MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MIERCURI 1 IANUARIE 2020
PARTEA A DOUA

LA MULȚI ANI 2020!

LA MULȚI ANI, Vasile și Vasilica!

Ianuarie sau Gerar

Ianuarie sau Ienaiu este prima lună a anului în calendarul Gregorian și una dintre cele șapte luni gregoriene cu o durată de 31 de zile. Ianuarie începe (astrologic) cu soarele în semnul Capricornului și sfârșește în semnul Vărsătorului. Din punct de vedere astronomic, luna ianuarie începe cu soarele în constelația Săgetătorului și se sfârșește cu soarele în constelația Capricornului. Numele lunii ianuarie (latină: Ianuaris) vine de la zeul Ianus din mitologia romană, zeu cu două fețe: una orientată spre anul care se încheie și alta spre anul care vine.

Luna Ianuarie a fost introdusă în calendarul roman în jurul anului 700 î.Hr. Până atunci anul avea doar zece luni (304 zile). Grecii numeau luna ianuarie Camelion. În România, luna ianuarie, popular, se numește Gerar. Sărbătorile din luna ianuarie cuprind obiceiuri și practici specifice începutului de an prin care oamenii speră să obțină, prin diferite practici magice, prosperitate, sănătate, liniște și pace. Ianuarie începe cu aceeași zi a săptămânii ca și Octombrie într-un an obișnuit și ca Aprilie și Iulie într-un an bisect. I.L.Caragiale spunea despre luna ianuarie Frigul pentru cei fără paltoane e cu 15 grade mai mare decât pentru cei împaltonați.

RELIGIE ORTODOXĂ 1 Ianuarie

(+) Tăierea împrejur cea după trup a Domnului; +) Sf Ier Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei și mama sa, Sf Emilia (Anul Nou: Tedeum); Harți

(+) Tăierea împrejur cea după trup a Domnului

Biserica sărbătorește, astăzi, 1 ianuarie, la opt zile de la Nașterea Domnului, Tăierea împrejur cea după trup a Mântuitorului Hristos.

Sinaxarul acestei zile amintește că: „De la Sfinții Părinți am luat obiceiul să sărbătorim, după încheierea anului calendaristic, Tăierea împrejur cea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Domnul a primit aceasta, ca să înlăture rânduiala Legii Vechi și să pună în loc tăierea împrejur cea după Duh cea nefăcută de mână. Deci, sărbătorim această zi ca pe un praznic împărătesc. Căci Domnul, după cum ne-a cinstit pe noi, luând trup omenesc, întru totul asemenea nouă, afară de păcat, tot așa a binevoit să primească și tăierea împrejur. Întâi, ca să astupe gurile ereticilor care îndrăznesc a zice că Domnul n-a luat trup, ci că S-a născut ca o nălucire. Dar dacă n-ar fi luat trup, cum S-ar fi tăiat împrejur? Și al doilea ca să astupe gurile iudeilor celor neînțelegători, care îl cleveteau că nu păzește sâmbăta și că strică Legea. Pentru aceasta, după opt zile de la nașterea Lui cea sfântă din Fecioară, a binevoit să fie adus de Maica Sa și de Iosif, în locul unde, după obicei, iudeii se tăiau împrejur. Și a fost tăiat împrejur; și I s-a dat numele Iisus, nume adus din cer de îngerul Gavriil, mai înainte de zămislirea Lui în pântecele Fecioarei. Și iarăși întorcându-Se Domnul cu părinții Săi acasă, a viețuit omenește, crescând cu anii, cu Înțelepciunea și cu harul, pentru mântuirea noastră”.

Hristos a fost tăiat împrejur în a opta zi de la naștere și această tăiere împrejur era simbolul credincioșiei, al alegerii și al binecuvântării pentru evrei, o binecuvântare specială pentru poporul ales din partea lui Dumnezeu și un semn de fidelitate, de jertfelnicie pentru a împlini voia lui Dumnezeu și a nu mai trăi după voia instinctelor, ci după voia Duhului. De aceea, Sfântul Apostol Pavel arată că în Iisus Hristos s-a schimbat tăierea împrejur cea trupească într-o tăiere împrejur duhovnicească, ce începe prin botezul în moartea și învierea lui Hristos. Tăierea împrejur cea duhovnicească, nu cea trupească, contează acum. Hristos a făcut-o pentru a arăta că S-a născut sub Lege, că respectă Legea, dar apoi o desăvârșește prin învățătura și lucrările Sale sfințitoare, minunate.

Sf Ier Vasile cel Mare

Biserica noastră îl sărbătorește astăzi, 1 ianuarie, și pe Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscop în Cezareea Capadociei. Acest sfânt este sărbătorit și în ziua de 30 ianuarie, împreună cu Sfântul Ioan Hrisostom și Sfântul Grigorie Teologul.

S-a născut în jurul anilor 329-330, în Cezareea Capadociei. Părinții Sfântului Vasile erau mari proprietari de pământuri. Îmbrățișaseră de timpuriu creștinismul, îl cunoscuseră bine pe Sfântul Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareii, și, întâi de toate, înduraseră cu o răbdare neclintită persecuția de sub împăratul roman Maximian, la anul 311. Sf. Vasile era unul din cei 10 frați, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta; cinci vor fi monahi: cei trei dinainte, plus Naucratios și Macrina cea tânără; vor fi șase sfinți în familia mare: Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfânta Emilia (mama lui), Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru și Sfânta Macrina cea Tânără. Bunica Macrina a crescut pe copii în duh creștin, împreună cu mama lor, Emilia, și sora lor, Macrina cea Tânără.

A crescut sub înrâurirea bunicii sale, Macrina (cea Batrâna), care fusese ucenica Sfântului Grigorie Taumaturgul. Ea a stat în permanenta lângă Vasile si Macrina (cea Tânara) împărtășindu-le acestora învățătura duhovnicească izvorâtă din bogata sa experiență de viață.

Primele lecții de retorica le-a primit de la tatăl sau Vasile, el însuși retor în Cezareea Capadociei. Tatăl, cu ajutorul Emiliei și al bătrânei Macrina, l-a îndrumat pe tânărul Vasile spre doua căi: educația si nevoința pentru virtute.

În anul 342 va ajunge sa învețe la Cezareea Palestinei alături de Sfântul Grigorie Teologul, cel care mai târziu îi va fi prieten apropiat. După terminarea studiile din Cezareea în anul 347, Vasile a fost trimis, datorita bogatele cunoștințe pe care le avea precum și istețimii sale, să studieze la cele mai alese scoli ale timpului din Constantinopol si Atena, unde a avut dascăli renumiți, precum învățatul Libaniu. Din Constantinopol, Sfântul Vasile cel Mare a plecat la Atena (351) unde a devenit bun prieten cu Sfântul Grigorie Teologul pe care-l cunoscuse la scoala din Cezareea Palestinei.

În anul 355, Sfântul Vasile cel Mare părăsește Atena și se întoarce în patria natala, nemaigăsindu-l în viață pe tatăl sau. La rugamintea capadocienilor el suplineste catedra de retorica a tatalui sau. Pentru a lua pulsul vieții monahale din vremea sa, Sfântul Vasile cel Mare a făcut dese incursiuni în Mesopotamia, Siria, Palestina si Egipt. Întorcându-se din calatorie, a vazut cum calugarii care vietuiau în singuratate, în pustiul Cezareei, erau mai de graba singurateci decât retrasi. El a fost cel care i-a adunat pe acestia în locuri organizate, stabilind astfel o oarecare rânduiala. Nu dupa mult timp, în jurul sau s-au adunat multime de ucenici, punându-se astfel temeliile primei comunitati cenobitice în 358, pe malul râului Isis, lânga Neocezareea. Aici este vizitat de bunul sa prieten Sfântul Grigorie si împreuna redacteaza Filocalia, o colectie de texte din scrierile lui Origen. Tot acum sfântul concepe Regulile monahale mari si mici. Sfântul Vasile cel Mare a fost si ramâne unul dintre marii parinti ai monahismului de tip chinovial. În anul 364, Sfântul Vasile cel Mare a primit harul preotiei, fiind hirotonit de episcopul Eusebiu de Cezareea. A fost ales episcop al comunitatii din Cezareea Capadociei si exarh al Pontului, pastorind noua ani: din 370 si pâna în 379, când trece la Domnul pe data de 1 ianuarie.

Sf Emilia, mama Sf Ier Vasile cel Mare

În prima zi a anului, când Biserica prăznuieşte pe marele ierarh al Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare, este pomenită în fiecare an, aproape neştiut de mulţi dintre noi, maica sa, Sfânta Emilia, al cărei nume se tâlcuieşte „gingăşie”.

Aceasta, încă din pruncie era deosebit de virtuoasă dorind a petrece restul vieţii sale în feciorie. Deşi orfană, pentru aleasa ei frumuseţe mulţi doreau a o avea soţie, însă dânsa rămânea neînduplecată. Însă începând a se teme că de nu se va căsători va ajunge pradă silniciei vreunuia dintre cei ce o doreau de soţie, se căsători  cu înţeleptul şi bunul Vasile care era vestit dascăl de retorică şi, mai presus de toate, creştin evlavios.

Dumnezeu binecuvântă această familie cu roadă bogată, căci alături de părinţi, Sfinţii Emilia şi Vasile, cinstiţi de Biserică, din cei 10 prunci ai lor, fură slăviţi cu sfinţii

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Anul Nou: Tedeum

În noaptea dintre ani, în toate lăcaşurile de rugăciune ale Bisericii Ortodoxe Române se va săvârşi o slujbă de mulţumire şi de binecuvântare a începutului noului an calendaristic. Broşura cu această slujbă a fost tipărită de Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă şi se găseşte în magazinele de cărţi şi obiecte bisericeşti ale Arhiepiscopiei Bucureştilor şi Patriarhiei Române.

Intrarea într-un an nou constituie un moment de referinţă în viaţa societăţii. Credincioşii au dorit să solemnizeze acest moment prin rugăciune particulară şi publică. Biserica a făcut acest lucru în vechime prin adoptarea sărbătorii laice a indictionului, care avea loc la 23 septembrie, apoi la 1 septembrie, dată pentru care s-a şi alcătuit o slujbă bisericească completă.

Odată cu adoptarea zilei de 1 ianuarie ca început al anului civil, s-a simţit nevoia alcătuirii unei noi rânduieli de slujbă. S-a preluat slujba Te Deum-ului care se poate oficia şi la 1 septembrie, dar locul acesteia s-a stabilit după săvârşirea Sfintei Liturghii. Pentru momentul efectiv al trecerii dintre ani, la miezul nopţii, unii preoţi au folosit anumite rugăciuni, alţii altele, mai ales începând din anul 2001, când Patriarhia Română, la intrarea în mileniul III, a recomandat preoţilor să facă rugăciuni la miezul nopţii. Unii au săvârşit Te Deum-ul, alţii au făcut rânduiala Privegherii, dar la Catedrala patriarhală din Bucureşti s-a oficiat slujba Acatistului Domnului nostru Iisus Hristos.

Pentru a se uniformiza diversele practici şi pentru a nu muta slujba Te Deum-ului din locul consacrat ei, anume după Sfânta Liturghie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în şedinţa din 17 februarie 2011, ca în noaptea trecerii dintre ani să se săvârşească Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, însoţit de rugăciuni de mulţumire pentru binefacerile primite în anul ce a trecut şi de rugăciuni la intrarea în noul an. Această rânduială urmează a fi oficiată atât în catedrale şi parohii, cât şi în mănăstiri. Alegerea Acatistului Mântuitorului nu este nicidecum întâmplătoare.

Ea urmează practica menţionată deja a Catedralei patriarhale şi se înscrie în caracterul festiv al acestei zile de praznic împărătesc, în care ne amintim de momentul când Fiul lui Dumnezeu, făcut om, a primit numele de Iisus. Tocmai acest nume stă în centrul Acatistului, nume care înseamnă, în limba ebraică, “Dumnezeu mântuieşte”. Sfinţii Părinţi recenţi ai Bisericii, precum Sfinţii Ignatie al Stavropolei şi Teofan de Tambov, recomandă citirea Acatistului Mântuitorului ca pregătire sufletească pentru rostirea rugăciunii minţii, rugăciune care are în centrul ei numele Domnului Iisus Hristos. În cadrul “Slujbei ce se săvârşeşte în noaptea trecerii dintre ani”, care a fost publicată anul acesta de Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, la sfârşitul condacelor şi icoaselor s-au aşezat patru rugăciuni: Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul către Mântuitorul (a Acatistului), Rugăciunea de mulţumire şi două rugăciuni de intrare în noul an, una din tradiţia liturgică română şi slavă (cea de la Te Deum) şi alta din tradiţia greacă, recent tradusă în limba română.

Această slujbă constituie, deci, un bun prilej de a solemniza în cultul public momentul trecerii dintre ani, de a mulţumi Preasfintei Treimi pentru binefacerile primite, de a cere binecuvântarea anului care începe şi de a aprofunda înţelesurile praznicului împărătesc de la 1 ianuarie, prin chemarea mântuitorului nume al Domnului nostru Iisus Hristos, Creatorul lumii şi Stăpânul veacurilor.

VA URMA