MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
DUMINICĂ 19 IANUARIE 2020
PARTEA A TREIA - ARTE; GLUME; SFATURI UTILE
DUMINICĂ 19 IANUARIE 2020
PARTEA A TREIA - ARTE; GLUME; SFATURI UTILE
Bună dimineața, prieteni!
Pentru că sunt în continuare restricționat pe Facebook puteți găsi aceste materiale în grupurile tematice pe care le administrez și pe pagina mea: dicuoctavian.blogspot.com.
Tatăl meu, Dicu Iancu ar fi împlinit astăzi 108 ani! Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Pentru că sunt în continuare restricționat pe Facebook puteți găsi aceste materiale în grupurile tematice pe care le administrez și pe pagina mea: dicuoctavian.blogspot.com.
Tatăl meu, Dicu Iancu ar fi împlinit astăzi 108 ani! Dumnezeu să-l odihnească în pace!
ARTE 19 Ianuarie
INVITAȚIE LA OPERĂ 19 Ianuarie
Il Trovatore
MADAMA BUTTERFLY Puccini – Royal Swedish Opera
MUZICĂ 19 Ianuarie
Boris Blacher
Ludovic Bacs
Constantin Drăghici
Janis Joplin
JANIS JOPLIN: Greatest Hits
Dolly Parton
Deep Purple
The Very Best of Deep Purple
Robert Palmer
C.C. Nottara, compozitor şi violonist
C.C. Nottara - Siciliana
Elly Roman
1. Cristian Vasile - Tu nu știi să iubești:
2. Viorica Vrioni - Tangoul nopţii (1935):
3. Cristian Vasile – Mereu:
4. Cristian Vasile – Ilona:
5. Cristian Vasile – Nușa:
6. Cristian Vasile - Aș vrea:
7. Jean Moscopol - O carmela Mea:
8. Cristian Vasile - Vreau o singură stea (1933):
9. Jean Moscopol - Dorința mea:
10. Gigi Marga - Ada-Kaleh:
11. Aurelian Andreescu - În tot ce e frumos pe lume:
12. Puiu Nastase - Te rog, ai rabdare cu mine...:
13. Aurelian Andreescu - Panselute Albastrele (1966):
14. Ilinca Cerbacev - Cintec Simplu (1966):
15. Constantin Florescu - Mi-e dor de acasă:
16. Doina Badea - Ploua (1966):
17. Ilinca Cerbacev - Nu mai plînge florile iubirii:
18. Ochii care nu se vad se uita, FOXTROT, Out of sight, out of mind, 1930s:
Murat Nasyrov, cintaret, compozitor
Murat Nasyrov
The Song is You Golden String Play GMB
POEZIE 19 Ianuarie
Alecu Donici
Biografie
Nastere: 19 ianuarie 1806, Bezin, azi Donici, Orhei
Deces: 21 ianuarie 1865, Iași
Alecu Donici (Alexandru Donici) a fost un poet fabulist basarabean.
Era inspirat de fabulele lui La Fontaine și Krilov. In 1835 este evidențiat ca traducator in revista moscovita Teleskop, traducand fabule de Pușkin și Krilov. In cooperare cu Constantin Negruzzi traduce și publica “Satire și alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir, traduce poemul lui Pușkin “Țiganii”(1837) și alte creații ale clasicilor literaturii universale.
OPERA:
Fabule, pref. de C. Negruzzi, Bucuresti, f.a.:
Povestea fabulei, pref. de C. Negruzzi, f.a.;
Fabule, Chisinau, 1936; Fabule, Bucuresti, 1936;
Fabule, Iasi, 1840 (ed. II, 1842);
Fabule, ed. ingrijita de V. Ciobanii, pref. de E. Boldan, Bucuresti, 1952 (ed. II. 1956; ed. in, 1958).
Traduceri:
A. S. Puskin, Tiganii, Bucuresti, 1837;
Satire si alte poetice compuneri de printul Antioh Cantemir, in colaborare cu C. Negruzzi, Iasi, 1844 (ed. II, 1858).
Deces: 21 ianuarie 1865, Iași
Alecu Donici (Alexandru Donici) a fost un poet fabulist basarabean.
Era inspirat de fabulele lui La Fontaine și Krilov. In 1835 este evidențiat ca traducator in revista moscovita Teleskop, traducand fabule de Pușkin și Krilov. In cooperare cu Constantin Negruzzi traduce și publica “Satire și alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir, traduce poemul lui Pușkin “Țiganii”(1837) și alte creații ale clasicilor literaturii universale.
OPERA:
Fabule, pref. de C. Negruzzi, Bucuresti, f.a.:
Povestea fabulei, pref. de C. Negruzzi, f.a.;
Fabule, Chisinau, 1936; Fabule, Bucuresti, 1936;
Fabule, Iasi, 1840 (ed. II, 1842);
Fabule, ed. ingrijita de V. Ciobanii, pref. de E. Boldan, Bucuresti, 1952 (ed. II. 1956; ed. in, 1958).
Traduceri:
A. S. Puskin, Tiganii, Bucuresti, 1837;
Satire si alte poetice compuneri de printul Antioh Cantemir, in colaborare cu C. Negruzzi, Iasi, 1844 (ed. II, 1858).
Înţeleptul şi magnatul
Un înţelept odată şedea cu un magnat
La sfat.
— Tu, care cunoşti lumea
Şi-n inime citeşti,
Te rog să-mi lămureşti
De ce-n societăţi alese mai anume,
Nici prinzi de veste când cu oameni te trezeşti
Nepotriviţi şi seci?
Aşa pe înţelept magnatul întrebă,
Iar el răspuns îi dă:
— Societăţile au soartă potrivită
Cu o bina din nou mai mult de lemn zidită.
Spre pildă, eu acum o casă mi-am făcut
Şi nici nu m-am mutat,
Iar greierii de mult
În ea s-au aşezat.
Cercând cu scumpătate
A fabulei sujet,
Găseşti c-avea dreptate
Acel om înţelept.
Şi cum să se numească
Gurliii mădulari,
Ce nu ştiu să vorbească
În societăţi mari,
Dar, prin a lor strigare,
Împiedică pe alţi,
Mai ispitiţi bărbaţi,
Să facă vro lucrare?
Racul, Broasca Si Stiuca
Racul, broasca şi o ştiucă
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Şi la el toţi se înhamă:
Trag, întind, dar iau de samă
Că sacul stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Ştiuca foarte se izbea
Şi nimic nu isprăvea.
Nu ştiu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-a tras,
Ci tot pe loc a rămas.
Aşa-i şi la omenire,
Când în obşte nu-i unire:
Nici o treabă nu se face
Cu izbânda şi cu pace.
Musca
De la arat un plug
Venea încet spre casa
Si, la un bou pe jug,
O musca se-asezase.
Iar ei, spre-ntâmpinare,
O alta musca-n zbor
Îi face întrebare:
— De unde, draga sor’?
— Si mai întrebi de unde!
Ei musca îi raspunde
C-un aer suparat.
Au nu pricepi ce facem?
Nu vezi ca noi ne-ntoarcem
Din câmp, de la arat!
Spre lauda desarta
Multi zic: noi am lucrat,
Când ei lucreaza-n fapta,
Ca musca la arat.
Artur Enăşescu
Biografie
Artur Enasescu a trecut prin viata atat de umil incat nici macar locul de nastere nu-i este cunoscut. Dupa unele opinii este vorba despre Burdujeni; conform altora, de Botosani. Se pare ca tatal i-a fost un oficiant P.T.T., Alexandru, dupa numele de botez, devenit 'conu' Alecu' (ca si Alexandru Paleologu) odata cu inaintarea in varsta si in ierarhia postelor (seful oficiului din Botosani). Viitorul poet era var cu viitorul actor Ion Manu.
Scoala nu prea l-a atras, ducandu-se la cursuri pe apucate, neimpins din urma de mama naturala, aceasta decedand. Artur era rebel la constrangeri de orice fel. A urmat si doi-trei ani la liceul National din Iasi. Bacalaureatul l-a luat cu mari intarzieri, in 1913, dupa ce a plecat la Paris (1911-1912), pasa-mi-te pentru studii superioare, unde, totusi, dupa parerea lui Tudor Vianu, care-l pretuia deosebit de mult, a audiat niscaiva cursuri de filosofie. Ii placea eleganta vestimentara, adora florile si femeile.
Daca informatia lui Mihail Straje este exacta, a debutat in numarul 8, anul IV, din 25 august 1910, al "Convorbirilor Critice".
Cu ajutorul unui unchi, politician conservator, mosierul Victor Miclescu, in 1914 il gasim pe Artur Enasescu redactor la "Epoca". Tot in acel an debuteaza cu sonete si in "Convorbiri Literare".
Este considerat ca preluand locul de poet filosof, lasat liber succesiv de catre Mihai Eminescu, D. Nanu si Panait Cerna, toti decedati. Alaturi de articole politice ("Politica si Cultura"; "Emanciparea politica a femeii"; "Carturarii in politica"; "Este razboiul un factor de purificare morala?"), a semnat si o ampla recenzie asupra debutului literar al lui Lucian Blaga sau articolele: "Intelectualismul lui Alex. Vlahuta" si: "D-l Iorga si nationalistii". Deosebit admirat de criticul Perpessicius, publica in "Universul literar"; colaboreaza la "Rampa", "Propilee literare", Familia".
Scoala nu prea l-a atras, ducandu-se la cursuri pe apucate, neimpins din urma de mama naturala, aceasta decedand. Artur era rebel la constrangeri de orice fel. A urmat si doi-trei ani la liceul National din Iasi. Bacalaureatul l-a luat cu mari intarzieri, in 1913, dupa ce a plecat la Paris (1911-1912), pasa-mi-te pentru studii superioare, unde, totusi, dupa parerea lui Tudor Vianu, care-l pretuia deosebit de mult, a audiat niscaiva cursuri de filosofie. Ii placea eleganta vestimentara, adora florile si femeile.
Daca informatia lui Mihail Straje este exacta, a debutat in numarul 8, anul IV, din 25 august 1910, al "Convorbirilor Critice".
Cu ajutorul unui unchi, politician conservator, mosierul Victor Miclescu, in 1914 il gasim pe Artur Enasescu redactor la "Epoca". Tot in acel an debuteaza cu sonete si in "Convorbiri Literare".
Este considerat ca preluand locul de poet filosof, lasat liber succesiv de catre Mihai Eminescu, D. Nanu si Panait Cerna, toti decedati. Alaturi de articole politice ("Politica si Cultura"; "Emanciparea politica a femeii"; "Carturarii in politica"; "Este razboiul un factor de purificare morala?"), a semnat si o ampla recenzie asupra debutului literar al lui Lucian Blaga sau articolele: "Intelectualismul lui Alex. Vlahuta" si: "D-l Iorga si nationalistii". Deosebit admirat de criticul Perpessicius, publica in "Universul literar"; colaboreaza la "Rampa", "Propilee literare", Familia".
Inima ! de-ai vrut Sa ma nasti artist. Cum nu te-a durul. Inima, de-ai vrut ?
Din tot ceea ce Artur Enasescu a smuls inimii si visului sau, dind ofranda oamenilor si liricii romanesti, azi se cunosc doar versurile din Tiganca :
E Rita, fecioara cu ochii sprintari,
Cu sini ca de piatra, Nascuta-n alaiul a zece cobzari,
Regina pe satra.
Zglobie ca fulgul, cutreiera vai
Si negre poiene, Iar ochii ei tineri ii joaca-n vapai
pe umede gene
Usor se mladie, roteste pe loc,
Dind chiot salbatec Si pare piciorul ei sprinten in joc
Atins de jaratec
Dar citi oare mai stiu ca aceasta tulburatoare poezie, devenita romanta pe muzica lui Ionel Fernic, apartine celui ce a reintrupat, in ipostaze mai dramatice si mai umilitoare, destinul amar al lui Mihai Eminescu ? Si daca unii au retinut ca acest admirabil si dinamic tablou al fermecatoarei si patimasei Carmen moldo-valahe, "regina pe satra", a izvojrit din penelul lui Artur Enasescu, totusi citi din ei isi mai amintesc de celelalte versuri ale lui ? Asupra acestora, colbul tacerii s-a asternut nestingherit, si pe nedrept. Dureroasa a fost existenta poetului, dureroasa este si uitarea care a invaluit manunchiul lui de poezii.
Legenda tesuta si intretinuta decenii in sir asupra existentei umane a lui Artur Enasescu - chinuita, sfirtecata, paradoxala si pentru unii, vai! "pitoreasca", in atmosfera contrastelor flagrante ale Bucurestiului din prima jumatate a acestui veac - a estompat, a anihilat vibratiile autentice ale versurilor sale, parte din ele reunite in volumul Pe ginduri din 1920, multe ramase risipite prin revistele literare ale vremii. Pina si G. Calinescu 1-a uitat, nementionindu-1 nici macar in cohorta stihuitorilor de-o clipa, la "bibliografie", in Istoria literaturii romane. Artur Enasescu a indurat, pina la supremul exod intimplat la inceputul lunii decembrie 1942T calvarul zguduitor al unei existente impinse pina dincolo de limitele omenesti posibile ale mizeriei fizice si morale.
S-a nascut prin 1888, pare-se la Botosani sau la Burdu-jeni, unde tatal sau, Alexandru Enacescu, era oficiant P.T.T. si avea in subordinele sale, atunci, pe viitorul scriitor C. Ig-natescu. Dupa ce absolva cursurile Liceului Laurian din Botosani, se indreapta spre Paris, prin 1912, unde audiaza cursuri de filozofie, asumindu-si ulterior titlul de doctor in aceasta stiinta. Debutul poetic si-1 face in revista Convorbiri critice, in numarul 8, din 25 august 1910. cu sonetul Amor. inccpind din 1914, dupa un stagiu de gazetarie la Epoca, devine colaborator asiduu la Convorbiri literare, publicind versuri, concomitent, si la revistele Vremuri noua si Solia. in timpul primului razboi mondial se afla pe linia intiia a frontului. Era insa, prin alcatuirea lui launtrica, prea putin sau de loc pregatit pentru incordari maxime. Tudor Vianu, care-i era prieten, isi amintea, mai tirziu : "L-am reintilnit pe Artur Enasescu, in primavara anului 1917 la Botosani,, orasul sau de bastina, revenit acolo ca elev al scolii pregatitoare de ofiteri de rezerva. intr-o duminica, l-am vizitat hr casele batrinesti ale parintilor si am schimbat gindurile noastre de atunci pe prispa, privind catre gradina cu flori. Dar am avut tot atunci, pentru intiia oara, impresia unei amenintari in preajma prietenului meu. Artur era iun elev absolut inadaptabil la rigorile regimului militar. Parasea frontul ratacind cu arma in mina prin fineturi si isi umplea cartusiera cu manuscrise. A trebuit sa repete stagiul pregatirii sale si a plecat ca simplu soldat, la unitatea lui, in fata inamicului" (Tudor Vianu : "Umbra poetului", in "Jurnal", E.P.L., 1961, p. 36). in timpul razboiului, Artur Enasescu continua sa scrie, poezia sa Balada crucii de mesteacan fiind datata "Oituz, iulie 1917", dar nu publica nimic. Abia dupa demobilizare, in 1918, colaboreaza mai intii la ziarul botosanean indrumarea, iajr din 1919 colaboreaza sustinut la Luceafarul, lucrind chiar in redactia revistei, mutata la Bucuresti. Pe linga versuri, in paginile acestei reviste de prestigiu semneaza felurite articole de orientare generala, eseuri, cronici literare si dramatice, revelindu-se ca un spirit lucid, stapin pe o bogata cultura, inzestrat cu finete si gust artistic, receptiv unor nobile idei de umanitate si progres. De pilda, scriind despre Patima rosie a lui Mihail Sorbul (Luceafarul nr. 18, 1919, p. 374), remarca, judicios, ca "psihologia infrigurata a acestei piese, acea nota izbutita de modernism pe care o introduce in literatura noastra dramatica, caracterele infatisate, care, cu tot exotismul lor, sint individualitati superioare ale unor tipuri concepute de autor, in sfirsit actiunea vie si colorata, dialogul sclipitor, toate acestea contribuie sa ridice lucrarea d-lui Sorbul deasupra unui vremelnic succes". Interesante sint si articolele in care Artur Eansescu isi exprima clar si categoric un punct de vedere in anumite probleme de ordin social-politic. Bunaoara, in articolul Politica si cultura (Luceafarul nr. 10, 15 mai 1919, p. 201), rcluind in alti termeni ideea maioresciana a formei fara fond, poetul scotea in evidenta discordanta care exista in acea vreme intre vorbele si faptele politicienilor, toate teoriile si promisiunile publice ale acestora raminind fara aplicare practica. "Daca adincim societatea romaneasca, - se spunea in articolul citat - observam acelasi contrast izbitor intre conceptia teoretica a ideilor cari se agita la suprafata si structura reala a acestei societati, ca si pe vremea cind il semnalase Maiorescu pentru prima data in studiile sale critice. Se pare ca un geniu rautacios, prezidind la actiunile noastre publice, desparte in chip ostentativ logica faptelor de aceea a ideilor, si aceasta cu deosebire in domeniul politic".
Demn de amintit e si articolul Este razboiul un factor de purificare morala? (Luceafarul, nr. 20-21, 1918, p. 438) in care, po lemizind cu cei ce considerau razboiul "ca un factor de regenerare sufleteasca, ca un fel de purgatoriu al neamurilor, menit sa exalte energiile unei rase si virtutile active ale indivizilor", Artur Enasescu afirma categoria : "Nimic mai fals decit aceste asertiuni !", argumentind apoi amplu, temeinic si convingator afirmatia sa.
Dupa ce Luceafarul isi inceteaza aparitia, Artur Enasescu reia activitatea publicistica, sporadic, la Convorbiri literare, apoi la Flacara, Steagul si Propilee literare. Cea mai fecunda activitate poetica o are insa in 1926, in Universul literar, condus atunci de Perpessicius. lin anul respectiv, poetul primeste premiul "Ion Pavelescu" al Societatii Scriitorilor Romani pentru cel mai bun sonet al anului - sonetul Afro-dita, in urma referatului calduros si elogios sustinut tot de Perpessicius, publicat apoi in Universul Literar din 6 martie
1927.
Drama infioratoare care va mistui apoi treptat mintea si trupul lui Antux Bnasesou incepe sa se faca simtita din acesti ani. Suflet extrem de sensibil, poetul nu are taria sa-si mentina echilibrul moral in fata greutatilor vietii, dezarmeaza si ingenuncheaza, ultragiat in frumusetea lui launtrica de realitatile unei societati adverse. Bolnav, istovit, cu mintea din ce in ce mai ratacita, ajunge o ruina umana, o intristatoare figura hieratica a dezmostenitilor vietii, prelun-gindu-si la nesfirsit suferinta. Asa cum Oscar Wilde agoniza pe malurile Senei, la hotarul dintre veacul trecut si cel prezent, urmarit, cu privirea compatimitoare, si de poetul nostru Dimitrie Anghel, tot astfel si Artur Enasescu isi purta pasii in vazul lumii, in Bucurestiul luxului si al opulentei, intre Capsa si fostul palat regal, imbracat literalmente in zdrente, cu chipul brazdat de suferinta, intinzind mina, cu groaznica umilinta, pentru un muc de tigare sau un gologan pentru o piine. in 1934, participind la un concurs organizat de revista Viata literara, isi trimite cartea de vizita unde, alaturi de titlul de doctor in filozofie, de laureat al premiului S.S.R. pentru sonet, adauga cu mina lui macinata de boala : "Actualmente fara domiciliu, bolnav, gol si flamind". Oficialitatea culturala a vremii privea cu o cinica indiferenta ia nenorocirea poetului. in tara sinecurelor, care era Romania de odinioara, unde toate vlastarele decrepite ale claselor sta-pinitoare puteau obtine lesne posturi inalte in ministere si in diplomatie, nu se gasea nici cea mai modesta slujba pentru Artur Enasescu, nu se gindea nimeni sa ofere poetului cersetor un pat intr-un sanatoriu, lasindu-1 prada batjocurii. Doar confratii de vis si truda, la fel de coplesiti de saracie, lansau deseori indurerate si revoltate apeluri pentru salvarea poetului. Spre pilda, in articolul Poetul cu un singur ciorap, publicat la 14 ianuarie 1933, Eugen Jebeleanu scria : "Nu trebuie sa ai de-a face neaparat cu muzeele sau cu biblioteca, pentru a fi auzit de Artur Enasescu. Cine n-a luat cunostinta de acest nume, popularizat prin stema mizeriei ? Care trecator de pe Calea Victoriei nu s-a cutremurat la vederea acelei umbre in zdrente, strecurindu-se pe linga ziduri, cu zJImbetul dementei cautind o stea ?
Artur Enasescu este scriitor roman. S-a scris atita despre el, despre drama existentei sale de literat si om, despre spectacolul oferit de un poet, al carui talent se mistuie, se prabuseste, neajutorat cu adevarat de nimeni, incit toata povestea s-a banalizat.
Astazi o repetam. Ca un ultim strigat, ca o ultima alarma".
indureratele si revoltatele voci ale confratilor au ramas inca fara ecou, zadarnice. Poetul s-a zbatut indelung intre viata si moarte, cu o putere de rezistenta aproape supraomeneasca, mult timp dupa ce faptura sa implinise o jumatate de secol de amarnica si tragica existenta.
in rastimpul scurt de la debut si pina cind s-a prabusit cu mintea detunata, Artur Enasescu n-a creat o opera de prea mare intindere, dar investita cu suficiente valori artistice care sa atraga interesul si stima posteritatii. Parcurgind versurile din volumul antum Pe ginduri si din cel postum Revolta zeului, ca si cele aproape douazeci de poezii ramase inca uitate in Universul literar si Propilee literare, observam ca Artur Enasescu era in primul rind, datorita si formatiei sale filozofice, un poet reflexiv, inclinat spre meditatie, spre lirica de cugetare, cu implicatii parnasiene. Preocupat de a descifra sensul existentei umane, Artur Enasescu ajunge la o concluzie activa, facind din substanta versurilor sale o vibranta apologie a vietii, a setei de a trai. Poezia intitulata semnificativ Credinta este o pasionata pledoaiie pentru nobila idee ca omul e dator sa aiba un ideal, un vis pentru implinirea caruia sa se zbata, sa lupte. Initial, in maniera parnasiana, contureaza un decor dezolant, sugereaza o atmosfera de inertie, de prabusire :
Zaresti printre poteci tacute
Frinturi de temple ruinate
Si nici o ruga nu-nfioara
Adinca lor singuratate.
Azi, jalea veciniciei goale Pe-a noastre suflete-i stapina, Si visul urias al firii isi poarta aripa-n tarina.
Convins ca omul trebuie sa renasca din propria-i cenusa, ca pasarea Phoenix, sa se avinte temerar, stapinit de setea de viata, poetul indeamna :
O ! smulgeti idoli noi, din piatra
Altarelor paraginite,
Sub negre, uriase domuri,
O viata noua sa palpite.
Slaviti un vis, o nalucire, Si tresariti macar o clipa Cind infinitul va cuprinde Sub uriasa lui aripa.
Chemarea la viata e proiectata pe un tulburator elogiu al iubirii, ca sens sublim al existentei umane :
ingenuncheati sfiosi in fata Iubirii si-o indumnezeiti, Caci ea va-mbalsamcaza cupa Din care pururea sorbiti !
Altar de slava ridicati-i ! Svirliti cu suflele curate Pe sarutarile de-o clipa, O raza de eternitate !
Apologia vietii se rasfringe, in versurile lui Artur Enasescu, asupra feluritelor ipostaze umane. in Tiganca, Rita intrupeaza pasiunea frenetica de a trai, in conditiile elementare ale simplitatii. Existenta umana, vazuta in esenta ei, in virtutile morale pe care i le confera posibilitatea de a trai, de a se intrepatrunde cu toate elementele lumii reale, este celebrata, prin intermediul simbolurilor, in admirabila poezie Revolta zeului. Aici, Artur Enasescu reia, intr-o viziune proprie, mitul lui Hyperion din Luceafarul lui Eminescu. Zeul, solitar "pe-a cerului tacuta si yista-mparatie", claustrat in "slavile albastre" si inconjurat doar de "singuratati de moarte", vrea sa se desprinda din nemurire, e stapinit de dorinta de a renunta la eternitate si atotputernicie, ca si Hyperion, pentru a deveni un simplu om, pentru a se bucura de viata pamanteasca :
Nemarginire trista, ce-n lumea ta ma tii
incatusat pe veacuri de culmile pustii !
Desfa-ma doar o clipa ! Cadeti voi lanturi grele,
Sa ma ridic deasupra eternitatii mele !
Zeul aspira ca nimic din ceea ce e omenesc sa nu-i fie strain, vrea sa traiasca viata deplin, sa aiba aceleasi suferinte, bucurii, patimi si credinte ca si oamenii :
invaluit de patimi, sa sufar, sa iubesc !
Sa simt adinc in pieptu-mi nadejdile cum creic,
Descatusat o clipa, fugind de umbra mea
Sa ma-nfior de-o floare, sa cred in orice stea.
Daca Hyperion ramine dezamagit de cele pamintesti, re-tragindu-se in lumea lui "nemuritor si rece", Zeul intelege profund ca viata oamenilor nu are puritatea si stralucirea cristalului, fiind plamadita din bucurii si suferinte, din vicisitudini, din zbucium, si de aceea doreste sa o traiasca aidoma :
Jos, chiar de gem atitia pe-ndurerate cai,
Drept candela speranta le sta la capatii.
De sufar muribunzii, pe fruntea lor de para
Aripele-i de aur credinta-si desfasoara.
Voi, ce simtiti al vietii nemarginit mister, Credinta va ridica mai sus de Zei si Cer !
Neputind sa se desprinda din nemarginirea vesniciei, zeul e coplesit de durere :
Si-n clipa cind pe bolta luceferii rasar, Patruns de jale, Zeul, sbucni-ntr-un plins amar.
Facind elogiul vietii, al existentei umane, Artur Enasescu vedea sublimul ei in stradaniile oamenilor de a dobindi treptat ceea ce inca nu ie apartine, dar spre care nazuiesc. intr-un Sonet, edificator pentru inclinatia sa spre reflexivitate, in care apeleaza la interogatiile caracteristice acestui gen de poezie, pornind de la premisa cognoscibilitatii, referitoare la ideea ca nici o limita eterna nu ne desparte de adevarul absolut, dar ca etern ne va desparti o limita, poetul isi exprima convingerea ca viata oamenilor, pentru a fi demna de trait, trebuie sa aiba intotdeauna un sens activ. Daca oamenii ar sti ori ar avea totul de-a gata, dintr-o data, s-ar blaza, ar deveni inerti :
De-oi disparea tu, dulce nestiinta Si-al nostru gind s-ar desveli din ceata, Ce crez adinc ne-ar mai lega de viata ? Ce vis nebun ? Ce scumpa nazuinta ?
Inerti si tristi, cu sufletul de gheata, incununati pe veci de biruinta, Ne-am adinci olimpica fiinta intr-un extaz de liniste mareata.
inzestrat cu un autentic talent, Ar tur Enasescu era departe de a fi monocord. Avea un registru liric multiplu, in-troducind in versurile sale tonalitati si nuante variate, pe .care, din pacate, in scurta si dureroasa sa activitate creatoare nu a putut sa le desavirseasca, sa le dezvolte indeajuns .de amplu. O pajrte a liricii sale se afla sub semnul evident al parnasianismului. Cu un remarcabil simt pictural, apelind la virtutile fantazei, cultivind imaginea cu puterea de sugerare, a conturat citeva tablouri cu nuanta exotica, in versuri fluide, presarate cu asocieri de cuvinte expresive, intr-un ritm de melopee. Se pot cita in acest sens poezii ca Din Cytera, Floarea mortii, Cleopatra si altele. In aceasta din urma, de pilda, creioneaza imaginea Egiptului antic :
Un joc de chilimbare, par in bazinuri stropii,
inalta forme svelte spre cer eliotropii,
Olendrii se-mpreuna cu desii sicomori
Si singera vazduhul sub purpura de flori.
Astazi o repetam. Ca un ultim strigat, ca o ultima alarma".
indureratele si revoltatele voci ale confratilor au ramas inca fara ecou, zadarnice. Poetul s-a zbatut indelung intre viata si moarte, cu o putere de rezistenta aproape supraomeneasca, mult timp dupa ce faptura sa implinise o jumatate de secol de amarnica si tragica existenta.
in rastimpul scurt de la debut si pina cind s-a prabusit cu mintea detunata, Artur Enasescu n-a creat o opera de prea mare intindere, dar investita cu suficiente valori artistice care sa atraga interesul si stima posteritatii. Parcurgind versurile din volumul antum Pe ginduri si din cel postum Revolta zeului, ca si cele aproape douazeci de poezii ramase inca uitate in Universul literar si Propilee literare, observam ca Artur Enasescu era in primul rind, datorita si formatiei sale filozofice, un poet reflexiv, inclinat spre meditatie, spre lirica de cugetare, cu implicatii parnasiene. Preocupat de a descifra sensul existentei umane, Artur Enasescu ajunge la o concluzie activa, facind din substanta versurilor sale o vibranta apologie a vietii, a setei de a trai. Poezia intitulata semnificativ Credinta este o pasionata pledoaiie pentru nobila idee ca omul e dator sa aiba un ideal, un vis pentru implinirea caruia sa se zbata, sa lupte. Initial, in maniera parnasiana, contureaza un decor dezolant, sugereaza o atmosfera de inertie, de prabusire :
Zaresti printre poteci tacute
Frinturi de temple ruinate
Si nici o ruga nu-nfioara
Adinca lor singuratate.
Azi, jalea veciniciei goale Pe-a noastre suflete-i stapina, Si visul urias al firii isi poarta aripa-n tarina.
Convins ca omul trebuie sa renasca din propria-i cenusa, ca pasarea Phoenix, sa se avinte temerar, stapinit de setea de viata, poetul indeamna :
O ! smulgeti idoli noi, din piatra
Altarelor paraginite,
Sub negre, uriase domuri,
O viata noua sa palpite.
Slaviti un vis, o nalucire, Si tresariti macar o clipa Cind infinitul va cuprinde Sub uriasa lui aripa.
Chemarea la viata e proiectata pe un tulburator elogiu al iubirii, ca sens sublim al existentei umane :
ingenuncheati sfiosi in fata Iubirii si-o indumnezeiti, Caci ea va-mbalsamcaza cupa Din care pururea sorbiti !
Altar de slava ridicati-i ! Svirliti cu suflele curate Pe sarutarile de-o clipa, O raza de eternitate !
Apologia vietii se rasfringe, in versurile lui Artur Enasescu, asupra feluritelor ipostaze umane. in Tiganca, Rita intrupeaza pasiunea frenetica de a trai, in conditiile elementare ale simplitatii. Existenta umana, vazuta in esenta ei, in virtutile morale pe care i le confera posibilitatea de a trai, de a se intrepatrunde cu toate elementele lumii reale, este celebrata, prin intermediul simbolurilor, in admirabila poezie Revolta zeului. Aici, Artur Enasescu reia, intr-o viziune proprie, mitul lui Hyperion din Luceafarul lui Eminescu. Zeul, solitar "pe-a cerului tacuta si yista-mparatie", claustrat in "slavile albastre" si inconjurat doar de "singuratati de moarte", vrea sa se desprinda din nemurire, e stapinit de dorinta de a renunta la eternitate si atotputernicie, ca si Hyperion, pentru a deveni un simplu om, pentru a se bucura de viata pamanteasca :
Nemarginire trista, ce-n lumea ta ma tii
incatusat pe veacuri de culmile pustii !
Desfa-ma doar o clipa ! Cadeti voi lanturi grele,
Sa ma ridic deasupra eternitatii mele !
Zeul aspira ca nimic din ceea ce e omenesc sa nu-i fie strain, vrea sa traiasca viata deplin, sa aiba aceleasi suferinte, bucurii, patimi si credinte ca si oamenii :
invaluit de patimi, sa sufar, sa iubesc !
Sa simt adinc in pieptu-mi nadejdile cum creic,
Descatusat o clipa, fugind de umbra mea
Sa ma-nfior de-o floare, sa cred in orice stea.
Daca Hyperion ramine dezamagit de cele pamintesti, re-tragindu-se in lumea lui "nemuritor si rece", Zeul intelege profund ca viata oamenilor nu are puritatea si stralucirea cristalului, fiind plamadita din bucurii si suferinte, din vicisitudini, din zbucium, si de aceea doreste sa o traiasca aidoma :
Jos, chiar de gem atitia pe-ndurerate cai,
Drept candela speranta le sta la capatii.
De sufar muribunzii, pe fruntea lor de para
Aripele-i de aur credinta-si desfasoara.
Voi, ce simtiti al vietii nemarginit mister, Credinta va ridica mai sus de Zei si Cer !
Neputind sa se desprinda din nemarginirea vesniciei, zeul e coplesit de durere :
Si-n clipa cind pe bolta luceferii rasar, Patruns de jale, Zeul, sbucni-ntr-un plins amar.
Facind elogiul vietii, al existentei umane, Artur Enasescu vedea sublimul ei in stradaniile oamenilor de a dobindi treptat ceea ce inca nu ie apartine, dar spre care nazuiesc. intr-un Sonet, edificator pentru inclinatia sa spre reflexivitate, in care apeleaza la interogatiile caracteristice acestui gen de poezie, pornind de la premisa cognoscibilitatii, referitoare la ideea ca nici o limita eterna nu ne desparte de adevarul absolut, dar ca etern ne va desparti o limita, poetul isi exprima convingerea ca viata oamenilor, pentru a fi demna de trait, trebuie sa aiba intotdeauna un sens activ. Daca oamenii ar sti ori ar avea totul de-a gata, dintr-o data, s-ar blaza, ar deveni inerti :
De-oi disparea tu, dulce nestiinta Si-al nostru gind s-ar desveli din ceata, Ce crez adinc ne-ar mai lega de viata ? Ce vis nebun ? Ce scumpa nazuinta ?
Inerti si tristi, cu sufletul de gheata, incununati pe veci de biruinta, Ne-am adinci olimpica fiinta intr-un extaz de liniste mareata.
inzestrat cu un autentic talent, Ar tur Enasescu era departe de a fi monocord. Avea un registru liric multiplu, in-troducind in versurile sale tonalitati si nuante variate, pe .care, din pacate, in scurta si dureroasa sa activitate creatoare nu a putut sa le desavirseasca, sa le dezvolte indeajuns .de amplu. O pajrte a liricii sale se afla sub semnul evident al parnasianismului. Cu un remarcabil simt pictural, apelind la virtutile fantazei, cultivind imaginea cu puterea de sugerare, a conturat citeva tablouri cu nuanta exotica, in versuri fluide, presarate cu asocieri de cuvinte expresive, intr-un ritm de melopee. Se pot cita in acest sens poezii ca Din Cytera, Floarea mortii, Cleopatra si altele. In aceasta din urma, de pilda, creioneaza imaginea Egiptului antic :
Un joc de chilimbare, par in bazinuri stropii,
inalta forme svelte spre cer eliotropii,
Olendrii se-mpreuna cu desii sicomori
Si singera vazduhul sub purpura de flori.
Afrodita
In hau de mari, batute de furtuna,
La pieptul spumegatului talaz, Prinzandu-i gingas, bratul de grumaz Dormea seninul ca un fulg de luna. Seninatate, zbucium, impreuna, Uniti de sorti pe-al apelor podghiaz, Nascura, robi aceluiasi extaz, Nemarginirea, floare de genuna. Si haosul gemu de frematare, Cand cea dintai semeata-ntruchipare, Vis cald! Femeia, amfora de slava, Zbucni leganatoare si suava, Vrej de senin cu fruntea-n sarg de stele, Din zvarcolirea undelor rebele. |
Visătorii
O visatori, cu suflet de copii,
Voi paseri, de lumina speriate,
Ce rataciti cu genele plecate,
Pe strazi intunecoase si pustii!
Voi, cu priviri curate de fecioara,
Sfiosi si singuratici visatori,
Ce tremurati sub cerul plin de nori,
Si vantul cel mai gingas va doboara!
Ascnsi stati ziua-n tainice unghere,
Si maini de vis v-acopar ochii grei,
Iar cand pe cer s-aprind mii de scantei
Voi rasariti… O, suflete stinghere!
Va prinde luna flori la palarii,
Si tresariti; de-un fosnet bland vi-e frica,
De umbra ce pe ziduri se despica,
Cand rataciti prin noptile tarzii.
In jurul fruntii voastre, visatori!
A noptii duhuri, tainice, s-aduna;
…Intind o scara razele de luna,
Si gandul vostru suie pan-la nori.
Si pasul vostru-n cale sovaieste,
De raze pline, genele se-nchid,
Si va treziti la umbra unui zid,
Cand astrul diminetii licareste.
O visatori, cu suflet de copii,
Voi, paseri de lumina speriate,
Ce rataciti cu genele plecate,
Pe strazi intunecoase si pustii!
Voi paseri, de lumina speriate,
Ce rataciti cu genele plecate,
Pe strazi intunecoase si pustii!
Voi, cu priviri curate de fecioara,
Sfiosi si singuratici visatori,
Ce tremurati sub cerul plin de nori,
Si vantul cel mai gingas va doboara!
Ascnsi stati ziua-n tainice unghere,
Si maini de vis v-acopar ochii grei,
Iar cand pe cer s-aprind mii de scantei
Voi rasariti… O, suflete stinghere!
Va prinde luna flori la palarii,
Si tresariti; de-un fosnet bland vi-e frica,
De umbra ce pe ziduri se despica,
Cand rataciti prin noptile tarzii.
In jurul fruntii voastre, visatori!
A noptii duhuri, tainice, s-aduna;
…Intind o scara razele de luna,
Si gandul vostru suie pan-la nori.
Si pasul vostru-n cale sovaieste,
De raze pline, genele se-nchid,
Si va treziti la umbra unui zid,
Cand astrul diminetii licareste.
O visatori, cu suflet de copii,
Voi, paseri de lumina speriate,
Ce rataciti cu genele plecate,
Pe strazi intunecoase si pustii!
Poetul
Port cerul cu stele pe umerii mei!
Tot focul iubirii in piept!
Cuvantul mi-e harpa, vrajita de zei,
Iar gandul, toiag de-ntelept.
Par, bratele-mi, ruguri aprinse, pe veci;
Cununa de flacari mi-e gura, nu lut!
Fiorii de viata, chiar, lespezii reci
I-as da printr-un singur sarut.
Prin geana deschisa, cand ochii-mi patrund,
Un alt cer straluce-n adanc;
El creste si-acopera, zari fara fund,
Cu-n soare mai viu pe oblanc!
Un bici, cu fasii de azur, impletesc,
Pe guri patimase, cand furii se cern
Si-a vietii prostie, destin pamantesc,
Lovita de sfarcul etern.
Cand, aprig spumeaza, veninul pe limbi,
S-asupra-mi cad pietre morman,
Tu pietrele-n bulgari de aur le schimbi
O! fluier vrajit al lui Pan!
A mele sunt campuri, poieni, luminis
Si raza ce moare-ntr-al norilor prag,
Si umbrele dese, din vechiul frunzis,
Cazand peste fruntea-mi de mag!
Eu traznete, fulgere, toate le-adun!
Furtuna dezlantui in voie,
Si-mprastii pe lume, cu-avantul strabun,
Scantei din faclia lui Joe!
Ocean sunt ce trece de-al stancii grumaz,
Unesc lutul negru cu-albastrul senin;
Din orice simtire facand un talaz,
Inving uriasul destin!
Tot focul iubirii in piept!
Cuvantul mi-e harpa, vrajita de zei,
Iar gandul, toiag de-ntelept.
Par, bratele-mi, ruguri aprinse, pe veci;
Cununa de flacari mi-e gura, nu lut!
Fiorii de viata, chiar, lespezii reci
I-as da printr-un singur sarut.
Prin geana deschisa, cand ochii-mi patrund,
Un alt cer straluce-n adanc;
El creste si-acopera, zari fara fund,
Cu-n soare mai viu pe oblanc!
Un bici, cu fasii de azur, impletesc,
Pe guri patimase, cand furii se cern
Si-a vietii prostie, destin pamantesc,
Lovita de sfarcul etern.
Cand, aprig spumeaza, veninul pe limbi,
S-asupra-mi cad pietre morman,
Tu pietrele-n bulgari de aur le schimbi
O! fluier vrajit al lui Pan!
A mele sunt campuri, poieni, luminis
Si raza ce moare-ntr-al norilor prag,
Si umbrele dese, din vechiul frunzis,
Cazand peste fruntea-mi de mag!
Eu traznete, fulgere, toate le-adun!
Furtuna dezlantui in voie,
Si-mprastii pe lume, cu-avantul strabun,
Scantei din faclia lui Joe!
Ocean sunt ce trece de-al stancii grumaz,
Unesc lutul negru cu-albastrul senin;
Din orice simtire facand un talaz,
Inving uriasul destin!
Clipe din urmă
Peste cetat de slava, prin vai patriarhale,
Pe unde-au fost ogoare si vesele salase,
Vor creste-n zari ghetarii, fantasme uriase,
Dezvaluind la luna scheletele lor pale.
Batuti de valul vremii ce sfarma tot si roade,
Batran cu fata supta si cu stufoase gene,
Dormi-vor inteleptii sub cumpeni si troiene,
Rupand de-a pururi firul stravechilor izvoade.
Cuaripi de aur, duhuri, pleca-vor in sirag
Pe albe povarnisuri, cu fruntea spre genuna,
Din bratele lor stranse, facand sub cer cununa,
Surazator pieri-vor alaturi, drag cu drag.
O clipa, dogorita de ultimul sarut,
Ce va cuprinde zareac-o mreaja de vapai,
Natura va renaste, rostogolind prin vai,
Cascadele-i spumoase pe brazde noi de lut.
O clipa iar vazduhul va sangera pe ape,
Strafulgerat puternic de-a dorului lumini.
Apoi, frangand tiparul celor din urma crini,
Tot cerul isi va strange azurul sub pleoape.
Si demonul pierzarii va sta mereu la panda;
Prin larguri stapanite de-a mortii dezolare,
Vor luneca doar norii, cu-ncolaciri fugare,
Iar soarele-si va stinge, lin, torta-i fumeganda.
Imbratisand cenusa ramasa pe altare,
Pe-oglinzi de gheata visul pierdutei lumi va trece;
Va tresari-n adancuri sub el pamantul rece
Si-asupra-i se vor cerne cununile stelare.
Un singur om pe lume, din adormita ceata,
Varsandu-si umbra neagra pe-ntunecatul sloi,
Va masura desertul cu gandul inapoi
Si ochiu-i fulgera-va taios ca o sageata.
Zaresc prin colb de secoli faptura lui semeata;
Inalta-i frunte pare de bolta rastignita,
Iar viforosu-i suflet ce-n aspre zari palpita,
Roteste ca un vultur pe crestele de gheata.
Cad blocuri sfaramate sub pieptu-i de titan;
Sorb ochii tot adancul si clarul din tarii;
Iar miile-i de ganduri in zbor de herghelii,
Zburdalnice s-alunga pe recele morman.
Pe-ncremenite valuri sta discul de jaratic –
E-un templu gol natura, cu albe propilee,
Pe care raza lunii, sfielnica scanteie,
Visand un ram in floare, sub cer primavaratic.
Nici-un suspin nu curma oceanul de tacere,
Pe-nvinetite buze dorm sacrele cuvinte;
Jos, groaznica se-ntinde tacerea din morminte,
Iar sus, imensitatea tacerilor din sfere.
Prin cugetu-i din haos, atatea lumi se-ncheaga;
Sta tinta calatorul cu fata spre destin
Si-asteapta vesnicia, haotic si divin,
Pe umerii atletici purtand zidirea-ntreaga.
De piscuri se agata, suind fara ragaz,
Tacuta lui durere si-o poarta catre slava;
Nadejdea-i mai pluteste fluturatoare nava,
Ce lupta-n vijelie cu aprigul talaz.
E ultima veriga din lantul ce se frange;
Roiesc in jur luceferi; iar trupu-i cadaveric,
O clipa mai desparte lumina de-ntuneric,
Pe tample-i in siroaie cad stropi aprinsi de sange.
Simtirea-i sugrumata se zbate ca-ntr-un cleste;
Ar vrea sa franga sloiul cu brate de vapaie,
I-aluneca piciorul, suflarea i se taie,
Iar fruntea-i uriasa cu neguri se-nveleste.
Si, totusi, inc-odata, el se ridica drept;
Si-nfige-n toate gandul – dumnezeiasca dalta –
Visand o lume noua si-o zare mai inalta,
Cand inima-i se frange de barbatescu-i piept.
Imbalsamand pamantul cu-n vis fara de margini,
Suflarea-i inghetata se pierde spre-naltimi;
De sus zbucneste jalnic un cor de heruvimi,
Si-n zvarcoliri de sarpe, trec nori peste paragini.
Fulgeratoare sabii de creste viu se sparg;
Pe axa lor toti sorii se poticnesc o clipa,
Iar moartea-si desfasoara napraznica-i aripa,
Pe cea din urma frunte, rostogolita-n larg.
Pe unde-au fost ogoare si vesele salase,
Vor creste-n zari ghetarii, fantasme uriase,
Dezvaluind la luna scheletele lor pale.
Batuti de valul vremii ce sfarma tot si roade,
Batran cu fata supta si cu stufoase gene,
Dormi-vor inteleptii sub cumpeni si troiene,
Rupand de-a pururi firul stravechilor izvoade.
Cuaripi de aur, duhuri, pleca-vor in sirag
Pe albe povarnisuri, cu fruntea spre genuna,
Din bratele lor stranse, facand sub cer cununa,
Surazator pieri-vor alaturi, drag cu drag.
O clipa, dogorita de ultimul sarut,
Ce va cuprinde zareac-o mreaja de vapai,
Natura va renaste, rostogolind prin vai,
Cascadele-i spumoase pe brazde noi de lut.
O clipa iar vazduhul va sangera pe ape,
Strafulgerat puternic de-a dorului lumini.
Apoi, frangand tiparul celor din urma crini,
Tot cerul isi va strange azurul sub pleoape.
Si demonul pierzarii va sta mereu la panda;
Prin larguri stapanite de-a mortii dezolare,
Vor luneca doar norii, cu-ncolaciri fugare,
Iar soarele-si va stinge, lin, torta-i fumeganda.
Imbratisand cenusa ramasa pe altare,
Pe-oglinzi de gheata visul pierdutei lumi va trece;
Va tresari-n adancuri sub el pamantul rece
Si-asupra-i se vor cerne cununile stelare.
Un singur om pe lume, din adormita ceata,
Varsandu-si umbra neagra pe-ntunecatul sloi,
Va masura desertul cu gandul inapoi
Si ochiu-i fulgera-va taios ca o sageata.
Zaresc prin colb de secoli faptura lui semeata;
Inalta-i frunte pare de bolta rastignita,
Iar viforosu-i suflet ce-n aspre zari palpita,
Roteste ca un vultur pe crestele de gheata.
Cad blocuri sfaramate sub pieptu-i de titan;
Sorb ochii tot adancul si clarul din tarii;
Iar miile-i de ganduri in zbor de herghelii,
Zburdalnice s-alunga pe recele morman.
Pe-ncremenite valuri sta discul de jaratic –
E-un templu gol natura, cu albe propilee,
Pe care raza lunii, sfielnica scanteie,
Visand un ram in floare, sub cer primavaratic.
Nici-un suspin nu curma oceanul de tacere,
Pe-nvinetite buze dorm sacrele cuvinte;
Jos, groaznica se-ntinde tacerea din morminte,
Iar sus, imensitatea tacerilor din sfere.
Prin cugetu-i din haos, atatea lumi se-ncheaga;
Sta tinta calatorul cu fata spre destin
Si-asteapta vesnicia, haotic si divin,
Pe umerii atletici purtand zidirea-ntreaga.
De piscuri se agata, suind fara ragaz,
Tacuta lui durere si-o poarta catre slava;
Nadejdea-i mai pluteste fluturatoare nava,
Ce lupta-n vijelie cu aprigul talaz.
E ultima veriga din lantul ce se frange;
Roiesc in jur luceferi; iar trupu-i cadaveric,
O clipa mai desparte lumina de-ntuneric,
Pe tample-i in siroaie cad stropi aprinsi de sange.
Simtirea-i sugrumata se zbate ca-ntr-un cleste;
Ar vrea sa franga sloiul cu brate de vapaie,
I-aluneca piciorul, suflarea i se taie,
Iar fruntea-i uriasa cu neguri se-nveleste.
Si, totusi, inc-odata, el se ridica drept;
Si-nfige-n toate gandul – dumnezeiasca dalta –
Visand o lume noua si-o zare mai inalta,
Cand inima-i se frange de barbatescu-i piept.
Imbalsamand pamantul cu-n vis fara de margini,
Suflarea-i inghetata se pierde spre-naltimi;
De sus zbucneste jalnic un cor de heruvimi,
Si-n zvarcoliri de sarpe, trec nori peste paragini.
Fulgeratoare sabii de creste viu se sparg;
Pe axa lor toti sorii se poticnesc o clipa,
Iar moartea-si desfasoara napraznica-i aripa,
Pe cea din urma frunte, rostogolita-n larg.
Corneliu Popel
Biografie
POPEL Corneliu, se naste la 19 ian. 1950, comuna Darabani, judetul Botosani - moare in 18 iun. 1978, Iasi.
Poet.
Absolvent al Facultatii de Filologie a Univ. din Iasi (1973). Dupa terminarea studiilor universitare, prof. de limba romana in comuna Tibana, judetul Iasi.
Debuteaza ca elev in ziarul Zari noi din Suceava (1965), publicind ulterior si in lasul literar, Alma matei; Cronica. Amfiteatru, Ateneu. Luceafarul, Convorbiri literare etc.
Debut editorial cu volum de versuri Fratii mei blinzi (1974), dupa ce ii aparusera poezii si in antologia Cerul in apa (1970), ce reunea debutantii in poezie selectionati de Editura Junimea din Iasi. A mai publicat volum Aurea saecula (1977). Postum, i s-a publicat volum de versuri Elogiul intelepciunii (1979).
Epitetul din titlul volumului de debut al lui Corneliu Popel (Fratii mei blinzi, 1974) se adecveaza exanguitatii poeziei. O tulbure conceptie imnica provoaca mecanismul limbajului, o sintaxa eliptica si destul de capricioasa incearca sa-i confere mister.
Frapeaza, pina la a deveni plictisitor prin inexistenta, un simulacru de elevatie nesustinuia de saracaciosul material prelucrat. Cuvintele sint „fara de prihana", „celeste", „sacrale"; gesturile, „auguste". Este „sublima" lunca, la fel de sublim e drumul (cu varianta lui „susea"), nu mai putin sublima, „augusta gradina". Poetul oficiaza de la inaltimea unor eterate concepte, se vrea prin cintec hierofant in numele patriei, avind oarecum intuitia valorii conceptului de descendenta hol-derliniana. In cea mai buna interpretare, insa nu si pe deplin plauzibila, patria este aici toposul logosului:
Poet.
Absolvent al Facultatii de Filologie a Univ. din Iasi (1973). Dupa terminarea studiilor universitare, prof. de limba romana in comuna Tibana, judetul Iasi.
Debuteaza ca elev in ziarul Zari noi din Suceava (1965), publicind ulterior si in lasul literar, Alma matei; Cronica. Amfiteatru, Ateneu. Luceafarul, Convorbiri literare etc.
Debut editorial cu volum de versuri Fratii mei blinzi (1974), dupa ce ii aparusera poezii si in antologia Cerul in apa (1970), ce reunea debutantii in poezie selectionati de Editura Junimea din Iasi. A mai publicat volum Aurea saecula (1977). Postum, i s-a publicat volum de versuri Elogiul intelepciunii (1979).
Epitetul din titlul volumului de debut al lui Corneliu Popel (Fratii mei blinzi, 1974) se adecveaza exanguitatii poeziei. O tulbure conceptie imnica provoaca mecanismul limbajului, o sintaxa eliptica si destul de capricioasa incearca sa-i confere mister.
Frapeaza, pina la a deveni plictisitor prin inexistenta, un simulacru de elevatie nesustinuia de saracaciosul material prelucrat. Cuvintele sint „fara de prihana", „celeste", „sacrale"; gesturile, „auguste". Este „sublima" lunca, la fel de sublim e drumul (cu varianta lui „susea"), nu mai putin sublima, „augusta gradina". Poetul oficiaza de la inaltimea unor eterate concepte, se vrea prin cintec hierofant in numele patriei, avind oarecum intuitia valorii conceptului de descendenta hol-derliniana. In cea mai buna interpretare, insa nu si pe deplin plauzibila, patria este aici toposul logosului:
„printre arbori de aur
patria ea sfinta raza ea roua sublima gura de aur care cuvinla fiilor pace eterna". |
Rostirea pare o redundanta in cautarea obiectului. De la o poezie la alta, aceleasi atribute ornante incearca sa-si ia zborul spre indeterminalul cer imnic, raminind doar o pura promisiune, esuind, de fapt, in gravitatia locului comun, daca nu si hilar (exemplu: pe ramura teiului „sfint" sta „pasarea neamului"). Cu Aurea saecula (1977), cel mai comentat dintre volumele sale, se incearca introducerea unei oarecare discipline: versurile sint mai putin trunchiate, catenele sintactice slujesc mai firesc discursul, iar poezia se preocupa de aspectul unitatii ei. insa nu sint inlaturate vechile obsesii, ci, dimpotriva, amplificate. Astfel, se configureaza si un patetism minor, de dulce tihna naturista, „dumbravi latine" adasta pe relieful unui paradis cu „blinde animale" sau „plante prea iubite", un duh samaritean aseaza culori si pace peste tablourile chieiismului interior. Sint invadate de un aer sapiential „casa" si „graiul de acasa". Mai inchegata din toate este ultima carte, Elogiul intelepciunii (1979). Exista aici semnele de clarificare cu sine ale acestui spirit reflexiv, chiar profund pe alocuri, insa slujindu-se de un ion inadecvat. Renuntind sa mai provoace simbolurile sau conceptele, Corneliu Popel ia calea mai fireasca, aceea care le poate naste prin sugerare. O biografie mai terestra isi cere dreptul la expresie, drama existentei izbucneste deasupra protocolului verbal:
„Ploaia-n manta singuratatii m-acopera.
Unde sinteti voi, cei dragi, sa ma scapati de moarte'.' Simt cum se apropie cu pasi usori precum risul padurilor din Carpati Linga mine locul e gol. Cine sa-mi siringa bratul cind incepe sa-mi fie frica? Vai, cit de departe sinteti, cit de departe!" |
Probabil ca in numele acestei neasteptate simplificari trebuie sa avem intelegerea anterioarelor etape de incercare. Erau solfegii pentru presimtitul poem ihanatic. Acum durerea innobileaza graiul cel mai umil, o simplitate dezarmanta risipeste comori de autenticitate. Pornit confuz intr-o experienta initiatica fortata prin limbaj conceptual, ritualizata pina la golirea de substanta, Corneliu Popel este un caz rar de poet ce ajunge sa se lase initiat de materialul vital. Era in pragul importantei sale descoperiri.
OPERA:
Fratii mei blinzi. Iasi, 1974; Aurea saecula, Iasi, 1977; Elogiul intelepciunii, Iasi, 1979; Voce eterna: pro patria. Iasi, . |
REFERINTE CRITICE:
D. ' Arsenie, in Luceafarul, nr. 49, 1977; D. Dimitriu, in Convorbiri literare, nr. 12, 1977; A. Popescu, in Steaua, nr. 12, 1978; T. Mihadas, in Tribuna, nr. 8, 1978; L. Leonte, in Cronica, nr. 15, 1978; M. Blaga, in Familia, nr. 5, 1978; A. Andries, in Cronica, nr. 25, 1978; D. Lascu, in Convorbiri literare, nr. 3, 1980; C. Ivanescu, in Luceafarul, nr. 46,1982; I. Bejenaru, in Ateneu, nr. 10, 1985; G. Dorian, in Ateneu, nr. 8, 1985. |
Taine văd în ochii tăi, iubito
Înţelepciunea îşi are locul în centrul trandafirului.
Acolo caută, învăţăcelule, înţelepciunea.
Dar unde-i înţelepciunea dacă nu în virginul
ochi al iubitei care vis este?
Acolo caută, învăţăcelule, înţelepciunea.
Dar unde-i înţelepciunea dacă nu în virginul
ochi al iubitei care vis este?
Ea pleacă şi-mi zic: e substanţă.
Arborele poartă sângele ei,
când pe buzele-mi cade picătura distrugătoare
a înţelepciunii şi a părerii de rău.
Arborele poartă sângele ei,
când pe buzele-mi cade picătura distrugătoare
a înţelepciunii şi a părerii de rău.
Euharistia
lui Stefan cel Mare
Să plece unde
cînd să plece? unde
vreodată piatra a plecat? unde
vreodată grîul a plecat?
coboară el
Moldovă blîndă
pe fluviul de aur al gîndirii
noastre nu se stie
grai mai înalt.
lui Stefan cel Mare
Să plece unde
cînd să plece? unde
vreodată piatra a plecat? unde
vreodată grîul a plecat?
coboară el
Moldovă blîndă
pe fluviul de aur al gîndirii
noastre nu se stie
grai mai înalt.
În potire uitatã-i aroma
Mor teii cuminti, mor teii cuminti?
si-n potire uitatã-i aroma
amiezii care moare sub topoarele sacre
în nepãsare, benzinã si pulbere.
A îmbãtrînit teiul cuminte
si poate-am îmbãtrînit si eu, poetul uitat
as fi putut fi zeu, dacã as fi plutit
în sufletul lui, sub floarea lui
sfîntã...
Ce gîndesti? Ce mai poti gîndi, frate?
Iarna mor teii cuminti
iarna cere altã luminã
si-n potire e lacrima soarelui.
Stai între teii care iubire lasã pe fruntea-ti
precum o cununã de lauri
Ce gîndesti? Primãvara-i aproape
si aproape-i pãmîntul pe care-l iubim.
Îmi vei spune, iubito, istoria lor
si-n palmele mele vei uita potire
„Mor teii cuminti, mor teii cuminti
pe pãmîntul acesta care-i iubire”!
Edgar Allan Poe
Biografie
Edgar Allan Poe (*19 ianuarie 1809, Boston/Massachusetts - †7 octombrie 1849, Baltimore/Maryland), scriitor american, poet, romancier, nuvelist şi critic literar, creator al genului de scurte povestiri şi precursor al literaturii moderne de ficţiune ştiinţifico-fantastică. A dus o viaţă de boem şi a sfârşit tragic în mizerie şi alcoolism, dar tocmai din acest infern al existenţei sale s-au născut multe dintre creaţiile ce aveau să impună literaturii universale norme de evaluare estetică necunoscute până atunci. În cei patruzeci de ani ai unei vieţi halucinante, scriitorul a izbutit să publice multe volume de versuri, de proză, estetică şi teorie literară, făcând dovada unei forţe de creaţie extraordinară.
Născut la Boston dintr-o familie de actori, Edgar Poe rămâne orfan de ambii părinţi la vârsta de 3 ani şi este adoptat de familia John Allan, un negustor înstărit din Richmond/Virginia, primind numele de Edgar Allan Poe. După studii secundare în Liverpool (Anglia) şi în Richmond, se înscrie în 1825 la Universitatea din Virginia, pe care este nevoit să o părăsească după un an, lipsit de mijloace materiale şi înglodat în datorii, în urma unei vieţi extravagante, ceea ce a dus la un conflict cu tatăl său adoptiv. Poe încearcă să facă o carieră militară, dar este exclus din academia militară din West Point pentru acte deliberate de indisciplină. În această perioadă publică fără prea mult succes primele sale poezii. În 1833 înregistrează primul succes cu povestirea "Manuscris găsit într-o sticlă" (A MS. Found in a Bottle), câştigând concursul organizat de revista Saturday Visitor din Baltimore. Se stabileşte în Baltimore, după ce se căsătorise în 1836 cu verişoara lui, Virginia Clemm. Devine redactor principal al revistei Southern Literary Messenger, dar pierde postul după scurt timp datorită exceselor sale alcoolice. Apariţia nuvelei "Povestea lui Arthur Gordon Pym" (The Narrative of Arthur Gordon Pym) atrage atenţia publicului şi a criticilor, Poe devine editor asistent la revista Burton's Gentlemen's Magazine, trece după un an la revista Graham's Magazine, unde publică numeroase articole, povestiri şi eseuri, aducându-i reputaţia unui critic competent şi sever. În 1839 apare în două volume un ciclu de nuvele "Povestiri ale Grotescului şi Arabescului" (Tales of the Grotesque and Arabesque), apreciate de public dar fără succes material. În ianuarie 1845 publică în revista Evening Mirror celebrul său poem "Corbul" (The Raven), care a provocat o adevărată senzaţie. Îmbolnăvirea şi moartea soţiei sale Virginia în 1847 îi accentuează însă abuzul de băuturi alcoolice, Poe duce o existenţă tot mai dezorganizată, care îi precipită ruina fizică şi spirituală. După o dispariţie de câteva zile, în ziua de 3 octombrie 1849 este găsit căzut pe un trotoar în oraşul Baltimore, în stare de confuzie mintală provocată de alcool şi droguri. Moare în spital patru zile mai târziu, la 7 octombrie 1849.
Lirica
Cu unele excepţii, creaţia lirică a lui Elgar Allan Poe este umbrită de măiestria povestirilor sale, care l-au consacrat în literatura universală. Totuşi poeme ca "Annabel Lee", "Corbul" sau "Ulalume" îl impun şi ca unul din marii lirici ai lumii, făcut cunoscut publicului european în special prin traducerile în franceză ale lui Baudelaire şi Mallarmé. Admirabile traduceri în limba română au fost realizate de poeţii Dan Botta şi Emil Gulian. În poemele lui Poe sunt remarcabile metaforele deliberat eterogene, amestecul de imagini, combinaţia de pasiune şi raţiune, frumuseţea sonoră realizată prin rime neaşteptate şi disonanţe. De aceea nu numai simbolismul, dar şi mişcările artistice ulterioare au recunoscut în Poe un predecesor.
Proza
Mărturia cea mai complexă a poziţiei prioritare în declanşarea curentelor de înnoire a literaturii o constituie proza lui Edgar Poe. Povestirile sale "Aventurile lui Gordon Pym" (The Narrative of Athur Gordon Pym), "Prăbuşirea casei Usher" (The Fall of the House of Usher), "Cărăbuşul de aur" (The Gold Bug), "Pisica neagră" (The Black Cat), "Butelia de Amontillado"" (The Cask of Amontillado) sunt câteva din povestirile lui Edgar Allan Poe care au forţat frontierele imaginarului, îmbinând teritoriile vieţii şi ale morţii într-o sinteză halucinantă, o viziune ce dă valoare simbolică unor proiecţii maladive ale lumii reale. Mişcarea literară Junimea condusă de Titu Maiorescu îi descoperă prozele, este tradus din limba franceză, în care fusese tradus de poetul Charles Baudelaire, de Veronica Micle, Mihai Eminescu sau Ion Luca Caragiale şi această descoperire are un impact deosebit asupra apariţiei literaturii noastre fantastice.
Critică literară şi eseistică
Publicaţiile de critică literară ale lui Edgar Allan Poe se caracterizează printr-o profundă cunoaştere a literaturii, prin spirit sarcastic, simţ ascuţit în receptarea adevăratelor valori creative. Scrierile sale teoretice, în special concepţia sa asupra stilului de nuvele scurte, s-au bucurat încă din timpul vieţii de o atenţie şi preţuire deosebită şi au exercitat o influenţă puternică asupra generaţiilor ulterioare de prozatori. Cu "Filosofia creaţiei poetice" (The Philosophy of Composition, 1846) sau "Principiul poetic" (The Poetic Principle, 1850) s-a făcut începutul teoriilor literaturii moderne.
Născut la Boston dintr-o familie de actori, Edgar Poe rămâne orfan de ambii părinţi la vârsta de 3 ani şi este adoptat de familia John Allan, un negustor înstărit din Richmond/Virginia, primind numele de Edgar Allan Poe. După studii secundare în Liverpool (Anglia) şi în Richmond, se înscrie în 1825 la Universitatea din Virginia, pe care este nevoit să o părăsească după un an, lipsit de mijloace materiale şi înglodat în datorii, în urma unei vieţi extravagante, ceea ce a dus la un conflict cu tatăl său adoptiv. Poe încearcă să facă o carieră militară, dar este exclus din academia militară din West Point pentru acte deliberate de indisciplină. În această perioadă publică fără prea mult succes primele sale poezii. În 1833 înregistrează primul succes cu povestirea "Manuscris găsit într-o sticlă" (A MS. Found in a Bottle), câştigând concursul organizat de revista Saturday Visitor din Baltimore. Se stabileşte în Baltimore, după ce se căsătorise în 1836 cu verişoara lui, Virginia Clemm. Devine redactor principal al revistei Southern Literary Messenger, dar pierde postul după scurt timp datorită exceselor sale alcoolice. Apariţia nuvelei "Povestea lui Arthur Gordon Pym" (The Narrative of Arthur Gordon Pym) atrage atenţia publicului şi a criticilor, Poe devine editor asistent la revista Burton's Gentlemen's Magazine, trece după un an la revista Graham's Magazine, unde publică numeroase articole, povestiri şi eseuri, aducându-i reputaţia unui critic competent şi sever. În 1839 apare în două volume un ciclu de nuvele "Povestiri ale Grotescului şi Arabescului" (Tales of the Grotesque and Arabesque), apreciate de public dar fără succes material. În ianuarie 1845 publică în revista Evening Mirror celebrul său poem "Corbul" (The Raven), care a provocat o adevărată senzaţie. Îmbolnăvirea şi moartea soţiei sale Virginia în 1847 îi accentuează însă abuzul de băuturi alcoolice, Poe duce o existenţă tot mai dezorganizată, care îi precipită ruina fizică şi spirituală. După o dispariţie de câteva zile, în ziua de 3 octombrie 1849 este găsit căzut pe un trotoar în oraşul Baltimore, în stare de confuzie mintală provocată de alcool şi droguri. Moare în spital patru zile mai târziu, la 7 octombrie 1849.
Lirica
Cu unele excepţii, creaţia lirică a lui Elgar Allan Poe este umbrită de măiestria povestirilor sale, care l-au consacrat în literatura universală. Totuşi poeme ca "Annabel Lee", "Corbul" sau "Ulalume" îl impun şi ca unul din marii lirici ai lumii, făcut cunoscut publicului european în special prin traducerile în franceză ale lui Baudelaire şi Mallarmé. Admirabile traduceri în limba română au fost realizate de poeţii Dan Botta şi Emil Gulian. În poemele lui Poe sunt remarcabile metaforele deliberat eterogene, amestecul de imagini, combinaţia de pasiune şi raţiune, frumuseţea sonoră realizată prin rime neaşteptate şi disonanţe. De aceea nu numai simbolismul, dar şi mişcările artistice ulterioare au recunoscut în Poe un predecesor.
Proza
Mărturia cea mai complexă a poziţiei prioritare în declanşarea curentelor de înnoire a literaturii o constituie proza lui Edgar Poe. Povestirile sale "Aventurile lui Gordon Pym" (The Narrative of Athur Gordon Pym), "Prăbuşirea casei Usher" (The Fall of the House of Usher), "Cărăbuşul de aur" (The Gold Bug), "Pisica neagră" (The Black Cat), "Butelia de Amontillado"" (The Cask of Amontillado) sunt câteva din povestirile lui Edgar Allan Poe care au forţat frontierele imaginarului, îmbinând teritoriile vieţii şi ale morţii într-o sinteză halucinantă, o viziune ce dă valoare simbolică unor proiecţii maladive ale lumii reale. Mişcarea literară Junimea condusă de Titu Maiorescu îi descoperă prozele, este tradus din limba franceză, în care fusese tradus de poetul Charles Baudelaire, de Veronica Micle, Mihai Eminescu sau Ion Luca Caragiale şi această descoperire are un impact deosebit asupra apariţiei literaturii noastre fantastice.
Critică literară şi eseistică
Publicaţiile de critică literară ale lui Edgar Allan Poe se caracterizează printr-o profundă cunoaştere a literaturii, prin spirit sarcastic, simţ ascuţit în receptarea adevăratelor valori creative. Scrierile sale teoretice, în special concepţia sa asupra stilului de nuvele scurte, s-au bucurat încă din timpul vieţii de o atenţie şi preţuire deosebită şi au exercitat o influenţă puternică asupra generaţiilor ulterioare de prozatori. Cu "Filosofia creaţiei poetice" (The Philosophy of Composition, 1846) sau "Principiul poetic" (The Poetic Principle, 1850) s-a făcut începutul teoriilor literaturii moderne.
Cea Mai Mândră Zi, Cel Mai Mândru Ceas…
Cea mai mîndră zi, cel mai mîndru ceas,
Inima-mi veştedă le-a cunoscut:
De-avînt şi de mărire visu-mi treaz,
O ştiu, a trecut!
Ce-avînt, am zis? Da! Îmi închipui,
Dar de mult timp s-a dus pe veci!
S-a dus şi tinereţea mea, şi chipu-i;
Ci, ducă-se deci!
Şi tu, mărire, ce mai am cu tine?
Alt cuget are-acum de moştenit
Veninul ce mi l-ai turnat în vine;
Suflete-al meu, fii liniştit!
Cea mai mîndră zi, cel mai mândru ceas
Ce mi-au fost date, le-am avut:
Şi visul de mărire, visul treaz,
O ştiu, a trecut!
Dar dacă visul meu de-avînt şi de mărire
M-ar îmbia şi-acum cu-acel amar
Ce-l îndurai atunci, eu ceasul peste fire
Nu l-aş petrece iar!
Căci pe aripa lui plutea ca o pulbere.
Şi cînd plecă în zboru-i, căzu de pe ea
O esenţă în stare să spulbere
Sufletul ce-l cunoştea.
Corbul
Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte
Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător,
Piroteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor.
,,E vreun trecător – gîndit-am – şi-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător."
O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau tîrcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore –
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.
În perdele învinse roşul veşted de mătase
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă:
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor –
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor –
Nu-i decît un trecător."
Astfel liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l
,,Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!" Şi-am deschis, netemător,
Beznă, nici un trecător.
Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme,
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită,
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!”
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit: ,,Lenore!''
Doar ecoul trecător.
Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie,
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate...
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor.
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!''
Vînt şi nici un trecător.
Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă,
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.
Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore!''
Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător;
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor –
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor-
Corb ce-şi spune: ,,Nevermore''.
Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor.
Mult rămase, ca o stană.n-a mişcat nici fulg, nici pană,
Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor –
Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor''.
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.
Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvîntul: ŤNevermoreť''.
Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă,
Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor;
Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise,
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor –
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor –
Vorba Never – Nevermore.
Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător,
Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor –
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor,
Ea, pierduta mea Lenore.
Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare,
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor;
,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul îngeri'' –
Eu mi-am spus – ,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !''
Spuse Corbul : ,,Nevermore''.
,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.
,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore –
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.
,,Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul,
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor!
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.
Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată – Nevermore.
Traducere de Mihu Dragomir (din volumul Poezii şi poeme, Ed. Tineretului, Buc., 1963)
Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător,
Piroteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor.
,,E vreun trecător – gîndit-am – şi-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător."
O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau tîrcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore –
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.
În perdele învinse roşul veşted de mătase
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă:
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor –
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor –
Nu-i decît un trecător."
Astfel liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l
,,Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!" Şi-am deschis, netemător,
Beznă, nici un trecător.
Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme,
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită,
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!”
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit: ,,Lenore!''
Doar ecoul trecător.
Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie,
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate...
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor.
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!''
Vînt şi nici un trecător.
Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă,
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.
Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore!''
Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător;
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor –
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor-
Corb ce-şi spune: ,,Nevermore''.
Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor.
Mult rămase, ca o stană.n-a mişcat nici fulg, nici pană,
Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor –
Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor''.
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.
Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvîntul: ŤNevermoreť''.
Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă,
Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor;
Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise,
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor –
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor –
Vorba Never – Nevermore.
Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător,
Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor –
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor,
Ea, pierduta mea Lenore.
Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare,
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor;
,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul îngeri'' –
Eu mi-am spus – ,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !''
Spuse Corbul : ,,Nevermore''.
,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.
,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore –
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.
,,Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul,
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor!
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.
Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată – Nevermore.
Traducere de Mihu Dragomir (din volumul Poezii şi poeme, Ed. Tineretului, Buc., 1963)
Regret
Tu mi-erai totul, dragoste,
Al sufletului har,
Un verde ostrov în mare, dragoste,
Fântână şi altar,
Încins cu poame dulci şi flori,
Flori ale mele doar.
Al sufletului har,
Un verde ostrov în mare, dragoste,
Fântână şi altar,
Încins cu poame dulci şi flori,
Flori ale mele doar.
Vis prea frumos spre-a fi putut
Să steie! - Ah, limpede minune!
Ai răsărit, şi te-am pierdut!
Un glas din viitor îmi spune:
"Treci, treci", dar peste Trecut
Sufletul meu ca pe-o genune
Pluteşte-amar, apatic, mut.
Să steie! - Ah, limpede minune!
Ai răsărit, şi te-am pierdut!
Un glas din viitor îmi spune:
"Treci, treci", dar peste Trecut
Sufletul meu ca pe-o genune
Pluteşte-amar, apatic, mut.
Georg Scherg
Biografie Georg Scherg
Georg Scherg (n. 19 ianuarie 1917, Brașov - d. 20 decembrie 2002, Germania), pedagog, prozator, poet, dramaturg și traducător, unul dintre cei mai prolifici scriitori de limbă germană din România.
S-a născut la 19 ianuarie 1917 în Brașov, fiind al treilea fiu al lui Peter Kurmes. Tatăl său a murit front, la scurt timp înainte de nașterea fiului său. La nașterea lui Georg decedează și mama sa, iar cei trei copii ai familiei Kurmes sunt preluați de orfelinatul evanghelic din Brașov. În 1922 Georg este adoptat de pielarul brașovean Ernst Scherg. Georg Scherg a urmat școala primară în perioada 1923-1927, după care a urmat gimnaziul Honterus între anii 1927și 1934, unde l-a avut profesor pe scriitorul Adolf Meschendörfer.
În anii de liceu Georg începe primele sale încercări de scriere. Studiază în paralel și muzica, iar în 1934-1935 lucrează ca profesor particular de vioară și de limbi străine. Între anii 1935-1937 studiază în Germania și Franța la Gießen, Berlin și Paris. În anii 1938-1941 Georg Scherg servește în armata română la Târgu Mureș.
Își continuă studiile de filologie în Tübingen și Strassburg între ani 1941 și 1944. În 1942 se căsătorește cu Erma Teindel, o tânără din Transilvania natală, iar în 1943 se naște fiul Cornelius. Între anii 1944 și 1945 este profesor de germană, latină și istorie la liceul din Reutlingen și în același timp se ocupă și cu diverse traduceri.
În februarie 1947, Georg Scherg pleacă spre Brașov, pe jos. Deși cunoștea riscurile pe care și le asumă reîntorcându-se în România controlată de Uniunea Sovietică, intră clandestin în țară cu un pașaport românesc deja expirat și se stabileste la Brașov. Până în 1953 lucrează ca profesor de limba germană la Brașov, Codlea și la Hălchiu. În 1948 se pronunță divorțul de prima soție, iar în 1949 se recăsătorește, de data aceasta cu Ditta Kummer, profesoară de gimnastică și muzică din Brașov. În 1950 soția sa naște fiica sa, Konstanze. În 1952, este executaă o percheziție în casa tatălui său. În timpul percheziției se descoperă valută (rămasă dintr-o călătorie în afara țării) și, în consecință, bătrânul a fost arestat iar averea sa a fost confiscată. După scurtă vreme, bătrânul este însă eliberat din motive de boală și vârstă.
În această perioadă Scherg își prezintă primele creații literare în cadrul bisericii (o piesă de Paști, recitări și lecturi cu public) și în cadrul cercului literar local. În 1954 debutează cu volumul de teatru Giordano Bruno. În același an se nasc gemenii Christian și Sibille, iar Scherg devine membru al Asociației scriitorilor din România și începe să publice volume de teatru, („Ovid. Trauerspiel”) povestiri și un prim roman, „Da keiner Herr und keiner Knecht”, 1957. În același an este numit șef de catedră la Universitatea Victor Babeș din Cluj, specialitatea germanistică. În 1958 publică volumul „Die Erzählungen des Peter Merthes”.
La 30 septembrie 1958 este arestat, iar după un an de arest preventiv și perindări prin închisori, este condamnat la 20 de ani de muncă silnică, într-un proces public, pentru că ar fi instigat împotriva statului comunist. A trecut prin închisorile din Codlea (1959-1960),Jilava (1960), Gherla (1961-1962) și lagărele de muncă silnică de la Grădina (Balta Brăilei), Stoenești și Periprava (Delta Dunării). La 12 octombrie 1962 este eliberat pe neașteptate și în anul următor își câstigă existența ca lucrător la canalul Tömösch din Brașov. În anii 1963 - 1968 a fost angajat ca violonist la Filarmonica brașoveană.
În 1968 este reabilitat și are ocazia să-și prezinte situația la o masă rotundă pe care Ceaușescu o organizase pentru a cunoaște comunitatea germană. Este repus integral în drepturi și i se restituie o bună parte din bunurile și manuscrisele confiscate. În 1968 apar volumul de poezii Die Silberdistel și romanele Das Zünglein an der Waage și Der Mantel des Darius. În anii 1968 - 1970 a fost profesor de germană și literatură universală la liceul Honterus din Brașov, iar din 1970 este chemat ca șef de catedră la noua Facultate de filologie din Sibiu, secția literatură germană. În 1971 apare romanul „Penelope ist anderer Meinung”. În toți acești ani, inclusiv cei de închisoare (a scris prin închisori cărți întregi, în memorie), Georg Scherg a fost foarte productiv ca autor de poezie, proză („Baß und Binsen”, 1973) și teatru, a tradus și transpus lirică și proză, mai ales din limba română. I s-a permis să călătorească în Cehoslovacia, DDR șiBRD, unde l-a vizitat pe Cornelius, fiul din prima căsătorie. În 1975 se căsătorește pentru a treia oară cu profesoara de arte plastice Mariana Ferăstrău, originară din Brașov, care i-a născut un fiu, pe Sachs Walther. În 1976 apare romanul „Paraskiv, Paraskiv”. În 1978 publică volumul de versuri „Im Lande Ur”, în 1979 „Die Axt im Haus” iar în 1981 romanul „Der Sandkasten”. În 1984 este distins cu titlul de Profesor emerit. În 1985, un nou volum de poezii, „Gastfreundschaft”. Întreține relații cu Ion Caraion, Alexandru Ivasiuc, Constantin Noica, Mircea Ivănescu, etc. și cu numeroși scriitori din DDR și RFG.
În 1987 publică volumele „Die verhohlene Münze” și „Die Schuldbürger”; în acelasi an cere emigrarea în RFG, împreună cu soția și fiul cel mic, dar numai în martie 1990, după căderea lui Ceaușescu, reușeste să plece și se stabilește într-o zonă foarte pitorească din apropiere de Tübingen, orașul studiilor din tinerețe, la Mössingen-Belsen și apoi la Bodelshausen. Călătorește prin lume (Grecia, Turcia, Franța, Italia, etc) în căutarea unor locuri istorice și culturale cruciale; în 1997 îi apare un vast roman-parabolă, „Goa Mgoo oder die Erfindung der Unsterblicheit” iar în același an este numit Doctor honoris causa al Universității Lucian Blaga din Sibiu. În 1987 publică un volum de poezii „Schriftbild und Bilderschrift” iar în 1998, apare în editie bilingvă, „Sommerliches Divertimento/Divertisment estival”, ciclu de poezii inspirate de desenele lui Traian Gligor și transpuse în româneste de Dan Dănilă. Ediția bibliofilă Piranda, reproducând un ciclu mai vechi de poezii în manuscris, ornate cu miniaturi, apare în 1999 la o editură de artă. A tradus mult din literatura română, din Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Alexandru Ivasiuc, Constantin Noica, Ion Caraion, Marin Preda, Nicolae Breban, Laurentiu Fulga, etc. Pentru detalii amănuntite privind viața si opera lui Georg Scherg se recomandă dizertația filosofică, lucrarea de doctorat a lui Gert Ungureanu, care i-a fost student la Sibiu - „Die Kunst ist eine Zigeunerin namens Piranda, Intertextualität und Gruppen-kommunikation in der Diktatur - die Oraliteralität in den Texten des siebenbürgischen Autors Georg Scherg”, apărută în 1999 la editura Saeculum din Sibiu.
Georg Scherg se stinge la 20 decembrie 2002, în urma unei fracturi de femur și a operației.
* Giordano Bruno, 1954
* Da keiner Herr und keiner Knecht, 1957
* Die Erzählungen des Peter Merthes, 1958
* Die Silberdistel, 1968
* Das Zünglein an der Waage, 1968
* Der Mantel des Darius, regény, 1968.
* Penelope ist anderer Meinung, Editura Kriterion, București, 1971.
* Baß und Binsen, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1973
* Paraskiv, Paraskiv, 1976
* Im Lande Ur, 1978
* Die Axt im Haus, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979
* Der Sandkasten, Editura Kriterion, București, 1981
* Gastfreundschaft, Editura Kriterion, București, 1985
* Die verhohlene Münze, 1987
* Die Schuldbürger, Editura Kriterion, București, 1987
* Wendelin und der Regenbogen,Editura Creangă, București, 1988
* Goa Mgoo oder die Erfindung der Unsterblicheit, 1997
Georg Scherg (n. 19 ianuarie 1917, Brașov - d. 20 decembrie 2002, Germania), pedagog, prozator, poet, dramaturg și traducător, unul dintre cei mai prolifici scriitori de limbă germană din România.
S-a născut la 19 ianuarie 1917 în Brașov, fiind al treilea fiu al lui Peter Kurmes. Tatăl său a murit front, la scurt timp înainte de nașterea fiului său. La nașterea lui Georg decedează și mama sa, iar cei trei copii ai familiei Kurmes sunt preluați de orfelinatul evanghelic din Brașov. În 1922 Georg este adoptat de pielarul brașovean Ernst Scherg. Georg Scherg a urmat școala primară în perioada 1923-1927, după care a urmat gimnaziul Honterus între anii 1927și 1934, unde l-a avut profesor pe scriitorul Adolf Meschendörfer.
În anii de liceu Georg începe primele sale încercări de scriere. Studiază în paralel și muzica, iar în 1934-1935 lucrează ca profesor particular de vioară și de limbi străine. Între anii 1935-1937 studiază în Germania și Franța la Gießen, Berlin și Paris. În anii 1938-1941 Georg Scherg servește în armata română la Târgu Mureș.
Își continuă studiile de filologie în Tübingen și Strassburg între ani 1941 și 1944. În 1942 se căsătorește cu Erma Teindel, o tânără din Transilvania natală, iar în 1943 se naște fiul Cornelius. Între anii 1944 și 1945 este profesor de germană, latină și istorie la liceul din Reutlingen și în același timp se ocupă și cu diverse traduceri.
În februarie 1947, Georg Scherg pleacă spre Brașov, pe jos. Deși cunoștea riscurile pe care și le asumă reîntorcându-se în România controlată de Uniunea Sovietică, intră clandestin în țară cu un pașaport românesc deja expirat și se stabileste la Brașov. Până în 1953 lucrează ca profesor de limba germană la Brașov, Codlea și la Hălchiu. În 1948 se pronunță divorțul de prima soție, iar în 1949 se recăsătorește, de data aceasta cu Ditta Kummer, profesoară de gimnastică și muzică din Brașov. În 1950 soția sa naște fiica sa, Konstanze. În 1952, este executaă o percheziție în casa tatălui său. În timpul percheziției se descoperă valută (rămasă dintr-o călătorie în afara țării) și, în consecință, bătrânul a fost arestat iar averea sa a fost confiscată. După scurtă vreme, bătrânul este însă eliberat din motive de boală și vârstă.
În această perioadă Scherg își prezintă primele creații literare în cadrul bisericii (o piesă de Paști, recitări și lecturi cu public) și în cadrul cercului literar local. În 1954 debutează cu volumul de teatru Giordano Bruno. În același an se nasc gemenii Christian și Sibille, iar Scherg devine membru al Asociației scriitorilor din România și începe să publice volume de teatru, („Ovid. Trauerspiel”) povestiri și un prim roman, „Da keiner Herr und keiner Knecht”, 1957. În același an este numit șef de catedră la Universitatea Victor Babeș din Cluj, specialitatea germanistică. În 1958 publică volumul „Die Erzählungen des Peter Merthes”.
La 30 septembrie 1958 este arestat, iar după un an de arest preventiv și perindări prin închisori, este condamnat la 20 de ani de muncă silnică, într-un proces public, pentru că ar fi instigat împotriva statului comunist. A trecut prin închisorile din Codlea (1959-1960),Jilava (1960), Gherla (1961-1962) și lagărele de muncă silnică de la Grădina (Balta Brăilei), Stoenești și Periprava (Delta Dunării). La 12 octombrie 1962 este eliberat pe neașteptate și în anul următor își câstigă existența ca lucrător la canalul Tömösch din Brașov. În anii 1963 - 1968 a fost angajat ca violonist la Filarmonica brașoveană.
În 1968 este reabilitat și are ocazia să-și prezinte situația la o masă rotundă pe care Ceaușescu o organizase pentru a cunoaște comunitatea germană. Este repus integral în drepturi și i se restituie o bună parte din bunurile și manuscrisele confiscate. În 1968 apar volumul de poezii Die Silberdistel și romanele Das Zünglein an der Waage și Der Mantel des Darius. În anii 1968 - 1970 a fost profesor de germană și literatură universală la liceul Honterus din Brașov, iar din 1970 este chemat ca șef de catedră la noua Facultate de filologie din Sibiu, secția literatură germană. În 1971 apare romanul „Penelope ist anderer Meinung”. În toți acești ani, inclusiv cei de închisoare (a scris prin închisori cărți întregi, în memorie), Georg Scherg a fost foarte productiv ca autor de poezie, proză („Baß und Binsen”, 1973) și teatru, a tradus și transpus lirică și proză, mai ales din limba română. I s-a permis să călătorească în Cehoslovacia, DDR șiBRD, unde l-a vizitat pe Cornelius, fiul din prima căsătorie. În 1975 se căsătorește pentru a treia oară cu profesoara de arte plastice Mariana Ferăstrău, originară din Brașov, care i-a născut un fiu, pe Sachs Walther. În 1976 apare romanul „Paraskiv, Paraskiv”. În 1978 publică volumul de versuri „Im Lande Ur”, în 1979 „Die Axt im Haus” iar în 1981 romanul „Der Sandkasten”. În 1984 este distins cu titlul de Profesor emerit. În 1985, un nou volum de poezii, „Gastfreundschaft”. Întreține relații cu Ion Caraion, Alexandru Ivasiuc, Constantin Noica, Mircea Ivănescu, etc. și cu numeroși scriitori din DDR și RFG.
În 1987 publică volumele „Die verhohlene Münze” și „Die Schuldbürger”; în acelasi an cere emigrarea în RFG, împreună cu soția și fiul cel mic, dar numai în martie 1990, după căderea lui Ceaușescu, reușeste să plece și se stabilește într-o zonă foarte pitorească din apropiere de Tübingen, orașul studiilor din tinerețe, la Mössingen-Belsen și apoi la Bodelshausen. Călătorește prin lume (Grecia, Turcia, Franța, Italia, etc) în căutarea unor locuri istorice și culturale cruciale; în 1997 îi apare un vast roman-parabolă, „Goa Mgoo oder die Erfindung der Unsterblicheit” iar în același an este numit Doctor honoris causa al Universității Lucian Blaga din Sibiu. În 1987 publică un volum de poezii „Schriftbild und Bilderschrift” iar în 1998, apare în editie bilingvă, „Sommerliches Divertimento/Divertisment estival”, ciclu de poezii inspirate de desenele lui Traian Gligor și transpuse în româneste de Dan Dănilă. Ediția bibliofilă Piranda, reproducând un ciclu mai vechi de poezii în manuscris, ornate cu miniaturi, apare în 1999 la o editură de artă. A tradus mult din literatura română, din Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Alexandru Ivasiuc, Constantin Noica, Ion Caraion, Marin Preda, Nicolae Breban, Laurentiu Fulga, etc. Pentru detalii amănuntite privind viața si opera lui Georg Scherg se recomandă dizertația filosofică, lucrarea de doctorat a lui Gert Ungureanu, care i-a fost student la Sibiu - „Die Kunst ist eine Zigeunerin namens Piranda, Intertextualität und Gruppen-kommunikation in der Diktatur - die Oraliteralität in den Texten des siebenbürgischen Autors Georg Scherg”, apărută în 1999 la editura Saeculum din Sibiu.
Georg Scherg se stinge la 20 decembrie 2002, în urma unei fracturi de femur și a operației.
* Giordano Bruno, 1954
* Da keiner Herr und keiner Knecht, 1957
* Die Erzählungen des Peter Merthes, 1958
* Die Silberdistel, 1968
* Das Zünglein an der Waage, 1968
* Der Mantel des Darius, regény, 1968.
* Penelope ist anderer Meinung, Editura Kriterion, București, 1971.
* Baß und Binsen, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1973
* Paraskiv, Paraskiv, 1976
* Im Lande Ur, 1978
* Die Axt im Haus, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979
* Der Sandkasten, Editura Kriterion, București, 1981
* Gastfreundschaft, Editura Kriterion, București, 1985
* Die verhohlene Münze, 1987
* Die Schuldbürger, Editura Kriterion, București, 1987
* Wendelin und der Regenbogen,Editura Creangă, București, 1988
* Goa Mgoo oder die Erfindung der Unsterblicheit, 1997
Cântecul ciorii
Cântă, suflet, chiar ciufulit
şi negru ca o cioară,
oricât de tulbure-ai privit
orice te înconjoară.
Ori chiui vesel, ori boceşti,
asa e viaţa, drum deplin
nu ai pe-alături, ci doar prin,
chiar de mai rătăceşti.
De nu cânţi, fluieri sau glumeşti
nicicând, unde-i norocul?
De nu-ţi faci bucurii, gândeşti
că-n aiureli li-e locul.
Dar oricât aiurezi de tare,
nu dai de armonie.
Deci lumea găunoasă-ţi pare,
cuvântul – ironie.
Dar unei ciori, a croncăni
i-ajunge pe deplin.
Nu vrea să ia, cu viclenii,
nimic de la străini.
Din volumul Georg Scherg
Sommerliches Divertimento / Divertisment estival,
cu desene de Traian Gligor Leonberg 1998
traducere de Dan Dănilă
Goliat
Lăcusta, numele-o trădează,
e-o bestie-ngrozitoare.
De-i căşunează, ripostează:
nu zgârie, muşcă, dar cutează
pe negândite şi vitează
să lupte cu oricare.
Îţi sare-n ochi când nu gândeşti,
de te răstorni de frică,
nici nu e chip s-o ocoleşti.
Morala poţi să o citeşti
la Solomon: cât te păzeşti,
tot prost eşti, la adică.
De vrei să chemi în ajutor,
de frică îndrăznind
s-o prinzi, să fii învingător,
n-ajung răbdare, trudă, ori
să te-nchini, poţi fi vrăjitor,
deja o vezi fugind.
De cel ca tine furişat,
ca Goliat, greu şi mare,
ea se fereşte imediat,
de hoit, capcană şi-nţepat.
Îi eşti scârbos şi deşucheat
din cap până-n picioare.
Din volumul Georg Scherg
Sommerliches Divertimento / Divertisment estival,
cu desene de Traian Gligor Leonberg 1998
traducere de Dan Dănilă
Artă şi natură
Am cercetat al lumii orând
şi-o fac mai departe, cu zel.
Pe unii, Evrika strigând
i-aud, ştiu fel de fel.
Cunosc şi ursul după bla-
nă, am multă răbdare.
să-mi pună, nimeni n-ar putea
o barbă aşa de mare.
Eu apă la izvor nu car,
nici flori pe câmp în mai,
la castraveţi n-am grădinar
şi nici un măr în rai.
Din volumul Georg Scherg
Sommerliches Divertimento / Divertisment estival,
cu desene de Traian Gligor Leonberg 1998
traducere de Dan Dănilă
Marin Constantin
Tata mare, barbă mare,
Nici un pic de-astâmpăr n-are.
Mare meşter gospodar
Nu pierde ziua-n zadar.
Cleşti, ciocane, cuie, chei,
Ţine-n mână cu temei.
Greblă, sapă, târn, topor,
Toate-i sunt de ajutor.
Şi când e vorba de treabă,
Nu mai stă de se întreabă.
Mătură prin curte, sapă,
Pune pomi, aduce apă.
Taie, tunde, peticeşte,
Pune geamuri, meştereşte,
Nici un pic de-astâmpăr n-are.
Mare meşter gospodar
Nu pierde ziua-n zadar.
Cleşti, ciocane, cuie, chei,
Ţine-n mână cu temei.
Greblă, sapă, târn, topor,
Toate-i sunt de ajutor.
Şi când e vorba de treabă,
Nu mai stă de se întreabă.
Mătură prin curte, sapă,
Pune pomi, aduce apă.
Taie, tunde, peticeşte,
Pune geamuri, meştereşte,
TEATRU/FILM 19 Ianuarie
Cel ce e las in dragoste - Illes Endre
SFATURI UTILE 19 Ianuarie
NOUTĂȚI DESPRE BENEFICIILE SFECLEI
Oamenii de stiinta si-au dorit mereu sa descopere toate proprietatile sfeclei si asta datorita amestecului de antioxidanti pe care ii contine. Sfecla este o leguma, care ne ajuta sa capam de kilogramele in plus, avand in acelasi timp si proprietati anti-carcinogene.
Combinatia unica de nutrienti, fac din sfecla rosie o planta excelenta si usor de cultivat.
Proprietatile sale vasodilatatoare, flavonoidele si nitrogenul organic, au dus la investigarea acestei plante de catre companiile farmaceutice. Din fericire, nu pot vinde sfecla in farmacii, asa ca aceasta este intotdeauna la dispozitia noastra, gata sa ne trateze si sa previna aparitia bolilor.
Descoperiri stiintifice legate de vedere
Oamenii de stiinta au investigat in mod special nitratii si productia acestora de oxigen nitric, inclusiv efectele lor asupra microvascularizarii retinei.
Chiar daca aceasta investigatie a fost luata in calcul si de marile companii farmaceutice, precum Pfizer si AstraZeneca, nu s-au preparat medicamente din sfecla. Probabil ca au considerat ca nu sunt suficiente informatii cu privire la legatura dintre sfecla si problemele oculare.
Beneficiile si proprietatile sfeclei:
Este un aliment digestiv
Pe langa faptul ca beti suc din sfecla pentru detoxifiere, fibrele sale ajuta la prevenirea si tratarea constipatiilor sau problemelor stomacale.
Controleaza nivelul colesterolului
Sfecla reduce considerabil nivelul colesterolului negativ si creste nivelul colesterolului bun.
Reduce oboseala
Nitratii din sfecla reduc oboseala si va ajuta sa aveti mai multa energie.
Este un diuretic natural
Daca veti consuma sfecla cu regularitate, veti scapa de retentia de apa si de toxine, iar organismul dumneavoastra va fi perfect curat.
Reduce presiunea sanguina
Sucul de sfecla ajuta la prevenirea infarctului si ne protejeaza de cancer, mai ales de cel de colon.
Casa ce aduce fericire - 5 caracteristici dezvaluite de psihologi Eu stiu TV
GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 19 Ianuarie
Intalnire romantica cu soacra
Puiu Călinescu și Florin Tănase - În gară (1993)
Ștefan Mihăilescu Brăila, Nicu Constantin - Tovarășu Lupușor
Acum vă prezint câteva glume în reluare, adunate de la prieteni:
COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC – TRADIȚII ȘI MODERNISM 19 Ianuarie
GÂNDURI PESTE TIMP 19 Ianuarie
Câteva citate:
Citate de Pierre-Joseph Proudhon:
"Ce e proprietatea? Proprietatea e furt!"
"Monarhia universală e în politică ceea ce e cvadratura cercului sau mișcarea perpetuă în matematică."
"Zilnic ni se vorbește de granițe naturale. Între timp explic ceea ce înțeleg prin aceste două cuvinte: granițele naturale, eu aș zice că cea mai bună, cea mai sigură, cea mai naturală dintre granițe e cea care garantează populațiunilor - pe care le desparte - libertatea cea mai desăvîrșită, autoguvernarea cea mai absolută. Tocmai de aceea protestez împotriva marilor unități politice, care-mi par a nu fi altceva decât confiscări ale naționalităților."
"Ceea ce e adevărat despre state, e întocmai adevărat despre orașele și județele unui stat anume: federalismul e forma politică a omenirii."
"Vechea lege a unității și a nedespărțirii e abrogată. În virtutea acordului de unire - cel puțin presupus - între diferite părți ale statului, centrul politic e pretutindeni, iar circumferința nicăieri. Fiecare grup sau soi de populațiune, fiecare rasă, fiecare limbă e stăpâna teritoriului propriu. Fiecare cetate, apărată de către cetățile vecine, e regină în pe locul pe care-l ocupă."
"Federațiune, de la latinescul «fœdus», genitiv «fœderis», adică pact, contract, tratat, convențiune, legămînt, etc... e o înțelegere prin care unul sau mai mulâi capi de familie, una sau mai multe comune, unu sau mai multe grupuri de comune sau state, se obligă recipric și unele față de altele, în vederea unuia sau mai multor obiective specifice."
"Cine zice mutualitate, presupune împărțirea pămîntului, diviziunea proprietăților; independența muncii, separarea industriilor, a specialității funcțiunilor, răspundere individuală și colectivă, potrivit muncii individuale sau în grup, reducerea taxelor generale la minimum, suprimarea parazitismului și a mizeriei ... "
"Deoarece religiunea de stat e înseamnă violarea conștiinței, centralizarea administrativă înseamnă castrarea libertății. Instituțiuni funebre, purcese dintr-una și aceeași patimă a oprimării și intoleranței, a cărei roade otrăvitoare arată bine analogia! Religiunea de stat a dat naștere inchizițiunii; administrațiunea de stat a dat naștere poliției."
"Secretul ecuației între cetățean și stat, precum a celei între enoriaș și preot, între avocat și judecător, se află în ecuația economică pe care am făcut-o mai înainte, prin abolirea interesului capitalist, între muncitor și întreprinzător, între țăran și moșier. Prin reciprocitatea obligațiunilor faceți să dispară acest de pe urmă vestigiu al sclăviei antice, și atunci cetățenii și comunele nu vor avea nevoie ca statul să intervină ca să le orînduiască bunurile, să le administreze proprietățile, să le zidească porturile, malurile, canalele, drumurile; nici ca să tocmească târgurile, să facă judecată, să școlarizeze, că conducă, să controleze, să le cenzureze oamenii, să supravegheze, să apere și să facă ordine, ci oamenii vor se putea închina celui Preaînalt, își vor putea judeca criminalii și îi vor face neputincioși a face răul, cu condiția ca aceasta să înceteze crima."
"Aduceți-vă aminte, nu există decât un fel de a face drepate: ca inculpatul sau cel interesat să facă el însuși dreptatea. Or, o va face, atunci când fiecare cetățean va semna pactul social; atunci când într’această convențiune solemnă se vor hotărî drepturile, obligațiunle și atribuțiunile fiecăruia, când se va face un schim de garanții și se va scrie sancțiunea. Atunci justiția, purcegând din libertate, nu va mai fi răzbunare, ci în reparare. Deoarece legea societății nu va mai fi opusă individului, acesta nu va mai putea protesta, și nu va avea decât să-și mărturisească fapta."
"O comună are nevoie de un învățător. Ea îl alege după pofta inimii, tînăr sau bătrân, burlac sau însurat, absolvent al școlii normale sau autodidact, cu sau fără diplomă. Singurul lucru de însemnătate e ca învățătorul să convină capilor de familii, ca aceștia să hotărască dacă își lasă sau nu copiii pe mâna lui. În acest caz, ca altundeva, trebuie ca acest lucru să purceadă din liberul contract și să fie supus concurenței; lucru imposibil sub un regim de inegalitate, de pile, de monopol universitar sau de măritiș între Biserică și Stat."
"După cum nu este libertate fără unire ori fără ordine, la fel nu există unire fără varietate, fără pluralism, fără divergențe; nu există ordine fără proteste, contrazicere sau antagonism."
"De lipsa cărei virtuți personale sau sociale îi veți acuza pe oamenii care-și promit reciproc totul, care din inimă largă își garantează totul, își asigură unii altora totul, își dăruiesc totul: școlire, loc de muncă, schimb, patrimoniu, venituri, avere, siguranță?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu