ankarcrona
Copii	Prințul Karl-Stefan Prințesa Maria-Christina Prințul Karl Albrecht Prințesa Renata
Cetățenie	Polonia Austria
Ocupație	ofițer
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena

· 1903 - S-a născut poetul avangardist Ilarie Voronca (“Ulise”, “Zodiac”, “Act de prezenţă”) (m.05.04.1946).

* 1903: Jan Brzękowski (n. 18 decembrie 1903, Nowy Wiśnicz - d. 3 august1983, Paris) a fost un poet polonez, prozator, teoretician, critic literar și membru al Avangardei Cracoviene. A absolvit filologia poloneză și farmaceutica la Universitatea Jagiellonă din Cracovia. A debutat ca poet în anul 1921, în revista Gazeta Literacka. A publicat primul volum de poezii Tętno în 1925.

· 1913: Willy Brandt, politician german, al 4-lea Cancelar al Germaniei, laureat Nobel (d. 1992). Willy Brandt, născut Herbert Ernst Karl Frahm, (n. 18 decembrie 1913, Lübeck – d. 8 octombrie 1992, Unkel), om politic german. A fost cancelar al Germaniei în perioada 21 octombrie 1969 – 7 mai 1974, din partea SPD. La 7 decembrie 1970, în timpul unei vizite oficiale în Polonia, și-a surprins asistența în momentul în care în loc să rămână în picioare, a căzut în genunchi în fața fostului Ghetto din Varșovia. În anii 1970 a pus în practică noua Ostpolitik, ca politică de destindere față de RDG și blocul comunist. În anul 1971 a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Pace.

· 1915: S-a nascut Vintilă Horia (Horia Caftangioglu), scriitor din exil, autor al romanului “Dieu est né en exil”, pentru care a primit premiul Goncourt în 1960 („Mai sus de miazănoapte”); (d.04.04.1992).

· 1919 - S-a născut Anita O'Day, cântăreaţă americană de jazz.

· 1924 - S–a născut Camilian Demetrescu, artist plastic, disident, din 1969, în Italia; revine în România, în anul 2000, cu expoziţia “30 de ani de artă în Italia –1969–2000”.

· 1925: S-a nascut Vasile Veselovski, compozitor roman de muzică uşoară; (d. 04.01.1998).

· 1933: Cristian Ioan D. Hera (n. 18 decembrie 1933, Ploiești) este un ingineragronom român, membru titular (2004) al Academiei Române. Din ianuarie 2018, pe un termen de trei luni, a fost președinte interimar al Academiei Române, ca urmare a decesului fostului președinte Ionel Valentin Vlad.^[1]

* 1940: Ionel Iacob-Bencei (n. Ionel Iacob, 18 decembrie 1940, satul Bencecu de Jos, comuna Pișchia, județul Timiș) este un epigramist, poet, prozator, pamfletar, publicist, poet dialectal bănățean, realizator de emisiuni radio în grai bănățean, președintele Cenaclului de Satiră și Umor ”Ridendo” Timișoara, membru fondator și Membru de Onoare al Uniunii Epigramiștilor din România, membru în Uniunea Scriitorilor din România (2009), membru în Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova(2008) și Cetățean de Onoare al comunei Pișchia (2008).

* 1940: Vasile Pătruț (n. 18 decembrie 1940, Botești, județul Roman, în prezent în județul Neamț - d. 19 mai 2012, Pașcani) a fost un economist, profesor universitar, fondator al învățământului superior economic în Bacău. ^[1]

* 1941: Dimitrie Ardelean (sârba: Dimitrije Erdeljan/Димитрије Ердељан, n. 18 decembrie 1941, Alibunar, Banatul de Sud - d. 23 ianuarie 1992, Belgrad) a fost un pictor academic și profesor de arte plastice la Școala Normală din Vârșeț, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Voivodina.

A absolvit Artele Plastice la Belgrad. Este profesor de arte plastice la Școala Normală din Vârșeț (secția în limba română).

A avut mai multe expoziții încă din studenție în 1964 la Belgrad, iar mai apoi la Vârșeț în anii 1973, 1984, 1987, 1992, la Belgrad și Panciova în 1987, la Novi Sad în 1988, la Kuhr (Elveția) în 1990. A participat și la expoziții colective la Belgrad, în 1964, 1965, 1966.

Între anii 1969–1992 expune în mai multe localități din Voivodina și Timoc: Alibunar, Vârșeț, Pancevo, Smederevska Palanka, Svilajnac, Novi Sad.

· 1941 - S-a născut Sam Andrews, chitarist american (Big Brother & The Holding Company).
* 1941: Prințul William de Gloucester (William Henry Andrew Frederick; 18 decembrie 1941–28 august 1972) a fost membru al familiei regale britanice, nepot al regelui George al V-lea al Regatului Unit. Prințul William, Duce de Cambridge a fost numit după el.

Prințul William s-a născut la Hadley Common,^[1] Hertfordshire. Tatăl său a fost Prințul Henry, Duce de Gloucester (1900–1974), al treilea fiu al regelui George al V-lea și al reginei Mary. Mama sa a fost Prințesa Alice, Ducesă de Gloucester (1901–2004), a treia fiică a Ducelui de Buccleuch.

A fost botezat la Castelul Windsor la 22 februarie 1942 de Cosmo Gordon Lang, arhiepiscop de Canterbury. Nașii lui au fost: regele George al VI-lea (unchiul patern), regina Mary (bunica paternă), Prințesa Helena Victoria (verișoara sa), Lady Margaret Hawkins (mătușa maternă), Lordul William Montagu Douglas Scott (unchiul matern) și vicontele Gort. Din cauza războiului, ziarele nu au identificat locația exactă a botezului, și s-a scris că a avut loc "într-o capelă privată din țară".^[2]^[3] În 1947, Prințul William a fost paj la nunta verișoarei sale, Prințesa Elisabeta cu Prințul Filip, Duce de Edinburgh.^[4] Celălalt paj a fost Prințul Michael de Kent.

Prințul William și-a petrecut primii ani ai copilăriei la Barnwell Manor în Northamptonshire și mai târziu în Australia, unde tatăl său a servit în funcția de Guvernator General din 1945 până în 1947. A fost educat la Wellesley House Preparatory School, Broadstairs, Kent, și la colegiul Eton. După ce a părăsit Eton în 1960, a mers la colegiul Magdalene, Cambridge.

În 1953, Prințul William a participat la încoronarea verișoarei sale, Elisabeta a II-a.

După ce a absolvit Cambridge în 1963, a petrecut un an la Universitatea Stanford studiind științe politice, istorie americană și afaceri.

Prințul William a fost al doilea membru al familiei regale britanice care a lucrat în serviciul civil sau în cel diplomatic (primul membru a fost unchiul său, Prințul George, Duce de Kent, în anii 1920). În 1968 a fost transferat la Tokyo ca al doilea secretar (comercial) la ambasada britanică.

În 1970, sănătatea Ducelui de Gloucester a început să se deterioreze iar Prințul William a fost diagnosticat ca suferind de porfirie. Prințul William a demisionat din serviciul diplomatic și s-a întors în Marea Britanie. Următorii doi ani el s-a ocupat de Barnwell Manor și a început să îndeplinească sarcini publice, ca membru al familiei regale.

A fost pilot licențiat, a deținut mai multe avioane și a concurat în mai multe spectacole aviatice. A murit în 1972, atunci când avionul pe care îl pilota s-a prăbușit la Halfpenny Green, lângă Wolverhampton.^[5] A fost îngropat în cimitirul regal Frogmore. Școala de zboruri din Oundle pe care el a deschis-o în 1971, a fost redenumită "Școala Prințul William" în memoria sa.

După moartea sa, fratele lui mai mic, Prințul Richard de Gloucester a devenit moștenitor al titlurilor: Duce de Gloucester, Conte de Ulster și Baron Culloden. Prințul William a fost primul nepot al regelui George al V-lea și al reginei Mary care a murit. Moartea sa la vârsta de 30 de ani a șocat întreaga familie regală însă persoana cea mai afectată a fost Prințul Charles care avea 23 de ani.

Date personale
Prințul William

Nume la naștere	William Henry Andrew Frederick
Născut	18 decembrie 1941 Barnet, Hertfordshire
Decedat	28 august 1972 (30 de ani) Halfpenny Green, Staffordshire
Înmormântat	Royal Burial Ground[*]
Cauza decesului	accident (accident aviatic)
Părinți	Henric, Duce de Gloucester Prințesa Alice, Ducesă de Gloucester
Frați și surori	Prințul Richard, Duce de Gloucester
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	diplomat aviator
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Windsor

· 1941 - S-a născut Chas (Bryan) Chandler, basist britanic (The Animals), descoperitor şi producător al lui Jimi Hendrix.

· 1943: Keith Richards, cântăreț-compozitor, chitarist, producător, actor englez (The Rolling Stones)

· 1944 - S-a născut Deke (Roger) Leonard, chitarist şi compozitor britanic (Man).

· 1946: S-a nascut Steven Spielberg, regizor american de film. Nascut in Cincinnati, statul american Ohio, Spielberg a fost cel mai tanar regizor de la studiourile Universal. A debutat in televiziune si foarte repede a reusit sa se impuna ca cel mai prolific regizor de film din cinematografia americana. La putina vreme dupa debut, a castigat trei Oscaruri cu productia “Falci”. Au urmat apoi “Intalnire de gradul trei” (“Close Encounters of the Third Kind”), care a luat alte doua Oscaruri, si “ET”, cu 4 premii ale Academiei de Film. Renumele si l-a intarit cu “The Color Purple” (“Culoare purpurie”) din 1985, film care a avut 11 nominalizari la Oscar si 100 milioane de dolari incasari. Si lista poate continua cu “Peter Pan”, “Jurassic Park”, “Lista lui Schindler”, “Salvati soldatul Ryan”. Majoritatea filmelor regizate ori produse de Spielberg au avut nu doar succes la critici, ci si la public dovada fiind banii obtinuti din vanzarea producatiilor. In 2004, i-a fost acordat un premiu de excelenta din partea Academiei Americane de Film, precum si Legiunea de Onoare din partea autoritatilor franceze pentru activitatea sa artistica.. De asemenea, Steven Spielberg a fost inclus in Science Fiction Hall of Fame.

· 1948 - S-a născut Buddy Gask, basist şi vovalist britanic (Showaddywaddy).

· 1950 - S-a născut Martha Johnson, cântăreaţă şi compozitoare canadiană (Martha & The Muffins).

· 1950 - S–a născut Gillian Armstrong, prima femeie regizor din Australia (filmele: “Mr. Soffel”, “Fires Whitin”).
* 1951: Böszörményi Zoltán (n. 18 decembrie 1951, Arad) este un poet, romancier, publicist, redactor șef și director de ziar și editură.^[1]Și-a început și terminat studiile preuniversitare la Arad, la școala primară și Liceul nr. 3 (fost Colegiu Catolic, azi Colegiul „Csiki Gergely”). Câțiva ani a frecventat Liceul de Coregrafie din Cluj.

A lucrat în construcții, pe șantier și, pentru scurt timp, a fost și pedagog la Cluj. Între 1975-1983 a fost corector la ziarul Drapelul Roșu (Vörös Lobogó) din Arad.

După apariția primelor două volume de versuri ale sale a intrat în vizorul Securității. Ca să scape de amenințări și persecuții a fugit prin Iugoslavia în Austria, de unde a emigrat în Canada.

A urmat cursurile superioare de filosofie la Universitatea York din Toronto, obținând licența în filosofie, după care ani de zile a umblat prin lume ca om de afaceri. În luna iulie 1993 la București a fondat firma Luxten Lighting, la care a renunțat în decembrie 2003 ^[2]

* 1952: Victoria Milescu (n. 18 decembrie 1952, Brăila) este poetă și critic literar, publicând peste 50 de volume de poezie, traduceri și literatură pentru copii.

Născută la 18 decembrie 1952, în județul Brăila, Victoria Milescu face studiile liceale la Colegiul Național „Nicolae Bălcescu”, apoi Facultatea de Filologie la Universitatea din București (limbile română și engleză; studii postuniversitare).

Activitatea profesională o începe din 1976, în calitatea de profesor de limba engleză; referent de specialitate la Compania Tarom, apoi la Departamentul Aviației Civile; redactor, publicist-comentator la cotidianul „Realitatea Românească” (secția Cultură); redactor la ziarul „Azi” (suplimentul cultural „Fețele culturii”); redactor-șef adj. la săptămânalul „Ecran Magazin”; redactor de rubrică la revista lunară a Ministerului Culturii și Cultelor, „Universul cărții”; redactor de carte la Editura Scripta și redactor de carte la Editura Nemira.

Debutul literar are loc în anul 1978, cu un grupaj de versuri publicate în revista „Luceafărul”, iar cel editorial în anul 1988, prin concurs, concomitent în vol. „Prier” (Editura Cartea Românească, București, redactor Mircea Ciobanu) și în vol. „Argonauții II” (Editura Facla, Timișoara, redactor Eugen Dorcescu).

Victoria Milescu este inclusă în zeci de antologii de poezie, de critică literară și în dicționare; semnează cronici literare, versuri, interviuri cu tematică exclusiv culturală. Poeta Victoria Milescu a fost invitată la emisiuni de radio (Radio România Cultural; redactori: Titus Vâjeu, Dan Popovici, Dan Verona, Daniela Vasile, Teodora Stanciu, Raluca Rădulescu) și de televiziune (TVRM, redactori Marina Roman, Victorița Duțu, Carmen Fulger; DDTV, red. Mircea Micu, SIGMA, red. criticul Mircea Coloșenco; TRINITAS TV), în cadrul cărora s-a remarcat prin promovarea valorile naționale autentice.

A făcut parte din juriile festivalurilor de poezie : „Romeo și Julieta la Mizil”, „Agatha Grigorescu Bacovia” (Mizil), festivaluri de creație literară pentru copii de la Urziceni. Victoria Milescu a fost organizator și moderator al „Întîlnirilor cu scriitori” de la Biblioteca Metropolitană „Mihail Sadoveanu” din București (2009-2014).

Despre poezia sa, poetul Cezar Ivănescu scria în prefața cărții „Inimă de iepure”:

„Expurgată de sentimentalism și pitoresc, poezia Victoriei Milescu reprezintă sunetul cel mai pur al unui lirism profund, în linia lui Montale, în care biograficul, drama existențială, în general, sunt inserate într-o vertiginoasă dramă cosmică...Nu în ultimul rând, aș vrea să amintesc aici acuratețea scriiturii: poeta pune în fiecare vers ceva definitiv, fiecare vers e pregătit cu infinită precizie, ritmul subtil și precipitat induce o stare de gravă urgență”.

Poezie:

Welcome December/ Bun venit, Decembrie (ed. bilingvă română-engleză, versiunea engleză aparținând autoarei, Editura Fiat Lux, 1994); reeditare, eLiteratura, 2013;
Șlefuitorul de lacrimi (Editura Eminescu, 1995);
Izbânda furată (Editura Albatros, 1995);
Inimă de iepure (prefață de Cezar Ivănescu, Casa Editorială Odeon, 1998);
Arleziana (postfață de Sultana Craia, Editura Eminescu, 2000);
Zâmbet de tigru (Casa Editorială Odeon, 2001);
Ecoul clipei (haiku, postcopertă de Radu Cârneci, Casa Editorială Odeon, 2003);
Tinere, cunoaște-ți înaintașii! (Fundația Națională "Henri Coandă" pentru sprijinirea tinerilor supradotați, 2005);
Roua cuvântului/ Szóharmat (haiku, ed. bilingvă română-maghiară, versiunea maghiară de Horváth Dezideriu, Editura Anamarol, 2008);
Conspirații celeste (Editura DominoR, 2008);
Bucuriile triste/ Gëzimet e trishtme (ed. bilingvă română-albaneză; prefață de Gelcu Maksutovici; traducere de Baki Ymeri, Editura Kriterion, Cluj-Napoca, 2009);
Floarea vieții (ed. bilingvă română-georgiană; prefață de Zaira Samharadze; postcopertă de David Luca Kafiașvili; traducere de Zaira Samharadze, Editura RAWEXCOMS, 2010);
Dreptatea învingătorului (prefață de Gheorghe Istrate, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2010);
Vrabia albă (CD, poezii în lectura autoarei, Editura Fundației „Paul Polidor“, București, 2010);
Scrijelind pe nisipurile Universului: Documentar biobibliografic la 65 de ani (3 aprilie 1945 - 3 aprilie 2010), Editura RAWEXCOMS, 2010;
Sub steaua câinelui (prefață de Horia Gârbea, Editura Tracus Arte, 2012);
Existențele fastuoase (prefață de Octavian Soviany, Editura Semne, 2013);
Cenușa verii/ Les cendres de l’été (ed. bilingvă română-franceză; traducere în limba franceză de Ion Roșioru, supervizare Paula Romanescu, eLiteratura, 2015);
Feeding Illusions (ed. în limba engleză exclusiv, textul englez aparținând autoarei, eLiteratura, 2015);
Raportul de aur/ La proportion d’or (ediție bilingvă română-franceză; prefață/Préface: Linda Bastide; traducere în limba franceză de Paula Romanescu și Elisabeta Bogățan, Editura Poètes à vos plumes, 2015, Paris);
Deriva sentimentelor (prefață de Nicolae Georgescu, Editura Betta, 2016);
Strada Lăcustei (eLiteratura, 2017);
Porția de existență (eLiteratura, 2018);
Biografie cu păsări (eLiteratura, 2019);

Antologii:

Láthatatlan láng: kétnyelvü lírai antológia = Flacăra nevăzută: antologie lirică bilingvă (ed. bilingvă română-maghiară, versiunea maghiară de Horváth Dezideriu, Casa Editorială Odeon, București, 2007);
101 Poeme (Editura Biodova, 2009, col. „Ideal”);
Fenomenele fără cauză (antologie, Editura TipoMoldova, Iași, 2011, col. „Opera omnia – poezie contemporană”, coordonator serie Valeriu Stancu);
Cununa de flăcări (antologie, eLiteratura, 2014);
Cronicile Sudului (Editura Sud, 2019);

Diverse:

Din Caucaz în Carpați. Zaira Samharadze în dialog cu Victoria Milescu (Editura RAWEXCOMS, 2011);
"Despre cum nu am ratat o literatură grozavă" de Angela Baciu; cu Norman Manea, Constantin Abăluță, Ana Blandiana, Leo Butnaru, Ion Pop, Gellu Dorian, Nora Iuga, Mihail Gălățanu, Adrian Popescu, Adrian Alui Gheorghe, Cristian W. Schenk, Cristina Rhea, Dan Manuca, Theodor Codreanu, Șerban Codrin, Ioana Pârvulescu, Paulina Popa, Lucian Vasiliu, Ștefan Ion Ghilimescu, Vasile Baghiu, Adrian Munteanu, Victoria Milescu, Cassian Maria Spiridon, Mihaela Albu, Liviu Antonesei, Nina Cassian, George Astaloș, Constantin Ciopraga, Dan Alexandru Condeescu, Emil Iordache, Cezar Ivănescu, Emil Manu, Fănuș Neagu, Cornel Regman, Ion Rotaru, Mircea Sântimbreanu, Radu G. Țeposu, Laurențiu Ulici, Mircea Zaciu; Ed. Limes, 2014;

Cărți pentru copii:

Cartea cu surprize (Editura Scripta, 1995);
Cine l-a salvat pe Murdărel? (Editura Scripta, 1995);
Abecedar-ghicitoare (Editura Teora, 1997);
Dicționar-ghicitoare (Editura Teora, 1998);
Găsește rima!: poezii pentru copii (Casa Editorială Odeon, 2000)
Lacrima de cristal: povestire pentru copii (Casa Editorială Odeon, 2000);
Animalele mele dragi (Editura Flamingo GD, 2006);
Animale de la zoo (Editura Flamingo GD, 2007);
Povești și poezii de Crăciun (Editura Flamingo GD, 2008);
Degețica - carte de colorat (Editura Flamingo GD, 2011);

Traduceri:

Cartea junglei; de Joseph Rudyard Kipling, repovestită de G.C. Barret (Editura Flamingo GD, 1994);
Povestiri de Crăciun (Editura Flamingo GD, 2004);
Aventurile lui Azorică (Editura Flamingo GD, 2004);
Iepurele cel lăudăros: povestiri cu animale (Editura Flamingo GD, 2004);
Bandiți, gangsteri și mafie: Rusia, Statele Baltice și CSI, după anul 1992; de Martin McCauley (Editura All, 2006);
Exploratorii;
Corpul uman - atlas (Editura Flamingo GD, 2006);
Vrăjitorul din Oz (Editura Flamingo GD, 2006)
Animalele lumii: Carte - Puzzle: 6 planșe cu câte 48 de piese; de Garry Fleming (Editura Flamingo GD, 2006);
Aventurile lui Robin Hood: Povești clasice; de Walker J. Mcspadden (Editura Flamingo GD, 2006);
Pinocchio; de Carlo Collodi (Editura Flamingo GD, 2006);
Seria de basme scrise de Hans Christian Andersen (Editura Flamingo GD, w007) - Lebedele sălbatice, Mica Sirenă, Hainele noi ale împăratului, Rățoiul cel urât, Soldățelul de plumb;
Seria de basme scrise de Frații Grimm (Editura Flamingo GD, 2007) - Rumpelstiltskin, Rapunzel, Broscoiul fermecat, Croitorașul cel viteaz, Albă ca Zăpada;
Seria de basme scrise și ilustrate de australianca Shirley Barber (Editura Flamingo GD, 2007) - Povești de noapte-bună: șapte povești magice, Zâna dințișorului: o călătorie magică, Povestea unei sirene, Al șaptelea unicorn, Curcubeul Magic. În căutarea aurului fermecat, Înainte de culcare: Povești pentru cei mici, O vizită în Țara Zânelor: Poveste cu zâne, Brățara magică: Poveste de dragoste cu zâne, Pădurea vrăjită: Nuntă în Ținutul fermecat, Bucătăreasa zânelor: povestea iepuroaicei Martha B. Rabbit, Prințesa Sirenă și Regele Caracatiță, Povestea unei sirene;
Povești cu vrăjitori din toată lumea (Editura Flamingo GD, 2007);
Cenușăreasa (Editura Flamingo GD, 2008);
Cartea mea cu povești de noapte bună (Editura Flamingo GD, 2008);
Călătoriile lui Vincas în jurul lumii; de Brigita Jovaišienė (Editura Flamingo GD, 2011),
Efecte secundare : moartea; dezvăluiri din interiorul industriei farmaceutice; de John Virapen (Editura Flamingo GD, 2010);
Călătoriile lui Vincas în jurul lumii; de Brigita Jovaišienė (Editura Flamingo GD, 2011);
Origami pentru copii: Pajiștea; 20 de modele; 58 de foi colorate (Editura Flamingo GD, 2011);
Origami cu dinozauri: 20 de modele; 58 de foi colorate (Editura Flamingo GD, 2011);
Călătoriți cu origami: 20 de modele de origami; 45 de foi colorate (Editura Flamingo GD, 2012);
Animale din România + 210 abțibilduri (Editura Flamingo GD, 2012);
Origami cu animale; de Liliana Fabisinska (Editura Flamingo GD, 2012);
Cuiburi de animale + 206 abțibilduri (Editura Flamingo GD, 2012);

Dicționare, critică:

Prier (volum colectiv de debut, Ed. Cartea Românească, 1988) (17 autori);
Argonauții - II (volum colectiv de debut, Ed. Facla 1988) (Ionel Bota, Valentina Caluser, Victoria Milescu, Ioan Palici, Gh. Pruncut, Emilian Rosculescu);
Poezia pădurii (Radu Cârneci, Editura Orion, 1998);
Icoana mamei (George Chirilă, Editura Amurg Sentimental, 1999);
O antologie a poetelor din România (Editura Muzeul Literaturii Române, 2000);
Personalia, dicționar biobibliografic (Axenia Hogea, Editura Ex Ponto, Constanța, 2000);
Lumini către Eminescu (Editura Amurg Sentimental, 2000);
Poezia română între milenii, dicționar de autori (Geo Vasile, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002);
Carte de citire (Paul Silvestru, Editura Paideia, 2002);
Millenium (Biblioteca județeană ,,V. Voiculescu“, Buzău, 2002);
Banca de metafore. Cronici succinte (Victor Sterom, Biblioteca Sinteze Literare, Ploiești, 2002);
Who’s Who în România (Pegasus Press, 2002);
Cinegetica (Radu Cârneci, Editura Orion, vol. 1, 2003);
Despre starea poeziei (Ștefania Mincu, Editura Pontica, 2003);
Cupolă de veac (Mihail. I. Vlad, Editura Macarie, Târgoviște, 2003);
O istorie a literaturii pentru copii și adolescenți (Iuliu Rațiu, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2003);
De la cuvinte la necuvinte, 50 de poeți români contemporani, ed. bilingvă română-maghiară, traducere de Horvath Dezideriu (Editura Contrast, 2005);
Râsu’- plânsu’ lui Nichita Stănescu, vol 2 (Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, 2005);
Dicționarul general al literaturii române (Academia Romană, Editura Univers Enciclopedic, 2005);
Atelierele poeziei (Mircea A. Diaconu, Editura Ideea Europeană, 2005);
Murmurul vocilor (antologie plurilingvă, Editura Cogito, Oradea, 2007);
Antologia Festivalului Internațional ,,Nopțile de poezie de la Curtea de Argeș“, Poesys 11 (Editura Academiei Internaționale Orient-Occident, 2007);
Al cincilea patriarh - Prea Fericitul Teoctist în câteva «gânduri», evocări și documente (Editura Intermundus, București, 2007); Au contribuit: Calinic Argatu, Ioan Solomon, Mariana Gurza, Adrian Botez, Corneliu Leu, Constantin Rosu Pucu (Noua Zeelanda), Ion Marin Almajan, Dan Brudascu, Victoria Milescu, Titus Filipas, Viorel Roman (Germania), Ioan Barbu, Dan Ghelase, Ion Coja, Pr. Gheorghe Naghi (SUA), Aurelia Lapusan, Tudor Pacuraru, Maria Cobianu - Bacanu, Gheorghe Seitan s.a.
Voices of Contemporary Romanian Poets (English version by Dan Brudașcu, Editura Sedan, Cluj-Napoca, 2007);
Voices of Contemporary Romanian Poets (Antologie engleză-coreeană, versiunea engleză de Dan Brudașcu, versiunea coreeană de Youngsuk Park, Suwon, Korea, 2008);
Scrisorile Mioriței, vol. 2 (Elisabeth Păunescu, Editura Fundația Culturală ,,Elisabeta“, 2008);
Noul Orfeu, antologie de poezie română de azi, ARP (on line, 2008);
Antologie poetică albano-română, Frumusețea frumuseților/ Bukuria e bukurive (versiunea albaneză de Baki Ymeri, Editura DominoR, București, 2008);
Doamnele poeziei/ The ladies of poetry/ Les dames de la poesie (antologie trilingvă, română/ engleză/ franceză, Editura Anamarol, București, 2008);
Lecturi despre cărțile confraților (critică literară, Miron Tic, Editura Amurg Sentimental, 2008);
Eu v-am citit pe toți, vol. 2 (Florentin Popescu, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2009);
Memoria punctelor cardinale (Mihai Antonescu, Ed. Rora, 2009);
Timpul poeziei / Time of poetry. Poete contemporane / Contemporary Poetesses (antologie bilingvă / bilingual Anthology, antologie română-engleză, Romanian-English Anthology, traduceri de / translated into English by Victoria Milescu, prefață de / preface by Radu Voinescu, București, Casa Editorială Odeon, 2009);
Antologia sonetului românesc, vol. 3 (Editura Muzeul Național al Literaturii Române, 2009);
Dicționarul personalităților din România, Biografii contemporane, Romanian Who’s Who (ONG Eco- Europa, Redacția Romanian Biographic Institute, Editura Anima, 2009, 2010, 2011, 2012);
Dicționarul scriitorilor brăileni (Editura Proilavia, 2010);
Antologie română de haiku, Când greierii tac (Editura Societății Scriitorilor Români, 2010);
Artă sfâșiată. Antologie de poezie. Poeți contemporani – 73 (Valentina Becart, Editura Arhip Art, Sibiu, 2011, p. 213);
Antologia premiilor literare Naji Naaman, 2012, ed. a X-a, Liban, FCG Naji Naaman’s Foundation for Gratis Culture;
Meridiane lirice. Antologie universală a poeziei românești contemporane, 124 poeți contemporani (Editura Armonii culturale, 2012);
Afinități selective (Ioan Adam, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2012);
Antologiile în limba engleză publicate de Brian Wrixon: War and Peace, The Wind of Change, Tripping on Words, Survivor’s Guide to Bedlam, All God’s Creatures. A Poet’s View of Being (Canada, 2012);
Literatura română. Dicționarul autorilor români contemporani (Alina Kristinka și Carmen Cătunescu, Editura Arial, Ploiești, 2013);
Enciclopedia Academiei Dacoromâne (ed. a II-a, vol. 3, Editura Dacoromania, 2013);
Poeți, după plac: (începând cu Nichita) (Lucian Gruia, ,,Victoria Milescu – Stele duble“, p.91; Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2013);
Aventura lecturii. Poezie română contemporană (Mioara Bahna, Editura Pim, Iași, 2013);
Românul a rămas poet? (Liviu Grăsoiu, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2013);
Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume/ L’Antologia degli scrittori romeni contemporanei del mondo intero (Ligya Diaconescu, ed. bilingvă română-italiană, Starpress, 2014);
Poeți români slăvind dumnezeirea (Elena Armenescu, Editura Mirabilis, 2014);
Simbioze lirice, vol. 4 (Elena Rodica Lupu, Editura Anamarol, 2014);
Simbioze lirice, vol. 8 (Elena Rodica Lupu, Editura Anamarol, 2014);
Mitul lui Narcis. Studii și cronici literare (Lucian Gruia, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2014);
Metafore fără frontiere/ Metafore senza confine (antologie bilingvă română-italiană, Editura Inspirescu, Satu Mare, 2014);
Poemele limbii române (Vasile Capățână, Editura Biodova, Colecția IDEAL, 2014);
Sensuri (Mioara Bahna, ,,O bucureșteancă din Brăila, Victoria Milescu“, Editura Junimea, Iași, 2014);
Constelația tăcerii. Sub semnul trandafirului (Vasile Ghinea, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2014);
Anthologie de poesie roumaine, Poets, vos papiers! (version francaise Paula Romanescu, TipoMoldova, 2014);
Calendarul scriitorilor români, vol. 3 (Ion Lazu, TipoMoldova, Iași, Opera omnia, dicționar, 2014, p. 597);
Antologie de poezie română contemporană/ Anthologie de poésie roumaine contemporaine/ Contemporary Romanian Poetry Anthology/ Anthologie der heutigen rumänischen dichtung, vol. 2, col. Opera omnia, TipoMoldova, Iași, 2014, p. 1689);
Sonet. Antologie Românească. Partea a patra (Florian Chelu Madeva, Editura Ritmus, Oradea, 2014, p. 535);
Am cunoscut câțiva contemporani (Eliza Roha, Editura Betta, București, 2014);
O sacoșă cu cărți : critică literară (Gheorghe Stroe, eLiteratura, 2014);
Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume/ Antologia de scriptores rumanos contemporaneous de todo el mundo (antologie română-spaniolă, Ligya Diaconescu, Starpress, Râmnicu Vâlcea, 2015);
Lecturile unui insomniac. Cronici literare (Lucian Gruia, ,,Victoria Milescu – Cununa de flăcări“, Editura Betta, București, 2015, p. 87);
Doamne, ce doamne!, vol. 2 (Maruca Pivniceru, Interviuri, Editura SemnE, București, 2015);
Almanah. Sintagme Literare, 2015 (Geo Galetaru, Silvia Bitere, Editura Eurostampa, Timișoara, p. 136; p. 230);
Boema 33 (Antologie de poezie și proză, vol. X, București, 2015);
Ora lecturii (Lucian Gruia, ,,Patru direcții de cercetare ale poeziei Victoriei Milescu“, p. 86, Editura Betta, București, 2015);
Simplitatea risipirii (Antologie de poezii, Editura Ex Ponto, Constanța, 2015, p. 59);
Întâmpinarea cărților. Echilibru și contraste, metamorfoze și metafore în cronici literare (Aureliu Goci, ,,Victoria Milescu, Cununa de flăcări“, p. 106, Editura Betta, 2015);
Lecturi estivale (Eliza Roha, Editura Betta, 2015, București, ,,Victoria Milescu – neîntrecută poetă a contemporaneității și existențele fastuoase“, pp. 66-72);
Conviețuiri. Antologie de poezie contemporană (Editura Betta, București, 2016, Prefață de Aureliu Goci);
Anotimpul iubirii/ Stina e dashurise (antologie poetică română-albaneză, traducere în lb. albaneză de Baki Ymeri, Editura Amanda, Sinaia, 2016);
Biblioteca revistei ,,Convorbiri literare’’. Antologie 2015, ,,Convorbiri literare“, Iași, 2016;
Simfonia poeziei (antologie multilingvă, coord. Rodica Elena Lupu, Editura Anamarol, 2016, p. 152);
Antologie literară brăileană (Editura Pim, Iași, 2016, pag. 157-166, col. Cărțile Chirei);
Un dicționar al scriitorilor români contemporani, vol. III, 2016 (coord. Ioan Holban, TipoMoldova, Iași, col. Opera Omnia, pag. 359-368);
Doamne ale scrisului românesc la început de secol XXI (coord. Ligya Diaconescu, Editura Olimpias, 2016, pp. 83-93);
Tastes of Danube/Gusturile Dunării. International Anthology of Danube Writers/ Antologie Internațională a scriitorilor danubieni (Eurobit Publishing House, Timișoara, 2016);
Siir Evreni - Yasayan Romanyali sairler Seckisi/Universul poeziei - din creația poeților români în viață (49 autori), 2019;
41 arguments avant la lettre Romanian & Australian : anthology of contemporary poetry (antologie româno-australiană de poezie și proză, GREEN BOOK - Green Culture Software SRL, 2019);

· 1953 - S-a născut Bobby Keys, saxofonist american.
* 1954: Călin Cătălin Chiriță (n. 18 decembrie, 1954, Dănceu, județul Mehedinți) este un inginer român, absolvent al Institutului Politehnic din București, Facultatea de Tehnologia Construcției de Mașini, politician, fost primar în sectorul 5, București între 1996-2000 din partea PNȚ-CD și viceprimar în Primăria Municipiului București în perioada 2000-2004.^[1]

· 1956 - S-a născut Greg D'Angelo, baterist american (White Lion).
* 1957: Eugen Victor Cristian Rusu (n. 18 decembrie 1957) este un inginer român, membru corespondent al Academiei Române^[1] în cadrul Secției de Științe Tehnice (28 iunie 2018).^[2]^[3]

· 1963: S-a nascut Brad Pitt, actor american, denumit “sfărâmătorul de inimi de la Hollywood” (“Legendele Toamnei”, “Interviu cu un vampir”).
* 1965: Cristina Nichita este o creatoare de modă și politician român, deputat în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea USL Iași.
* 1971: Gheorghe Ifrim (n. 18 decembrie 1971, București) este un actor român de teatru și film. A absolvit Facultatea de Teatru din cadrul Academiei de Teatru și Film București, promoția 1997, la specializarea Actorie, clasa profesorului Gelu Colceag. A fost membru al grupului umoristic Vouă. Este actor al Teatrului Bulandra. A jucat la Teatrul Metropolis și Teatrul Act.

Rolul domnului Mihăeș, din Domestic, în regia lui Adrian Sitaru, i-a adus lui Gheorghe Ifrim o nominalizare la Premiile Gopo 2014 la categoria “cel mai bun actor într-un rol principal”. În 2016 a primit încă o nominalizare la aceeași categorie pentru rolul Achim din București NonStop în regia lui Dan Chișu. A jucat în:

Aerisirea (1997)
Terminus Paradis (1998)
La Bloc (2002) - Fane Oxford
Lotus (2004) - Fals Polițist 1
Challenge Day (2005) - Antrenor de Box
The Detonator/Detonatorul (2006) - Stadium Worker#1
Vine Poliția! (2008) - Marian Marin
Restul e tăcere (2008) - Secretar Leon
Aurora (2010) - Domnul Dragnea
Nașa (2011) - Manea
Las Fierbinți (2011) - Vasile
S-a furat mireasa (2012) - Șofer Taxi 1
Domestic (2012)
După dealuri (2012) - ambulantierul
Funeralii fericite (2013)
București NonStop (2013) - Achim
America, venim! (2014)
Hawaii (2017)

* 1973: Romeo Ștefan Gontineac (n. 18 decembrie 1973, Hlipiceni, Botoșani) este un fost rugbist român, acum antrenor. El a jucat în centru.
* 1973: Ruslan Ivanov (n. 18 decembrie 1973 în Chișinău) este un ciclist moldovean.
* 1975: Adrian-Dragoș Benea (n. 18 decembrie 1975) este un senator român, ales în 2016 pe listele PSD. Adrian-Dragoș Benea este membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Estonia, Republica Lituania și Regatul Țărilor de Jos (Olanda).
* 1975: Daniel Florea (n. 18 decembrie 1975, Vaslui) este un fost fotbalist român retras din activitate. De-a lungul carierei a evoluat la cluburi ca Oțelul Galați, Dinamo București, Șahtior Donețk, FC Metalurg Zaporijia, Metalurg Donețkși APOEL FC. Și-a încheiat cariera la Dunărea Galați.

· 1978: Katie Holmes, actriță americană
* 1980: Marian Drăgulescu (n. 18 decembrie, 1980, București) este un gimnast român.

La Campionatele Europene din 2004 a câștigat patru medalii de aur, devenind astfel unul dintre principalii pretendenți la medaliile olimpice la Jocurile Olimpice de vară din 2004 de la Atena (Grecia).

La Olimpiada de la Atena (Grecia), Drăgulescu și-a ajutat echipa la câștigarea medaliei de bronz. De asemenea, a câștigat medalia de argint la sol și medalia de bronz la sărituri.

Drăgulescu și-a anunțat retragerea din activitatea competițională în 2005, dar a revenit asupra deciziei sale participând la Campionatele Mondiale din 2005 de la Melbourne (Australia) unde a câștigat medalia de aur la sărituri.

În 2012 Federația Română de Gimnastică a decis să nu-l includă pe lista participanților la Jocurile Olimpice de la Londra.

Marian Drăgulescu

· 1980: Christina María Aguilera (n. 18 decembrie 1980, Staten Island, New York) este o cântăreață, actriță și compozitoare de muzică pop americană, câștigătoare a mai multor premii Grammy.^[6] În copilărie Aguilera a participat la diverse emisiuni televizate precum Star Searchsau The Mickey Mouse Club,^[7] iar cariera sa muzicală avea să înceapă în anul 1998, după înregistrarea cântecului „Reflection”, care a fost inclus pe coloana sonoră a peliculei de animație Mulan (1998).^[8]

Albumul de debut al interpretei, numit Christina Aguilera (1999) și lansat sub egida RCA Records,^[9] s-a bucurat de succes comercial și trei dintre piesele incluse pe el —^[10] „Genie in a Bottle”, „What a Girl Wants” și „Come on Over” — au ocupat prima poziție în prestigiosul clasament Billboard Hot 100.^[11] Ulterior Aguilera avea să devină cunoscută pe plan internațional mulțumită lansării unui album latino Mi Reflejo (2000) și a unui disc de Crăciun numit My Kind of Christmas (2000).^[12]^[13] Deși materialele sale discografice aveau succes cântăreața era nemulțumită de imaginea și muzica sa, iar la finele anului 2001 aceasta avea să-și încheie contractul cu impresarul Steve Kurtz;^[14]^[15] la scurt timp Aguilera a lansat cel de-al patrulea album de studio al său, numit Stripped (2002), prin intermediul căruia a promovat o imagine provocatoare.^[16] Cel de-al doilea disc single al materialului, balada „Beautiful”, a fost un succes comercial și a sporit vânzările albumului de proveniență.^[17] În 2006 Aguilera revine cu Back to Basics, un disc de muzică soul, jazz și bluescare primește recenzii favorabile.^[18] Patru ani mai târziu interpreta lansează cel de-al șaselea album de studio din cariera sa;^[19] intitulat Bionic (2010), materialul conține elemente din muzica R&B, electropop și synthpop și nu s-a bucurat de succesul scontat.^[20] În anul 2012 a urmat albumul Lotus, cu linii melodice predominant electropop.^[21] În 2018 a lansat albumul Liberation.^[22]

Interpreta este recunoscută pentru vocea sa puternică și amplă, caracteristică sopranelor spinto (vedeți aici).^[23] Cântăreață câștigătoare a multiple distincții și merite (vedeți aici),^[6] Aguilera debutează ca actriță în pelicula Burlesque: Vis împlinit (2010) și participă în juriul emisiunii The Voice (2011).^[24]^[25] De asemenea, Christina Aguilera este recunoscută pentru acțiunile sale caritabile, ea implicându-se în sponsorizarea și susținerea a diverse organizații caritabile care luptă împotriva SIDA,^[26] cancerului și pentru drepturile femeilor, animalelor, copiilor și homosexualilor.^[27] Mai mult, Aguilera este creatoarea unei colecții de parfumuri de succes,^[28] iar albumele sale au fost comercializate în aproape cincizeci de milioane de exemplare pe plan mondial.^[29] Aceste vânzări, per ansamblu, o plasează pe artistă în ierarhia celor mai de succes muzicieni din toate timpurile.^[30]

* 1982: Serghei Pașcenco (n. 18 decembrie 1982, Tiraspol) este un fotbalist internațional moldovean care în prezent evoluează la clubul Sheriff Tiraspol.

El a jucat în 8 din cele 12 meciuri ale selecționatei Moldovei la Preliminariile Campionatului European de Fotbal 2008.

* 1984: Igor Bour (n. 18 decembrie 1984) este un halterofil din Republica Moldova. El a câștigat medalia de aur la Campionatele Europene din 2007 de la Strasbourg la categoria – 56 kg, învingându-i pe Vitali Dzerbianiou (locul 2) și Igor Grabucea.

Igor Bour a fost desemnat sportivul anului 2007 în Republica Moldova de către Asociația Presei Sportive din Moldova.^[1]

* 1984: Victor Ciobanu (n. 18 decembrie 1984, satul Pîrlița, raionul Ungheni) este un politician din Republica Moldova, care îndeplinește funcția de președinte al Partidului Popular Creștin Democrat.

* 1984: Marius Ionescu (n. 18 decembrie 1984 în Craiova) este un alergător pe distanțe lungi din România, care s-a specializat la proba de maraton. A reprezentat România la Jocurile Olimpice de vară din 2012.

* 1985: Vlad Corbeanu (n.18 decembrie 1985, Mehedinți) este un actor de teatru și voice-over român. Cunoscut in emisiunile: "iComedy" și "În puii mei!"^{[1] A jucat în}

Țarul Ivan își schimbă meseria - regia Gelu Colceag
Îmblânzirea scorpiei - regia Gelu Colceag
Umor, amor, fior de dor... în București - regia Diana Lupescu
Doctori de femei - regia Emanuel Pârvu
Nebuna din Chaillot - regia Alice Barb
Gunoierul - regia Gina Lazăr
Insula misterioasă - regia Theodor Cristian Popescu
E soare / Plouă - regia Gina Lazăr
O femeie, doi bărbați, trei posibilități - regia Gina Lazăr
Doctori, femei și alte întâmplări - regia Vlad Corbeanu
Monșer, stăm rău! - regia Gelu Colceag
Opera de trei parale - regia Diana Lupescu
Spaima zmeilor - regia Gelu Colceag
Meda (2016)
Terapie pentru crimă (2013)
Love (2016)
Efect 30 (2010)

* 1985: Alexandra Murăruș (n. 18 decembrie 1985, București) este o actriță de teatru, film și traducătoare română. A jucat în:

Ultimul glonț - Nadia
Inocența furată
Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller
Mamouret de Jean Sarment
Autobahn de Neil LaBute

Teatru:

Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller
Mamouret de Jean Sarment
Autobahn de Neil LaBute
Hamlet de William Shakespeare
Martiri de Marius von Mayenburg
Biedermann și incendiatorii de Max Frisch
Woyzeck de Georg Büchner
Reasons to be pretty de Neil LaBute
Trei surori de A. P. Cehov

* 1987: Alina Plugaru (n. 18 decembrie 1987, Vaslui, România) este o fostă actriță porno din România, supranumită regina porno.^[1] Și-a început cariera de actriță porno în 2006, după ce a lucrat ca dansatoare și model.
1992: Bridgit Mendler, cântăreață și actriță americană
* 1993: Ana Porgras (n. 18 decembrie 1993 în Galați) este o fostă gimnastă din România, medaliată cu aur la bârnă la Campionatul Mondial de Gimnastică Artistică din 2010.

Decese

· 1133: A murit episcopul Hildebert de Tours (n.1056), cleric reformator francez si poet. S-a născut din părinți săraci la Lavardin, aproape de Vendôme, a fost probabil elev al lui Berengar din Tours, și a devenit maestru (Scolasticul) al școlii de la Le Mans; în 1091 a fost făcut arhidiacon și în 1096 episcop de Le Mans. A prezidat Sinodul de la Nantes și a murit la Tours. A construit parte a catedralei de la Le Mans. Scrierile sale constau în scrisori, poezii, câteva predici, și unul sau două tratate. O ediție a operelor sale pregătite de Antoine Beaugendre, și intitulata „Venerabilis Hildeberti prima Cenomanensis episcopi, deinde Turonensis archiepiscopi, operă Tam Edita quam inedita”, a fost publicată la Paris în 1708 și a fost republicata de JJ Bourassé în 1854. Acestea ediții, il crediteaza pe Hildebert cu numeroase scrieri apartinand altor autori și omit unele scrieri originale.

· 1495: A decedat Alfonso al II-lea (n. 4 noiembrie 1448), numit si Alfonso de Aragon), rege al regatului Napoli de la 25 ianuarie 1494 pana la 22 februarie 1495 cu titlul de regeal Napolelui și Ierusalimului.

· 1577: Anna de Saxonia (23 decembrie 1544 – 18 decembrie 1577) a fost moștenitoarea lui Maurice, Elector de Saxonia și a soției acestuia, Agnes de Hesse, care a fost fiica cea mare a lui Filip I, Landgraf de Hesee.^[1] Singurul fiu al lui Maurice, Albert, a murit în copilărie. Anna a fost a doua soție a lui Wilhelm de Orania.^[1]

Anna s-a născut și a murit la Dresda.^[2] Averea ei a atras mulți pețitori;^[2] înainte de propunerea Casei de Orania în 1560 au existat negocieri cu casa regală suedeză. Ea a acceptat propunerea lui Wilhelm de Orania și s-au căsătorit la 25 august 1561

După decesul fratelui ei mai mic Albert (n. 28 noiembrie 1545 - d. 12 aprilie 1546) Anna a rămas singurul copil al părinților ei și a fost în special iubită și răsfățată de mama ei. Umărul Annei era deformat și ea a mers cu un șchiopătat.

La 11 iulie 1553, tatăl ei a murit lăsându-l pe fratele lui mai mic, August (1526–1586), la conducerea electoratului. După doi ani mama Annei s-a recăsătorit cu Ducele Johann Friedrich al Saxoniei de Mijloc (1529–1595). La 4 noiembrie 1555, la șase luni după cea de-a doua căsătorie, mama ei a murit. Orfană la vârsta de 11 ani, Anna s-a mutat la cea mai apropiată rudă de la curtea Dresdei, unchiul ei August și soția acestuia, Anne a Danemarcei și Norvegiei, unde a fost adesea nefericită și singură. A fost descrisă ca fiind mândră, sfidătoare și încăpățânată, dar și inteligentă și pasionată.

În acele timpuri ea a fost cea mai bogată moștenitoarea din Germania. În 1556 Erik, fiul regelui suedez Gustav Vasa, i-a cerut mâna în căsătorie, urmat doi ani mai târziu de Wilhelm de Orania. El avea nevoie de fonduri pentru războiul său împotriva habsburgilor în Țările de Jos, așa că o căsătorie cu o moștenitoare bogată avea mare valoare pentru el.
Banii au fost unul dintre principalele motive pentru căsătorie. Bunicul matern al Annei, Filip de Hesse, s-a opus acestei căsătorii. Atitudinea negativă a lui Filip a întârziat căsătoria pentru un an întreg. În cele din urmă, factorul decisiv a fost că Wilhelm a devenit un aliat valoros pentru cauza protestantă.

La 2 iunie 1561, la Torgau, s-a semnat contractul de căsătorie. Zestrea Annei a fost marea sumă de 100.000 de taleri. Nunta a avut loc la 24 august 1561 la Leipzig. La 1 septembrie 1561 Wilhelm de Orania, împreună cu tânăra sa soție, s-a mutat în Țările de Jos.

Cuplul a avut cinci copii, dintre care trei au atins vârsta adultă:

Anna (n./d. 31 octombrie 1562, Bruxelles).
Anna (5 noiembrie 1563, Breda – 13 iunie 1588, Franeker); s-a căsătorit la 25 noiembrie 1587 cu contele Wilhelm Louis de Nassau-Dillenburg.
Maurice August Philip (8 decembrie 1564, Bruxelles - 3 martie 1566, Bruxelles).
Maurice, Prinț de Orania (13 noiembrie 1567, Dillenburg – 23 aprilie 1625, Haga); mai târziu Prinț de Orabia și Guvernator al Țărilor de Jos.
Emilia (10 aprilie 1569, Köln – 6 martie 1629, Geneva); s-a căsătorit la 7 noiembrie 1597 cu Prințul Emanuel al Portugaliei.

La doar câteva luni de la nuntă, în 1562 au apărut dificultăți între ea și soțul ei. Anna a primit scrisori de la unchiul ei în care îi preciza că Wilhelm ar trebui să lucreze mai mult spre a-i face ei plăcere. Ambii au încercat să pună capăt zvonurilor că ei ar avea un mariaj nefericit. Prin 1565, era bine cunoscut tuturor curților din Germania și Țările de Jos că această căsătorie era una nefericită. În cele din urmă, în 1566 Wilhelm s-a plâns cu privire la natura "contencios" de soția sa la unchiul ei Saxon august și unchiul ei Hessa Landgrave Wilhelm IV de Hesse-Kassel (1532-1592).

Unchiul ei August a încercat să salveze față de solicitarea de despăgubiri că litigiile apărute din cauza fratelui său Louis antagonizarea William. În 1566 Wilhelm în cele din urmă s-au plâns cu privire la natura "discutabilă" a soției sale unchiului ei saxon August și unchiul ei hessan Landgraful Wilhelm al IV-lea de Hesse-Kassel (1532-1592).

După moartea primului ei fiu Mauritius (Maurice August Philip) în 1566, Anna a căzut într-o depresie severă și a avut gânduri de sinucidere pentru prima dată. A încercat să-și înece durerea cu consumul excesiv de alcool.

În 1567 Wilhelm a trebuit să fugă din cauza opoziției sale la Țările de Jos Habsburgice și a plecat împreună cu soția sa la Dillenburg, sediul german al familiei. La 14 noiembrie 1567 ea a născut un fiu și i-a pus din nou numele de Maurice. La botezul din 11-19 ianuarie 1568 a sosit un mesaj pentru Wilhelm afirmând că la 20 decembrie 1567 toate teritoriile și posesiunile sale olandeze au fost confiscate.

Când Wilhelm s-a întors în Brabant la 15 august 1568 pentru a continua războiul împotriva spaniolilor, Anna a decis, la 20 octombrie 1568, deși era însărcinată din nou, să plece din Dillenburg cu curtea ei (probabil 43 de persoane), pentru a-și face o casă nouă la Köln. Cei doi copii, Ana și Maurice, au fost luați de soacra ei din cauza riscului de boli. În anul următor, după o luptă aprigă cu mama lui Wilhelm, ea a fost în măsură să-și aducă copiii înapoi. Fiica ei Emilia s-a născut la 10 aprilie 1569 la Köln.

La 4 martie 1569 Anna l-a întâlnit pe soțul ei la Mannheim. Campania lui Wilhelm împotriva ducelui de Alva a eșuat, iar regele Filip al II-lea al Spaniei l-a forțat să plece. Wilhelm a părăsit Germania și a plecat în Franța să sprijine hughenoții în luptele lor de credință. Deoarece Wilhelm nu a mai putut asigura situația familiei, Anna a căutat alte mijloace de sprijin. Ea a luat în considerare să-l convingă pe Ducele de Alba să-i returneze bunurile confiscate sau să-i ceară lui Wilhelm, așa cum era specificat în contract, 12.000 de guldeni sau castelele Diez sau Hadamar. cest lucru ar fi însemnat o povară financiară suportată de Nassau. Anna a devenit un risc substanțial pentru familie.

Anna s-a întâlnit cu soțul ei în mai 1570 la Butzbach pentru a discuta chestiuni financiare, precum și alte subiecte importante. În iunie 1570, Anna și Wilhelm s-au mutat din nou împreună la Siegen timp de câteva săptămâni, unde ea s-a stabilit împreună cu cei trei copii. Acolo ea a început o relație cu Johannes (Jan) Rubens, care va deveni mai târziu tatăl pictorului Peter Paul Rubens.^[2]

În timpul sărbătorilor de Crăciun din 24 până în 26 decembrie 1570, Wilhelm și-a vizitat din nou familia. A fost probabil un timp armonios, pentru că el a convins-o pe Anna să-l viziteze în ianuarie 1571, la Dillenburg, unde chiar a fost dispusă să renunțe, pentru moment, la plăți din partea care i se cuvenea. Era însărcinată din nou, de data aceasta cu iubitul ei. Wilhelm a acuzat-o de adulter pe Anna și a făcut planuri să se despartă de ea.

Rubens era adesea cu Anna pentru că era consilier ei, consultantul financiar și avocat, și, astfel, a fost suspectat de adulter cu Anna între 7 și 10 martie 1571. A fost arestat, torturat și șantajat să mărturisească. Anna a fost pusă sub presiune: fie trebuia să mărturisească fie Rubens urma să fie executat. Anna a acceptat la 26 martie 1571 să pledeze vinovat. La 22 august 1571 s-a născut ultimul ei copil, Christine.^[2]Pe baza afirmației ei, Wilhelm de Orania nu a recunoscut copilul ca fiică a sa. Christine a primit numele de van Dietz. La 14 decembrie 1571 Anna a trebuit să semneze acordul pentru separarea finală de soțul ei.^[2] În plus, Wilhelm de Orania nu a fost dispus să plătească pentru întreținerea ei.

În septembrie 1572 Anna a decis să conteste hotărârea Curții Imperiale pentru drepturile sale financiare. În acest moment rudele ei sanone și hesiene au făcut deja planuri de a transforma castelul Beilstein într-o închisoare, unde s-o țină captivă ca adulteră. La 1 octombrie 1572, ea a fost adusă acolo împreună cu fiica ei cea mică Christine. Trei ani mai târziu, i-a fost luată fiica.

În luna martie a acelui an, deși divorțul nu a fost finalizat, au apărut primele știri privind iminenta recăsătorie a lui Wilhelm de Orania. Soția lui urma să fie fosta stareță de Jouarre, Charlotte de Bourbon-Montpensier, o fiică a lui Ludovic al II-lea de Bourbon, Duce de Montpensier, și a primei lui soții, Jacqueline de Longwy. Revoltați la această știre, unele dintre rudele Annei au cerut returnarea zestrei în ciuda posibilei infidelități a Annei. Unchiul August a insistat că mariajul prințului nu era încheiat în mod legal încă, și, astfel, el nu avea dreptul să se recăsătorească sau să-i confiște proprietatea Annei. August a ordonat, de asemenea, transferul imediat al nepoatei lui de la Nassau la Saxonia.

Când Anna a auzit în decembrie 1575 de viitorul ei transfer în Saxonia, a încercat să se sinucidă. După o lungă ședere la Zeitz, a fost dusă la Dresda în decembrie 1576. Acolo, ferestrele camerei ei au fost astupate și prevăzute cu mânere suplimentare de fier. La ușa era o gaură pătrată în panoul superior prevăzută cu o grilă îngustă care se închidea pe dinafară. Prin această gaură primea mâncarea și băutura. La ușă era, de asemenea, o altă poartă de fier, garantând practic nici o șansă de scăpare.^[2]

Din mai 1577 Anna a suferit de hemoragie continuă. Ea a murit la 18 decembrie 1577 cu puțin timp înainte să împlinească 33 de ani. A fost înmormântată la catedrala din Meissen aproape de strămoșii ei într-un mormânt fără nume.

Date personale
Anna de Saxonia

Născută	23 decembrie 1544 Dresda, Electoratul Saxonia
Decedată	18 decembrie 1577 (32 de ani) Dresda, Electoratul Saxonia
Înmormântată	Meissen Cathedral[*]
Părinți	Maurice[] Agnes of Hesse[]
Căsătorită cu	Wilhelm de Orania
Copii	Contesa Anna Anna, Contesă Wilhel Louis de Nassau-Dillenburg Contele Maurice August Phillip Maurice, Prinț de Orania Emilia, Prințesă a Portugaliei Christine van Dietz (nelegitimă)
Cetățenie	Germania
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hesse (prin naștere) Casa de Orania-Nassau (prin mariaj)
Prințesă consort de Orania
Domnie	25 august 1561 – 22 martie 1571 (9 ani)

* 1679: Johann Frederic (25 aprilie 1625 – 18 decembrie 1679) a fost duce de Brunswick-Lüneburg și a condus principatul de Calenberg, o subdivizie a ducatului, din 1665 până la moartea sa.

A fost al treilea fiu al Ducelui Georg de Brunswick-Lüneburg. El a fost singurul membru al familiei care s-a convertit la romano-catolicism în 1651. A primit Calenberg când fratele său mai mare Georg Wilhelm a moștenit principatul de Lüneburg. În 1666, a construit un palat la Herrenhausen în apropiere de Hanovra, care a fost inspirat de Palatul de la Versailles și faimoasele sale grădini, grădinile Herrenhausen.

În 1676, Johann Frederic l-a angajat pe Leibniz ca sfătuitor privat și bibliotecar al importantei biblioteci ducale. Astfel, a început asocierea de 40 de ani a lui Leibniz cu Casa de Hanovra, care a avut ca rezultat trei generații de patroni Hanovra cu unul dintre cei mai eminenți filosofi și matematicieni ai Europei.

Johann Frederic s-a căsătorit cu Benedicta Henrietta de Wittelsbach (14 martie 1652 – 12 august 1730), fiica lui Eduard, Conte Palatin de Simmern și a Anna Gonzaga, la 30 noiembrie 1668. EI au avut patru fiice:

Anne Sophie (10 februarie 1670 – 24 martie 1672)
Charlotte Felicitas (8 martie 1671 – 29 septembrie 1710), căsătorită cu Rinaldo al III-lea, Duce de Modena
Henriette Marie (9 martie 1672 – 4 septembrie 1757)
Wilhelmina Amalia (1673 – 10 aprilie 1742), căsătorită cu Iosif I, Împărat Roman

Johann Frederic
Duce de Brunswick-Lüneburg Prinț de Calenberg
Johnn Frederic, c. 1675, de Johann Hulsman
Căsătorit(ă)	Benedicta Henrietta de Wittelsbach
Familie nobilă	Casa de Hanovra
Tată	Georg, Duce de Brunswick-Lüneburg
Mamă	Anne Eleonore de Hesse-Darmstadt
Naștere	25 aprilie 1625 Herzberg am Harz
Deces	18 decembrie 1679 (54 de ani) Augsburg

· 1737: A murit Antonio Stradivari, celebru lutier italian,ale carui viori sunt considerate pana in ziua de azi cele mai bune din lume: (n. 1644). Antonio Stradivarius (n. 1644, Cremona – d. 18 decembrie 1737, Cremona), cunoscut lutier, un creator italian de instrumente muzicale cu coarde, în special viori, rămase celebre până astăzi. Antonio Stradivari a făurit aproximativ 1.100 instrumente din care circa 600 au rămase cunoscute astăzi. A construit în atelierul său din Cremona viori, viole, violoncele, chitare dar și o harpă, actualmente aflată în proprietatea Academiei de muzică din Neapole, Italia. Intrumentele sale sunt, pe lângă sunetul deosebit și rareori egalat, o investiție financiară foarte bună. În ultimii 30 de ani prețul instrumentelor semnate Stradivari a crescut de peste 200 de ori, ajungându-se astăzi a fi estimate la 5-6 milioane de Euro per instrument (ceea ce ar însemna circa de 500 de ori greutatea lor în aur), și sunt în continuă creștere.

· 1803: A murit Johann Gottfried Herder, filosof, critic literar şi estetician german, unul dintre întemeietorii curentului literar “Sturm und Drang”, alături de F.M. Klinger, Schiller, Goethe etc.; (n.25.08.1744). Curentul literar “Sturm und Drang”, („furtună și imbold”, tradus de obicei în critica literară româna ca „furtună și avânt”) a fost o mișcare literară de protest din literatura germana din a doua jumătate a secolului al XVIII- lea, denumită astfel după o dramă de Friedrich Maximilian Klinger si a marcat revenirea romantismului asupra a ceea ce era văzut ca o tradiție literară rationalista.

· 1829 - A murit naturalistul francez Jean-Baptiste de Monet Lamarck (n.1.08.1744).

· 1846: A murit Veniamin Costache, cărturar, traducător şi poet român, mitropolit al Moldovei (n. 20.12.1768). Veniamin Costache (n. 20 decembrie 1768, Roșiești, județul Vaslui – d. 18 decembrie 1846, mănăstirea Slatina, județul Suceava), cărturar și traducător român, mitropolit în Moldova. În anul 1833 a inițiat construcția monumentalei Catedralei mitropolitane de la Iași, care, mai târziu, avea să fie refăcută de unul dintre urmașii săi, Iosif Naniescu. Numeroase mănăstiri și schituri din Moldova, între care Neamț, Agapia, Miclăușeni, Durău, Sihăstria sau Slatina, îl consideră mare ctitor. De la Veniamin Costache avem o sumă de traduceri de cărți, unele tipărite, altele manuscrise. Acestea sunt cărți dogmatice, cărți necesare serviciului bisericesc și lucrări de istorie bisericească. Mitropolitul Veniamin a fost de două ori caimacam (locțiitor de domn). A fost silit să demisioneze la intrarea rușilor în Moldova,și să stea retras până la 1812 când a fost iarăși chemat de Adunare ca să ia conducerea. În timpul Eteriei este și el nevoit să plece la Chişinău. Se retrage în 1842, în timpul domniei lui Mihail Sturdza, la Mănăstirea Slatina, unde a și murit după 4 ani.

· 1865: A decedat Francisco Manuel da Silva, compozitor brazilian (n. 1795)

· 1899: Bonifaciu Florescu, critic literar, poet și traducător român, fiul natural al lui Nicolae Bălcescu (n. 1848). Bonifaciu Florescu (n.14 mai 1848, Budapesta),era fiul nelegitim al lui N. Bălcescu și al Alexandrinei (Luxița) Florescu, fiica marelui logofăt Iordache Florescu. Asupra legăturii fiicei lor, Floreștii au ascuns adevărul, în timp ce Bălceștii au recunoscut paternitatea copilului. A absolvit liceul „Louis le Grand” din Paris (bacalaureatul in 1868) si a fost licentiat al Facultatii de Litere a Academiei din Rennes (1872). Reusit prin concurs pentru postul de profesor la catedra de istorie universala critica, a Facultatii de Litere a Universitatii din Iasi (1873), e destituit de Titu Maiorescu dupa un an si transferat la Liceul „Sf. Sava” din Bucuresti,ca prof. de istorie. Preda aici, la „Mihai Viteazul”, la Liceul Militar si la Seminarul „Sf. Nifon”, limba franceza. Antijunimist, detractor al lui T. Maiorescu si Eminescu”, e atacat de acesta din urma in poezia” Epistola deschisa homunculului Bonifaciu” (1876). Membru al Partidului Liberal, a fost prieten cu Pantazi Ghica și colaborator la gazetele acestuia, s-a numărat între cei care au făcut o opoziție categorică Junimii și lui Titu Maiorescu. A colaborat cu aproape toate foile antijunimiste („Românul”, „Tranzacțiuni literare și științifice”, „Revista contimporană”, „Stindardul”) și, împreună cu Al. Macedonski, inițiază editarea „Literatorului”. A fondat „Portofoliul român” și „Duminica” (alături de I.C. Săvescu). A condus „Țara literară”, a întemeiat „Revista albastră” și „Biblioteca omului de gust”. De asemenea a colaborat la „Revista orientală”, „România literară”, „Nuvelistul”, „Revista literară”, „Vestea”, „Peleșul”, „Analele literare” etc. În 1894 a scos săptămânalul „Dacia viitoare”.

* 1909: Marele Duce Mihail Nicolaevici al Rusiei (13 octombrie 1832 – 18 decembrie 1909) a fost al patrulea fiu și al șaptelea copil al Țarului Nicolae I și a Charlottei de Prusiei.
În ziua botezului său, Nicolae I a acordat copilului ordinele Sfântul Andrei, Alexandru Nevski, Vulturul Alb, Sfânta Anna (clasa 1), Sf. Stanislav (clasa 1). În plus, i s-a dat comanda unui batalion al unui regiment de grenadieri călare.^[1] A crescut într-o familie armonioasă, departe de eticheta strictă impusă de Curtea Imperială din Sankt-Petersburg.

La 28 august (16 august stil vechi) 1857 s-a căsătorit cu Cecile de Baden la palatul de iarnă din Sankt Petersburg. Soția sa a trecut la religia ortodoxă și și-a luat numele de Olga Feodorovna. Ea era fiica cea mică a Marelui Duce Leopold de Baden. Cuplul a avut 7 copii:

Marele Duce Nicolai Mihailovici al Rusiei (1859 – 1919)
Marea Ducesă Anastasia Mihailovna a Rusiei (1860 – 1922)
Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei (1861 – 1929)
Marele Duce George Mihailovici al Rusiei (1863 – 1919)
Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei (1866 – 1933)
Marele Duce Serghei Mihailovici al Rusiei (1869 – 1918)
Marele Duce Alexei Mihailovici al Rusiei (1875 – 1895)

Trei dintre fiii Marelui Duce au fost executați de revoluționari bolșevici, unul la 18 iulie 1918 și doi la 30 ianuarie 1919. Prin educația lor, cei șase fii ai Marelui Duce Mihail nu au fost foarte apreciați de membrii familiei imperiale. Ei erau considerați ca intelectuali liberali, bărbați cu caracter romantic, dar educat, atrași de opiniile politice liberale din Europa de Vest. Fiul cel mare, Nicolai Mihailovici, a fost Doctor honoris causa în istorie și filosofie. George Mihailovici a fost un excelent numismat și autor a multor lucrări pe acest subiect. Serghei Mihailovici a fost interesat de matematică și fizică și Alexei Mihailovici a fost pasionat de tehnologie. El a fost fondatorul aviației civile și militare din Rusia imperială. De asemenea, Alexei era pasionat și de filatelie

Date personale
Marele Duce Mihail Nicolaievici

Născut	13 octombrie 1832 Peterhof
Decedat	18 decembrie 1908 (76 de ani) Cannes
Înmormântat	Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg
Părinți	Nicolae I al Rusiei Charlotte a Prusiei
Frați și surori	Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei Marea Ducesă Olga Nikolaevna Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna a Rusiei Grand Duchess Elizabeth Nicholaevna of Russia[*] Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei Alexandru al II-lea al Rusiei Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei
Căsătorit cu	Olga Feodorovna de Baden
Copii	Marele Duce Nicolai Mihailovici Marea Ducesă Anastasia Mihailovna Marele Duce Mihail Mihailovici Marele Duce George Mihailovici Marele Duce Alexandru Mihailovici Marele Duce Serghei Mihailovici Marele Duce Alexei Mihailovici
Cetățenie	Imperiul Rus
Ocupație	personal militar[*] om politic
Activitate
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp-Romanov

· 1917: Nicolae Dimitrie Xenopol (n. 11 octombrie 1858, Iași - d. 18 decembrie 1917, Tokyo) a fost un critic literar, eseist, om de cultură, diplomat, politician și ministru român, ambasador al României în Japonia. A fost fratele mai mic al istoricului Alexandru Dimitrie Xenopol și, ca și el, membru al societății Junimea. Inițial inspirat de liderul Junimii, Titu Maiorescu, mai târziu Nicolae a fost un disident al "junimismului", un pozitivist și un susținător al realismului literar. Din punct de vedere politic, Xenopol s-a îndepărtat de conservatorism și a îmbrățișat curentul liberal, fiind editorul a două ziare liberale: "Românul" și "Voința Națională". A avut o carieră de succes în politica electorală, care a început în cadrul Partidului Național Liberal și mai târziu a aderat la Partidul Conservator-Democrat. În 1912, el a fost ministru al Comerțului și a contribuit la crearea Academiei de Studii Economice din București.

Xenopol a fost autorul a două romane realiste care critică mediul social al zilelor sale. Campania sa pentru realism și poziția lui pozitivă față de civilizația urbană l-au asmuțit împotriva autorului conservator Mihai Eminescu. Dezbaterea lor violentă din anii 1880 este una dintre cele mai importante momente din cariera de jurnalism cultural al lui Xenopol. Implicarea sa pasională în susținerea cauzei liberale a fost un alt subiect de controversă și, în mai multe rânduri, s-a alăturat colegilor săi din presă.

N. Xenopol a sprijinit implicarea României în Primul Război Mondialalături de Puterile Antantei. El a murit în timpul misiunii sale finale, fiind primul ambasador al României în Japonia.

Frații Xenopol aveau origini străine: tatăl lor, cunoscut la nivel local ca Dimitrie (și probabil născut Xenopoulos),^[1] era un protestant britanic și grec care s-a stabilit în portul Galați și s-a convertit la ortodoxism.^[2] Potrivit unor surse diferite, printre care memorialistul junimist Iacob Negruzzi^[3] și istoricului literar George Călinescu,^[2]^[4] el poate fi greco-evreu. Dimitrie a deschis calea pentru cariera politică, literară și diplomatică a fiului său: el a fost dragoman pentru misiunea prusacă în Moldova, tutore al copiilor familiei Rosetti, manager de pensiune și gardian de închisoare.^[5] Mama lui Xenopol, născută Vasiliu, avea origini greco-române.^[2]

Nicolae s-a născut în capitala Moldovei, Iași, și a fost unul din cei șase copii ai lui Dimitrie: avea doi frați (Alexandru și Filip, viitorul arhitect) și trei surori.^[6] A absolvit învățământul secundar la Iași.^[5] În 1877, a fost afiliat la Junimea, o societate literară conservatoare fondată de Maiorescu, Petre P. Carp, Iacob Negruzzi și alți bărbați moldoveni de litere. Membrii clubului au răspuns la căutarea sa pentru afirmare și i-au acordat bani pentru a studia în străinătate. După ce a absolvit Universitatea din Paris, și-a luat diploma de doctor în drept la Universitatea din Liège..^[7] În timpul studenției Xenopol s-a întâlnit și s-a împrietenit cu alți tineri studenți români, inclusiv cu viitorul dramaturg și director de teatru Alexandru Davila.^[8] Cum subvenția primită nu-i acoperea toate nevoile, a lucrat în cea mai mare parte a facultății și, pentru un timp, a renunțat, încercând să se angajeze în Forțele Terestre Române sau concentrându-se pe scrierea romanului său, "Brazi și putregai".^[6]

Xenopol și-a făcut debutul ca romancier cu lucrarea umoristică "Păsurile unui american în România", serializată de Junimea în revista Convorbiri Literare la sfârșitul anului 1879 până la mijlocul anului 1880.^[9] Brazi și putregai first saw print as a series in the Junimist tribune Timpul (1880).^[5]

În 1882, N. Xenopol s-a îndepărtat de Junimea și, după cum au observat junimiștii, s-a apropiat de protejatul lui Maiorescu, Ion Luca Caragiale, pentru a i se alătura în politica anti-conservatoare.^[10] La acea vreme a fost implicat în ziarul Românul, un purtător de cuvânt al liberalismului de stânga, și a devenit principalul său editor. Lucrând sub conducerea șefului liberal C. A. Rosetti, a fost secondat pentru un timp de Constantin Bacalbașa, care a venit de la gazeta liberală Telegraful.^[11] Cronicile lui Xenopol din Românul au pledat pentru o literatură realistă, capabilă să descrie conflictul de clasă - pentru Xenopol, modelul de urmat a fost tânărul romancier din Transilvania, Ioan Slavici.^[5]^[12] Un alt autor foarte apreciat de Xenopol a fost junimistul Nicolae Gane: atât Xenopol cât și fostul său patron Maiorescu au crezut că scurtele povestiri ale lui Gane au stabilit standardul pentru un nou limbaj literar.^[13]

Xenopol a cerut ca romanele lui Slavici să fie studiate de alți scriitori și apoi să fie folosite pentru a crea o literatură urbană, complet modernă. Stâlpul poeticii junimiste, Mihai Eminescu, a răspuns la acest argument cu un articol virulent, care a identificat teoriile lui Xenopol cu cosmopolitismul și înstrăinarea.^[1]^[12] Inițial copleșit de tonul lui Eminescu,^[1] Xenopol a replicat usturător în Telegraful (aprilie 1882), unde s-a pus accentul pe originea etnică a lui Eminescu.^[14] Potrivit istoricului literar Constantin Cubleșan: "Din punct de vedere politic, [Xenopol] a devenit cunoscut drept adversarul Junimii, scriind neobișnuit de violente împotriva membrilor săi, cu un limbaj grosolan și degradant".

Începutul Primului Război Mondial a reinițiat cariera lui Nicolae Xenopol. Ca și alți membri ai PCD și PNL și ca și fratele său istoric,^[41] el și-a exprimat convingerea că România ar trebui să renunțe la neutralitate și să se alăture națiunilor Antante. Adversitatea lor era îndreptată spre Austro-Ungaria și Forțele Centrale, iar speranța lor era că această înțelegere va ajuta România să anexeze Transilvania. N. Xenopol a fost invitat la cea mai importantă adunare pro-Antanta la începutul lunii octombrie 1915, unde a fost prezent și Take Ionescu.^[42] S-a alăturat unui grup iredentist trans-partid numit "Federația Unionistă", prezidat de fostul său inamic conservator Nicolae Filipescu, cu Ionescu vicepreședinte.^[43] Xenopol și-a amintit că unul dintre membrii obișnuiți, activistul poet transilvănean Octavian Goga, era "inteligent și harnic", dar de onestitate dubioasă.^[44]

În 1916, Xenopol s-a întors la publicarea unui studiu în limba franceză, La Richesse de la Roumanie ("Bogăția României"). A fost, de fapt, o condamnare a atașamentului României față de Germania și Austro-Ungaria, începând cu acordurile comerciale bilaterale din anii 1870. Xenopol a susținut că importurile din Austro-Ungaria au distrus ramuri ale economiei românești, cum ar fi industria încălțămintei și că Germania a sabotat exportul de bovine românești; el a susținut, de asemenea, că austriecii munceau pentru a forța România să devină un vasal, ca parte a unui Zollverein din Balcani.^[45]

Federația lui Filipescu s-a dizolvat în septembrie 1916, la scurt timp după ce România a încheiat un acord cu Antanta. În discursul său de închidere, Filipescu a salutat declarația de război ca fiind zorile unei Românii Mari.^[46]

La 13 septembrie 1917 regele Ferdinand I al României semnează decretul de numire a lui Nicolae Xenopol ca ministru plenipotențiar la Tokyo. A fost primul ambasador al României la Tokio și momentul a reprezentat stabilirea relaților diplomatice dintre cele două țări. Pleacă spre Japonia din Iași prin Rusia, la sfârșitul lunii septembrie, însoțit de soția Felicia și de un secretar particular.^[47] Ajuns în capitala Țării Soarelui Răsare la 28 octombrie, se stabilește la Hotel Imperial. La scurt timp după depunerea scrisorilor de acreditare în fața împăratului Yosishito (19 noiembrie) recidivează o boală mai veche de rinichi și Xenopol moare la 18 decembrie, în ciuda eforturilor medicilor japonezi. A fost înhumat în sectorul rezervat înalților deminitari japonezi în cimitirul Aoyama din Tokyo.

În 1920, în timpul vizitei în Japonia, principele Carol a depus o coroană de flori la mormântul său. La solicitarea ministrului de externe Take Ionescu, este deshumat și repatriat. La 18 mai 1921 este reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

· 1919 - A încetat din viaţă Sir John William Alcock, aviator; împreună cu colegul său Arthur Brown, a realizat primul zbor transatlantic nonstop (n. 6 noiembrie 1892)

· 1968: Dorothy Garrod, arheolog și cercetătoare britanică (n. 1892)

· 1989: Franz Liebhard, poet român (n. 1899)

· 1993: A murit Gheorghe Cozorici, actor român de teatru și film (n. 1933)

· 1995: Nathan Rosen, fizician israelian (n. 1909)

· 1995: Konrad Zuse, cercetător german, inventatorul unuia dintre primele calculatoare (n. 1910)

· 1999: A incetat din viata Robert Bresson, regizor şi scenarist francez („Un condamnat la moarte a evadat”, „Procesul Ioanei D’Arc”); (n.25.09.1907).

· 2001: A decedat Gilbert Bécaud, cântăreţ şi compozitor francez, unul dintre cei mai îndrăgiţi interpreţi francezi, supranumit „Domnul 100 000 de volţi”; (n.24.10.1927).
* 2002: Gheorghe Poțincu (n. 17 septembrie 1933, Moieciu – d. 18 decembrie2002, Pitești) a fost un cunoscut inginer mecanic, profesor universitar și figură publică însemnată a meleagurilor argeșene

· 2002: A murit actorul american James Coburn; (n. 31.08.1928).

· 2006: Ion Rotaru, critic și istoric literar român (n. 1924)

· 2009: A murit Henry Kehiaian, chimist francez de origine română (stabilit în Franţa din 1970); din 1955 şi-a consacrat activitatea termodinamicii chimice; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1993; (n. 1929).

· 2010: A decedat cunoscuta actriță română Rodica Tapalagă; (n. 12 ianuarie 1939, Dorohoi). Este sora actorului Ștefan Tapalagă (n. 1933 – d. 1994). Absolventă a Institutului de artă teatrală și cinematografică din București promoția 1959 , a debutat din 1958 pe marile ecrane în comedia „Alo?…ați greșit numărul!”, alături de alte mari nume ale scenei și filmului românesc (Ștefan Tapalagă, Ștefan Mihăilescu-Brăila și Stela Popescu). A creat roluri memorabile pe scenele mai multor teatre : Teatrul Național din Craiova, Teatrul Notarra și Teatrul Mic şi din 1981 la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra din București. A fost căsătorită cu scenograful Ion Popescu-Udriște (n. 1929) şi au avut împreună un băiat.

A jucat în filmele:

Alo? Ați greșit numărul (1958)
Aproape de soare (r. Savel Stiopul, 1960)
Cinci oameni la drum (r. Gabriel Barta, 1962)
Politica si... delicatese (r. Haralambie Boroș, 1963)
Tănase Scatiu (r. Dan Pița, 1976) - Premiul ACIN
Intre oglinzi paralele (r. Mircea Veroiu, 1979)
Vis de ianuarie (r. Nicolae Oprițescu, 1979)
Clipa (r. Gheorghe Vitanidis, 1979)
Ora zero (r. Nicolae Corjos, 1979)
Artista, dolarii și ardelenii (1980)
De dragul tău, Anca (r. Cristiana Nicolae, 1983)
Dragostea și revoluția (r. Gheorghe Vitanidis, 1983)
Vreau să știu de ce am aripi (r. Nicu Stan, 1984)
Uimitoarele aventuri ale muschetarilor (r. Victor Antonescu, 1987) - voce
Sistemul nervos ( r. Mircea Daneliuc, 2005)

Roluri în teatru:

Teatrul Național Craiova

Pygmalion de George Bernard Shaw; regia: Vlad Mugur
Tânara Gardă de Aleksandr A. Fadeev; regia: Vlad Mugur
Steaua fără nume de Mihail Sebastian; regia: A. Moldovan
Poveste din Irkutsk; regia: Radu Nicolae
Passacaglia de Titus Popovici;
Celebrul 702 de Alexandru Mirodan; regia: Radu Miron

Teatrul Lucia Sturdza Bulandra (1961-1977)

Copiii soarelui de Maksim Gorki (în rolul Fima); regia: Lucian Pintilie, Liviu Ciulei
Proștii sub clar de lună de Teodor Mazilu; regia: Lucian Pintilie
Opera de trei parale de Bertolt Brecht; regia: Liviu Ciulei
Comedia erorilor de William Shakespeare; regia: Lucian Giurchescu
D-ale carnavalului de I. L. Caragiale; regia: Lucian Pintilie
Acești nebuni fățarnici de Teodor Mazilu; regia: Eugen Mandric
Nu sunt Turnul Eiffel de Ecaterina Oproiu; regia: Valeriu Moisescu
Meteorul de Friedrich Dürrenmatt; regia: Valeriu Moisescu
O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale; regia: Liviu Ciulei
Melodie din Varșovia de Leonid Zorin; regia: Ivan Helmer
Trei generații de Lucia Demetrius; regia: Petru Popescu
Sfântul Mitică Blajinul de Aurel Baranga; regia: Aurel Baranga
Interviu de Ecaterina Oproiu; regia: Cătălina Buzoianu
Azilul de noapte de Maxim Gorki; regia: Liviu Ciulei

Teatrul Nottara (colaborare 1964)

Colombe de Jean Anouilh (în rolul Colombe); regia: Sanda Manu

Teatrul Mic (1977-1982)

Unchiul Vania de Anton Cehov; regia: Laurențiu Azimioară
Pluralul englezesc de Alan Ayckbourn; regia: Sanda Manu
Nebuna din Chaillot de Jean Giraudoux; regia: Silviu Purcărete
Copiii lui Kennedy; regia: Dragoș Galgoțiu

Teatrul Lucia Sturdza Bulandra (1981-2010)

Rezervația de Pelicani de Dumitru Radu Popescu; regia: Valeriu Moisescu
Tartuffe de Molière regia: Alexandru Tocilescu
Cabala bigoților de Mihail Bulgakov; regia: Alexandru Tocilescu
Unchiul Vania de Anton Cehov; regia: Alexa Visarion
Trenurile mele de Tudor Mușatescu; regia: Petru Popescu
Dimineață pierdută de Gabriela Adameșteanu; regia: Cătălina Buzoianu
Trei surori de Anton Cehov; regia: Alexandru Darie
Totul în grădină de Edward Albee; regia: Tudor Mărăscu
Nebunia regelui George de E. Bennett; regia: Petre Bokor

Teatrul Național Radiofonic

Lecția de Eugen Ionescu; regia: Lucian Giurchescu

Peste 100 de roluri în teatru radiofonic

333 de icosari și 33 de firfirici'
Alice in Țara minunilor
Cafeneaua cea mică
Ce naște din pisică'
Dimineața pierdută
Diplomație
Fratele meu, Charles
Frumoasa Așenel
Jacques fatalistul și stăpânul său
Martin Eden
Mary Poppins
Moș Goriot
Neguțătorul din Veneția
Pasărea albastră
Pădurea spânzuraților
Rândunica spune o poveste
Tren de plăcere
Un duel în ziua nunții

Televiziune (selectiv)[modificare | modificare sursă]

Femeile savante (în rolul Lucille), de Molière
Ceasul de aur (1967) de Jean Claude Brisville ; regia: Radu Miron
Jocul dragostei și al întamplării (1968) de Marivaux; regia: Lidia Ionescu
Maior Barbara (1969) (în rolul maior Barbara) de George Bernard Shaw; regia: Radu Miron
Gaițele (1969) (în rolul Margot), de Alexandru Kirițescu
Un nasture sau absolutul (1970); regia: Savel Stiopul
O scrisoare pierdută (1972) (în rolul lui Zoe Trahanache); regia: Liviu Ciulei
Bălcescu (1973); regia: Horea Popescu
Rivalii (1976); regia: Cornel Popa
Șeful sectorului sufletelor (1976); de Alexandru Mirodan; regia: Letiția Popa
Surorile Boga (1977); de Horia Lovinescu; regia: Constantin Dicu
Tren de plăcere (1979) (în rolul Miței); adaptare după I. L. Caragiale; regia: Mihai Berechet
Picnic nou pe câmpul de luptă (1979) (în rolul mamei), de Arrabal; regia: Eugen Todoran
Steaua fără nume (1983) (în rolul domnișoarei Cucu), de Mihail Sebastian; regia: Eugen Todoran
Fotoliul fermecat (1985), de Karinthy Frigyes; regia: Sergiu Ionescu
Dimineața pierdută (1990) (în rolul Sophie Ioaniu); regia: Cătălina Buzoianu
Cui i-e frică de Virginia Woolf? (1995) (în rolul Marthei); regia: Olimpia Arghir

Rodica Tapalagă a jucat și în numeroase scenete și spectacole de varietăți TV cum ar fi:

Starea de leșin (1969) de Valentin Silvestru, regia Aurel Cerbu
Eu nu claxonez (1973) regia Alexandru Bocăneț
Trurli, Trurli (1974) regia Alexandru Bocăneț
Tango (1974) de Alexandru Bocăneț
La doctor (1975) regia Alexandru Bocăneț
Săraca Tanța (1982) de Petre Bărbulescu
Secția corecțională (1985) de I. L. Caragiale, regia Grigore Pop și Dan Mihăescu

· 2011: Vaclav Havel, fost președinte al Cehoslovaciei (n. 1936)

· 2013: A încetat din viaţă Titus Munteanu, realizator de televiziune (din 1966), fost director al TVR 1; (n. 1941). În 2004, a primit Premiul de Excelență din partea CNA. A semnat numeroase emisiuni de divertisment şi muzicale, cea mai de succes fiind „Şcoala vedetelor” (o producţie creată în 1995 şi premiată în repetate rânduri).

· 2014: Virna Lisi, actriță italiană de film (n. 1936)
* 2016: Flavia Adriana Buref (n. 29 noiembrie 1934, Craiova – d. 18 decembrie2016, București) a fost o actriță de film, scenaristă, poetă și realizatoare de emisiuni de televiziune.^[3]^[5]Provenită dintr-o familie de aromâni refugiată în România din Bitola,^[2]^[7]Flavia Buref a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale din București în 1956, având colegi pe: Amza Pelea, Draga Olteanu Matei, Silviu Stănculescu, Silvia Popovici, Sanda Toma, Victor Rebengiuc, Gheorghe Cozorici, George Constantin și Mircea Albulescu.^[2]^[3]^[4]^[5]^[8]

A debutat în filmul Dincolo de brazi (1957), în regia lui Mircea Drăgan și Mihai Iacob.^[2]^[3]^[5]^[8] Din 1974 a scris texte de muzică ușoară, romane, versuri, cărți de copii.^[2]^[3]^[8] A scris textele pentru cântecele din filmele Eu, tu și Ovidiu (1977) și Mama (1977).^[2]^[3]^[5] A realizat peste 300 de emisiuni de televiziune^[8] și a scris multe scenarii pentru Teatrul Național Radiofonic. A jucat în:

Dincolo de brazi (1957)
Setea (1961)
A fost prietenul meu (1961)
Doi băieți ca pîinea caldă (1962)
Camera albă (1964)
Procesul alb (1965)
Tatăl risipitor (1974)
Nu filmăm să ne amuzăm (1975)

Flavia Buref

Sărbători

· Cuv. Daniil Sihastrul; Sf. Mc. Sebastian și Zoe; Sf Ier Modest, arhiepiscopul Ierusalimului;

· Sf. Zosim, ucenicul sf. Paul (calendar romano-catolic)

· Sf. Sebastian și însoțitorii săi (calendar greco-catolic)

· România: Ziua Minorităților Naționale - În 18 decembrie 1992, Adunarea generala a ONU a adoptat Declaratia cu privire la drepturile persoanelor apartinând minoritatilor nationale, etnice, lingvistice si religioase. Documentul international ofera o garantie a drepturilor minoritatilor în general, astfel încât mai multe state i-au recunoscut importanta prin declararea zilei de 18 decembrie ca “Zi a minoritatilor nationale”.

· Niger: Ziua Națională. Aniversarea proclamării republicii (1958)

VA URMA

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

marți, 17 decembrie 2019

Colinde de craciun colaj Nou 2020

Televiziune (selectiv)[modificare | modificare sursă]

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz