MIERCURI 18 DECEMBRIE 2019
PARTEA A TREIA ȘI ULTIMA
Bună ziua, prieteni!
Se continuă blocarea mea și nu pot trimite materiale în grupurile tematice în care sunt membru, ci numai în cele pe care le administrez!
Colinde de craciun colaj Nou 2020
ARTE 18 Decembrie
INVITAȚIE LA BALET 18 Decembrie
Spărgătorul de nuci de P I Ceaicovski
Piotr Tchaikovsky: The Nutcracker - Ballet
MUZICĂ
TANGOS CLÁSICOS A TODA ORQUESTA. Selección de Cecil González
Beautiful Sweet Memories Love Songs Music Collection - Various Artists # 2
Sweet Memories Old Love Songs Full Album - Old Love Songs Collection
ЛУЧШИЕ МЕЛОДИИ ЗИМЫ*Сборник очень красивой музыки
POEZIE 18 Decembrie
Veniamin Costache
Viața mitropolitului Veniamin Costache
Noul mitropolit era originar, prin tatăl său Grigorie Costachi zis Negel, dintr-o familie de boieri moldoveni, un strămoş al său fiind vornicul Boldur, unul din sfetnicii lui Ştefan cel Mare. Alţi strămoşi ai săi din partea tatălui de asemenea au fost sfetnici domneşti, eroi în luptele duse de domnii Moldovei împotriva cotropitorilor sau ctitori de lăcaşuri sfinte (pe la 1622 un Gavriil Costachi a ctitorit mănăstirea Bursuci). Prin mama sa, Maria, născută Cantacuzino sau simplu Canta, provenea din vechea familie a Cantacuzinilor, care de asemenea a dat oameni cu rosturi de seamă în viaţa politică şi culturală a Ţării Româneşti şi a Moldovei. Fraţii viitorului mitropolit erau: Matei, ajuns mare postelnic, Constantin, călugărit sub numele de Chesarie - fost dichiu la Episcopia Romanului, care a murit înecat -, Elena, călugărită sub numele de Ecaterina, iar după primirea schimei mari Elisabeta -, fostă stareţă la mănăstirea Socola, apoi, timp de 30 de ani, la Agapia - şi vornicul Şerban, care, deşi era cel mai mic, a ajuns mai târziu unul din sfătuitorii mitropolitului.
Vasile Costachi s-a născut la 20 decembrie 1768, în satul Roşieşti, în ţinutul Faldului (azi în jud. Vaslui). După obiceiul timpului, Vasile a început învăţătura cu un dascăl grec în casa părintească de la Iaşi, unde se stabilise familia, apoi a fost dat la şcoala grecească de la mănăstirea Trei Ierarhi. Nefiind mulţumit cu învăţătura de aici, a părăsit şcoala, poate cu gândul de a se retrage la mănăstirea Neamţ, atras desigur de faima stareţului Paisie. Văzând dragostea sa pentru viaţa călugărească, tatăl său l-a dat în grija episcopului Iacob Stamati de la Huşi, care l-a tuns în monahism, sub numele de Veniamin, după numele celui mai mic dintre fiii patriarhului Iacob din Vechiul Testament. Călugăria sa a avut loc în anul 1783 (după alţii 1784), când abia împlinise 15 ani. După trei ani, Iacob Stamati -ajuns al doilea părinte pentru monahul Veniamin, după moartea tatălui său -, l-a hirotonit ierodiacon. În 1788, mitropolitul Leon Gheucă l-a chemat în slujba Mitropoliei din Iaşi, fiind hirotonit ieromonah şi rânduit ca mare eclesiarh al catedralei. Se pare că tot atunci a fost hirotesit arhimandrit de către mitropolitul Leon. În martie 1789 a fost numit egumen la mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi, deţinând această slujbă timp de trei ani.
La 26 iunie 1792 a fost ales episcop al Huşilor, fiind pe atunci în vârstă de numai 23 de ani şi jumătate, în locul lui Iacob Stamati, trecut în scaunul mitropolitan. Hirotonia sa întru arhiereu s-a făcut în ziua următoare, în biserica Sfântul Spiridon din Iaşi. Instalat la Huşi, a căutat să meargă întru totul pe urmele înaintaşului său, contribuind la buna administrare a treburilor Episcopiei (înzestrarea catedralei şi reşedinţei, primirea unor danii etc). A fost delegat de mitropolitul Iacob să cerceteze mănăstirile Neamţ şi Secu în mai multe rânduri.
Realizările sale la Episcopia Huşilor, învăţătura, blândeţea, evlavia şi dragostea sa faţă de păstoriţi au dus la alegerea lui Veniamin în scaunul vlădicesc de la Roman, la 1 iunie 1796, după moartea episcopului Antonie. Cu experienţa dobândită la Huşi, noul episcop de Roman putea trece acolo la realizări şi mai însemnate. Pentru că Episcopia era plină de datorii, s-a ocupat în mod deosebit de administrarea bunurilor ei, precum şi de sporirea veniturilor eparhiale.
La 18 martie 1803 a fost ales în scaunul vacant de mitropolit al Moldovei şi Sucevei. Deşi abia trecuse de 34 de ani, avea o experienţă destul de bogată, după o slujire arhierească de 11 ani în scaunele de la Huşi şi Roman. Ca mitropolit, a păstorit aproape 40 de ani, cu două întreruperi, prima între anii 1808-1812, iar a doua între 1821-1823. Izbucnind războiul ruso-turc din anii 1806-1812, ţările române au fost ocupate de ruşi, iar mitropolitul Veniamin a devenit locţiitor de domn (caimacam), sub supravegherea unui general rus, care avea înalta conducere peste ambele ţări române. Dar la scurt timp, a ajuns la neînţelegeri cu noua stăpânire şi s-a retras la mănăstirea Neamţ. Din cauza intrigilor urzite împotriva lui, mitropolitul şi-a înaintat demisia din scaun la 20 februarie 1808 (după unii cercetători, s-ar fi retras la Neamţ, din 1807, sau chiar din 1806, conducând de acolo treburile Mitropoliei).
În timpul şederii la Neamţ, mitropolitul Veniamin a înfiinţat acolo o tipografie, aducând în acest scop câţiva meşteri de la tipografia mitropolitană din Iaşi. Cu ajutorul unor călugări-cărturari din mănăstire, a început la Neamţ o perioadă de rodnică activitate culturală, concretizată într-o mulţime de traduceri şi tipărituri.
În timpul retragerii sale din scaun, autorităţile ruseşti care au ocupat Moldova şi Ţara Românească (1808-1812) au numit ca „exarh” al Bisericii româneşti din ambele Principate pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (22 mai 1808). Acesta s-a instalat la Iaşi şi a condus efectiv Mitropolia Moldovei timp de patru ani. Abia după încheierea păcii între ruşi şi turci, prin tratatul de la Bucureşti din 16 mai 1812, exarhul Gavriil s-a retras cu ostile ruseşti. Noul domn al Moldovei, Scarlat Callimachi, împreună cu Divanul ţării l-au rechemat pe mitropolitul Veniamin în scaun, la 6 octombrie 1812. Notăm că prin acel tratat, partea Moldovei dintre Prut şi Nistru a intrat în componenţa Rusiei ţariste. În anul 1813 s-a creat pentru aceste teritorii o Arhiepiscopie, cu sediul la Chişinău, dependentă de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Petersburg. Primul ei cârmuitor a fost tot Gavriil Bănulescu-Bodoni. Până atunci, teritoriile respective aparţinuseră, sub raport eclesiastic, de Mitropolia Moldovei, Episcopia Huşilor şi Mitropolia Proilaviei.
A doua retragere din scaun a mitropolitului Veniamin a avut loc în anii 1821-1823, din cauza Eteriei greceşti. După ce ultimul domn fanariot, Mihai Suţu, se refugiase în Rusia cu cea mai mare parte din boieri, mitropolitul a ajuns pentru a doua oară în fruntea căimăcămiei (29 martie - mai 1821), urmând să conducă şi treburile politice ale ţării. Izbucnind Eteria pe teritoriul ţărilor române, se înscrie una din paginile cele mai zbuciumate ale istoriei noastre. Eteriştii greci ucideau pe turcii aflaţi în ţară, iar armatele turceşti, din răzbunare, ucideau şi jefuiau poporul român, incendiau sate, târguri, biserici şi mănăstiri. Poporul îngrozit pornea în pribegie. Mitropolitul Veniamin, rămas singur în faţa primejdiilor, făcea tot ce se putea pentru apărarea poporului. Când pârjolul turcesc s-a apropiat de Iaşi, mitropolitul a fost nevoit să se retragă în satul Colincăuţi, în stânga Prutului, probabil prin septembrie 1821. De acolo a condus mişcarea românească din Moldova, purtând corespondenţă secretă cu patrioţii. A rămas acolo mai bine de un an, timp în care şi-a găsit alinare suferinţelor sufleteşti, traducând cartea teologului grec Evghenie Vulgaris, Funia întreită, „pre săraca limbă romano-dachicească sau moldovenească... în zilele năcazurilor şi ale răsipirii neamului moldo-vlahicesc”. În continuare, a mai petrecut scurt timp la Suceava, apoi în satul Bosanci lângă Suceava, unde a tradus Istoria Noului Testament. S-a reîntors în ţară abia prin ianuarie sau februarie 1823, reocupându-şi scaunul mitropolitan, sub primul domn „pământem”, Ion (Ioniţă) Sandu Sturza (1822-1828). În timpul refugiului său, caimacamul Ştefan Vogoridi a numit, la 1 octombrie 1821, pe episcopul Meletie Lefter de la Huşi, ca „vechil”, adică locţiitor la Mitropolia Moldovei. Reaşezat în scaunul mitropolitan, Veniamin Costachi a păstorit încă două decenii, până la 18 ianuarie 1842, când s-a retras definitiv din scaun.
După o activitate de aproape şase decenii în slujba Bisericii şi a ţării, mitropolitul Veniamin a fost nevoit să se retragă din scaun. Şi-a înaintat actul de demisie (paretisis) domnitorului Mihail Sturza la 18 ianuarie 1842. Deşi nu se arătau motivele care l-au determinat să plece, ele trebuie căutate în neînţelegerile avute cu domnitorul, mai ales pentru proiectele sale de legi privitoare la averile Mitropoliei, episcopiilor şi mănăstirilor neînchinate, urmărindu-se subordonarea lor faţă de Stat (legea s-a şi votat a doua zi după plecarea mitropolitului din Iaşi).
S-a retras la mănăstirea Slatina, unde a rămas până la sfârşitul vieţii, continuându-şi munca de o viaţă întreagă: traducerea de cărţi în limba română. Simţindu-şi sfârşitul aproape, obosit de povara anilor închinaţi binelui obştesc şi acţiunilor culturale, la 8 ianuarie 1844, proin-mitropolitul Veniamin şi-a scris cunoscutul său testament, un adevărat model al genului, străbătut de cea mai adâncă smerenie şi dragoste creştinească. În prima parte a testamentului făcea o scurtă expunere asupra vieţii şi activităţii sale, iar în partea a doua testa puţinele bunuri pe care le mai avea. Astfel, Mitropoliei îi lăsa „toate odoarele, argintăriile şi lucrurile, câte din vreme în vreme le-am făcut eu, spre înfrumuseţarea, podoaba şi înzestrarea bisericii catedrale”, precum şi veşmintele sale arhiereşti, iar mănăstirii Slatina îi lăsa odoarele pe care le-a făcut după retragerea din scaun, mănăstirii Agapia o mie de galbeni împărăteşti, spre a se face un paraclis întru pomenirea sa şi a surorii sale. Pentru întreţinerea ierodiaconului Veniamin Cananău la studii teologice la Atena lăsa engolpionul de aur ce i-a fost dăruit de ţarul Nicolae al Rusiei; din banii rămaşi după ce-şi va termina studiile, cerea să se înfiinţeze un fond, din care să fie premiate anual cele mai bune lucrări de istorie naţională.
Şi-a dat obştescul sfârşit la 18 decembrie 1846, în vârstă de-78 de ani, fiind îngropat lângă biserica mănăstirii Slatina. La 30 decembrie 1886, rămăşiţele sale pământeşti au fost aşezate în catedrala mitropolitană din Iaşi, ctitoria sa, terminată atunci prin strădaniile unuia dintre urmaşii săi, mitropolitul Iosif Naniescu.
Cercetând viaţa şi activitatea mitropolitului Veniamin Costachi, ne dăm seama cât de îndreptăţite erau cuvintele scrise de el în testamentul său: ,, tot ce mi-au stat prin putinţă am făcut şi cu sfatul şi cu fapta, ca să sporesc şi sufleteşte şi materialiceşte înflorirea sfintei Biserici şi a Patriei”. Într-adevăr, prin eforturile sale permanente puse în slujba semenilor săi, prin curăţia şi sfinţenia vieţii sale, prin dragostea sa nemărginită faţă de ţara sa şi de poporul pe care l-a păstorit, mitropolitul Veniamin s~a înscris ca o personalitate proeminentă în viaţa poporului nostru şi a Bisericii sale.
Pentru toate acestea, a fost unanim apreciat de contemporani, iar amintirea sa a rămas mereu vie în conştiinţa urmaşilor. De pildă, bursierul său la Kiev, viitorul arhiereu Filaret Scriban, scria: „Moldova a avut în cele politice un domn mare, pe Ştefan Vodă, iar în cele bisericeşti, un mitropolit mare, pe Veniamin Costachi”. Iar marele istoric Nicolae Iorga scria: „ Un om mai sfânt şi mai bun decât dânsul n-a mai ţinut în mâini cârjă de episcop român „.
Vrednic urmaş al lui Varlaam şi Dosoftei, putând sta alături de marele mitropolit Andrei Şaguna al Ardealului, având amândoi numeroase trăsături comune, mitropolitul Veniamin Costachi este icoana adevăratului păstor de suflete şi cârmuitor bisericesc.
Opera
· Carte pastorală (contra luxului în îmbrăcăminte), 10 martie 1804;
· Tâlcuirea celor șapte taine, Iași, 1807;
· Chiriacodromion, Mănăstirea Neamț, 1811;
· Îndeletnicire iubitoare de Dumnezeu, Iași, 1815;
· Istoria Vechiului și a Noului Testament, Iași 1824;
· Funie sau frânghie întreită, Iași 1831;
· Iubitorul de înțelepciune, 1831;
· Oglinda omului celui dinlauntru, 1833;
· Dumnezeieștile liturghii, 1834;
· Didahii sau cuvinte de învățătură, 1837;
· Piatra scandelei, Iași 1844;
· Îndeletnicire despre buna murire, Iași 1845.
Bonifaciu Florescu s-a născut la 14 mai 1848, Budapesta Era fiul nelegitim al lui Nicolae Bălcescu şi al Alexandrinei (Luxiţa) Florescu, fiica marelui logofăt Iordache Florescu. Asupra legăturii fiicei lor, pe care o considerau o mezalianţă, Floreştii ascund adevărul, în timp ce Bălceştii recunosc paternitatea copilului. Luxiţa Florescu şi-a adoptat în 1858 propriul fiu şi s-a îngrijit de educaţia lui. Elev la Liceul „Louis-Le-Grand” din Paris, urmează Facultatea de Litere la Academia din Rennes, obţinând, în 1872, licenţa. Vine în ţară în 1873. Prin concurs, este numit profesor „provizor” la Catedra de istorie universală critică de la Facultatea de Litere din Iaşi. Titu Maiorescu îl destituie în 1874. Este profesor de istorie şi de limba şi literatura franceză la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti. A mai predat franceza la Gimnaziul „Mihai Viteazul”, la Liceul Militar şi la Seminarul Nifon din capitală.
Autor de manuale, al unui dicţionar (1894) şi al unei antologii (La Poesie lyrique francaise du X-eme au XX-eme siecle, 1895), editor şi comentator al lui Buffon (Discours sur le style, 1884), istoric al literaturii franceze (Histoire de la litterature francaise jusqu’a Malherbe, 1892), Florescu a desfăşurat şi o insistentă activitate jurnalistică. Membru al Partidului Liberal, prieten cu Pantazi Ghica şi colaborator la gazetele acestuia, s-a numărat între cei care au făcut o opoziţie categorică Junimii şi lui Titu Maiorescu: figurează în aproape toate foile antijunimiste („Românul”, „Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice”, „Revista contimporană”, „Stindardul”) şi, împreună cu Al. Macedonski, iniţiază editarea „Literatorului”. A fondat „Portofoliul român” şi „Duminica” (alături de I.C. Săvescu); a condus „Ţara literară”, a întemeiat „Revista albastră” şi „Biblioteca omului de gust”. A colaborat la „Revista orientală”, „România literară”, „Nuvelistul”, „Revista literară”, „Vestea”, „Peleşul”, „Analele literare” etc. În 1894 a scos săptămânalul „Dacia viitoare”.
Publicistul se arată preocupat de istoria şi literatura popoarelor. Scrie despre Revoluţia franceză, îl interesează Istoria în cântecele poporare, susţine rubrici ca „Revista politică” şi „Revista ştiinţelor”. Dă un Curs facultativ de istorie modernă critică (1875) şi un Memento de istorie universală sau Istoria în tablouri (1883). În „Literatorul” i-a apărut o suită de Studii literare, reproduse în două volume (1892-1893). Didactice, greoaie, dar dovedind o bună cunoaştere a culturii antice, studiile judecă literatura vremii în raport cu idealul clasic al criticului: naturalismul e acuzat că anulează prin întâmplător caracterul de generalitate al artei (Frumos, graţios, sublim), parnasianismul este respins, întrucât excesul formal ar anula mişcarea ideii şi „simţământul” (Despre poezia descriptiva).
Florescu utilizează noţiuni şi definiţii din Buffon, teoretizează asupra apropierii dintre pictură şi poezie, dar şi asupra armoniei imitative. Mereu limitat în aprecieri de dogma sa clasicistă (poeziile lui Nerval sunt „bizareriile minţii sale bolnave”, Baudelaire nu este niciodată citat), emite uneori şi observaţii interesante, cum ar fi cea despre importanţa decorului în romantism, parnasianism, simbolism. Când iese din chingile metodei pentru a analiza o operă (Gr. Alexandrescu, Al. Vlahuţă etc.), comentatorul nu trece dincolo de examenul versificaţiei. Preţuieşte, în literatura română, numai scriitorii pe care cercul „Literatorului” şi-i recunoştea ca înaintaşi: I. Heliade-Rădulescu, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, în timp ce M. Eminescu şi I. Slavici sunt ironizaţi, fără inteligenţă. Eminescu, care a crezut că sub pseudonimul Rienzi se ascundea Florescu, a răspuns atacurilor din „Literatorul” cu o Epistolă deschisă către homunculul Bonifaciu (rămasă în manuscris în timpul vieţii poetului, ea conţine germenii Scrisorii II). Unui examen negator sunt supuse scrierile lui Maiorescu în două articole, intitulate Despre stil; este proclamată tendenţios lipsa, la noi, a unei critici literare.
Florescu a scris versuri în română (Ritmuri şi rime, 1892) şi în franceză (Quelques vers. Au profit des blesses, 1877); căznite jocuri prozodice, ele au contribuit totuşi la împământenirea unor forme fixe. Poemul în proză, cultivat la „Literatorul”, este încercat, după model francez, în Aquarele şi poezii în proză (1894) şi în câteva Sanguine româneşti, anexate Sanguinelor traduse din Catulle Mendes (1889). Florescu a fost un conştiincios popularizator al literaturii franceze, iar prin intermediul francezei a asigurat rubrica de tălmăciri din „Portofoliul român”, „Povestitorul”, „Duminica”, „Literatorul”, „Biblioteca familiei” cu texte din Alexander Pope, Ronsard, Voltaire, Moliere, Alfred de Musset, H. Murger, W. Scott, J.L. Runeberg, J.M. de Heredia, Theodore de Banville, E.A. Poe, Longfellow, Petofi, din folclorul rus, chinez, albanez, indian, italian. Printre primii la noi, a dat în româneşte o versiune în proză la Nevrozele lui Maurice Rollinat. A tradus, după intermediar francez, din folclorul rus, chinez, albanez, indian, italian, din Petofi, Longfellow, J.L. Runeberg şi R. Burns.
Moare la 18 decembrie 1899, Bucureşti
Opera literară
Istoria în cântecele poporare, 27-31 iulie, 1, 3 august 1873;
Curs de istoria universală critică. Discurs de deschidere, 1873;
Asupra poeziei romane, 1873;
Poetul Gregoriu Alexandrescu, 1874:
Etiam contra omnes, Bucureşti, 1875;
Curs facultativ de istoria modernă, critică, Bucureşti, 1875;
O sută de adevăruri, Bucureşti, 1875;
Despre stil, 1878;
Despre individualităţi în literatură, 1876;
Quelques vers. Au profet des blesses, Bucureşti, 1877;
Memento de istorie universală sau Istoria în tablouri, Bucureşti, 1333;
Discursul despre stil al lui Buffon, în Buffon, Discours sur le style, Bucureşti, 1884;
„Poezii” de Alexandru Vlahuţă, 1887;
Sanguinele romaneşti, în Catulle Mendes, Sanguine, Bucureşti, 1889;
Ritmuri şi rime, Bucureşti, 1892;
Studii literare, I-II, Bucureşti, 1892-1893;
Aquarele şi poezii în proză, Bucureşti, 1894.
Istoria în cântecele poporare, 27-31 iulie, 1, 3 august 1873;
Curs de istoria universală critică. Discurs de deschidere, 1873;
Asupra poeziei romane, 1873;
Poetul Gregoriu Alexandrescu, 1874:
Etiam contra omnes, Bucureşti, 1875;
Curs facultativ de istoria modernă, critică, Bucureşti, 1875;
O sută de adevăruri, Bucureşti, 1875;
Despre stil, 1878;
Despre individualităţi în literatură, 1876;
Quelques vers. Au profet des blesses, Bucureşti, 1877;
Memento de istorie universală sau Istoria în tablouri, Bucureşti, 1333;
Discursul despre stil al lui Buffon, în Buffon, Discours sur le style, Bucureşti, 1884;
„Poezii” de Alexandru Vlahuţă, 1887;
Sanguinele romaneşti, în Catulle Mendes, Sanguine, Bucureşti, 1889;
Ritmuri şi rime, Bucureşti, 1892;
Studii literare, I-II, Bucureşti, 1892-1893;
Aquarele şi poezii în proză, Bucureşti, 1894.
Traduceri
Ch. Deulin, Părul Miseriei, 31 august – 1 septembrie 1874;
X. de Maistre, Leprosul din oraşul Aosta, 1876;
E.A. Poe, Adevărul asupra cazului d-lui Valdemar, 1876;
Josephine Colomb, Negi Cigana, 1876;
H. Murger, Balade, 1880;
A. Second, Trei separaţiuni de corp, 1876; Portretul răposatului Duhamel, 1876;
I. Garnier, Lea, 1876;
Sainte-Beuve, Maria, 1876;
Voltaire, Istoria unui brahm, 1876; Întâmplare indiană, 1876; Orbii judecători despre culori, 1890;
G. de Nerval, Monstrul verde, 1876;
George Sand, Joconda lui Leonard da Vinci, 1876;
J. de Saint-Germaln, Foaia de alun, 1876;
H. Greville, Lina, 1876; Povestea cârpaciului (poveste milaneză), 1880;
J.L. Runeberg, Puterea amorului, 1880; Poezie populară suedeză. Cântec popular danez, 1880;
R. Burns, Ochi albaştri, 1880; Cântec din Britania franceză, 1880;
Th. Moore, Maria, 1880;
A. Nouville, Asta-i tot, 1880; Don Juan, 1880; Cântec grecesc, 1880;
Petofi, Gelozia, 1880, 18, Din poeziile lui…, 1882, 1890;
Gil Polo, Orbirea, 1880;
Marmontel, Memoriile lui…, 1830; Cei doi amici (poveste populară rusă), 1880;
Walter Scott, Fecioara de la Toro, 1880; Pantum males, 1881;
J.P.F Mallefille, Tabloul secolului al XVI, 1881; Don Rafael, 1881; Don Juan, 1882; Poezii arabe, 1881; Poezii persane, 1881;
A. Pope, Rugăciunea universală, 1882; Femeia capricioasă, femeia egoistă, 1882;
Cleant, Imn către Joe, 1882;
Fr. Ruckert, o poezie de…, 1882;
A. de Musset, Să nu zici vorbă mare, 1884;
Th. de Banville, Ca apa, 1888;
Catulle Mendes, Sanguine, Bucureşti, 1889; Recunoştinţa, 1890; Fericirea altora, 1890; Oaspetele nepoftit, 1891; Înţeleaptă necuriozitate, 1892; Calculatorul cel bun, 1892;
Alexandre Dumas, Cugetări, 1890;
S. Lapointe, Banii dracului, 1890;
Aug. Brizeux, Alaiul fetei sărace, 1890;
H. W. Longfellow, Excelsior. Psalmul vieţii, 1890; Avadanaele (apologuri indiene), 1890;
J. le Roho, În contra pesimiştilor, 1890;
A. Robert, Căpitanul Vârtej, 1890; Romanţa fetei Mulan (poezie chineză), 1890;
R. Topffer, Frica, 1890;
M. Rollinat, Nevroze, 1890;
J. Lemaître, Prinţesa Lilit, 1890;
J.M. de Heredia, Dorul de ţară, 1890;
Ronsard, Roza, 1891;
Hugo, Mellin de Saint-Gelais, Ronsard, Rabelais, J. le Roho, Musset, în Ritmuri şi rime, Bucureşti, 1892; Cântece madecase, 1894;
Th. Gautier, La un portret din veacul trecut, 1895;
P. Bourget, Muzica, 1895;
Manuel des Essarts, Viaţa armonioasă, 1895;
Victor Hugo, După bătălie, 1895;
Ghuse Schiro, Călugăriţa, 1896; Poezii populare albaneze, 1896;
Flaubert, Candidatul, 1897.
Ch. Deulin, Părul Miseriei, 31 august – 1 septembrie 1874;
X. de Maistre, Leprosul din oraşul Aosta, 1876;
E.A. Poe, Adevărul asupra cazului d-lui Valdemar, 1876;
Josephine Colomb, Negi Cigana, 1876;
H. Murger, Balade, 1880;
A. Second, Trei separaţiuni de corp, 1876; Portretul răposatului Duhamel, 1876;
I. Garnier, Lea, 1876;
Sainte-Beuve, Maria, 1876;
Voltaire, Istoria unui brahm, 1876; Întâmplare indiană, 1876; Orbii judecători despre culori, 1890;
G. de Nerval, Monstrul verde, 1876;
George Sand, Joconda lui Leonard da Vinci, 1876;
J. de Saint-Germaln, Foaia de alun, 1876;
H. Greville, Lina, 1876; Povestea cârpaciului (poveste milaneză), 1880;
J.L. Runeberg, Puterea amorului, 1880; Poezie populară suedeză. Cântec popular danez, 1880;
R. Burns, Ochi albaştri, 1880; Cântec din Britania franceză, 1880;
Th. Moore, Maria, 1880;
A. Nouville, Asta-i tot, 1880; Don Juan, 1880; Cântec grecesc, 1880;
Petofi, Gelozia, 1880, 18, Din poeziile lui…, 1882, 1890;
Gil Polo, Orbirea, 1880;
Marmontel, Memoriile lui…, 1830; Cei doi amici (poveste populară rusă), 1880;
Walter Scott, Fecioara de la Toro, 1880; Pantum males, 1881;
J.P.F Mallefille, Tabloul secolului al XVI, 1881; Don Rafael, 1881; Don Juan, 1882; Poezii arabe, 1881; Poezii persane, 1881;
A. Pope, Rugăciunea universală, 1882; Femeia capricioasă, femeia egoistă, 1882;
Cleant, Imn către Joe, 1882;
Fr. Ruckert, o poezie de…, 1882;
A. de Musset, Să nu zici vorbă mare, 1884;
Th. de Banville, Ca apa, 1888;
Catulle Mendes, Sanguine, Bucureşti, 1889; Recunoştinţa, 1890; Fericirea altora, 1890; Oaspetele nepoftit, 1891; Înţeleaptă necuriozitate, 1892; Calculatorul cel bun, 1892;
Alexandre Dumas, Cugetări, 1890;
S. Lapointe, Banii dracului, 1890;
Aug. Brizeux, Alaiul fetei sărace, 1890;
H. W. Longfellow, Excelsior. Psalmul vieţii, 1890; Avadanaele (apologuri indiene), 1890;
J. le Roho, În contra pesimiştilor, 1890;
A. Robert, Căpitanul Vârtej, 1890; Romanţa fetei Mulan (poezie chineză), 1890;
R. Topffer, Frica, 1890;
M. Rollinat, Nevroze, 1890;
J. Lemaître, Prinţesa Lilit, 1890;
J.M. de Heredia, Dorul de ţară, 1890;
Ronsard, Roza, 1891;
Hugo, Mellin de Saint-Gelais, Ronsard, Rabelais, J. le Roho, Musset, în Ritmuri şi rime, Bucureşti, 1892; Cântece madecase, 1894;
Th. Gautier, La un portret din veacul trecut, 1895;
P. Bourget, Muzica, 1895;
Manuel des Essarts, Viaţa armonioasă, 1895;
Victor Hugo, După bătălie, 1895;
Ghuse Schiro, Călugăriţa, 1896; Poezii populare albaneze, 1896;
Flaubert, Candidatul, 1897.
Radu D Rosetti
Biografie
Despre familia Rosetti se stie ca e una dintre familiile boieresti foarte vechi din Tarile Romane. Era originara din Italia, unde radacinile ii coborau pana la inceputul secolului al XIV-lea. O ramura a sa si-a continuat existenta acolo, cu succesiuni remarcabile, iar o alta a ajuns la Constantinopol. De acolo, primii reprezentanti ai ei au poposit prin secolul al XVII-lea in Tarile Romane, unde s-au despartit in doua ramuri. Una s-a stabilit in Valahia, iar cealalta in Moldova.
In ramura valaha, Radu D.Rosetti (1874-1964) era fiul lui Dumitru Rosetti, deputat si ziarist, cunoscut si sub pseudonimul Max, descendent din contele Nicolae Rosetti, care fusese ginere al lui Constantin Brancoveanu. Radu Rosettia fost, cum scrie George Calinescu, un avocat abil, dar si un scriitor prolific, adaptand pentru literatura romana o maniera franceza a vremii, prin poezii sentimentale ce ilustrau viata celor de jos. Potrivit aceluiasi George Calinescu, "cu Radu D. Rosetti se inaugureaza la noi o poezie diletantista de tribunale si barou, constand in dueluri de epigrame, in madrigaluri si romante tremolate".
O literatura adusa pana la scrieri mai recente, dinspre zilele noastre, mai ales prin epigrame, datorita unor juristi de felul lui M. Ionescu Quintus. Rosetti a scris si piese de teatru, al caror continut este inspirat din viata societatii romanesti contemporane lui.
Notele de calatorie au fost publicate la Bucuresti, de Editura Alcalay, in 1909).
Iata ce spunea despre ele Radu D. Rosetti in 1909: "Tot ca celelalte lucrari ale mele cu note de calatorie, Din largul lumii si Dincolo de hotare, cartea de fata n-are pretentia la mai mult de ce este: o calauza pitoreasca. Pot zice despre dansa ce-am zis si despre celelalte: din ce-am vazut, din ce-am cetit, din ce-am auzit - uneori si din ce-am visat - s-a nascut cartea aceasta". Poate ca atunci, si la fel ca si Calinescu mai tarziu, autorul nu s-a gandit cat lasa in urma ca marturie istorica pentru vremea sa si pentru spatiul adunat intr-o carte mica de nici 250 de pagini. Atunci, publicul romanesc a fost atras de carte, asa ca, la scurta vreme, a mai aparut o editie, in colectia Biblioteca pentru toti. Acum, se poate vedea cat completeaza un asemenea volum cunoasterea noastra despre epoca prin ochii atenti ai unui martor talentat si pasionat ca Radu Rosetti. Era o alta treapta de cunoastere fata de aceea in care predomina scopul savant al calatoriei lui Mihail C. Sutzu, petrecuta anterior.
Contribuiau la aceasta altfel de deschidere, impreuna cu insasi personalitatea speciala a lui Radu Rosetti, avansul rapid al modernizarii regatului Romaniei si apropierea acestuia de tari unde interesul reciproc era tot mai evident. In cazul din urma, desi Egiptul era inca supus Inaltei Porti, aici s-a deschis in 1906 prima agentie diplomatica si consulatul roman.
Odata urcati pe motonava Dacia, dupa ce am traversat cu trenul prin iarna viforoasa Baraganul si Dobrogea, suntem, impreuna cu Radu Rosetti, martorii directi ai unor progrese deosebite ale Romaniei de atunci.
Mai intai, cum scrie autorul, "casa" unde avea sa locuiasca o vreme trebuia cunoscuta. O imagine fotografica a ei apare de altfel in carte si surprinde eleganta vaporului. Tehnic, acesta era de apreciat pentru acea vreme: avea 3.422 tone, costase 2,6 milioane lei in banii de atunci si fusese construit la Saint Nazaire, fiind dotat cu ventilatie, incalzire, bai, iluminat electric. Viteza: 18 mile pe ora, personal la bord: 70, capacitate: 108 la clasa I, cabine de lux, 50 la clasa a doua si pana la 600 la clasa a treia. De remarcat ca personalul navigant calificat era foarte bine vazut inca de atunci, astfel ca tot mai multi romani erau angajati de companii straine cu traditie. Totodata, vasele maritime romanesti erau tot mai cautate de calatorii straini si se numeau, in afara de Dacia noastra, Romania, Imparatul Traian, Regele Carol. La Istanbul, la prima escala, Dacia a ancorat langa Principesa Maria, care facea cale intoarsa spre Constanta. Ceva mai tarziu, in drum spre Smirna, Rosetti nu inceteaza sa se bucure de aplicarea inventiei lui Marconi pe vase, bunaoara cand se afla pe aceasta cale ca Principesa a trebuit sa se intoarca la Istanbul din cauza furtunii sau cand un calator primeste, tot prin telegraful fara fir, informatia ca nu a pierdut banii, ci ca i-a uitat acasa.
Rosetti mai era martor, pe aceeasi nava si prin pasagerii care urcau si coborau in timpul acestei calatorii catre Egipt, la miscarea tot mai agitata a "junilor turci", care avea sa schimbe mult Turcia, aflata si ea in curs de modernizare. "'La primavara, probabil c-o s-avem razboi', mi se adreseaza in frantuzeste unul din fesurile negre, intrerupandu-si pentru moment infocata discutie despre Constitutie, pe care o are cu tovarasii lui de drum de la Constantinopol."
Odata ancorati in fata Smirnei, Radu D. Rosetti ne mai spune ca turcii supranumeau orasul "Ghiaur Ismin", din cauza europenilor numerosi care o locuiau. Smirna a fost unul dintre orasele care aveau sa sufere multe schimbari dramatice in urma evolutiei miscarii care se urnea atunci sub ochii calatorului nostru.
In ramura valaha, Radu D.Rosetti (1874-1964) era fiul lui Dumitru Rosetti, deputat si ziarist, cunoscut si sub pseudonimul Max, descendent din contele Nicolae Rosetti, care fusese ginere al lui Constantin Brancoveanu. Radu Rosettia fost, cum scrie George Calinescu, un avocat abil, dar si un scriitor prolific, adaptand pentru literatura romana o maniera franceza a vremii, prin poezii sentimentale ce ilustrau viata celor de jos. Potrivit aceluiasi George Calinescu, "cu Radu D. Rosetti se inaugureaza la noi o poezie diletantista de tribunale si barou, constand in dueluri de epigrame, in madrigaluri si romante tremolate".
O literatura adusa pana la scrieri mai recente, dinspre zilele noastre, mai ales prin epigrame, datorita unor juristi de felul lui M. Ionescu Quintus. Rosetti a scris si piese de teatru, al caror continut este inspirat din viata societatii romanesti contemporane lui.
Notele de calatorie au fost publicate la Bucuresti, de Editura Alcalay, in 1909).
Iata ce spunea despre ele Radu D. Rosetti in 1909: "Tot ca celelalte lucrari ale mele cu note de calatorie, Din largul lumii si Dincolo de hotare, cartea de fata n-are pretentia la mai mult de ce este: o calauza pitoreasca. Pot zice despre dansa ce-am zis si despre celelalte: din ce-am vazut, din ce-am cetit, din ce-am auzit - uneori si din ce-am visat - s-a nascut cartea aceasta". Poate ca atunci, si la fel ca si Calinescu mai tarziu, autorul nu s-a gandit cat lasa in urma ca marturie istorica pentru vremea sa si pentru spatiul adunat intr-o carte mica de nici 250 de pagini. Atunci, publicul romanesc a fost atras de carte, asa ca, la scurta vreme, a mai aparut o editie, in colectia Biblioteca pentru toti. Acum, se poate vedea cat completeaza un asemenea volum cunoasterea noastra despre epoca prin ochii atenti ai unui martor talentat si pasionat ca Radu Rosetti. Era o alta treapta de cunoastere fata de aceea in care predomina scopul savant al calatoriei lui Mihail C. Sutzu, petrecuta anterior.
Contribuiau la aceasta altfel de deschidere, impreuna cu insasi personalitatea speciala a lui Radu Rosetti, avansul rapid al modernizarii regatului Romaniei si apropierea acestuia de tari unde interesul reciproc era tot mai evident. In cazul din urma, desi Egiptul era inca supus Inaltei Porti, aici s-a deschis in 1906 prima agentie diplomatica si consulatul roman.
Odata urcati pe motonava Dacia, dupa ce am traversat cu trenul prin iarna viforoasa Baraganul si Dobrogea, suntem, impreuna cu Radu Rosetti, martorii directi ai unor progrese deosebite ale Romaniei de atunci.
Mai intai, cum scrie autorul, "casa" unde avea sa locuiasca o vreme trebuia cunoscuta. O imagine fotografica a ei apare de altfel in carte si surprinde eleganta vaporului. Tehnic, acesta era de apreciat pentru acea vreme: avea 3.422 tone, costase 2,6 milioane lei in banii de atunci si fusese construit la Saint Nazaire, fiind dotat cu ventilatie, incalzire, bai, iluminat electric. Viteza: 18 mile pe ora, personal la bord: 70, capacitate: 108 la clasa I, cabine de lux, 50 la clasa a doua si pana la 600 la clasa a treia. De remarcat ca personalul navigant calificat era foarte bine vazut inca de atunci, astfel ca tot mai multi romani erau angajati de companii straine cu traditie. Totodata, vasele maritime romanesti erau tot mai cautate de calatorii straini si se numeau, in afara de Dacia noastra, Romania, Imparatul Traian, Regele Carol. La Istanbul, la prima escala, Dacia a ancorat langa Principesa Maria, care facea cale intoarsa spre Constanta. Ceva mai tarziu, in drum spre Smirna, Rosetti nu inceteaza sa se bucure de aplicarea inventiei lui Marconi pe vase, bunaoara cand se afla pe aceasta cale ca Principesa a trebuit sa se intoarca la Istanbul din cauza furtunii sau cand un calator primeste, tot prin telegraful fara fir, informatia ca nu a pierdut banii, ci ca i-a uitat acasa.
Rosetti mai era martor, pe aceeasi nava si prin pasagerii care urcau si coborau in timpul acestei calatorii catre Egipt, la miscarea tot mai agitata a "junilor turci", care avea sa schimbe mult Turcia, aflata si ea in curs de modernizare. "'La primavara, probabil c-o s-avem razboi', mi se adreseaza in frantuzeste unul din fesurile negre, intrerupandu-si pentru moment infocata discutie despre Constitutie, pe care o are cu tovarasii lui de drum de la Constantinopol."
Odata ancorati in fata Smirnei, Radu D. Rosetti ne mai spune ca turcii supranumeau orasul "Ghiaur Ismin", din cauza europenilor numerosi care o locuiau. Smirna a fost unul dintre orasele care aveau sa sufere multe schimbari dramatice in urma evolutiei miscarii care se urnea atunci sub ochii calatorului nostru.
Dor
În Flandra ţară sângeroasă,
Ne spun pribegii călători,
Femeile scot ochii, noaptea,
Plăpândelor privighetori.
Ne spun pribegii călători,
Femeile scot ochii, noaptea,
Plăpândelor privighetori.
Şi mai frumos ca mai-nainte,
Cu dorul veşnic de lumină,
În trilurile lor suave,
Privighetorile suspină.
Cu dorul veşnic de lumină,
În trilurile lor suave,
Privighetorile suspină.
Poeţi, lumina vieţii voastre
E visul magic de iubire;
În dorul ei cântaţi voi jalnic,
Ca ea nu-i alta să inspire.
E visul magic de iubire;
În dorul ei cântaţi voi jalnic,
Ca ea nu-i alta să inspire.
Iubiţi! Să n-aveţi însă parte
Nicicând de-ai dragostei fiori!
Ca s-o cântaţi, dorind-o veşnic,
Sărmani poeţi-privighetori.
Nicicând de-ai dragostei fiori!
Ca s-o cântaţi, dorind-o veşnic,
Sărmani poeţi-privighetori.
Portretele
Pe masa mea am trei portrete,
Ce le privesc ades, când scriu.
Imagini, care-mi spun discrete
Ce-am fost, ce sunt şi ce-o să fiu.
Ce le privesc ades, când scriu.
Imagini, care-mi spun discrete
Ce-am fost, ce sunt şi ce-o să fiu.
Întâiul, rupt şi plin de pete,
Lipit de mult pe mucava,
M-arată un copil cu plete
Aşa precum am fost cândva.
Lipit de mult pe mucava,
M-arată un copil cu plete
Aşa precum am fost cândva.
Al doilea - ce mai podoabă!
Batjocorit şi el de fum,
M-arată trist, cu faţa slabă,
Bătrân, aşa cum sunt acum.
Batjocorit şi el de fum,
M-arată trist, cu faţa slabă,
Bătrân, aşa cum sunt acum.
Iar cel din urmă e un craniu
Răpit odihnei din sicriu.
O hârcă, ce-mi arată straniu
Portretul meu: cum o să fiu...
Răpit odihnei din sicriu.
O hârcă, ce-mi arată straniu
Portretul meu: cum o să fiu...
Om
Te-a înşelat o dulcinee
Şi-n mândria-ţi de bărbat:
"o femee-i tot femee!"
Strigi cu glasul revoltat.
Şi-n mândria-ţi de bărbat:
"o femee-i tot femee!"
Strigi cu glasul revoltat.
O-nselaşi amar la rându-ţi
Fără frică de păcat
Şi s-a dus plângând, zicându-ţi
"un bărbat e tot bărbat!"
Fără frică de păcat
Şi s-a dus plângând, zicându-ţi
"un bărbat e tot bărbat!"
Oh! bărbat, femee... glume!
Şi de glume sunt sătul...
Cui ţi-o face rău pe lume
OM să-i zici - şi e destul.
Şi de glume sunt sătul...
Cui ţi-o face rău pe lume
OM să-i zici - şi e destul.
Ilarie Voronca
Biografie
Pseudonimul lui Eduard Marcus, n. 31 dec. 1903, Braila - m. 5 apr. 1946, Paris.
Poet
Fiul lui Isidor Marcus, proprietarul unui joagar, comerciant, si al Ceciliei (n. Brenner).
Studii la Liceul Pedagogic din Bucuresti (1914-1921). Licentiat al Facultatii de Drept a Univ. din Bucuresti (1924). Debuteaza in revista Sburatorul literar, cu poezia Tristeti de toamna (nov. 1921). Fecventeaza cenaclul condus de E. Lovinescu. Versurile publicate in Sburatorul literar, Flacara, Nazuinta, Contimporanul sunt adunate in volumul Restristi (1923).
Din 1924, cand redacteaza impreuna cu St. Roii si VORONCA Brauner, numarul unic din revista 75 H. P. (oct.), VORONCA se afirma printre principalii promotori ai miscarii de avangarda romanesti. Publica in Punct (1924-1925), face parte din red. revistei Integral 1925-1928, colaboreaza frecvent la rev. unu (1928-1931). Din capitala Frantei, unde plecase in 1926 cu intentia de a-si lua doctoratul in drept (proiect nerealizat), revine frecvent in tara sau trimite numeroase colab. (poezii, poeme in proza, eseuri, interviuri). La Paris, lucreaza, printre altele, in biroul unei soc. de asigurari. Dupa intoarcerea la Bucuresti, in 1929, e functionar la presedintia Consiliului de Ministri. Din 1933, se stabileste in Franta; continua sa trimita art. ziarului Adevarul (1935-1937). in anii ocupatiei naziste, participa la miscarea franceza de Rezistenta, iar dupa eliberare este directorul emisiunilor in lb. romana la Radio Paris. Se sinucide in aprilie 1946. Scrierile in lb. romana ale lui V., posterioare debutului cu accente bacoviene din Restristi, ilustreaza toate etapele importante ale miscarii romanesti de avangarda: momentul 75 H. P. poarta marca unui dadaism tarziu si al constructivismului, poemele publicate in rev. Punct, in 1924-1925, si abia in 1931, in placheta Invitatie la bal, se fac ecoul manifestelor construc-tiviste; Colomba (1927), Ulise (1928), Bratara noptilor (1929), Plante si animale (1929) indica, prin neobisnuita densitate imagistica si mobilitatea asociativa, anumite deschideri spre suprarealism, identificabile si in Zodiac (1930) si Incantatii (1931). Excesele "miliardarului de imagini" (E. Lovinescu) sunt evitate in mare masura in ultimele carti - Petre Schlemihl (1932) si Pattnos si alte sase poeme (1933) in care discursul liric se simplifica, primind accente whitmaniene. Eseuri si poeme in proza, in voi. A doua lumina (1930) si Act de prezenta (1932). Inaugurata prin traducerea unor carti reprezentative pentru creatia sa romaneasca (Ulise - Ulysse dans la citi, 1933; Petre Schlemihl - Poimes parmi Ies hommes -1934; Patmos, 1934), etapa franceza a scrisului lui VORONCA cuprinde inca cincisprezece carti (poezii, poeme in proza); ea continua direct perioada anterioara in directia unui lirism vizionar, cu accente imnice, insufletite de un autentic patos umanitarist, pe un fond de angoasa existentiala, permanent in opera sa (v. Permis de sejour -1935; La Poesie commune - 1936; La joie est pour l homme - 1936; Amitie des choses - 1937; L Apprenti fantome - 1938; Contre-solitude - 1946 etc). Proze: Lord Duveen ou l invisible a la portee de tous - 1941; L interview - 1944; Souvenirs de la planate Terre - 1945 etc. Conferinte despre literatura romana la Sorbona si Radio Paris. A tradus, in colab., folclor din culegerea lui C. Brailoiu (Les chants du mort, 1947).
Poet
Fiul lui Isidor Marcus, proprietarul unui joagar, comerciant, si al Ceciliei (n. Brenner).
Studii la Liceul Pedagogic din Bucuresti (1914-1921). Licentiat al Facultatii de Drept a Univ. din Bucuresti (1924). Debuteaza in revista Sburatorul literar, cu poezia Tristeti de toamna (nov. 1921). Fecventeaza cenaclul condus de E. Lovinescu. Versurile publicate in Sburatorul literar, Flacara, Nazuinta, Contimporanul sunt adunate in volumul Restristi (1923).
Din 1924, cand redacteaza impreuna cu St. Roii si VORONCA Brauner, numarul unic din revista 75 H. P. (oct.), VORONCA se afirma printre principalii promotori ai miscarii de avangarda romanesti. Publica in Punct (1924-1925), face parte din red. revistei Integral 1925-1928, colaboreaza frecvent la rev. unu (1928-1931). Din capitala Frantei, unde plecase in 1926 cu intentia de a-si lua doctoratul in drept (proiect nerealizat), revine frecvent in tara sau trimite numeroase colab. (poezii, poeme in proza, eseuri, interviuri). La Paris, lucreaza, printre altele, in biroul unei soc. de asigurari. Dupa intoarcerea la Bucuresti, in 1929, e functionar la presedintia Consiliului de Ministri. Din 1933, se stabileste in Franta; continua sa trimita art. ziarului Adevarul (1935-1937). in anii ocupatiei naziste, participa la miscarea franceza de Rezistenta, iar dupa eliberare este directorul emisiunilor in lb. romana la Radio Paris. Se sinucide in aprilie 1946. Scrierile in lb. romana ale lui V., posterioare debutului cu accente bacoviene din Restristi, ilustreaza toate etapele importante ale miscarii romanesti de avangarda: momentul 75 H. P. poarta marca unui dadaism tarziu si al constructivismului, poemele publicate in rev. Punct, in 1924-1925, si abia in 1931, in placheta Invitatie la bal, se fac ecoul manifestelor construc-tiviste; Colomba (1927), Ulise (1928), Bratara noptilor (1929), Plante si animale (1929) indica, prin neobisnuita densitate imagistica si mobilitatea asociativa, anumite deschideri spre suprarealism, identificabile si in Zodiac (1930) si Incantatii (1931). Excesele "miliardarului de imagini" (E. Lovinescu) sunt evitate in mare masura in ultimele carti - Petre Schlemihl (1932) si Pattnos si alte sase poeme (1933) in care discursul liric se simplifica, primind accente whitmaniene. Eseuri si poeme in proza, in voi. A doua lumina (1930) si Act de prezenta (1932). Inaugurata prin traducerea unor carti reprezentative pentru creatia sa romaneasca (Ulise - Ulysse dans la citi, 1933; Petre Schlemihl - Poimes parmi Ies hommes -1934; Patmos, 1934), etapa franceza a scrisului lui VORONCA cuprinde inca cincisprezece carti (poezii, poeme in proza); ea continua direct perioada anterioara in directia unui lirism vizionar, cu accente imnice, insufletite de un autentic patos umanitarist, pe un fond de angoasa existentiala, permanent in opera sa (v. Permis de sejour -1935; La Poesie commune - 1936; La joie est pour l homme - 1936; Amitie des choses - 1937; L Apprenti fantome - 1938; Contre-solitude - 1946 etc). Proze: Lord Duveen ou l invisible a la portee de tous - 1941; L interview - 1944; Souvenirs de la planate Terre - 1945 etc. Conferinte despre literatura romana la Sorbona si Radio Paris. A tradus, in colab., folclor din culegerea lui C. Brailoiu (Les chants du mort, 1947).
Opera lui VORONCA reflecta principalele momente ale miscarii romanesti de avangarda dintre cele doua razboaie mondiale, cu care biografia sa poetica se identifica. Restristi, volumul de debut (1923), se situa inca in zona de iradiere a lirismului bacovian, la care se adauga ecouri din Camil Baltazar si Adrian Maniu. Tristeti, Nelinisti, Sfarsiri, Primavara trista, Preumblari bolnave sunt cateva dintre titlurile acestor poeme, circumscriind un sentiment de neliniste si apasare, intr-un peisaj cenusiu, pluvios, in lenta dezagregare - tablou al descompunerii materiei, al stingerii generale. VORONCA reface aici, in tonalitate sentimentala, cadrul targului de provincie bacovian ("orasul intunecat", "deznadajduit", "de intuneric", cu "tristetea zidurilor de internat", cu gradina publica in care "banci si lumini in toamna putrezesc") si fizionomia palidului "elev singuratic" stanjenit de decorul sumbru si tentat (precum Camil Baltazar din Vecernii) de evaziunea in natura regeneratoare. Daca universul poetic e inca restrans la cateva motive mai putin originale, poate fi remarcata totusi, inca de pe acum, indrazneala modernista a imaginilor. "Facilitatea aproape prodigioasa de a se exprima in comparatii si imagini" (E. Lovinescu) face si meritul, dar si deficienta acestei prime carti in care poezia se construieste adeseori prin simpla juxtapunere de metafore, uneori arbitrare, daunand unitatii poemului. Foarte curand, VORONCA se orienteaza catre primele manifestari ale avangardei, inaugurata de Manifestul activist catre tinerime al revistei constructiviste Contimporanul (mai, 1924). Creatia sa din acesti ani este evident modelata dupa programul constructivist, dezvoltat si teoretic in numeroasele manifeste, articole si eseuri publicate paralele in Punct (1924-1925) si Integral (1925-1928). Efemera 75 H. P (octombrie 1924) retinuse si un numar de texte antipoetice, compuse dupa reteta dadaista sau cea a "cuvintelor in libertate" futurista. Poetul neaga acum sentimentalismul si "dezagregarea bolnava, romantica suprarealista", opunandu-i idealul "ordinii esenta constructiva, calsica, integrala". In viziunea sa, poetul devine un "seismograf al dinamicii vremii, iar "poemul integral" urmeaza a se construi pe baza unei tehnici a imaginii sugerata, in ordine istorica, de catre F. T. Marinetti sau Pierre Reverdy: "plasmuire abstracta, imagine: raport pur a doua elemente cat mai departate (sau cat mai apropiate) intre ele". Rigoarea constructiei poeziei, orientata catre "analogia de corpuri geometrice", este serios concurata in aceasta definitie de procedeul "liberei insiruiri a cuvintelor" (ecou futurist) si al revelatoarelor "asociatii fulgere frunzis in noapte", menite sa imprime creatiei dinamica adecvata spiritului epocii masiniste. O asemenea definitie a actului poetic, situata la confluenta mai multor tendinte ale avangardei, va permite, de altfel, e destul de mare libertate de miscare a creatiei poetice a lui V., prin succesive nuantari, de la dadaism, futurism si constructivism, pana la frontierele scrierii automate suprarealiste. Invitatie la bal, ce aduna, in 1931, versurile tiparite in reviste intre 1924 si 1925, prelungeste, de fapt, sentimentalitatea ravasita de "tristeti" si de "restristi" a debutului, in feeria mecanica a metropolei cosmopolite. Versul e eliptic, construit in stilul "telegrafic" propus in manifestele vremii, de un ermetism mai mult gramatical. Imagismul abundent, caracteristic inca de la debut, vizeaza sugestia dinamismului vietii modeme, cautand desenul geometric, organizat intr-o suprapunere simultaneista de planuri ale notatiei, precum in acest Almanah: "Supapa ora in alama si zinc/ sangele face salturi de necrezut subteran/ acid pasul ca un cuvant cub deschis/ campul intre coaste curb sau plan. // Amazoana peste preerii in vis/ las gandul rasturnat in oglinzi/ zgomotele descresc ca pretul cerealelor". In ciuda unor reusite remarcabile, rigiditatea tehnicista a unei asemenea poezii convine mai putin temperamentului elegiac al poetului. Contactul cu miscarea suprarealista, din ce in ce mai puternic in anii urmatori, va fi decisiv pentru evolutia lui VORONCA Fara a deveni vreodata un suprarealist propriu-zis, poetul e stimulat totusi de libertatea asociativa nelimitata si de fervoarea romantica a curentului patronat de Andre Breton indeosebi intre anii 1928 si 1931 (adica in perioada colaborarii la revista unu). Schimbarea tine mai mult de deplasarea unor accente in cadrul unei doctrine poetice de sinteza avangardista. Ramas acelasi in datele sale fundamentale (anti-traditionalism, respingerea conventiei literare in profitul poeziei definita ca stare de spirit in perpetua mobilitate, ca act existential, cult al inovatiei radicale etc.), acest program adauga exaltarea romantica a imaginatiei creatoare si a visului (care devine principalul agent de subversiune anticonventionala si de dinamizare a poeziei, garantandu-i in acelasi timp autenticitatea). "Miliardarul de imagini" (E. Lovinescu) scrie, incepand cu poemul erotic Colomba (1927), o poezie a jubilatiei imnice, de intensa metaforizare, eliberata acum de constrangerile esteticii constructiviste, impinsa iarasi pana la supraaglomerarea baroca, ce va atinge in Incantatii (1931) maxima amplitudine. Elanul imagistic iesit din comun il va indrepta spre poemul construit panoramic, - vast "reportaj liric" coaguland o suita de "ode elementare", in volume ca Ulise (1928) si Bratara noptilor (1929), care se situeaza printre creatiile sale cele mai valoroase. Comparat ca structura cu poemul lui Apollinaire, Zone, Ulise (impreuna cu Bratara noptilor si mai ales cu Plante si animale - 1929), poate fi apropiat si de universul arghezian al "boabei si al faramei" ori de "poezia roadelor" a lui Ion Pillat" class="navg">Ion Pillat. Situarea lui VORONCA printre "traditionalisti" (G. Calinescu) e-totusi o eroare, elementele fundamentale ale universului sau, ca si structura poeziei sale neavand decat foarte superficiale incidente cu traditionalismul. Ultimele volume ale lui VORONCA se deschid tot mai mult spre un lirism vizionar, aducand in creatia sa solemnitatea amplului discurs umanitarist de factura whitmaniana -vis al unui cosmos purificat si al unei omeniri eliberate de servitutile "veacului mediocritatii". Imagismului fragmentar, dezlantuit spectaculos in versurile de pana la Incantatii, i se substituie, indeosebi in Petre Schlemihl (1932), si Patmos (1933), notatia directa, accentul fiind deplasat de pe imaginea de detaliu pe viziunea de ansamblu, care castiga in coerenta, frenezia vitalista face loc meditatiei si reveriei mai calme, intr-un univers scaldat in luminile visului: "Zi linistita, zi luminoasa, / cu semanaturile stralucind langa soarele de arama/ Cu impartirea dreapta a bucatelor/ Langa aburii desfacuti intre fanete si vanturile de argint/ Iata-te tu, omule bun, /Argat sau cantaret cu uneltele amiezii /Cainii latra bucurosi, cainii iti ies inainte/ Din vocea ta buna ziua urca limpede". E o formula ce va fi dezvoltata in limbajul simplu si direct al poeziei sale franceze, egala ca intindere cu opera scrisa in romaneste. Univers al transparentei si puritatii, al generoasei comuniuni a lucrurilor umile, ridicand in plan poetic evenimentul cotidian pe care il glorifica cu pasiunea si forta imaginativa a unui romantic, poezia lui VORONCA se impune in primul rand prin extraordinara sa incarcatura imagistica, de o mare bogatie si varietate a inventiei. Metaforizarea excesiva dauneaza uneori echilibrului general al poeziei. Remarcabila este si poezia poetului, scrisa in acelasi stil imagistic, in care propozitiile manifestului de avangarda se confunda cu poemul. In plus, A doua lumina (1930) si Act de prezenta (1932) constituie unele dintre cele mai entuziaste pledoarii pentru poezie din literatura romana a secolului nostru.
OPERA
Restristi, Bucuresti, 1923; Colomba, Paris, 1927; Ulise, Paris, 1928; Plante si animale. Terase, Paris, 1929; Bratara noptilor. Bucuresti, 1929; A doua lumina, Bucuresti, 1930; Zodiac, Bucuresti, 1930; Invitatie la bal (1924-1925), Bucuresti, 1931; Incantatii, Bucuresti, 1931; Act de prezenta, Bucuresti, 1932; Petre Schlemihl, Bucuresti, 1932; Patmos si alte sase poeme, Bucuresti, 1933; Ulysse dans la cite, traducere partiala Roger Vailland, praface de G. Ribemont-Dessaignes, Paris, 1933; Poemes parmi Ies hommes. Bruxelles, 1934; Patmos, Paris, 1934; Permis de sejour, Paris, 1935; La Poesie commune, Paris, 1936 (ed. II, 1979); La joie est pur l home, Paris, 1936; Pater noster, Paris, 1937; Ami-tie des choses. Paris, 1937; Oisivete, Paris, 1938; L Ap-prenti fantome. Paris, 1938; Le Marchand de quatre saisons. Bruxelles, 1938; Lord Duveen ou l invisible a la portee de tous, Paris, 1941; La confession d une ame fausse, Paris, 1942; L Interview, Paris, 1944; La ele des realites, Paris, 1944; Henrika, Paris, 1945; Souvenirs de la planete Terre, Paris, 1945; Contresolitude, Paris, 1946; Les chants du mort. Paris, 1947; Diner chez Jeanne Coppel, Paris, 1952; Poimes choisis, pref. de Tristan Tzara, Paris, 1956 (ed. II, 1967); Poemes inedits, presentation de D. P. Bouloc, Paris, 1961; Poeme, cu o pref. de E. Simion, Bucuresti, 1961; Poemes inedits. Paris, 1964; Onze recits, pref. de Eugene Ionesco, 1968; Poeme pour glorifier la pied. Paris, 1971; Poeme alese, I-II, antologie, trad. si pref. de S. Pana, Bucuresti, 1972; Act de prezenta, studiu introductiv si note de I. Pop, Cluj, 1972; Mic manual de fericire perfecta, trad. de S. Pana, Bucuresti, 1973; Interviul. Unsprezece povestiri, traducere de B. Brezianu, Irina Fortunescu, I. Pop, pref. de I. Pop, cuvant inainte de B. Brezianu, Bucuresti, 1989; Zodiac (Scrieri, I), ed., studiu introductiv si note de I. Pop, Bucuresti 1992; Incantatii (Scrieri, II), Bucuresti, 1993; A doua lumina, proze (Scrieri, III), Bucuresti, 1996.
REFERINTE CRITICE
E. Lovinescu, Istoria, III; Perpessicius, Mentiuni, I-V; P. Constantinescu, Scrieri, V; G. Calinescu, Principii; idem, Istoria; I. Pop, in Tribuna, Nr. 18, 1965; idem, in Tribuna nr. 23, 1966; E. Ionescu, in Tribuna, nr. 14, 1968; N. Manolescu, Metamorfozele; I. Pop, Avangardismul; S. Pana, in Luceafarul, nr. 11, 1971; C. Veronca, in Romania literara, nr. 32, 1971; D. Pillat, Mozaic istorico-literar, 1971; Al. Piru, in Romania literara, nr. 39, 1972; C. Cio-praga, in Cronica, nr. 52, 1973; Dana Dumitriu, in Romania literara, nr. 42, 1973; Al. Philippide, in Luceafarul, nr. 6, 1973; M. Zaciu, in Tribuna, nr. 10, 1973; idem, in Manuscriptum, nr. 3, 1973; idem, Ordinea si aventura, 1973; Ovid S. Crohmalniceanu, Literatura, II; N. Balota, Arte poetice ale secolului XX, 1976; I. Negoitescu, Analize si sinteze, 1976; I. Vartic, Spectacol interior, 1977; H. Zalis, in Saptamana, nr. 335, 1977; Gh. Grigurcu, in Steaua, nr. 4, 1978; C. Sorescu, in Saptamana, nr. 413, 1978; S. Cioculescu, in Flacara, nr. 6, 1979; B. Brezianu, in Secolul 20, nr. 11-12, 1980; M. Bucur, Poezie-destin-drama, 1982; M. Mincu, Avangarda literara romaneasca, 1983; D. Micu, Modernismul romanesc, I-II, 1984-1985; M. Scarlat, Istoria poeziei romanesti, III, 1986; I. Pop, in Revista de istorie si teorie literara, nr. 3-4, 1987; idem. Avangarda in literatura romana, 1990; Gh. Grigurcu, De la Mihai Eminescu; 1989; idem, A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei, 1993; D. Micu, Scurta istorie a literaturii romane, II, 1995; M. Papahagi, Interpretari pe teme date, 1995.
Bucurii îngaduite
Cum se bucura de eleganta trestiilor, ratele salbatice,
papurisul destrama un cântec pe panglica nemiscarii
în ierburi aluneca taciunii din privirea vulpilor
bursucii se leagana în adiere cu arbustii
pitpalacii împletesc un sal din lumina sunetului,
caprele negre fac alpinism,
oglindesc înaltimile,
ploaia daruie scoarte oltenesti pamântului,
si plugurile fac dragoste cu tarâna, o saruta, o musca,
iepurii se pitesc la marginea zilei ca dovlecii,
soarele da malai vrabiilor e o bucurie în argint a vocilor.
Priveste
Ce mladios e piciorul asinului
ca un deget copita mica atinge clapele pietrelor
coapsele au o leganare în mers ca apele
asinul cunoaste pleoapa potecilor
diamantul piscurilor tale sticla zborului de vultur
dar pupila asinului a închis înaltimile
lacatele stâncilor nu-l sperie
poarta pe grumaji frunzele poverilor
si tipete izbucnesc din el
cum din argintul râului pescarusii
Sângele din lampa
lui Jules Supervielle
Fiinta ta mi-aduce din necunoscut glasul tau suav
Ca un vapor care aduce din fundul Indiei albul fildes.
În locul unei vorbe steaua lacrimei tremuratoare
Si radacini ramase în câmp din luminoasa lupta.
De unde trec obrajii prin focuri cazatoare
Si muzica, de unde, te rupi prin migratiune
În inima dulci urme din degetele scumpe
Ca, pân'la buza, cupa plina de-oglinzi spumoase.
Iata plecare umplând tot mai mult corabia
Ca oceanul navalit prin crapatura neprevazuta
Si, în curând, alunecare cu pânzele prin meduze
Prin cristalul care mareste orizontul de valuri.
Si-n timp ce visul-peste în plasa de pescar a somnului
Cu soarele atinge geometricele ape,
O flacara tâsneste ca un hulub din unde,
Si-n larg plutirea târâste o trena de luceferi,
Sunt lacatele de-astri sfarâmate în spatiu
Prin portile deschise sunt panoplii si-alamuri,
Si noaptea ca un sarpe prin muzicalii nuferi,
Când fluierul desface cararile vrajite.
Si când în despletirea de mergeri ca o coama
Cu mâinile prin aer cauti pasarile de vorbe,
Ca un orb le pipai pâna ce gasesti zborurile potrivite
Pentru versul care se va încrusta în inima, în pagina.
Asa din buzunarul plantei scoti ca pe o batista aroma
Si de pe culmi în piatra silabele de vulturi,
Ca o agrafa aripa pe bluza unui cântec,
Pâna ce padurea ca o sticla va reflecta poemul.
Apusurile prinse de sa ca niste arme,
Si dimineata ascunsa ca o nervura în frunza,
Când sângele te conduce spre caprioara ranita
Si în ceasornic timpul închis ca o insecta.
Va recunosc, voi, ierburi si înserari si capre,
Sau voi priviri cazute ca un pietris în apa
Si voi argiloase platorui în care se împotmolesc furtunile,
Voi si altele înca, alcatuiti lentele noastre destine.
Si stiu: pe calul care taie respiratia frunzisului
Sau în corabia sânge prin asprul puls al noptii
Sau între penele smulse din pasarea aurorei,
Ma-ndrept fara sovaire spre viitorul pe care mi-l compuneti.
De-aceea: stele pe pomi ca niste fructe,
Si-n respiratie revine o caravana bogata,
Si umbrele noastre nu sunt decât crengile aceluiasi arbore,
Prin care lumina trece ca o pasare calatoare.
Memoria ca o femeie în caramizi zidita,
Cu cântecul pe schele urcând ca o galeata
Ca un cearceaf sub apa târât în naufragiu,
Si frigul care se-nfasoara pe mâna ca o esarfa.
Din vinele pamântului sângele fluviilor va mai curge,
Vor mai suna pahare în garile aburite,
Plecari înrucisate pe-o masa de biliard,
Ceaiul baut în graba pe un peron în ceata.
Anotimp ca un nume sapat în scoarta copacului,
Obraji în amintire ca florile-n herbare,
Cuvânt zbatut sub cutitul atent al vivisectiei,
Voce plina de continente ca un atlas luminos
Spune-mi esti fructul straniu adus dintr-o escala
Sau panglica albastra pe harta calatoriei?
Ochiul descifrând orasele ca pe niste inscriptii
Pas lunecând pe sârma voiajului perpetuu?
Nedeslusite-ntoarceri din magice contururi.
Zapezi în latitudini între animale obscure,
Pupila ca o pasare în migratiuni eterne
Când visul ca o lampa îti lumineaza scrisul.
Sub oceanul tricotat din ghemele de meduze
Lumina ca un greier cutreierând prin spice
Cascada ca o femeie cu stelele la picioare,
Mâinile care primesc stofa de pret a unei umbre.
Ca sa ma smulgi din mine ca flacara dintr-o cremene
Si gura mea sa muste luna singuratatii,
Cu inima-nclestata pe gratii ca o mâna,
Sa ma lovesti de-otelul evenimentelor.
Ca sa-mi amintesc suflul cu rasuflarea marii,
Si apa sa ma primeasca în tunelul ei de frunze
Prin schelele ridicate de aurora în abur,
Când mâna regaseste harpa copilariei.
Cadere luminoasa între zapezi de odihna
Si amintiri ca ierburi napadind o ruina
Veti sti cine se-apleaca peste podul respiratiei noastre
Cine ne scutura somnul ca pe-un arbore încarcat de fructe?
Si care-i anotimpul c-un clinchet în pahar
Fluxul va destupa oceanul ca pe-o sticla de sampanie,
Si noptile lucite ca solzii unui peste,
În timp ce-un calaret goneste pe-un armasar al febrei.
Si sângele deodata prin carne lumineaza
Sunt pasii tai ca niste flori proaspete pe lespezi
Pâna-n oceanul adânc pâna-n piscurile înalte
E vocea ta pe care o aduci cu tine ca o lampa.
Vintilă Horia
Biografie
Numele la nastere: Caftangioglu, n. 18 dec. 1915, Segarcea, jud. Teleorman - m. 4 apr. 1992, Madrid (Spania).
Poet, prozator si eseist.
Fiul unui agronom. Din 1923 familia se stabileste la Bucuresti.
Studii liceale la Colegiul "Sf. Sava"; debuteaza aici in rev. elevilor - Vlastarul (1932). Studii universitare de litere, filosofie si drept. Din 1936 colaboreaza la Gandirea, cu eseuri, poezie si proza scurta. In 1939, intemeiaza la Bucuresti rev. Mesterul Manole. In 1940, este numit atasat de presa la Ambasada Romana din Roma. Din 1942, atasat de presa la Consulatul Roman din Viena. Deportat (1944) de germani in lagarul de la Krummhii-bel (Silezia); in 1945, transferat in lagarul "Maria Pfarr" (Austria). Eliberat de englezi in 1945. Se stabileste initial in Italia, la Assisi si Florenta (1945-1948), frecventandu-1 pe G. Papini (va ilustra aceste intalniri in voi. Giovanni Papini, ed. franceza, 1963; ed. spaniola, 1965). Emigreaza in Argentina (1948-1953), unde creeaza rev. Noutati despre Argentina si Romania si lucreaza ca prof. de literatura romana la Facultatea de Filosofie si Litere din Buenos Aires, dar si ca mic functionar de banca. Traieste la Madrid (1953-1960), la inceput cu o bursa acordata de Institutul Cultural Hispanic, apoi ca functionar, reporter si prof. numit la Scoala Oficiala de Jurnalism din Madrid. Aici, redacteaza (initial in limba spaniola, apoi in franceza) primul sau mare roman, Dumnezeu s-a nascut in exil, incununat cu Premiul Goncourt (1960). Este silit sa refuze premiul din pricina unei campanii de presa orchestrata la Paris impotriva lui in ziarele de stanga. Stabilit o vreme, la Paris (1960-1964), se intoarce la Madrid (1964), unde se afla o comunitate romaneasca si cativa intelectuali romani activi (Al. Busuioceanu, A. Rauta, G. Uscatescu s.a.). Colaboreaza intens la diverse publicatii spaniole {ABC, Ya, Madrid, El Alcazar, Semana, Estafeta literaria, Indice, Revista de literatura, Tercer programa) si din alte tari (Ecrits de Paris, Antaios din Stuttgart), se integreaza tot mai mult in viata culturala a Spaniei, dar devine cetatean al acestei tari numai in 1972. Intre ian. 1969 si mai 1970, calatoreste in intreaga lume (de la Napoli la Stockholm, din Padurea Neagra la Montreal si Toronto, de la Salamanca la Dublin), ca reporter al rev. Tribuna Medica din Madrid, pentru a-i intalni pe marii scriitori si oameni de stiinta ai secolului (interviurile sunt adunate ulterior in voi. Viaje a los centros de la tierra, 1971). Prof. de literatura universala si comparata la Universidad Com-plutense din Madrid; intre 1979 si 1988, prof. de literatura contemporana la Univ. Catolica din Paris, filiala Madrid; ulterior, prof. la Univ. din Alcala de Henares. Cumpara o casa la Polop de la Marina, unde petrece lungi perioade ale anului, ba chiar prefateaza o carte cuprinzand istoria acestei localitati (Joaquin Fuster Perez, Baronia de Polop, 1971). In acest rastimp, are o laborioasa activitate de scriitor, publicand romane, nuvele, eseuri si poezie; intemeiaza si conduce rev. Futuro Presente si colectia editoriala Tercer Milenio.
Poet, prozator si eseist.
Fiul unui agronom. Din 1923 familia se stabileste la Bucuresti.
Studii liceale la Colegiul "Sf. Sava"; debuteaza aici in rev. elevilor - Vlastarul (1932). Studii universitare de litere, filosofie si drept. Din 1936 colaboreaza la Gandirea, cu eseuri, poezie si proza scurta. In 1939, intemeiaza la Bucuresti rev. Mesterul Manole. In 1940, este numit atasat de presa la Ambasada Romana din Roma. Din 1942, atasat de presa la Consulatul Roman din Viena. Deportat (1944) de germani in lagarul de la Krummhii-bel (Silezia); in 1945, transferat in lagarul "Maria Pfarr" (Austria). Eliberat de englezi in 1945. Se stabileste initial in Italia, la Assisi si Florenta (1945-1948), frecventandu-1 pe G. Papini (va ilustra aceste intalniri in voi. Giovanni Papini, ed. franceza, 1963; ed. spaniola, 1965). Emigreaza in Argentina (1948-1953), unde creeaza rev. Noutati despre Argentina si Romania si lucreaza ca prof. de literatura romana la Facultatea de Filosofie si Litere din Buenos Aires, dar si ca mic functionar de banca. Traieste la Madrid (1953-1960), la inceput cu o bursa acordata de Institutul Cultural Hispanic, apoi ca functionar, reporter si prof. numit la Scoala Oficiala de Jurnalism din Madrid. Aici, redacteaza (initial in limba spaniola, apoi in franceza) primul sau mare roman, Dumnezeu s-a nascut in exil, incununat cu Premiul Goncourt (1960). Este silit sa refuze premiul din pricina unei campanii de presa orchestrata la Paris impotriva lui in ziarele de stanga. Stabilit o vreme, la Paris (1960-1964), se intoarce la Madrid (1964), unde se afla o comunitate romaneasca si cativa intelectuali romani activi (Al. Busuioceanu, A. Rauta, G. Uscatescu s.a.). Colaboreaza intens la diverse publicatii spaniole {ABC, Ya, Madrid, El Alcazar, Semana, Estafeta literaria, Indice, Revista de literatura, Tercer programa) si din alte tari (Ecrits de Paris, Antaios din Stuttgart), se integreaza tot mai mult in viata culturala a Spaniei, dar devine cetatean al acestei tari numai in 1972. Intre ian. 1969 si mai 1970, calatoreste in intreaga lume (de la Napoli la Stockholm, din Padurea Neagra la Montreal si Toronto, de la Salamanca la Dublin), ca reporter al rev. Tribuna Medica din Madrid, pentru a-i intalni pe marii scriitori si oameni de stiinta ai secolului (interviurile sunt adunate ulterior in voi. Viaje a los centros de la tierra, 1971). Prof. de literatura universala si comparata la Universidad Com-plutense din Madrid; intre 1979 si 1988, prof. de literatura contemporana la Univ. Catolica din Paris, filiala Madrid; ulterior, prof. la Univ. din Alcala de Henares. Cumpara o casa la Polop de la Marina, unde petrece lungi perioade ale anului, ba chiar prefateaza o carte cuprinzand istoria acestei localitati (Joaquin Fuster Perez, Baronia de Polop, 1971). In acest rastimp, are o laborioasa activitate de scriitor, publicand romane, nuvele, eseuri si poezie; intemeiaza si conduce rev. Futuro Presente si colectia editoriala Tercer Milenio.
Este fondator al Soc. Spaniole de Parapsihologic si codirector al rev. Meta-politica (Roma). Conferentiaza si publica in Spania, Franta, Italia si Chile. A tradus in spaniola dialogurile lui Francisco de Holanda cu Michelangelo (1956), precum si din Ungaretti (1958) si, in colab., din alti poeti italieni moderni (Poesia italiana contemporanea, 1959) si a prefatat diverse opere de autori spanioli (Ellos oyeron su voz. Testimonio de bus-caderos de Dios en nuestro tiempo, Madrid, 1957; Juan Dacio, Diccionario de los papas. Barcelona, 1963; Jose Luis Martin Abril, El banco sin respaldo, 1966; Ramos Perera, Uri Geller al descubierto, 1975) si romani (Jorge Uscatescu, Hombres y realidades de nuestro tiempo. Madrid, 1961; Panait Istrati, Los cardos de Baragan, 1973) sau scrieri de valoare universala (Blaise Pascal, Pensamientos, Santa Cruz de Tenerife, 1968; Franz Kafka, Elproceso, Madrid, 1981). A alcatuit antologii de poezie romaneasca moderna {Antologia poetilor romani in exil, Buenos Aires, 1953; Poezia romaneasca noua, Salamanca, 1956), selectand nume precum C. Amariutei, L. M. Arcade, Antoaneta Bodisco, Al. Busuioceanu, Nicu Caranica, N. A. Gheorghe, V. Ierunca, Ion Parvulescu, Yvonne Rossignon, HORIA Stamatu, V. Tara. Lasa o opera impunatoare, construita in buna masura pe paradigma exilului, in toate cele patru lb. folosite: romana, franceza, italiana si spaniola. Pana la plecarea din tara (1942) opera sa cuprindea voi. de poezie {Procesiuni, 1936; Cetatea cu duhuri, 1939; Cartea omului singur, 1941) si romanul Acolo si stelele ard (1942); dupa plecare publica, pe langa versuri {A murit un sfant, 1952; Jurnal de copilarie, 1958; Viitor petrecut, Salamanca, 1976) si romane {Dieu est ne a l exil, Paris, 1960; Le Chevalier de la resignation, 1961; Les Impossibles, 1962; La septieme lettre, 1964; Unefemme pour l Apoca-lypse, 1968; El hombre de las nieblas, 1970; El viaje a San Marcos, 1972; Marta e la segunda guerra, 1982; Perseguid a Boecio, 1983; Un sepulcro en el cielo, 1987; Les clefs du crepuscule, 1988), povestiri {El des-pertar de la sombra, 1967; Informe ultimo sobre el Reino H.: reiatos, 1981), un foarte interesant jurnal {Le Journal a"un paysan du Danube, 1966), interviuri (Viaje a los centros de la tierra, 1971; Encuesta detras de Io visible, 1975), carti de eseu literar, filosofic si social-politic (Eseu despre interpretarea ciclica a istoriei, 1953; Presencia del mito, 1956; Poesia y libertad, 1959; La rebeldia de los escritores sovieticos, 1960; La poesia italiana contemporanea, 1961; Quaderno italiano, 1962; Giovanni Papini, 1963; Espana y otros mundos, 1970; Pipi Sanchez, 1971; Mester de novelista, 1972; Introduccion a la literatura del siglo XX. Ensayo de epistemologia literaria, 1976; Consideraciones sobre un mundo peor, 1978; Literatura y disidencia: de Mayakowski a Soljenitsin, 1980; Los derechos humanos v la novela del siglo XX, 1981), cea mai mare parte traduse (spaniola, franceza, catalana) si reeditate de mai multe ori. HORIA este, alaturi de Ionesco, M. Eliade, E. Cioran unul dintre scriitorii romani cei mai cunoscuti in lume.
Diversa ca expresie, fictionala si eseistica, redactata in patru limbi neolatine, incarcata de livresc si vertebrata in acelasi timp de "exil" ca topos fundamental, opera lui HORIA se alatura ilustrei triade a lui Mircea Eliade, Emil Cioran si Eugen Ionescu printr-o creatie simptomatica pentm destinul intelectualitatii romanesti si de aiurea, supusa totalitarismelor de azi si de ieri. Dar premonitia campului de tensiuni ce structureaza marile sale romane si eseuri e detectabila inca din primul ciclu de creatie, pana la plecarea din Romania, "care coincide cu viata fericita a mea", asa cum marturisea intr-un interviu in revista punto y coma (ianuarie 1986). Este vorba de poetul din Procesiuni (1937), unde elegia, turnata pe tiparul versului de factura pillatiana, se invecineaza cu nelinistea "omului papinian", deocamdata in versuri fluide, cu aplecare spre simbol si stilizare: "O pasare neagra tasneste spre cer / Si alta cu ciocul izbeste-n eter, / Cad ramuri de sange-n amurgul pustiu / Locul in lume nu mi-1 mai stiu." (Septet magic). Registrul post-simbolist cu ecouri din Vasile Voiculescu si Lucian Blaga se prelungeste in poemele cu tenta retorica din Cetatea cu duhuri (1939), o incursiune intr-un Bucuresti plin de pitoresc balcanic, pentru ca, in Cartea omului singur (1941) sa intalnim, matura de asta data, reflectia solitarului, intretinuta de frisonul metafizic si de Biblioteca deja asumata, ca in Vals trist nr. 2: "Sybellius isi tremura rascoala / Pe coardele amurgului finez / Si-n siruri lungi si reci de do diez / dansa prin aer toata Kalevala". Culegerile ulterioare, A murit un sfant (1952) si Viitor petrecut (1976), dezvolta tema exilului dublu, interior si exterior, in versuri ce reitereaza, sintetizand in acelasi timp, drumul "de la poetul crestin al sintezei medievale ia ganditorul radical al Traditiei", deplin cristalizat in ultimele sale romane. Deocamdata insa expresia lirica, eleganta, abia mascheaza un profil, schitat indirect intr-un eseu publicat in aceeasi epoca in Gandirea: "Omul rapinian se poate intalni numai printre intelectualii framantati pana la propria lor rastignire de intrebarile si incertitudinile actualitatii. A cuprinde intr-o viziune mareata toata gama spiritului omenesc, a incerca sa-i .uceresti cu sange fiecare pozitie si a cadea istovit de maretia efortului pentru a te ridica asupra si a reincepe calvarul aceleiasi cautari, iata schema dinamica a unei tipologii cu totul moderne". Or, elemente din aceasta "tipologie cu totul moderna" incep sa se configureze in nuvelistica cu insertiuni ale fantasticului, ramasa in reviste: Zambetul lui Enzo Terga (1939), Aventuri sub luna (1941), Moartea imposibila a lui Vladimir Noaptea (1937) sau Ucigasul Teofil (1938), merita din plin o resti-tutie editoriala (au aparut numai in traducerea spaniola a lui Antonio Iglesias Laguna, El despertar de la sombra, 1967). Aceste proze anunta, de fapt, primul roman a lui H., Acolo si stelele ard (1942), construit pe tema cautarii iubirii ideale intr-un spatiu strain (Italia) si impregnat de trairi mistice si sentimentale. De altfel, in odiseea exilului, cand, dupa 1944, se localizeaza al doilea ciclu de creatie, HORIA descopera, cu ajutorul lecturilor frecvente din Dante si apoi din Rene Guenon, "cheia analogica" destinata "sa ne inalte deasupra aspectelor vizibile si sa ne acorde darul cunoasterii veritabile". In Trilogia exilului, cel mai important demers epic al scriitorului, alcatuit din Dumnezeu s-a nascut in e.ti/(1960), Cavalerul resemnarii (1961) si Persecutati-l pe Boetius (1983), conditia exilatului devine pretextul unei meditatii filosofice care descifreaza articulatiile unei situatii universale, paradigmatice. Iata de ce protagonistii romanelor, restituiti cu fast cromatic si acribie de istoric, sunt, in realitate, niste prototipuri, ilustrand, prin secole, un acelasi destin tragic. Ovidiu la Tomis (Dumnezeu s-a nascut in exil), Radu-Negru intors din Venetia (Cavalerul resemnarii), Toma Singuran ostracizat in Baragan (Persecutati-lpe Boetius) sunt izomorfi, impreuna cu El Greco la Toledo (Un mormant in cer, 1987) sau cu utopicul Platon din Scrisoarea a saptea (1962). Toate aceste romane, pe de o parte resti-tutive si pe de alta simbolice, sunt ale "radacinilor taiate", in acelasi timp insa, ele convertesc ori anuleaza chiar "destinul de blestem" in metanoizarea lui Ovidiu prin intalnirea acestuia cu Dumnezeu pe malurile tomi-tane, sau in cazul lui El Greco, ce traieste "miracolul alchimic al transfigurarii" in summa operei sale plastice, inmormantarea contelui de Orgaz. Pentru poetul latin, "exilul, ca indepartare de cerul si de pamantul natal, isi pierde din dramatism in fata descoperirii universalitatii conditiei umane si a importantei sufletului", observa unul din cei mai avizati exegeti ai lui H., hispanista Monica Nedelcu. Deambularile exilatilor sunt, de fapt, initiatice, ele sunt descifrabile prin "cheia anagogica", indiferent daca citim un roman al salvarii, cum este Dumnezeu s-a nascut in exil, sau unul al crepusculului, Cavalerul resemnarii. intr-o "nota finala" la acesta din urma, scriitorul preciza ca "trebuie acceptata perspectiva exilului pentru a ajunge, precum Radu-Negru, la resemnarea care nu este, in fond, decat o lupta mai dura decat o alta, mai atragatoare si mai directa, dar de sfarsitul careia depinde tot ceea ce este mai omenesc inca in om". La o privire globala asupra operei, impresioneaza trecerea programatica de la corpus naturale la corpus spirituale sau, mai exact, de la imagine si exterioritate (in taietura tipologica a personajelor, localizarea spatio-tem-porala etc.) la viziune si interioritate, ce explica privilegierea, de catre autor, a naratiunii, "simfonizata" in discurs monologic si jurnal apocrif. O alta consecinta este ceea ce s-a numit spiritualizarea peisajului la HORIA Un mormant in cer (1987) proiecteaza ultimii ani din viata lui El Grec o pe "ideea de Toledo", la fel cum, in cel mai realizat si mai cunoscut roman, Ovidiu deseneaza, in jurnalul sau imaginar, epura Daciei Felix in spatiul marin. Antologic ramane visul poetului despre o calatorie in barca, cu semnificatie ezoterica: "Nu calatoream pe fata apei, ca toata lumea, ci inauntrul marii, ca pestii. Asta mi se parea firesc si ma simteam ca la mine acasa. Barca inainta singura, impinsa de un curent sau de o putere nevazuta. Nu cadea nici fundul, care se pierdea in intuneric, nici suprafata, de unde intrezaream o lumina albastra, placuta ochilor" etc. incununat cu Premiul Goncourt (1960), Dumnezeu s-a nascut in exil nu numai ca venea in intampinarea opiniei istoricilor moderni despre motivul real al exilarii lui Ovidiu (probabil contactele acestuia cu cercurile neopitagoreice de la Roma), dar el impunea, inca de la data aparitiei, o adevarata tehnica de cunoastere prin intermediul romanescului (teoretizata, de altfel, in Presencia del mito, 1956). Suferinta si constiinta dezradacinarii, confruntarea cu sine insusi pe parcursul celor opt ani de exil la capatul lumii civilizate conduc cititorul de-a lungul romanului - alcatuit, semnificativ, din opt capitole - la purificare si inaltare spre metafizic. Confesiva si livrescain sens superior (prin perfecta asimilare a memoriei culturale a lumii), epica lui HORIA constituie, dincolo de redundantele din Cavalerul resemnarii, si o splendida lectie de stil artistic. Extragand un arhetip al dezradacinatului, HORIA il ilustreaza memorabil pe diferite paliere ale istoriei europene intr-un evantai de "restituiri" epice, invitand cititorul la o receptare hermeneutica in conformitate cu principiul pars pro toto. Aceasta deoarece majoritatea romanelor lui HORIA reitereaza problematica fundamentala din Dumnezeu s-a nascut in exil, desigur cu libertatea constitutiva variatiilor pe o singura tema, obsedanta.
Poate cea mai buna cale pentru intelegerea lui HORIA ca eseist si ganditor (o declara chiar autorul, de altfel) e data de Jurnalul unui taran de la Dunare, aparut in limba franceza in 1966 (si in spaniola in 1968). Autorul marturiseste aici insatisfactia sa in urma lecturilor din Platon si Jung, evoca paradisul copilariei si tineretii petrecute la Albesti (la inceputul anilor 20), circumstantele plecarii in strainatate sau scandalul Premiului Goncourt, atribuit lui pentru Dumnezeu s-a nascut in exil si apoi neacordat (autorul a fost constrans de campania de presa orchestrata de mediile pariziene de stanga sa renunte la importanta distinctie literara); el aminteste de personalitatile literare cunoscute (intre ei de Papini si Paul Morand, de Jacques Maritain sau de "colaborationistul" R. Brasil-lach, executat de francezi), de prietenia ce 1-a legat cu Eugenio D Ors sau cu o serie de intelectuali romani din Spania (intre acestia, Alexandru Busuioceanu apare ca un jouisseur donjuanesc, amestec de Renastere italiana, ironie franceza si sobrietate spaniola, pe un fond de "taran de la Dunare"), include consideratii despre inocenta romanilor (reluand ideea neparticiparii lor la istorie), scrie despre semnificatia exilului, despre propriile romane ("Eu sunt un distrugator al timpului istoric", noteaza undeva in jurnal), evoca anii razboiului si episodul internarii in lagar, dupa 23 august 1944, gloseaza pe marginea propriilor proiecte etc. Peste tot razbate o nostalgie ascutita dupa patria pierduta, "rana deschisa", "mereu mai sangeranda si mai sensibila", dar si iubirea pentru Occident si, in special, pentru Spania si pentru casa din Polop de la Marina, a carei stapanire i-a luminat ultima parte a vietii. Traducator al poeziei italiene in spaniola (G. Ungaretti, El dolor, 1958; Poesia italiana con-teporanea, 1959; La poesia italiana contemporanea, 1961). HORIA este autorul eseului Quaderno italiano (1962), al unor studii dedicate romanului italian {La novela como reflejo de la sociedad italiana contemporanea, in Mester de novelista, 1972) sau liricii italiene - Quasimodo, Ungaretti, Saba (Poesiay liberdad, 1959), i-a intervievat pe Federico Fellini si Giovani Agnelli (Viaje a los cen-tros de la tierra, 1979), a inclus intre "orasele secrete" ale lumii Florenta si Roma, pe care le cunostea atat de bine (Espanay otros mundos, 1970), si era, ca multi dintre intelectualii romani ai generatiei sale (Eliade e intre ei numele cel mai marcant) un pasionat lector al lui Papini si al lui Julius Evola. Intereseaza din acest contrastant ansamblu de subiecte predilecte (de completat cu imaginea ce rezulta din nuvele si romane, unele plasate in Italia) cartea despre autorul lui Un uomo finito (Giovanni Papini, Paris, 1963; trad. spaniola, Madrid, 1965) ce grupeaza si interviurile luate de HORIA scriitorului florentin. Cartea nu e, asa cum avertizeaza chiar autorul ei, o monografie in sensul traditional al cuvantului, pentru ca ea examineaza, de fapt, un singur episod din viata lui Papini: acela al conversiunii (nu trebuie uitat ca, in linie cu preferintele intelectualilor de dreapta din generatia anilor 30, HORIA era - o spune el insusi - un cititor al lui Ernest Psichari, Jacques Maritain, Henri Massis). Scriitorul (care declara ca a "suferit atroce" la prima lectura a romanului Un om sfarsit) 1-a intalnit de mai multe ori pe Papini, in 1947 si in 1956, dupa o incercare ratata in 1938: il cauta pentru a-i spune ca iubirea de patrie a scriitorului florentin era una din ratiunile cultului pentru el al celor ce formau noua generatie intelectuala a anilor 30, alaturi de admiratia pentru cel ce reprezenta o impletire de "realism omenesc" cu crestinismul, ridicata pe mai vechile adeziuni la pragmatism ale ganditorulu . HORIA ii face lui Papini un portret foarte veridic, completat dupa ultima intalnire (intamplata in iunie 1956, cu o luna inainte de moartea scriitorului) cu un adevarat panegiric (Papini ii apare inca un "erou modern, poet si sfant" inzestrat cu geniu de romancier: evident nu se produsese in prozatorul roman acea profunda schimbare de apreciere pe care o inregistreaza, in schimb, Jurnalul lui Mircea Eliade). HORIA are chiar un rol important in difuzarea operei papiniene in America Latina, prin antologia pe care o ingrijeste, Descubrimientos espirituales, Buenos Aires, 1950. Interesul (ramas viu) pentru literatura italiana precede in timp nasterea exegetului interesat de literatura moderna si a ziaristului de cultura. In cartile sale de eseu literar, filosofic si social-politic liniile ce se intersecteaza au proveniente diverse: apar, constante, predilectiile cultivate inca din anii 30, impletite cu o mai vadita deschidere spre marile nume ale modernitatii literare, cu consideratiile unui intelectual in planul ideilor politice si sociale si cu interesul pentru parapsihologic Ansamblul e cum nu se poate mai eterogen, desi nu e lipsit de o anumita consecventialitate logica. Primele carti par mai legate de atmosfera spirituala a anilor 30 in Romania. in Presencia del mito (1956), ce cuprinde eseuri elaborate intre 1951-1954, autorul vorbeste de "revolutiile crestine" din Italia, Spania si Argentina, reface contururile unei filosofii romanesti a mitului, cu trimiteri la Blaga, Noica, D. Gusti, N. Crainic, Nae Ionescu, A. D. Xenopol, N. Iorga, Vasile Parvan, Mircea Eliade, avanseaza o perspectiva filosofica asupra romanului, e interesat de originile folclorice ale "interpretarii ciclice a istoriei" (tema tratata si in Eseu despre interpretarea ciclica a istoriei, Madrid, 1953). Unele din subiectele abordate vor reveni in carti de mai tarziu. Eseistul e interesat in Poesia y liberdad (1959) de conjunctia dintre literatura si politica (libertatea scriitorului, revolta acestuia impotriva ideologiei, cu unele accente asupra literaturii ruse moderne), de conceptul de "umanism tragic" la Malraux, de poezia metafizica franceza (Pierre Jean Jouve, Pierre Emmanuel, J. Tardieu, A. Bosquet).
Concluzia cartii este ca "revine poetilor sa reactualizeze libertatea, pentru ca cuvantul «pace» sa aiba un sens". Pe fondul marilor discutii pacifist-umani-tariste din primul deceniu postbelic, incercarea lui HORIA este aceea de a contrapune retoricii, dominante in mediile de stanga, valori occidentale precum "revolta" si "cautarea", in conexiune cu spiritualismul crestin. Volumele despre literatura rusa (La rebeldia de los escritores sovieticos, 1960 si Literatura y disidencia. De Mayakovski a Soljenitsin, 1980), aparute la mari intervale de timp unul de altul, trebuie dispuse in prelungirea acestor consideratii: "scriitorul sovietic" - scrie HORIA - ca si cel occidental a stiut sa apere persoana umana in fata invaziei colectivitatii tehnificate. A fost un anticonformist, cu riscul de a pierde totul, jucandu-si viata pe un singur cuvant interzis. in cartile sale si in viata sa exemplara in toate detaliile sta promisiunea libertatii". in Espana y otros mundos (1970), ce culege, grupand-o in sapte sectiuni (Un sueno con Espana I Un vis cu Spania; Alma y letra I Sufletul si litera; Sabiduria o violencia I intelepciune si violenta; Ciudades secretos I Orase secrete; Situacion de Europa I Situatia Europei; La sociedady Io social I Societatea si socialul; Aspectos de hoyy de manana I Aspecte de azi si de maine), o activitate de jurnalist raspandita in ziare precum ABC, Ya, Madrid, El Alcazar, Semana, autorul incepe prin a se adresa propriilor sale texte intr-o Scrisoare deschisa limi-nara, declarandu-le "unitatea multipla", inclinata spre "ceea ce Husserl numeste intentionalitatea prezentei noastre", sub semnul unei "fidelitati pentru idei, principii, dorinte" ramase intacte in el in ciuda schimbarii vremilor si a locurilor (Romania, Franta, Italia, Germania, Argentina). Cartea contine, uneori in forma nucleara, idei dezvoltate in proze si eseuri de mai larga respiratie si e, prin diversitatea sa, un bun ghid pentru cunoasterea gandirii lui HORIA In Introduccion a la literatura del siglo XX. Ensayo de epistemologia literaria (1976), probabil ridicata pe experienta de profesor universitar a autorului, gasim, de fapt, reconfirmate optiunile sale literare si filosofice, asa cum apar in studiile particularizate din celelalte volume. Cele mai personale carti de eseuri ale lui HORIA sunt insa Mester de novelista (1972), Consider aciones sobre un mundo peor (1978) si Los derechos humanos y la novela del siglo XX (1981); cea dintai cuprinde studii despre Pascal, Ernst Jiinger, James Joyce, Miguel Delibes, despre Platon ca personaj de roman (un text ce prefateaza, in fond, romanul din 1964) etc. Intereseaza conceptia lui HORIA despre rostul romancierului, in viziunea sa el fiind "cel care astazi canta, intrucat intelege ceea ce se intampla in aceasta lume, este omul care domina cel mai vast si mai puternic din mijloacele de comunicare, limba, este acela care stie sa recunoasca lucrurile dupa vorba si le infatiseaza prin vorba, lasandu-le in pielea goala a cunoasterii lor". Dupa H., marii romancieri ai secolului sunt aceia care compun prin opera lor un soi de "antimanifest" opus operei de omogenizare intreprinsa de ganditori "sofisti" precum Sartre si Marcuse. Romancierul este, asadar, acela care izbuteste sa cuprinda intr-un tot simfonic viata, gandirea, literatura, suferintele, propria biografie si evenimentele lumii. Modelul sau scriitoricesc este de aceea, in aceasta perspectiva universalista, marele exilat Dante (despre care intentiona sa scrie, asa cum o facuse despre Platon, un roman), adevarat "model arhetipal" (intr-o linie ce, deschisa de Socrate si Ovidiu, continua cu scriitori "reactionari" precum Ezra Pound si Boris Pasternak) tocmai pentru ca a stiut sa-si parcurga propria "metanoia", conditie indispensabila pentru scrierea marelui sau poem. Pentru H., epoca marelui realism a trecut el semnaleaza iruptia crestinismului in literatura pana la punctul in care, in literatura italiana, de exemplu, i se pare ca putem asista la o noua confruntare intre "guelfi" si "ghibelini". Ca HORIA e tributar, asemeni altor eseisti romani (intre acestia, Anton Dumitriu, cel din Cartea intalnirilor admirabile), marilor lecturi la moda in anii 30 si 40 e mai mult decat evident (de pilda, el este partizanul ideilor guenoniste despre Dante si "fedeli d almore" ca secta secreta, de mult depasite in dantologia moderna): de fapt, eseul despre Dante atesta tocmai ciudatul salt inapoi peste timp al eseistului gandirist, legat inca de spiritul lecturilor tineretii, care n-a mai fost capabil de a le actualiza sau inlocui. Consideraciones sobre un mundo peor (1978) reia numele deja intalnite (Dos-toievski, James Joyce, Ernst Jiinger, Raymond Abellio), dar vine, dupa experienta celor doua carti de interviuri (Viaje a los centros de la tierra, 1971 si Encuesta detras de Io visible, 1975), in cautarea unei convergente intre stiinta, parapsihologic si literatura, in cautarea unui concept universal in stare sa-1 inlocuiasca pe acela de "umanism" sau neoumanism ce apare, in viziunea autorului, opus crestinismului. Umanismul, marxismul, freudismul apar, in aceasta perspectiva, drept tinte predilecte ale autorului. Momentul in care umanismul inlocuieste crestinismul i se pare a fi acela in care Galileo Galilei rastoarna perspectiva cosmologica a omului medieval: "Ar fi fost mai bine - scrie HORIA - ca Galileo sa fi ramas cu centrul sau si Biserica cu al ei", pentru ca, dupa aceea, omul a incetat sa-1 mai laude pe Dumnezeu si s-a divinizat pe sine. Din nou, Dante este modelul exclusiv, el, care a unit intr-o fiinta pe cunoscatorul stiintei si pe poet, infaptuind prin creatie si cunoastere suprema sinteza, contopita cu spiritualitatea crestina. "Schizofrenia" lumii moderne, care a despartit stiinta de creatie a fost rareori depasita in secolul nostru: doar Heisenberg, Jung, Ernst Jiinger si Stefan Lupascu ar putea fi citati in acest sens. In ei, HORIA vede, printr-un defect de optica foarte caracteristic, pe adevaratii continuatori, in epoca moderna, ai lui Ren6 Guenon si Julius Evola, el insusi decla-randu-si optimismul in ce priveste restabilirea unui "dialog intre oamenii de stiinta si poeti". HORIA include in Consideraciones sobre un mundo peor si cateva Pietre pentru un templu personal (parafrazarea lui Blaga e cat se poate de evidenta) ce retraseaza o formatie spirituala si filosofica (in care lectura lui Dante sta alaturi de aceea a lui Swedenborg si Hamsun). Ceea ce este oarecum surprinzator e ca pentru HORIA calea intr-o lupta impotriva ideologiilor si catre Dumnezeu e aratata nu de literati si "umanisti", ci de oamenii de stiinta: "Toate elucubratiile psiho-sociale, socio-politice, politico-economice ale ideologiilor, creatoare de universuri concentrationare si de torturi morale necunoscute vreodata pana acum in Istoria Umanitatii, au fost, una dupa alta, daramate de fizica quantica (Planck, Heisenberg, Niels Bohr, Wolfgang Pauli si altii), recreandu-se astfel o lume omeneasca, bazata pe individ si pe relatiile sale personale atat cu lumea vizibila, cat si cu Dumnezeu". Ganditor "reactionar" (caci, explica el, in timp ce revolutie vine de la revolutio, "intoarcere inapoi", reactiune provine din reactio, "modificare"), HORIA se vrea un scriitor "afara din timp", prieten al omului intrucat, departe de a fi un prea-maritor al "utopiei prezentului", se arata plin de incredere in "realitatea viitorului" (e evidenta parabola crestina pe care se dispune acest paradox), adica in venirea "a ceea ce va fi pentru ca este deja, cu unicul scop de a trebui sa fie din nou". In plan practic, o aplicatie indicata de autorul insusi intre prozele sale este aceea din Una mujer para el Apocalipsis, un fel de reluare a schemei diegetice din Adam si Eva de Liviu Rebreanu: "Iubire si eternitate, femeie-cunoastere, exil si suferinta, moarte si transfigurare, aceste concepte sunt vii in toate cartile mele, dar in nici o alta ca in O femeie pentru Apocalips, roman al celei de-a patra dimensiuni, cum a fost numita, si care da seama limpede despre activitatea mea in fata timpului meu, al meu si cel general, timpul in sine". Atitudinea fata de timpul prezent formeaza, in prelungirea cartilor despre literatura rusa, obiectul volumului Los derechos humanos y la novela del siglo XX (1981), unde conceptele din Consideraciones sobre un mundo peor - umanism, revolutie, libertate, iubire - sunt reluate din perspectiva aceluiasi spiritualism crestin strabatut de aspiratii de cunoastere stiintifica. Autorul intreprinde o reconsiderare a Umanismului si Renasterii (vazute ca epoci ale unei trufii omenesti ce a anihilat ideea de Dumnezeu), cu pagini nu lipsite de interes despre marii scriitori italieni (despre Dante si Petrarca, indeosebi), pentru a ajunge la aceeasi considerare pesimist-optimista a contemporaneitatii. Autorul a cautat o confirmare a ideilor sale in doua carti de interviuri organizate tematic. Cea dintai, Viaje a los centros de la tierra (1971), e o calatorie prin intreaga lume (la Napoli si Stockholm, la Montreal, New York, Dublin, Toronto si Salamanca) pentru a discuta cu aceia care sunt "centrele" spirituale ale pamantului. Publicate in Tribuna medica din Madrid, care a sustinut financiar calatoria de un an si jumatate (ianuarie 1969 - mai 1970) a autorului, interviurile din prima carte sunt grupate in doua sectiuni: cea dintai ii cuprinde pe "umanisti" (filosofi crestini ca Gabriel Marcel, teologi ca Urs von Balthazar, scriitori ca Ernst Jiinger, cineasti ca Federico Fellini, filosofi ai istoriei ca Jacques Soustelle, Arnold Toynbee, Marshall Mc Luhan), cea de-a doua pe "oamenii de stiinta (Ferdinand Gonseth, Stefan Lupascu, Werner Heisenberg, printre care apar si mari oameni de afaceri ca Giovanni Agnelli ori mari medici din toata lumea). Performanta in sine ramane notabila, chiar daca HORIA e confortat numai intr-un sens foarte general in ideile sale de aceasta diversitate de interlocutori. Mai aproape de preocuparile lui e autorul in Encuesta detras de Io visible (1975), unde, in dialoguri si pagini de eseu, el pleaca de la convingerea ca "religia nu poate fi dezradacinata" si ca exista o cale de comunicare intre stiinta si teologie. Un larg spatiu e dat aici preocuparilor sale pentru parapsihologic, metapsihica, intelegerea subiectiva etc, in linie, din nou, cu prima sa inclinatie spre studiile "ezoterice" si "traditionale", ce il apropie, in cultura romana moderna, de Vasile Lovinescu. In ansamblul lor, cartile de eseistica ale autorului raman interesante, in primul rand, pentru intelegerea pe care o mediaza in raport cu operele sale literare, si mai ales cu marile sale romane din anii 60 si 70, ce ilustreaza, alaturi de prozele lui Mircea Eliade, singura cale alternativa in raport cu proza romaneasca moderna scrisa in tara.
OPERA
Procesiuni, poeme, Bucuresti, 1936; Cetatea cu duhuri, poeme, Bucuresti, 1939; Cartea omului singur, poeme, Bucuresti, 1941; Acolo si stelele ard, roman. Bucuresti, 1942; A murit un sfant, poeme, Valle Her-moso (Argentina), 1952; Eseu despre interpretarea ciclica a istoriei, Madrid, 1953; Presencia del mito, eseu, Madrid, 1956; Jurnal de copilarie, poeme, Paris, 1958; Poesiay liberdad, eseuri, Madrid, 1959; La rebeldia de los escritores sovieticos, eseu, Madrid, 1960; Dieu est ne a l exil, roman, preface de D. Rops, Paris, 1960; ed. noua, 1961 (trad. spaniola: Dios ha nacido en el exilio. Diario de Ovidio en Tomis, prefacio por D. Rops, traduccion del frances por Rafael Vazquez-Zamora, Barcelona, 1960; alte ed.: Barcelona, 1963; Madrid, 1968; Barcelona, 1972; Madrid, 1983; trad. catalana: Den ha nascut a l exili. Diari d Ovidi a Tomis, traduccio de R. Llates, Barcelona, 1963; trad. romaneasca: Dumnezeu s-a nascut in exil, roman, trad. din lb. franceza de Al. Cioranescu, Madrid, 1978); La poesia italiana contemporanea, Guatemala, 1961; Le Chevalier de la Resignation, roman, Paris, 1961 (trad. spaniola: El caballero de la resignacion, Barcelona, 1961); Les Impossibles, Paris, 1962 (trad. spaniola: Los imposibles, traducido del frances por R. Vazquez-Zamora, Barcelona, 1966); Quaderno italiano, eseu, Pisa, 1962; Giovanni Papini, Paris, 1963 (trad. spaniola: Giovanni Papini, de J. Garcia Mercadal, Madrid, 1965); Platan, personaje de novela, Madrid, 1964; La septieme lettre, roman, Paris, 1964 (trad. spaniola: La septima carta, traduccion de Mercedes A. Carrera, Barcelona, 1966; alte ed.: Barcelona, 1969; Barcelona, 1976); Le Journal d un paysan du Danube, Paris, 1966 (trad. spaniola: Diario de un campesino del Danubio, traduccion M. Garcia Vinor, Barcelona, 1968); El despertar de la sombra, traduccion del rumano por A. Iglesias Laguna, Madrid. 1967; Une femme pour l Apocalypse, Paris, 1968 (trad. spaniola: Una mujer para el Apocalipsis, tradujo M. Arroita Jauregui, Madrid, 1968); El hombre de las nieblas, traduccion de M. Arroita Jauregui, Barcelona, 1970 (alte ed.: Barcelona, 1971; Barcelona, 1975); Espana y otros mundos, Barcelona, 1970; Viaje a los centros de la tierra. Encuesta sobre el estado actual del pensamiento, las artes y las ciencias, Barcelona, 1971 (ed. II, Barcelona, 1972; alte ed.: Barcelona, 1976, 1979), Pepi Sanchez, Madrid, 1971 (ed. noua, 1972); Mester de novelista, Madrid, 1972; El viaje a San Marcos, Introduccion y traduccion: M. Arroita Jauregui, roman, Madrid, 1972; Encuesta detras de Io visible. Barcelona, 1975 (ed. noua, Barcelona, 1980); Introduccion a la literatura del siglo XX. Ensayo de epistemologia literaria, Madrid, 1976; Viitor petrecut, poeme, Salamanca, 1976; Considera-ciones sobre un mundo peor, Barcelona, 1978; Literatura y disidencia: de Mayakowski a Soljenitsin, Madrid, 1980; Los dereclws humanos y la novela del siglo XX, Madrid, 1981; Informe liltimo sobre elReino H.: relatos, Barcelona, 1981; Marta o la segunda guerra, traduccion del frances de C. A. Betoret, Barcelona, 1982; Perseguid a Boecio, Madrid, 1983 (ed. II, ibidem); Un sepulcro en el cielo, Barcelona, 1987; Les clefs du crepuscule, Lausanne, 1988; Dumnezeu s-a nascut in exil, roman, trad. din franceza, revizuita de autor, Craiova, 1990; Cavalerul resemnarii, roman, trad. din franceza de Ileana Cantuniari, postfata de Monica Nedelcu, Craiova, 1991; Mai sus de miazanoapte, roman, Bucuresti, 1992; Salvarea de ostrogoti (Prigoniti-l pe Boetiu), trad. de Ileana Cantuniari, Craiova, 1993; Un mormant in cer, trad. de M. Cantuniari si T. S. Olteanu, Bucuresti, 1994; Recucerirea descoperirii, trad. de M. Cantuniari, Bucuresti, 1996. Traduceri: Francisco de Holanda, Con-versaciones con Miguel Angel, introduccion y notas de ~, Nueva version castellana de ~ y J. Vila Selma, Buenos Aires, 1956; Giuseppe Ungaretti, El dolor, traduccion del italiano por ~, Madrid, 1958; Poesia italiana con-temporanea, antologia, Madrid, 1959 (in colab. cu J. Lopez Pacheco).
REFERINTE CRITICEO. Papadima, in Gandirea, nr. 2, 1938; Mariella Coanda, in Gandirea, nr. 8, 1942; N. Rosu, in Gandirea, nr. 10, 1942; O. Sulutiu, in Revista Fundatiilor Re gale, va. 1, 1943; Enciclopedia Universal Ilustrada Europeo-Americana, Supl. 1961-1962, pp. 226-227; D. Micu, Gandirea si gandirismul, 1975; M. Cismarescu, in Revista scriitorilor romani, nr. 15, 1978; N. Balota, in Revista scriitorilor romani, nr. 25, 1988; C. Ungureanu, La vest de Eden, 1995; Monica Spiridon, in Luceafarul, nr. 34, 1996; P. Martinescu, in Romania literara, nr. 17, 1997; Z. Sangeorzan, ibidem, nr. 28, 1998.
Inchinare
Prin targuri,Doamne,sufletul mi-alunec
Si printre oameni in zadar Te caut.
Mi-e glasul rupt si ragusit:un flaut
Cu sufletul rapus de prea mult cantec.
Te-astept in dimineti intunecate,
Prin zgomotul rascrucilor umblate
Si-am obosit de cand Te caut Doamne,
Prin zvon de ierni si prin uscate toamne.
Nu vezi? Sunt singur si prea greu mi-e scrisul
De-a nu Te fi-ntalnit pe nici o cale.
Da-mi semn sa-nchin Minunatiile Tale,
Condeiul greu,poemele si visul.
Fa-mi glasul drept si coardele sonore,
Cuprinde-mi fruntea-n maini de aurore
Si lasa-ma pe albul unei pagini
Sa ma culeg sfios dintre paragini.
Si printre oameni in zadar Te caut.
Mi-e glasul rupt si ragusit:un flaut
Cu sufletul rapus de prea mult cantec.
Te-astept in dimineti intunecate,
Prin zgomotul rascrucilor umblate
Si-am obosit de cand Te caut Doamne,
Prin zvon de ierni si prin uscate toamne.
Nu vezi? Sunt singur si prea greu mi-e scrisul
De-a nu Te fi-ntalnit pe nici o cale.
Da-mi semn sa-nchin Minunatiile Tale,
Condeiul greu,poemele si visul.
Fa-mi glasul drept si coardele sonore,
Cuprinde-mi fruntea-n maini de aurore
Si lasa-ma pe albul unei pagini
Sa ma culeg sfios dintre paragini.
Echilibru
Te voi iubi din umbra, necunoscut si grav,
Pe drumurile toamnei iti voi ciopli icoana
Si-n fiecare frunza, cu patimi de zugrav,
Voi auri feeric altare de prigoana
in razele de soare, ca-n ape reci de vis,
Voi risipi medalii cu chipul tau sapat
Si fiecare frunza va fi un paraclis
Si fiecare toamna un drum inmormantat.
Tu stii sa treci senina, cu bratele-n rotund
Si palid joc de umbre taiate-n marmori reci.
Eu rup din mine zvonuri si clinchete de gand
Ca sa pastrezi surasul si ritmul tau pe veci.
Pe drumurile toamnei iti voi ciopli icoana
Si-n fiecare frunza, cu patimi de zugrav,
Voi auri feeric altare de prigoana
in razele de soare, ca-n ape reci de vis,
Voi risipi medalii cu chipul tau sapat
Si fiecare frunza va fi un paraclis
Si fiecare toamna un drum inmormantat.
Tu stii sa treci senina, cu bratele-n rotund
Si palid joc de umbre taiate-n marmori reci.
Eu rup din mine zvonuri si clinchete de gand
Ca sa pastrezi surasul si ritmul tau pe veci.
Victoria Milescu
Biografie
Născută la 18 decembrie 1952, în județul Brăila, Victoria Milescu face studiile liceale la Colegiul Național „Nicolae Bălcescu”, apoi Facultatea de Filologie la Universitatea din București (limbile română și engleză; studii postuniversitare).
Activitatea profesională o începe din 1976, in calitatea de profesor de limba engleză; referent de specialitate la Compania Tarom, apoi la Departamentul Aviației Civile; redactor, publicist-comentator la cotidianul „Realitatea Românească” (secția Cultură); redactor la ziarul „Azi” (suplimentul cultural „Fețele culturii”); redactor-șef adj. la săptămânalul „Ecran Magazin”; redactor de rubrică la revista lunară a Ministerului Culturii și Cultelor, „Universul cărții”; redactor de carte la Editura Scripta și redactor de carte la Editura Nemira.
Debutul literar are loc în anul 1978, cu un grupaj de versuri publicate în revista „Luceafărul”, iar cel editorial în anul 1988, prin concurs, concomitent în vol. „Prier” (Editura Cartea Românească, București, redactor Mircea Ciobanu) și în vol. „Argonauții II” (Editura Facla, Timișoara, redactor Eugen Dorcescu).
Victoria Milescu este inclusă în zeci de antologii de poezie, de critică literară și în dicționare; semnează cronici literare, versuri, interviuri cu tematică exclusiv culturală. Poeta Victoria Milescu a fost invitată la emisiuni de radio (Radio România Cultural; redactori: Titus Vâjeu, Dan Popovici, Dan Verona, Daniela Vasile, Teodora Stanciu, Raluca Rădulescu) și de televiziune (TVRM, redactori Marina Roman, Victorița Duțu, Carmen Fulger; DDTV, red. Mircea Micu, SIGMA, red. criticul Mircea Coloșenco; TRINITAS TV), în cadrul cărora s-a remarcat prin promovarea valorile naționale autentice.
A făcut parte din juriile festivalurilor de poezie : „Romeo și Julieta la Mizil”, „Agatha Grigorescu Bacovia” (Mizil), festivaluri de creație literară pentru copii de la Urziceni. Victoria Milescu a fost organizator și moderator al „Întîlnirilor cu scriitori” de la Biblioteca Metropolitană „Mihail Sadoveanu” din București (2009-2014).
„Expurgată de sentimentalism și pitoresc, poezia Victoriei Milescu reprezintă sunetul cel mai pur al unui lirism profund, în linia lui Montale, în care biograficul, drama existențială, în general, sunt inserate într-o vertiginoasă dramă cosmică...Nu în ultimul rând, aș vrea să amintesc aici acuratețea scriiturii: poeta pune în fiecare vers ceva definitiv, fiecare vers e pregătit cu infinită precizie, ritmul subtil și precipitat induce o stare de gravă urgență”.
Listă de publicații
Volume de autor
Poezie
· Welcome December/ Bun venit, Decembrie (ed. bilingvă română-engleză, versiunea engleză aparținând autoarei, Editura Fiat Lux, 1994); reeditare, eLiteratura, 2013;
· Șlefuitorul de lacrimi (Editura Eminescu, 1995);
· Izbânda furată (Editura Albatros, 1995);
· Inimă de iepure (prefață de Cezar Ivănescu, Casa Editorială Odeon, 1998);
· Arleziana (postfață de Sultana Craia, Editura Eminescu, 2000);
· Zâmbet de tigru (Casa Editorială Odeon, 2001);
· Ecoul clipei (haiku, postcopertă de Radu Cârneci, Casa Editorială Odeon, 2003);
· Tinere, cunoaște-ți înaintașii! (Fundația Națională "Henri Coandă" pentru sprijinirea tinerilor supradotați, 2005);
· Roua cuvântului/ Szóharmat (haiku, ed. bilingvă română-maghiară, versiunea maghiară de Horváth Dezideriu, Editura Anamarol, 2008);
· Conspirații celeste (Editura DominoR, 2008);
· Bucuriile triste/ Gëzimet e trishtme (ed. bilingvă română-albaneză; prefață de Gelcu Maksutovici; traducere de Baki Ymeri, Editura Kriterion, Cluj-Napoca, 2009);
· Floarea vieții (ed. bilingvă română-georgiană; prefață de Zaira Samharadze; postcopertă de David Luca Kafiașvili; traducere de Zaira Samharadze, Editura RAWEXCOMS, 2010);
· Dreptatea învingătorului (prefață de Gheorghe Istrate, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2010);
· Vrabia albă (CD, poezii în lectura autoarei, Editura Fundației „Paul Polidor“, București, 2010);
· Scrijelind pe nisipurile Universului: Documentar biobibliografic la 65 de ani (3 aprilie 1945 - 3 aprilie 2010), Editura RAWEXCOMS, 2010;
· Sub steaua câinelui (prefață de Horia Gârbea, Editura Tracus Arte, 2012);
· Existențele fastuoase (prefață de Octavian Soviany, Editura Semne, 2013);
· Cenușa verii/ Les cendres de l’été (ed. bilingvă română-franceză; traducere în limba franceză de Ion Roșioru, supervizare Paula Romanescu, eLiteratura, 2015);
· Feeding Illusions (ed. în limba engleză exclusiv, textul englez aparținând autoarei, eLiteratura, 2015);
· Raportul de aur/ La proportion d’or (ediție bilingvă română-franceză; prefață/Préface: Linda Bastide; traducere în limba franceză de Paula Romanescu și Elisabeta Bogățan, Editura Poètes à vos plumes, 2015, Paris);
· Deriva sentimentelor (prefață de Nicolae Georgescu, Editura Betta, 2016);
Antologii
· Láthatatlan láng: kétnyelvü lírai antológia = Flacăra nevăzută: antologie lirică bilingvă (ed. bilingvă română-maghiară, versiunea maghiară de Horváth Dezideriu, Casa Editorială Odeon, București, 2007);
· 101 Poeme (Editura Biodova, 2009, col. „Ideal”);
· Fenomenele fără cauză (antologie, Editura TipoMoldova, Iași, 2011, col. „Opera omnia – poezie contemporană”, coordonator serie Valeriu Stancu);
· Cununa de flăcări (antologie, eLiteratura, 2014);
Varia
· Din Caucaz în Carpați. Zaira Samharadze în dialog cu Victoria Milescu (Editura RAWEXCOMS, 2011);
· "Despre cum nu am ratat o literatură grozavă" de Angela Baciu; cu Norman Manea, Constantin Abăluță, Ana Blandiana, Leo Butnaru, Ion Pop, Gellu Dorian, Nora Iuga, Mihail Gălățanu, Adrian Popescu, Adrian Alui Gheorghe, Cristian W. Schenk, Cristina Rhea, Dan Manuca, Theodor Codreanu, Șerban Codrin, Ioana Pârvulescu, Paulina Popa, Lucian Vasiliu, Ștefan Ion Ghilimescu, Vasile Baghiu, Adrian Munteanu, Victoria Milescu, Cassian Maria Spiridon, Mihaela Albu, Liviu Antonesei, Nina Cassian, George Astaloș, Constantin Ciopraga, Dan Alexandru Condeescu, Emil Iordache, Cezar Ivănescu, Emil Manu, Fănuș Neagu, Cornel Regman, Ion Rotaru, Mircea Sântimbreanu, Radu G. Țeposu, Laurențiu Ulici, Mircea Zaciu; Ed. Limes, 2014.
Cărți pentru copii
· Cartea cu surprize (Editura Scripta, 1995);
· Cine l-a salvat pe Murdărel? (Editura Scripta, 1995);
· Abecedar-ghicitoare (Editura Teora, 1997);
· Dicționar-ghicitoare (Editura Teora, 1998);
· Găsește rima!: poezii pentru copii (Casa Editorială Odeon, 2000)
· Lacrima de cristal: povestire pentru copii (Casa Editorială Odeon, 2000);
· Animalele mele dragi (Editura Flamingo GD, 2006);
· Animale de la zoo (Editura Flamingo GD, 2007);
· Povești și poezii de Crăciun (Editura Flamingo GD, 2008);
· Degețica - carte de colorat (Editura Flamingo GD, 2011);
Traduceri
· Cartea junglei; de Joseph Rudyard Kipling, repovestită de G.C. Barret (Editura Flamingo GD, 1994);
· Povestiri de Crăciun (Editura Flamingo GD, 2004);
· Aventurile lui Azorică (Editura Flamingo GD, 2004);
· Iepurele cel lăudăros: povestiri cu animale (Editura Flamingo GD, 2004);
· Bandiți, gangsteri și mafie: Rusia, Statele Baltice și CSI, după anul 1992; de Martin McCauley (Editura All, 2006);
· Exploratorii;
· Corpul uman - atlas (Editura Flamingo GD, 2006);
· Vrăjitorul din Oz (Editura Flamingo GD, 2006)
· Animalele lumii: Carte - Puzzle: 6 planșe cu câte 48 de piese; de Garry Fleming (Editura Flamingo GD, 2006);
· Aventurile lui Robin Hood: Povești clasice; de Walker J. Mcspadden (Editura Flamingo GD, 2006);
· Pinocchio; de Carlo Collodi (Editura Flamingo GD, 2006);
· Seria de basme scrise de Hans Christian Andersen (Editura Flamingo GD, w007) - Lebedele sălbatice, Mica Sirenă, Hainele noi ale împăratului, Rățoiul cel urât, Soldățelul de plumb;
· Seria de basme scrise de Frații Grimm (Editura Flamingo GD, 2007) - Rumpelstiltskin, Rapunzel, Broscoiul fermecat, Croitorașul cel viteaz, Albă ca Zăpada;
· Seria de basme scrise și ilustrate de australianca Shirley Barber (Editura Flamingo GD, 2007) - Povești de noapte-bună: șapte povești magice, Zâna dințișorului: o călătorie magică, Povestea unei sirene, Al șaptelea unicorn, Curcubeul Magic. În căutarea aurului fermecat, Înainte de culcare: Povești pentru cei mici, O vizită în Țara Zânelor: Poveste cu zâne, Brățara magică: Poveste de dragoste cu zâne, Pădurea vrăjită: Nuntă în Ținutul fermecat, Bucătăreasa zânelor: povestea iepuroaicei Martha B. Rabbit, Prințesa Sirenă și Regele Caracatiță, Povestea unei sirene;
· Povești cu vrăjitori din toată lumea (Editura Flamingo GD, 2007);
· Cenușăreasa (Editura Flamingo GD, 2008);
· Cartea mea cu povești de noapte bună (Editura Flamingo GD, 2008);
· Călătoriile lui Vincas în jurul lumii; de Brigita Jovaišienė (Editura Flamingo GD, 2011),
· Efecte secundare : moartea; dezvăluiri din interiorul industriei farmaceutice; de John Virapen (Editura Flamingo GD, 2010);
· Călătoriile lui Vincas în jurul lumii; de Brigita Jovaišienė (Editura Flamingo GD, 2011);
· Origami pentru copii: Pajiștea; 20 de modele; 58 de foi colorate (Editura Flamingo GD, 2011);
· Origami cu dinozauri: 20 de modele; 58 de foi colorate (Editura Flamingo GD, 2011);
· Călătoriți cu origami: 20 de modele de origami; 45 de foi colorate (Editura Flamingo GD, 2012);
· Animale din România + 210 abțibilduri (Editura Flamingo GD, 2012);
· Origami cu animale; de Liliana Fabisinska (Editura Flamingo GD, 2012);
· Cuiburi de animale + 206 abțibilduri (Editura Flamingo GD, 2012);
Antologii de poezie, dicționare și cărți de critică
· Prier (volum colectiv de debut, Ed. Cartea Românească, 1988) (17 autori);
· Argonauții - II (volum colectiv de debut, Ed. Facla 1988) (Ionel Bota, Valentina Caluser, Victoria Milescu, Ioan Palici, Gh. Pruncut, Emilian Rosculescu);
· Poezia pădurii (Radu Cârneci, Editura Orion, 1998);
· Icoana mamei (George Chirilă, Editura Amurg Sentimental, 1999);
· O antologie a poetelor din România (Editura Muzeul Literaturii Române, 2000);
· Personalia, dicționar biobibliografic (Axenia Hogea, Editura Ex Ponto, Constanța, 2000);
· Lumini către Eminescu (Editura Amurg Sentimental, 2000);
· Poezia română între milenii, dicționar de autori (Geo Vasile, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002);
· Carte de citire (Paul Silvestru, Editura Paideia, 2002);
· Millenium (Biblioteca județeană ,,V. Voiculescu“, Buzău, 2002);
· Banca de metafore. Cronici succinte (Victor Sterom, Biblioteca Sinteze Literare, Ploiești, 2002);
· Who’s Who în România (Pegasus Press, 2002);
· Cinegetica (Radu Cârneci, Editura Orion, vol. 1, 2003);
· Despre starea poeziei (Ștefania Mincu, Editura Pontica, 2003);
· Cupolă de veac (Mihail. I. Vlad, Editura Macarie, Târgoviște, 2003);
· O istorie a literaturii pentru copii și adolescenți (Iuliu Rațiu, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2003);
· De la cuvinte la necuvinte, 50 de poeți români contemporani, ed. bilingvă română-maghiară, traducere de Horvath Dezideriu (Editura Contrast, 2005);
· Râsu’- plânsu’ lui Nichita Stănescu, vol 2 (Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, 2005);
· Dicționarul general al literaturii române (Academia Romană, Editura Univers Enciclopedic, 2005);
· Atelierele poeziei (Mircea A. Diaconu, Editura Ideea Europeană, 2005);
· Murmurul vocilor (antologie plurilingvă, Editura Cogito, Oradea, 2007);
· Antologia Festivalului Internațional ,,Nopțile de poezie de la Curtea de Argeș“, Poesys 11 (Editura Academiei Internaționale Orient-Occident, 2007);
· Al cincilea patriarh - Prea Fericitul Teoctist în câteva «gânduri», evocări și documente (Editura Intermundus, București, 2007); Au contribuit: Calinic Argatu, Ioan Solomon, Mariana Gurza, Adrian Botez, Corneliu Leu, Constantin Rosu Pucu (Noua Zeelanda), Ion Marin Almajan, Dan Brudascu, Victoria Milescu, Titus Filipas, Viorel Roman (Germania), Ioan Barbu, Dan Ghelase, Ion Coja, Pr. Gheorghe Naghi (SUA), Aurelia Lapusan, Tudor Pacuraru, Maria Cobianu - Bacanu, Gheorghe Seitan s.a.
· Voices of Contemporary Romanian Poets (English version by Dan Brudașcu, Editura Sedan, Cluj-Napoca, 2007);
· Voices of Contemporary Romanian Poets (Antologie engleză-coreeană, versiunea engleză de Dan Brudașcu, versiunea coreeană de Youngsuk Park, Suwon, Korea, 2008);
· Scrisorile Mioriței, vol. 2 (Elisabeth Păunescu, Editura Fundația Culturală ,,Elisabeta“, 2008);
· Noul Orfeu, antologie de poezie română de azi, ARP (on line, 2008);
· Antologie poetică albano-română, Frumusețea frumuseților/ Bukuria e bukurive (versiunea albaneză de Baki Ymeri, Editura DominoR, București, 2008);
· Doamnele poeziei/ The ladies of poetry/ Les dames de la poesie (antologie trilingvă, română/ engleză/ franceză, Editura Anamarol, București, 2008);
· Lecturi despre cărțile confraților (critică literară, Miron Tic, Editura Amurg Sentimental, 2008);
· Eu v-am citit pe toți, vol. 2 (Florentin Popescu, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2009);
· Memoria punctelor cardinale (Mihai Antonescu, Ed. Rora, 2009);
· Timpul poeziei / Time of poetry. Poete contemporane / Contemporary Poetesses (antologie bilingvă / bilingual Anthology, antologie română-engleză, Romanian-English Anthology, traduceri de / translated into English by Victoria Milescu, prefață de / preface by Radu Voinescu, București, Casa Editorială Odeon, 2009);
· Antologia sonetului românesc, vol. 3 (Editura Muzeul Național al Literaturii Române, 2009);
· Dicționarul personalităților din România, Biografii contemporane, Romanian Who’s Who (ONG Eco- Europa, Redacția Romanian Biographic Institute, Editura Anima, 2009, 2010, 2011, 2012);
· Dicționarul scriitorilor brăileni (Editura Proilavia, 2010);
· Antologie română de haiku, Când greierii tac (Editura Societății Scriitorilor Români, 2010);
· Artă sfâșiată. Antologie de poezie. Poeți contemporani – 73 (Valentina Becart, Editura Arhip Art, Sibiu, 2011, p. 213);
· Antologia premiilor literare Naji Naaman, 2012, ed. a X-a, Liban, FCG Naji Naaman’s Foundation for Gratis Culture;
· Meridiane lirice. Antologie universală a poeziei românești contemporane, 124 poeți contemporani (Editura Armonii culturale, 2012);
· Afinități selective (Ioan Adam, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2012);
· Antologiile în limba engleză publicate de Brian Wrixon: War and Peace, The Wind of Change, Tripping on Words, Survivor’s Guide to Bedlam, All God’s Creatures. A Poet’s View of Being (Canada, 2012);
· Literatura română. Dicționarul autorilor români contemporani (Alina Kristinka și Carmen Cătunescu, Editura Arial, Ploiești, 2013);
· Enciclopedia Academiei Dacoromâne (ed. a II-a, vol. 3, Editura Dacoromania, 2013);
· Poeți, după plac: (începând cu Nichita) (Lucian Gruia, ,,Victoria Milescu – Stele duble“, p.91; Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2013);
· Aventura lecturii. Poezie română contemporană (Mioara Bahna, Editura Pim, Iași, 2013);
· Românul a rămas poet? (Liviu Grăsoiu, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2013);
· Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume/ L’Antologia degli scrittori romeni contemporanei del mondo intero (Ligya Diaconescu, ed. bilingvă română-italiană, Starpress, 2014);
· Poeți români slăvind dumnezeirea (Elena Armenescu, Editura Mirabilis, 2014);
· Simbioze lirice, vol. 4 (Elena Rodica Lupu, Editura Anamarol, 2014);
· Simbioze lirice, vol. 8 (Elena Rodica Lupu, Editura Anamarol, 2014);
· Mitul lui Narcis. Studii și cronici literare (Lucian Gruia, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2014);
· Metafore fără frontiere/ Metafore senza confine (antologie bilingvă română-italiană, Editura Inspirescu, Satu Mare, 2014);
· Poemele limbii române (Vasile Capățână, Editura Biodova, Colecția IDEAL, 2014);
· Sensuri (Mioara Bahna, ,,O bucureșteancă din Brăila, Victoria Milescu“, Editura Junimea, Iași, 2014);
· Constelația tăcerii. Sub semnul trandafirului (Vasile Ghinea, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2014);
· Anthologie de poesie roumaine, Poets, vos papiers! (version francaise Paula Romanescu, TipoMoldova, 2014);
· Calendarul scriitorilor români, vol. 3 (Ion Lazu, TipoMoldova, Iași, Opera omnia, dicționar, 2014, p. 597);
· Antologie de poezie română contemporană/ Anthologie de poésie roumaine contemporaine/ Contemporary Romanian Poetry Anthology/ Anthologie der heutigen rumänischen dichtung, vol. 2, col. Opera omnia, TipoMoldova, Iași, 2014, p. 1689);
· Sonet. Antologie Românească. Partea a patra (Florian Chelu Madeva, Editura Ritmus, Oradea, 2014, p. 535);
· Am cunoscut câțiva contemporani (Eliza Roha, Editura Betta, București, 2014);
· O sacoșă cu cărți : critică literară (Gheorghe Stroe, eLiteratura, 2014);
· Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume/ Antologia de scriptores rumanos contemporaneous de todo el mundo (antologie română-spaniolă, Ligya Diaconescu, Starpress, Râmnicu Vâlcea, 2015);
· Lecturile unui insomniac. Cronici literare (Lucian Gruia, ,,Victoria Milescu – Cununa de flăcări“, Editura Betta, București, 2015, p. 87);
· Doamne, ce doamne!, vol. 2 (Maruca Pivniceru, Interviuri, Editura SemnE, București, 2015);
· Almanah. Sintagme Literare, 2015 (Geo Galetaru, Silvia Bitere, Editura Eurostampa, Timișoara, p. 136; p. 230);
· Boema 33 (Antologie de poezie și proză, vol. X, București, 2015);
· Ora lecturii (Lucian Gruia, ,,Patru direcții de cercetare ale poeziei Victoriei Milescu“, p. 86, Editura Betta, București, 2015);
· Simplitatea risipirii (Antologie de poezii, Editura Ex Ponto, Constanța, 2015, p. 59);
· Întâmpinarea cărților. Echilibru și contraste, metamorfoze și metafore în cronici literare (Aureliu Goci, ,,Victoria Milescu, Cununa de flăcări“, p. 106, Editura Betta, 2015);
· Lecturi estivale (Eliza Roha, Editura Betta, 2015, București, ,,Victoria Milescu – neîntrecută poetă a contemporaneității și existențele fastuoase“, pp. 66-72);
· Conviețuiri. Antologie de poezie contemporană (Editura Betta, București, 2016, Prefață de Aureliu Goci);
· Anotimpul iubirii/ Stina e dashurise (antologie poetică română-albaneză, traducere în lb. albaneză de Baki Ymeri, Editura Amanda, Sinaia, 2016);
· Biblioteca revistei ,,Convorbiri literare’’. Antologie 2015, ,,Convorbiri literare“, Iași, 2016;
· Simfonia poeziei (antologie multilingvă, coord. Rodica Elena Lupu, Editura Anamarol, 2016, p. 152);
· Antologie literară brăileană (Editura Pim, Iași, 2016, pag. 157-166, col. Cărțile Chirei);
· Un dicționar al scriitorilor români contemporani, vol. III, 2016 (coord. Ioan Holban, TipoMoldova, Iași, col. Opera Omnia, pag. 359-368);
· Doamne ale scrisului românesc la început de secol XXI (coord. Ligya Diaconescu, Editura Olimpias, 2016, pp. 83-93);
· Tastes of Danube/Gusturile Dunării. International Anthology of Danube Writers/ Antologie Internațională a scriitorilor danubieni (Eurobit Publishing House, Timișoara, 2016).
CYTHERA
A murit prietenul meu, menagache
l-au prădat, l-au bătut
o vreme a cerşit desculţ în pasaj
îmi spune laurian
la festivalul de poezie
în seara premiilor
cei pe care i-am iubit
au murit
cei pe care i-am urât
au murit…
în creierii munţilor am aflat
că a murit prietenul meu, menagache
cu care mergeam la pescuit
mă învăţa să vânez îngeri lichizi
cu nadă de nuferi galbeni
în sălciile putrezind până la gât
ne citeam versurile
scrise pe pachetele de ţigări
scria bine, grecul
dar nu i-am spus-o niciodată
când i-au scos şarpele din burtă
l-am vegheat
spre indignarea rudelor
ce-l vegheau pe proaspătul meu soţ
internat la nebuni
în aceeaşi clădire
i-am adus lapte
l-a împărţit cu o pisică şi un câine
câinele paznicului
mi-a sfâşiat fusta
când am escaladat gardul
eludând bacşişul de la intrare
am mâncat ştiucă umplută cu perle
la sulina
pe puntea vasului, sub lună, a îngenuncheat
cerându-mă de nevastă
idiotule, sunt măritată
tu ai copil
la miezul nopţii lângă biserica
bântuită de ciori
şi-a tăiat venele iscălindu-se sub
desenul obscen
când mi-am ars pielea
a spart alimentara
să facă rost de lapte bătut
la 2 noaptea m-a dus la spital
cu maşina gunoierilor
după care s-a întors la magazin
să bea ce mai rămăsese pe raft
se scufunda cu o pâlnie la urechi
să audă adâncul
îl căutam înfigând crengi în apă
până când valul se înroşea
apărea departe
odihnindu-se pe un ciot de copac uscat
plutind în derivă
cu plante şi peşti prinşi în barbă
apărea şi tatăl său
odihnindu-se pe o masă
cu tălpile spre tavan
legate cu aţă de pescuit
când a venit de la şcoală
părea un joc, desigur
şi coborârea în groapă
pe frânghii de florea-ţigăncii
de la tanti frusina
pentru râmele de-a doua zi
într-o duminică a sunt la uşă
hlizindu-se cu capul bandajat,
mâini zdrelite
căzuse de pe schela şantierului
unde se angajase
să picteze pe cer
o lozincă muncitorească
se destramă oraşul nostru natal
dus pe Dunărea plumburie
luându-şi în fiecare an tributul:
un poet, un actor, un ofiţer
e plin oraşul nostru de cei
ce au fost gata de sacrificiu
unii sunt nume de străzi cu salcâmi
când vapoarele sună prelung
împodobite cu steguleţe şi becuri
scufundându-se lent
pe faleză adie ecoul
unui trist cântec de petrecere
pe fundul apei
stau monedele din Corint
dăruite de unchiul său
casa galbenă cu balcon masiv
unde-l aştepta beba –
moartă în urma unui avort provocat –
s-a demolat
şi fernanda a murit tot din dragoste
injectându-şi alcool în uter
uzina care-şi trezea oraşul la 6
cu sirena asurzitoare
mai înghite încă fiinţe adormite
cu manşete prinse în cleme
şi pacheţelul cu peşte prăjit
din poartă în poartă bate pescarul
cu ochi apoşi să-şi vândă
sirena din sac…
în grădina mare cântă fanfara
în chioşc
tineri îmbujoraţi, în uniformă albă
primesc bileţele de la domnişoare
cu sutiene croşetate din iarbă
în care se zbate un ţipar
am mâncat împreună
morun prăjit
la restaurantul din centru
nu e prea scump? am zis
nu, doar cât un tablou
pe care-l pictez într-o noapte
şi am mâncat acel tablou
aruncând şira spinării şi capul
din peisaj
lăutarii cu floare roşie la rever
ne-au înconjurat
scârţâind la vioară
lacrimile diluau vopseaua
dulce-amăruie a vaporului
în burta căruia
ne băteam joc de cei de afară
oare unde l-au îngropat
pe prietenul meu, menagache
l-a plâns cineva…
Biografie
Franz Liebhard (din 1949 pseudonim literar al lui Robert Reiter) (n. 6 iunie 1899, Timisoara - d. 18 decembrie 1989) a fost initial un poet de limba maghiara si ulterior un scriitor de limba germana, originar din Banat.
Tatal sau era de origine germana, iar mama sa, slovaca. Desi in familie nu vorbea limba maghiara, a urmat o scoala de prestigiu cu limba de predare maghiara din Timisoara (unde a studiat si Arnold Hauser).
Limba prin care a patruns in lumea literaturii si a stiintelor a fost maghiara. A citit din literatura modernista aparuta in publicatia "Nyugat" (Vest), fondata in 1908, dar si din literatura de avangarda promovata in special de revistele"A Tett" (Actiunea) si "Ma" (Astazi), fundate de Lajos Kassák in 1915, respectiv 1916. Mai tarziu, Reiter va face adesea referire la aceste periodice, care circulau la scoala si in familie, alaturi de publicatii in limba germana, ca "Der Sturm" (Furtuna).
In Banat coexistau mai multe culturi, deoarece aici conlocuiau, de secole, romani, maghiari, sarbi, germani si evrei. Prin urmare, trecerea lui Reiter de la limba germana la cea maghiara poate fi privita ca o "optiune culturala". Desi la inceputul liceului nu stia aproape deloc limba maghiara, la varsta de 17 ani cunostea limba atat de bine incat, impreuna cu cativa prieteni a infiintat o revista literara, numita "Holnap" (Maine). Cu toate ca administratia scolii a interzis revista dupa aparitia primului numar, Reiter a continuat sa publice poezie expresionista. In 1917 devenise un contribuitor regulat la revista "Ma", publicata de Lajos Kassák la Budapesta.
Reiter a studiat la Universitatea din Budapesta, devenind una din figurile principale ale cercului lui Kassák. Talentul sau este remarcat si de editorii si contribuitorii revistei moderniste "Nyugat". Mai tarziu, Reiter isi aminteste ca a purtat discutii cu Mihály Babits si Ernõ Osvát, care l-au invitat sa publice in revista lor. Dar, in acea perioada, Reiter isi orinta discursul spre expresionismul militant si spre institutiile literare care il promovau.
Dupa revolutia din 1919 din Ungaria, Reiter s-a intors la Timisoara, de curand devenita parte a Romaniei. In acelasi timp, Kassák si fostii lui colaboratori pleaca in exil in lumea larga, fiind declarati indezirabili in Ungaria. Kassák, impreuna cu cativa membri ai grupului sau, intre care si Tibor Déry s-a dus la Viena, unde a reinfiintat revista "Ma", care a functionat intre anii 1920 si 1925.
In acest timp, Reiter lucreaza la Timisoara ca editor al unor ziare social-democrate, publicate in germana si maghiara.
In 1922, Reiter se alatura din nou cercului "Ma" din Viena, contribuind cu poezii, traduceri (din Arthur Rimbaud, Guillaume Apollinaire si altii) si chiar cu doua eseuri: Vázlat: Társadalom, mûvész, mûvészet (Schita: Societate, Artist, Arta) si Dogma, szkepszis, konstrukció (Dogma, Scepticism, Constructie). Aceste texte dezvaluie o personalitate matura, marcata de lecturile sale de filozofie si de studiile de filozofie, urmate la Universitatea din Viena.
Dificultatile financiare il obliga sa se intoarca la Timisoara in 1924, unde reia activitatea de jurnalist. In acest moment incepe metamorfozarea sa, prin trecerea de la limba maghiara spre limba germana. In 1926 inceteaza sa mai scrie poezie in limba maghiara, si isi modifica semnatura, din Reiter Róbert, poet maghiar, in Robert Reiter, jurnalist german. Dupa cativa ani reincepe sa scrie poezie, dar in limba germana. Aceste poezii vor incepe sa fie publicate sub pseudonimul Franz Liebhard, (numele unui prieten decedat), nume sub care va deveni celebru printre cititorii din Romania. Unul din motivele pentru care a renuntat sa scrie poezie in limba magiara a fost criza poeziei avangardiste de la sfarsitul anilor '20. Bine cunoscutele reviste "Ma", "Genius"si "Periszkop" si-au incetat aparitia in jurul anului 1926.
Din 1919 a inceput sa apara, in Banat, ziarul de limba germana "Schwäbische Volkspresse". Ulterior, denumirea acestuia s-a schimbat in "Banater Deutsche Zeitung". Publicatia era mijlocul de exprimare al comunitatii de svabi banateni. Primul redactor-sef a fost Franz Xaver Kappus.
In vara anului 1925, Reiter a devenit editor al publicatiei "Banater Deutsche Zeitung", al carei editor-sef a fost in perioada 1929 - 1941. O data cu conformitatea impusa de nationl-socialistii germani, publicatia si-a schimbat titlul in "Südostdeutsche Tageszeitung, Ausgabe Banat", unde a ramas pana in august 1944, pentru a pune in practica o noua politica culturala, sub conducerea altui editor-sef. In aceasta perioada a publicat si traducerea in limba germana a cuoscutei balade populare romanesti Miorita.
In ianuarie 1945, Reiter a fost deportat in Uniunea Sovietica, intr-un lagar de munca fortata. La intoarcerea sa, in 1948, s-a reitegrat in viata culturala a germanilor din Banat, reorientata pe caile marxism-leninismului de Partidul Comunist Roman.
Simbolismul sau stangaci se vrea un mesaj clar: prezentul socialist a inlaturat toate tensiunile, astfel incat urmasii lui Lenau din Lenauheim pot trai o viata fericita. [7]
In 1953, in cadrul Teatrului de Stat din Timisoara (Deutsches Staatstheater Temeswar), pe langa trupa romana au fost infiintate si sectiile germana si maghiara. Secretar literar al trupei adevenit Robert Reiter (Franz Liebhard) care, impreuna cu actorul si dramaturgul Hans Kehrer a tradus in limba germana piesa "Oamenii de azi" de Lucia Demetrius, piesa care a fost pusa in scena de Rudolf Schati, in 11 decembrie 1953. A lucrat la acest teatru pana in 1968.
In 1969 Franz Liebhard a vorbit in public despre "colegul " sau Robert Reiter. Prin aceasta voia sa arate ruptura intre cele doua etape ale vietii sale, trecerea de la poeziile de avngarda semnate Robert Reiter, inaite de razboi, la poetica postbelica cu forma si ritm clasice, semnate Franz Liebhard. Cazul sau pare a fi unic in istoria literaturii, o adevarata trinitate, Reiter Róbert, Robert Reiter si Franz Liebhard.
Tatal sau era de origine germana, iar mama sa, slovaca. Desi in familie nu vorbea limba maghiara, a urmat o scoala de prestigiu cu limba de predare maghiara din Timisoara (unde a studiat si Arnold Hauser).
Limba prin care a patruns in lumea literaturii si a stiintelor a fost maghiara. A citit din literatura modernista aparuta in publicatia "Nyugat" (Vest), fondata in 1908, dar si din literatura de avangarda promovata in special de revistele"A Tett" (Actiunea) si "Ma" (Astazi), fundate de Lajos Kassák in 1915, respectiv 1916. Mai tarziu, Reiter va face adesea referire la aceste periodice, care circulau la scoala si in familie, alaturi de publicatii in limba germana, ca "Der Sturm" (Furtuna).
In Banat coexistau mai multe culturi, deoarece aici conlocuiau, de secole, romani, maghiari, sarbi, germani si evrei. Prin urmare, trecerea lui Reiter de la limba germana la cea maghiara poate fi privita ca o "optiune culturala". Desi la inceputul liceului nu stia aproape deloc limba maghiara, la varsta de 17 ani cunostea limba atat de bine incat, impreuna cu cativa prieteni a infiintat o revista literara, numita "Holnap" (Maine). Cu toate ca administratia scolii a interzis revista dupa aparitia primului numar, Reiter a continuat sa publice poezie expresionista. In 1917 devenise un contribuitor regulat la revista "Ma", publicata de Lajos Kassák la Budapesta.
Reiter a studiat la Universitatea din Budapesta, devenind una din figurile principale ale cercului lui Kassák. Talentul sau este remarcat si de editorii si contribuitorii revistei moderniste "Nyugat". Mai tarziu, Reiter isi aminteste ca a purtat discutii cu Mihály Babits si Ernõ Osvát, care l-au invitat sa publice in revista lor. Dar, in acea perioada, Reiter isi orinta discursul spre expresionismul militant si spre institutiile literare care il promovau.
Dupa revolutia din 1919 din Ungaria, Reiter s-a intors la Timisoara, de curand devenita parte a Romaniei. In acelasi timp, Kassák si fostii lui colaboratori pleaca in exil in lumea larga, fiind declarati indezirabili in Ungaria. Kassák, impreuna cu cativa membri ai grupului sau, intre care si Tibor Déry s-a dus la Viena, unde a reinfiintat revista "Ma", care a functionat intre anii 1920 si 1925.
In acest timp, Reiter lucreaza la Timisoara ca editor al unor ziare social-democrate, publicate in germana si maghiara.
In 1922, Reiter se alatura din nou cercului "Ma" din Viena, contribuind cu poezii, traduceri (din Arthur Rimbaud, Guillaume Apollinaire si altii) si chiar cu doua eseuri: Vázlat: Társadalom, mûvész, mûvészet (Schita: Societate, Artist, Arta) si Dogma, szkepszis, konstrukció (Dogma, Scepticism, Constructie). Aceste texte dezvaluie o personalitate matura, marcata de lecturile sale de filozofie si de studiile de filozofie, urmate la Universitatea din Viena.
Dificultatile financiare il obliga sa se intoarca la Timisoara in 1924, unde reia activitatea de jurnalist. In acest moment incepe metamorfozarea sa, prin trecerea de la limba maghiara spre limba germana. In 1926 inceteaza sa mai scrie poezie in limba maghiara, si isi modifica semnatura, din Reiter Róbert, poet maghiar, in Robert Reiter, jurnalist german. Dupa cativa ani reincepe sa scrie poezie, dar in limba germana. Aceste poezii vor incepe sa fie publicate sub pseudonimul Franz Liebhard, (numele unui prieten decedat), nume sub care va deveni celebru printre cititorii din Romania. Unul din motivele pentru care a renuntat sa scrie poezie in limba magiara a fost criza poeziei avangardiste de la sfarsitul anilor '20. Bine cunoscutele reviste "Ma", "Genius"si "Periszkop" si-au incetat aparitia in jurul anului 1926.
Din 1919 a inceput sa apara, in Banat, ziarul de limba germana "Schwäbische Volkspresse". Ulterior, denumirea acestuia s-a schimbat in "Banater Deutsche Zeitung". Publicatia era mijlocul de exprimare al comunitatii de svabi banateni. Primul redactor-sef a fost Franz Xaver Kappus.
In vara anului 1925, Reiter a devenit editor al publicatiei "Banater Deutsche Zeitung", al carei editor-sef a fost in perioada 1929 - 1941. O data cu conformitatea impusa de nationl-socialistii germani, publicatia si-a schimbat titlul in "Südostdeutsche Tageszeitung, Ausgabe Banat", unde a ramas pana in august 1944, pentru a pune in practica o noua politica culturala, sub conducerea altui editor-sef. In aceasta perioada a publicat si traducerea in limba germana a cuoscutei balade populare romanesti Miorita.
In ianuarie 1945, Reiter a fost deportat in Uniunea Sovietica, intr-un lagar de munca fortata. La intoarcerea sa, in 1948, s-a reitegrat in viata culturala a germanilor din Banat, reorientata pe caile marxism-leninismului de Partidul Comunist Roman.
Simbolismul sau stangaci se vrea un mesaj clar: prezentul socialist a inlaturat toate tensiunile, astfel incat urmasii lui Lenau din Lenauheim pot trai o viata fericita. [7]
In 1953, in cadrul Teatrului de Stat din Timisoara (Deutsches Staatstheater Temeswar), pe langa trupa romana au fost infiintate si sectiile germana si maghiara. Secretar literar al trupei adevenit Robert Reiter (Franz Liebhard) care, impreuna cu actorul si dramaturgul Hans Kehrer a tradus in limba germana piesa "Oamenii de azi" de Lucia Demetrius, piesa care a fost pusa in scena de Rudolf Schati, in 11 decembrie 1953. A lucrat la acest teatru pana in 1968.
In 1969 Franz Liebhard a vorbit in public despre "colegul " sau Robert Reiter. Prin aceasta voia sa arate ruptura intre cele doua etape ale vietii sale, trecerea de la poeziile de avngarda semnate Robert Reiter, inaite de razboi, la poetica postbelica cu forma si ritm clasice, semnate Franz Liebhard. Cazul sau pare a fi unic in istoria literaturii, o adevarata trinitate, Reiter Róbert, Robert Reiter si Franz Liebhard.
TEATRU/FILM 18 Decembrie
Acești nebuni fățarnici – Teodor Mazilu
Acești nebuni fățarnici, de Theodor Mazilu, în regia lui Constantin Dicu
urgia film intreg cu gheorghe cozorici , luila orosz ,costel constantin:
Cu Rodica Tapalagă
Artista, dolarii si ardelenii HQ:
Siciliana (Teatru TV) –
Cu Flavia Bureff
- Dincolo de brazi (1957)
- Setea (1961)
- A fost prietenul meu (1961)
- Doi băieți ca pîinea caldă (1962)
- Camera albă (1964)
- Procesul alb (1965)
- Tatăl risipitor (1974)
- Nu filmăm să ne amuzăm (1975)
Concert din muzica de Bach 1981 Hortensia Papadat Bengescu
Ivan Klima - Castelul
GÂNDURI PESTE TIMP 18 Decembrie și RELIGIE ORTODOXĂ 18 Decembrie
DESPRE ISPITE
Dupa marturia Sfantului Meletie Marturisitonul, crestinul este ispitit de diavolul din opt parti, si anume:
1. De sus ne ispitim cand ne silim la nevointe si virtuti peste puterile noastre proprii. Adica post pana la epuizare, osteneala peste masura a trupului, priveghere de toata noaptea si alte fapte bune la care abia ajung cei desavarsiti.
2. De jos ne ispitim de diavoli prin moleseala si lenevire la lucrarea faptelor bune, slabindu-ne astfel vointa, ratiunea, mustrarea constiintei, barbatia si staruinta in lupta cea duhovniceasca.
3. Din stanga ne ispitesc diavolii prin patimi trupesti de tot felul, prin betie, lacomie, zgarcenie, manie, ura, razbunare si tot felul de rautati trupesti si sufletesti. Se numesc asa pentru ca vin direct de la diavolul si fiecare isi da usor seama de cursele celui viclean.
4. Din partea dreapta ne ispitesc diavolii prin patimi sufletesti si rationale subtiri, greu de deslusit si foarte greu de cunoscut si biruit, cum sunt: mandria, trufia, parerea de sine, slava desarta, osandirea altora, razvratirea mintii, neascultarea, egoismul, eresurile, sectele, increderea prea mare in mila lui Dumnezeu, cugetarea inalta, hula, indoiala, necredinta, visurile, vedeniile, vrajitoria etc. Aceste patimi, avand la temelie mandria din care a cazut Lucifer in adanc, sunt foarte cu anevoie de cunoscut si tamaduit.
5. Din fata ne ispitesc si ne tulbura diavolii cu nalucirea celor viitoare, adica ne arunca in griji, in banuieli asupra altora si in osteneli trupesti peste puteri pentru "ziua de maine ", ca si cum Dumnezeu nu ne-ar purta de grija in toata viata. Cei ispititi de aceste ganduri aduna averi pentru batranete, se ostenesc numai pentru viata aceasta, se tem ca nu vor avea ce manca si ce bea, isi avorteaza copiii, spunand ca nu vor avea cu ce-i hrani, se cearta pentru averi, sunt foarte zgarciti si iubitori de bani, nu fac milostenie si sunt egoisti.
6. Din spate ne ispitesc diavolii cu aducerile aminte ale pacatelor si patimilor care ne-au stapanit in tinerete, indemnandu-ne sa le facem din nou. Ca ne aduc aminte diavolii de persoanele cu care am pacatuit, de locul in care am gresit, de pricinile pacatelor care ne-au stapanit. Ne aduc aminte de cei cu care am fost certati, de cuvintele cu care ne-au suparat, ca sa incepem din nou a-i uri; ne aduc aminte de pacatele trupesti pe care le-am facut, de fetele care ne-au smintit, de betii si alte rautati din trecut, imboldindu-ne vointa sa cadem in aceleasi pacate de care cu greu ne-am izbavit.
7. Dinlauntru, adica din inima, ne ispitesc vrajmasii cei nevazuti cu toate patimile care stapanesc inima, precum: mania, rautatea, pofta, razbunarea, impietrirea, zavistia, mandria si celelalte, cum spune Domnul: "Iar ce iese din gura, iese din inima, si acestea spurca pe om. Caci din inima ies gandurile cele rele, uciderile, desfranarile, marturiile mincinoase, hulele... " (Matei 15, 18-19). De aceea si proorocul David se ruga, zicand : "Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si Duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele" (Psalm 50, 11).
8. Din afara ne ispitesc si ne biruiesc diavolii prin cele cinci simturi, care sunt ferestrele sufletului. Mai ales prin vedere, prin auzire si prin limba. Despre ispitele ce intra in inima prin simturi auzim pe proorocul Isaia, zicand: "Doamne, a intrat moartea prin ferestrele noastre". Despre ochi zice Mantuitorul: "Cela ce cauta spre femeie spre a o pofti pe ea, iata, a preacurvit cu dansa intru inima sa" (Matei 5, 28). Iar despre limba auzim pe apostolul Iacob, zicand : "De nu greseste cineva in cuvant acesta este barbat desavarsit, puternic a-si infrana si tot trupul" (Iacob 3, 2).
Iata, dar, ca din toate partile arunca satana sagetile ispitelor asupra noastra, cautand sa ne raneasca prin pacate si sa ne traga in pierzare: Noi, insa, suntem datori sa ne marturisim toate cugetele cele rele la duhovnic si sa alungam de la noi ispitele diavolului cu rugaciunea, cu postul, cu smerenia, cu pazirea mintii si cu citirea cartilor sfinte. Iar daca, totusi, sagetile ispitelor nu se indeparteaza de la noi este semn ca radacinile patimilor sunt vii in mintea noastra. Este semn ca inca nu ne-am spovedit curat gandurile si a odraslit pacatul in noi. In acest caz este nevoie de mai fierbinte rugaciune, cu lacrimi si post, pana nu pune pacatul stapanire pe noi. (Dupa Razboiul nevazut, de Sfantul Nicodim Aghioritul, ed. 1937, pag. 82).
Despre necazuri şi milostenie
Fragment din Omilia I:
“PRECUM NU EXISTĂ OM NEMURITOR, TOT AŞA NU SE POATE GĂSI VREUN OM LIPSIT DE SUPĂRARE ÎN ACEASTĂ VIAŢĂ, ŞI CĂ O SINGURĂ SUPĂRARE ESTE FOLOSITOARE, ACEEA VENITĂ PRIN PĂCAT”.
DESPRE MILOSTENIE
Deci, să nu ne mâhnim şi nici să credem că numai noi suntem în necaz. Căci nu există om care să vieţuiască şi să fie scutit de necazuri în această viaţă trecătoare, ci unul astăzi, altul mâine, iar de nu mâine, după aceasta negreşit i se va întâmpla ceva care să-l supere. Că, după cum nu este cu putinţă ca plutind cineva, să nu fie în agonie, adică în frica morţii — vorbesc de cel ce pluteşte pe mare — tot aşa nu l-ar putea găsi cineva pe un om lipsit de supărare în viaţa aceasta.
Chiar de ai spune de bogat, totuşi, fiindcă este bogat, va avea mai multe motive de supărare; ba chiar de ar fi împărat, căci şi împăratul de multe este stăpânit şi nu face totul după placul său, ci trece cu vederea multe împotriva voinţei sale, şi mai cu seamă acesta este cel care mai mult decât toţi face de multe ori ceea ce nu voieşte. Şi de ce oare? Fiindcă are sub el pe mulţi din aceia care voiesc a răpi din drepturile sale.
Gândeşte-te în câtă supărare se găseşte el, când voieşte de pildă a face un lucru, dar nu poate, fie de frică, fie din cauza bănuielii, fie din cauza duşmanilor, fie din a prietenilor. De multe ori, chiar şi atunci când se ambiţionează a face un lucru din cele ce-i plac lui, totul dispare din acea faptă ce-l putea mulţumi, fiind mulţi din cei ce-l urăsc.
Dar ce? Crezi poate că aceia care duc un trai rară oboseală sunt lipsiţi de supărări în viaţă? Nicidecum, căci, precum nu este cu putinţă a fi cineva nemuritor, tot aşa nu este cu putinţă a fi fără de supărare. Câte neajunsuri nu suferă ei, pe care nu este cu putinţă a le reprezenta prin cuvinte, şi cu toate acestea le îndură în plăcere! Câţi poate, de mii de ori, nu s-au rugat să moară în acea bogăţie şi desfătare? Căci a se desfăta cineva nu este totdeauna lipsit şi de necaz; ba încă tocmai din a petrece în desfătare se nasc mii de necazuri, boli şi dezgusturi, şi chiar fără de acestea, adică şi fără să fie vreo cauză.
Când sufletul ajunge într-o astfel de deprindere, se întristează şi de la sine, adică fără vreo cauză anume; căci şi doctorii spun ca supărările pot veni de multe ori şi de la construcţia stomacului. Sau poate nu ni se întâmplă şi nouă de a ne întrista, de a ne mâhni şi să nu ştim cauza mâhnirii?
Într -un cuvânt, nu se poate găsi cineva fără de supărare, şi dacă poate nu are atâta pricină de supărare ca noi, totuşi fiecare are pe atât pe cât şi-o închipuie. Pe cineva îl supără mai mult cele ale sale decât cele ale aproapelui. Precum cei ce suferă din cauza unor membre ale trupului cred că ei îi covârşesc cu durerile pe cei din jur — căci şi cel bolnav de ochi nu-şi poate închipui vreo altă boală mai rea decât a sa, şi iarăşi cel ce suferă de stomac zice că boala aceasta este mai grea decât toate bolile, şi, în fine, fiecare crede că boala ce-l stăpâneşte este mai greu de vindecat decât toate celelalte boli — tot aşa se petrece şi cu întristarea, căci aceea pe care o are cineva o consideră drept cea mai dureroasă, lucru pe care îl judecă din propria experienţă.
De pildă, cel ce nu are copii, nimic nu consideră atât de dureros, ca lipsa de copii, pe când cel ce are mulţi copii şi este sărac, nimic nu învinovăţeşte atât de mult ca facerea de copii mulţi, iar cel ce are numai unul, nu-şi poate închipui ceva mai rău, ca a avea numai un copil. Căci de aici, zice, copilul devine leneş, iar pe tatăl său îl aduce în supărare — fiindu-i pururea prea iubit — nevrând a se îndrepta. Cel ce are femeie frumoasă, iarăşi nimic nu crede a fi mai rău decât a avea cineva femeie frumoasă, fiindcă faptul acesta este încărcat de bănuieli şi de zavistii. Iar cel ce are femeie urâtă, nu-şi poate închipui ceva mai rău decât a avea femeie urâtă, fiindcă faptul acesta este încărcat de dezgust.
Cel fără nici o ocupaţie zice că nimic nu este mai netrebnic şi mai de dispreţuit ca viaţa aceasta. Ostaşul spune că nimic nu este mai greu şi mai primejdios ca oştirea, şi că mult mai bine este a mânca cineva pâine cu apă, decât a suferi atâtea greutăţi. Cel ce este în stăpânire zice că nimic nu este mai obositor ca a se ocupa cineva cu trebuinţele altora, în timp ce acela care e stăpânit zice că nimic nu este mai înjositor ca a fi cineva sub puterea altuia. Cel însurat zice că nici un rău nu poate fi mai mare decât a avea cineva grijă de femeie, pe când cel neînsurat spune că nimic nu este mai fără libertate ca a fi neînsurat şi a se vedea fără casă şi fără odihnă. Neguţătorul fericeşte siguranţa lucrătorului de pământ, în timp ce acesta îl fericeşte pe neguţător pentru bogăţia sa.
În fine, neamul nostru omenesc este întru totul nemulţumit şi veşnic cârtitor asupra soartei sale, şi posomorât. Când unul îi osândeşte şi îi pune pe toţi oamenii în aceeaşi cumpănă, atunci zice în general: „Bietul om este un animal nenorocit şi încărcat cu multe greutăţi”, numind astfel întreaga natură umană. Câţi nu admiră bătrâneţea? Câţi nu fericesc tinereţea? Tot aşa şi în vârstele omeneşti mare este tristeţea şi necazul. Când de pildă, ne vedem acuzaţi pentru vârstă, zicem: de ce nu suntem bătrâni? Iar când ne înălbeşte părul, spunem: unde este tinereţea? Şi, într-un cuvânt, avem mii de motive spre a fi scârbiţi şi întristaţi. Dar pentru scăparea din această anomalie nu este decât o singură cale: aceea a virtuţii, deşi chiar şi aceasta are necazurile şi nemulţumirile sale, însă, la drept vorbind, acele necazuri nu sunt fără de folos, ci au cu ele o mare folosinţă şi un mare câştig.
Căci, dacă cineva a păcătuit şi pe urmă prin întristare s-a umilit, s-a curăţit de păcat; sau de a compătimit cu fratele căzut în greşeală, şi atunci iarăşi are nu o mică plată. Căci a compătimi cu cei ce sunt în nenorociri, aceasta ne dă multă îndrăzneală fată de Dumnezeu. Gândeşte-te la cele ce Scriptura filosofează despre Iov, ascultă-l apoi şi pe Pavel, care spune: „Plângeţi cu cei ce plâng… lăsaţi-vă duşi spre cele smerite” (Romani 12, 15, 16), fiindcă împărtăşirea de nenorocirile celor întristaţi obişnuieşte a uşura greutatea cea mare a tristeţii.
Precum se întâmplă şi cu greutatea, că, dacă cineva susţine, uşurează povara celui ce o duce, tot aşa şi cu celelalte toate.
Atunci când cineva dintre ai noştri moare, mulţi sunt cei care stau pe lângă noi, mulţi care ne mângâie — ba de multe ori chiar şi pe un măgar căzut îl ridicăm —, în timp ce sufletele cele căzute ale fraţilor noştri le trecem cu vederea mai mult decât pe un măgar.
Dacă îl vedem intrând fără sfială în crâşmă, noi nu-l oprim, iar de-l vedem beat, nu îl împiedicăm — sau de face orice faptă absurdă —, ci încă ne purtăm bine cu ei.
De aceea zicea Pavel: „Nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac”. (Romani 1, 32) Ba încă mulţi fac şi societăţi de beţie şi de băutură. Fă, omule, societăţi pentru a depărta mania (nebunia) beţiei, iar ospeţele sau mesele tale fă-le pentru cei legaţi, pentru cei ce sunt în necazuri. Aşa ceva a poruncit Pavel şi corintenilor, zicând: „ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni”. (I Corinteni 16, 2)
Acum, pentru petreceri şi desfătări toate le facem, şi masă comună, şi pat comun, şi vin comun, şi cheltuială comună, însă milostenie nimeni n-a făcut în comun. Astfel erau cele ale dragostei pe timpul apostolilor, când toate averile se puneau la mijloc. Dar eu nu poruncesc a le pune pe toate, ci o parte din ele, după cum şi Pavel zice: „Fiecare din voi, într-una din sâmbete, să pună de la sine ce se va îndura”, adică, strângând ca o dare oarecare pentru cele şapte zile şi depozitând-o, ca astfel să avem de unde face milostenie, fie mare, fie mică. „Să nu te înfăţişezi înaintea Mea cu mâna goală (deşert)” (Ieşirea 23, 15), zice Moise, şi băgaţi de seamă că el spunea acestea iudeilor.
Dar cu cât mai vârtos nu ni s-ar putea spune nouă! De aceea stau săracii înaintea uşilor bisericii, ca astfel nimeni să nu intre înaintea Domnului deşert, ca să intre o dată cu milostenia.
Intri ca să fii miluit; miluieşte tu mai întâi.
Cel ce vine după aceea, trebuie să dea mai mult; căci, când începem noi, cel de-al doilea dă mai mult. Fă-ţi mai întâi datornic pe Dumnezeu, şi după aceea cere şi tu; împrumută-L, şi după aceea cere, ca să iei înapoi împrumutul cu procente. Dumnezeu o voieşte aceasta şi nu se dă în lături.
Dacă tu ceri împreună cu milostenia, vei dobândi; dacă vei cere, zic, astfel, vei primi şi procente. Aşa, vă rog, să faceţi.
Nu prin ridicarea mâinilor suntem auziţi. Întinde-ţi mâinile tale nu spre cer, ci spre mâinile săracilor.
De vei întinde mâna ta în mâinile săracilor, vei atinge cu ea bolta cerului, şi Cel ce sade acolo va primi milostenia ta; iar de ai întins-o rară roadă, nimic n-ai câştigat.
Căci spune-mi, te rog: dacă împăratul s-ar apropia de tine cu porfira pe trup şi ar cere ceva de la tine, oare n-ai da cu plăcere tot ce ai? Nu prin întinderea mâinilor suntem auziţi, nici în mulţimea vorbelor, ci în fapte, căci ascultă pe prorocul, care zice: „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult” (Isaia 1, 15), căci trebuie a tăcea şi nici măcar de a căuta spre cer, cerând milă — pe când cel ce are curaj, multe spune.
Dar ce spune Scriptura? „Ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Isaia 1, 17) Astfel vom putea fi auziţi, chiar de am avea mâinile în jos, chiar de n-am grăi nimic, chiar de n-am cere. Acestea deci să le facem, ca să ne învrednicim de bunurile făgăduite nouă, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
SFATURI UTILE 18 Decembrie
REŢETE PENTRU SĂRBĂTORI
Curcan fript
Se curăţă curcanul şi se spală în mai multe ape.
Se scurge bine şi se sărează, apoi se lasă să stea o oră.
De obicei se taie vârful aripilor şi picioarele, din care se pregătesc împreună cu celălalte măruntaie, piftii sau altă mâncare.
Se aşază într-o tavă potrivită ca mărime, cu 2-3 linguri de apă şi se dă la cuptor.
Se unge mereu cu sosul din tavă.
La început se lasă focul mai mic, ca să se frăgezească cu încetul, apoi se iuţeşte focul, iar curcanul se unge cu puţin ulei amestecat cu rom, sau numai cu untură, ca să se rumenească.
Cu jumătate de oră înainte de a fi gata nu se mai unge deloc.
Un curcan potrivit de mare se ţine cam 2 ore şi jumătate la cuptor.
Curcanul fript se scoate pe un fund de lemn şi se taie. Se desprinde piciorul şi aripa de la încheietură, iar pieptul se taie în felii subţiri şi anume, puţin oblice pe coşul pieptului.
Se aşază pe platou.
Se scurge grăsimea din tavă, se adaugă puţină apă, se dă un clocot, se strecoară şi se pune într-o sosieră.
Friptura poate fi servită caldă sau rece.
Salată de Boeuf
· 1 kg cartofi
· 250 g carne de vită
· 300 g morcovi
· 300 g castraveţi muraţi
· 350 g mazăre verde – conservă
· 2 ouă
· 300 g gogoşari în oţet
· 300 g ulei
· 2 g sare de lămâie
· 2 g piper
· 40 g muştar
· Sare
Carnea se fierbe în apă cu sare.
Îndată ce carnea este fiartă se lasă să se răcească şi se taie în cuburi.
Cartofii se fierb în coajă, se curăţă şi se taie cubuleţe.
Morcovii se fierb separat şi se taie cubuleţe.
Castraveţii se curăţă de coajă, se taie ştraifuri, se scot seminţele şi apoi se taie feliuţe.
Mazărea se scurge de zeamă şi se trece printr-un jet de apă rece.
Gogoşarii se taie cubuleţe.
Se separă gălbenuşurile de albuşuri.
Se pun gălbenuşurile într-un castron, se adaugă puţină apă şi puţină sare, apoi se pune puţin ulei şi se amestecă cu o lingură de lemn.
Se pune castronul la frigider pentru 20-30 minute, apoi se reia amestecarea până ce se înglobează tot uleiul.
Se acreşte maioneza cu puţină sare de lămâie dizolvată în puţină apă şi se potriveşte gustul cu sare şi piper.
În cazul în care maioneza s-a tăiat, se pune în alt castron puţină maioneză tăiată, se adaugă puţină apă şi se amestecă din nou, adăugându-se câte puţin din maioneza tăiată până la epuizarea ei.
Dacă maioneza se taie din nou, atunci se pune într-un castron un gălbenuş cu puţină apă rece, se amestecă cu puţină maioneză tăiată, se lasă să stea la rece şi apoi se continuă amestecarea şi încorporarea maionezei tăiate până ce toată maioneza a fost refăcută.
Se amestecă carnea, legumele şi muştarul cu două treimi din cantitatea de maioneză, se anjează salata pe un platou şi se decorează cu restul de maioneză.
Peste maioneză se pot face ornamente florale din fâşii de gogoşari şi de albuşuri de ou.
Se mai poate orna şi cu măsline umplute şi frunze de pătrunjel verde.
Maioneza se poate pregăti şi cu ajutorul mixerului.
Muşchi de porc împănat cu cârnaţi şi costiţă
· 750 g muşchi de porc
· 175 g cârnaţi olteneşti
· 75 g costiţă afumată
· 25 g untură
· 200 ml supă de oase
· 1 g piper
· Sare
Muşchiul de porc se înţeapă cu un cuţit de tranşat cu lama îngustă şi se împănează cu cârnaţi olteneşti şi costiţă tăiată ştraifuri.
Se sărează muşchiul şi se prăjeşte pe toate părţile în untură fierbinte circa 20 minute.
Se adaugă supa de oase şi se fierbe înăbuşit o jumătate de oră, apoi se ridică capacul şi se mai fierbe câteva minute ca să scadă sosul.
Când este gata se taie felii şi se serveşte cu garnituri de legume şi salată.
Vom continua reţetele pentru sărbători
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu