MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
JOI 23 IANUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE, PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Dragi prieteni!
Când am deschis acest cont pe Facebook a trebuit să răspund la un chestionar în mare parte obligatoriu, care solicita date despre mine, inclusiv poză de profil și număr de telefon și m-am conformat pentru că altă soluție nu exista.
Se pare că acum mulți au găsit posibilitatea de a ignora regulile impuse de Facebook și apar cu tot felul de conturi din care nu poți afla nimic despre ei, adică fără date personale și poză de profil!
Mai mult, sunt persoane care au mai multe conturi. Se pune firesc întrebarea: în ce scop? Credeți că fac asta numai pentru a fi la adăpost de soț/soție sau iubit/iubită? Eu sunt convins că nu!
Recomand tuturor celor ce nu au nimic de ascuns să verifice astfel de pagini și, după caz, să reclame la Facebook, sau să*i șteargă direct din lista de prieteni și să-i blocheze!
Acesta ar fi un punct ce ar trebui să existe în standardele Facebook!

Vă doresc o zi minunată!

ISTORIE PE ZILE 23 Ianuarie

Evenimente

·         52 i.I.Ch: Are loc rascoala galilor condusi de Vercingetorix impotriva stapanirii romane. Sunt masacrati romanii din Genabum (Orléans), actiune care marcheaza  debutul insurectiei generale a triburilor unite ale galilor sub conducerea lui  Vercingetorix, impotriva Romei. Vercingetorix (pron. latină [werkiŋˈɡetoriːks], c. 82 î.Hr. – 46 î.Hr.) a fost căpetenia tribului arvernilor, care a unit pe galii începând o revoltă nereușită împotriva stăpânirii romane în Galia în cursul ultimului stadiu al Războaielor Galice lui Iulius Cezar. Vercingetorix a ajuns să conducă pe arvernii în 52 î.Hr. când a adunat o armată și a fost proclamat drept regele după bătălia de la Gergovia. Apoi a consolidat alianța cu celelalte triburi și și-a prins controlul asupra armatelor lor, conducându-le în cea mai importantă revoltă a galilor împotriva romanilor. După bătălia de la Alesia Vercingetorix a capitulat și a fost închis pentru o periadă de cinci ani. În 46 î.Hr. a fost omorât după o paradă militară organizată pentru a sărbători succesele lui Cezar în Galia. Majoritatea informațiilor păstrate despre Vercingetorix provine de la Commentarii de Bello Gallico lui Cezar însuși. Sub Napoleon III, persoana lui Vercingetorix ca fiind reprezentant al culturii galice a fost promovată. În contextul conflictului franco-german, joacă rolul figurii mitice și naționale a primului popor de Franța, motiv important în istoriografia franceză a secolului XIX. La școli, a fost prezentat între ani 1870 și 1950 ca fiind primul conducător al francezilor.

·         98 e.n. – Traian devine imparat al Romei. Marcus Ulpius Traianus este proclamat imparat la moartea predecesorului sau Nerva. El va antrena imperiul in razboaie de cucerire, intre care va fi si cel purtat impotriva dacilor. Ii va succeda la tron imparatul Adrian. 

·         393- Imparatul roman Teodosius I il proclama pe fiul sau Honorius in varsta de 8 ani, co-imparat.

·         1465: Ştefan cel Mare, domn al Moldovei, cucereşte cetatea Chiliei aparata de o garnizoana maghiară. La 23 ianuarie 1465 (23 ghenarie 6973) , Ştefan III-lea cel Mare al Moldovei apare cu oastea în faţa cetatii Chiliei,si incepe cel de-al doilea asediu al acestui important punct strategic. La miezul nopţii moldovenii patrund în oraş printr-o poartă deschisă de tîrgoveţi, în urma unei înţelegeri secrete cu locuitorii cetăţiii. Ştefan Vodă cucereşte cetatea Chilia la 24 ianuarie 1465, după un bombardament intens al artileriei moldoveneşti. La conducerea cetăţii a fost instalat pîrcălabul Isaia, cumnatul domnitorului. „Vă leatul 6973 [1465] meseța ghenarie 23, adunându Ștefan vodă multă oaste de țară, vrându să rascumpere cetățile carile le luase păgânii de la alți domni, pogorât-au cu toată puterea sa spre cetatea Chiliei. Și sosindu la cetate miercuri spre joi, la miază-noapte, au încunjurat cetatea. Însa joi nu s-au apucat de harțu, iară vineri dins-de-dimineață au început a bate cetatea și așa toată ziua s-au hărțuit până în seară. Iară sâmbătă se inchinară cei din cetate și intră Ștefan vodă în cetatea Chiliei. Și acolo petrecând trei zile veselindu-să, laudându pre Dumnezeu, îmblânzea oamenii în cetate. Decea și la Cetatea Albă au tras și multă năvală făcându, dobândi și Cetatea Albă. Și așa amandoao cetățile cu multă moarte și peire de ai săi le dobândi, carile întărindu-le cu bucate și cu slujitori, au lăsat pre Isaia și pre Buhtea pârcălabi, ca să le grijască, iară el s-au întorsu la scaunul său la Suceava. Iară în al zecilea an a domnii sale, în anii 6974 [1466], iulie 10, au început a zidi mănăstirea Putna, spre slava lui Dumnezeu și a Preacuratii Maicii Fecioarii Mariei.”

Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei. Pentru îmbunătățirea sistemului de apărare, în vara lui 1479, Ștefan cel Mare a reconstruit cetatea Chilia pe malul stâng al Dunării (cetatea Chilia Nouă). La lucrări au participat 800 de zidari și 17.000 de ajutoare. La sfârșitul secolului XIV, Mircea cel Bătrân a extins teritoriul Țării Românești până la Marea Neagră, Chilia intrând, astfel, în componența statului muntean. La scurt timp, în 1426, domnul Moldovei Alexandru cel Bun pune stăpânire pe cetate, profitând de situația grea în care se află domnul Țării Românești Dan al II-lea. În 1447-1448, domnul Moldovei, Petru al II-lea, a cedat cetatea Chilia lui Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei. De atunci până în 1465, cetatea a fost apărată de o garnizoană maghiară. Stăpânirea maghiară asupra Chiliei a fost confirmată de Bogdan al II-lea, tatăl viitorului domn Ștefan cel Mare, precum și de Alexandru și Petru Aron. Cetatea Chilia a fost mărul discordiei între Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș, vasal al Coroanei maghiare. Domnul Moldovei s-a străduit să redobândească Chilia. Cel puțin din toamna anului 1460 conflictul dintre Ștefan și Vlad era deschis: sașii brașoveni îi promiteau lui Vlad o oaste de 4.000 de soldați împotriva turcilor sau a Moldovei. În timp ce domnul Țării Românești s-a implicat total în cruciada antiotomană planificată de Congresul de la Mantova, Ștefan cel Mare a aderat la pacea dintre Polonia și Imperiul Otoman. Încă din ianuarie 1462 sunt menționate lupte la hotarele dintre cele două țări, ceea ce periclita comerțul în zonă. Conform cronicarului Laonic Chalcocondil, Ștefan cel Mare a colaborat cu flota otomană la asedierea Chiliei, în iunie 1462. După eșecul acestui asediu, în care chiar domnitorul Moldovei a căpătat o rană care-l va chinui până la sfârșitul vieții, oastea moldoveană a intrat să jefuiască în Țara Românească, dar a fost oprită de Vlad Țepeș.

·         1512 – Forţele unite ale turcilor lui Mehmed-beg şi boierilor Craioveşti, il înfrang pe Vlăduţ-Vodă (Vlad al V-lea cel tanar) la Văcăreşti. Domnitorul este luat prizonier şi apoi decapitat. Trupul acestuia este dus și înmormântat cu fast la necropola domnească de la Manastirea Dealu de către Neagoe Basarab care va regreta acest episod tragic toată viața. Vlad cel Tânăr a fost domn al Țării Românești între februarie 1510 – ianuarie 1512. Era fiul lui Vlad Călugărul și a celei de a doua soții, Maria (călugărită sub numele de Eupraxia). Pe piatra de mormânt, inscripția laconică este rezumatul perfect al vieții și al domniei acestui voievod putin cunoscut: “În anul 1512, ghenarie 23, au răposat robul lui Dumnezeu, Io Vlad voievod, fratele lui Io Radu voievod, fiul prea bunului și prea marelui Io Vlad voievod. Și într-al 26 (sau 16 n.t.) al vârstei șezu pe scaunul domnesc. Și a a venit domn Io Basarab voievod și, fiind luptă, au tăiat capul lui Vlad voievod în cetatea București”.

·         1512 – Începe domnia lui Neagoe Basarab în Ţara Românească, care a  durat pana la sfarsitul vietii  sale, la 15  septembrie 1521. După unii, Neagoe Basarab era fiul marelui vornic, boierul Parvu Craiovescu și al soției acestuia, Neaga, după alții, al lui Basarab al IV-lea cel Tanar. Soția sa a fost Doamna Milița Despina din familia sârbă Brancovici. Este ctitorul complexului monahal și al bisericii monument din Curtea de Argeș (1517),în jurul căreia s-a născut legenda Mesterului Manole. Pe lângă multe alte ctitorii a reedificat biserica de la Argeș care era căzută în ruină “. Neagoe Basarab este autorul uneia dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii vechi,Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Teodosie, scrisă în slavonă, dar tradusă de cineva în română.În volumul „Monumenta Romaniae Vaticana” apărut în 1996, Prof. Dr. Dumitriu-Snagov a prezentat dovezile referitoare la faptul că „învățăturile” lui Neagoe Basarab au fost ulterior plagiate pentru Ivan cel Groaznic. Plagiatul a fost executat de Teodor Mamalachos, ambasadorul lui Ivan cel Groaznic la Constantinopol, cu scopul ca acest document sa constituie o „întărire” doveditoare a înaltei moralități a lui Ivan cel Groaznic în procedura de recunoaștere oficială a acestuia ca bazileu de către Patriarhul Constantinopolului. În procesul de plagiere, Teodor Mamalachos a uitat sa șteargă sau să înlocuiască numele Neagoe, Teodosie, Neaga (mama lui Negoe Basarab), precum și numele fetelor voivodului: Stana, Roxana și Anghelina.

·         1556: A avut loc cel mai dezastruos cutremur din lume, ducând la uciderea a 830.000 de oameni, în provincia chineză Shaanxi.

·         1595: Bătălia de la Şerpăteşti, între oastea munteană şi cea otomano-tătară. După înfrângerile suferite de tătari la Putineiu (14 ianuarie 1595) şi Stăneşti (16 ianuarie 1595), hanul Ghazi Ghirai II (1588 – 1597) face joncţiune cu trupele otomane conduse de Mehmed Sokollüzâde, aga ienicerilor, şi beylerbey-ii Mustafa paşa şi Aydın Hasan paşa. În tabăra otomană se afla şi un pretendent la tronul muntean, un anume Bogdan, fiul lui Iancu Sasul (1579 – 1582). Trupele muntene şi un detaşament trimis de principele Transilvaniei, Sigismund Báthory (1581 – 99, 1601 – 1602), se aflau în tabăra de la Hulubeşti, pe apa Neajlovului (lângă Călugăreni). Oastea otomano-tătară era cantonată în apropiere, la Şerpăteşti (judeţul Ilfov). Mihai Viteazul (1593 – 1601) trece la ofensivă, „numaidecât trimise oşti asupra lor cu banul Manta, şi noaptea, fără veste-i lovi, de i-au tăiat” (Letopiseţul cantacuzinesc). Muntenii atacă fulgerător tabăra duşmană în noaptea de 23 ianuarie 1595, într-o formă asemănătoare incursiunii nocturne iniţiată de Vlad Ţepeş (1456 – 1462, 1476) lângă Târgovişte. Hanul, abia scăpat cu viaţă, lasă prada şi fuge spre Silistra. Otomanii se retrag spre Rusciuk unde, urmăriţi de oastea lui Mihai, suferă o grea înfrângere. Bătălia a avut un larg ecou, cronicarul ungur Szamosközy relata: „La Şerpăteşti, înainte de răsăritul soarelui, în iarna aceea cumplită, îi nimici, în vremea cât ar fierbe un ou, de n-a scăpat niciunul…Au pierit acolo nepotul hanului tătăresc şi imbrohorul; multe bogăţii au luat atunci, căci numai bogăţiile hanului tătăresc erau încărcate pe şase cai albi”. Oastea munteană continuă să atace detaşamentele otomane la Rusciuk şi Brăila, pregătindu-se pentru marea confruntare ce se apropia.

·         1767 – S-a încheiat prima domnie în Moldova a lui Grigore al III-lea; a deschis (1764) la Chiperesti (în apropiere de Iasi) o manufactura de postav cu mesteri adusi din strainatate.

·         1793 – A doua impartire a Poloniei.  Prusia a semnat un tratat cu Rusia, prin care ambele țări urmau să primeasca parti din rteritoriul Poloniei. Aramata rușilor și prusacilor a preluat controlul teritoriilor revendicate, trupele rusești fiind deja prezente. Deputații din Marele Seim (ultimul Seim al Comunității), în prezența forțelor ruse, a fost de acord cu cererile teritoriale rusești și prusace. Marele Seim a devenit infam, pentru că deputații au fost mituți și constrânși de soldații ruși. Rusia a preluat 250.000 km², în timp ce Prusia a preluat 58.000 km², Polonia pierzand aproximativ 307.000 km², fiind redusă la 215.000 km². Rusia și-a organizat teritoriile noi dobândite în viceregatul Minsk și viceregatul Izyaslav (care în 1795 a fost împărțit în viceregatele Podolie și Volhynian). Prusia a primit orașele Gdansk (Danzig) și Torun  (Thorn), Voievodatele Gniezno, Poznań, Sieradz, Kalisz, Płock, Kujawski Brzesc, Inowrocław, Dobrzyń, cât și alte părți ale Voievodatelor Cracovia, Rawa și Masovi.  Prusia și-a organizat teritoriile noi dobândite în cadrul Prusiei  de Sud.  Polonia  a pierdut aproximativ 5 milioane de oameni, doar 4 milioane de oameni ramanand sub autoritatea  polono-lituaniana. Ceea ce mai rămăsese din Polonia era doar un stat-tampon, cu un rege marionetă și cu garnizoanele din Rusia care stăteau cu ochii pe mica armata poloneză.

·         1821:  „Proclamația de la Padeș” (23 ianuarie S.N. 4 februarie 1821, Tismana), Tudor Vladimirescu s-a adresat locuitorilor Țării Românești, chemându-i la luptă împotriva orânduirii. Acesta a fost momentul declanșării revoluției conduse de Tudor Vladimirescu. În fruntea pandurilor a străbătut Baia de Aramă, Broşteni şi Strehaia, unde i s-au alăturat şi cetele conduse de Dimitrie Macedonski şi Simion Mehedinţeanu.

·         1878: Se  semneaza armistiţiul în războiul ruso-româno – turc. Este sfarsitul razboiului pentru independenta Romaniei.

·         La 23 ianuarie - 4 iunie 1922, în România, are loc procesul intentat unui număr de 271 militanţi revoluţionari, printre care delegaţii de la Congresul general al Partidului socialist din 8 mai 1921, care votaseră afilierea fără rezerve la Internaţionala a III-a Comunistă (Comintern) - "Procesul din Dealul Spirii ". La 10 iunie, printr-un decret, 213 dintre acuzaţi sunt amnistiaţi şi eliberaţi.

·         1941: Revolta  Miscarii Legionare este înăbuşita  de către armată.  Mişcarea legionară este înlăturată de la putere şi interzisă,  conducerea  Romaniei concentrîndu-se numai în mîinile lui Ion Antonescu. Rebeliunea legionară (21-23 ianuarie 1941) a reprezentat confruntarea violentă dintre gruparea Garda de Fier și fostul lor partener la guvernarea României, Ion Antonescu, desemnând sfârșitul statului național legionar, care luase naștere la 14 septembrie 1940. În cursul său, grupările legionare au aplicat tactici teroriste, vizând populația Bucureștiului și în mod special populația evreiască din oraș, crimele comise în acest context purtând și numele de Pogromul de la București. Totuși, rebeliunea a avut un caracter național, în marile orașe ale României desfășurându-se acțiuni legionare. Rebeliunea, desfășurată în contextul celui de-al Doilea Război Mondial și al aderării României la Puterile Axei, a pus de asemenea capăt primei etape de alianță între legionari și Germania nazistă, deoarece liderul german Adolf Hitler a preferat să-i acorde sprijinul său lui Antonescu. La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern, alcătuit în principal din ofițeri, a căror sarcină era aceea de a asigura ordinea publică și administrarea eficientă, iar la 14 februarie 1941 statul național-legionar a fost abrogat în mod oficial, instaurându-se dictatura militară a generalului Antonescu. Cei implicați au avut două poziții diametral opuse. Cei din gruparea antonesciană susțin că rebeliunea legionară a dus țara pe marginea prăpastiei. În anul 1941 s-au publicat chiar două volume intitulate Pe marginea prăpastiei. Legionarii au considerat că a fost o lovitură de stat a generalului Antonescu, care a urmărit să preia întreaga putere în stat, folosindu-se de armată pentru a-i îndepărta pe legionari de la putere.

·         1945: Armata a 4-a română eliberează orașul Roznava din Cehoslovacia.

·         1946: Prima reuniune a Consiliului Economic și Social al ONU.

·         1948: Adunarea Deputaților adoptă o nouă lege electorală care exceptează, sub diferite motivații, participarea unor categorii importante la vot.

·         1955: A avut loc prima audiție, la Paris, a "Simfoniei de cameră pentru 12 instrumente", de George Enescu

·         1961: A fost promulgată în Venezuela noua Constituție.

·         1973: Ia sfarsit razboiul dus de americani in Vietnam. Presedintele  Nixon a anuntat incheierea unui acord de incetarea focului cu  nord-vietnamezii, fixat pentru 27 ianuarie 1973. Richard Milhous Nixon (n. 9 ianuarie 1913 – d. 22 aprilie 1994), al treizeci și șaptelea președinte al Statelor Unite, îndeplinind această funcție între 1969 și 1974, când a devenit primul și încă singurul președinte american care a demisionat din funcție.

·         1981: Municipiul București înglobează, alături de cele șase sectoare administrative, și Sectorul Agricol Ilfov. Acest al șaptelea sector al Capitalei, alcătuit din 38 de comune și orașul Buftea a fost transformat (24 septembrie 1996) în județ, cu reședința în București.

·         1986: Rock and Roll Hall of Fame au fost introduși primii membri: Little Richard, Chuck Berry, James Brown, Ray Charles,Fats Domino, Everly Brothers, Buddy Holly, Jerry Lee Lewis și Elvis Presley.

·         1990: În CFSN s-a hotărât (128 voturi pentru, 8 contra, 5 abţineri) participarea Frontului Salvarii Nationale  la alegeri şi amânarea alegerilor la 20 mai. În semn de protest faţă de aceste decizii, Doina Cornea a demisionat din CFSN. Doina Cornea (n. 30 mai 1929, Brașov) este o publicistă și disidentă anticomunistă din România.

·         1991: A fost semnat, la București, Acordul de cooperare dintre Guvernul României și Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare.

·         1997 – Madeleine Albricht devine prima femeie secretar de stat din istoria S.U.A.

·         1997:  Guvernul elvețian anunță acordul privind crearea unui fond "de ajutorare a victimelor Holocaustului".

·         1997: Madeleine Albricht devine prima femeie secretar de stat din istoria S.U.A. Madeleine K. Albright, născută Marie Jana Korbelová, (n. 15 mai 1937, Praga) este o diplomată americană de origine evreiască cehă, membră a Partidului Democrat din Statele Unite, prima femeie care a deținut funcția de ministru de externe al SUA.

·         1999: A cincea mineriadă: Miron Cozma și Romeo Beja, liderii minerilor, îl conving pe primul–ministru Radu Vasile să redeschidă minele Dâlja și Bărbăteni și să promită o creștere salarială pentru ortaci de 30–35%. Minerii se reîntorc în Valea Jiului.

·         2001: Camera Lorzilor a Parlamentului Marii Britanii a adoptat o lege care autorizează clonarea embrionilor umani în scopuri științifice.

·         2005: Viktor Iușcenko a fost investit oficial președinte al Ucrainei. Viktor Andriiovici Iușcenko (n. 23 februarie 1954, Corușivka, regiunea Sumî, Ucraina) este un politician ucrainean. El este conducător al grupului de opoziție Ucraina Noastră și fost președinte al țării.

·         2007 – Premierul italian Romano Prodi respinge acuzaţiile privind legăturile sale cu KGB. Romano Prodi (n. 9 august 1939, Scandiano, Reggio nell’Emilia) este un politician italian. A exercitat funcția de președinte al Consiliului de Miniștri italian de la 18 mai 1996 la 9 octombrie 1998, succedându-l pe Lamberto Dini și fiind înlocuit de Massimo D’Alema. După septembrie 1999, el a devenit președinte al Comisiei Europene. Mandatul trebuia să se încheie la 1 noiembrie 2004, însă din cauza unor probleme la constituirea Comisiei Barroso termenul a fost extins până la 22 noiembrie 2004. Din 2007 este președinte al Partidului Democrat.

Nașteri

·     1673:     Violante Beatrice de Bavaria (23 ianuarie 1673– 30 mai 1731) a fost Mare Prințesă de Toscana ca soție a lui Ferdinando de' Medici și Guvernator de Siena din 1717 până la moartea ei. Născută Ducesă de Bavaria, a fost copilul cel mai mic al lui Ferdinand Maria, Elector de Bavaria și a Prințesei Henriette Adelaide de Savoia.

Violante Beatrice s-a născut la 23 ianuarie 1673 la Munchen, capitala Bavariei. Frații ei erau Maria Anna de Bavaria, Delfină a Franței, Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria și Joseph Clemens de Bavaria, episcop de Köln.

În 1688, Cosimo al III-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana a găsit-o pe Violante Beatrice ca posibilă mireasă pentru fiul său cel mare, Ferdinando de' Medici, devreme ce Bavaria era una dintre cele mai puternice state ale Sfântului Imperiu Roman.^[1]

Contractul de căsătorie a fost semnat la 24 mai 1688; Violante Beatrice a avut o zestre de 400.000 de taleri numerar și aceeași sumă în bijuterii.^[2] S-a căsătorit cu Marele Prinț prin procură la 21 noiembrie 1688 și în persoană la 9 ianuarie 1969.^[3] Nunta a avut loc la Palazzo Medici Riccardi din Florența. Noua Mare Prințesă s-a îndrăgostit imediat de mirele ei în ciuda faptului că el o detesta.^[4] Cosimo al III-lea nu i-a putut găsi vreo vină nurorii sale, spunând: "Eu nu am cunoscut, nici nu am crezut că lumea poate produce o fire atât de perfectă"

Lipsa copiilor după șase ani de căsătorie ai cuplului princiar l-a perturbat pe Marele Duce. Orice speranță pentru nașterea unui moștenitor au fost spulberate atunci când Ferdinando s-a îmbolnăvit de sifilis în 1696, în timpul Carnavalul de la Veneția, o boală de care a murit șaptesprezece ani mai târziu.^[6] Între timp, Marea Prințesă a căzut victima depresiei care nu a scăpat observației cumantului ei, Prințul Gian Gastone, care a devenit prietenul ei.^[7]Rareori Violante Beatrice a făcut aluzie la durerea ei emoțională în conversații, totuși este documentată o ocazie când Marea Prințesă, în prezența doamnelor ei, a înfierat-o pe iubita soțului ei, Cecchino de Castris.^[7] Desele declarații deschise ale lui Ferdinando despre soția că este "prea plictisitoare și prea urâtă", au înrăutățit situația cuplului

* 1688: Ulrica Eleonora a Suediei, regină a Suediei (d. 1741)

·         1783; Stendhal, pe numele său adevărat Henri-Marie Beyle (23 ianuarie 1783, Grenoble – 23 martie 1842, Paris), a fost un scriitor francez renumit pentru finețea analizei sentimentelor personajelor sale și pentru lipsa intenționată de sensibilitate a stilului său. Se crede că Stendhal și-a ales pseudonimul literar ca un omagiu adus lui Johann Joachim Winckelmann, fondatorul arheologiei moderne, născut în localitatea Stendal, Saxonia-Anhalt(Germania).

Stendhal a participat la războaiele care au urmat Revoluției franceze și din perioada Primului Imperiu Napoleonian ca ofițer de dragoni și ca intendent militar.

1796-1821 : Primii ani[modificare | modificare sursă]

Stendhal se naște la Grenoble într-o familie burgheză. Mama sa, pe care o iubea mult, moare când el avea 7 ani. În 1796 el intră la Școala Centrală din Grenoble. Între 1800 și 1801 viitorul scriitor participă la Campania din Italia ca sublocotenent în al șaselea Regiment de dragoni. Întors la Paris, el încearcă să se impună în domeniul comercial, literar și seducând femeile. Acești ani de început de carieră vor constitui sursa de inspirație pentru personajul lui Julien Sorel din Roșu și Negru. În data de 3 august 1810, Stendhal este numit auditor în cadrul Consiliului de Stat, participând la administrație și la războaiele napoleoniene. După căderea Imperiului care urmează Campaniei din Franța, în 1814, el pleacă în Italia, instalându-se la Milano unde își regăsește iubita, Angela Pietragrua. Anul următor, Stendhal își va grava pe cărțile de vizită : "Waterloo - ce păcat! Încă șase luni și aș fi fost numit prefect de Sarthe la Le Mans".

În această perioadă el scrie mai multe opere legate de Italia ca și tratatul Despre dragoste. În 1821, acuzat fiind de simpatie față de carbonari - influență sensibilă în nuvela Vanina Vanini - Stendhal este expulzat din Milano.

1821-1831 : Elanul literar[modificare | modificare sursă]

Reîntors la Paris, aproape ruinat după decesul tatălui său, Stendhal începe să frecventeze saloanele literare, își înființează propriul cenaclu și are chiar un discipol în persoana lui Prosper Mérimée. El scrie pentru publicații periodice, publică primul său roman, Armance, urmat în 1830 de Roșu și Negru, influențat în parte de Revoluția din iulie 1830, acest al doilea roman obținând un important succes. După revoluție, este numit consul la Civitavecchia, în Italia.

1831-1842 : Ultimele opere, ultimele călătorii[modificare | modificare sursă]

Mormântul lui Stendhal în Cimitirul Montmartre

La Civitavecchia, scriitorul se plictisește și face dese călătorii, nereușind să încheie operele începute (Amintirile unui egoist, Lucien Leuyen...). După ce termină ultima sa capodoperă, Mânăstirea din Parma, în 1839, Stendhal moare de o criză cardiacă în noaptea de 22 spre 23 martie 1842 și este înmormântat în Cimitirul Montmartre din Paris.

Opera lui Stendhal este profund inspirată din propria sa viață, romanele lui constituind o autobiografie ideală a scriitorului. Julien Sorel, Lucien Leuwen, Fabrice del Dongo sunt cei care Stendhal ar fi visat să fie. Există trei tipuri de opere autobiografice la Stendhal: pe de o parte, Stendhal a scris timp de ani și ani un ''Jurnal'', conținând evenimentele din viața sa; pe de alta, marile opere autobiografice intitulate Viața lui Henri Brulard și Amintirile unui egoist. Acestea urmăresc aceeași idee ca Jurnalul, dar și ideea Confesiunilor lui Rousseau, aceea a autocunoașterii, dar se deosebesc de Jurnal fiind scrise a posteriori. În sfârșit, autobiografia ia o formă originală la Stendhal: îi plăcea să scrie pe marginea cărților, (sau chiar a romanelor sale, dar de manieră criptică) sau pe obiecte de îmbrăcăminte (de exemplu pe o curea în Viața lui Henri Brulard).

Opera autobiografică la Stendhal nu se deosebește atât de scopul urmărit (Rousseau urmărind aceeași idee) decât prin importanța pe care o dobândește, exprimându-se la fel de bine prin romane ca prin autobiografii propriu-zise, și chiar critica de artă la Stendhal ia forma unei autobiografii.

·         1832: S-a născut pictorul francez Edouard Manet. Printre lucrarile sale se numara „Dejunul pe iarba”, „Balconul” si „Olympia”; (d. 30.04.1883). Édouard Manet (n. 23 ianuarie 1832, Paris – d. 30 aprilie 1883, Paris) a fost un pictor francez, precursor al impresionismului. Plecând de la izvorul tradițiilor marilor maeștri, Manet a fost în măsură să lege sugestiile vremurilor vechi cu elementele moderne, fapt pentru care i s-a spus „pictor al zilelor noastre” (Charles Beaudelaire). Creațiile sale au stârnit scandal și indignare, cu toate că Manet n-a dorit niciodată să provoace pe nimeni, a dorit numai să schimbe pictura și s-o reînoiască. Manet a fost ultimul pictor clasic și totodată primul pictor modern. Tablourile lui uimesc și astăzi și ne trezesc interesul, reprezentând astfel o parte incontestabilă a picturii universale.

·         1834 – S-a născut Alexandru Odobescu, prozator, arheolog, om politic  şi istoric roman. (operele istorice: “Mihnea-Vodă cel rău”, “Doamna Chiajna”; tratat de arheologie: “Istoria arheologiei”; volum de eseuri: “Pseudokynegeticos”); (m. 10 noiembrie 1895). Alexandru Odobescu (n. 23 ianuarie 1834, București – d. 10 noiembrie 1895, București) a fost un scriitor, arheolog și om politic român. A fost ministru al monumentelor (1863-1864), și profesor de arheologie la Universitatea din București. Este autorul unui tratat de istorie a arheologiei (Istoria arheologiei, 1877) și a unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa descoperit în perioada profesoratului său. (Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l’orfèvrerie antique, Tome I-III, Éditions J. Rothschchild, Paris, 1887-1900). A publicat studii de folclor despre cântecele Europei răsăritene (Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu țara, istoria și datinile românilor, 1861; Răsunete ale Pindului în Carpați). A publicat studii de istorie literară dedicate literaturii din secolul al XVIII-lea (Poeții Văcărești, Mișcarea literară din Țara Românească în sec. XVIII). Este autorul unor nuvele istorice (Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, 1860) și volume de eseuri (Câteva ore la Snagov, 1909; Pseudokynegeticos, 1874).

·         1840: Ernst Karl Abbe, fizician german (d. 1905)
* 1850: Gaspare Invrea (n. 23 ianuarie 1850 la Torino - d. 8 septembrie 1917 la Genova), cunoscut și sub pseudonim Remigio Zena, a fost un scriitor și poet de origine italiană.

·         1853 – S-a nascut  Vintilă C.A. Rosetti, om politic si publicist roman. Fiu al lui Constantin A. Rosetti. Redactor si, din 1885, conducator al ziarului “Romanul”; (d. 10.09.1916). Vintilă Jules Rosetti (n. 23 ianuarie 1853, Douet, Saint-Sébastien-sur-Loire, Franța, d. 10 septembrie 1916, București) a fost un jurnalist și scriitor român. A fost fiul lui Constantin A. Rosetti și al Mariei Rosetti (Mary Grant). A fost redactor la ziarul Românul, iar din anul 1885 conducătorul ziarului. Unul dintre întemeietorii revistei Dacia viitoare și membru fondator al Ligii Culturale.

·         1862: David Hilbert (n. 23 ianuarie 1862, Königsberg, Prusia, acum Kaliningrad, Rusia – d. 14 februarie 1943 în Göttingen) a fost un matematician german, care a avut contribuții esențiale la matematica și fizica secolului al 20-lea. Pe mormântul său este gravată maxima sa: Wir müssen wissen. Wir werden wissen. (Trebuie să știm. Vom ști.)

În 1897 a introdus termenul de inel

·         1872: Paul Langevin, fizician și inventator francez (d. 1946). Paul Langevin (23 ianuarie, 1872 – 19 decembrie, 1946) a fost un fizician și inventator francez, cunoscut în special prin studiile sale în domeniul magnetismului și prin teoria dinamică și ecuația care îi poartă numele.
* 1890: Prințesa Tatiana Constantinovna a Rusiei (rusă Княжна Татьяна Константиовна) (23 ianuarie 1890–28 august 1979) a fost al treilea copil și prima fiică a Marelui Duce Constantin Constantinovici al Rusiei și a soției lui Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg.
La 14 iulie 1886 împăratul Alexandru al III-lea al Rusiei a modificat legea Casei Romanov restricționând titlul de Mare Duce sau Mare Ducesă numai pentru copiii și nepoții pe linie masculină a împăratului Rusiei. Ceilalți descendenți ai familiei imperiale vor purta titlurile de "Prinț sau Prințesă a Rusiei". Tatiana, fiind strănepoata Țarului Nicolae I al Rusiei a primit la naștere titlul de Prințesă a Rusiei.

Prințesa Tatiana Constantinovna, ca. 1904.

La începutul anului 1911, au existat zvonuri despre căsătoria Tatiana cu Prințul Alexandru al Serbiei (mai târziu Alexandru I al Iugoslaviei),^[1]lucru care nu s-a întâmplat; mai târziu Alexandru s-a căsătorit cu Prințesa Maria a României.

În primăvara anului 1911, Tatiana Constantinovna s-a logodit cu Prințul Constantin Alexandrovici Bagration-Mukhransky (2 martie 1889 - 19 mai 1915), georgian prin naștere, care a servit în armata imperială rusă și a murit în Primul Război Mondial. A fost prima fiică a Romanovilor, de la ascensiunea dinastiei pe tron din 1613, care s-a căsătorit cu un prinț non-dinastic. Tatăl ei a cerut aprobarea Țarului Nicolae al II-lea și Țarinei Alexandra Feodorovna.

Anterior, soțiile morganatice ale Marilor Duci Romanov li s-a interzis locuirea în Rusia împreună cu soții lor intrați în dizgrație (de exemplu contesa Sofia de Torby și Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei sau Prințesa Olga Paley și Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei)

Femeile Romanov au îndrăznit să se căsătorească morganatic doar în secret (de exemplu împărăteasa Elisabeta a Rusiei și Alexei Razumovski; Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei și contele Grigori Stroganov).

Din punct de vedere legal, căsătoria Tatianei a fost morganatică.^[2]

În cele din urmă, Tatiana Constantinovna și prințul georgian s-au căsătorit la domeniul tatălui ei, Pavlovsk, la 3 septembrie1911.

Tatiana și prințul Constantin Bagration-Mukhransky au avut doi copii: Prințul Teymuraz Constantinovici Bagration-Mukhranski (12 august 1912 - 10 aprilie 1992) și Prințesa Natalia Constantinovna Bagration-Mukhranski (6 aprilie 1914 - 26 august 1984), care s-a căsătorit cu Sir Charles Hepburn-Johnston.

După izbucnirea Primului Război Mondial, Constantin s-a înrolat în armata rusă și a fost ucis în acțiune în 1915. Fratele ei, Oleg, a fost rănit în acțiune și a murit la 29 septembrie 1914 la spitalul Vitebsk din Vilno. Trei alți frați, Ioan, Constantin și Igorau fost uciși de bolșevici în 1918.

Tatiana Constantinovna a devenit apropiată de unchiul ei, Marele Duce Dmitri Constantinovici în timpul văduviei. După Revoluția din Februarie, a stat cu el în palatul unchiului, unde s-a îndrăgostit de un ofițer, Alexander Korochenzov (1877 - 1922). Îndemnată de unchiul ei, Tatina a părăsit Rusia împreună cu copiii și cu Korochenzov. Au fost suficient de norocoși să scape; Dmitri Constantinovici a fost executat la St. Petersburg în ianuarie 1919.

Tatiana Constantinovna și Korochenzov au mers întâi în România iar mai târziu în Elveția. În noiembrie 1921, s-au căsătorit la Geneva. Trei ani mai târziu, Tatiana a devenit văduvă pentru a doua oară când Alexander a murit la Lausanne. Tatiana și-a crescut copiii singură și după ce ambii copii au crescut și s-au căsătorit, s-a călugărit. A murit ca maica Tamara (numită așa după regina georgiană Tamar, o strămoașă a primului soț al Tatianei)^[3], la 28 august 1979 la Ierusalim.

* 1896: Mare Ducesă Charlotte I, Mare Ducesă de Luxemburg (n. 23 ianuarie1896,^[1][2][3] Berg Castle[*], Luxemburg – d. 9 iulie 1985,^[1][2][3] Fischbach Castle[*], Luxemburg), a fost a doua fiică a lui William al IV-lea, Mare Duce de Luxemburg și a soției lui Marie Anne de Braganza.

La 12 noiembrie 1964 a abdicat în favoarea fiului său, Jean, care a domnit până în anul 2000. Charlotte a murit la 9 iulie 1985, de cancer. A fost înmormântată la Cripta Ducală de la Catedrala Notre-Dame din Luxembourg.

La 6 noiembrie 1919, la Luxemburg, s-a căsătorit cu Prințul Felix de Bourbon-Parma, un verișor primar din partea mamei. (Atât Charlotte cât și Felix au fost nepoți ai regelui Miguel I al Portugaliei prin fiicele lui Maria Anna și respectiv Maria Antonia.) Împreună au avut șase copii:

Nume	Data nașterii	Data decesului	Soți(i)
Jean, Mare Duce de Luxembourg	5 ianuarie 1921 (98 de ani)		Prințesa Joséphine Charlotte a Belgiei(1927–2005)
Elisabeta, Ducesă de Hohenberg	22 December 1922	22 noiembrie2011(88 de ani)	Franz, Duce de Hohenberg (1927–1977)
Marie Adelaide, Contesă Henckel von Donnersmarck	21 May 1924	28 februarie2007(82 de ani)	Karl Josef Graf Henckel von Donnersmarck (1928–2008)
Marie Gabriele, Contesă de Holstein-Ledreborg	2 august 1925 (93 de ani)		Knud Johan, Conte de Holstein-Ledreborg (1919–2001)
Carol, Prinț de Luxemburg	7 august 1927	26 iulie1977(49 de ani)	Joan Douglas Dillon (b. 1935)
Alix, Prințesă de Ligne	24 august 1929 (89 de ani)		Antoine, Prinț de Ligne (1925–2005)

·         1898: Serghei Mihailovici Eisenstein (n. 23 ianuarie 1898 — d. 11 februarie1948) a fost un cineast rus care a revoluționat cinematografia de la începutul secolului al XX-lea prin teoria sa a montajului, pe care a concretizat-o în filme, dintre care Crucișătorul Potemkin este cel mai cunoscut.

S-a născut la Riga, în Letonia în 1898. Studiază la Petrograd construcții, ca și tatăl său, dar nu termină facultatea. Începe să picteze, iar în 1920 întemeiază împreună cu Meyerhold teatrul Proletcultului unde devine scenograf și regizor de teatru.

În spectacole împrumută elemente din circ și din music-hall și introduce elemente cinematografice. Odată ajuns la această forma de teatru “agitație-atracție”, Eisenstein condamnă celelalte forme de arte și moștenirea acestora cultural artistică, considerându-le de nivel meșteșugăresc.

* 1898: Randolph Scott (n. 23 ianuarie 1898 – d. 2 martie 1987) a fost un actor american de film.

·         1899: Eugen Aburel, medic român (d. 1975)

·         1899 - S-a născut actorul Humphrey Bogart ("Regina africană", "Casablanca") (m. 14 ianuarie 1957)

·         1907: Hideki Yukawa (în japoneză 湯川 秀樹) (n. 23 ianuarie 1907; d. 8 septembrie 1981) a fost un fizician japonez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică. A fost renumit pentru descoperirea mezonului.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a participat la programul nuclear japonez care urmărea obținerea bombei atomice.
* 1911: Rudolf Kotormány (n. 23 ianuarie 1911 în Timișoara - d. 2 august 1983) a fost un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 (Italia).
* 1914: Louis, Prinț Napoléon (Louis Jérôme Victor Emmanuel Léopold Marie; 23 ianuarie 1914 – 3 mai 1997) a fost pretendent bonapartist la tronul Franței. A fost șeful Casei Bonaparte din 1926 până la moartea sa. A fost cunoscut de către susținători sub numele de Napoleon al VI-lea.

S-a născut la Bruxelles, Belgia, ca al doilea copil și singurul fiu al Prințului Napoléon Victor Bonaparte și a soției acestuia, Prințesa Clémentine a Belgiei. Pe linie paternă a fost descendent al lui Jérôme, fratele lui Napoleon I iar pe linie maternă descendent al regelui Ludovic-Filip al Franței.

Copilăria și-a petrecut-o în Anglia, unde a stat cu împărăteasa Eugénie, văduva lui Napoleon al III-lea, și în Belgia. A fost educat la Leuven, Belgia și la Lausanne, Elveția. Când tatăl său a murit la 3 mai 1926, prințul de 12 ani i-a succedat ca pretendent bonapartist la tronul imperial al Franței.

La izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, Prințul Louis i-a scris premierul francez, Édouard Daladier, oferindu-se să servească în armata franceză. Oferta sa a fost respinsă și astfel și-a asumat numele de război Louis de Blanchard și s-a alăturat Legiunii străine. S-a alăturat apoi Rezistenței franceze și a fost arestat de germani după ce a încercat să traverseze Munții Pirinei în drum spre Londra pentru a se alătura liderului francez Charles de Gaulle. A stat în diferite închisori, inclusiv Fresnes.

După eliberarea sa, s-a alăturat grupului de rezistență franceză, "Organisation de résistance de l'armée", sub numele de Louis Monnier. Un alt membru al brigăzii Charles Martel de care aparținea și el era vărul său, Prințul Joachim Murat, care a fost ucis în iulie 1944. Prințul Louis însuși abia scăpat cu viață o lună mai târziu, când, la 28 august, a fost grav rănit; din patrula de șapte oameni care a fost atacată a fost singurul aupraviețuitor. După recuperare s-a alăturat diviziei alpine și mai târziu a fost decorat pentru vitejie.

După război a trăit în Elveția și, ilegal, la Paris până în 1950 când legea de exil împotriva șefilor de foste dinastii ale Franței a fost abrogată.

Prințul Louis a devenit un om de afaceri de succes cu o serie de interese financiare în Africa. În 1951 prințul a trimis o coroană memorială care purta însemnul napoleonic 'N' la funerariile Prințului Moștenitor Wilhelm, fiul împăratului detronat al Germaniei, Wilhelm al II-lea. Acest lucru a fost văzut ca un gest ironic de regaliști, având în vedere faptul că era vorba de Casa germana de Hohenzollern, care a învins și a detronat propria casă imperială a lui Louis Napoleon în timpul războiului franco-prusac din 1870.

Prințul Louis și-a desemnat nepotul, Prințul Jean-Christophe Napoléon, ca succesor trecând peste fiul său cel mare, Prințul Charles Napoléon

Louis s-a căsătorit cu Alix de Foresta la 16 august 1949 la Linières-Bouton, Franța. Cuplul a avut patru copii:

• Prințul Charles (n. 19 octombrie 1950); pretendent la șefia Casei Bonaparte și a titlului "Le Prince Napoléon".
• Prințesa Cathérine Elisabeth Albérique Marie (n. 19 octombrie 1950); căsătorită prima dată la 4 iunie 1974 cu Nicolò San Martino d'Agliè dei marchesi di Fontaneto con San Germano (n. 1948), au divorțat în 1982 fără copii. S-a recăsătorit la 22 octombrie 1982, la Paris, cu Jean-Claude Dualé (n. 1936) și au doi copii.
• Prințesa Laure Clémentine Geneviève Bonaparte (n. 8 octombrie 1952); căsătorită la 23 decembrie 1982 cu Jean-Claude Lecomte (n. 1948) și au un fiu și două fiice.
• Prințul Jérôme Xavier Marie Joseph Victor (n. 14 ianuarie 1957).

·         1915: Arthur Lewis, economist britanic, laureat Nobel (d. 1991)

·         1918 – S-a nascut  cercetatoarea americana Gertrude Belle Elion. A avut o importanta contributie la crearea primului medicament eficient in combaterea leucemiei (1948); Ellion a creat primele medicamente antivirale eficiente (Aciclovirul) cu care a combatut infectiile cu herpes. In 1988, Ellion a primit premiul Nobel pentru fiziologie si medicina impreuna cu Hitchings si James Black. In 1990 a fost aleasa in Academia Nationala de Stiinte. In 1991 a primit Medalia Nationala pentru Stiinta; (d.21.02.1999).
* 1919: Robert Paisley OBE (23 ianuarie 1919 – 14 februarie 1996) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal englez, care a petrecut mai mult de 50 de ani la Liverpool F.C. ca fundaș-dreapta, fizioterapeut, și antrenor. Timpul petrecut și onorurile obținute la Liverpool ca antrenor, au făcut ca Bob Paisley să fie considerat unul din cei mai mari antrenori de fotbal din toate timpurile, și el este până în prezent, unul din cei doi oameni, alături de Zinedine Zidane, care a câștigat trei Cupe ale Campionilor Europeni, din acestă postură.

·         1922: Grigore Baștan, primul general parașutist român (d. 1983)

·         1923: Walter M. Miller, Jr., scriitor american (d. 1996)
* 1926: Ștefan Reiff (n. 23 ianuarie 1926 - d. 1 decembrie 2007) a fost un senatorromân în legislatura 1990-1992 ales în județul Brașov pe listele partidului UDMR. Ștefan Reiff a fost validat pe 10 iunie 1992, când l-a înlocuit pe Miklos Fazakas.

·         1928: S-a născut Mircea Horia Simionescu, prozator şi eseist. (d. 18 mai 2011, București)

·         1928: Jeanne Moreau (n. 23 ianuarie 1928, Paris, Franța – d. 31 iulie 2017,^[Arondismentul 8 din Paris, Paris, Franța^[2]) a fost o actriță franceză de film.
Filmografie:

• La Reine Margot („Regina Margot”, 1954)
• Ascenseur pour l'échafaud („Ascensor pentru eșafod”, 1958)
• Les Liaisons dangereuses („Legături periculoase”, 1959)
• Cele patru sute de lovituri (1959)
• The Trial (1962)
• Jules et Jim (1962)
• Trenul (1964)
• Le journal d'une femme de chambre (1964)
• The Yellow Rolls-Royce (1964)
• Viva Maria! (1965)

* 1928: Tadeusz Śliwiak (n. 23 ianuarie 1928, Lvov - d. 3 decembrie 1994, Cracovia) a fost un poet, publicist, actor, jurnalist și traducător polonez. A absolvit Școala Superioară de Actorie din Cracovia. A studiat medicina la Varșovia și Wrocław însă nu și-a finalizat studiile. Din 1961 a fost membru al Partidului Muncitoresc Unit Polonez.

·         1929: John Charles Polanyi, chimist canadian, laureat Nobel

·         1930 - S-a născut gazetarul Adrian Riza (m.05.11.2005).

·         1936: Horst Mahler, extremist german

·         1937 - S-a născut poeta şi prozatoarea Elisabeth Păunescu, stabilită din 1980 în SăunescuUA ("Sînt numai femeie", "Trăiri în şapte dimensiuni", "Eu şi prietenele mele").

* 1937: Iosif Hriplovici (n. 23 ianuarie 1937, Kiev) este un fizician teoretician rus de origine evreiască, specializat în fizică nucleară și gravitațională, doctor în ștințe fizico-matematice, membru corespondent al Academiei de științedin Rusia.

A absolvit facultatea de fizică a Universității din Kiev în anul 1959. A fost membru ULCT din 1951 până în anul 1965.

Din 1959 și până în anul 2014 a lucrat la Institutul de fizică nucleară din Novosibirsk și la Universitatea din Novosibirsk. Cercetător științific principal și, între 1998-2009, șef al catedrei de fiziсă teoretică a Universității din Novosibirsk.

Din anul 2014 este profesor la catedra de mecanică cuantică a Universității din Sankt-Petersburg.

A contribuit susbtanțial la desvoltarea fizicii particulelor elementare, a teoriei cuantice a câmpurilor, a fizicii atomice și a relativității generalizate. Este cunoscut pentru primul calcul al funcției Beta din teoria câmpurilor Yang-Mills (1969), deși la acea vreme libertatea asimptotică, descrisă de aceste câmpuri, nu era încă recunoscută.

A publicat peste 200 de lucrări științifice și 4 monografii.

Este profesor de onoare al Universității din Novosibirsk și laureat al premiului „Isaac Pomeranciuc” (2005).

Discipoli

• Victor Flambaum

* 1939: Aurel Vernescu (n. 23 ianuarie 1939 – d. 1 decembrie 2008, Bucuresti^[2]) a fost un caiacist român, dublu laureat cu bronz la Tokyo 1964 și cu argint la München 1972. A fost de trei ori portdrapelul României la Jocurile Olimpice.

·         1940: S-a nascut poeta  Ileana Mălăncioiu. Ileana Mălăncioiu (n. 23 ianuarie 1940, Godeni, Argeș) este o poetă contemporană și o eseistă română, publicistă, disidentă și activist civic. Din martie 2013 este membru corespondent al Academiei Române. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universității București în 1968, cu lucrarea Locul filozofiei culturii în sistemul lui Lucian Blaga. Doctor în filosofie în 1977, cu teza Vina tragică (Tragicii Greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka). Din 1980 devine redactor la revista Viața românească.A debutat cu versuri în Luceafărul, în 1965. Lucrează, înainte de 1989, la Televiziunea Română, la revista Argeș, la Studiourile Animafilm și la revista literară Viața românească (de unde demisionează la 31 martie 1988 din pricina acutizării cenzurii, inclusiv asupra scrierilor lui Constantin Noica). După 1989 lucrează la revista social-politică 22, la Editura Litera (redactor șef) și la săptămânalul România literară. „În calitate de redactor la Viața românească am reușit să-l aduc la revistă pe Noica și m-am preocupat de publicarea Scrisorilor despre logică. Am publicat texte de bază ale lui Liiceanu, apărute ulterior în volumul Cearta cu filozofia, m-am străduit să impun publicarea în serial a cărții lui Andrei Pleșu Minima moralia, în fine, m-am ocupat de rubrica de texte filozofice prin care erau reflectate în linii mari preocupările celor din Școala de la Păltiniș” (din conversația cu Marta Petreu apărută în Apostrof, nr. 1-2 / 1998, și reluată în Cronica melancoliei). În perioada comunistă, Ileana Mălăncioiu a fost cenzurată cu grijă (motiv pentru care a fost obligată să-și reediteze volumul Urcarea muntelui, decimat de cenzură) datorită apetitului ei pentru adevăr și a obstinației de a spune exact ce are de spus, chiar și în poezie. Nicolae Steinhardt declara despre Ileana Mălăncioiu : „Aferim, femeie! Curajoasă. Aspră. Le vede, le știe, le spune. Și cu suflet de muiere sensibilă, simțitoare. Suflet adânc, colțuros. Mare poetă. Da, asta admir: o tărie inteligentă (foc) si totodată accesibilă milei, duioșiei (indirecte). Am calificat-o: o Antigonă ducându-l pe Oedip de mână, dar o Antigonă cu suflet de Electră (și de Ecaterina Teodoroiu).” —365 întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan lui Nicolae Steinhardt

·         1943: Gary Burton, compozitor american de jazz

·         1943 - S-a născut Herbert Hildebrandt, basist, vocalist şi compozitor german (Rattles).

·         1944 - S-a născut Valentin Taşcu, critic literar, de artă şi teatral, poet şi traducător („Elogii”, „Tratat despre iubire”, „Defăimarea bătrâneţii”).

·         1946: José Arnoldo Alemán Lacayo, politician Nicaraguan

·         1947:  S-a nascut Megawati Sukarnoputri, politician , presedinte al Indoneziei intre 2001 si 2004.

·         1948 - S-a născut Anita Pointer, vocalistă americană (Pointer Sisters).
* 1948: Mircea-Nicu Toader (n. 23 ianuarie 1948) este un fost deputat român, ales în legislatura 2012-2016 pe listele Partidului Democrat Liberal. În în legislatura 2012-2016, Mircea-Nicu Toader a trecut de la PDL la PNL și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Suediei și Republica Malta. Mircea-Nicu Toader a mai fost deputat în legislatura 2000-2004, ales în județul Galați pe listele PD și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Austria și Republica Federală Germania. Mircea-Nicu Toader a fost reales și în legislatura 2008-2012 pe listele partidului PD-L și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Populară Chineză și Republica Federală Germania.
* 1949: Rutger Hauer (n. 3 Septembrie 1949) este un actor, actor de film din Olanda. A primit Golden Calf Culture Prize, Golden Calf for Best Actor.

Rutger Hauer s-a născut pe 3 Septembrie 1949. El a jucat în filmul istoric de renume mondial "Evadare din Sobibor", fiind în rolul principal, în pielea eroului rus Alexander Pecherski.

·         1950 - S-a născut Pat Simmons, chitarist, vocalist şi compozitor american (The Doobie Brothers).

·         1950 - S-a născut Billy Cunningham, basist american (The Box Tops).
* 1950: Richard Dean Anderson (n. 23 ianuarie 1950, Minneapolis, Minnesota, Statele Unite este un actor american cunoscut cel mai mult pentru rolul MacGyver din serialul cu același nume sau pentru rolul Jack O'Neill din Stargate SG-1. A debutat în anul 1976 ca Dr. Jeff Webber în serialul General Hospital
* 1951: Chesley Burnett "Sully" Sullenberger III (n. 23 ianuarie 1951,^[1] Texas, SUA) este un fost aviator american, căpitan de aeronave, celebru pentru că la data de 15 ianuarie 2009, la numai trei minute de la decolarea enZborului "Cactus" 1549, după ciocnirea cu un stol de gâște canadiene (Branta canadensis) a aeronavei Airbus 320, aflată la altitudinea de circa 850 de metri, în plin zbor ascedent, a reușit să aterizeze forțat pe apele râului Hudson, salvând toți cei 155 de oameni aflați la bord (150 de pasageri și cinci membri ai echipajului), în ciuda blocării totale a ambelor reactoare.

·         1952 - S-a născut Robin Zander, vocalist, chitarist şi compozitor american (Cheap Trick).
* 1954: Gelu Negrea (în actul de identitate, Negrea Gheorghe; n. 23 ianuarie 1945în Orodel, Dolj) este critic și istoric literar, prozator, regizor de teatru, jurnalist român. Membru al a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala de critică, istorie literară și eseu București. Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Născut la 23 ianuarie 1945 în localitatea Orodel, județul Dolj, din părinții Marin și Constanța. De la un an, rămâne orfan de tată și, până la vârsta școlarizării, este crescut de bunicii ambilor părinți. Mama se recăsătorește cu un om admirabil, Gheorghe Biță, care îl va face uitat pe genitorul natural.

Urmându-și părinții în peregrinările profesionale, până la terminarea liceului (Vânju Mare – Mehedinți, 1963), a trecut prin șapte unități școlare.

Absolvent al Facultății de limba și literatura română, Universitatea București, 1969, al Facultății de jurnalism (curs post-universitar), 1981 și al Facultății de regie teatru, 1994 (ambele, în București).

Ocupația de bază – gazetăria (ante și post-decembristă); ocupații colaterale: profesor, bibliotecar, funcționar cultural și administrativ etc.; câte doi ani șomer - atât înainte cât și după 1989.

A înființat și condus cel dintâi ziar particular din România (Dimineața, Drobeta Turnu Severin; primul număr oficial: 19 ianuarie 1990).

Între 2009 și 2011, secretar general de redacție și apoi redactor șef al săptămânalului Uniunii Scriitorilor Luceafărul (ulterior, Luceafărul de dimineață).

Din 2009, redactor la Editura Academiei Române.

* 1955: Petru Filip (n. 23 ianuarie 1955, Slobozia) este un inginer și politician român, primarul municipiului Oradea în perioada 1992-1996 și 2000-2007, fiind pe atunci membru al Partidului Democrat. A fost reprezentant al României în Parlamentul European. În 2008 a devenit reprezentant de Bihor în Senatul României, cameră în care este președintele comisiei pentru administrație publică, organizarea teritoriului și protecția mediului.
* 1956: Kazumi Tsubota (n. 23 ianuarie 1956) este un fost fotbalist japonez.

·         1957: Caroline, Prințesă de Hanovra (Caroline Louise Marguerite Grimaldi; franceză princesse de Hanovre; germană Prinzessin von Hannover; n. 23 ianuarie 1957) este fiica cea mare a lui Rainier al III-lea de Monaco și a soției sale, fosta actrița americană Grace Kelly, și sora mai mare a lui Albert al II-lea, Prinț de Monaco și a Prințesei Stéphanie de Monaco. De la urcarea pe tron a fratelui său în 2006 și până în 2014, la nașterea nepoților săi Jacques și Gabriella (copiii gemeni ai Prințului Albert și ai Prințesei Charlène), a fost moștenitoare prezumptivă la tronul din Monaco, poziție pe care a mai deținut-o în perioada 1957-1958, până la nașterea fratelui său.

Caroline este soția lui Ernst August, Prinț de Hanovra, șeful Casei de Hanovra și pretendent la fostul tron al regatului de Hanovra, precum și descendent pe linie masculină al regelui George al III-lea al Regatului Unit.

Caroline s-a născut la 23 ianuarie 1957 la Palatul Princiar din Monaco și a fost numită Caroline Louise Marguerite Grimaldi. Prin naștere Caroline aparține Casei Grimaldi și a fost moștenitoare prezumptivă a tronului princiar de la naștere până la 14 martie 1958, când s-a născut fratele ei, Albert al II-lea, Prinț de Monaco. La 1 februarie 1965 s-a născut sora ei mai mică, Prințesa Stéphanie. Pe linie paternă, Caroline este o descendentă a Ducilor de Polignac și deci aparține nobilimii franceze. Pe linie maternă, are origini irlandeze și germane.^[1][2]

În copilărie, a petrecut multă vreme la bunicii materni, John B. Kelly, Sr. și Margaret Major, în casa lor din Philadelphia. Într-un interviu pentru Peopleîn aprilie 1982, la scurtă vreme înainte să moară, Grace spunea despre Caroline și Stéphanie că „sunt calde, radioase, amuzante, inteligente și capabile. Sunt foarte în ton cu vremurile actuale. Pe lângă că sunt eleve bune, sunt și foarte sportive - schiază și înoată excelent. Știu să gătească, să coasă, să cânte la pian și să călărească. Dar, mai presus de toate, sunt conștiente de poziția lor și atente cu ceilalți. Sunt conștiente de problemele și grijile din lumea de astăzi."^[3]

Prințesa Caroline a luat bacalaureatul cu onoruri în 1974. De asemenea, a studiat la școala de fete St Mary's din Ascot. Și-a continuat studiile la Sorbona, unde a primit o diplomă în filosofie.^[4] Vorbește fluent franceza, engleza, spaniola, germana și italiana

Grace a murit la 14 septembrie 1982, după ce a suferit un accident vascular cerebral prăbușindu-se cu mașina de pe o stâncă în timp ce se întorcea din Franța la Monaco împreună cu Prințesa Stéphanie. După aceea,^[6] Caroline a preluat neoficial îndatoririle de primă doamnă a principatului de Monaco.

Pe lângă participarea la numeroase evenimente oficiale în Monaco, Prințesa Caroline a fondat și s-a implicat în numeroase organizații caritabile. În 2003, a devenit Ambasador UNESCO.

Încă din copilărie, Caroline a fost pasionată de echitație, înot și schi. De-a lungul anilor, a fost mai mereu pe prima pagină a ziarelor, atât datorită stilului său vestimentar, cât și datorită numeroaselor relații sentimentale.

Caroline s-a căsătorit de trei ori:

• în 1978, cu Philippe Junot, un bancher parizian. Au divorțat în 1980. Nu au avut copii.
• în 1983, cu Stefano Casiraghi, moștenitorul unei familii de industriași italieni. Acesta a murit în 1990, la vârsta de 30 de ani, în urma unui accident la o cursă de bărci cu motor. Au avut trei copii:
  • Andrea Casiraghi, născut în 1984
  • Charlotte Casiraghi, născută în 1986
  • Pierre Casiraghi, născut în 1987
• în 1999, cu Prințul Ernst August de Hanovra, cu care este căsătorită și în prezent. Au o fiică:
• Prințesa Alexandra de Hanovra, născută în 1999

* 1957: Anatolie Ghilaș (n. 23 ianuarie 1957, Pereni)^[1] este un politician din Republica Moldova, care din 2009 până în 2011 a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova pe listele Partidului Democrat.

·         1959 - S-a născut Earl Falconer, basist britanic (UB 40).

·         1960: Aurel Olărean, politician român
* 1960: Elena Loewenthal (n. 22 ianuarie 1960,^[1] Torino, Italia^[2]) este o scriitoare și traducătoare italiană.^[4] A tradus numeroase texte ebraice și a colaborat la cotidianul La Stampa din Torino. A predat un curs de cultură ebraică la IUSS - Istituto Universitario di Studi Superiori - a Pavia

A absolvit în anul 1983 cursuri la Universitatea din Torino cu o teză despre istoriografia evreiască din Evul Mediu timpuriu, după care a cercetat ani de zile texte din tradiția evreiască și a tradus opere literare ebraice, activități care i-au adus în 1999 unul dintre Premiile Naționale pentru Traducere decernate de Ministerul Italian al Patrimoniului Cultural. Ea a publicat, împreună cu Giulio Busi, lucrarea Mistica ebraica, care conține toate textele secrete ale tradiției iudaice din secolul al III-lea până în secolul al XVIII-lea. A lucrat pentru editura Adelphi la elaborarea ediției italiene a operei principale a lui Louis Ginzberg, Le leggende degli ebrei, în șapte volume (1995-2016)

Cartea I bottoni del signor Montefiore e altre storie ebraiche a câștigat Premiul Andersen în 1997. În iunie 2000 a colaborat cu Roberta Anau la redactarea unei cărți de gastronomie intitulate Cucina ebraica. În 2003 a publicat Fiabe ebraiche și primul ei roman, Lo strappo nell'anima. Una storia vera, cu care a câștigat Premiul Grinzane Cavour pentru tineri autori. A mai scris L'Ebraismo spiegato ai miei figli și Lettere agli amici non ebrei.

Scrie la cotidianul torinez La Stampa și colaborează, de asemenea, la Tuttolibri, suplimentul de week-end al aceluiași ziar.

A predat cursuri de cultură iudaică la Facultatea de Filosofie a Universității Vita-Salute San Raffaele

Din noiembrie 2015 până în 2017 a fost atașat cultural la Ambasada Italiei în Israel.

* 1961: Dan Alexe (n. 23 ianuarie 1961) este un scriitor, cineast, jurnalist și traducător român stabilit în Belgia.

A plecat din România în anul 1988, în urma faptului că a publicat în revista „Agora” din New York o piesă de teatru intitulată Rămăieni care avea ca temă ravagiile protocronismului. În același an, a participat la realizarea unui film documentar în Belgia, care denunța regimul lui Nicolae Ceaușescu.

Cu această experiență, s-a stabilit în Belgia și a colaborat ca ziarist liber profesionist la BBC, Europa Liberă și, ulterior, la publicațiile grupului german WAZ.

A călătorit și a realizat filme documentare în Cecenia, Afganistan, Pakistan, Kosovo și Asia Centrală. De asemenea, a trăit lungi perioade în Caucaz, Balcani sau Afganistan, predând jurnalismul.

În 1998 a obținut Premiul Criticii Internaționale la Festivalul din Amsterdam și Premiul Ministerului Francez al Culturii, pentru filmul său Howling for God / Iubiții Domnului. Filmul spune povestea unor derviși din Balcani care sunt practicanți ai unui ritual extrem de violent de yoga islamică.

În 2007 a realizat un film despre ultimii evrei din Afganistan, Cabală în Kabul, cu care a obținut mai multe premii: Marele Premiu al „Musée de l'homme”, distincții la Festivalurile Flahertiana din Rusia și Festivalul Astra din Sibiu. Un an mai târziu, pentru același material, primește Premiul Publicului la Nyon, Elveția

·         1964: Monalisa Găleteanu, politician român

·         1965 - S–a născut Gabriel Giurgiu, realizator de emisiuni de televiziune.

·         1968: Cristina Trepcea, jurnalistă româncă

* 1968: James Altucher (n. 23 ianuarie 1968) este un antreprenor și autor american. A înființat mai mult de 20 de companii, precum Reset Inc. și StockPickr și spune că a dat greș cu 17 dintre ele. A publicat 11 cărți și colaborează frecvent cu publicații ca The Financial Times, TheStreet.com, TechCrunch, Seeking Alpha, Thought Catalog și The Huffington Post. USA Today a numit cartea sa, „Alege-te pe tine însuți”(Choose Yourself), publicată și în limba română, una dintre cele mai bune 12 cărți de faceri din toate timpurile.
* 1970: Alessandro Alfonso Fortunato Gaudino (n. 23 ianuarie 1970), cunoscut după numele de scenă Alex Gaudino, este un DJ și producător muzicalitalian.
* 1970: Dana Săvuică (n. 23 ianuarie 1970, București) este o femeie de afaceri din România, fost fotomodel și realizatoare de emisiuni TV^[1]. Este prima româncă care a pozat în ediția locală a revistei pentru bărbați Playboy, în noiembrie 1999

Născută într-o familie de diplomați, și-a petrecut copilăria alături de părinții aflați în misiune în Asia de Sud-Est^[3].

A făcut gimnaziul și liceul în România, locuind la bunicii din Târgoviște, trăind într-un mediu restrictiv^[3]. În 1993 a terminat Academia de Studii Economice, secția de Relații Economice Internaționale^[3]. În perioada facultății a avut primul contact cu modellingul, carieră căreia i-a pus capăt în 1997^[3]. În tot acest timp, a fost prezentă la televiziunea publică, în diverse emisiuni^[3]. A devenit o adevărată vedetă de televiziune în anul 2001, cu emisiunile în cadrul postului Acasă TV^[3]. În 1997, și-a început cariera în business, înființând agenția de modele Etiquette Models, care s-a dezvoltat continuu, brandul Etiquette devenind un important furnizor de accesorii de lux^[3]. Odată cu lansarea postului Euforia lifestyle TV, Dana Săvuică și-a reconfirmat succesul de televiziune

* 1971: Robert Lazu (n. 23 ianuarie 1971) este un scriitor, filosof și eseist contemporan. Căsătorit, de religie romano-catolică, este tată a șapte copii.

A inițiat în contextul culturii române studiul operei scriitorului englez J. R. R. Tolkien, prin redactarea primei monografii [1], alcătuirea unei enciclopedii a Pământului de Mijloc [2] și publicarea antologiei critice J.R.R. Tolkien: Credință și Imaginație 

* 1973: Alin Augustin Florin Popoviciu este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatele 2008-2012 și 2012-2016 din partea PDL Timiș.

* 1975: Gheorghe Rohat (n. 23 ianuarie, 1975, Ploiești) este un fotbalist român retras din activitate

* 1981: Sergiu Dadu (n. 23 ianuarie 1981, Chișinău) este un fost fotbalist internațional moldovean care juca pe postul de atacant.
* 1984: Valentin Ioviță (n. 23 ianuarie 1984, Galați) este un fotbalist român care în prezent evoluează la clubul Oțelul Galați
* 1984: Dragan Mrđa (n. 23 ianuarie 1984) este un fotbalist sârb.
* 1984: Arjen Robben (Pronunție în olandeză: /ˈɑrjən ˈrɔbə(n)/; n. 23 ianuarie 1984,^[1]Bedum, Țările de Jos) este un jucător de fotbal olandez care evoluează la clubul german Bayern München, fiind în același timp și component al echipei naționale de fotbal a Olandei, fiind și căpitanul acesteia. A participat la Campionatele Europene din 2004, 2008 și 2012 și la Campionatele Mondialedin 2006, 2010 și 2014. Joacă de regulă ca extremă, fiind rar folosit și ca atacant. Este cunoscut pentru driblinguri, viteză, forță de pătrundere și un bun stângaci, mai ales pentru șuturile precise de la distanță.
* 1985: Doutzen Kroes (n. 23 ianuarie 1985, Eastermar, comuna Tytsjerksteradiel, Țările de Jos) este un top fotomodel neerlandez.
* 1986: José Enrique Sánchez Díaz (pronunție în spaniolă: /xoˈse enˈrike ˈsant͡ʃeθ ˈði.aθ/; n. 23 ianuarie 1986), cunoscut ca José Enrique, este un fotbalist spaniol retras din activitate care a jucat pentru Liverpool pe postul de fundaș stânga.
* 1986: Ivan Pecha (n. 23 ianuarie 1986, Cehoslovacia) este un fotbalistslovac care evoluează în prezent la FC Neman. De-a lungul carierei a mai evoluat la Slovan Bratislava, BATE Borisov, Khazar Lankaran dar și la Ceahlăul Piatra-Neamț.
* 1987: Wesley Alexander Nevada Thomas (n. 23 ianuarie 1987, Barking, Londra, Anglia) este un fotbalist englez ce evoluează la clubul AFC Bournemouth.
* 1988: Kamil Wojciech Biliński (n. 23 ianuarie 1988, Varșovia, Polonia) este un fotbalist polonez liber de contract care joacă pe postul de atacant.
* 1988: Alexandru Dandea este (n. 23 ianuarie 1988 Drăgășani, România) un fotbalist român care evoluează la clubul FC Hermannstadt.
* 1988: Andrei Dumitraș (n. 23 ianuarie 1988,^[1] Pomârla, România) este un jucător de fotbal român, care, în prezent, activează la FC Botoșani.
* 1989: Ioana Bortan (n. 23 ianuarie 1989, România) este o jucătoare română de fotbal pe postul de mijlocaș. În prezent joacă pentru Olimpia Cluj în Superliga română.^[1] A jucat în Liga Campionilor cu CFF Clujana și Olimpia Cluj și este componentă a echipei naționale a României.
* 1992: Adrian Graur (n. 23 ianuarie 1992, Chișinău, Republica Moldova) este un cântăreț, compozitor și textier din Republica Moldova. Câștigător al concursului european „60 Seconds of Democracy (2015)”^[1] cu piesa „Song About Democracy”^[2][3][4] organizat de „European Endowment for Democracy.” Absolvent al Academiei de Muzică „Gavriil Muzicescu” din Chișinău. Este licențiat în artă. Participant X Factor (România)
* 1994: Mariana Preda (n. 23 ianuarie 1994)^[1] este o muziciană de origine română, actriță și regizor de film. A intrat în prim-plan după ce a jucat în filmul de scurt metraj multiplu premiat Doina ^[2], regizat de Nikolas Grasso. În calitate de muzician, ea este cunoscută pentru albumul său Sunrise publicat de label-ul MAP din Italia în 2013^[3] și pentru că a avut numeroase concerte în întreaga lume.
Mariana Preda s-a născut în 1994 și a crescut în Dragodana, România. A studiat muzica la Liceul "Balasa Doamna" din Târgoviște^[4], iar în 2013 s-a mutat la Amsterdam pentru a-și continua studiile în muzica clasică și contemporană la Conservatorium van Amsterdam. Printre profesorii săi s-au enumerat Gheorghe Zamfir, Damian Drăghici și Matthijs Koene

Carieră

2010-2011

În 2010, Mariana a jucat rolul principal într-un scurtmetraj numit Doina, regizat de regizorul italian Nikolas Grasso. A jucat de-a lungul timpului împreună cu actrițe românești renumite precum Maria Dinulescu și Carmen Ungureanu. Pentru spectacolul ei a primit două premii: Cea mai bună actriță la Festivalul Internațional de Film de la Monaco în 2010^[6] și cea mai bună actriță la Festival du Cinema de Paris în 2011^[7].

2014

În anul 2014 Mariana și-a regizat primul scurt metraj cu titlul "Viața"^[8]. Short a câștigat premiul Independent Spirit la Festivalul Internațional de Film de la Monaco în decembrie 2014^[9]. Scurt metrajul a fost, de asemenea, prezentat la New York in cadrul festivalului Long Island International Film Expo^[10].

2015

În 23 martie 2015, a participat la un spectacol intitulat "Clipe de Viata" la Teatrul Național București, alături de faimoși actori și interpreți români precum Maria Dinulescu, Ion Caramitru, Felicia Filip, Maia Morgenstern și mulți alții. Mariana a participat la prima ediție a Festivalului Untold, cel mai mare festival de muzică electronică din România, care a avut loc la Cluj-Napoca. În timpul verii a interpretat de două ori la Expo din Milano. În noiembrie, compozitorul olandez Merlijn Twaalfhoven a ales-o pe Mariana ca ambasador pentru România pentru piesa de deschidere efectuată la Festivalul de Lumină din Amsterdam.

2016

La data de 7 ianuarie 2016, la Gala LSRS care a avut loc la Palatul Parlamentului, Mariana a primit o recunoaștere specială pentru că a fost unul dintre cei mai buni studenți români din străinătate în domeniul artelor. La 18 martie, Ambasadorul României în Belgia a găzduit, la reședința sa, o seară literară care sărbătorește Ziua Internațională a Francofoniei. Evenimentul literar, moderat de Jacques De Decker, a beneficiat de intermezzosul muzical al lui Mariana Preda. Pe 1 aprilie, Mariana a cântat în Londra la St. Martin in The Fields împreună cu organistul Donald MacKenzie. Acesta a fost primul concert de flancuri organizat la acest loc.

La 15 mai, Mariana Preda a participat la "Ziua României pe Broadway" din New York. Această ocazie a reunit cei aproape 200.000 de româno-americani care trăiesc în New York City. La 28 mai, Mariana a deschis concertul renumitului muzician român Tudor Gheorghe la Catedrala Sf. Martin din Utrecht.

Pe 6 iulie, Mariana a avut primul concert de flaut în Havana, la Biserica San Francisco de Paula, eveniment organizat de Ambasada României și Ambasadorul României, Dumitru Preda.

La 7 august, Mariana a fost la a doua ediție a Festivalului Untold.

La 2 decembrie, Mariana Preda a fost invitată să interpreteze în sala Preston Bradley a Centrului Cultural Chicago împreună cu Nicolae Feraru, pianistul Gerard Cademcian și cântăreața Laura Bretan pentru Ziua Națională a României organizată de consulatul român și H.E. Consulul Mihaela Deaconu.

Decese

·         1002 – Moare de malarie la varsta de 21 de ani, imparatul Imperiului romano-german Otto al III-lea.  La 7 iunie, ii va succeda la tron varul sau Henric, ducele de Bavaria.

·         1516: Ferdinand al II-lea de Aragon (spaniolă Fernando II de Aragón y V de Castilla "el Católico", catalană Ferran II d'Aragó "el Catòlic"; 10 martie 1452– 23 ianuarie 1516) a fost rege al Aragonului (1479–1516), al Siciliei (1468–1516), al Neapolelui (1504–1516), Valenciei, Sardiniei și al Navarei, Conte de Barcelona, rege al Castiliei (1474-1504) și apoi regent al acestei țări din 1508 până la moartea sa.

Ferdinand a primit împreună cu soția sa titlul de Reyes Católicos din partea Papei Alexandru al VI-lea, papă al cărui secularism, Isabela nu îl aproba. Pe lângă unificarea fizică a Spaniei, Ferdinand și Isabela au încercat să unifice religios regatul, prin intermediul romano-catolicismului. Inchiziția a fost instituționalizată ca parte a acestui proces. După o revoltă din 1499, Tratatul de la Granada a fost anulat, și în 1502 musulmanii au fost obligați să se convertească sau să plece din regat. Confesorul Isabelei, Cisneros, a fost numit arhiepiscop de Toledo. Acesta a jucat un rol important în programul de reabilitare a instituțiilor religioase din Spania, punând bazele viitoarei Contrareforme. În calitate de Cancelar, puterea lui a sporit treptat.

Ferdinand și Isabela creaseră un imperiu, iar în ultimii ani ai domniei lor s-au văzut presați de chestiuni de administrare și politică; erau preocupați de succesiune, astfel încât au încercat să lege coroana spaniolă de alte case regale din Europa. Din punct de vedere politic, asta se poate vedea din încercări de eliminare a influenței franceze, și de a uni întreaga Peninsulă Iberică. Până la începutul lui 1497 părea că toate piesele se potriveau: Juan, prinț de Asturia, moștenitorul tronului, s-a căsătorit cu Margareta de Austria, stabilind o legătură cu habsburgii. Fiica cea mare, Infanta Isabela, s-a căsătorit cu Manuel I al Portugaliei, iar Infanta Ioana s-a căsătorit cu alt prinț habsburg, Filip de Burgundia. Cu toate acestea, planurile lor pentru copii nu au dat roade. Juan a murit la scurt timp după ce s-a căsătorit; Isabela a murit la naștere și fiul ei Miguel a murit la vârsta de doi ani. Titlurile reginei Isabela au revenit fiicei sale Ioana cea Nebună, a cărui mariaj cu Filip cel Frumos a fost unul problematic. Isabela a murit în 1504 la Medina del Campo, înainte ca Filip și Ferdinand să devină inamici.

După moartea Isabellei în 1504, regatul a fost preluat de fiica lor, Ioana. Ferdinand a servit ca regent al acesteia în timpul absenței sale în Țările de Jos. Ferdinand a încercat să-și păstreze domnia permanentă dar a fost respins de nobilimea castiliană și înlocuit cu soțul Ioanei, care a devenit Filip I al Castiliei. După moartea lui Filip, în 1506, Ioana s-a presupus că devenise instabil psihic, iar Ferdinand a preluat din nou regența, conducând prin Francisco Jiménez de Cisneros, cancelarul Regatului. Carol, fiul Ioanei, a devenit rege al Aragonului în 1516, împreună cu mama sa ca regina cu numele, după mortea lui Ferdinand.

·         1549: A încetat din viaţă Ioan Honterus, învățat umanist sas, reformator religios al sașilor din Transilvania. Johannes Honterus, născut Austen (n. 1498, Brașov – d. 23 ianuarie 1549, Brașov) a fost un învățat umanist sas, reformator religios al sașilor din Transilvania, fondatorul gimnaziului săsesc din Brașov, din curtea Bisericii Negre, actualul liceu Johannes Honterus. Numele de Honterus, pe care îl folosește mai târziu, este forma latinizată derivată din „Honter”, denumirea săsească a cuvântului Holler sau Holunder (în traducere soc). Prin activitatea sa vastă și multilaterală, a dobândit încă din viață un meritat renume, ce a depășit granițele țării în care a trăit.

* 1567: Împăratul Jiajing (chineză: 嘉靖; pinyin: Jiājìng; Wade–Giles: Chia-ching; 16 septembrie 1507 - 23 ianuarie 1567) a fost împărat al dinastiei Mingcare a domnit între 1521 și 1567. Născut sub numele de Zhu Houcong, el a fost vărul împăratului Zhengde. Tatăl său, Zhu Youyuan (1476–1519), prinț de Xing, a fost al patrulea fiu al împăratului Chenghua (domnit 1465–1487) și fiul cel mare din cei trei născuți de concubina împăratului, Shao. Numele regal al împăratului, "Jiajing", înseamnă "liniște admirabilă".

Ca nepot de frate al împăratului Hongzhi, Zhu Houcong nu a fost crescut pentru a accede la tron. Cu toate acestea, tronul a devenit vacant în 1521 odată cu moartea subită a fiului împăratului Hongzhi, Împăratul Zhengde, care nu a lăsat nici un moștenitor. În vârstă de 14 de ani, Zhu Houcong a fost ales pentru a deveni împărat, și a fost mutat de la principatul tatălui său în capitală, la Beijing. Jiajing era dezinteresat de putere, ocupat fiind de viața sa galantă și de căutarea elixirul nemuririi prin ritualuri taoiste. Sub domnia lui, părțile laterale și vestice ale Orașului Interzis s-au aflat în plină construcție.

În decurs de 17 ani, el a învins birocrația imperiului în Controverse asupra Marilor Ritualuri, polemici pentru a decide titulatura postumă a părinților săi.^[1]

Împăratul Jiajing era cunoscut a fi inteligent și eficient; în timp ce mai târziu a intrat în grevă și a ales să nu participe la nici o întâlnire de stat, el nu și-a neglijat documentele și alte aspecte guvernamentale. Împăratul Jiajing era de asemenea cunoscut a fi un împărat crud și îngâmfat; el a ales să locuiască în afara Orașului Interzis astfel încât să trăiască în izolare. Ignorând afacerile de stat, împăratul s-a bazat pe Zhang Cong și Yan Song să se ocupe de ele. În timp, Yan Song și fiul său Yan Shifan au câștigat putere reușind să domine întregul guvern fiind chiar numiți "primul și al doilea prim-ministru". Miniștri cum ar fi Hai Rui și Yang Xusheng i-au contestat și chiar pedepsit pe Yan Song și pe fiul acestuia, însă împăratul i-a ignorat complet. Hai Rui și mai mulți miniștri au sfârșit prin a fi executați sau demiși. În timpul grevei care a durat 25 de ani când a refuzat să se vadă cu miniștrii săi, el a ales să fie reprezentat prin eunuci și oficiali. Numai Yan Song, câțiva eunuci și preoții daoiști îl puteau vedea pe împărat. Acest lucru a condus în cele din urmă la corupție la toate nivelele guvernării Ming.

Vas de porțelan din era Jiajing

Lipsa de scrupule a împăratului Jiajing a dus la un complot intern al concubinelor sale care au plănuit să-l asasineze în octombrie 1542 strangulându-l în timp ce dormea. Un grup de cameriste de la palat, care se săturaseră de cruzimea împăratului, au decis să se unească cu concubinele să-l omoare. Camerista principală a încercat să-l stranguleze cu panglici din părul ei în timp ce altele țineau brațele și picioarele împăratului însă a făcut o greșeală fatală - nodul din jurul gâtului împăratului nu s-a strâns. Între timp, unele dintre tinerele cameriste implicate au început să intre în panică și una dintre ele (Zhang Jinlian) a alergat la împărăteasă. Complotul a fost expus și la ordinul împărătesei și a unor oficiali, toate servitoarele implicate, inclusiv concubina favorită a împăratului și o altă concubină, au fost executate prin felierea lentă iar familiile lor au fost ucise.^[2][3][4]

Dinastia Ming s-a bucurat o lungă perioadă de pace, dar în 1542 liderul mongol Altan Khan a început să hărțuiască China, de-a lungul graniței de nord. În anul 1550, el a ajuns chiar și în suburbiile Beijingului. În cele din urmă, guvernul Ming l-a domolit prin acordarea de drepturi speciale de tranzacționare. Guvernul a Ming a avut, de asemenea, înțelegeri cu pirații wokou care atacau coasta de sud-est.^[5]

O copie a Enciclopediei Yongle (o enciclopedie chinezească care conținea aproape 1 milion de pagini finalizată în 1408) a fost realizată în 1557, sub oblăduirea sa.

În 1556 a avut loc cutremurul de la Shaanxi, cutremurul cu cel mai mare număr de morți din toate timpurile, când au murit peste 800.000 de oameni.

După 45 de ani pe tron (a doua cea mai lungă domnie din dinastia Ming), împăratul Jiajing a murit în 1567, la vârsta de 59 de ani - posibil din cauza unei supradoze de mercur despre care se credea că este Elixirul Vieții. A fost succedat de fiul său, Împăratul Longqing.

* 1708: Frederic al II-lea de Hesse-Homburg (germană Friedrich II. von Hessen-Homburg), cunoscut drept Prinț de Homburg (30 martie 1633–24 ianuarie1708) a fost Landgraf de Hesse-Homburg. De asemenea, el a fost un experimentat și de succes general al coroanelor Suediei și Brandenburg.

Frederic s-a născut la Homburg (actualul Bad Homburg vor der Höhe), și a fost al șaptelea și cel mai mic copil al Landgrafului Frederic I de Hesse-Homburg, care a murit în 1638, lăsându-și copii în grija mamei lor, Margaret Elisabeth de Leiningen-Westerburg.

La dorința mamei sale, Frederic a fost educat de profesori particulari împreună cu fiii vărului său, Georg al II-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt, la Marburg. În 1648 el și-a rupt piciorul și și-a petrecut convalescența la Bad Pfäfers.

Când mareșalul Henri de la Tour d'Auvergne, Viconte de Turenne a apărut în imediata apropiere, Frederic a fost trimis de mama sa să poarte negocieri pentru siguranța Homburg. Turenne a găsit prințul atât de cuceritor încât a vrut să-l ia imediat în armata sa și să plătească pentru educația lui militară. Mama lui Frederic s-a opus.

La vârsta de 16 ani el a făcut Marele Tur prin Italia și Franța apoi a devenit student la Universitatea din Geneva, deși el nu a urmat un curs real academic: a învățat dans, călărie și scrimă, și și-a îmbunătățit cunoștințele limbii franceze.

Cum frații lui mai mari îl precedau în linia de succesiune, el s-a decis pentru o carieră militară și în 1654 a devenit colonel în armata regelui Carol al X-lea al Suediei.

Frederic al II-lea de Hesse-Homburg: bust de Andreas Schlüter.

În 1659 în timpul asaltului asupra Copenhaga Frederic a fost atât de grav rănit încât piciorul inferior drept a trebuit să fie amputat. El a fost promovat la rangul de general-maior (Generalmajor) și de atunci a avut un picior de lemn. Frederic a fost ales de regele Carol al X-lea ca Statthalter în Livonia, însă după moartea regelui lucrurile s-au schimbat în mod considerabil, iar Frederic a părăsit serviciul suedez în 1661.

În același an el s-a căsătorit cu Margareta Brahe, o văduvă bogată suedeză, doamnă de onoare a reginei Suediei, care era cu 30 de ani mai în vârstă decât el. Căsătoria a provocat un scandal, iar cuplul a trebuit să părăsească Suedia. Margareta Brahe a murit după opt ani, în 1669. Cu averea ei el a cumpărat moșii în Brandenburg și a devenit un prieten al Electorului Friedrich Wilhelm I de Brandenburg. În 1670 Frederic s-a recăsătorit cu nepoata Electorului, Prințesa Luise Elisabeth von Kurland, după ce s-a convertit de la luteranism la biserica reformată și a intrat în serviciul Brandenburg ca general. În 1672 el a primit comanda tuturor forțelor din Brandenburg.

În 1672 și 1674 a luptat în Războiul olandez. În calitate de comandant al cavaleriei Brandenburg, în timpul invaziei suedeze, la 28 iunie 1675 în Bătălia de la Fehrbellin, el a atacat armata suedeză fără ordin de a face acest lucru, producându-le pierderi grele. Această mișcare a contribuit în mod decisiv la victoria Brandenburg dar și la nemulțumirea Electorului. Acest eveniment istoric l-a inspirat în 1809 pe dramaturgul Heinrich von Kleist la redactarea piesei sale Prințul de Hombourg, al cărui erou, Prințul Frederic, are asemănări cu personajul istoric.

În anii 1676-1678, el a participat la campaniile din Pomerania și Prusia și a negociat, în numele Electorul de Brandenburg, Tratatul de la Saint-Germain din 1679.

În 1681, după decesul fratelui său Wilhelm Christoph, Frederic a preluat guvernarea teritoriului Hesse-Hombourg și a domnit sub numele de Frederic al II-lea.

În 1690 soția sa a murit după ce i-a dăruit 12 copii. La vârsta de 59 de ani, Frederic s-a căsătorit a treia oară: cu văduva Sofia Sybille von Leiningen-Westerburg, o rudă a familiei mamei sale, care i-a mai dăruit încă trei copii.

Frederic a murit în 1708 la Homburg, aparent de pneumonie, după o ultimă călătorie la Leipzig pentru a-l întâlni pe regele Carol al XII-lea al Suediei.

Frederic al II-lea s-a csătorit de trei ori: în 1661 cu contesa Margareta Brahe (1603–1669); în 1670 cu Prințesa Louise Elisabeth de Courland (1646–1690); și în 1691 cu contesa Sofia Sybille de Leiningen-Westerburg (1656–1724).

Copii cu Louise Elisabeth de Courland:

• Charlotte Dorothea Sofia (1672–1738); s-a căsătorit în 1694 cu Johann Ernst al III-lea, Duce de Saxa-Weimar (1664–1707)
• Frederic al III-lea, Landgraf de Hesse-Homburg (1673–1746); s-a căsătorit în 1700 cu Prințesa Elisabeth Dorothea de Hesse-Darmstadt (1676–1721). În 1728 s-a recăsătorit cu Prințesa Christiane Charlotte de Nassau-Ottweiler (1685–1761)
• Karl Christian (1674–1695), căzut în Asediul de la Namur
• Hedwig Luise (1675–1760); s-a căsătorit în 1718 cu contele Adam Friedrich von Schlieben (1677–1752)
• Filip (1676–1706); căzut în Bătălia de la Speyerbach în Războiul Succesiunii Spaniole
• Wilhelmine Maria (1678–1770); s-a căsătorit în 1711 cu contele Anton II de Aldenburg (1681–1738)
• Eleonore Margarete (1679–1763)
• Elisabeth Franziska (1681–1707); s-a căsătorit în 1702 cu Prințul Frederic Wilhelm Adolf, Prinț de Nassau-Siegen (1680–1722)
• Johanna Ernestine (1682–1698)
• Ferdinand (n./d. 1683)
• Karl Ferdinand (1684–1688)
• Casimir Wilhelm (1690–1726); s-a căsătorit în 1722 cu contesa Christine Charlotte de Solms-Braunfels (1690–1751)

Copii cu Sofia Sybille de Leiningen-Westerburg:

• Ludwig Georg (1693–1728); s-a căsătorit în 1710 cu contesa Christine de Limpurg-Sontheim (1683–1746)
• Friederike Sophie (1693–1694)
• Părinții Mariei Tereza, Prințul Moștenitor Iosif și Prințesa Isabella Maria de Parma s-au căsătorit la Viena la 16 octombrie 1760. La sfârșitul anului 1761, Isabella a rămas însărcinată și la 20 martie 1762 ea a născut o fiică care a fost botezată Maria Theresia Elisabeth Philippine Louise Josephe Johanna.^[1]
  Pe linie maternă, mica Maria Tereza descindea din primul rege Bourbon al Spaniei, Filip al V-lea. Pe linie paternă descindea din faimoasa împărăteasă Maria Tereza și a soțului acestuia, Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman. Când mica arhiducesă avea puțin peste un an, mama ei a murit dând naștere surorii ei, arhiducesa Marie Christine, care a murit la câteva minute după naștere. Tatăl ei și-a găsit refugiu în mica lui fiică. De asemenea, Maria Tereza era apropiată de mătușa paternă, Arhiducesa Maria Antoaneta (viitoarea regină a Franței), care era cu doar șapte ani mai mare decât ea.^[2] Ea a fost primul nepot al împărătesei Maria Tereza.
  Cu doar câteva luni înainte de a împlini opt ani, Arhiducesa Maria Tereza s-a îmbolnăvit de pleurizie. Tatăl ei, în acel moment împărat al Sfântului Imperiu Roman, a făcut tot ce i-a stat în putință s-o salveze. Totuși medicina din acele timpuri nu era dezvoltată și mica arhiducesă a murit la 23 ianuarie 1770 de febră mareLeopold (n./d. 1695)

·         1744: Giovanni Battista (Giambattista) Vico sau Vigo (n. 23 iunie 1668; d. 23 ianuarie 1744) a fost un filosof, retorician, istoric și jurist italian. El a criticat extinderea și dezvoltarea raționalismului modern, a fost apologist pentru antichitatea clasică, precursor al gândirii sistematice și complexe, în opoziție cu analiza carteziană și alte tipuri de reducționism și a fost primul exponent al fundamentelor științei sociale și ale semioticii .

Aforismul latin Verum esse ipsum factum ("Ce este adevărat este tocmai ceea ce este făcut") creat de Vico este o primă instanță a epistemologiei constructiviste. El a inaugurat domeniul modern al filosofiei istoriei și deși termenul filozofie a istoriei nu este în scrierile sale, Vico vorbea despre o "istorie a filosofiei relatată filosofic". Deși el nu era un interes istoricist și contemporan în Vico de obicei a fost motivat de istoriciști, cum ar fi Isaia Berlin, un istoric al ideilor, Edward Said un critic literar și Hayden White un metahistorian.

Giambattista Vico este un magnat opus al cărții Scienza Nuova (1725, New Science), care încearcă o organizare sistematică a științelor umaniste ca o singură știință care a înregistrat și a explicat ciclurile istorice prin care societățile se ridică și cad.

* 1753: Louise Bénédicte de Bourbon (Anne Louise Bénédicte; 8 noiembrie 1676– 23 ianuarie 1753), a fost fiica lui Henri Jules de Bourbon Prinț de Condéși al Anne Henriette de Bavaria. Ca membră a Casei de Bourbon a fost prințesă de sânge. S-a căsătorict cu Louis Auguste de Bourbon, fiul recunoscut al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei sale, Madame de Montespan.
* 1770: Arhiducesa Maria Tereza de Austria (germană Maria Theresia Elisabeth Philippine Louise Josephe Johanna; 20 martie 1762  – 23 ianuarie 1770) a fost fiica împăratului Iosif al II-lea și a primei lui soții, Prințesa Isabella Maria de Parma.

·         1806: A murit William Pitt cel Tânăr, politician britanic; (n. 28.05.1759). William Pitt cel Tânăr (n. 28 mai 1759 – d. 23 ianuarie 1806, Buckinghamshire) a fost un politician britanic, prim ministru al Marii Britanii în perioadele 1783-1801 și 1804-1806, care în primul său mandat a stabilit recordul, de atunci ne-egalat, de a fi cel mai tânăr prim-ministru din istoria Regatului Unit al Marii Britanii.

·         1820: Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn (Edward Augustus; n. 2 noiembrie 1767 – d. 23 ianuarie 1820) a fost membru al Familiei Regale Britanice, al patrulea fiu al Regelui George al III-lea și tatăl Reginei Victoria.

Prințul Eduard a fost numit Duce de Kent și Strathearn și Conte de Dublin în 23 aprilie 1799 și, câteva săptămâni mai târziu, numit General și comandant-șef al forțelor Britanice în America de Nord; în 23 martie a fost numit Guvernator al Gibraltarului, funcție pe care a deținut-o nominal până la moarte. Ducele de Kent a fost numit Mareșal al Forțelor 3 Septembrie 1805.

El a fost primul membru al familiei regale care a trăit în America de Nord pentru o perioadă mai lungă decât o vizită scurtă și primul prinț ce a intrat în Statele Unite după independență, în 1794.

Prințul Eduard s-a născut pe 2 noiembrie 1767. Tatăl său era deținătorul tronului, George al III-lea, băiatul cel mai mare al lui Frederick, Prinț de Wales si al Augustei de Saxe-Gotha. Mama sa era Regina Charlotte(născută Ducesa Charlotte de Mecklenburg-Strelitz), fiica Ducelui Charles Louis Frederick de Mecklenburg-Sterlitz.

Ca fiu al monarhului Britanic, el a primit de la naștere titlul de Înălțimea Sa Prințul Edward, și era al patrulea în linia de succesiune la tron. El a primit numele după unchiul său patern Ducele de York și Albany, care murise cu câteva săptămâni mai devreme și care fusese înmormântat la Westminster Abbey cu o zi înainte de nașterea sa.

Prințul Edward a fost botezat la 30 noiembrie 1767; nașii săi au fost Prințul Moștenitor de Brunswick-Luneburg (unchiul patern prin căsătorie, reprezentat de Contele de Hertford, Lordul Chamberlaine), Ducele Charles de Mecklengurg-Strelitz (unchiul matern, reprezentat de Contele de Huntingdon), Prințesa moștenitoare de Brunswick-Wolfenbuttel (mătușa paternă, reprezentată de altcineva) și Contesa de Hesse-Kassel (mătușa maternă și paternă în același timp, reprezentată de către Ducesa de Argyll).

Prințul și-a început pregătirea militară în Germania în 1785. Regele George al III-lea a intenționat să îl trimită la Universitatea din Göttingen, dar s-a răzgândit în urma sfatului Ducelui de York. În schimb, Prințul Edward a mers la Lüneburg și mai târziu la Hanovra, acompaniat de către tutorele sau, Baronul Wangenheim. Între 1788 și 1789 și-a completat educația la Geneva.

În 1790 s-a întors acasă fără permisiune, și în dizgrație, a fost trimis în Gibraltar ca simplu ofițer și a adus-o cu el din Marsiliape Doamna de Saint-Laurent.

A fost trimis în Canada în 1791. În cea mai mare parte a carierei sale în Canada a locuit în Halifax, Noua Scoție și a fost activ în formarea apărării militare a portului pentru a proteja baza Navală Regală, și influențarea instituțiilor socio-politice și economice ale coloniei și orașului. Prințul a fost avansat la gradul de general-maior în octombrie 1793 iar în anul următor a servit cu succes în campanile din Indiile de Vest, primind mulțumiri de la parlament. Tatăl său i-a refuzat atunci întoarcerea acasă, și a fost avansat ca locotenent-general în ianuarie 1796.

I s-a permis să se întoarcă în Anglia doar după ce a suferit o cădere de pe cal, în 1798. Pe 24 aprilie 1799, a fost numit Duce de Kent și Strathearn și Conte de Dublin, a primit mulțumirile parlamentului și un venit de 12,000 £ și a fost mai târziu, în mai, avansat la gradul de general și numit Comandant-șef al Forțelor Britanice în America de Nord. A primit permisiunea parinților săi pe 22 iulie 1799 și a plecat cu vaporul la Halifax. A părăsit Halifax doar 12 luni mai târziu și a ajuns în Anglia pe 31 august 1800 unde îl aștepta numirea ca Lord locotenent al Irlandei.

Numit Guvernatorul Gibraltarului de către Biroul de Război, publicat pe 23 martie 1802, Ducele și-a luat postul în primire pe 24 mai 1802 cu ordin expres de la guvern de a restaura disciplina printre trupele bete, dar disciplina sa aspră a provocat dezastru iscând o răscoală printre soldați în regimentul său și al 25-lea Regiment, în Ajunul Crăciunului 1802. Ducele de York, pe atunci Comandant șef al Forțelor, l-a chemat înapoi în mai 1803 după primirea rapoartelor privind răscoala, dar în ciuda ordinului său direct a refuzat să se întoarcă în Anglia până la sosirea noului succesor. I s-a refuzat permisiunea de a se întoarce în Gibraltar pentru o anchetă și deși i s-a permis să continue gurvernarea Gibraltarului până la moarte, nu i s-a permis să se întoarcă.

Ca o consolare pentru sfârșitul carierei sale militare active la vârsta de 35 ani, a fost avansat la gradul de mareșal și numit Ranger al Hampton Court Park pe 5 septembrie 1805 ceea ce i-a oferit rezidența în ceea ce acum se numește Pavilionul. Fratele său marinar, William, ce avea copii pe care trebuia să îl întrețină a fost numit Ranger al Bushy Park în 1797. El a continuat să servească ca si colonel onorific al 1st Regiment of Foot (the Royal Scots) până la moarte.

Deși s-a dovedit a fi un dezastru ca soldat și deși comportamentul său a fost până la un punct, ca al colegilor săi, s-a sugerat că excesele sale ca disciplină militară nu erau trăsături ale caracterului său natural, ci erau învățate de la tutorele său Baronul Wangenheim. Desigur, Wangenheim, acordându-i o alocație foarte mică, l-a obișnuit cu împrumuturile la o vârstă foarte fragedă. Ducele a aplicat aceeași disciplină militară îndatoririlor sale personale ca cea pe care o cerea celorlalți, probabil separând comportamentul militar corespunzător de cel civil. El a introdus prima școală regimentală. Ducele de Wellington l-a considerat un orator de prima mână. El a fost interesat tot timpul de experimentele sociale ale lui Robert Owen, a votat pentru emancipare catolică și a susținut literatura, Biblia și societățile anti-sclavie.

Fiica sa Victoria, după ce a auzit ideile Lordului Melbourne, a adăugat în jurnalul său privat din data de 1 august 1838 “din ceea ce am auzit, era cel mai bun dintre toți ».

Ca urmare a morții în noiembrie 1817 a unicului nepot al Regelui Goerge al III-lea, Prințesa Charlotte Augusta de Wales, succesiunea a început să pară nesigură. Prințul regent și fratele său mai mic, Ducele de York, deși căsătoriți, erau înstrăinați de soțiile lor și nu aveau nici un moștenitor legitim. Fiicele moștenitoare ale regelui George III erau toate trecute de vârsta la care puteau fi fertile. Ceilalți fii necăsătoriți ai Regelui George al III-lea, Ducele de Clarence (mai târziu Regele William al IV-lea), Ducele de Kent, și Ducele de Cambridge, toți s-au grăbit să contracteze căsătorii legale și să asigure un urmaș la tron. (Cel de-al cincilea fiu al Regelui George al III-lea, Ducele de Cumberland, era deja căsătorit dar nu avea nici un copil în viață în acel moment, în timp ce căsătoria celui de-al șaselea fiu, Ducele de Sussex, era nulă deoarece s-a căsătorit în contravenție cu Actul de Căsătorie Regal din 1772).

Din partea sa, Ducele de Kent, în vârstă de 50 ani, deja luând în considerare căsătoria și încurajat în această partidă cu cumnata nepoatei sale decedate Prințesa Charlotte, s-a logodit cu Prințesa Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld (17 august 1786 – 16 martie 1861) cuplul căsătorindu-se pe 29 mai 1818 la Schloss Ehrenburg, Coburg (în religia Luterană) și din nou pe 11 iulie 1818 la Kew Palace, Kew, Surrey.

Ei au avut un singur copil, Prințesa Alexandrina Victoria de Kent (24 mai 1819 – 22 ianuarie 1901), care a devenit Regina Victoria pe 20 iunie 1837. Ducele era foarte mândru de fiica sa spunându-le prietenilor săi să se uite bine la ea deoarece ea va fi Regina Angliei.

Văduvă cu 3 copii (doi din prima căsătorie), Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld era fiica Ducelui Franz Friedrich de Saxa-Coburg-Saalfeld și sora Prințului Leopold de Saxa-Coburg-Saalfeld soț al moștenitoarei tronului de-abia decedate. Primul soț al noii Ducese de Kent a fost Emich Carl, al doilea Prinț de Leiningen, cu care a avut 2 copii, un fiu Carl și o fiică Fedora.

Ducele de Kent a cumpărat o casă proprie de la Doamna Fitzherbert în 1801. Castelul Hill Lodge din Castlebar Hill Ealing a fost atunci plasat arhitectului James Wyatt și s-au cheltuit mai mult de £100,000. Un vecin apropiat al Little Boston House între 1815 și 1817 a fost US Envoy cu soția sa englezoaică. “Ne-am dus toți la biserică și am auzit o predică de caritate susținută de Dr. Crane în fața Ducelui de Kent”. În 1829 fostul ajutor de tabără al Ducelui a cumpărat casa de la Ducesa într-o tentativă de a-i reduce datoriile.

Ca urmare a nașterii Prințesei Victoria în mai 1819, Ducele și Ducesa au încercat să găsească un loc unde să trăiască fără prea multe cheltuieli, luând în considerare datoria foarte mare a Ducelui (ce nu a fost plătită până ce fiica sa a ajuns pe tron și plătită apoi în timp, din venitul ei). După ce le-a fost recomandată coasta Devonului, ei au închiriat de la General Baynes, în încercarea de a rămâne incognito, Cabana Woolbrook pe plaja Sidmouth.

Ducele de Kent a murit de pneumonie pe 23 ianuarie 1820 la Cabana Woolbrook, Sidmouth, Devon și a fost înmormântat în Capela Sf. George, la Castelul Windsor. El a murit cu doar 6 zile înaintea tatălui sau, George al III-lea, și la mai puțin de un an de la nașterea fiicei sale.

El i-a precedat pe tatăl și pe cei trei frați mai mari ai săi, dar din moment ce nici unul dintre frații săi mai mari nu a avut nici un moștenitor legitim, fiica sa, Victoria, a succedat la tron la moartea unchiului său Regele William al IV-lea în 1837.

Ducele de Kent a avut numeroase amante. În Geneva: Adelaide Dubus, care a murit la nașterea fiicei lor Adelaide Victoria Auguste Dubus (1789- în sau după 1832) și Anne Gabrielle Alexandrine More’ mama lui Edward Schenker Scheener (1789-1853). Scheener s-a căsătorit dar nu a avut copii și s-a întors la Geneva, probabil semnificativ în 1837, unde a și murit mai târziu.

Ducele a fost acompaniat din 1790 până la căsătoria sa în 1818, timp de 28 de ani, de Doamna de Saint-Laurent sau Julie de St. Laurent (1760-1830) născută Therese-Bernardine Montgenet. Portretul Ducelui semnat de către Beechey a fost al ei.

Nu există nici o dovadă că ar fi rezultat copii dar multe familii din Canada au pretins a fi descendenți ai cuplului.

·         1888:  A murit Eugène Labiche, dramaturg francez (“O pălărie de pai din Italia”); (n.05.05.1815). Eugène-Marin Labiche (n. 5 mai 1815 – d. 23 ianuarie 1888) a fost un dramaturg francez. A scris comedii de moravuri și vodeviluri (unele în colaborare cu Émile Augier). Se remarcă tehnica teatrală și simțul caricatural, prezentarea lucidă, cu ochiul moralistului, a lumii micii burghezii din acea epocă.
* 1891: Prințul Baudouin al Belgiei (3 iunie 1869 – 23 ianuarie 1891), a fost fiul cel mare al Prințului Filip, Conte de Flandra și a soției acestuia, Maria de Hohenzollern-Sigmaringen.

Baudouin s-a născut în timpul domniei unchiului său, regele Leopold al II-lea al Belgiei. Decesul singurului fiu al regelui, Leopold, Duce de Brabant, în ianuarie, înainte de nașterea lui Baudouin, a făcut ca următorul în linia de succesiune la tron să fie fratele mai mic al regelui Leopold, Contele de Flandra, tatăl Prințului Baudouin. Nașterea în iunie a prințului a fost celebrată în toată țara.

Baudouin a murit la palatul contelui de Flandra la 23 ianuarie 1891, la o zi după comemorarea decesului vărului său, Leopold. Baudouin fusese vizitat de sora sa care era bolnavă, Henriette. Prințul, care avea gripă, a insistat să stea cu sora sa. La 23 ianuarie el a fot rănit în duelul cu soțul amantei sale și a murit în urma rănilor.

La momentul decesului său, Baudouin urma să se logodească cu verișoara sa, Clémentine (fiica regelui Leopold).^[1]

După moartea sa, fratele mai mic al lui Baudouin, Albert, a devenit moștenitor al tronului după moartea tatălui lor, și mai târziu și-a succedat unchiul, devenind regele Albert I al Belgiei.

* 1901: Matei Vlădescu (n. 2 februarie 1835 București - d. 23 ianuarie 1901, București) a fost un politician și general român, erou al Războiului de Independență al României și ministru al apărării naționale.

1854 - absolvent al Școlii Militare din București.

A lucrat împreună cu reprezentanții Statului-Major din Austria la realizarea primelor hărți militare ale României. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza este numit atașat militar pe lângă misiunea franceză care a redactat regulamentele tactice și administrative ale armatei române.

În plan politic a desfășurat o importantă actitvitate politică în calitate de senator

În timpul Războiului de Independență de la 1877, a condus, în calitate de colonel, trupe ale armatei române la Vidin și Plevna.

În 1883 a fost ridicat la gradul de General de Brigadă.

5 noiembrie 1889 - 15 februarie 1891 a avut funcția de Ministru al Războiului,

În anul 1892 este numit Șef al Statului Major Regal și Șef al Casei Regale.

În anul 1893 este ridicat la gradul de General de Divizie.

·         1931- A încetat din viaţă celebra balerină Anna Pavlovna Pavlova, consacrată ca o interpretă desăvârşită a rolurilor din "Frumoasa din pădurea adormită", "Giselle". Celebrul coregraf M.Fokin a creat special pentru ea baletul "Moartea lebedei" (n. 12 februarie 1881)

·         1934: László Székely, arhitect maghiar (n. 1877)
Fiul al lui Mihály Székely, antreprenor și maistru constructor și al Zsuzsannei Mados, a deprins de tânăr pasiunea pentru construcții. A absolvit liceul la Salonta, apoi a lucrat aici ca maistru constructor apoi la Budapesta. Aici Székely a absolvit în 1900 Facultatea de Arhitectură din cadrul Universității Politehnice unde l-a avut ca mentor pe marele arhitect Alajos Hauszmann, cel care a proiectat Palatul Regal din Buda. După absolvire a beneficiat de o bursă de studii în Italia, unde și-a rafinat stilul. Întors din Italia a lucrat pentru atelierul lui Czigler Győzőunui, un maistru arhitect din Budapesta. Tot acesta l-a recomandat pentru postul de arhitect-șef al Timișoarei. Postul era nou înființat de primarul de atunci, Karoly Telbisz. La numai 31 de ani a devenit primul arhitect-șef al orașului de pe Bega, unde autoritățile locale i-au încredințat proiectarea unui abator modern (actualul complex al Abatorului Comunal (1904)). A lucrat timp de aproape două decenii în serviciul Primăriei, proiectând un număr mare din cele mai importante clădiri din centrul orașului. În paralel a condus propriul atelier de proiectare, de unde lucra pentru privați și comunități religioase, atât din Timișoara cât și din alte părți ale Imperiului Austro-Ungar. A decedat în ianuarie 1934, la numai 57 de ani.

·         1941 – A murit  Teodosie Cojocaru, unul dintre liderii militari ai Sfatului Tarii din Basarabia; fost ofiter în armata tarista; a detinut (1918) functia de Director General al Razboiului în Guvernul Republicii Democratice Moldovenesti; a murit, la închisoarea nr.1 din Chisinau; (n.03.05.1879). Teodor Cojocaru (născut Teodosie Cojocaru, 3 mai 1879, Bubuieci – 23 ianuarie 1941, Chișinău) a fost un militar și om politic basarabean, ofițer în armata țaristă, membru al Sfatului Țării între 1917-1918, primar al Chișinăului între 1919-1920 și director general al Forțelor Armate ale Republicii Democratice Moldovenești în 1917. De asemenea Teodor Cojocaru a mai fost și deputat în Parlamentul Român pentru o scurtă perioadă între 1919-1920. La 13 august 1940 el a fost arestat de autoritățile sovietice, fiind acuzat abuziv de săvârșirea unor crime prevăzute de articolele 54-4, 54-13 și 54-11 ale Codului Penal al RSS Ucrainene. A decedat în închisoarea nr.1 din Chișinău.

* 1942: Prințul Ludwig de Saxa-Coburg-Kohary (Ludwig Gaston Klemens Maria; 15 septembrie 1870 - 23 ianuarie 1942) a fost al patrulea fiu al Prințului Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary și a soției sale, Leopoldina a Braziliei.

Părinți	Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary Prințesa Leopoldina a Braziliei
Frați și surori	Prințul August Leopold de Saxa-Coburg-Kohary Prințul Petru de Saxa-Coburg-Kohary Prince Joseph Ferdinand of Saxe-Coburg and Gotha[*]
Căsătorit cu	Prințesa Matilda de Bavaria Ana de Trauttmansdorff-Weinsberg
Copii	Prințul Antonius Maria Ludwig Prințesa Maria Immaculata Leopoldine Prințesa Josefine Maria Anna

·         1944 - A murit pictorul norvegian Edvard Munch, ale cărui lucrări au prefigurat programul artei expresioniste ("Strigătul") (n.12.12.1863).

·         1947 – A murit  Pierre Bonnard, pictor postimpresionist francez (“Nud în faţa căminului”, “Corsajul roşu”, “Natură moartă în faţa ferestrei”, ultima, în colecţia Zambaccian); (n.03.10.1867). Pierre Bonnard (n. 3 octombrie 1867 Fontenay-aux-Roses, Franța – d. 23 ianuarie 1947, Le Cannet) a fost un pictor, ilustrator de carte și litograf francez. Artist postimpresionist, a făcut parte din grupul Les Nabis.
* 1950: Vasil Petrov Kolarov (în bulgară Васил Петров Коларов) (n. 16 iulie1877, Șumen, Imperiul Otoman, astăzi în Bulgaria - d. 23 ianuarie 1950, Sofia) a fost un lider comunist și academician bulgar, care a îndeplinit funcțiile de scretar-general al Cominternului (1922-1924), președinte interimar (1946-1947) și prim-ministru al Bulgariei (1949-1950).
* 1953: Ioan Gh. Botez (n. 5 martie 1892, satul Chișcăreni, județul antebelic Iași - 23 ianuarie 1953, colonia de muncă de la Capul Midia) a fost un profesor al Universității din Iași, întemeietor al școlii românești de antropologie și om politic român.
Ioan Gh. Botez a fost al doilea dintre cei șase copii ai învățătorului Gheorghe Botez, din satul Chișcăreni, județul Iași, și ai Emiliei, născută Dașchevici.

Ioan Gh. Botez a urmat studiile secundare la Liceul Internat din Iași obținând bacalaureat în anul 1912.

Licențiat în științe naturale, în anul 1918, al Facultății de științe a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Numit, la 1 ianuarie 1926, preparator la Catedra de morfologie animală de la Univesitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, profesor fiind academicianul Paul Bujor. A obținut, prin concurs, o bursă a Academiei Române, pentru a se specializa în antropologie la Paris.

S-a pregătit, între anii 1921 și 1926, pentru doctorat, sub direcția savantului R. Anthony de la Școala de antropologie din Paris. Lucrarea de doctorat poartă titlul Etude morphologique et morphogénique du squelette du bras et de l'avant-bras chez les primates, publicată la Paris, în anul 1926.

La susținerea lucrării, care a avut loc la Sorbona, a obținut titlul de doctor în antropologie, cu aprecierea "trés honorable". Teza sa de doctorat a fost recompensată cu premiul Broca al Societății de antropologie din Paris, acordat în anul 1926.

Ioan Gh. Botez a fost numit, la 1 ianuarie 1926, conferențiar suplinitor la cursul de paleontologie umană al Facultății de Științe din Iași. În 1930 este creată, la Universitatea din Iași, catedra de paleontologie și antropologie. Ioan Gh. Botez este numit, la 1 octombrie 1930, profesor suplinitor, iar la 1 decembrie 1931 devine primul profesor titular al acestei catedre.

În paralel cu activitatea de la catedră, Ioan Gh. Botez a efectuat studii privind anatomia comparată a primatelor și a omului. A inițiat studii multilaterale asupra paleoliticului de pe teritoriul României, aprofundând probleme de stratigrafie, paleontologie și arheologie. Din studiile efectuate în aceste domenii el a publicat lucrarea Date paleolitice pentru stratigrafia loessului în nordul Basarabiei, apărută în 1930 și distinsă cu premiul Academiei Române.

Una dintre realizările remarcabile ale profesorului Ioan Gh. Botez a fost descoperirea, pentru prima oară pe teritoriul României, în săpăturile de la Cormani, efectuate împreună cu cercetători de la catedra sa de la Universitatea din Iași, a unor rămășițe fosile umane provenite din paleolitic. Este vorba despre un fragment de femur. A continuat să cerceteze zona dintre Prut și Nistru, în căutarea unor urme din perioada paleoliticului mijlociu.

În 1935 a prezentat la Congresul Internațional de Preistorie de la Washington lucrarea Report on the Paleolithic in Romania. În anul 1937 a avut loc la București Congresul Internațional de Antropologie și Arheologie Preistorică. Ioan Gh. Botez a făcut parte din comitetul de organizare a congresului. El a fost și unul dintre președinții Secțiunii a doua, de Paleontologie umană și arheologie preistorică, împreună cu K. Asolan, Ioan Andrieșescu și Sergio Sergi.

A participat la prima Reuniune Internațională de fizică, chimie și biologie, care a avut loc la Paris, pe timpul Expoziției Internaționale din 30 septembrie - 9 octombrie 1937.

În anul 1938 catedra de paleontologie și antropologie a universității din Iași a fost desființată. Personalul vechii catedre a fost transferat la catedra de morfologie animală. Aici au fost continuate studiile începute de specialiștii paleontologi și antropologi. Începând cu anul 1940 a condus Stațiunea zoologică marină Regele Ferdinand de la Agigea, unde a asigurat studierea cu succes a biologiei marine a Mării Negre.

A fost membru al Societății de antropologie din Paris (Société d'Anthropologie de Paris) și al Societății geologice din Franța(Société Géologique de France). Primele studii de antropologie au fost introduse în România de profesorul Francisc Iosif Rainer. Totuși profesorul Ioan Gh. Botez este pe drept cuvânt considerat fondatorul școlii românești de antropologie. El a condus prima catedră din România a acestei specialități, cea de la Iași. Tot el a fost acela care a publicat primele cursuri de strictă specialitate.

Ioan Gh. Botez a fost membru al Partidului Național-Țărănesc, președinte al organizației din Iași și membru al Delegației permanente a partidului. A fost ales deputat de Iași.

Ioan Botez era dintre cei care, la începutul anului 1940, își declarau deschis atitudinea anti-nazistă și profesau public convingerea în prăbușirea celui de-al Treilea Reich. El făcea parte din grupul de intelectuali ieșeni, format în majoritate din membri ai P.N.Ț., care în timpul războiului, a întreținut în opinia publică ieșeană încrederea în prăbușirea regimului totalitar din Germania și în viitorul României. În toamna lui 1946 Ioan Gh. Botez a desfășurat o intensă activitate politică, mai cu seamă la sate, încercând să contribuie la salvarea țării de pericolul comunist. La alegerile din 19 noiembrie a anului 1946 a figurat pe lista Partidului Național Țărănesc pentru alegerile parlamentare.

În luna august 1948 a apărut noua lege a învățământului, care lăsa pe dinafară toate cadrele necolaboraționiste, reorganizând atât învățământul mediu cât și pe cel superior conform modelului sovietic. Tot în vara anului 1948 erau desființate toate vechile institute de cercetări, înlocuite cu altele noi, sub patronajul Academiei R.P.R.

Prin aplicarea măsurilor restrictive politice ale reformei învățământului, profesorului Ioan Gh. Botez i s-a interzis să mai lucreze la catedra universitară. Era efectul activității sale politice în cadrul P.N.Ț., dar mai ales urmarea activității intense pe care o dusese în vederea alegerilor din noiembrie 1946. În schimb, i s-a făcut propunerea bizară de a preda limba rusă, pe care nu o cunoștea, la un gimnaziu dintr-o localitate aflată în prejma orașului Piatra Neamț. Evident că nu a putut da curs acestei propuneri.

În toamna lui 1948, aflat la Iași, i s-a înscenat o diversiune pentru a se găsi motivul imaginar al unei detenții pe motive politice. Era acuzat că a contribuit cu bani la ajutorarea unui grup anticomunist. A rămas arestat un an și jumătate, dar fără a fi judecat și condamnat. După eliberarea din detenție i s-a interzis, în continuare, exercitarea profesiei. A urmat o nouă perioadă de detenție, în închisori și lagăre de muncă, de anchetări și supunere la chinuri fizice și morale. A beneficiat de o eliberare condiționată și cu supraveghere la domiciliu, situație care s-a dovedit doar provizorie.

S-au păstrat câteva scrisori din anul 1951, din care se văd eforturile pe care le făcea pentru găsirea unei slujbe. Cunoaștem din aceste scrisori pe cei câțiva prieteni care, cu riscul periclitării propriilor lor poziții profesionale, încercau să-i găsească o slujbă corespunzătoare valorii lui științifice și umane. Unul dintre cei care au încercat, cu insistență, să-l ajute era fostul său student și asistent, devenit profesorul Mihai Băcescu. Ultimele speranțe de angajare dispar când, la 23 decembrie, primește o scrisoare prin care Băcescu îi comunică: „... trebuie să-mi fac proasta datorie de a vă anunța rezultatul negativ ... primirea v-a fost respinsă de cadre, cu toate bunele referate. Promisiuni – promisiuni și așteptare de scheme. Știu că vi s-a aplecat de promisiuni, dar, credeți-mă, n-am avut în viață mai mare dorință de a face ceva și mai mare amărăciune în fața neputinței mele.”

Într-una din nopțile verii anului 1952, organele autorităților comuniste i-au făcut o percheziție la locuința sa: au răscolit absolut toată casa – prin cămări și prin pod, nu numai în camere. I s-au aruncat în stradă toate lucrările și manuscrisele și biblioteca sa științifică. Toate actele și lucrările lui au fost împrăștiate. Unele cărți publicate de el, care li se păruseră subversive, au fost luate.

A fost din nou arestat și trimis în lagărul de muncă forțată și de exterminare de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Aici a fost introdus în brigadă formată din foștii membri ai comitetelor județene ale P.N.Ț. și P.N.L. Subnutrit, grav bolnav și epuizat fizic, în ultimele zile de viață reușea cu eforturi supraomenești să se țină pe picioare. În aceste condiții inumane era silit să sape și să transporte roaba cu pământ și piatră pe distanțe mari.

Ioan Gh. Botez a murit în ziua de 23 ianuarie a anului 1953, în colonia penitenciară de la Capul Midia. Deși în certificatul oficial de deces cauza morții sale este indicată ca fiind insuficiența cardiacă, se știe în mod sigur că nu a fost vorba de o moarte naturală. A fost înmormântat într-una din gropile comune din cimitirul fără cruci din Țiganca Dobrogei, împreună cu trupurile altor martiri ai comunismului. Un milițian s-a prezentat la rudele profesorului din Iași, aducând vestea decesului și o bocceluță cu lucrurile rămase de la el.

Vestea morții lui Ioan Gh. Botez a impresionat lumea universitară din Iași, pe care o înnobilase prin personalitatea sa umană și științifică. Cu toată atmosfera de teroare care domnea în acele timpuri, mai mulți universitari au prezentat condoleanțe familei. Printre aceștia s-au numărat, spre cinstea lor, profesorii Vasile Pavelcu, Dimitrie Mangeron, Octav Mayer și Olga Necrasov. Trebuie să menționăm că Olga Necrasov, cea care i-a urmat profesorului la catedră, i-a dedicat o prezentare sinceră și demnă, care a fost publicată în lucrarea Istoria Științelor în România, în anul 1975.

·         1956 – A decedat Sir Alexander Korda, regizor şi producător britanic de film, de origine maghiară. A avut o contributie deosebita la înflorirea, în anii 30, a cinematografului britanic;(n.16.09.1893).
* 1958: Constantin Pantazi (n. 26 august 1888, Călărași - d. 23 ianuarie 1958, Râmnicu Sărat) a fost un general de armată român și ministru al apărării în perioada 23 ianuarie 1942 - 23 august 1944. A fost unul din cei mai fideli adepți ai generalului Ion Antonescu.

A fost înaintat la gradul de general de divizie cu începere de la data de 8 iunie 1940.^[1]

După învestirea generalului Antonescu cu prerogativele de Conducător al Statului Român, generalul Pantazi a fost numit la 7 septembrie 1940 în funcția de subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naționale^[2] și reconfirmat la 14 septembrie 1940 ca subsecretar de stat pe lângă Departamentul Apărării Naționale, pentru Armată, în noul guvern național-legionar al României.^[3]ț

Generalul Pantazi, subsecretar de Stat al Armatei de Uscat, a fost numit în 22 ianuarie 1942 în funcția de ministru secretar de stat al apărării naționale.^[4]

Generalul de corp de armată Constantin Pantazi a fost arestat la 23 august 1944 și judecat în „lotul Antonescu”.

Generalul de corp de armată Constantin Pantazi a fost trecut din oficiu în poziția de retragere, alături de mareșalul Antonescu și de alți comandanți militari cu rang înalt ai regimului antonescian, care au fost acuzați că „prin activitatea lor în funcțiunile sau comenzile ce au avut, au sprijinit conducerea politico-militară a Mareșalului Antonescu Ioan, contribuind astfel la dezastrul Armatei”, prin decretul nr. 312 din 6 februarie 1945.^[5]

În 1946, Tribunalul Poporului din București l-a condamnat la moarte, pentru crime de război. Premierul Petru Groza i-a comutat pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viață, în timp ce Pantazi era dus spre locul de execuție [1].

Primul ministru Groza și ministrul de justiție Lucrețiu Pătrășcanu au semnat decretul la 1 iunie 1946 și l-au înaintat, pentru contrasemnare, Regelui Mihai I. [2]

Constantin Pantazi a murit în 1958 în penitenciarul de la Râmnicu Sărat.

* 1962: Natalia Ivanovna Sedova (n. 5 aprilie 1882 - d. 23 ianuarie 1962) a fost a doua soție a lui Lev Troțki.

·         1963: Constantin Bedreag, fizician român (n. 1883)

* 1975: Prințul Karl Franz al Prusiei (15 decembrie 1916 – 23 ianuarie 1975) a fost singurul copil al Prințului Joachim al Prusiei și a soției sale, Prințesa Marie-Auguste de Anhalt.^[1][2] Tatăl său a fost fiul cel mic al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei. Pe linie paternă a fost stră-strănepot al reginei Victoria.

Prințul Karl Franz s-a născut la 15 decembrie 1916 la Potsdam. A fost singurul copil al Prințului Joachim al Prusiei și a soției sale, Prințesa Marie-Auguste de Anhalt. Karl Franz a fost al patrulea nepot al împăratului Wilhelm al II-lea născut de la începerea Primului Război Mondial; el a fost, prin urmare, foarte tânăr la căderea Hohenzollernilor.^[2] Bunicul său a abdicat în 1918 iar tatăl său s-a sinucis în 1920.^[1] La momentul abdicării bunicului său, Prințul Karl Franz era al 12-lea în linia de succesiune la tronul german și prusac.

După sinuciderea tatălui său, Karl Franz a fost luat în custodia unchiului patern, Prințul Eitel Friedrich al Prusiei.^[3] Ca șef legal al Casei de Hohenzollern, el a pretins acest drept, deoarece împăratul Wilhelm a emis un edict prin care a introdus competențele Hohenzollern în mâinile lui Eitel.^[3] Acest lucru a fost declarat mai târziu ilegal și mama lui a primit custodia deplină a fiului ei în 1921.^[4] Ea a primit acest drept, în ciuda faptului că ea a fugit de la soțul ei și că au existat numeroși funcționari care au depus mărturie împotriva ei.^[3]De asemenea, apărarea lui Eitel a declarat că Marie-Auguste nu era o persoană potrivită pentru tutela lui Karl Franz.^[4]. Marie-Auguste s-a dus în instanță unde a pledat motivând că este cu inima zdrobită, lucru care poate a ajutat la câștigarea cazului.^[4]

În 1922, Marie-Auguste l-a dat în judecată pe fostul împărat Wilhelm pentru sprijinul financiar pe care îl promisese la căsătoria ei cu Joachim.^[5] Avocatul lui Wilhelm a susținut că în interiorul Casei de Hohenzollern legile nu mai sunt valabile, și, prin urmare, nu există nici o obligație pentru a o susține.^[5]

În 1926, mama lui s-a recăsătorit cu Johannes-Michael Freiherr von Loën.^[6] Ei au divorțat în 1935.

În Al Doilea Război Mondial, Karl Franz a servit ca locotenent într-o divizie de mașini blindate, iar la un moment dat a fost staționat pe frontul polonez.^[7] A fost decorat cu Crucea de Fier.

Căsătorii:

Prima

La 5 octombrie 1940, Karl Franz s-a căsătorit cu Prințesa Henriette Hermine Wanda Ida Luise de Schönaich-Carolath.^[8] Ea era fiica Prințesei Hermine Reuss de Greiz, care era a doua soție a bunicului lui Karl Franz, împăratul Wilhelm al II-lea din 1922 (Henriette era fiica vitregă a fostului kaiser Wilhelm).^[9] Ceremonia a avut loc la reședința privată a lui Wilhelm^[9] și a fost efectuată de primarul din Doorn.^[8]

Ei au avut trei copii:

• Prințul Franz Wilhelm Viktor Christoph Stephan al Prusiei (n. 3 septembrie 1943); s-a căsătorit cu pretendenta la tronul Rusiei, Maria Vladimirovna a Rusiei. Copilul lor este George Mihailovici al Rusiei, Prinț al Prusiei, născut la 13 martie 1981 în Spania.
• Prințul Friedrich Christian Ludwig al Prusiei (3 septembrie 1943 – 26 septembrie 1943)
• Prințul Franz Friedrich Christian al Prusiei (n. 17 octombrie 1944).

Au divorțat la 5 septembrie 1946.

A doua

Karl Franz s-a căsătorit a doua oară, morganatic, la 9 noiembrie 1946, cu Luise Dora Hartmann (5 septembrie 1909 – 23 aprilie 1961). Cuplul nu a avut copii și au divorțat în 1959.

A treia

Prințul Karl s-a căsătorit ultima dată la 20 iulie 1959 la Lima, Peru, cu Doña Eva Maria Herrera y Valdeavellano (10 iunie 1922 Lima, Peru – 6 martie 1987 Lima, Peru). Ei au fost căsătoriți până la decesul prințului Karl și au avut două fiice:

• Alexandra Maria Augusta Juana Consuelo Prinzessin von Preussen (n. 29 aprilie 1960 Lima, Peru). S-a căsătorit cu Alberto Reboa în octombrie 1995 la Lima, Peru. Au doi copii:
  • Alberto Reboa von Preussen (n.1994)
  • Alexandra Reboa von Preussen (n.1995)
• Désirée Anastasia Maria Benedicta Prinzessin von Preussen (n. 13 iulie 1961 Lima, Peru). S-a căsătorit cu Juan Carlos Gamarra y Skeels la 25 mai 1983 la Lima, Peru. Au doi copii:
  • Juan Francisco Gamarra von Preussen (n.1987)
  • Ines Gamarra von Preussen (n.1989).

·         1981: Samuel Barber, compozitor american (n. 1910)

·         1989 – A murit  in urma unei insuficiente cardiace, la varsta de 84 ani, pictorul si graficianul suprarealist spaniol Salvador Dali. A fost un personaj pitoresc al lumii artistice, pictor, scriitor, scenarist, creator de decoruri si costume pentru spectacolele de opera si balet, care s-a bucurat inca in timpul vietii de o popularitate exceptionala. Salvador Dalí, numele la naștere, Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí Domenech, (n. 11 mai 1904, Figueras, Spania – d. 23 ianuarie 1989, Figueras) a fost un pictor spaniol, originar din provincia Catalonia, reprezentant de seamă al curentului suprarealist în artă. Grație aparițiilor excentrice și megalomaniei sale, Salvador Dalí a devenit o vedetă mondială, care a reușit să folosească forța mass-media pentru a-și spori averea și gloria A fost un personaj pitoresc al lumii artistice, pictor, scriitor, scenarist,creator de decoruri si costume pentru spectacolele de opera si balet, care s-a bucurat inca in timpul vietii de o popularitate exceptionala; (n.11.05.1904).
* 1992: Dimitrie Ardelean (sârba: Dimitrije Erdeljan/Димитрије Ердељан, n. 18 decembrie 1941, Alibunar, Banatul de Sud - d. 23 ianuarie 1992, Belgrad) a fost un pictor academic și profesor de arte plastice la Școala Normală din Vârșeț, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Voivodina.

A absolvit Artele Plastice la Belgrad. Este profesor de arte plastice la Școala Normală din Vârșeț (secția în limba română).

A avut mai multe expoziții încă din studenție în 1964 la Belgrad, iar mai apoi la Vârșeț în anii 1973, 1984, 1987, 1992, la Belgrad și Panciova în 1987, la Novi Sad în 1988, la Kuhr (Elveția) în 1990. A participat și la expoziții colective la Belgrad, în 1964, 1965, 1966.

Între anii 1969–1992 expune în mai multe localități din Voivodina și Timoc: Alibunar, Vârșeț, Pancevo, Smederevska Palanka, Svilajnac, Novi Sad.

·         1996 - A murit Ion Vicol, dirijor, pedagog şi teoretician (n.22.02.1898).

·         2000: Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu (n. 15 august 1909, București - d. 23 ianuarie 2000) a fost un chimist român, membru titular al Academiei Române.

• 1909 – S-a născut la 15 august la București, în familia învățătorului Ion C. Ciorănescu, inițiatorul învățământului pentru surdo-muți. A mai avut patru frați, matematicianul Nicolae Ciorănescu, poetul Ioan Ciorănescu, Alejandro Ciorănescu și George Ciorănescu, toți intelectuali de prestigiu.
• 1928-1931 – A urmat cursurile Facultății de Fizică și Chimie a Universității din București.
• 1936 – Și-a susținut teza de doctorat în chimie cu titlul „Sinteze cu clorură de aluminiu în seria hidrocarburilor alifatice și aliciclice”, sub coordonarea profesorului Costin Nenițescu, căruia îi va deveni colaboratoare și mai apoi, soție. A debutat în învățământul universitar ca și asistent, fiind prima femeie asistent la Catedra de chimie organică a Politehnicii bucureștene.
• 1941 – Devine șef de lucrări la Catedra de chimie organică a Politehnicii bucureștene.
• 1945 - A urmărit elaborarea unor procedee de sinteză a unor medicamente și intermediari pentru industria chimică organică (sulfamide, medicamente antituberculoase, insecticide), contribuind astfel, la realizarea industriei de medicamente de sinteză în România.
• 1947-1954 - A fost profesor de chimie organică la Institutul de Petrol și Gaze din București, unde a înființat Laboratorul de chimie organică.
• 1949 – Este numită conferențiar la aceeași catedră.
• 1957 – Este autoarea primului curs de sinteza medicamentelor la o universitate românească și autoarea primului tratat românesc de Medicamente de sinteză.
• 1961-1980 – A obținut rezultate deosebite privind reacțiile de dublă lărgire de ciclu și stereospecificitatea lor, și a realizat sinteza de substanțe cu acțiune antiumorală pornind de la ideea de a grefa o grupă cu acțiune citostatică.
• 1962-1977 – Devine profesor la Catedra de chimie organică a Facultății de Chimie Industrială a Institutului Politehnic București. În 1963 devine membru corespondent al Academiei Române.
• 1971-1977 - A fost șef al Catedrei de chimie organică la Institutul Politehnic București. Din 1971 este membră a Academiei Tiberina din Roma și membră a Societății de Chimie din New York.
• 1970-1991 – A ocupat funcția de director al Centrului de Chimie Organică al Academiei Române.
• 1974 – Devine membru titular al Academiei Române.
• 2000 – A încetat din viață pe 23 ianuarie la București, lăsând în urma ei o vastă bibliografie în domeniul chimiei organice și a medicamentelor de sinteză

·         2002 – A murit  Pierre Bourdieu, unul dintre cei mai importanţi filosofi şi sociologi contemporani (n. 1 august 1930.

·         2004: Helmut Newton, artist fotograf german (n. 1920)

·         2004 - A murit Sacha Distel, cântăreţ de succes şi compozitor francez. Printre melodiile care l-au făcut celebru se numără: „La belle de ma vie”, „Toute la pluie tombe sur moi”, „Scoubidou” (n.29.01.1933).

* 2005: Johnny Carson (n. 23 octombrie 1925 -d. 23 ianuarie 2005) a fost un prezentator, actor, scriitor, producător și muzician american, care a fost gazda The Tonight Show Starring Johnny Carson timp de 30 de ani, pentru care a primit șase Premii Emmy. În 1992 a fost decorat cu Medalia Prezidențială pentru Libertate, urmat în 1993 de Premiul Kennedy Center Honor
* 2011: Francois Henri "Jack" LaLanne (n. 26 septembrie 1914 – d. 23 ianuarie2011) a fost un antrenor de fitness, nutriționist și gazdă TV supranumită drept „Tatăl aerobicului” și „primul supererou de fitness.”^[1] El considera că „cultura fizicului și nutriția reprezintă salvarea Americii”.^[2]

Recordmen mondial la abdomene: 1.033 în 23 minutes (o medie de 45/minut)^[3] în anul 1956 la vârsta de 42 de ani

* 2012: Ovidiu Constantinescu (n. 1933, Constanța – d. 23 ianuarie 2012, Uppsala) a fost un biolog, botanist, lichenolog și micolog român, cunoscut în primul rând pentru lucrarea sa despre taxonomia ordinului Peronosporales din clasa Oomycetes precum în domeniul metodologiei micologice. Abrevierea numelui său în cărțile științifice este Constant.

Înainte de a urma studii la Universitatea din București, Ovidiu Constantinescu a absolvit o școală militară. El a intrat la Institutul de Biologie din București, care avea o mare tradiție micologică datorită activității fondatorului Traian Săvulescu (1889-1963) și a soției sale, Alice. Ovidiu a avut relații foarte bune cu familia Săvulescu încă din anii săi ca student. Atât Traian, cât și Alice i-au fost profesori universitari și, de asemenea, mentori. Fiind un elev apreciat, Ovidiu a fost adesea invitat în casa Săvulescu, unde a ajutat la organizarea bibliotecii private, imensă și foarte valoroasă. Relația a continuat de-a lungul anilor, când Ovidiu a avut o poziție de cercetător științific.

Din anul 1970 Constantinescu a deținut pozițiile de asistent la Universitatea din București și curator al Ierbarului Micologic de la Institutul de Biologie al capitalei, unde a lucrat împreună cu Gavril Negrean, publicând 24 de fascicule din Herbarium Mycologicum Romanicum, una dintre cele mai importante serii recente de ierbare din Europa. El a reorganizat ierbarul micologic și a crescut colecțiile sale de la aproximativ 36.000 de exemplare (cea mai mare parte rămase de la Traian Săvulescu) până la 128.000 de exemplare. De-a lungul anilor, Ierbarul BUCM a devenit unul dintre cei mai mari și cei mai moderne de acest fel din Europa.^[1]

Constantinescu a avut un interes foarte mare cu privire la taxonomia diferitelor grupuri de ciuperci care cresc pe plante. La acea vreme, el a publicat aproximativ 50 de publicații științifice. A contribuit mai ales la descrierea familiei Peronosporaceae-lor (în special a mucegaiurilor pufoase), în care a descoperit și descris nu mai puțin de șase genuri noi.^[2] Participând în cadrul proiectului Flora Criptogamică în România la explorarea științifică a mai multor parcuri naționale sau naturale române (între altele: Munții Bucegi, Masivul Cozia, Cheile Nerei - Beușnița, Delta Dunării, Porțile de Fier, Domogled-Valea Cernei, Masivul Piatra Craiului sau Munții Rodnei), el și colaboratorii săi au înregistrat numeroși taxoni noi în România în acest domeniu pentru Europa, de exemplu, Plasmopara (Bremiella) baudysii.

Lucrarea sa inițială despre biologia celulară și subcelulară, citologie și parazitologie, publicată la Editura Ceres din București în 1974, a fost Metode și tehnici în micologiescrisă în limba română. Deși netradusă în alte limbi la vremea respectivă, a fost considerată cel mai bun studiu dedicat metodologiei micologice

·         2016 – A încetat din viață șahista română, multiplă campioană, Elisabeta Polihroniade.

Sărbători

·         Sf. Sfințit Mc. Clement, episcopul Ancirei; Sf. Mc. Agatanghel; Sf Părinți de la Sinodul VI Ecumenic (calendar creștin-ortodox)

·         Sf. Emerențiana, fecioară, martiră; Sf. Ildefons, episcop (calendar romano-catolic)

·         Sf. Clemente, ep. și Agatanghel (calendar greco-catolic)

VA URMA