MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MARȚI 7 IANUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE, PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI
Bună dimineața, prieteni!
MARȚI 7 IANUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE, PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI
Bună dimineața, prieteni!
Astăzi, în zi de mare sărbătoare ortodoxă să spunem LA MULȚI ANI PENTRU TOȚI IONII ȘI IOANELE!
ISTORIE PE ZILE 7 Ianuarie
Evenimente
· 312: Biserica Catolica il celebreaza pe Sfantul Lucian din Antiohia (n.240), teolog influent si martir crestin, care a lasat o amprenta profunda asupra istoriei crestinismului . Filosofia sa a stat la originea arianismului.
A condus in Antiohia o scoala de exegeza crestina si a inceput traducerea Vechiului Testament in limba greaca. Arestat in timpul persecutiilor imparatului Diocletian, a fost exectat dupa noua ani de detentie.
A condus in Antiohia o scoala de exegeza crestina si a inceput traducerea Vechiului Testament in limba greaca. Arestat in timpul persecutiilor imparatului Diocletian, a fost exectat dupa noua ani de detentie.
· 1325: Alfonso al IV-lea (n. 8 februarie 1291) devine rege al Portugalieisi a condus tara până la moartea sa în 1357.A ramas in istorie ca soldat și general, de aici și supranumele Cel Viteaz. A acordat o mare atentie dezvoltarii marinei portugheze, finantand crearea unei flote si ordonand primele explorări maritime. Insulele Canare (astăzi făcând parte din Spania ) au fost descoperite in timpul domniei sale.
· 1558: Ultima posesiune a Angliei pe teritoriul francez, orasul-port Calais, aflat din în 1347 sub ocupatie engleza, reintra in stapanirea Frantei.
· 1598: Boris Godunov a devenit primul țar al Rusiei din afara dinastiei Rurik. Boris Fiodorovici Godunov, s-a născut în anul 1552, fiind fiul unui mic nobil sărac, Fiodorovici Ivanovici Godunov și al Stepanidei Ivanovna. Legenda despre originea lui din neamul prințului tătar „Cetmurza” hanul Hoardei de Aur este azi neacceptată de oamenii de știință ruși. S-a căsătorit cu Maria Skuratova, fiica tarului Ivan cel Groaznic . Zece ani mai târziu, țarul Ivan o va alege pe fiica lui Gudunov, Irina, ca soție pentru fiul său, Fiodor. A fost între anii 1584-1598 regentul țarului rus Fiodor I care era debil mintal, și a domnit apoi ca țar între anii 1598-1605. Înainte de a muri, Ivan cel Groaznic cere sprijinul aristocrației pentru a-l sprijini pe fiul său la conducere, deoarece acesta era bolnav psihic. Profitând de situație, Boris Gudunov devine adevăratul conducător, astfel că după moartea lui Fiodor I, cu ajutorul lui Zemskij Sobor, devine, ca uzurpator, țar pe tronul Rusiei . A fost învinuit de boieri, că ar fi răspunzător de moartea lui „Dimitri Ivanovici”, fiul cel mai tânăr a lui Ivan cel Groaznic , care ar fi fost succesorul legal pe tron. A fost încoronat ca țar la data de 1 septembrie 1598. Prin urcarea lui pe tron ia sfârșit dinastia Riurik.
· 1610: Matematicianul și astronomul italian Galileo Galilei (1564-1642) a descoperit patru sateliți ai planetei Jupiter –Ganimede, Io, Europa și Callisto. Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564 – d. 8 ianuarie 1642), fizician, matematician, astronom și filosof italian care a jucat un rol important în Revoluția Științifică. Printre realizările sale se numără îmbunătățirea telescoapelor și observațiile astronomice realizate astfel, precum și suportul pentru copernicanism. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne„ părintele fizicii moderne”, „părintele științei” și „părintele științei moderne”. Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne.
· 1785 – A avut loc prima traversare a Canalului Mânecii cu balonul, de catre francezul Jean Pierre Blanchard si americanul John Jeffries.
· 1789: Au avut loc primele alegeri naționale din SUA, în urma cărora George Washington a devenit primul președinte al SUA(1789 – 1797).
· 1797: Tricolorul italian a fost adoptat pentru prima oară ca drapel al Republicii Cispadane, un stat efemer din timpul războaielor napoleoniene.
· 1840: În casa lui Catargi din Chişinău, Basarabia ţaristă, este deschis oficial pensionul particular de fete, întemeiat de surorile Anastasia şi Ecaterina Rizo. Pensionul era amplasat la colţul străzilor Aleksandrovskaia şi Kupeceskaia şi la începutul secolului XX aceasta aparţinea lui Krupenski. Ulterior pensionul trece în casa lui Langsberg (curtea casei respective dădea în străzile Nikolaevskaia şi Haralampievskaia). Pensionul particular de fete a fiinţat pînă în 1864.
· 1904: A fost anunțat semnalul marinăresc utilizat în caz de pericol, CQD ("seek you, danger"), efectiv începând cu 1 februarie, înlocuit, un an mai târziu la 1 Aprilie 1905, cu SOS. (SOS poate fi privit ca o abreviere a: "save our ship", "save our souls", sau "send out succour", dar in realitate nu este o abreviere, nici acronim).
· 1914: Ia sfarsit la Ploieşti primul Congres de sine stătător al sindicatelor din Romania (5 – 7 ianuarie).
· 1917: S-a creat, la Iași, "Comitetul Național al românilor emigranți din Austro-Ungaria", avându-i în frunte pe Vasile Lucaciu și pe Octavian Goga. Comitetul, alcătuit din 12 membri, a semnat Declarația de război împotriva Austro-Ungariei.
· 1919: Are loc la Sibiu, România, Congresul Partidului Social-Democrat Român din Ardeal şi Banat, in timpul caruia se adoptă programul partidului.
· 1931: Are loc, la sala Femina, premiera filmului "Ecaterina Teodoroiu", film sonor (cu dialog în inserturi) despre eroina de la Jiu.
· 1946: Admiterea în guvernul Petru Groza a câte unui reprezentant al PNȚ (Iuliu Maniu) și PNL(Brătianu) în calitate de miniștri secretari de stat fără portofoliu - anunță sfârșitul "grevei regale".
· 1949: S-a încheiat războiul din Palestina declanșat după proclamarea independenței Israelului, la 14 mai 1948.
· 1953: Președintele american Harry Truman a anunțat public faptul că SUA au dezvoltat prima bombă cu hidrogen din lume.
· 1973: La Paris, Henry Kissinger, consilier prezidențial pe probleme de securitate națională al SUA, și Le Duc Tho, conducătorul delegației nord-vietnameze, au încheiat negocierile de pace cu privire la războiul din Vietnam (1964-1975).
· 1989 – Akihito devine împărat al Japoniei; ceremonia oficiala de încoronare s-a desfasurat la 12 noiembrie 1990
· 1990: Turnul din Pisa este închis pentru siguranță pentru vizitatori, înclinarea devenind prea periculoasă. Lucrările de renovare vor dura până la 15 decembrie 2001. Turnul înclinat din Pisa (în italiană Torre pendente di Pisa) este cea mai faimoasă clădire înclinată din lume și punctul de reper al orașului Pisa din Italia. Turnul a fost planificat ca o campanilă pentru Domul din Pisa. După doisprezece ani de la punerea pietrei de temelie, la 9 august 1173, când construcția ajunsese la etajul al treilea, datorită proastei calități a solului, constituit din noroi argilos și nisip, turnul începea să se încline în direcția sud-est. Timp de o sută de ani construcția a fost stopată. Următoarele patru etaje au fost construite oblic, pentru a compensa partea înclinată. După aceea, construcția a trebuit să fie întreruptă din nou, până în 1372, când turnul-clopotniță a fost finalizat. Datorită importanței sale pentru industria turismului din Pisa, guvernul italian s-a implicat serios în ultima consolidare care a început în anul 1990. În decembrie 2001 turnul a fost declarat stabil și sigur pentru 300 de ani și a fost redeschis accesului publicului.
· 1990: Consiliul Frontului Salvarii Nationale din Romania a adoptat Decretul – Lege nr.6 privind abolirea pedepsei cu moartea. Eliminarea pedepsei cu moarte pentru crime pe timp de pace a fost reafirmată în articolul 16 al Constituției din 1923. La 24 septembrie 1938, legea nr. 3247 pentru implementarea noului cod penal din 1936 l-a pus pe acesta în acord cu noua Constituție a regimului autoritar al regelui Carol al II-lea din 20 februarie 1938: Art. 15. Pedeapsa cu moartea se aplică în timp de război potrivit codului de justiție militară. Consiliul de Miniștri va putea decide aplicarea dispozițiunilor din alineatul precedent și în timp de pace, pentru atentate contra Suveranului, Membrilor Familiei Regale, Șefilor Statelor străine și demnitarilor Statului din mobile și în legătură cu exercițiul funcțiunilor ce le sunt încredințate, precum și în cazurile de tâlhărie cu omor și asasinat politic. În timpul celui de-al doilea război mondial, regimul antonescian a crescut numărul infracțiunilor pedepsite cu moartea, incluzând jaful, insurecția, rebeliunea, trădarea, spionajul și altele, în vreme ce numărul execuțiilor a crescut rapid. În România comunistă au fost executate 104 persoane. Între 1965 si 1989 Tribunalul Militar București a condamnat la moarte 47 de persoane. Pedeapsa cu moartea a fost abolită prin decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 și a fost înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață. Pe 12 ianuarie 1990, sub presiunea mulțimii care cerea pedeapsa cu moartea pentru zeci de lideri comuniști, trimiși în judecată pentru omor deosebit de grav, Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN) a decretat scoaterea în afara legii a Partidului Comunist Român și organizarea, în data de 28 ianuarie 1990, a unui referendum cu privire la pedeapsa cu moartea. Cu zece zile înainte de referendum, CFSN a decis anularea acestuia, împreună cu anularea decretului prin care PCR fusese scos în afara legii. Conducerea CFSN, prin vocea lui Ion Iliescu, a recunoscut atunci că ideea referendumului a fost o greșeală politică. Constituția din 1991 a garantat dreptul la viață și a dispus clar interzicerea pedepsei cu moartea. Ultimele persoane condamnate la moarte și executate au fost soții Ceaușescu (25 decembrie 1989).
· 1996: Exploratorul Fiodor Koniukov a atins Polul Sud, după o călătorie de 60 de zile pe schiuri, în care a parcurs 1350 de km; marșul a început la 7 noiembrie 1995.
· 1997 - Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a luat hotărârea de înfiinţare a Consiliului Naţional de Acţiune Împotriva Corupţiei şi Crimei Organizate (CNAICCO), coordonat de preşedintele României şi funcţionînd pe lângă CSAT
· 2009 - Ministrul Economiei, Adriean Videanu, a anunţat că a luat decizia de a instaura situaţia de urgenţă în sistemul energetic, în urma sistării livrărilor de gaze ruseşti către România.
* 2011:
Nașteri
· 1502: S-a nascut Grigore al XIII-lea, papă al Bisericii Catolice din anul 1572, până în 1585. Papa Grigore al XIII-lea, cunoscut și ca papa Gregor al XIII-lea, (n. 7 ianuarie 1502, Bologna — d. 10 aprilie 1585, Roma), Unul din cele mai mari merite ale sale a fost actualizarea calendarului iulian in anul 1582. Actualul calendar îi poartă numele,calendar gregorian.
* 1504: Papa Pius al V-lea (n. 17 ianuarie 1504 - d. 1 mai 1572) a fost un papă al Romei, cu numele de mirean Antonio Ghislieri.
* 1504: Papa Pius al V-lea (n. 17 ianuarie 1504 - d. 1 mai 1572) a fost un papă al Romei, cu numele de mirean Antonio Ghislieri.
Pius al V-lea | |
Date personale | |
---|---|
Nume la naștere | Antonio Ghislieri |
Născut | [1] Bosco Marengo, Ducatul Milanului |
Decedat | (68 de ani)[1] Roma, Statele Papale[2] |
Înmormântat | Bazilica Santa Maria Maggiore |
Cauza decesului | cancer de prostată |
Cetățenie | Statele Papale |
Religie | Biserica Catolică |
Ocupație | cleric[*] cleric[*] preot catolic[*] |
Activitate | |
Început de pontificat | 7 ianuarie 1566 |
Final de pontificat | 1 mai 1572 |
Predecesor | Papa Pius al IV-lea |
Succesor | Papa Grigore al XIII-lea |
· 1528: Ioana a III-a a Navarrei, soția lui Antoine de Navara și mama regelui Henric al IV-lea al Franței (d. 1572). Jeanne d’Albret (16 noiembrie 1528 – 9 iunie 1572), cunoscută și ca Jeanne a III-a, a fost regină a Navarrei în perioada 1555 – 1572. S-a căsătorit cu Antoine de Bourbon, Duce de Vendôme și a fost mama lui Henric de Bourbon care a devenit rege al Navarrei și rege al Franței sub numele Henric al IV-lea al Franței, primul rege Bourbon. Prin căsătorie, ea a devenit Ducesă de Vendôme.
· 1745 - S-a născut Jacques Etienne Montgolfier, inventator francez.
* 1745: Johan Christian Fabricius (n. 7 ianuarie 1745, Tønder – d. 3 martie1808) a fost un zoolog danez, specializat în „Insecte”, care pe atunci includeau toate artropodele: insectele, arahidele, crustaceele și altele. A fost studentul lui Carl Linnaeus, și este considerat unul dintre cei mai importanți entomologi ai secolului al XVIII-lea, fiind recunoscut pentru denumirea a peste 10 000 de specii de animale; de asemenea, el a stabilit baza modernă pentru clasificarea insectelor.
* 1745: Johan Christian Fabricius (n. 7 ianuarie 1745, Tønder – d. 3 martie1808) a fost un zoolog danez, specializat în „Insecte”, care pe atunci includeau toate artropodele: insectele, arahidele, crustaceele și altele. A fost studentul lui Carl Linnaeus, și este considerat unul dintre cei mai importanți entomologi ai secolului al XVIII-lea, fiind recunoscut pentru denumirea a peste 10 000 de specii de animale; de asemenea, el a stabilit baza modernă pentru clasificarea insectelor.
Johan Christian Fabricius | |
Johan Christian Fabricius | |
Date personale | |
---|---|
Născut | 7 ianuarie 1745 Tønder |
Decedat | (63 de ani) Danemarca |
Naționalitate | Danez |
Cetățenie | Danemarca |
Ocupație | botanist[*] lepidopterist[*] economist zoolog[*] profesor universitar arachnologist[*] carcinologist[*] |
Activitate | |
Rezidență | Danemarca |
Domeniu | Zoologie |
Alma Mater | Universitatea din Copenhaga[*] |
Doctoranzi | Carl Linnaeus |
· 1794: S-a nascut Eilhard Mitscherlich, chimistul german cunoscut, printre altele, pentru descoperirea formelor iztomorfe și polimorfe ale cristalelor și pentru descoperirea acidului selenic (H2SeO4) și acidului manganic (HMnO4).A decedat la 28 august 1863 la Berlin.
· 1796: Prințesa Charlotte Augusta de Wales (7 ianuarie 1796 – 6 noiembrie1817) a fost singurul copil al regelui George al IV-lea al Regatului Unit și al reginei Caroline.
Charlotte s-a căsătorit cu Leopold de Saxa-Coburg-Saalfeld la 2 mai1816 la Casa Carlton din Londra.[1] și a murit la 6 noiembrie 1817 a doua zi după ce a născut un copil mort.[2] Dacă ar fi trăit ar fi devenit regină a Regatului Unit. La sfârșitul anului 1810, regele George al III-lea a început decaderea sa finală în nebunie. Charlotte și regele au ținut foarte mult unul la celălalt și tânăra prințesă a fost foarte întristată de boala lui. La 6 februarie 1811, tatăl lui Charlotte a fost investit în funcția de Prinț Regent în fața Consiliului de Coroană.[8] Charlotte a fost entuziastă de partidul Whig, la fel ca tatăl ei. Cu toate acestea, acum că el era în exercitarea atribuțiilor monarhiei, el nu a chemat liberalii atât de des așa cum aceștia se așteptau. Charlotte a fost scandalizat de ceea ce a vazut ca trădare tatălui ei, și, la operă, a demonstrat sprijinul său prin suflarea unei sărutări în direcția liderului Whig, Charles Grey, al 2-lea Conte Grey.[9]
Cum Prințul Regent era ocupat cu afaceri de stat, Charlotte era obligată să-și petreacă mare parte din timpul la Windsor cu mătușile sale. Plictisită, s-a îndrăgostește de vărul ei primar, George FitzClarence, fiul nelegitim al Ducelui de Clarence. La scurt timp, FitzClarence a fost chemat la regimentul său iar Charlotte s-a îndrăgostit de locotenetul Charles Hesse, fiul nelegitim al unchiului ei, Frederic, Duce de York.[10]Hesse și Charlotte au avut un număr de întâlniri clandestine iar mama sa a făcut tot posibilul să încurajeze relația, chiar punându-i la dispoziție o cameră în apartamentul ei.[11] Aceste întâlniri s-au sfârșit când Hesse s-a alăturat forțelor britanice din Spania.[12]
În 1813, George a început să ia în considerare în mod serios problema căsătoriei Charlottei. Prințul Regent și consilierii săi s-au decis asupra lui William, Prințul Moștenitor de Orange, fiul și moștenitorul lui William I al Olandei. O astfel de căsătorie ar putea crește influența britanică în nord-vestul Europei. William a făcut o impresie proastă Charlottei când l-a văzut prima dată, la petrecere de ziua lui George, la 12 august, atunci când a devenit în stare de ebrietate, așa cum a făcut însuși Prințul Regent și mulți dintre oaspeți.
Crezând că fiica sa intenționează să se căsătorească cu William, Duce de Gloucester, Prințul Regent a abuzat verbal atât fiica cât și pe Gloucester. La 12 decembrie, Prințul Regent a aranjat o întâlnire între Charlotte și Prințul de Orange, la o cină, apoi i-a cerut Charlottei părerea. Ea a declarat că îi place ceea ce a văzut până acum, lucru pe care George l-a luat ca o acceptare.[13]
Negocierile de căsătorie au durat câteva luni, Charlotte insistând să nu fie obligată să părăsească Marea Britanie. La 10 iunie 1814, Charlotte a semnat contractul de căsătorie.[14] La o petrecere la hotelul Pulteney din Londra, Charlotte l-a întâlnit pe generalul locotenent al cavaleriei ruse, Prințul Leopold de Saxa-Coburg-Saalfeld.[15]
Prințesa de Wales s-a opus căsătoriei dintre fiica ei și Prințul de Orange și a avut un mare sprijin public: când Charlotte a ieșit în public, mulțimea a îndemnat-o să nu-și abandoneze mama prin căsătoria cu prințul de Orange. Charlotte l-a informat pe Prințul de Orange că, dacă se vor căsători, mama ei ar trebui să fie bine venită în casa lor, condiție inacceptabilă pentru Prințul Regent. Când Prințul de Orange n-a fost de acord, Charlotte a rupt logodna.[16] Răspunsul tatălui ei a fost s-o izoleze la Casa Warwick (adiacentă Casei Carlton) nevând voie să vadă pe nimeni în afară de regină.
În primele luni ale anului 1815, Charlotte s-a fixat asupra lui Leopold ca soț.[17] Ceremonia de căsătorie a avut loc la 2 mai1816. La ora 9, la Casa Carlton, cu Leopold care a îmbrăcat pentru prima dată uniforma de general britanic (Prințul Regent a îmbrăcat uniforma de mareșal), cuplul s-a căsătorit. Rochia Charlottei a costat peste 10.000 ₤.
Cuplul a petrecut luna de miere la Palatul Oatlands, reședința din Surrey a Ducelui de York și s-au întors la Londra pentru sezonul social. Au mers la teatru unde au fost aplaudați și li s-a cântat "God Save the King". Când s-a îmbolnăvit, publicul n-a fost îngrijorat de starea ei. S-a anunțat că Prințesa a suferit un avort spontan.[18]La 24 august 1816, cuplul și-a stabilit reședința la Claremont.[19]
Medicul lui Leopold,[5] Christian Stockmar (mai târziu, Baron Stockmar, consilier al reginei Victoria și al Prințului Albert),[20] a scris că în primele șase luni ale căsătoriei n-a văzut-o pe Charlotte purtând altceva decât lucruri simple și cu gust (anterior fusese criticată). De asemenea, a observat că Prințesa era mult mai calmă și mai sigură pe ea și a atribuit lui Leopold această influență.[21]
La 7 ianuarie, Prințul Regent a organizat un mare bal pentru a celebra aniversarea de 21 de ani ai Charlottei. La sfârșitul lui aprilie 1817, Leopold l-a informat pe Prințul Regent că Charlotte era din nou însărcinată.[22]sarcina Charlottei a fost un subiect de mare interes public. Prințesa și-a petrecut timpul în liniște, a pozat pentru un portret lui Sir Thomas Lawrence,[23] a mâncat mult și a făcut puțină mișcare. Apoi a încercat o dietă strictă în încercarea de a reduce dimensiunea copilului la naștere. Dieta și luările de sânge ocazionale, au slăbit-o pe Charlotte.
Prințesa credea că va naște în jurul datei de 19 octombrie însă la sfârșitul lui octombrie nu existau semne de naștere. Contracțiile au apărut în seara zilei de 3 noiembrie însă pe 5 noiembrie era clar că Charlotte nu putea expulza copilul. Medicii Croft și Matthew Baillie au decis să trimită după obstetricianul John Sims.[24] Totuși, Croft nu i-a permis lui Sims să vadă pacientul și forcepsul nu a fost folosit. Potrivit lui Plowden, ei ar fi putut salvat-o și pe ea și pe copil, chiar dacă exista o rată ridicată de mortalitate atunci când se utilizau instrumente în epoca înainte de antiseptice.[25]
La ora nouă în seara zilei de 5 noiembrie, Charlotte a născut un copil mort; copilul - un băiat - era foarte mare. Epuizată, Charlotte a ascultat veștile calmă. Puțin după miezul nopții, a început să vomite violent și să se plângă de dureri de stomac. A fost chemat Sir Richard, care a fost alarmat când și-a găsit pacientul rece la atingere, cu dificultăți de respirație și sângerare. I-a pus comprese calde și a început tratamentul acceptat la sângerare post-partum, dar sângele nu s-a oprit. L-a chemat pe Stockmar și a cerut să-l aducă pe Leopold. Stockmar nu l-a putut trezi pe Leopold și a mers s-o vadă pe Prințesă, care i-a prins mâna și i-a spus "M-au amețit". Stockmar a părăsit sala plănuind să încerce din nou să-l trezească pe Leopold dar a fost rechemat de vocea Charlottei. Când a intrat în cameră Prințesa era moartă.[26]
Prințul Regent a fost prosternat de durere și nu a putut să participe la funeraliile copilului său. Prințesa Carolina a auzit știrea de la un curier și a intrat în șoc. Chiar și Prințul de Orange a izbucnit în lacrimi iar soția lui a poruncit doamnelor de la curte să poarte doliu.[27] Cel mai mare efect l-a simțit Prințul Leopold.
Prințesa a fost înmormântată cu copilul la picioare în capela Castelului Windsor, la 19 noiembrie 1817. Regina și Prințul Regent au fost blamați că n-au asistat la naștere deși Charlotte a cerut în mod expres să stea departe.[28] Mulți l-au blamat pe Croft pentru că nu a avut grijă de Prințesă. Prințul Regent a refuzat s-l învinovățească pe Croft; cu toate acestea, la trei luni după moartea Charlottei și în timp ce asista o altă tânără, Croft a luă un pistol și s-a împușcat mortal.[29]
Decesul Charlottei l-a lăsat pe rege fără nepoți legitimi și cel mai mic copil al său avea peste 40 de ani. Ziarele au îndemnat fiii necăsătoriți ai regelui să se căsătorească. Un astfel de articol a ajuns la cel de-al patrulea fiu al regelui, Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn, la casa sa din Bruxelles, unde locuia împreună cu amanta sa, Julie de St Laurent. Eduard și-a părăsit amanta și a cerut-o în căsătorie pe sora lui Leopold, Victoria, Prințesă de Leiningen.[30] Deși Eduard nu a trăit suficient ca să vadă, fiica lor, Prințesa Victoria de Kent, a devenit moștenitoare și regină a Regatului Unit.
Leopold, care a devenit rege al Belgiei, a sfătuit-o de la distanță pe nepoata sa și a asigurat căsătoria dintre aceasta și nepotul său, Albert de Saxa-Coburg and Gotha.
Prințesa Charlotte Augusta de Wales | |
Prințesă Leopold de Saxa-Coburg-Saalfeld | |
Portret al Charlottei de George Dawe | |
Date personale | |
---|---|
Născută | 7 ianuarie 1796 Casa Carlton, Londra |
Decedată | (21 de ani) Claremont[*], Regatul Unit |
Înmormântată | Windsor |
Cauza decesului | puerperal disorder[*] |
Părinți | George al IV-lea al Regatului Unit Caroline de Braunschweig |
Căsătorită cu | Leopold I al Belgiei |
Copii | stillborn boy von Sachsen-Coburg und Gotha[*][1] |
Cetățenie | Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei |
Religie | anglicanism[*] |
Ocupație | politiciană |
Apartenență nobiliară | |
Titluri | Prințesă |
Familie nobiliară | Casa de Wettin Casa de Hanovra |
· 1800: Millard Fillmore, politician american, al 13-lea președinte al Statelor Unite (d. 1874)
* 1822: Ioan Pipoș (n. 7 ianuarie 1822 Hondol – d. 10 octombrie 1888, Alba Iulia) a fost un avocat român din Transilvania, comite suprem („fișpan”, din maghiară főispán) al Comitatului Zarand între 1861–1867. În timpul cât a fost comite suprem a reușit să facă demersurile necesare pentru înființarea gimnaziului greco-ortodox din Brad. Ioan Pipoș se trage dintr-o veche familie de mineri. În timpul lui Horea un străbunic al său a venit în Hondol, iar din porecla sa, „Almășanu”, se presupune că ar fi venit din Almaș, dar se trăgea din Țebea. Lazăr, unul din fiii săi, a devenit proprietar de mine și a avut șapte copii, trei băieți și patru fete. Dintre băieți, Petru (1797–?) a devenit protopop la Geoagiu, cu scaunul protopopiatului la Hondol. Petru a avut șase copii, Ioan, Victor (consilier economic), Petru (jurist), Vasile (preot), Elisa și Eufemia.
* 1825: Iuliu Dunca, născut ca Iulius Dunca de Sajó (Șieu), (n. 7 ianuarie1825, Botoșani – d. 24 decembrie 1907, Lausanne) a fost un general de brigadă român, comandant de diferite divizii române și prefect al județului Constanța. După ce Dunca a fost, între anii 1883-1885 , comandant al Diviziilor 8 și 1, apoi din 1885 acel al Diviziei 9 Mărășești,[8] a fost trecut, în anul 1891, la gradul de general de brigadă, comandant al diviziei active din Dobrogea 5 infanterie și prefect al județului Constanța.[9] În această funcție s-a angajat pentru prosperitatea soldaților săi. În ziua de 26 septembrie 1891 de exemplu a dat ordin pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale militarilor din pichetele Companiei a 3-a de la Chilia Veche.[10]
* 1822: Ioan Pipoș (n. 7 ianuarie 1822 Hondol – d. 10 octombrie 1888, Alba Iulia) a fost un avocat român din Transilvania, comite suprem („fișpan”, din maghiară főispán) al Comitatului Zarand între 1861–1867. În timpul cât a fost comite suprem a reușit să facă demersurile necesare pentru înființarea gimnaziului greco-ortodox din Brad. Ioan Pipoș se trage dintr-o veche familie de mineri. În timpul lui Horea un străbunic al său a venit în Hondol, iar din porecla sa, „Almășanu”, se presupune că ar fi venit din Almaș, dar se trăgea din Țebea. Lazăr, unul din fiii săi, a devenit proprietar de mine și a avut șapte copii, trei băieți și patru fete. Dintre băieți, Petru (1797–?) a devenit protopop la Geoagiu, cu scaunul protopopiatului la Hondol. Petru a avut șase copii, Ioan, Victor (consilier economic), Petru (jurist), Vasile (preot), Elisa și Eufemia.
Ioan Pipoș | |
Date personale | |
---|---|
Născut | 7 ianuarie 1822[1][2][3][4] Hondol[1][2][3][4] Imperiul Austriac, Marele Principat al Transilvaniei (astăzi România) |
Decedat | 10 octombrie 1888[1][2][3][5] Alba Iulia[1][2][3][5] Austro-Ungaria (astăzi România) |
Frați și surori | Victor, Petru, Vasile, Elisa, Eufemia |
Naționalitate | română |
Cetățenie | Imperiul Austriac Austro-Ungaria |
Etnie | română |
Religie | ortodox |
Comite suprem | |
În funcție 1861 – 1867 | |
Circumscripția | Comitatul Zarand |
Alma mater | Universitatea din Cluj Academia de Mine din Schemnitz |
Profesie | avocat |
Generalul de brigadă Iulius Dunca a făcut parte dintre cei ce au pus bazele artileriei române moderne, începându-și activitatea la 7 ani de la înființarea acesteia. Are meritul de a fi fost comandant al renumitelor Regimente 1 și 2 Artilerie
Iuliu Dunca | |
Iuliu Dunca | |
Date personale | |
---|---|
Născut | Botoșani, Moldova |
Decedat | (82 de ani) Lausanne, Elveția |
Cetățenie | România |
Activitate | |
Alma mater | Școala Militară de Ofițeri din Iași (1852-1854) |
Premii | Medalia Apărătorii Independenței Crucea Trecerea Dunării Ordinul național „Steaua României” |
· 1834: S-a nascut Johann Philipp Reis, inventator german, profesor german de fizică și matematică, care a construit primul aparat de telefon în stare de funcționare și a folosit pentru prima oară denumirea de “Telephon”; (d.24.01.1874). Aparatul a fost prezentat la data de 26 octombrie 1861 în Frankfurt, Germania. Americanul Alexander Graham Bell , cel caruia i se acorda adeseori gresit paternitatea inventarii telefonului, a experimentat cu aparatul inventat de profesorul german Johann Philipp Reis. Bell a depus abia pe data de 14 februarie 1876 cererea de patent în America.
· 1845: Ludovic al III-lea al Bavariei (Ludwig Luitpold Josef Maria Aloys Alfried; 7 ianuarie 1845 – 18 octombrie 1921) a fost ultimul rege al Bavariei și a domnit în perioada 1913-1918. În iunie 1867, Ludovic a vizitat Viena pentru a participa la funeraliile verișoarei sale, Arhiducesa Mathilda de Austria (fiica surorii tatălui său Prințesa Hildegarde de Bavaria). În timp ce era acolo, Ludovic a întâlnit-o pe verișoara Mathildei, Maria Theresia, Arhiducesă de Austria-Este, care avea 18 ani.
La 20 februarie 1868, la biserica Sf. Augustine din Viena, Ludovic s-a căsătorit cu Maria Theresa. Ea era singura fiică a Arhiducelui Ferdinand Karl Viktor de Austria-Este (1821–1849) și a soției lui Arhiducesa Elisabeth Franziska de Austria (1831–1903).
Până în 1862, unchiul lui Ludovic a domnit ca regele Otto I al Greciei. Deși Otto a fost detronat, Ludovic a rămas în linia de succesiune la tronul Greciei. Dacă ar fi reușit să devină rege al Greciei, ar fi fost necesar ca el să renunțe la biserica romano-catolic și să treacă la ortodoxism.
Prin căsătorie, Ludovic a devenit un bărbat bogat. Maria Teresa a moștenit multe proprietăți de la tatăl ei. Deținea domeniul Sárvár din Ungaria și domeniul Eiwanowitz din Moravia (acum Ivanovice na Hané în Cehia). Veniturile din aceste domenii i-au permis lui Ludovic să achiziționeze o moșie la Leutstetten în Bavaria. De-a lungul anilor, Ludovic a extins moșia din Leutstetten până când aceasta a devenit una dintre cele mai mari și mai profitabile din Bavaria. Uneori, Ludovic a fost criticat ca Millibauer (producător de lactate), datorită interesului său în agricultură.
Deși au menținut ca reședință Palatul Leuchtenberg din München, Ludovic și Maria Theresa au trăit în cea mai mare parte la Leutstetten. Au fost foarte fericiți și devotați iar din căsnicie au rezultat 13 copii:
- Rupprecht, Prinț Moștenitor al Bavariei (1869–1955)
- Adelgunde Marie Auguste Therese, Prințesă de Bavaria (1870–1958). Căsătorită cu Prințul Wilhelm de Hohenzollern-Sigmaringen (1864–1927).
- Maria Ludwiga Theresia, Prințesă de Bavaria (1872–1954). Căsătorită cu Ferdinando, Duce de Calabria (1869–1960); au avut copii.
- Karl Maria Luitpold, Prinț de Bavaria (1874–1927).
- Franz Maria Luitpold, Prinț de Bavaria (1875–1957). Căsătorit cu Isabella Prințesă von Croÿ (1890–1982); au avut copii.
- Mathilde Marie Theresia Henriette Christine Luitpolda, Prințesă de Bavaria (1877–1906). Căsătorită cu Prințul Ludwig de Saxa-Coburg-Kohary.
- Wolfgang Maria Leopold, Prinț de Bavaria (1879–1895)
- Hildegarde Maria Christina Therese, Prințesă de Bavaria (1881–1948)
- Notburga Karolina Maria Theresia, Prințesă de Bavaria (1883, a trăit doar câteva zile)
- Wiltrud Marie Alix, Prințesă de Bavaria (1884–1975). Căsătorită cu Wilhelm, Duce de Urach (1864–1928).
- Helmtrud Marie Amalie, Prințesă de Bavaria (1886–1977).
- Dietlinde Maria Theresia, Josepha Adelgunde Prințesă de Bavaria (1888–1889)
- Gundelinde Maria Josepha, Prințesă de Bavaria (1891–1983). Căsătorită cu Johann Georg Conte von Preysing-Lichtenegg-Moos (1887–1924); au avut copii
După decesul unchiului ei, Francis, în 1875, Maria Theresa a devenit moștenitoare a pretenției iacobite la tronul Angliei și a fost denumită de iacobiți regina Mary a IV și a III-a
Ludovic al III-lea s-a întors în Bavaria. Soția sa Maria Theresia a murit la 3 februarie 1919 la Castelul Wildenwart.
În februarie 1919, Eisner a fost asasinat; temându-se că ar putea fi victima unei contra-asasinat, Ludovic a fugit în Ungaria, mai târziu în Liechtenstein apoi în Elveția. S-a întors în Bavaria, în aprilie 1920 și a trăit la Castelul Wildenwart. Acolo a rămas până în septembrie 1921 când a plecat spre castelul său din Sárvár în Ungaria. A murit la Castelul Nádasdy la 18 octombrie 1921 la vârsta de 76 de ani.
La 5 noiembrie 1921 corpul i-a fost mutat la München alături de soția sa. I s-au făcut funeralii de stat și a fost înmormântat în cripta bisericii Frauenkirche din München.
Scurta domnie a lui Ludovic a fost conservatoare și influențată de enciclica catolică Rerum Novarum. Primul ministru Georg von Hertling numit de Luitpold în 1912, a rămas în funcție.
La izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, Ludovic a trimis un oficial la Berlin pentru a exprima solidaritatea Bavariei. Mai târziu, Ludovic chiar a pretins anexiuni pentru Bavaria (Alsacia și orașul Anvers, în Belgia, pentru a primi un acces la mare).
În 1917, când situația din Germania s-a înrăutățit treptat, Hertling a devenit cancelarul german și prim-ministru al Prusiei iar [Otto Ritter von Dandl]] a fost numit ministru de stat al Casei Regale și a Exteriorului și președinte al Consiliului de Miniștri la 11 noiembrie 1917, un echivalent al titlului de prim-ministru al Bavariei. Acuzat că a arătat loialitate oarbă Prusiei, Ludovic a devenit tot mai nepopular în timpul războiului. Pe măsură ce războiul se apropia de sfârșit, revoluția germană din 1918-1919 a izbucnit în Bavaria. La 7 noiembrie 1918, Ludovic a fugit de la reședința sa din München împreună cu familia sa. El a fost primul dintre monarhii detronați în Imperiul German în urma războiului.
La 12 noiembrie 1918, prim-ministrul Dandl s-a dus la Palatul Anif, lângă Salzburg, pentru a se vedea cu regele și de a obține ceea ce este cunoscut sub numele de Anifer Erklärung (Declarația Anif) în care Regele a eliberat pe toți oficialii guvernamentali, soldați și ofițeri civili de jurământul depus, dar nu a făcut nici o declarație de demisie.
Guvernul republican nou-format condus de Kurt Eisner a interpretat acest lucru ca o abdicare. Declarația a fost publicată de guvernul Eisner când Dandl a revenit la München a doua zi; interpretarea aceasta, oarecum ambiguă, a dus la căderea Casei de Wittelsbach.
Ludovic al III-lea s-a întors în Bavaria. Soția sa Maria Theresia a murit la 3 februarie 1919 la Castelul Wildenwart.
În februarie 1919, Eisner a fost asasinat; temându-se că ar putea fi victima unei contra-asasinat, Ludovic a fugit în Ungaria, mai târziu în Liechtenstein apoi în Elveția. S-a întors în Bavaria, în aprilie 1920 și a trăit la Castelul Wildenwart. Acolo a rămas până în septembrie 1921 când a plecat spre castelul său din Sárvár în Ungaria. A murit la Castelul Nádasdy la 18 octombrie 1921 la vârsta de 76 de ani.
Ludovic al III-lea | |
Date personale | |
---|---|
Nume la naștere | Ludwig Luitpold Josef Maria Aloys Alfried |
Născut | 7 ianuarie 1845 München |
Decedat | 18 octombrie 1921 (76 ani, 284 zile) Sárvár, Ungaria |
Înmormântat | Catedrala din München |
Părinți | Luitpold, Prinț Regent al Bavariei Arhiducesa Augusta de Austria |
Frați și surori | Theresa de Bavaria Prințul Leopold al Bavariei Prince Arnulf of Bavaria[*] |
Căsătorit cu | Maria Theresia de Austria-Este |
Copii | Rupprecht, Prinț Moștenitor al Bavariei Adelgunde, Prințesă de Hohenzollern Maria, Ducesă de Calabria Prințul Karl de Bavaria Prințul Franz de Bavaria Mathilde, Prințesă de Saxa-Coburg-Kohary Prințul Wolfgang de Bavaria Prințesa Hildegarde de Bavaria Prințesa Notburga de Bavaria Wiltrud, Ducesă de Urach Prințesa Helmtrud de Bavaria Prințesa Dietlinde de Bavaria Gundelinde, Contesă von Preysing-Lichtenegg-Moos |
Cetățenie | Germania |
Religie | Biserica Catolică |
Ocupație | personal militar[*] |
Apartenență nobiliară | |
Titluri | Prinț al Sfântului Imperiu Roman[*] |
Familie nobiliară | Casa de Wittelsbach |
Rege al Bavariei | |
Domnie | 5 noiembrie 1913 - 7 noiembrie 1918 (5 ani, 2 zile) |
Predecesor | Otto al Bavariei |
* 1859: Rudolf Ferdinand Spitaler (* 7 ianuarie 1859 la Bleiberg, Carintia, Austria; † 16 octombrie 1946 în Lübtheen, Mecklenburg, Zona de ocupație sovietică din Germania) a fost un astronom, geofizician, meteorolog și climatolog austriac.[3][4][5][6]
A descoperit 64 de obiecte IC, în timp ce lucra la Observatorul din Viena, precum și cometa 113P/Spitaler.[7]
· 1872 - S-a născut pictorul Octav Băncilă.
· 1872 - S-a născut Frederic Storck, sculptor român de origine germană.
· 1881: S-a nascut Ion Minulescu, poet, prozator și dramaturg român (d. 1944). Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, București – d. 11 aprilie 1944, București) a fost un poet și prozator român, reprezentant important al Simbolismului românesc. Ion Minulescu este numit director general al artelor în 1922.
* 1890: Ion Păscăluță (n. 7 ianuarie 1890, Târgul Fălești , județul interbelic Bălți- d. 1988, Canada) a fost un om politic român, membru al Sfatului Țării.
· 1895: Clara Haskil, pianistă originară din România (d. 1960). Născută în România într-o familie de evrei (sefarzi) români, este nevoită să se refugieze în 1940 în Franța, de unde datorită persecuțiilor rasiale, în 1942 se refugiază în Elveția, la Vevey, unde a fost naturalizată ca elvețiană.
· 1902 - S-a născut chimistul Ilie G. Murgulescu, preşedinte al Academiei Române (1963-1966) (m.28.10.1991).
* 1905: Coert Laurens Steynberg (n. 7 ianuarie 1905, Hennops River - d. 28 iulie1982, Pretoria), este un sculptor și desenator sud-african, ieșit din comunitatea afrikaners.
· 1910 - S-a născut cunoscutul bancher Alain de Rothschild.
· 1916: Elena Ceaușescu (numele la naștere Lenuța Petrescu; n. ,[1][2] Petrești, România – d. ,[1][2] Târgoviște, România) a fost o politiciană comunistă română, soția președintelui Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu. A deținut funcțiile de membră a Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al PCR și prim-viceprim-ministru al Consiliului de Miniștri, având un rol politic tot mai important în Epoca Nicolae Ceaușescu, odată cu trecerea timpului.
În calitate de soție, a devenit subiect al cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. A fost înfățișată drept o importantă cercetătoare chimistă, deși în realitate publicațiile apărute sub numele ei nu îi aparțineau. Printre numeroasele onoruri conferite, a fost și acela de membru titular al Academiei Române. Elena Ceaușescu a fost prezentă la mitingul din 22 decembrie 1989, însoțindu-l pe Nicolae Ceaușescu în fuga spre Târgoviște. Arestați și predați noilor autorități, cei doi au fost judecați sumar și executați prin împușcare. Date importante: 1916 • În data de 7 ianuarie 1916 se naște în satul Petrești din județul Dâmbovița, Lenuța Petrescu. Părinții ei se numeau Nae și Alexandrina Petrescu și erau țărani mijlocii care practicau atât munca câmpului, cât și negoțul (de aici și porecla de "Lenuța lui Briceag"). A avut un singur frate mai mare care s-a numit Gheorghe (Gogu) Petrescu. Acesta va pleca în București și se va căsători cu Adela, care îl va converti la marxism-leninism și va fi una din cele mai apropiate prietene ale Elenei Ceaușescu. Gogu și Adela Petrescu au avut trei copii. Aceștia vor fi nepoții preferați ai Elenei Ceaușescu.
1930 • Primele trei clase primare le face în Petrești. La vârsta de 14 ani, când se afla în clasa a IV-a primară, este declarată repetentă ca urmare a rezultatelor slabe la învățătură. A promovat doar la disciplinele de muzică, sport și lucru manual.
1930-36 • După ce lucrează o vară-două la câmp își părăsește satul natal pentru București pentru a sta cu fratele ei Gogu și soția acestuia, Adela. Primul ei serviciu a fost ca muncitoare necalificată într-o fabrică de produse farmaceutice. Ceva mai târziu își va găsi, prin relațiile fratelui ei, un post de ucenică la fabrica de textile Jaquard (care se afla pe Dealul Spirii). După război, Elena își va găsi un post de laborantă la un laborator chimic.
1937 • Elena Ceaușescu devine membră a Partidului Comunist Român (P.C.R.). Începe să frecventeze Cercul cultural muncitoresc, apropiindu-se de mișcarea sindicală comunistă. A activat în Comitetul de organizare al tineretului comunist din Capitală, reprezentând sectorul II Negru, perioadă în care este înregistrată cu numele conspirativ "Florina".
1939 • În primăvara anului 1939, la una din acțiunile Cercului cultural muncitoresc din București (al breslei metalurgiștilor și lucrătorilor din îmbrăcăminte), Nicolae Ceaușescu o cunoaște pe Lenuța Petrescu. S-a aflat ulterior că fratele mai mare, Marin Ceaușescu, ar fi cunoscut-o primul pe ilegalista Lenuța Petrescu. Acesta i-ar fi prezentat-o ulterior fratelui său mai mic, Nicolae. • La 1 mai 1939, participă la demonstrația organizată de breslele bucureștene (episod a cărui natură avea să fie, mult mai târziu, falsificată de propaganda oficială, prezentându-se că ar fi fost vorba de „o puternică demonstrație antifascistă”, organizată și condusă de Nicolae și Elena Ceaușescu).
• La 13 august 1939, în cadrul unei serbări câmpenești organizate în „Parcul Veseliei” de muncitorimea Capitalei, Lenuța Petrescu a fost aleasă „regina balului”, transformată ulterior în „regina muncii”. • În octombrie Nicolae Ceaușescu este ales de „Conferința de organizare a UTC” secretar al UTC. Reușește să părăsească locul, dispărând din activitate 6 luni.
1943 • La 14 august, Nicolae Ceaușescu este internat în lagărul de la Târgu Jiu, pentru deținuți politici, unde au fost transferați comuniștii din închisori. Conform literaturii de partid, tânăra utecistă Lenuța l-a vizitat de câteva ori la închisoarea de la Târgu-Jiu. Scopul vizitelor era acela de a asigura legătura deținutului cu exteriorul, pentru "a organiza și conduce din lagăr lupta partidului". Astăzi, unele surse din cadrul familiei Ceaușescu afirmă că, de fapt, Lenuța nu avea cum să-l viziteze la închisoare pe Nicolae, deoarece vizitele nu erau permise decât membrilor familiei. La acea dată cei doi nu erau căsătoriți legal. Lenuța Petrescu procura de la Ajutorul Roșu alimentele și îmbrăcămintea pe care unul din frații lui Ceaușescu i le ducea apoi la închisoare. Un sâmbure de adevăr există totuși în legăturile Elenei, deoarece ea îl vizita de fapt pe fratele său, Gheorghe Petrescu, închis și el la Târgu-Jiu.
• După 23 august 1944, ca vechi lucrător „cu munca politică”, Elena Ceaușescu devine membră CC al UTC, în vreme ce, pe linie profesională, ocupa doar un post de laborantă.
• La 30 august 1944 Nicolae Ceaușescu, însoțit de Lenuța Petrescu, împreună cu Petre Constantinescu-Iași, Constantin Agiu, Gheorghe Apostol, întâmpină la Colentina primele unități ale Armatei roșii. În aceeași zi, în numele tineretului comunist, Ceaușescu, asistat de Lenuța Petrescu, susține primul său mare discurs în balconul Societății Generale (vis-a-vis de Universitate) din București în cadrul mitingului de întâmpinare a unităților Armatei roșii. Tot în aceeași zi, Nicolae Ceaușescu este numit secretar CC al UTC (poziție deținută până în octombrie 1945).
1945 Elena Ceaușescu lucrează ca secretară la Ministerul Afacerilor Externe însă va fi demisă pentru incompetență. Această situație era văzută ca incompatibilă cu calitatea ei de soție a unui personaj de seamă al conducerii de partid, drept care, la ordin, se înființează în cadrul Facultății de Chimie Industrială a Institutului Politehnic din București un curs fără frecvență pe care, urmându-l (la sfârșitul anilor’40 – începutul anilor’50), Elena Ceaușescu dobândește titlul de „inginer chimist”. Trebuie menționat că după acest episod cursul respectiv a fost desființat.
1946 – 47 • Nicolae Ceaușescu îndeplinește funcția de instructor de partid (și nu secretar așa cum s-a spus în timpul regimului său) al comitetelor regionale Dobrogea, iar apoi Oltenia ale P.C.R.. Elena Ceaușescu îl însoțește în ambele locații. • Pe 17 noiembrie, Nicolae Ceaușescu este ales deputat în Circumscripția Slatina, județul Olt, fiind deputat în toate legislaturile până în decembrie 1989.
1947 • Pe 23 decembrie 1947, Nicolae Ceaușescu și Lenuța Petrescu se căsătoresc (actul de căsătorie nr. 2592/947).
1948 Pe 7 februarie 1948 se naște Valentin Ceaușescu, primul copil al soților Ceaușescu.
1949 Pe 1 martie 1949 se naște Elena – Zoia Ceaușescu, al doilea copil al soților Ceaușescu.
1951 • Pe 1 septembrie se naște Nicu Ceaușescu, al treilea copil al soților Ceaușescu.
1957 • Elena Ceaușescu ocupă funcția de cercetător științific la Institutul de Cercetări Chimice din București (ICECHIM).
1964 • Pe 20 martie 1964, Elena Ceaușescu se înscrie pentru teza de doctorat. „Doctoratul” Elenei Ceaușescu în chimie are o poveste interesantă. Acad. Constantin Nenițescu, șeful Catedrei și decan al Facultății de Chimie Industrială din cadrul IPB, s-a opus categoric. Partidul găsește însă o soluție și în această situație. Astfel, Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni”, din subordinea Filialei Iași a Academiei R.P.R., făcea cunoscut ICECHIM-ului, la 20 martie 1964, că „s-a aprobat înscrierea Elenei Ceaușescu la aspirantură, specialitatea chimie macromoleculară. Termenul de doi ani pentru susținerea examenelor de minim de candidat a început la data de 14 martie 1964” (adresa nr. 253, semnată de prof. dr. I. Zugrăvescu). De menționat că teza de doctorat a Elenei Ceaușescu, intitulată „Polimerizarea stereospecifică a izoprenului” a fost elaborată, de fapt, de prof. univ. dr. Osiaș, lucrarea fiind trimisă la amintitul institut ieșean pentru a fi susținută de cea care pretindea a o fi realizat. • În lunile iunie și iulie sunt grațiați 6711 deținuți politici (3.467 în iunie și 3.244 în iulie). • La 15 noiembrie 1964, Elena Ceaușescu preia funcția de director al ICECHIM (prin Ordinul nr. 1.895 al ministrului Industriei Petrolului și Chimiei, Mihail Florescu), „cu un salariu brut lunar de 3.500 lei”. • Pe 21 octombrie Gheorghe Gheorghiu-Dejcere noii conduceri sovietice, prin intermediul ambasadorului de la București, retragerea totală a consilierilor sovietici din România, ce va fi dusă la îndeplinire în decembrie același an.
1965 • Elena Ceaușescu devine membră a Consiliului Național al Cercetării Științifice (care avea 90 de membri) • Pe 18 martie MAN alege ca președinte al Consiliului de Stat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe Ion Gheorghe Maurer ca președinte al Consiliului de Miniștri și pe Ștefan Voitec ca președinte al MAN. • Pe 19 martie 1965 încetează din viață Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim–secretar al C.C. al P.M.R. și președinte al Consiliului de Stat.
1967 Pe data de 18 decembrie 1967, Elena Ceaușescu obține titlul științific de „doctor inginer” (cum îi comunica prin adresa nr.896, din 18 decembrie 1967, Ministerul Învățământului, Direcția Comisia Superioară de Diplome, sub semnătura secretarului științific, prof. Dr. Gheorghe Buzdugan).
1968 Pe 24 -25 octombrie, Plenara CC al PCR hotărăște înființarea organizației politice Frontul Unității Socialiste, care să grupeze în jurul – PCR și sub conducerea lui – toate organizațiile politice, obștești și profesionale din România și să fie singura structură abilitată să propună candidați la alegerile legislative locale. • Elena Ceaușescu devine membru al Comitetului Municipiului București al P.C.R.
1970 • În perioada 1970 – 1980, Elena Ceaușescu deține funcția de director general al ICECHIM-ului, postură din care – cu concursul nemijlocit al aparatului de partid și Securitate – începe să colecționeze titluri științifice care mai de care mai prestigioase de la o serie de instituții de profil din lume. • În perioada 13 - 27 octombrie, Nicolae și Elena Ceaușescu efectuează o vizită de stat în S.U.A., la invitația președintelui Richard Nixon.
1971 În perioada 1 – 25 iunie, Nicolae și Elena Ceaușescu efectuează o serie de vizite de stat în: R.P. Chineză (1 – 9 iunie), R.P.D. Coreeană (9 – 15 iunie), R.D. Vietnam (15 – 19 iunie), R.P. Mongolă (21 – 25 iunie). Aceste vizite de stat (în special cele din R.P. Chineză și R.P.D. Coreeană) vor avea consecințe catastrofale asupra vieții social-culturale a României.
1972 La Conferința Națională a PCR, din 19 – 21 iulie 1972, Elena Ceaușescu este aleasă membră CC (Comitetul Central) al P.C.R. • Elena Ceaușescu devine membră a Biroului Executiv al Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie.
1973 • Elena Ceaușescu devine membră în Consiliul Suprem pentru Dezvoltare Economică și Socială. • Plenara CC al PCR, din 18 – 19 iunie, o alege pe Elena Ceaușescu membră a Comitetului Executiv (C.Ex.) al CC al P.C.R. (fostul Birou Politic). În cadrul Plenarei, Nicolae Ceaușescu dispune, în luna iulie, să se continue construirea Canalului Dunăre–Marea Neagră. • În perioada 4 - 8 decembrie, Nicolae și Elena Ceaușescu efectuează o nouă vizită de stat în S.U.A. la invitația președintelui Richard Nixon.
1974 • În perioada 28 februarie – 1 martie, drept „recunoaștere a excepționalelor sale merite științifice”, Elena Ceaușescu este aleasă membru al Academiei Republicii Socialiste România. Până în 1988 va reuși să devină membră a șase academii, Doctor Honoris Causa a 10 universități și va primi numeroase alte titluri și distincții.
• În perioada 5 – 8 martie, Nicolae și Elena Ceaușescu efectuează o vizită de stat în Argentina la invitația președintelui Juan Peron și a soției acestuia, vicepreședintele Isabel Peron. Ambițiile politice ale Elenei Ceaușescu vor crește și mai mult după întâlnirea cu Isabel Peron.
La Congresul al XI-lea al PCR, care are loc în perioada 25 – 28 noiembrie 1974, Nicolae Ceaușescu este reales în funcția de Secretar General al C.C. al P.C.R.. Comitetul Executiv (C.Ex.) al CC al P.C.R. își schimbă denumirea în Comitetul Politic Executiv (C.P.Ex.) al C.C. al P.C.R. Elena Ceaușescu este realeasă membră a Comitetului Politic Executiv (C.P.Ex.) al CC al PCR. Tot la Congresul al XI-lea al PCR este aleasă și membru al Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv (C.P.Ex.) al CC al PCR. (care deținea 16 membri) – poziție deținută până în 22 decembrie 1989. Elena Ceaușescu este însărcinată cu problemele de cadre din PCR. Din acest moment Elena Ceaușescu devine persoana numărul doi în stat și în partid. Biroul ei din Comitetul Central al PCR va fi cunoscut de acum înainte sub numele de 'CABINETUL 2'.
1978 • În perioada 12–17 aprilie, Nicolae și Elena Ceaușescu efectuează a treia vizită de stat în S.U.A. la invitația președintelui Jimmy Carter.
• În perioada 13–16 iunie, Nicolae și Elena Ceaușescu efectuează o vizită de stat în Regatul Unit al Marii Britanii. Cei doi sunt sunt primiți de regina Elisabeta a II-a la Palatul Buckingham.
1979 • În ianuarie 1979, Elena Ceaușescu devine Președintele Comisiei C.C. însărcinat cu cadrele de Partid și de Stat (Comisia de Cadre a C.C. - poziție deținută până în 22 decembrie 1989), ceea ce însemna că practic ea controla toate numirile în partid și în guvern, atât la secretariatele de județ, cât și în funcțiile publice. În această funcție, Elena Ceaușescu controla întreaga politică în domeniu a P.C.R., nicio numire mai importantă nefăcându-se fără avizul său. • În luna martie se constituie „Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii” din România, unul din primele din Europa răsăriteană.
• Pe date de 7 iunie 1979, Elena Ceaușescu este aleasă Președintele Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie (poziție deținută până în 22 decembrie 1989), devenind astfel membru cu drepturi depline în Cabinetul Ministerial.
• La Congresul al XII–lea al P.C.R. din 19 – 23 noiembrie 1979, Nicolae și Elena Ceaușescu sunt realeși în funcțiile pe care le dețin. Congresul se încheie cu o zi mai devreme decât fusese programat, datorită incidentului creat de veteranul partidului, Constantin Pârvulescu, care se ridică în plen împotriva cultului personalității creat în jurul lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu, cerând congresului să nu-l mai aleagă în fruntea partidului. Incidentul este oprit de Elena Ceaușescu care, împreună cu restul CPEx-ului, începe să-l aplaude pe Nicolae Ceaușescu.
1980 • Pe 30 martie 1980, la Plenara CC al PCR, Marea Adunare Națională (M.A.N.) alege Consiliul de Stat și Guvernul. Elena Ceaușescu este aleasă în funcția de prim-viceprim–ministru al Guvernului (poziție deținută până în 22 decembrie 1989).
• Pe 8 aprilie, Elena Ceaușescu este re-numită președintă a Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie.
1981 • Elena Ceaușescu devine președintele Comitetului Național Român „Oamenii de știință și pacea” •
• Pe 29 decembrie se constituie Comitetul Național Român “Oamenii de știință și pacea”, în fruntea căruia se află Elena Ceaușescu. • 31 decembrie – PCR numără 3.150.812 membri.
1982 Pe 21 mai ședința de lucru a CC al PCR operează masive mișcări de cadre la nivelul guvernului și CPEx al CC al PCR. Primul ministru Ilie Verdeț este eliberat din funcție. MAN alege în funcția de prim-ministru, pe Constantin Dăscălescu. Elena Ceaușescu, Gh. Oprea și Ion Dincă sunt realeși în funcția de prim vice-primi-miniștri.
• În luna decembrie, Elena Ceaușescu este aleasă vicepreședinte al Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale.
1983 • Pe 21 mai CPEx al CC al PCR numește un nou guvern condus de Constantin Dăscălescu, prim-ministru; sunt prim-viceprim-miniștrii: Elena Ceaușescu, Gh. Oprea și Ion Dincă.
1984 Pe 25 iunie, Nicolae și Elena Ceaușescu inaugurează oficial temelia viitoarei „Casa Republicii (Poporului)” și a Bulevardului „Victoria Socialismului”.
Se desfășoară, la București, lucrările Congresului al XIII–lea al P.C.R. La Congresul al XIII–lea al P.C.R. din 19 – 23 noiembrie 1984, Nicolae și Elena Ceaușescu sunt realeși în funcțiile pe care le dețin.
1985 • Pe 28-29 martie MAN, rezultată din alegeri, realege ca președinte al României pe Nicolae Ceaușescu. Sunt alese, de asemena, Consiliul de Stat, guvernul condus de Constantin Dăscălescu (având ca prim-viceprim-miniștri pe Elena Ceaușescu, Gh. Oprea și Ion Dincă).
• Primul Congres al Științei și Învățământului, care are loc în perioada 28 – 29 noiembrie 1985, o desemnează pe Elena Ceaușescu în funcția de președinte al Consiliului Național al Științei și Învățământului.
· 1918: Ion Frunzetti, critic și istoric de artă, poet, publicist, eseist și traducător român (d. 1985)
* 1925; Gerald ('Gerry') Malcolm Durrell (n. ,[1][2][3][4][5]Jamshedpur[*], India – d. ,[2][3][4][5] Jersey) a fost un naturalist, conservaționist, autor și prezentator de televiziune. Este fratele mai mic al cunoscutului scriitor englez Durrell Lawrence. A fost un reputat cercetător în domeniul știintelor naturale și un miliant pentru protecția mediului inconjurator și pentru prezervarea speciilor amenințate de extincție.
· 1926: Mircea Sântimbreanu (n. 7 ianuarie 1926, Băița, județul Hunedoara (interbelic) - d. 19 august 1999, București) a fost un scriitor român, director al editurii Albatros, publicist, scenarist și producător de film. Mircea Sântimbreanu este cunoscut mai ales ca scriitor de literaturăpentru copii și pentru promovarea unor scriitori prin publicarea lucrărilor lor la editura pe care a condus-o. Ion Anghel Mânăstire este unul dintre romancierii valoroși pe care Mircea Sântimbreanu i-a promovat pe prima scenă a literaturii române. A studiat la Liceul Ortodox-Român “Avram Iancu” din Brad[1] (1935-1943), a absolvit Facultatea de Drept (1947) și Facultatea de Filosofie din București (1951), iar între anii 1948-1951 a fost asistent universitar la Catedra de Drept Penal a Universității București.[2]
Din 1952 până în 1960 Mircea Sântimbreanu a lucrat ca profesor de istorie la Școala mixtă nr. 2 „La Teiu“, devenită din 1954 Școala elementară de 7 ani nr. 139 din București, cartierul Rahova. Experiența cu micii elevi l-a ajutat să înceapă să scrie primele sale cărți pentru copii. Din anul 2000, școala poartă numele de Mircea Sântimbreanu. [3]
A fost decorat în 20 aprilie 1971 cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.[4]
La 20 mai 1996 Mircea Sântimbreanu a fost declarat "Cetățean de onoare al municipiului Brad", ca Fiu al Țării Zarandului, pentru întreaga sa activitate în domeniul literaturii.
· 1928: S-a născut inginerul Mihai M. Niţă, membru corespondent al Academiei Internaţionale de Astronautică din 1969 (m.21.10.1999).
· 1930 - S-a născut Jack Greene, cântăreţ şi baterist country american.
· 1935: S-a nascut renumita actriță română, Ioana Bulcă (Ioana Bulcă-Diaconescu) ("La Moara cu noroc", "Burebista", "Lovind o pasăre de pradă"). Din 1959 este actriță a Teatrului Național din București. A făcut Liceul Teoretic, în Sibiu; În 1957 absolvă Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale”, București; Din 1959 este actriță a Teatrului Național din București.
Piese de teatru: IATC, „Casandra”, roluri de absolvire: Ruxandra- „Trei generații” de Lucia Demetrius, regia Ion Finteșteanu, 1956; Solveig- „Peer Gynt” de Henrik Ibsen, regia Dinu Cernescu, 1957. Teatrul Național București (din 1959): Marianne- „Tartuffe” de Moliére, regia Ion Finteșteanu, 1960, Mitte Kremnitz- „Eminescu” de Mircea Ștefănescu, regia Sică Alexandrescu, 1964, Ileana Cosânzeana- „Înșir’te mărgărite” de Victor Eftimiu, regia Miron Nicolescu, 1964, Georgeta- „Enigma Otiliei” de George Călinescu, regia Ion Cojar, 1968, Nicole Martois- „Un fluture pe lampă” de Paul Everac, regia Horea Popescu, 1972, Ancuța- „Apus de soare” de Barbu Ștefănescu-Delavrancea, regia Marietta Sadova, 1973, Elisabeth- „Richard al III-lea” de W. Shakespeare, regia Horea Popescu, 1976, Colette Duduleanu- „Gaițele” de Al. Kirițescu, regia Horea Popescu, 1977, Berta – „Cartea lui Ioviță” de Paul Everac, regia Paul Everac, 1981, Didina Mazu- „D-ale carnavalului” de I.L.Caragiale, regia Sanda Manu, 1984, Felice- „Bădăranii” de Carlo Goldoni, regia Victor Moldovan, 1988, Hecuba – „Troienele” („Trilogia antică), regia Andrei Șerban, 1990, Înălțimea sa – „Cabinierul”- Ronald Harwood, regia Ion Cojar, 1991, Bélise – „Femeile savante” de Moliére, regia Lucian Giurchescu, 1997, Lotta Bainbridge- „Așteptând la Arlechin” de Noel Coward, regia Ion Cojar, 2007;
Cu „Trilogia antică” (TNB) participă la Festivalurile de la Sao Paolo, Edinburgh, Paris, Milano și Salzburg. A jucat în filme:
- Moara cu noroc (1957) - Ana;
- Portretul unui necunoscut (1960);
- Partea ta de vină (1963);
- Mofturi 1900 (1964);
- Zodia Fecioarei (1966) - Midia;
- Fantomele se grăbesc (1966);
- Răutăciosul adolescent (1969)
- Mihai Viteazul (1971) - Doamna Stanca
- Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972)
- Astă seară dansăm în familie (1972) - Blonda
- Ciprian Porumbescu (1973) - Tereza Kanitz
- Scorpia (1973) - film TV
- Cantemir (1975) - Doamna Casandra;
- Mușchetarul român (1975) - Doamna Casandra;
- Burebista (1980) - Magna Mater Midia
- Șantaj (1981);
- Întoarcerea la dragostea dintâi (1981);
- Bunicul și o biată cinste (1984);
- Lovind o pasăre de pradă (1984);
- Restul e tăcere (2008) - Aristizza Romanescu.
Ioana Bulcă | |
Ioana Bulcă | |
Date personale | |
---|---|
Nume la naștere | Ioana Bulcă |
Născută | (84 de ani) Podari, județul Dolj, România |
Cetățenie | România |
Ocupație | actriță |
Alte nume | Ioana Bulcă-Diaconescu |
Premii Gopo | |
Cea mai bună actriță în rol secundar 2008 Restul e tăcere |
* 1936: Ioana Citta Baciu (n. 7 ianuarie 1936, Galați - d. 20 ianuarie 2016, București) a fost o actriță de film, radio, televiziune, scenă și voce română.
S-a născut la Galați pe 7 ianuarie 1936. Între 1953 - 1971, Ioana Citta Baciu a jucat la Teatrul Național "Marin Sorescu" Craiova, la Teatrul "V.I. Popa" Bârlad, la Teatrul "Maria Filotti" Brăila, la Teatrul Național Târgu-Mureș și la Teatrul "Alexandru Davilla" Pitești. A murit la 20 ianuarie 2016.
Filmografie:
S-a născut la Galați pe 7 ianuarie 1936. Între 1953 - 1971, Ioana Citta Baciu a jucat la Teatrul Național "Marin Sorescu" Craiova, la Teatrul "V.I. Popa" Bârlad, la Teatrul "Maria Filotti" Brăila, la Teatrul Național Târgu-Mureș și la Teatrul "Alexandru Davilla" Pitești. A murit la 20 ianuarie 2016.
Filmografie:
- Oamenii cavernelor (1992)
- Cântăreața cheală (1993)
- Vizita bătrânei doamne (1994)
- Tango (1995)
- Celestina (1997)
- ...Escu (1998)
- Gaițele (1999)
- Tărâmul celălalt (2000)
- Copacii mor în picioare (2001)
- Leul în iarnă (2002)
- Steaua fără nume (2003)
- Zăpezile de altădată (2003)
- Casa Bernardei Alba (2003)
- A șaptea Kafana (2004)
- Scandal în culise (2005)
- Retro (2006)
- Cutia Pandorei (2010)
- Echilibru instabil (2012)
- Pană de automobil (2014)
· 1936 - S-a născut Eldee Young, basist american.
· 1941 - S-a născut James West, cântăreţ american (The Innocents).
· 1942 - S-a născut Danny Williams, cântăreţ sud-african.
· 1942 - S-a născut Paul Revere, clăpar american (Paul Revere & The Raiders).
* 1942: Takao Nishiyama (n. 7 ianuarie 1942) este un fost fotbalist japonez.
* 1942: Hayford Peirce este un scriitor american de literatură science-fiction, de mister și thriller.
* 1943: Delia Steinberg Guzmán este de o muziciană, scriitoare[1][2][3] și, începând cu anul 1991, Președinte Internațional al Noii Acropole, organizație internațională cu caracter filosofic, cultural și social.
S-a născut la Buenos Aires, Argentina, în 7 ianuarie 1943, obținând cetățenia spaniolă în 1975.
Pentru activitatea domniei sale în calitate de director al Organizației Internaționale Noua Acropolă a primit, în 1980, Medalia de Argint în Arte, Științe și Litere din partea Societății Academice pentru Educație și Încurajare, patronată de Academia Franceză.
* 1942: Takao Nishiyama (n. 7 ianuarie 1942) este un fost fotbalist japonez.
* 1942: Hayford Peirce este un scriitor american de literatură science-fiction, de mister și thriller.
* 1943: Delia Steinberg Guzmán este de o muziciană, scriitoare[1][2][3] și, începând cu anul 1991, Președinte Internațional al Noii Acropole, organizație internațională cu caracter filosofic, cultural și social.
S-a născut la Buenos Aires, Argentina, în 7 ianuarie 1943, obținând cetățenia spaniolă în 1975.
Pentru activitatea domniei sale în calitate de director al Organizației Internaționale Noua Acropolă a primit, în 1980, Medalia de Argint în Arte, Științe și Litere din partea Societății Academice pentru Educație și Încurajare, patronată de Academia Franceză.
· 1944 - S-a născut Mike McGear, (Michael McCartney), vocalist şi compozitor britanic, fratele lui Paul McCartney (Scaffold).
· 1945 - S-a născut Dave Cousins, vocalist, muzician şi compozitor britanic (Strawbs).
* 1947: Dan Anca (n. 7 ianuarie 1947 – d. 20 octombrie 2005) a fost un renumit fotbalist și antrenor român, remarcat în România pentru activitatea sa la Universitatea Cluj pentru care a îmbrăcat de 318 ori tricoul alb-negru în prima ligă.
* 1947: Dan Anca (n. 7 ianuarie 1947 – d. 20 octombrie 2005) a fost un renumit fotbalist și antrenor român, remarcat în România pentru activitatea sa la Universitatea Cluj pentru care a îmbrăcat de 318 ori tricoul alb-negru în prima ligă.
A fost printre puținii sportivi care, în cariera lor, au evoluat la o singură echipă timp de peste un deceniu. În această perioadă a fost și component al echipei naționale, cu care a participat la Campionatul Mondial din Mexic1970 și a jucat în meciul dintre Anglia și România de pe Wembley în 15 ianuarie 1969, încheiat cu scorul de 1-1. Ca antrenor a activat doar la Universitatea Cluj, unde a ocupat și funcția de vicepreședinte.
În cinstea marelui fotbalist, suporterii Universității Cluj au organizat o cupă a suporterilor numită "Cupa Dan Anca". Prima ediție a avut loc în vara anului 2008 fiind un adevărat succes organizatoric, la această competiție înscriindu-se 31 de echipe însumând peste 350 de jucători. Toate meciurile s-au jucat pe Stadionul Ion Moina. Se dorește ca acest eveniment să aibă loc anual sau chiar de două ori pe an, asta dacă va fi posibilă organizarea competiției și pe timp de iarnă în Sala Sporturilor Horia Demian din Cluj Napoca.
· 1948 - S-a născut Kenny Loggins, vocalist, chitarist şi compozitor american (Loggins & Messina).
* 1952: Sammo Hung (n. 7 ianuarie 1952) este un actor și regizor din Hong Kong, cunoscut mai ales datorită filmelor lui de arte marțiale. A colaborat cu Jackie Chan, King Hu și John Woo.
* 1953: Robert Longo (n. 7 ianuarie 1953) este un pictor, sculptor și regizor american. S-a născut la 7 ianuarie 1953 în Brooklyn, New York și a crescut în Long Island, într-un cartier fascinant înconjurat artă: film, televiziune, magazine și cărți comice, care continuă să-i influențeze arta. Longo a început colegiul la University of North Texas, în orașul Denton însa a renunțat înainte de absolvire. Mai târziu a studiat sculptura cu Leonda Finke care l-a încurajat într-o carieră artistică. În 1972 Longo a primit o bursă de studiu la Accademia di Belle Arte în Florența, Italia, unde intră în contact cu arta europeană care îl impresionează foarte mult.
* 1957: Alexandru Ungureanu (n. 7 ianuarie 1957, București – d. 11 octombrie 2004, Bacău) a fost un scriitor de science-fiction român. Fiul juristului Vasile Ungureanu și al Elenei, își începe studiile în București, unde, după absolvirea școlii generale, urmează cursurile secției reale a Liceului Teoretic Nr. 24 și, apoi, pe cele ale secției Tehnologia Transporturilor și Telecomenzi Feroviare a Facultății de Transporturi din cadrul Institutului Politehnic București.
* 1952: Sammo Hung (n. 7 ianuarie 1952) este un actor și regizor din Hong Kong, cunoscut mai ales datorită filmelor lui de arte marțiale. A colaborat cu Jackie Chan, King Hu și John Woo.
* 1953: Robert Longo (n. 7 ianuarie 1953) este un pictor, sculptor și regizor american. S-a născut la 7 ianuarie 1953 în Brooklyn, New York și a crescut în Long Island, într-un cartier fascinant înconjurat artă: film, televiziune, magazine și cărți comice, care continuă să-i influențeze arta. Longo a început colegiul la University of North Texas, în orașul Denton însa a renunțat înainte de absolvire. Mai târziu a studiat sculptura cu Leonda Finke care l-a încurajat într-o carieră artistică. În 1972 Longo a primit o bursă de studiu la Accademia di Belle Arte în Florența, Italia, unde intră în contact cu arta europeană care îl impresionează foarte mult.
* 1957: Alexandru Ungureanu (n. 7 ianuarie 1957, București – d. 11 octombrie 2004, Bacău) a fost un scriitor de science-fiction român. Fiul juristului Vasile Ungureanu și al Elenei, își începe studiile în București, unde, după absolvirea școlii generale, urmează cursurile secției reale a Liceului Teoretic Nr. 24 și, apoi, pe cele ale secției Tehnologia Transporturilor și Telecomenzi Feroviare a Facultății de Transporturi din cadrul Institutului Politehnic București.
Are preocupări literare încă din liceu, frecventând mai toate cenaclurile bucureștene și scriind cu frenezie proză umoristică, poezie și teatru absurd. În anul 1978 își face debutul în cenaclul studențesc Solaris, al Casei de Cultură a Studenților "Grigore Preoteasa", pe care îl va și conduce în perioada 1979-1982. În 1979 creează primele proze de anticipație, gen care îl va impune rapid mai ales prin inventivitatea, viziunea poetică și romantică, dar și ultramodernă cu care își construia misterioasele povestiri.
Debutează publicistic peste doi ani, când SLAST îi publică povestirea Alarmă în sistemele cibernetice, în același an revista "Convorbiri literare" acordându-i premiul său pentru povestirea Mașina de visat șerpi. Urmează, firesc, alte și alte consacrări, între care se număra Premiul Helion pentru povestirea „Artele marțiale moderne” (I) - 1982, Premiul al III-lea la secțiunea povestire a concursului Consfătuirii Naționale a Cenaclurilor de Anticipație, pentru „Cei dintr-o lacrimă” - 1982ș.a., precum și apariția în paginile revistelor Știință și Tehnică, Ateneu, Convorbiri literare, România literară, Steaua, Vatra, în fanzinele Paradox, Helion, Fantastic Magazin, Ing, Quasar, în almanahurile Anticipația și Convorbiri literare.
În 1982, la absolvirea facultății, e repartizat ca inginer la Stația Căi Ferate Uzinale a Combinatului de îngrășăminte Chimice Bacău, din 1984 preluând și conducerea cenaclului Clepsidra al Comitetului Județean Bacău al U.T.C. Atmosfera de creație de aici îi priește, lucrând concomitent la culegerea de povestiri Artele marțiale moderne și la romanul realist Povestiri de la marginea lumii.
Editorial debutează în 1984, când Editura Albatros îi publică, în colecția "Fantastic Club", romanul Marele Prag, ce l-a impus definitiv și i-a adus Premiul Comitetului Central al U.T.C. În 1987 se transferă la Centrul de Radiodifuziune Galbeni (Bacău), iar după 1990 își abandonează profesia de bază, dedicându-se aproape în exclusivitate gazetăriei, împreună cu cenacliștii de la "Clepsidra" pune bazele publicației "Pur și simplu", al cărei redactor-șef e în perioada 1990-1991, apoi devine director al săptămânalului "Argus" (1992), redactor-șef adjunct al cotidianului "Ziua" (1993), redactor-șef al "Radio Star B" (1993) și la cotidianele "Ultima oră" (1995), "Monitorul de Bacău" (1995-1996) și săptămânalului "Așa" (1998), director al publicației "Top Class", la alte publicații cu caracter economic. Nu neglijează afacerile, având preocupări editoriale, care au condus la apariția celui de-al doilea volum, Artele marțiale moderne (Editura "Celelalte Cuvinte", Bacău, 1990), precum și a altora, de factură tehnică.
După 1990, s-a dedicat o vreme activității editoriale, fiind redactor și editor al revistei "Dracula" (1990-1991), precum și al unor antologii SF de proze românești și străine.
Tradus peste hotare și inclus în dicționarele de gen, prozatorul a decedat înainte de vreme, la începutul lui octombrie 2004.
A publicat în "Convorbiri literare", Știință și tehnică, Almanahul Anticipația, Ing, Paradox, Helion, Fantastic Magazin și în toate antologiile SF dinainte de 1990.
· 1959 - S-a născut Kathy Valentine, basistă americană (Go-Gos).
* 1960: Grigore Belostecinic (n. 7 ianuarie 1960) este un economist moldovean, specialist în marketing și logistică, rector al Academiei de Studii Economice din Moldova (din 2001). Este membru al Academiei de Științe a Moldovei. Din 2010 până în 2015 a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislaturele a XIX-a și a XX-a; și-a depus mandatul pentru a-și continua activitatea în calitate de rector
* 1962: Aleksandr Gelievici Dughin (rusă: Александр Гельевич Дугин) (n. 7 ianuarie 1962) este un geopolitician, filosof, sociolog și politician rus. Este cunoscut pentru vederile sale fasciste[1][2][3][4] și a avut legături strânse cu Kremlinul și armata rusă.[5] De asemenea, este președintele Partidului Eurasiatic - mișcare ce pledează pentru edificarea unui suprastat eurasiatic capabil să se opună hegemoniei americane. A scris mai multe cărți de geopolitică, printre care și Bazele geopoliticii (1997). Conceptual, Dughin caută să îmbine tradiția geopoliticii clasice germanecu cea a gîndirii panslaviste, precum și cu mistica teosofică rusească
* 1964: Nicolas Cage (n. ,[1][2][3][4] Long Beach, California, SUA[5]) este pseudonimul lui Nicolas Kim Coppola, un actor american, laureat al Premiului Academiei Americane de Film în 1996 pentru cel mai bun actor în rol principal, pentru rolul său din filmul Leaving Las Vegas. Și-a început cariera în televiziune în anul 1981.
* 1960: Grigore Belostecinic (n. 7 ianuarie 1960) este un economist moldovean, specialist în marketing și logistică, rector al Academiei de Studii Economice din Moldova (din 2001). Este membru al Academiei de Științe a Moldovei. Din 2010 până în 2015 a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislaturele a XIX-a și a XX-a; și-a depus mandatul pentru a-și continua activitatea în calitate de rector
* 1962: Aleksandr Gelievici Dughin (rusă: Александр Гельевич Дугин) (n. 7 ianuarie 1962) este un geopolitician, filosof, sociolog și politician rus. Este cunoscut pentru vederile sale fasciste[1][2][3][4] și a avut legături strânse cu Kremlinul și armata rusă.[5] De asemenea, este președintele Partidului Eurasiatic - mișcare ce pledează pentru edificarea unui suprastat eurasiatic capabil să se opună hegemoniei americane. A scris mai multe cărți de geopolitică, printre care și Bazele geopoliticii (1997). Conceptual, Dughin caută să îmbine tradiția geopoliticii clasice germanecu cea a gîndirii panslaviste, precum și cu mistica teosofică rusească
* 1964: Nicolas Cage (n. ,[1][2][3][4] Long Beach, California, SUA[5]) este pseudonimul lui Nicolas Kim Coppola, un actor american, laureat al Premiului Academiei Americane de Film în 1996 pentru cel mai bun actor în rol principal, pentru rolul său din filmul Leaving Las Vegas. Și-a început cariera în televiziune în anul 1981.
În total a jucat în peste 60 de filme inclusiv Face/Off (1997), Ghost Rider(2007) și Knowing (2009). A fost căsătorit de 3 ori Patricia Arquette, Lisa Marie Presley și Alice Kim Cage cu care este încă însurat; și are 2 copii: Weston Coppola Cage și Kal-El Coppola Cage.
Pentru a evita orice formă de nepotism fiind nepotul lui Francis Ford Coppola, a decis să-și schimbe numele din Nicolas Coppola în Nicolas Cage, nume inspirat de supereroul Marvel Luke Cage.[14] A colaborat cu unchiul sau în filmele „Rumble Fish“[15] și „Peggy Sue Got Married“.[16]
În 1987 a jucat în comedia romantică numită „Moonstruck“ împreună cu Cher;[14] în comedia cult S-a furat Arizona,[14] filmul Wild at Heart regizat de David Lynch în 1990;[14] a avut un rol principal în 1999 în filmul Bringing Out the Dead regizat de Martin Scorsese[14] și ca să nu uităm de rolul lui foarte bine jucat în filmul Matchstick Men în 2003.[17]
A fost nominalizat de 2 ori pentru un Oscar, câștigând odată în rolul unui alcoolic sinucigaș în Leaving Las Vegas.[14] Cealaltă nominalizare a venit pentru rolul dublu din filmul Hoțul de orhidee.[18] În ciuda acestor succese, marea majoritate a filmelor de la începutul carierei nu au avut cele mai bune încasări, spre exemplu filmul 8mm care nu a vândut cele mai multe bilete dar este acum considerat un film foarte bun.[19] Pentru rolul din filmul Captains Corelli's Mandolin a învățat să cânte la mandolină.[20][21] Filmele Lord of War și The Weather Man care au apărut în 2005 și în care Nicolas Cage a avut rolul principal[22] nu au avut vânzări foarte bune în ciuda criticilor pozitive pe care Cage le-a primit pentru aceste filme.[23]
În decembrie 2006, Cage a anunțat la festivalul internațional de film din Bahamas ca plănuiește să reducă din activitatea sa în filme și să încerce să urmărească alte interese în viața lui: „Am făcut foarte multe filme deja și simt că ar trebui să explorez și alte oportunități fie ele o pasiune către scris sau alte pasiuni pe care le voi găsi pe parcurs.“
În 2008 Cage a jucat rolul unui asasin plătit care se răzgândește în mijlocul unei misiuni în filmul Bangkok Dangerous.[24]
În 2009 îl putem găsi pe Cage în filmul științifico-fantastic Knowing. În acest film el joacă rolul unui profesor care studiază conținutul unei capsule care a fost îngropată timp de 50 de ani. Pe o bucată de hârtie care pare să conțină numere aleatorii descoperă secvențe care arată locul, data și numărul de morți în toate catastrofele din ultimii 50 de ani. Totodată descoperă că sunt trei care nu au avut loc și ultima însemnând sfârșitul lumii.[25] Tot în 2009, Nicolas joacă în filmul Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans[26] unde are rolul unui polițist corupt care este încurcat în jocuri de noroc, trafic de droguri și probleme cu alcoolul. În acest film Cage se reîntâlnește cu Eva Mendes cu care a mai jucat în Ghost Rider
* 1965: José Manuel Imbamba (n. 7 ianuarie 1965, Boma, Saurimo) este un cleric angolez, arhiepiscop, mitropolit romano-catolic de Saurimo din 12 aprilie 2011
* 1966: Jorge Paulo Agostinho Mendes (n. 7 ianuarie 1966) este un om de afaceri și impresar portughez de fotbal, fondator al companiei de impresariat sportiv GestiFute.
Mendes este considerat drept unul dintre cei mai bogați și mai influenți impresari de fotbal din lume, printre clienții săi numărându-se Cristiano Ronaldo, David de Gea, Diego Costa, James Rodríguez, Ángel Di Maríași antrenorii Carlos Queiroz și José Mourinho. În anul 2016, Mendez avea o avere estimată la 72 de milioane de dolari americani. [1][2][3][4][5]
Jorge Mendes a fost numit Impresarul Anului de către Globe Soccer Award de 6 ori consecutiv, între 2010 și 2015
* 1969: Claudia Amengual (n. , Montevideo, Uruguay[1]) este o romancieră și o traducătoare uruguayană. A scris:
- La rosa de Jericó, 2000 (roman)[2]
- El vendedor de escobas, 2002 (roman)
- Desde las cenizas, 2005 (roman)
- Más que una sombra, 2007 (roman)
- Nobleza obliga, 2010 (articole în revista Galería)
- Diez años de Arquitectos de la Comunidad, 2010 (institucional)
- Falsas ventanas, 2011 (roman)
- Rara avis. Vida y obra de Susana Soca, 2012 (eseuri)
- El rap de la morgue y otros cuentos, 2013 (povestiri)[3]
- Cartagena, 2015 (roman)[4]
- Una mirada al periodismo cultural: Jaime Clara y „Sábado Sarandí”, 2016 (eseuri)[5]
- Viajar y escribir: nueve destinos que inspiran, 2017 (eseuri)
- El lugar inalcanzable, 2018 (roman)[6
* 1971: Jeremy Lee Renner (n. 7 ianuarie 1971)[1][2][3] este un actor, cantaret, muzician și fost make-up artist american.
* 1975: Bogdan Andone (n. ,[1] Aiud, România) este un mijlocașromân de fotbal retras din activitate și actual antrenor. A debutat în Liga Ipe 22 martie 1992 în meciul Sportul Studențesc - Corvinul Hunedoara 3-0.
* 1975: Urs Imboden (n. 7 ianuarie 1975, satul Santa Maria im Münstertal, Cantonul Graubünden, Elveția) este un schior elvețian, care a concurat la Jocurile Olimpice de iarnă de la Salt Lake City (2002) din partea Elveției și la Jocurile Olimpice de iarnă de la Vancouver (2010) din partea Republicii Moldova. El este cetățean moldovean naturalizat. Disciplina sa favorită este slalomul.
* 1975: Oleg Șișchin (n. 7 ianuarie 1975, în Chișinău) este un fotbalist internațional moldovean, care în prezent evoluează la clubul Academia Chișinău.[2]
Oleg Șișchin a jucat în 38 de meciuri pentru echipa națională de fotbal a Moldovei.
* 1976: Sorin Moisă (n. 7 ianuarie 1976, Piatra Neamț, Neamț) este de profesie economist, absolvent al Academiei de Studii Economice, Facultatea de Relații Economice Internaționale. De asemenea, a absolvit un program de Masterat în Relații Internaționale al Școlii Naționale de Știinte Politice și Administrative București și este în curs de finalizare a lucrării de doctorat în Relații Internaționale la Universitatea Oxford din Marea Britanie, cu o teză, începută în anul 2006, despre Uniunea Europeană ca actor politic transformator în contextul extinderii UE către fostele țări comuniste. În anul 2001, la invitația Departamentului de Stat al SUA, a participat la un program de vizite în Statele Unite ale Americii axat pe probleme de securitate internațională. Cunoaște la nivel avansat englezași franceza.
Între ianuarie 2002 și august 2006, Sorin Moisă a fost consilierul politic al Delegației Comisiei Europene la București. Și-a început activitatea profesională la rețeaua de ziare Monitorul, unde a publicat articole de analiză și opinie pe teme economice, politice și de afaceri europene.[1]
În calitatea sa de Director de Cabinet adjunct al Comisarului European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Dacian Cioloș (de la începutul mandatului în februarie 2010), Sorin Moisă a participat nemijlocit la coordonarea politică și administrativă a uneia dintre cele mai mari și puternice Direcții Generale ale Comisiei Europene.
În 2014, în numele coaliției de stânga centrată în jurul Partidului Social Democrat, a câștigat un mandat de deputat in Parlamentul European.
* 1977: Nuno Claro (n. 7 ianuarie 1977, Tondela, Portugalia) este un fotbalistportughez care evoluează la clubul Olt Slatina pe postul de portar.
* 1979: Ionica Munteanu (n. 7 ianuarie 1979, București) este o jucătoare de handbaldin România, care joacă pentru Universitatea Cluj[5] și echipa națională a României
* 1980: André Izepon Astorga (n. 7 ianuarie 1980) este un jucător de fotbalbrazilian care în sezonul 2007-2008 a jucat la clubul U Cluj.
* 1980: Mamouma Armel Ossilia Disney (n. 7 ianuarie, 1980) este un jucător de fotbal congolez, care a evoluat în Liga 1 pentru Internațional Curtea de Argeș, Pandurii Târgu-Jiu și Farul Constanța.
· 1985: Lewis Carl Davidson Hamilton (născut 7 ianuarie 1985, la Stevenage, Marea Britanie) este un pilot de Formula 1. El a debutat în campionatul mondial în 2007, la echipa McLaren Mercedes. Este primul pilot de culoare din Formula 1, fiind născut în Marea Britanie dar din părinți imigranți din Grenada.
* 1985: Luminița-Maria Jivan (n. 7 ianuarie 1985) este un deputat român, ales în legislația 2016-2020.
* 1985: Wayne Neville Routledge (n. 7 ianuarie 1985 ,Londra), este jucător de la Swansea City AFC.
* 1987: Davide Astori (n. ,[2] San Giovanni Bianco, Italia – d. ,[3] Udine, Italia[3]) a fost un fotbalist italian, care a jucat pe postul de fundaș. După ce a jucat fotbal la tineret pentru Pontisola, Astori și-a început cariera la Milano, jucând cu Pizzighettone și Cremonese. În 2008, Cagliari l-a transferat în coproprietate, înainte de a fi transferat definitiv de Milan, dar nu a jucat niciodată în primă echipă în 2011.
La 4 martie 2018, Astori a murit în timp ce se afla într-un hotel din Udine, înainte de meciul lui Fiorentina cu Udinese. O declarație a clubului a spus că "Fiorentina este profund zguduită și obligată să anunțe că căpitanul lor Davide Astori a murit."[4][5] A murit de un atac de cord în timpul somnului
* 1987: Michael McGlinchey (n. 7 ianuarie 1987) este un fotbalist neozeelandez.
* 1988: Hardwell pe numele real Robbert van de Corput (n. 7 ianuarie 1988) este un DJ olandez de muzică House Progresiv și Electro House, de asemenea este și un producător muzical.
* 1989: Emiliano Adrián Insúa Zapata (n. 7 ianuarie 1989, Buenos Aires) este un fotbalist argentinian care joacă pe postul de fundaș stânga la clubul din Bundesliga,VfB Stuttgart. Insúa este cetățean spaniol, unul din bunicii săi fiind spaniol.[2]
* 1985: Luminița-Maria Jivan (n. 7 ianuarie 1985) este un deputat român, ales în legislația 2016-2020.
* 1985: Wayne Neville Routledge (n. 7 ianuarie 1985 ,Londra), este jucător de la Swansea City AFC.
* 1987: Davide Astori (n. ,[2] San Giovanni Bianco, Italia – d. ,[3] Udine, Italia[3]) a fost un fotbalist italian, care a jucat pe postul de fundaș. După ce a jucat fotbal la tineret pentru Pontisola, Astori și-a început cariera la Milano, jucând cu Pizzighettone și Cremonese. În 2008, Cagliari l-a transferat în coproprietate, înainte de a fi transferat definitiv de Milan, dar nu a jucat niciodată în primă echipă în 2011.
La 4 martie 2018, Astori a murit în timp ce se afla într-un hotel din Udine, înainte de meciul lui Fiorentina cu Udinese. O declarație a clubului a spus că "Fiorentina este profund zguduită și obligată să anunțe că căpitanul lor Davide Astori a murit."[4][5] A murit de un atac de cord în timpul somnului
* 1987: Michael McGlinchey (n. 7 ianuarie 1987) este un fotbalist neozeelandez.
* 1988: Hardwell pe numele real Robbert van de Corput (n. 7 ianuarie 1988) este un DJ olandez de muzică House Progresiv și Electro House, de asemenea este și un producător muzical.
Ieșirea pe scenă, în 2009, o face cu bootleg-ul "Show Me Love vs Be". Printre cele mai răsunătoare hit-uri ale sale se enumeră: "Spaceman", "Encoded", "The World", "Cobra" și "Apollo", iar în colaborare cu Tiësto - "Zero 76". În 2011 a reușit să intre în Top 100 al revistei DJ Magazineclasându-se pe locul 24, iar în 2012 a urcat 18 poziții, clasându-se deja pe locul 6 în lume
* 1989: Elena Avdekova (în rusă Елена Авдекова; n. )[1] este o este o handbalistă din Rusia care joacă pentru CS Minaur Baia Mare[2] și echipa națională a Rusiei* 1989: Emiliano Adrián Insúa Zapata (n. 7 ianuarie 1989, Buenos Aires) este un fotbalist argentinian care joacă pe postul de fundaș stânga la clubul din Bundesliga,VfB Stuttgart. Insúa este cetățean spaniol, unul din bunicii săi fiind spaniol.[2]
Emiliano Insúa a început fotbalul la o echipă anonimă din Argentina, Pinocho. Aici joacă atât ca fundaș central cât și ca fundaș stânga, însă ce l-a adus în atenția granzilor din Argentina a fost tehnicitatea sa deosebită cât și precizia paselor sale. Apoi Insua se alătură juniorilor lui Boca Juniors. În 2006 promovează în echipa mare a lui Boca, însă nu bifează nici măcar o partidă pe La Bombonera.
Deși nu joacă la echipa mare a lui Boca, scouterii lui Liverpool îl conving pe Benitez că Insua are un potențial enorm. Așa că Insua este împrumutat de Boca la Liverpool. Debutează la Liverpool pe 28 aprilie 2007, într-un meci cu Portsmouth. Totuși, în acel sezon a bifat doar două prezențe pentru Liverpool, locul de titular pe banda stângă a apărării cormoranilor fiind deținut de Fabio Aurelio. În acel an câștigă Campionatul Mondial cu echipa U20 a Argentinei, pentru care bifează 15 prezențe într-un singur an. Această performanță l-a convins pe Benitez că Insua merită transferat definitv la Liverpool, fapt ce se realizează în 2007. În acel sezon bifează doar 3 prezențe la echipa mare. Insua a jucat o bună perioadă de timp la echipa a doua a clubului din Liverpool, cu care câștigă campionatul „rezervelor” din 2008. La Galatasaray este antrenat de Gheorghe Hagi. A fost cumpărat de Atlético Madrid de la Sporting Lisabona.
· 1990: Gregor Schlierenzauer, săritor cu schiurile austriac
* 1991: Clément Grenier (Pronunție în franceză: /klemɑ̃ ɡʁənje/; n. 7 ianuarie 1991) este un fotbalist francez care joacă pentru Olympique Lyon și naționala Franței, pe care a reprezentat-o la toate categoriile de vârstă. Este cunoscut pentru abilitățile sale tehnice, dribling și pentru executarea de lovituri libere. Mai poate juca ca extremă dreapta sau al doilea atacant.
* 1991: Caster Semenya (n. 7 ianuarie 1991, Ga-Masehlong, provincia Limpopo) este o atletă sud-africană specializată pe distanțe medii, campioană mondială în 2009 și vicecampioană olimpică în 2012 în proba de 800 m.
* 1992: Ionuț Năstăsie (n. ,[1] Craiova, România) este un fotbalistprofesionist, care evoluează pe postul de mijlocaș la echipa FC Argeș în Liga a II-a. A jucat pe plan internațional pentru Echipa națională de fotbal a României Under-19
* 1992: Viorel Ștefan (n. 7 ianuarie 1992, Crevedia) este un fotbalist român aflat sub contract cu clubul Dinamo București. În prezent este împrumutat la CS Buftea până în iulie 2012
* 1991: Clément Grenier (Pronunție în franceză: /klemɑ̃ ɡʁənje/; n. 7 ianuarie 1991) este un fotbalist francez care joacă pentru Olympique Lyon și naționala Franței, pe care a reprezentat-o la toate categoriile de vârstă. Este cunoscut pentru abilitățile sale tehnice, dribling și pentru executarea de lovituri libere. Mai poate juca ca extremă dreapta sau al doilea atacant.
* 1991: Caster Semenya (n. 7 ianuarie 1991, Ga-Masehlong, provincia Limpopo) este o atletă sud-africană specializată pe distanțe medii, campioană mondială în 2009 și vicecampioană olimpică în 2012 în proba de 800 m.
* 1992: Ionuț Năstăsie (n. ,[1] Craiova, România) este un fotbalistprofesionist, care evoluează pe postul de mijlocaș la echipa FC Argeș în Liga a II-a. A jucat pe plan internațional pentru Echipa națională de fotbal a României Under-19
* 1992: Viorel Ștefan (n. 7 ianuarie 1992, Crevedia) este un fotbalist român aflat sub contract cu clubul Dinamo București. În prezent este împrumutat la CS Buftea până în iulie 2012
Decese
· 672: A decedat impăratul Tenji (n. 626), cunoscut de asemenea sub numele de împăratul Tenchi. A fost a conform tradiției al 38-lea imparat al Japoniei.
* 810: Widukind, cunoscut și ca Wittekind (n. cca. 777 — d. 7 ianuarie 810), a fost un cunoscut conducător al saxonilor în lupta acestora împotriva Imperiului Franc condus de Carol cel Mare. Și-a făcut prima apariție ca duce al saxonilor, în timp ce Carol lupta contra longobarzilor în Italia. În prima fază Widukind a operat cu succes, însă apoi Carol i-a învins pe saxoni în mai multe bătălii și a forțat triburile acestora la supunere. Widukind a fugit și în 776 a ridicat o nouă revoltă. Când Carol a revenit cu forțe superioare, saxonii într-un număr mare sau prezentat la el la Dieta de la Paderborn (777), și și-au exprimat dorința de a fi botezați, acceptând plata impozitelor și zeciuielei. Widukind care nu a vrut să se prezinte francilor a fugit în Danemarca (încă păgână), la regele Sigfred cu a cărui soră a fost căsătorit. În timpul campaniei lui Carol în Iberia, a invadat teritoriile adiacente Rinului. Și numai întoarcerea lui Carol l-a forțat din nou să se retragă. În 782 Widukind a atacat pe malurile Weserului o armată francă, măcelărind-o în totalitate. Carol a răzbunat înfrângere printr-o metodă drastică, executând 4500 de prizonieri saxoni lângă Verden. Această cruzime a provocat o revoltă generală a saxonilor sub conducerea lui Widukind și Abbio. Bătălia de la Detmold (783) a rămas indecisă, însă în bătălia de la Hase, lângă Osnabrück, forțele saxone au fost distruse, astfel încât chiar Widukind și Abbio au văzut imposibilitatea de a mai continua lupta. Ei au venit la Attigny în Champagne, și au fost botezați. De atunci, numele lui Widukind nu a mai fost menționat, însă potrivit legendei populare, Carol la ridicat în rang de duce al Saxoniei. El a condus cu amabilitate și pe bună dreptate din castelul său de lânga Lübeck și a murit în 807, în război împotriva ducelui suab, Herold.
* 1285: Carol I (n. 21 martie 1226 – d. 7 ianuarie 1285), cunoscut și sub numele de Carol de Anjou, a fost rege al Siciliei prin cucerire din 1266,[1] deși primise titlul prin decret papal în 1262 și a fost înlăturat din insulă după Vesperile Siciliene din 1282. După aceea, a continuat să revendice insula, deși puterea sa se restrânsese la posesiunile peninsulare ale regatului, cu capitala de la Napoli (de aceea după 1282 este intitulat doar Rege al Neapolelui, ca și succesorii săi). Carol era cel mai tânăr fiu al lui Ludovic al VIII-lea al Franței și al lui Blanche a Castiliei, și deci era fratele mai mic al lui Ludovic al IX-lea al Franței și al lui Alfonso al II-lea al Toulouse-ului. A cucerit regatul Siciliei de la Hohenstaufeni și a început să cucerească pământuri în Mediterana de est. Totuși, Războiul Vesperilor Siciliene l-a obligat să abandoneze planurile de reconstruire a Imperiului Latin.
* 810: Widukind, cunoscut și ca Wittekind (n. cca. 777 — d. 7 ianuarie 810), a fost un cunoscut conducător al saxonilor în lupta acestora împotriva Imperiului Franc condus de Carol cel Mare. Și-a făcut prima apariție ca duce al saxonilor, în timp ce Carol lupta contra longobarzilor în Italia. În prima fază Widukind a operat cu succes, însă apoi Carol i-a învins pe saxoni în mai multe bătălii și a forțat triburile acestora la supunere. Widukind a fugit și în 776 a ridicat o nouă revoltă. Când Carol a revenit cu forțe superioare, saxonii într-un număr mare sau prezentat la el la Dieta de la Paderborn (777), și și-au exprimat dorința de a fi botezați, acceptând plata impozitelor și zeciuielei. Widukind care nu a vrut să se prezinte francilor a fugit în Danemarca (încă păgână), la regele Sigfred cu a cărui soră a fost căsătorit. În timpul campaniei lui Carol în Iberia, a invadat teritoriile adiacente Rinului. Și numai întoarcerea lui Carol l-a forțat din nou să se retragă. În 782 Widukind a atacat pe malurile Weserului o armată francă, măcelărind-o în totalitate. Carol a răzbunat înfrângere printr-o metodă drastică, executând 4500 de prizonieri saxoni lângă Verden. Această cruzime a provocat o revoltă generală a saxonilor sub conducerea lui Widukind și Abbio. Bătălia de la Detmold (783) a rămas indecisă, însă în bătălia de la Hase, lângă Osnabrück, forțele saxone au fost distruse, astfel încât chiar Widukind și Abbio au văzut imposibilitatea de a mai continua lupta. Ei au venit la Attigny în Champagne, și au fost botezați. De atunci, numele lui Widukind nu a mai fost menționat, însă potrivit legendei populare, Carol la ridicat în rang de duce al Saxoniei. El a condus cu amabilitate și pe bună dreptate din castelul său de lânga Lübeck și a murit în 807, în război împotriva ducelui suab, Herold.
* 1285: Carol I (n. 21 martie 1226 – d. 7 ianuarie 1285), cunoscut și sub numele de Carol de Anjou, a fost rege al Siciliei prin cucerire din 1266,[1] deși primise titlul prin decret papal în 1262 și a fost înlăturat din insulă după Vesperile Siciliene din 1282. După aceea, a continuat să revendice insula, deși puterea sa se restrânsese la posesiunile peninsulare ale regatului, cu capitala de la Napoli (de aceea după 1282 este intitulat doar Rege al Neapolelui, ca și succesorii săi). Carol era cel mai tânăr fiu al lui Ludovic al VIII-lea al Franței și al lui Blanche a Castiliei, și deci era fratele mai mic al lui Ludovic al IX-lea al Franței și al lui Alfonso al II-lea al Toulouse-ului. A cucerit regatul Siciliei de la Hohenstaufeni și a început să cucerească pământuri în Mediterana de est. Totuși, Războiul Vesperilor Siciliene l-a obligat să abandoneze planurile de reconstruire a Imperiului Latin.
Prin căsătoria cu Beatrice, moștenitoarea lui Raymond Berengar al IV-lea de Provence, a fost conte de Provence și Forcalquier începând cu 1246. În 1247, fratele lui, Ludovic al IX-lea, l-a făcut conte de Anjou și de Maine, ca apanaje ale coroanei franceze. Prin cucerire și autoproclamare, a devenit rege al Albaniei în 1272 și prin cumpărare, rege al Ierusalimului în 1277. Prin testamentul lui William al II-lea de Villehardouin, a moștenit principatul Achaea în 1278.
· 1325: Denis al Portugaliei (n. 1261). Denis (n. 9 octombrie 1261 în Lisabona – d. 7 ianuarie 1325 în Santarém), supranumit Fermierul (o Lavrador), a fost al șaselea rege al Portugaliei. Fiul cel mare al lui Afonso al III-lea cu a doua sa soție, Beatrice de Castilia, Denis și-a urmat tatăl pe tron în 1279.
· 1536: Catherine Aragon (n. 15 decembrie 1485, Aragon, Spania - d. 7 ianuarie 1536, Kimbolton, Cambridgeshire, Anglia) a fost fiica regelui Ferdinand de Aragon și a reginei Isabella de Castilla. A fost căsătorită succesiv cu 2 fii ai regelui Henric al VII-lea al Angliei: mai întâi cu Arthur, prinț de Wales, decedat la foarte scurt timp după căsătorie, apoi cu Henric, care îi va succede la tron tatălui său. A fost mama reginei Maria I a Angliei, cunoscută ca Mary cea sângeroasă.
La vârsta de numai 3 ani, părinții au aranjat căsătoria ei cu fiul lui Henric al VII-lea al Angliei (Henry VII), Arthur, în vârstă de numai 2 ani. Cei doi s-au căsătorit pe 14 noiembrie 1501 la Catedrala Sfântul Paul (Old St. Paul's Cathedral) din Londra. După numai șase luni, aflându-se la Ludlow Castle, cei doi soți se îmbolnăvesc grav. Arthur moare pe 2 aprilie 1502, dar Catherine de Aragon supraviețuiește, pentru a rămâne văduvă înainte de a împlini 16 ani.
La vârsta de numai 3 ani, părinții au aranjat căsătoria ei cu fiul lui Henric al VII-lea al Angliei (Henry VII), Arthur, în vârstă de numai 2 ani. Cei doi s-au căsătorit pe 14 noiembrie 1501 la Catedrala Sfântul Paul (Old St. Paul's Cathedral) din Londra. După numai șase luni, aflându-se la Ludlow Castle, cei doi soți se îmbolnăvesc grav. Arthur moare pe 2 aprilie 1502, dar Catherine de Aragon supraviețuiește, pentru a rămâne văduvă înainte de a împlini 16 ani.
· 1655: Papa Inocențiu al X-lea (Giovanni Battista Pamphilj sau Pamphili) (n. 6 mai 1574 Roma – d. 7 ianuarie 1655 Roma) a deținut funcția de papăîntre anii 1644-1655.
* 1681: Magdalena Sibylle de Saxa-Weissenfels (2 septembrie 1648 – 7 ianuarie 1681) a fost o nobilă germană. A fost fiica Ducelui Augustus de Saxa-Weissenfels și a soției acestuia, Anna Maria de Mecklenburg-Schwerin. Bunicii paterni au fost Johann Georg I, Elector de Saxonia și Magdalene Sibylle a Prusiei.
* 1681: Magdalena Sibylle de Saxa-Weissenfels (2 septembrie 1648 – 7 ianuarie 1681) a fost o nobilă germană. A fost fiica Ducelui Augustus de Saxa-Weissenfels și a soției acestuia, Anna Maria de Mecklenburg-Schwerin. Bunicii paterni au fost Johann Georg I, Elector de Saxonia și Magdalene Sibylle a Prusiei.
La 14 noiembrie 1669, ea s-a căsătorit cu Ducele Frederic I de Saxa-Gotha-Altenburg. Cuplul a avut următorii copii:
- Anna Sophie (n. 22 decembrie 1670, Gotha – d. 28 decembrie 1728, Rudolstadt); s-a căsătorit la 15 octombrie 1691 cu Ludwig Friedrich I, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt.
- Magdalene Sibylle (n. 30 septembrie 1671, Gotha – d. 2 martie 1673, Altenburg).
- Dorothea Marie (n. 22 ianuarie 1674, Gotha – d. 18 aprilie 1713, Meiningen); s-a căsătorit la 19 septembrie 1704 cu Ernst Ludwig I, Duce de Saxa-Meiningen.
- Fredericka (n. 24 martie 1675, Gotha – d. 28 mai 1709, Karlsbad); s-a căsătorit la 25 mai 1702 cu Johann Augustus, Prinț de Anhalt-Zerbst.
- Frederic II (n. 28 iulie 1676, Gotha – d. 23 martie 1732, Altenburg).
- Johann Wilhelm (n. 4 octombrie 1677, Gotha – d. 15 august 1707), ucis în bătălie. A fost general imperial.
- Elisabeta (n. 7 februarie 1679, Gotha – d. 22 iunie 1680, Gotha de variolă).
- Johanna (n. 1 octombrie 1680, Gotha – d. 9 iulie 1704, Strelitz); s-a căsătorit la 20 iunie 1702 cu Adolf Frederic al II-lea, Duce de Mecklenburg-Strelitz.
- ^ „Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels”, Gemeinsame Normdatei, accesat în
- ^ „Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels”, Gemeinsame Normdatei, accesat în
· 1715: A murit François Fénelon (de Salignac de La Mothe), prelat catolic şi scriitor francez, precursor al iluminismului (“Aventurile lui Telemac”, “Dialoguri despre elocinţă”, “Fabule”); (n.06.08.1651).
* 1743: Anne Sophie Reventlow (16 aprilie 1693 – 7 ianuarie 1743) a fost o nobilă daneză, metresă regală, soție prin bigamie, și, mai târziu, regină consort a Danemarcei și Norvegiei 1721–30, ca a doua soție a regelui Frederic al IV-lea al Danemarcei și Norvegiei.
* 1799: James Bolton (n. 23 noiembrie 1735 (data botezului), Warley, Yorkshire– d. 7 ianuarie 1799, Stannery at Luddenden aproape Halifax[1] a fost un naturalist, botanist, briolog, micolog, ornitolog și pteridolog precum ilustrator englez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Bolton.
* 1743: Anne Sophie Reventlow (16 aprilie 1693 – 7 ianuarie 1743) a fost o nobilă daneză, metresă regală, soție prin bigamie, și, mai târziu, regină consort a Danemarcei și Norvegiei 1721–30, ca a doua soție a regelui Frederic al IV-lea al Danemarcei și Norvegiei.
* 1799: James Bolton (n. 23 noiembrie 1735 (data botezului), Warley, Yorkshire– d. 7 ianuarie 1799, Stannery at Luddenden aproape Halifax[1] a fost un naturalist, botanist, briolog, micolog, ornitolog și pteridolog precum ilustrator englez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Bolton.
· 1830: Charlotte a Spaniei (portugheză Carlota Joaquina Teresa Caetana de Bourbon e Bourbon; spaniolă Carlota Joaquina Teresa Cayetana de Borbón y Borbón) (25 aprilie 1775 - 7 ianuarie 1830) a fost regină a Portugaliei ca soție a regelui Ioan al VI-lea. Charlotte a fost fiica cea mare a regelui Carol al IV-lea al Spaniei și a soției lui Maria Luisa de Parma. La 8 mai 1785 s-a căsătorit oficial (consumată la 9 ianuarie 1790 la Lisbona) cu viitorul Ioan al VI-lea, rege al Portugaliei, Braziliei și Algarves, al doilea fiu al reginei Maria I a Portugaliei și al regelui Petru al III-lea al Portugaliei.
În 1788, când fratele mai mare al soțului ei, José, Prinț al Braziliei, a murit, Ioan a devenit primul în linie la tronul mamei sale. Curând el a primit titlurile de Prinț al Braziliei și al 17-lea Duce de Braganza. Între 1788 și 1816, Charlotte a fost cunoscută sub numele de Prințesă a Braziliei. Ioan, soțul ei, a fost blajin, indolent, corpolent și aproape la fel de urât ca ea. Cuplul a fost destul de incompatibil. Cu toate acestea, ei au avut nouă copii și pentru că toți au fost frumoși, se zvonea că în special cei mai mici au avut tați diferiți.
După nașterea celui de-al nouălea copil au început să trăiască vieți separate, el la Mafra și ea la Queluz. Aici se zvonea că ea a cumpărat un loc de refugiu unde se complăcea în orgii sexuale.
În 1807, familia regală portugheză a părăsit Portugalia pentru Brazilia din cauza invaziei lui Napoleon.
Când familia regală portugheză a revenit în Portugalia în 1821 după o absență de 14 ani, Charlotte a întâlnit o țară care s-a schimbat mult de la plecarea lor. În 1807, Portugalia a trăit stabilă sub absolutism. Trupele lui Napoleon și evoluțiile din Spania ei natală au adus idei revoluționare.
În 1820, o revoluție liberală a început în Porto. În 1821 Portugalia a promulgat prima ei constituție. Regina a avut o poziție conservatoare și a vrut o dezvoltare reacționară în Portugalia. Charlotte a făcut o alianță cu fiul ei cel mai mic, Miguel, care împărtășea opiniile conservatoare ale mamei sale. În 1824, folosindu-se de poziția lui Miguel de comandant al armatei, au preluat puterea și l-au ținut prizonier pe rege în palat, unde regina a încercat să-l facă să abdice în favoarea lui Miguel. Totuși, regele a primit ajutor britanic și și-a recăpătat puterea; în cele din urmă fiul său a părăsit țara. De asemnea, regina a plecat într-un scurt exil.
Regele Ioan al VI-lea a trăit la Palatul Bemposta iar regina Charlotte în Queluz. Deși ea a locuit acolo în liniște, ea s-a îmbrăcat excentric și a dezvoltat un comportament excentric. Cu toate acestea, fiul lor cel mare, Petro, lăsat în urmă ca regent în Brazilia, a fost proclamat și încoronat la 1 decembrie 1822 ca împărat. Ioan al VI-lea a refuzat să accepte acest lucru până când, în august 1825, el a fost convins de britanici să facă acest lucru. În martie 1826, la vârsta de 58 de ani, a murit.
Pretinzând probleme de sănătate, Charlotte a refuzat să-și vadă soțul pe patul de moarte și a început zvonul că soțul ei a fost otrăvit de către francmasoni.
Împăratul Braziliei a devenit și împăratul Portugaliei, dar știind că acest lucru este imposibil, Pedro a abdicat in Portugalia și a desemnat-o regină pe fiica sa cea mare, Maria, care avea șapte ani și pe care a logodit-o cu fratele său mai mic, Miguel. Între timp, fiica Charlottei, Infanta Isabel Maria, a fost regentă în Portugalia. Aproximativ doi ani mai târziu, mica regină a ajuns în Gibraltar pentru a afla că unchiul și logodnicul ei nu numai că a înlăturat regența dar s-a autoproclamat rege al Portugaliei.
Regina Charlotte a murit sau s-a sinucis la Palatul Queluz la vârsta de 54 de ani.
· 1830 - A murit Sir Thomas Lawrance, pictor englez (n.13.04.1769).
* 1839: Fulwar Skipwith (n. 21 februarie 1765 – d. 7 ianuarie 1839) a fost un politician și diplomat american, care a fost consulul Uniunii în Martinique, iar ulterior Consulul-General al Statelor Unite în Franța.
* 1839: Fulwar Skipwith (n. 21 februarie 1765 – d. 7 ianuarie 1839) a fost un politician și diplomat american, care a fost consulul Uniunii în Martinique, iar ulterior Consulul-General al Statelor Unite în Franța.
· 1890: Augusta de Saxa-Weimar-Eisenach (Augusta Marie Luise Katharina von Sachsen-Weimar-Eisenach) (30 septembrie 1811 – 7 ianuarie 1890) a fost regină a Prusiei și prima regină a Imperiului German ca soție a lui Wilhelm I al Germaniei. Augusta a fost a doua fiică a lui Carol Frederic, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach și a Mariei Pavlovna a Rusiei, fiica țarului Paul I al Rusiei și a Sofiei Dorothea de Württemberg.
În timp ce tatăl ei avea capacități intelectuale limitate, ale cărui lecturi preferate până la sfârșitul vieții erau poveștile, Goethe vorbea despre mama Augustei, Maria, ca despre „una dintre cele mai semnificative femei a timpului ei”. Augusta a primit o educație completă care a inclus lecții de desen de la pictorul curții, Luise Seidler, ca și lecții de muzică de la capelmaistrul curții Johann Nepomuk Hummel.
La 11 iunie 1829, la capela Palatului Charlottenburg, Augusta s-a căsătorit cu Wilhelm, care era cu 14 ani mai mare decât ea.
Primele săptămâni de mariaj au fost armonioase. Augusta a fost primită favorabil la curtea regelui Prusiei, totuși, curând Augusta a început să se plictisească de sobrietatea militară și cele mai multe îndatori de la curte au fost rezervate cumnatei ei, Prințesa Moștenitoare Elisabeta.
Într-o scrisoare pe care Wilhelm a scris-o la 22 ianuarie 1831 surorii sale Charlotte, el s-a plâns de "lipsa feminității" soției sale. Primul copil al cuplului, Prințul Frederic (viitorul Frederic al III-lea al Germaniei) s-a născut la 18 octombrie 1831, la trei ani după nuntă iar al doilea copil, Prințesa Louise la 3 decembrie 1838, șapte ani mai târziu. Augusta a trecut prin mai multe faze maniaco-depresive începând cu 1841; s-a simțit nedorită din cauza aventurilor lui Wilhelm.
În 1858, Wilhelm a devenit regent după ce fratele său nu a mai putut conduce guvernul după ce a suferit câteva accidente cerebrale. El și Augusta s-au întors la curtea de la Berlin. Curând Wilhelm a destituit miniștrii vechi și a sucedat fratelui său, care nu avea moștenitori, ca rege al Prusiei în 1861. Și-a numit proprii miniștri liberali, printre care Alexander von Schleinitz, care a devenit secretar al afacerilor externe, August von Bethmann, ministru al culturii și Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringenprim-ministru al Prusiei. Câteva luni mai târziu regele a dizolvat Parlamentul și l-a numit pe Otto von Bismarck ca noul prim-ministru al Prusiei.
Augusta, care a detestat războiul în mod clar, a fondat Asociația Națională a Femeilor în 1864, care avea grijă de soldații răniți și a adoptat ideile lui Florence Nightingale. Există astăzi mai multe fundații de spital create din inițiativa Augustei, inclusiv Societatea Germană pentru Chirurgie.
Războiul austro-prusac s-a terminat în 1866 însă patru ani mai târziu, a izbucnit Războiul franco-prusac iar Augusta a continuat să-l considere responsabil și pentru acest război pe Bismarck.
Augusta a îngropat diferendele cu Bismarck numai în ultimii ei ani, cum părea că acesta este singurul care îl suportă pe iubitul ei nepot, Wilhelm.
Augusta de Saxa-Weimar-Eisenach | |
Regina în roba de încoronare | |
Date personale | |
---|---|
Nume la naștere | Augusta Marie Luise Katharina |
Născută | 30 septembrie 1811 Weimar |
Decedată | (78 de ani) Berlin |
Înmormântată | Charlottenburg |
Cauza decesului | gripă |
Părinți | Carol Frederic, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei |
Frați și surori | Karl Alexander, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach Prințesa Maria de Saxa-Weimar-Eisenach |
Căsătorită cu | Wilhelm I al Germaniei |
Copii | Frederic al III-lea al Germaniei Louise, Mare Ducesă de Baden |
Cetățenie | Germania |
Religie | protestantism |
Ocupație | consort[*] |
Apartenență nobiliară | |
Titluri | regină consoartă[*] |
Familie nobiliară | Casa de Saxa-Weimar-Eisenach (prin naștere) Casa de Hohenzollern (prin mariaj) |
Regină consort a Prusiei | |
Domnie | 2 ianuarie 1861 – 9 martie 1888 |
Împărăteasă consort a Germaniei | |
Domnie | 18 ianuarie 1871 - 9 martie 1888 |
* 1908: Ronetti Roman, pseudonimul lui Aron Blumenfeld[1], (n. 1853, Jezierzany, Galiția, Imperiul Austriac, acum Ozeryany, Ucraina[2][3][4] - d. 7 ianuarie 1908, Iași)[5] a fost un poet, scriitor și dramaturg român de etnie evreiască care a scris piesa de teatru Manasse, dramă în patru acte despre dragostea imposibilă dintre doi tineri, un român - Matei Frunză - și o evreică - Lelia -, nepoata lui Manasse Cohen din Fălticeni.
Datele despre biografia lui Ronetti Roman sunt incerte și contradictorii.[1]Și-a pierdut de timpuriu părinții, evrei din orășelul Jezierzany, din Galiția, și a fost crescut de o bunică, așa cum sugerează poema Radu.[1]
În anul 1868 , adolescent fiind, se stabilește la Hârlău, unde învață limba germană cu un profesor particular. Devine învățător la Sadagura, apoi, este contabil la Bacău, pregătindu-se să-și dea bacalaureatul la Suceava.[1]
În toamna lui 1869 a plecat la Berlin și se înscrie la Facultatea de medicină, dar se simte mai atras de filologie și frecventează Akademie für Philologie, urmând totodată, ca audient, filosofia. Studiază în mai multe orașe din Germania, dar nu finalizează nici o facultate.[1]
Călătorește prin Franța și Italia și în această perioadă își schimbă numele, împrumutat, de Moise Roman în Ronetti Roman. La înapoierea în țară se angajează ca pedagog și profesor de limba germană la Institutul lui V. A. Urechia.[1]
Între anii 1868 și 1872, semnând Moise Roman sau Romano, publică în Hamagid și alte publicații străine articole în chestiuni de literatură ebraică.
În anul 1877 demisionează de la institut, în urma unor comentarii antisemite ale lui Urechia[6], și publică la Roman satira Domnul Kanitferstan, extras din jurnalul unui trândav care este un pamflet corosiv la adresa lui Urechia.[1]
Participă la salonul literar condus de Titu Maiorescu sau la Junimea, unde se împrietenește cu I.L. Caragiale[A] și M. Eminescu[B].
În anul 1878, pentru o scurtă perioadă[7], a fost membru al redacției ziarului Timpul, împreună cu Caragiale și Eminescu. Lucrează la Ministerul de Externe translator de limba germană, la solicitarea lui Mihail Kogălniceanu. În același an editura Szollosy îi publică poemul Radu, reeditat la Bucureștide editura Ionescu în 1914.
În 1893, publică Două măsuri, volum de articole privind problema evreiască. În parte din articole polemizează, din nou, cu V. A. Urechia cu care se afla în conflict în urma ieșirilor sale antisemite.[8].
În 1905 este decorat cu „Bene Merenti” clasa I-a (de aur) pentru deosebite merite literare.
Se căsătorește cu fiica arendașului Smil Herșcovici, Eleonora, prin 1881-1882 și începe să ducă o viață mai retrasă de moșier în județul Neamț, la Râșnov și Davideni.[9] Răscoala din 1907 îl înspăimântă și-l zdruncină. În articolul Două răscoale, apărut postum, încearcă să explice motivele mișcării nu prin starea grea a țărănimii, ci prin unele subtilități de conjunctură economică.[1]
Refugiat la Iași, moare la 7 ianuarie 1908 în urma unui atac de cord.
* 1918: Julius Wellhausen (n. 17 mai 1844 – d. 7 ianuarie 1918), a fost un cercetător biblic și orientalist german, cunoscut în special pentru contribuția sa notabilă la înțelegerea științifică a originilor Pentateuhului / Torei (primele cinci cărți ale Bibliei).
Născut la Hamelin în Regatul Hanovra, fiul unui pastor protestant,[1] a studiat teologia la Universitatea din Göttingen sub îndrumarea lui Georg Heinrich August Ewald și a devenit Privatdozent de istoria Vechiului Testament în 1870 la această universitate. În 1872 a fost numit profesor ordinarius de teologie la Universitatea din Greifswald. El și-a dat demisia din facultate în 1882 din motive de conștiință, afirmând în scrisoarea de demisie:[2]
„Am devenit teolog deoarece mă interesa studiul științific al Bibliei; doar treptat am ajuns să înțeleg că un profesor de teologie are de asemenea sarcina practică de a pregăti studenții pentru a servi în Biserica Protestantă și că eu nu sunt potrivit pentru această sarcină practică ci, din contra, în ciuda precauțiilor luate de mine îmi fac auditorii nepotriviți pentru slujba lor. De atunci funcția mea de profesor de teologie a fost o povară pentru conștiința mea.”
A devenit profesor extraordinarius de limbi orientale la facultatea de filologie din Halle, a fost ales profesor ordinarius la Marburg în 1885 și a fost transferat la Göttingen în 1892, unde a rămas până la moartea sa.
El este cunoscut pentru ale sale Prolegomena zur Geschichte Israels(Prolegomena la istoria Israelului), o sinteză detaliată a unor viziuni contemporane lui despre primele șase cărți ale Vechiului Testament: contribuția sa a fost cea de a situa dezvoltarea acestor cărți într-o perspectivă istorică și socială. Argumentul lucrării sale, numit ipoteza documentară, a rămas modelul dominant al cercetătorilor Bibliei până la sfârșitul secolului XX.
* 1927: Fritz Ulysse Landry (n.Locle[3], Elveția, la 26 septembrie 1842 – d. Neuchâtel, la 7 ianuarie 1927) a fost un artist elvețian, cunoscut mai ales pentru că a fost autorul gravurii care împodobește cea mai cunoscută piesă monetară de aur, emisă în franci elvețieni, Vreneli.
· 1932: A murit André Maginot, om politic francez, ministru de război. La 11 decembrie 1929, propune întărirea graniţei franco-germane printr-o linie de fortificaţii, cunoscută sub numele de “Linia Maginot”; (n.17.02.1877).
· 1943: Nikola Tesla (în sârbă Никола Тесла; n. 28 iunie/,[2][3][1]Smiljan, Gospić, Austro-Ungaria[4][1] – d. ,[4][2][3][5][6][1]New York, New York, SUA[7][1]) a fost un inventator, fizician, inginer mecanic, inginer electrician și unul dintre promotorii cei mai importanți ai electricității comerciale. Tesla este considerat ca fiind un important om de știință al sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX. Invențiile, precum și munca teoretică ale lui Tesla au pus bazele cunoștințelor moderne despre curentul alternativ, puterea electrică, sistemele de curent alternativ, incluzând sistemele polifazice, sistemele de distribuție a puterii și motorul pe curent alternativ, care au determinat cea de-a doua Revoluție Industrială.
Tesla era etnic sârb[11], fiind născut în satul Smilijan, în Imperiul Austriac(actualmente în Croația). Era cetățean al Imperiului Austriac prin naștere și mai târziu a devenit cetățean american. Prin demonstrația lui de comunicare fără fir prin intermediul undelor radio în 1894 și după victoria în „războiul curenților”, a fost recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari ingineri electricieni ai S.U.A. Mare parte din munca sa inițială a fost pionierat în ingineria electrică modernă și multe dintre descoperirile lui au fost de foarte mare importanță. În toată această perioadă, în Statele Unite faima lui Tesla rivaliza cu a oricărui inventator sau om de știință al vremii, dar din cauza afirmațiilor sale aparent incredibile și în unele cazuri aproape neverosimile despre dezvoltarea invențiilor și inovațiilor științifice și tehnologice, Tesla a fost în final etichetat drept un om de știință nebun.
Amprenta lui Tesla poate fi observată în civilizația modernă oriunde este folosită electricitatea. Pe lângă descoperirile sale despre electromagnetism și inginerie, Tesla este considerat un pionier în domeniile roboticii, balisticii, științei calculatoarelor, fizicii nucleare și fizicii teoretice. Nikola Tesla considera cercetarea diferitelor întrebări ridicate de către știință drept cea mai nobilă metodă de îmbunătățire a condiției umane cu ajutorul principiilor științei și progresului industrial și una care să fie compatibilă cu natura.
Cu numele său este denumită unitatea de măsură a inducției magneticedin Sistemul Internațional (1 Tesla = 1T).
· 1944: Ion Simionescu (n. 10 iulie 1873, Fântânele, județul Bacău, România - d. 7 ianuarie 1944, București) a fost un geolog și paleontolog român, membru titular (1911) al Academiei Române.
· 1958: Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara – d. 7 ianuarie1958, București) a fost un avocat și om politic român interbelic și după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 și 1952. A fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, funcție asimilată celei de șef al statului, în perioada 2 iunie 1952 - 7 ianuarie 1958.
La 6 martie 1945 a fost impus în funcția de prim-ministru de către Uniunea Sovietică, care a amenințat în caz contrar cu neretrocedarea Transilvaniei către România. Deși Groza a mimat apartenența la un partid propriu, în fapt, era un executant docil al deciziilor luate de comuniști și al ordinelor venite de la Moscova. Întrucât guvernul său nu a fost recunoscut de americani și englezi, regele Mihai i-a cerut, în august 1945, demisia. Când Groza a refuzat - fapt unic în istoria regalității în România - regele a intrat în așa-numita grevă regală, perioadă în care guvernul a acționat neconstituțional.
Guvernele succesive conduse de Groza au prezidat primele procese politice din România, fraudarea alegerilor din 1946 și lichidarea opoziției, suprapunându-se procesului de acaparare a puterii politice de către comuniști. La 30 decembrie 1947, împreună cu Gheorghiu-Dej, Groza l-a forțat pe regele Mihai să abdice, în cursul aceleiași zile proclamând, în mod ilegal și neconstituțional, în parlament, republica populară.
Petru Groza s-a născut în familia preotului ortodox Adam Groza. A urmat clasele primare în localitatea natală, iar cele secundare la Coștei, Lugoj și Colegiul maghiar reformat din Orăștie. Între anii 1903 - 1905, a studiat la Facultatea de Dreptși Științe Economice din Budapesta (primind o bursă de la Fundația Gojdu)[necesită citare]. Din 1905 își continuă studiile la Berlin, apoi la Facultatea de Drept Comercial și Economie Politică din Leipzig. În 1907 Groza își obține doctoratul în științe juridice cu distincția magna cum laude.
La întoarcerea în țară, Groza a practicat avocatura în Lugoj, apoi în Deva. De asemenea, se implică în viața Bisericii Ortodoxe, fiind membru laic al Sinodului Mitropoliei Sibiului din 1911.
Petru Groza a decedat pe 7 ianuarie 1958, la vârsta de 73 de ani, răpus de cancer. A fost înhumat inițial la Cimitirul Ghencea-Militar, iar, ulterior, a fost depus în mausoleul din fosta Piață a Libertății din Capitală. Urna cu rămășițele pământești se află în cavoul familiei din cimitirul de la Băcia, localitatea în care s-a născut și a copilărit.
După 1990 au fost coborâte de pe socluri toate statuile care-l reprezentau pe Petru Groza (statuia lui Petru Groza din București, operă a lui Romulus Ladea, din 1971, și statuia lui Petru Groza din Deva, operă a lui Constantin Baraschi, din 1962. Cea din urmă a fost repusă pe un soclu în 2007, în localitatea sa natală, Băcia.).
* 1960: Prințul Ferdinand Pius (Ferdinando Pio Maria), Duce de Calabria (25 iulie 1869, Roma – 7 ianuarie 1960, Lindau), a fost șeful Casei de Bourbon-Două Sicilii și pretendent la tronul Regatului celor Două Sicilii din 1934 până în 1960. Ferdinand a fost primul copil al Prințului Alfonso, Conte de Caserta și a soției acestuia, Prințesa Antonietta a celor Două Sicilii. Prin mama sa a fost nepot al regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii. A fost fratele mai mare pentru Prințul Carlos de Bourbon-Două Sicilii, Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii, Prințesa Maria Cristina a celor Două Sicilii și Prințesa Maria di Grazia a celor Două Sicilii.
La 31 mai 1897 Ferdinand s-a căsătorit cu Prințesa Maria Ludwiga Theresia de Bavaria, fiica regelui Ludwig al III-lea al Bavariei. Ei au avut șase copii: [1] [2]
- Prințesa Maria Antonietta (1898–1957)
- Prințesa Maria Cristina (1899–1985), căsătorită în 1948 cu Manuel Sotomayor-Luna
- Prințul Ruggiero Maria, Duce de Noto (1901–1914)
- Prințesa Barbara Maria Antonietta Luitpolda (1902–1927), căsătorită în 1922 cu contele Franz Xaver zu Stolberg-Wernigerode
- Prințesa Lucia Maria Raniera (1908–2001), căsătorită în 1938 cu Prințul Eugenio, Duce de Ancona
- Prințesa Urraca Maria Isabella Carolina Aldegonda (1913–1999)
· 1964 - A murit Cyril Davies bluesman american (n.1932).
· 1989: Hirohito (n. 29 aprilie 1901 — d. 7 ianuarie 1989), de asemenea cunoscut și ca Împăratul Shōwa, a fost cel de-al 124-lea împărat al Japoniei, conducătorul care s-a menținut cel mai mult pe tronul țării sale (62 de ani de domnie). A fost primul monarh al Tronului crizantemelor, care, în 1946, după înfrîngerea țării sale în cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost silit să renunțe la dreptul divin. Sub conducerea sa, Japonia și-a câștigat statutul de mare putere asiatică.
Shōwa reprezintă totodată și numele erei în care a domnit, ea fiind cea mai mare domnie a unui împărat din Japonia.
* 1990: Ovidiu Bîrlea (n. 13 august 1917, Mogoș, Alba - d. 7 ianuarie 1990, Cluj-Napoca) a fost un etnolog, folclorist, prozator și cercetător român, fratele istoricului Octavian Bârlea. S-a născut la data de 13 august 1917 în localitatea Bîrlești-Mogoș, județul Alba.
Între 1924-1928 urmează școala primară în localitatea natală, iar ulterior gimnaziul la Baia de Arieș (1928-1929).
Între 1937-1939 și 1940-1942 urmează studiile de literatură (filologie modernă) la universitățile din Cluj și din București.
Pe 15 noiembrie 1948 ajunge funcționar în Departamentul naționalităților, unde activează până pe 31 martie 1949.
Pe 1 aprilie 1949 devine cercetător la nou-înființatul Institut de Folclor din București, unde între 1 ianuarie 1950 și 1 iulie1969 îndeplinește funcția de șef al sectorului literar.
A colaborat cu mai multe publicații periodice, printre care „Analele Universității din Timișoara”, „Anuarul de Folclor”, „Anuarul Muzeului Rtnografic al Transilvaniei”, „Ateneu”, „Flacăra”, „Limbă și literatură”, „Orizont”, „Revista de Folclor” (devenită „Revista de Etnografie și Folclor”), „Revista Fundațiilor regale”, „România literară”, „Satul”, „Sociologie românească”, „Steaua”, „Tribuna” ș.a.
· 1993: Vasile (Sile) Dinicu (n. 10 decembrie 1919, Bacău, România - d. 7 ianuarie 1993) a fost un compozitor, dirijor și pianist, cunoscut în special pentru colaborarea cu orchestrele de estradă ale Radioteleviziunii Române. A fost fiul nelegitim al lui Vasile Dinicu, unul dintre frații lui Grigoraș Dinicu. Acesta l-a și adoptat, pentru că tatăl său natural nu avea posibilitatea să mai crească și alți copii.
Studiile muzicale le-a urmat la Galați cu Theodor Fucs (pian) și la Conservatorul „Lyra” din Brăila (1929-1930), iar din 1933 a început să lucreze în București. După debutul la Radio (1936) cu pianistul Theodor Sibiceanu, a desfășurat activitate de pianist în diverse formații de muzică ușoară din capitala. Între 1941 și 1943 a fost cooptat de Constantin Tănase în orchestra teatrului Cărăbuș iar din 1943 până în 1947 a condus orchestra Teatrului „Gioconda”, ca secund al lui Ion Vasilescu. În aceeași perioadă a condus programul locantelor „Cina” și „Zissu”, celebre în epocă.
Ca dirijor de estrada a realizat numeroase turnee în Israel, Franța, Germania și în țările socialiste de la acea data. A condus formații de muzică ușoară din Portugalia (Lisabona) și Cehoslovacia (Bratislava). A făcut parte din jurii naționale și internaționale de concursuri muzicale (R.D. Germană). A participat ca dirijor la Concursurile și Festivalurile de muzică ușoară de la Mamaia (1963-1984) și „Cerbul de aur” de la Brașov (1968, 1969, 1970).
A compus peste 100 de melodii de muzică ușoară, printre care: București, București, Întotdeauna marea, Nu mă certa, Porți de aur, porți de vis, Seri la malul mării - Margareta Pâslaru - Mențiune pentru creație la Festivalul Mamaia 1965, Tu m-ai fermecat - Doina Moroșanu, Cine ți-a spus, Noapte bună București - Dan Spătaru, Sus paharul, la mulți ani - Gică Petrescu.
Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, dirijorului Sile Dinicu i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.[2]
A fost distins cu Ordinul Muncii, clasa III (1956), cu premii de interpretare (1964, 1965) și mențiune de creație (1965) la Festivalurile de muzică ușoară de la Mamaia, cu Ordinele „Meritul cultural” clasa V (1968) și clasa II (1974) și cu Premiul Uniunii Compozitorilor.
* 1996: Károly Grósz (n. 1 august 1930, Miskolc, Regatul Ungariei-d. 7 ianuarie1996, Gödölő, Ungaria) a fost un politician comunist ungar.
Grósz s-a născut la Miskolc, în Ungaria. S-a alăturat Partidului Comunist Ungar (Magyar Kommunista Párt-MKP) în 1945, la vârsta de 14 ani. Când comunismul s-a instaurat complet în Ungaria, în 1949, el a avansat în ierarhia de partid și a ajuns foarte cunoscut în regiunea sa natală. În 1974 a fost numit șeful Departamentului de Agitație și Propagandă al Partidului Socialist Muncitoresc Maghiar (Magyar Szocialista Munkáspárt-MSZMP).
În 1979 a devenit prim-secretar de partid al județului în care se născuse. În 1984 a redevenit important la nivel național, fiind numit șef al comitetului de partid din Budapesta. La congresul partidului din 1985 a fost ales membru al Biroului Politic, iar în 1987 a fost numit prim-ministru, succedându-l astfel pe György Lázár, care deținuse funcția pentru mai bine de unsprezece ani. Cum țara se confrunta cu probleme economice, liderul partidului, János Kádár, demisionează în 1988, deși la congresul partidului fusese ales pe o perioadă de cinci ani și urma să ocupe funcția de secretar general până în 1990. La 27 mai 1988, Károly Grósz este ales secretar general, după ce chiar Kádár îl recomandase în această funcție pe 22 mai.
Grósz a deținut în paralel și funcția de prim-ministru până la sfârșitul lui noiembrie, când a fost înlocuit de Miklós Németh, reprezentantul facțiunii partidului care dorea reforma radicală. Grósz însă pleda pentru o reformă politică și economică moderată, cu scopul de a realiza reforma atentă a socialismului, fără a-i atinge bazele. Mai exact, era împotriva unui comunism bazat pe unele idei ale capitalismului.
Soarta sa a fost pecetluită când a acceptat să se întâlnească cu liderul român Nicolae Ceaușescu, pentru a discuta ce este de făcut cu numărul mare de etnici unguri care părăseau România. Mulți dintre colegii de partid ai lui Grósz au spus că l-a crezut prea mult pe Ceaușescu. Ca rezultat, autoritatea i-a scăzut și a fost neputincios în a încetini schimbările economice, politice și sociale din 1989.
El a încercat să încetinească și chiar să stopeze schimbările radicale pe care le doreau adversarii săi politici, mai exact un sistem politic de tip vestic, cu economie de piață. De asemenea, s-a opus reabilitării lui Imre Nagy, primul-ministru ungar din timpulrevoluției din 1956. La 1 septembrie 1989, la întâlnirea Comitetului Central al MSZMP, Grósz a arătat că Nagy avusese legături cu NKVD-ul, dar cei prezenți acolo au decis să nu publice faptele. Abia după prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est, Grósz a declarat, în februarie 1993, pentru ziarul maghiar Népszabadsag că Nagy a lucrat într-adevăr pentru poliția secretă sovietică în anii '30 și la începutul anilor '40.
În 1989, a fost tot mai mult îndepărtat din conducerea partidului de către reformatorii radicali, cum ar fi Németh, Rezső Nyers, Gyula Horn și Imre Pozsgay. În vara lui 1989, a devenit membru al colectivului de patru oameni care conducea partidul și care era condus de Nyers. S-a opus reformelor radicale în partid și organizării acestuia sub forma unui partid social-democrat, de tip vestic. A rămas secretar general până la 7 octombrie, dată la care partidul s-a reorganizat sub numele de Partidul Socialist Ungar (Magyar Szocialista Párt-MSZP).
Facțiunea dură a partidului, care dorea un comunism de tip sovietic, condusă de Grósz, s-a reorganizat în decembrie 1989 și a fondat din nou MSZMP, mai târziu numit Partidul Comunist Muncitoresc Maghiar (Magyar Kommunista Munkáspárt-MKMP). Grósz a devenit președinte al acestuia. La alegerile parlamentare, MSZMP nu a obținut niciun loc în Parlamentul Republicii Ungare.
În 1996, la vârsta de 65 de ani, a murit de cancer la rinichi, la Gödölő.
· 1998: Alexandru Elian (n. 27 octombrie 1910, București - d. 7 ianuarie 1998, București) a fost un academician român, istoric, membru titular (1993) al Academiei Române, considerat a fi unul dintre cei mai mari bizantinologi români
* 1998: Richard Wesley Hamming (n. 11 februarie 1915, Chicago, SUA, d. 7 ianuarie 1998, Monterey, California, SUA) a fost un matematicianamerican a cărui muncă a avut implicații majore în informatică și telecomunicații. Printre contribuțiile sale se numără codurile Hamming(care utilizează o matrice Hamming), fereastra Hamming (descrisă în capitolul 5.8 al cărții sale Digital Filters), numerele Hamming, și distanța Hamming.
· 1999 - A încetat din viaţă poetul şi graficianul Constantin Dracsin (n. 20 iulie 1940)
· 2002 - A murit Astrid Henning-Jensen, cunoscută ca „cineasta copiilor” (n.10.10.1914).
* 2006: Călin N. Turcu (n. 25 septembrie 1942, Ploiești - d. 7 ianuarie 2006, Craiova) a fost un cercetător român al fenomenului OZN, fondator al RUFOR (Romanian UFO Researchers). Cercetător pasionat al paleoastronauticii, parapsihologiei, exobiologiei, ufologiei, a publicat mai multe articole în România și străinătate și a susținut mai multe prelegeri pe teme din domeniile enumerate.
* 2006: Călin N. Turcu (n. 25 septembrie 1942, Ploiești - d. 7 ianuarie 2006, Craiova) a fost un cercetător român al fenomenului OZN, fondator al RUFOR (Romanian UFO Researchers). Cercetător pasionat al paleoastronauticii, parapsihologiei, exobiologiei, ufologiei, a publicat mai multe articole în România și străinătate și a susținut mai multe prelegeri pe teme din domeniile enumerate.
Din anul 1972 a făcut investigații pe întreg teritoriul României despre fenomenul OZN, deținând în acest sens mai multe mii de declarații scrise de la martori oculari ai fenomenului amintit.
În anul 1977 a înființat grupul RUFOR la Vălenii de Munte , iar între 1979-1986 a publicat împreună cu acest grup un buletin intern (27 de numere). Cofondator al revistei RUFOR, din care au apărut 27 de numere - între 1994-1996.
Din 1992 a pus bazale unei biblioteci internaționale de ufologie la Vălenii de Munte.
· 2006: a încetat din viaţă alpinistul şi scriitorul austriac Heinrich Harrer, care a făcut parte din primul grup de alpinişti ce a escaladat versantul nordic al masivului Eiger din Alpii elveţieni. Harrer, a cărui carte autobiografică "Şapte ani în Tibet" a fost transpusă pe marile ecrane de regizorul Jean-Jacques Annaud, într-un film în care rolul său a fost jucat de Brad Pitt, era cunoscut şi pentru relaţia sa cu Dalai Lama, căruia i-a fost profesor în anii 1940. La sfârşitul anilor 1990, Harrer a confirmat că în tinereţe a făcut parte din partidul nazist şi din SS (n. 1912).
* 2007: Sorana Coroamă-Stanca (n. Sorana-Iosefina-Caterina Plăcințeanu, 24 ianuarie1921, Chișinău - d. 7 ianuarie 2007, București) a fost o autoare, regizoare și scenaristă română, fiica medicului profesor universitar ieșean Gheorghe Plăcințeanuși a compozitoarei Mansi Barberis. După absolvirea Facultății de Chimie Industrială a Politehnicii „Gh. Asachi” din Iași (1946), s-a îndreptat spre regia de teatru, avându-i ca maeștri pe Marietta Sadova, Alice Voinescu, Aurora Nasta, Lucia Sturdza Bulandra, Soare Z. Soare, Ion Șahighian, Sică Alexandrescu. Între 1959 și 1965 a fost exclusă din viața publică și din teatru, din motive politice (mai mulți membri ai familiei au fost persecutați de autoritățile comuniste) și a fost nevoită să lucreze la Cooperativa „Arta Aplicată”, unde a confecționat mărgele și nasturi, pentru a-și câștiga existența.
Căsătorită, prima oară, la 15 noiembrie 1942, la Iași, cu economistul și doctorul în drept Sextil Coroamă, subdirector în Guvernământul Bucovinei, cu care a avut un fiu, istoricul și muzeograful Radu Coroamă. Al doilea soț a fost poetul, prozatorul, dramaturgul și actorul clujean Dominic Stanca. Corpul neînsufletit al artistei a fost depus la cimitirul Reînvierea.
* 2007: Sorana Coroamă-Stanca (n. Sorana-Iosefina-Caterina Plăcințeanu, 24 ianuarie1921, Chișinău - d. 7 ianuarie 2007, București) a fost o autoare, regizoare și scenaristă română, fiica medicului profesor universitar ieșean Gheorghe Plăcințeanuși a compozitoarei Mansi Barberis. După absolvirea Facultății de Chimie Industrială a Politehnicii „Gh. Asachi” din Iași (1946), s-a îndreptat spre regia de teatru, avându-i ca maeștri pe Marietta Sadova, Alice Voinescu, Aurora Nasta, Lucia Sturdza Bulandra, Soare Z. Soare, Ion Șahighian, Sică Alexandrescu. Între 1959 și 1965 a fost exclusă din viața publică și din teatru, din motive politice (mai mulți membri ai familiei au fost persecutați de autoritățile comuniste) și a fost nevoită să lucreze la Cooperativa „Arta Aplicată”, unde a confecționat mărgele și nasturi, pentru a-și câștiga existența.
Căsătorită, prima oară, la 15 noiembrie 1942, la Iași, cu economistul și doctorul în drept Sextil Coroamă, subdirector în Guvernământul Bucovinei, cu care a avut un fiu, istoricul și muzeograful Radu Coroamă. Al doilea soț a fost poetul, prozatorul, dramaturgul și actorul clujean Dominic Stanca. Corpul neînsufletit al artistei a fost depus la cimitirul Reînvierea.
A lucrat la Teatrul „Constantin Nottara”, Teatrul Național din Iași (prim regizor artistic între 1965-1969), Teatrul Mic din București (1969-1978), Teatrul „Ion Vasilescu” (1978-1983), Teatrul de Operetă (director între 1990-1992), „Theatrum Mundi”, la Deutsches Nationaltheater din Weimar și la Jena și a montat opera Oedip de Enescu la Opera din Weimar. A întreprins numeroase turnee cu piesele regizate de ea, în țară și în străinătate (Germania, URSS, Polonia, Iugoslavia, Maroc).
A regizat peste 190 de spectacole de teatru, printre care Cerere în căsătorie – Cehov, Coboară iarna – Maxwell Anderson, Petru Rareș – Horia Lovinescu, Comedia erorilor– Shakespeare, Micii burghezi – Maxim Gorki, Vrăjitoarele din Salem – Arthur Miller, Soțul ideal – Oscar Wilde, Beckett – Jean Anouilh, Lungul drum al zilei către noapte – Eugene O'Neill, Noaptea iguanei – Tennessee Williams, Profesiunea doamnei Warren de G. B. Shaw, Rața sălbatică – H. Ibsen, Viforul, Luceafăru, Hagi Tudose – Barbu Ștefănescu Delavrancea, Liola, Dar nu e nimic serios – Luigi Pirandello, Amfitrion – Plaut, Cafeneaua – Goldoni, Ursul – Cehov, Steaua Sevillei – Lope de Vega, D’ale carnavalului – I. L. Caragiale. A colaborat la radio-televiziune regizând serialul Mușatinii, O noapte furtunoasă – Caragiale, Egmont – Goethe și teatru radiofonic.
A fost cadru universitar la Institutul de Teatru „I. L. Caragiale” din București, la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj și la Universitatea „Hyperion” din București.
Sorana Coroamă-Stanca a scris piese de teatru (Seară cu dans, Ploaia pe acoperiș, Podul, Un anotimp fără nume, Veghea tânărului războinic ș.a.), și scenariii (Mușatinii, Afacerea Protar, după Mihail Sebastian) și a fost cunoscută ca eseistă, critic teatral și literar.
După 1989, a fost o prezență activă în cadrul societății civile, ca membră în comitetul de conducere al Fundației „Memoria”, în Consiliul Național al Alianței Civice, președinte de onoare al Uniunii Italienilor din București, membră UNITER și a Uniunii Scriitorilor.
* 2007: Gheorghe Pănculescu (n. 26 martie 1903 - d. 7 ianuarie 2007) a fost un general român, care a luptat în cel de-al doilea război mondial.
A fost ultimul veteran român din Primul Război Mondial și unul dintre ultimii veterani de Primul Război Mondial din lume. Pănculescu s-a născut în Varșovia, atunci parte a Imperiului Rus. În 1918, la vârsta de 15 ani, s-a inrolat minor în armata română, și a servit în Primul Război Mondial. Pănculescu a rămas în armată după război și în cel de al Doilea Război Mondial el a ajuns la gradul de general. A murit la 7 ianuarie 2007, la vârsta de 103 ani.
· 2011 - A încetat din viaţă Ion Vova, cunoscut actor şi regizor al Teatrului Naţional Radiofonic; supranumit "Domnul Radio" - şi-a legat indisolubil numele de teatrul la microfon, de emisiunile educative pentru copii şi de programele de divertisment precum "Ora veselă" (n. 30 septembrie 1917)
· 2013: A decedat la Panciu, județul Vrancea, Epifanie Norocel (n. 14 decembrie 1932, Mălini, județul Baia, primind la botez numele de Gavril Norocel), fost un episcop român, membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. A îndeplinit funcțiile de stareț al Mănăstirii Neamț (1971-1975), episcop-vicar al Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos (1975-1982), episcop al Buzăului (1982-2009) și arhiepiscop al Buzăului și Vrancei (2009-2013). În anul 1961 a fost licențiat în Teologie la Academia Teologică din Sofia, a studiat teologia la București și Moscova. Între 1965-1971 a fost profesor și director la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț. Între 1971-1975 a fost starețul Mănăstirii Neamț, iar în data de 9 noiembrie 1975 a fost ales de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca episcop-vicar al Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, cu titulatura de „Tomitanul” și reședința la Constanța (sediul Arhiepiscopiei se afla la Galați). În anul 1981 a fost ales ca episcop al Episcopiei Buzăului, devenind arhiepiscop după ridicarea episcopiei în anul 2009 la rangul de arhiepiscopie a Buzăului și Vrancei. A suferit un infarct miocardic în timp ce se deplasa către Mănăstirea Brazi din județul Vrancea, în ziua de 7 ianuarie 2013 si a fost transportat de urgență la spitalul din Panciu, dar medicii de acolo nu au reușit să-l resusciteze.
· 2014: Emiel Pauwels, atlet belgian (n. 1918)
- 2015: Tadeusz Konwicki, regizor și scriitor polonez (n. 1926)
- 2015: Rod Taylor, actor australian de film (n. 1930)
Sărbători
· Sf. Raimund din Penyafort; Lucian, pr. (calendar romano-catolic). Sf. Raimund din Penyafort (n. 1175 în apropiere de Barcelona, d. 1275) a fost preot catolic, călugăr dominican, Sfânt în Biserica Catolică, sărbătorit la 7 ianuarie A studiat la Barcelona și Bologna. Preot catolic, a devenit canonic al Bisericii din Barcelona. Împreună cu Petrus Nolascus, a întemeiat Ordinul Mercedarilor (1222), care avea misiunea principală de a-i elibera pe sclavii creștini ținuți prizonieri de musulmani. A intrat în Ordinul Fraților Predicatori (Dominicanii). A fost al treilea magistru general al Ordinului său (1238-1240). Timp de doi ani a vizitat provincii și mănăstiri ale ordinului, apoi a demisionat. Era preocupat mai ales de săraci și de misiune, pentru care a întemeiat școli pentru studiului limbii ebraice și arabe. L-a îndemnat pe Toma de Aquino să scrie Summa contra Gentiles. A fost profesor de drept canonic, iar din porunca Papei Grigore al IX-lea, a realizat un corp de decretale. Dintre scrierile sale, cea mai de seamă este Summa casuum, destinată duhovnicilor, prima lucrare de acest gen.
· Sf. Ioan Botezătorul; Sf. Niceta de Remesiana (calendar greco-catolic). Sfântul Niceta de Remesiana, (n. cca. 335, d. 414), originar din Dacia Mediteraneea, a fost episcop în cetatea Remesiana (astăzi în Serbia), între anii 366-414. Este considerat unul din principalii evanghelizatori ai Daciei. Prăznuirea lui se face la data de 24 iunie în Biserica Ortodoxă (iar în Occident la 7 ianuarie și pe 22 iunie) Timp de 50 de ani, între aproximativ 366 și 414, episcopul Niceta de Remesiana a propovăduit Evanghelia în Dacia Mediteraneea, care tocmai fusese călcată de invaziile barbare. Sfântul Niceta a propovăduit goților, dacilor, hunilor și chiar triburilor bessilor, care trăiau în munții Rodopi din Bulgaria de azi. Mai apoi a propovăduit în provincia romană Sciția Minor și în toată Dobrogea de astăzi. A făcut și două călătorii în Italia, unde a fost foarte prețuit și admirat. Aici s-a cunoscut și s-a împrietenit cu Paulin de Nola (prăznuit la 23 ianuarie și 22 iunie), care îl laudă ca ascet, misionar și poet.
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu