MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MIERCURI 8 IANUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE, PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Bună dimineața, prieteni!
Am terminat cu sărbătorile de iarnă, dar nu am terminat cu brazii: mereu, după ce se face curățenie la blocuri se găsește câte unul care duce bradul deja uscat și căruia îi cad acele, pe scări și îl aruncă în parcare, printre mașini! Bineînțeles că nu mătură după aceea!

ISTORIE PE ZILE 8 Ianuarie

Evenimente

· 794 - Primul raid viking din istorie. A furore Normannorum libera nos, Domine (De furia normanzilor pazeste-ne, Doamne) a devenit o sintagma celebra in Evul Mediu, intr-o Europa cutremurata de spaima in fata pericolului venit din nord. Razboinicii vikingi au constituit, incepand cu secolul VIII, una dintre cele mai grave amenintari la adresa statelor occidentale, pe care sa se cristalizeze. Primul raid viking a avut loc, sunt de acord majoritatea istoricilor, la 8 ianuarie 794 (desi unii dau data de 8 iunie 793), cand furia oamenilor Nordului s-a abatut asupra manastirii Lindisfarne din comitatul englez Wessex, condus pe atunci de regele Beorhtric. Iata cum descrie cronicarul Simon din Durham acest dramatic eveniment: „Si au venit la biserica din Lindisfarne, distrugand totul in cale, pangarind sfantul locas, sfaramand altarul si jefuind odoarele sacre. Unii dintre frati (calugari – n.n.) au fost trecuti prin sabie, altii izgoniti, dezbracati si acoperiti cu insulte, altii s-au inecat in mare”. Invatatul anglo-saxon Alcuin, care servea la curtea lui Carol cel Mare de la Aachen, punea invaziile vikinge pe seama pedepsei divine, facand referire la Biblie – „Si atunci Domnul mi-a spus ca dinspre nord un mare rau se va isca, abatandu-se asupra tuturor locuitorilor pamantului” – Ieremia 1:14. Dupa ce primul raid a fost incununat de succes, in cursul urmatorilor ani vikingii vor lua cu asalt in nenumarate randuri coastele insulelor britanice. Dar ei nu se vor opri aici, invadand o mare parte a Europei Occidentale din Orkney pana la Paris si ajungand chiar in Sicilia si la Roma, ca si la Bizant, unde vor constitui, timp de veacuri intregi, temuta garda varengiana, aflata in slujba imparatilor bizantini.

· 1198: Papa Inocențiu al III-lea își începe pontificatul. Pontificatul lui Inocențiu al III-lea, reprezintă culmea puterii papale. Nici un alt papă, până la el și după el, nu a reușit să cârmuiască întregul Apus si sa-si subordoneze regii catolici europeni. Faptul că a folosit pe unii suverani împotriva celorlalți a creat un precedent periculos.

· 1297: Francesco Grimaldi, descendent al unui guelf din Genova, ambasador la curtea lui Frederic I Barbarossa si la cea a emirului Marocului, partizan al Papei, a debarcat pe tarmul stancos al actualului Principat de Monaco. Mentionat documentar in secolul al X-lea ca o seniorie, Monaco a devenit, in timpul domniei familiei Grimaldi , un principat independent. Familia Grimaldi este una dintre cele mai vechi dinastii din lume. Astazi Principatul Monaco este un “paradis fiscal”, in care impozitul pe venit a fost desfiintat printr-un decret emis in 1969. In Monaco traiesc numeroase celebritati.

· 1392: Este pentru prima data menţionat intr-un document emis în Muntenia „stolnicul „. În Moldova el apare atestat pentru prima oară la data de 18 noiembrie 1393. Stolnicul era un deregător, care se îngrijea de masa şi mîncările domnitorului, precum şi de aprovizionarea curţii domneşti cu unele alimente. Tot la această dată, are loc şi prima menţionare documentara în Muntenia a „paharnicului „.În Moldova el se menţionează pentru prima oară la 16 septembrie 1408. Paharnicul era un dregător personal al domnitorului, care se ocupa de băutura necesară meselor curţii domneşti, avînd în grija sa paharele domnului şi ale oaspeţilor săi, precum şi aprovizionarea cu vin a pivniţelor domneşti.

* 1849: Are loc masacrul de la Aiud, în care revoluționarii români au ucis peste 600 de civili maghiari.

Aiud: Placă în memoria victimelor masacrului de la 8 ianuarie 1849

· 1864: Este deschisă școala preparandală din Iași, sub conducerea lui Titu Maiorescu. Printre cursanții înscriși în anul întâi se află și Ion Creangă. Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza junimismului politic și „piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.

· 1889: Herman Hollerith patentează prima mașină de calculat. Herman Hollerith (n. 29 februarie 1860, Buffalo, New York – d. 17 noiembrie 1929, Washington, D.C.) a fost un statistician american și inventator care a dezvoltat un tabulator mecanic bazat pe cartele perforate pentru a cataloga rapid statistici din milioane de bucăți de date. El a fost fondatorul Tabulating Machine Company, care mai târziu a fuzionat cu alte două companii pentru a deveni IBM. A inventat în 1886 un dispozitiv folosit la recensământul populației din Statele Unite din 1890, dispozitiv care funcționa cu cartele perforate. Hollerith este considerat ca fiind părintele calcului automat modern. În 1889, Herman Hollerith patentează prima mașină de calculat.

· 1892: Are loc la Sibiu conferința extraordinară a Partidului Național Român, care decide elaborarea unui "Memorandum" către împăratul Franz Joseph I, cuprinzând toate revendicările românilor ardeleni.

· 1912: În Africa de Sud a fost constituit Cogresul Național African (ANC)

·         1919: Comitetul Central Săsesc a recunoscut, la Mediaş, actul UNIRII Transilvaniei cu Romania, de la 1 decembrie 1918. Manifestul Adunării saşilor întrunită la Mediaş de aderare la hotărârile de la Alba Iulia mentiona ca: „Prin unirea cu România a Transilvaniei şi a ţinuturilor ungurene locuite de Români s-a creat un teritor compact, unitatea căruia se întemeiază pe relaţiunile lui etnice.
        În vederea acestor fapte şi în convingerea că aici s-a îndeplinit un proces de istorie universală, poporul săsec din Transilvania, aşezându-se pe tărâmul dreptului de autodeterminare a popoarelor, decide alipirea sa la Regatul României şi trimite poporului român salutul său frăţesc împreună cu urări cordiale la îndeplinirea idealelor sale naţionale.
        Poporul săsesc din Transilvania ţine prin aceasta seamă nu numai de evoluţia istoriei universale, ci şi de dreptul natural al poporului român la formarea statului său naţional unitar şi exprimă aşteptarea plină de încredere, că poporul şi statul român, căruia poporul săsesc îi pune la dispoziţie tradiţionala sa hărnicie, va fi condus faţă de el totdeauna de sentimente nobile şi echitabile. (…) În conştiinţa deplină a importanţei acestei hotărâri poporul săsec se consideră de azi înainte ca membru al statului român, iar fiii şi fiicele sale ca cetăţeni ai acestui stat. Roagă pe Dumnezeu, ca pasul acesta plin de răspunderi, pe care s-a simţit obligat a-l face, să-l îndrepte spre bine şi să-l însoţească cu binecuvântarea sa.”

· 1926: Abdul-Aziz ibn Saud devine regele Hedjazului, redenumind țara Arabia Saudită.

· 1933: Se constituie la Deva, in România,“organizaţia democratica a ţărănimii muncitoare – Frontul Plugarilor”, sub conducerea dr.Petru Groza. În septembrie 1935 Frontul Plugarilor a semnat un acord cu Uniunea oamenilor muncii maghiari din România ( MADOSZ), iar la 6 decembrie 1935, la Tebea, sub gorunul lui Horea, a încheiat o înțelegere cu Blocul Democratic (organizație aflată sub influența PCR, pe atunci în ilegalitate) și si cu Partidul Socialist . Membri marcanți ai organizației au fost, alături de Petru Groza: Romulus Zaroni si Octav Livezeanu. La 12 octombrie 1944, organizația a participat la constituirea Frontului National Democrat (F.N.D.), împreună cu PCR și alte partide de stânga. A contribuit la guvernare și la instaurarea comunismului în Romania alături de PCR numit mai tarziu Partidul Muncitores Roman). La alegerile din 1946 a fost aliat al comuniștilor în cadrul asa-zisului Bloc al Partidelor Democrate, care a sfârșit prin a se autodizolva în 1953.

· 1944: Are loc Procesul de la Verona, în care au fost judecaţi pentru tradare,18 membri ai Marelui Consiliu Fascist Italian (o parte dintre acestia , printre care Galeazzo Ciano,ginerele lui Mussolini, au fost executaţi, la 12 ianuarie).

· 1956: Cinci misionari crestini americani sunt uciși de către tribul Huaorani din Ecuador, la scurt timp după primul contact cu aceștia.

· 1958: Americanul Bobby Fischer a câștigat primul lui campionat național de șah, la vârsta de 14 ani

· 1959: Charles de Gaulle a devenit primul președinte al celei de-a cincea Republici Franceze

· 1960: Pentru prima dată din 1816, în Catedrala Notre–Dame din Paris are loc o nuntă princiară, prințesa Francoise de Bourbon–Parma se cunună cu prințul Eduard von Lobkowitz

· 1961: Referendum la care poporul francez a răspuns printr-un "Da" masiv la problema privind autodeterminarea Algeriei

· 1971: Primul festival internațional al filmului de la Belgrad (FEST), sub deviza "Această minunată lume nouă".

· 1990: Tribunalul Municipiului Bucureşti autorizează funcţionarea primului partid politic din România post-comunistă, PNŢ-CD, continuator al partidului istoric interzis în 1947. Corneliu Coposu este cel care îl organizează în chiar noaptea de 22-23.12.1989, lansînd un “Apel către ţară”. Corneliu (Cornel) Coposu (n. 20 mai 1914, Bobota, Sălaj – d. 11 noiembrie 1995, București) a fost un politician român, liderul opoziției din România postcomunistă. Absolvent de drept și ziarist, om de încredere al liderului național-țărănist Iuliu Maniu, Coposu a fost membru al Partidului Național Țărănesc până la interzicerea acestuia în 1947, iar ulterior a fost deținut politic în condiții foarte aspre timp de 17 ani, în faza stalinistă a regimului comunist din România. După Revoluția din 1989 a reîntemeiat oficial PNȚ sub numele de Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat și a fost președinte al PNȚCD-ului între 1990 și 1995. În această calitate, a fondat Convenția Democrată Română, al cărei prim președinte a fost. A fost ales senator în Parlamentul României în 1992

· 1990 - Decret al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN) privind înfiinţarea Agenţiei Române de Presă, ROMPRES, în subordinea CFSN, prin reorganizarea Agerpres, care se desfiinţează.

· 1992: Stabilirea de relații diplomatice între România și Federația Rusă.

· 2004: Queen Mary 2, cea mai mare navă de pasageri construită vreodată, este botezată de regina Elizabeth a II-a cu numele bunicii sale.

Nașteri

· 1556: Uesugi Kagekatsu, samurai (m. 1623)
* 1589: Ivan (Dživo) Franov Gundulić, cunoscut și ca Gianfrancesco Gondolasau Mačica, (n. 8 ianuarie 1589 - d. 8 decembrie 1638) a fost un poet și dramaturg din Raguza.

Este considerat unul dintre principalii exponenți ai barocului din literatura sud-slavică. Lirica sa, cu caracter cerebral, prevalează asupra fanteziei, de la simple adaptări de drame și melodrame, până la reflecții asupra destinului uman.

· 1601: Baltasar Gracián, scriitor spaniol (m. 1658)

· 1632: Samuel Pufendorf, jurist german (m. 1694)
* 1640: Elisabeta Dorothea de Saxa-Gotha-Altenburg (8 ianuarie 1640 – 24 august 1709), a fost prințesă germană și membră a Casei de Wettin din ramura ernestină de Saxa-Gotha-Altenburg. Prin căsătorie a devenit soția Landgrafului de Hesse-Darmstadt și Regentă din 1678 până în 1688.
Elisabeta Dorothea a fost fiica cea mare a lui Ernest I, Duce de Saxa-Gotha și a soției acestuia, Prințesa Elisabeta Sofia de Saxa-Altenburg, singura fiică a lui Johann Philip, Duce de Saxa-Altenburg.^[1] La șase ani după căsătoria părinților ei, tatăl ei a moștenit Ducatul de Saxa-Altenburg și și-a asumat noile arme și titluri.

La 5 decembrie 1666, la Castelul Friedenstein din Gotha, la aproape 27 de ani Elisabeta Dorothea s-a căsătorit cu Ludovic al VI-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt. Mirele era văduv cu șase copii și prieten apropiat al fratelui ei Prințul Frederic. Cuplul a avut opt copii: două fiice și șase fii, dintre care unul a murit în copilărie iar altul a fost ucis în bătălie cu zece luni înantea morții Elisabetei Dorothea.^[2] Landgraful Ludovic al VI-lea a murit la 24 aprilie 1678 și a fost succedat de fiul său cel mare din prima căsătorie, Ludovic al VII-lea, care a domnit numai 18 săptămâni și 4 zile înainte să moară de dizenterie la 31 august 1678, la Gotha.

Ca și tatăl său, Ludovic al VII-lea a desemnat-o pe mama sa vitregă ca regentă de Hesse-Darmstadt. Curtea imperială (Reichskammergericht) a cerut ca ea să domnească împreună cu un grup de consilieri condus de Weiprecht de Gemmingen, însă energica Elisabeta i-a împiedicat să depună jurămintele; ea i-a retrogradat la funcția de sfătuitori. Darmstadt a înflorit sub conducerea ei.

După ce fiul ei a atins vârsta majoratului în 1688, ea s-a retras la Butzbach. Ea a oferit ajutor în guvernare fiului ei dar acesta a refuzat. A murit la Butzbach în 1709, la 69 de ani.

Date personale
Elisabeta Dorothea de Saxa-Gotha-Altenburg

Născută	8 ianuarie 1640 Coburg
Decedată	24 august 1709 (69 de ani) Butzbach
Înmormântată	Stadtkirche Darmstadt[*]
Părinți	Ernest I, Duce de Saxa-Gotha Elisabeta Sofia de Saxa-Altenburg
Frați și surori	Dorothea Maria of Saxe-Gotha-Altenburg[] Christian, Duke of Saxe-Eisenberg[] Bernhard I Johann Ernst, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Ernest Heinrich Albrecht, Duce de Saxa-Coburg
Căsătorită cu	Ludovic al VI-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt
Copii	Ernest Louis, Landgraf de Hesse-Darmstadt Prințul Georg Sofia Louise, Prințesă de Oettingen-Oettingen Filip Johann Heinrich Elisabeta Dorothea de Hesse-Homburg Frederic
Ocupație	Regent
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Wettin
Regent

* 1721: Johann Frederic, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt (8 ianuarie 1721 – 10 iulie 1767) a fost Prinț suveran de Schwarzburg-Rudolstadt din 1744 până la moartea sa.

Johann Frederic von Schwarzburg-Rudolstadt a fost singurul fiu din trei copii ai Prințului Frederic Anton de Schwarzburg-Rudolstadt și ai primei lui soții, Prințesa Sophia Wilhelmina de Saxa-Coburg-Saalfeld.

Johann Frederic a învîțat foarte bine limba franceză. Între 1738 și 1742, el a făcut un Mare Tur. A participat la lecturi de teologie la Universitatea din Strasbourg și la lecturi de matematiză și fizică la Universitatea din Utrecht. În timpul Marelui Tur a intrat în contact cu ideile Iluminismului. Mai târziu el a încercat să împace aceste idei cu credința.

Bernardine de Saxa-Weimar-Eisenach, soția Prințului Johann Frederic

În 1742, Johann Frederic și-a reprezentat tatăl la încoronarea împăratului Carol al VII-lea. Ceremonia s-a ținut la Catedrala din Frankfurt, a durat câteva ore și l-a impresionat puternic pe tânărul Johann Frederic.

În 1744, la vârsta de 23 de ani, el a moștenit principatul de Schwarzburg-Rudolstadt. A continuat construcția de la Heidecksburg, proiectul început de tatăl său. Tatăl a construit exteriorul castelului, fiul s-a ocupat de decorațiunile interioare. A comandat tavane cu fresce și ornamente pentru uși. În 1750, sala de bal a fost finalizată de Gottfried Heinrich Krohne. Este considerat un prim exemplu de design interior rococo din Germania.^[1]

Colecția princiară de partituri s-a pierdut în incendiul din 1735. Johann Frederic a început o nouă colecție care s-o înlocuiască. Georg Gebel a compus cel puțin năuă librete de operă și în jur de o sută de simfonii, partite și concerte. În 1746, Johann Frederic l-a recompensat cu titlul de Concertmeister iar în 1750 cu cel de Kapellmeister.

În 1746 el a fondat un seminar teologic și a sprijinit înființarea unei biblioteci publice extinse. El a adăugat biblioteca sa privată la colecția existentă și din 1751 el a permis publicului larg să-l acceseze o dată pe săptămână. A extins considerabil colecția "Biblioteca princiară publică Rudolstadt", fondată în 1748, prin cumpărarea de literatură științifică și a numeroase cărți valoroase, incunabule și manuscrise orientale. Colecția este împărțită în prezent între Historischen Bibliothek der Stadt Rudolstadt și Heidecksburg Schlossbibliothek.^[2]^[3]^[4]

La 20 ianuarie 1764, gimnaziul local a sărbătorit centenarul. Cu această ocazie, Johann Frederic a denumit oficial clădirea Gymnasium Friedericianum și a adăugat poziții dedicate matematicii și fizicii.^[5]

Johann Frederic a murit la 10 iulie 1767. Cum nu a avut moștenitori pe linie masculină, a fost succedat de unchiul său, Ludwig Günther al II-lea. În 1763, fiul cel mare al lui Ludwig Günther al II-lea, s-a căsătorit cu fiica cea mare a lui Johann Frederic, Frederike.

Johann Frederic s-a căsătorit la 19 noiembrie 1744, la Eisenach, cu Prințesa Bernardina Christina Sophia de Saxa-Weimar-Eisenach (1724–1757). Ei au avut următorii copii:

Prințesa Frederike de Schwarzburg-Rudolstadt (1745–1778); s-a căsătorit în 1763 cu Frederic Karl, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt (1736-1793)
Fiică (1746-1746)
Fiu (1747-1747)
Prințesa Sophie Ernestine de Schwarzburg-Rudolstadt (1749–1754)
Prințesa Wilhelmina de Schwarzburg-Rudolstadt (1751–1780); s-a căsătorit în 1766 cu Ludwig, Prinț de Nassau-Saarbrücken (1745-1794).
Prințesa Henrietta Charlotte de Schwarzburg-Rudolstadt (1752–1756)

* 1707: Ludovic al Franței, Duce de Bretania, Delfin al Franței (8 ianuarie 1707 – 8 martie 1712) a fost al doilea fiu al lui Ludovic, Duce de Burgundia și a soției lui, Prințesa Marie Adélaïde de Savoia.

Ca nepot al Marelui Delfin deținea titlul de Fils de France.

După decesul bunicului său în 1711 și a tatălui său în 1712 în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, el a devenit moștenitor al Franței și deci Delfin pentru o perioadă de trei săptămâni în 1712 până la moartea sa. În cele din urmă, fratele său mai mic a devenit Delfin și rege sub numele de Ludovic al XV-lea în 1715.

Ludovic s-a născut la Versailles având ca părinți Ducele și Ducesa de Burgundia; la naștere a fost numit Duce de Bretania și prima persoană care a deținut acest titlu pentru aproape 200 de ani. În momentul nașterii a fost al treilea în linia de succesiune la tronul Franței după bunicul și tatăl său.

Bunicul patern, Ludovic, Delfin al Franței și Prinț de Viana, a murit la 14 aprilie 1711 la vârsta de 49 de ani. Tatăl lui Ludovic a devenit noul Delfin iar Ludovic al doilea în linia de succesiune.

Părinții săi s-au îmbolnăvit la începutul anului 1712. Mama sa a murit prima, la 12 februarie la Versailles. Tatăl său a murit la 18 februarie la Castelul Marly. După acest moment, Ludovic a devenit Delfin și moștenitor al străbunicului său, Ludovic al XIV-lea al Franței. Totuși, el a murit înaintea bătrânului rege, la mai puțin de o lună după părinții săi. Se presupune că a murit de rujeolă.

Ludovic a fost înmormântat la biserica St Denis. Fratele său mai mic, Ducele de Anjou, a devenit Delfin în locul său și i-a succedat străbunicului său sub numele de Ludovic al XV-lea.

Date personale
Ludovic
Delfin al Franței; Duce de Bretania

Nume la naștere	Louis de France
Născut	8 ianuarie 1707 Palatul Versailles, Franța
Decedat	8 martie 1712 (5 ani) Palatul Versailles, Franța
Înmormântat	Biserica Saint Denis, Franța
Cauza decesului	cauze naturale[*] (rujeolă)
Părinți	Ludovic, Delfin al Franței (1682-1712) Marie-Adélaïde de Savoia
Frați și surori	Ludovic al XV-lea al Franței Q5984517[*]
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Apartenență nobiliară
Titluri	Delfin al Franței
Familie nobiliară	Casa de Bourbon

* 1721: Johann Frederic, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt (8 ianuarie 1721 – 10 iulie 1767) a fost Prinț suveran de Schwarzburg-Rudolstadt din 1744 până la moartea sa.

Johann Frederic a învățat foarte bine limba franceză. Între 1738 și 1742, el a făcut un Mare Tur. A participat la lecturi de teologie la Universitatea din Strasbourg și la lecturi de matematiză și fizică la Universitatea din Utrecht. În timpul Marelui Tur a intrat în contact cu ideile Iluminismului. Mai târziu el a încercat să împace aceste idei cu credința.

Bernardine de Saxa-Weimar-Eisenach, soția Prințului Johann Frederic

Johann Frederic s-a căsătorit la 19 noiembrie 1744, la Eisenach, cu Prințesa Bernardina Christina Sophia de Saxa-Weimar-Eisenach (1724–1757). Ei au avut următorii copii:

Prințesa Frederike de Schwarzburg-Rudolstadt (1745–1778); s-a căsătorit în 1763 cu Frederic Karl, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt (1736-1793)
Fiică (1746-1746)
Fiu (1747-1747)
Prințesa Sophie Ernestine de Schwarzburg-Rudolstadt (1749–1754)
Prințesa Wilhelmina de Schwarzburg-Rudolstadt (1751–1780); s-a căsătorit în 1766 cu Ludwig, Prinț de Nassau-Saarbrücken (1745-1794).
Prințesa Henrietta Charlotte de Schwarzburg-Rudolstadt (1752–1756)

Johann Frederic
Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt
Johann Friedrich von Schwarzburg-Rudolstadt, pictură de Johann Ernst Heinsius.
Soție	Bernardina Christina Sophia de Saxa-Weimar-Eisenach
Familie nobilă	Casa de Schwarzburg
Tată	Frederic Anton, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt
Mamă	Sophia Wilhelmina de Saxa-Coburg-Saalfeld
Naștere	8 ianuarie 1721 Rudolstadt
Deces	10 iulie 1767 (46 de ani) Rudolstadt

· 1735: John Carroll, primul arhiepiscop catolic american (m. 1815)

· 1763: Edmond Charles Genêt, ambasador francez în Statele Unite (m. 1834)

· 1786: Nicholas Biddle, Președinte al Băncii Secunde a Statelor Unite (m. 1844)

· 1792: Lowell Mason, compozitor american (m. 1872)

· 1805: John Bigler, guvernator al California (m. 1871)

· 1805: Orson Hyde, lider religios american (m. 1878)

· 1817: Sir Theophilus Shepstone, om politic sud-african (m. 1893)

· 1821: James Longstreet, general al Confederației americane (m. 1904)

· 1823: Alfred Russel Wallace, OM, FRS (n. 8 ianuarie 1823 – d. 7 noiembrie1913) a fost un antropolog, biolog, biogeograf, evoluționist și exploratorenglez. Wallace este cel mai bine cunoscut pentru prezentarea independentă a unei teorii a selecției naturale, ceea ce l-a făcut pe Charles Darwin să publice propria sa teorie evoluționistă.

· 1824: Francisco González Bocanegra, poet mexican (m. 1861)

· 1824: Wilkie Collins, romancier britanic (m. 1889)

· 1836: Lawrence Alma-Tadema, artist olandez (m. 1912)

· 1867: Emily Greene Balch, scriitor și pacifist american, deținător al Premiului Nobel (m. 1961). Emily Greene Balch (n. 8 ianuarie 1867, Jamaica Plain, SUA – d. 9 ianuarie 1961, Cambridge, Massachusetts) a fost sociolog american și activistă pentru pace, laureată a Premiului Nobel pentru Pace în anul 1946, împreună cu John R. Mott. Emily Greene Balch a studiat la Bryn Mawr College, iar apoi, din 1896, a predat la Wellesley College. A înființat un azil la Boston și a făcut parte din comisiile de stat pentru relații de muncă ( 1908 – 1909 ) și pentru imigrație (1913 – 1914). În anul 1918, și-a pierdut postul la catedră, pentru că s-a opus intrării Statelor Unite în Primul Război Mondial. În 1919, împreună cu Jane Addams, a contribuit la înființarea Ligii Internaționale a Femeilor pentru Pace și Libertate.

· 1870: Miguel Primo de Rivera, dictator al Spaniei (m. 1930)

· 1871: James Craig, 1st Viscount Craigavon, primul prim-ministru al Irlandei de Nord (m. 1940)

· 1873: S-a născut Iuliu Maniu, preşedinte al Partidului Naţional Român, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc, prim-ministru în mai multe rînduri, opozant al regimului comunist. (d. 1953). Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin – d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmației) om politic român, deputat român de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet. Membru de onoare (din 1919) al Academiei Române. După un proces înscenat, acuzat de complot împotriva statului, Iuliu Maniu este condamnat in 1947 şi întemniţat la Sighet unde, la 80 de ani, moare în inchisoare in ziua de 5.02.1953. „Sunt supărat pe omul care spune: «Nu mă interesează politica, nu mă doare capul, îmi văd de treaba mea, de profesiunea mea, politica nu mă interesează şi facă cine ce vrea». Pe acela care vorbeşte aşa sunt foarte supărat, pentru că atitudinea aceasta înseamnă cinism şi indiferantism faţă de viitorul neamului românesc. Noi, cetăţenii acestei ţări, suntem cu toţii datori să ne ocupăm de problemele politice ale neamului şi ţării româneşti. Suntem datori să căutam cu toţii calea cea mai bună pentru înaintarea fericită a ţării româneşti şi aceasta înseamnă politica. Suntem obligaţi să arătăm ce ne dictează convingerea noastră şi nu avem dreptul să spunem că nu ne interesează ce cale trebuie să apuce neamul românesc, pentru fericirea lui.” „Avem întâi nevoie de oameni de caracer şi oneşti, şi numai pe urmă de oameni pricepuţi în conducerea treburilor publice. Între un hoţ fără caracter, dar priceput, şi un om cinstit, dar mai puţin priceput, eu am preferat toată viaţa pe acesta din urmă. Astfel de oameni sunt mai de nădejde decât secăturile obraznice cărora nu le sticlesc ochii decât după afaceri (…). Cum am putea noi astăzi, în calitatea noastră de conducători, să dăm cu piciorul acestor caractere şi să aşezăm peste ei pe toţi pungaşii care i-am dat afară? Eu, cât voi fi la conducerea partidului, nu voi admite niciodată o astfel de blestemăţie” Iuliu Maniu

* 1873: Elena de Muntenegru (8 ianuarie 1873 – 28 noiembrie 1952), a fost fiica regelui Nicolae I Petrović-Njegoš de Muntenegru și a soției lui, Milena Vukotić. De la naștere a purtat titlul de Prințesa Jelena Petrović-Njegoš de Muntenegru. Ca urmare a căsătoriei Jelenei cu regele Victor Emanuel al III-lea al Italiei la 24 octombrie 1896 s-a convertit la catolicism și a devenit regină a Italiei când soțul ei a accedat la tron în 1900.

Și-a influențat soțul să facă lobby în fața prim-ministrului Italiei, Benito Mussolini pentru crearea unui regat independent al Muntenegrului în 1941. În 1943 ea a obținut eliberarea din închisoarea germană a nepotului ei, Prințul Mihai de Muntenegru și a soției lui, Geneviève. Prințul Mihai a fost luat prizonier după ce a refuzat să devină rege sub protecția Italiei.

Regele Victor Emmanuel al III-lea al Italiei și regina Elena au avut 5 copii:

Yolanda Margherita Milena Elisabetta Romana Maria (1901-1986), căsătorită cu Giorgio Carlo Calvi, Cobte de Bergolo;
Mafalda Maria Elisabetta Anna Romana (1902–44), căsătorită cu Prințul Filip de Hesse; ea a murit în lagărul de concentrare de la Buchenwald;
Umberto Nicola Tommaso Giovanni Maria, mai târziu Umberto II, rege al Italiei (1904–1983) s-a căsătorit cu Prințesa Marie José a Belgiei (după abolirea monarhiei s-au despărțit)
Giovanna Elisabetta Antonia Romana Maria (1907–2000), căsătorită cu Boris al III-lea al Bulgariei și mama lui Simeon, rege și mai târziu prim-ministru al Bulgariei.
Maria Francesca Anna Romana (1914–2001), căsătorită cu Prințul Luigi de Bourbon-Parma.

Date personale
Elena de Muntenegru
Regină a Italiei și a Albaniei; Împărăteasă a Etiopiei

Născută	8 ianuarie 1873 Cetinje, Muntenegru
Decedată	28 noiembrie 1952 (79 de ani) Montpellier, Franța
Înmormântată	Sanctuary of Vicoforte[*]
Cauza decesului	cauze naturale[] (tromboembolism pulmonar[])
Părinți	Nikola I al Muntenegrului Milena Vukotić[*]
Frați și surori	Zorka, prințesă a Serbiei Prințesa Milica de Muntenegru Anastasia de Muntenegru Prințesa Ana de Muntenegru Prințesa Xenia de Muntenegru Prince Peter of Montenegro[] Danilo, prințul moștenitor al Muntenegrului Prince Mirko of Montenegro[]
Căsătorită cu	Victor Emanuel al III-lea al Italiei
Copii	Yolanda, Contesă de Bergolo Mafalda, Landgravine de Hesse Umberto II Giovanna, regină a Bulgariei Maria Francesca, Prințesă de Burbon-Parma
Cetățenie	Muntenegru
Religie	Biserica Catolică Biserica Ortodoxă Sârbă
Ocupație	infirmieră[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Savoia Casa de Petrović-Njegoš
Domnie
Domnie	29 iulie 1900 – 9 mai 1946 Prințesa Yolanda Prințesa Mafalda Umberto al II-lea al Italiei Prințesa Giovanna Prințesa Maria Francesca de Savoia 17 iulie 1917

* 1874: Prințesa Elisabeta de Bavaria (germană Elisabeth Marie Auguste Prinzessin von Bayern) (8 ianuarie 1874 – 4 martie 1957) a fost membră a casei regale bavareze de Wittelsbach. A fost cunoscută drept Prințesă de Bavaria până în 1918.

Elisabeta s-a născut la Munchen, Bavaria, ca primul copil al Prințului Leopold al Bavariei și al soției acestuia, Arhiducesa Gisela a Austriei(fiica împăratului Franz Joseph I al Austriei și a împărătesei Elisabeta a Austriei). A avut o soră mai mică, Prințesa Auguste Maria de Bavaria, și doi frați mai mici, Prințul Georg de Bavaria și Prințul Konrad de Bavaria.

S-a căsătorit la 2 noiembrie 1893, la Genova, Italia, cu Otto Ludwig Philipp von Seefried auf Buttenheim (1870 -1951). Elisabeta și Otto au fugit și s-au căsătorit în secret pentru că știau că nu vor obține niciodată permisiunea de a se căsători. Nu numai că Otto avea un rang mult mai mic decât cel al Elisabetei dar el era și protestant. În scrisoarea prin care și-a anunțat socrii de căsătorie, Otto a declarat că atât el cât și Elisabeta au fost atât de determinați să nu fie despărțiți încât au avut de ales între o căsătorie secretă și sinucidere.^[1]

Tatăl Elisabetei, și mai ales bunicul ei, Prințul Regent Luitpold, s-au înfuriat când li s-a prezentat acest fapt împlinit. A fost nevoie de ani de zile pentru ca relația Elisabeti cu tatăl ei să se îmbunătățească; împăcarea lor s-a datorat în mare parte eforturilor mamei ei Gisela și a bunicului matern, împăratul Franz Joseph.

Franz Joseph a prezentat noul cuplu curții într-un palat în apropiere de Viena. L-a numit pe Otto locotenent al regimentului de infanterie de la Troppau/Moravia și i-a dăruit rangul de conte în 1904. La momentul fugii secrete, Franz Joseph i-a scris soției sale că deși nu a fost fericit de căsătorie, a simțit că Elisabeta a demonstrat curaj și tărie de caracter.^[1]

Mariajul s-a dovedit a fi unul fericit și cuplul a avut cinci copii; primul copil, Gisela, a murit în copilărie. În 1908 contele Seefried auf Buttenheim a moștenit palatul Siebar în Gresten, care a rămas reședința familiei până în prezent.^[2]

Elisabeta Maria a murit la vârsta de 83 de ani, în 1957, și a fost înmormântată la cimitirul din Gresten.

Prințesa Elisabeta Maria și contele Otto au avut cinci copii:

Contesa Gisela von Seefried auf Buttenheim (n. ianuarie 1895, Troppau; d. 1895, Troppau)
Contesa Elisabeth von Seefried auf Buttenheim (n. 10 iunie 1897; d. 4 august 1975)
Contesa Auguste von Seefried auf Buttenheim (n. 20 iunie 1899; d. 21 ianuarie 1978); s-a căsătorit în 1919 cu Prințul Adalbert de Bavaria (1886-1970)
Contesa Marie Valerie von Seefried auf Buttenheim (n. 20 august 1901; d. 23 martie 1972)
Contele Franz-Joseph von Seefried auf Buttenheim (n. 29 iulie 1904, Rozsahegy; d. 15 mai 1969, Madrid); s-a căsătorit la 9 august 1941 cu Gabrielle von Schnitzler (n. 1918), fiica Dr. Georg von Schnitzler și Lilly von Mallinckrodt. Franz-Joseph și Gabrielle au patru copii.

Date personale
Prințesa Elisabeta
Prințesa Elisabeta de Bavaria Contesă Otto de Seefried și Buttenheim
Prințesa Elisabeta de Bavaria, (1874 - 1957), cunoscută ca Prințedă de Bavaria până în 1918
Nume la naștere	Elisabeth Marie Auguste
Născută	8 ianuarie 1874 München, Bavaria
Decedată	4 martie 1957 (83 de ani) Castelul Stiebar, Gresten, Austria
Părinți	Prințul Leopold al Bavariei Arhiducesa Gisela a Austriei
Frați și surori	Prințesa Auguste Maria de Bavaria Prințul Konrad de Bavaria Prințul Georg de Bavaria
Căsătorită cu	Contele Otto de Seefried și Buttenheim
Copii	Contesa Gisele Contesa Elisabeta Auguste, Prințesă Adalbert de Bavaria Contesa Valerie Contele Franz Joseph
Cetățenie	Germania
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach

· 1881: Henrik Shipstead, senator american din Minnesota (m. 1960)

· 1882: David Brown Milne, pictor, tipograf și scriitor canadian (m. 1953)

· 1883: Patrick J. Hurley, Ministru de Război american (m. 1963)
* 1884: Kornel Makuszyński (n. 8 ianuarie 1884, Strîi, Galiția, Imperiul Austriac— d. 31 iulie 1953, Zakopane, Polonia) a fost un prozator, poet, jurnalist, critic de teatru, publicist și membru al Academiei Polone de Literatură.

S-a născut pe 8 ianuarie 1884 în Stryj, fiind unicul fiu al lui Edward Makuszyński și al Juliei din Ogonowski. Tatăl său a fost colonel în armata austriacă și funcționar al cancelariei din Brzozowa, lângă Krosno. Kornel Makuszyński a rămas orfan de tată când avea 10 ani. Pentru doi ani, rămâne în Stryj, unde termină prima clasă de gimnaziu, câștigându-și existența din ședințe de meditații.

După această etapă a vieții sale, Kornel Makuszyński se mută în Przemyśl, unde locuiește la rudele sale și termină cea de-a doua clasă de gimnaziu. Între anii 1898 și 1903 învață la Școala Generală nr. IV „Jan Długosz”, din Lwów.^[5] La vârsta de 14 ani, începe să scrie poezii. Primul care i-a recenzat lucrările a fost Leopold Staff, într-o cofetărie de pe strada Skarbowski. Primele sale poezii au fost publicate în Lwów, în ziarul „Cuvântul Polonez”, pe când avea 16 ani. Începând cu anul 1904, devine membru al redacției acestui ziar și critic de teatru.

Studiază filologie polonă și romanică la Universitatea „Jan Kazimierz” din Lwów. De asemenea, călătorește prin Italia, în compania lui Staff, Kasprowicz și Orkan. Între anii 1908 și 1910 își continuă studiile de filologie romanică în Paris, la Sorbona.

În 1910, în Lwów, o întâlnește pe Emilia Bażeńska, studentă la Universitatea din Lwów, care îl invită la Burbiszki, proprietate a fratelui său, Michał Bażeński. La un an după logodnă, în 1910, Emilia și Kornel se căsătoresc în Varșovia.^[6]. Cu numeroasele sale rude, rămase în Stryj, Makuszyński nu păstrează contactul. ^[7]

Între anii 1913-1914, locuiește la Burbiszki. Îndrăgostit de arhitectura specifică orașului Zakopane, își aduce chiar și o căbănuță din Munții Tatra, pe care o așează în parcul conacului. Încă aflându-se la Burbiszki, începe Primul Război Mondial, în timpul căruia este arestat și trimis în lagărele din Rusia, împreună cu soția sa. În septembrie 1914, soții Makuszyński pleacă spre Kostroma.

Mormântul lui Kornel Makuszyński

Mulțumită stăruințelor cumnatului lui Kornel Makuszyński, Michał Bażeński, dar și a ajutorului din partea actorilor Stanisława Wysocka și Juliusz Osterwa, soții au fost eliberați în anul 1915, permițându-li-se să locuiască în Kiev, unde scriitorul devine director al Uniunii Scriitorilor și Jurnaliștilor Polonezi, conducând în același timp și Teatrul Polonez.

În anul 1918, soții Makuszyński se întorc în Polonia și locuiesc în Varșovia. Petreceau câteva luni pe an în Zakopane. Între anii 1922-1925, soții Makuszyński locuiesc în Burbiszki, pentru că Emilia avea în apropiere o fermă, care era administrată, iar mai târziu cumpărată, de către fratele său Michał.

Soția lui Makuszyński, Emilia, moare de tuberculoză în anul 1926. Este înmormântată în Cimitirul Powązki din Varșovia, lângă mormântul lui Władysław Stanisław Reymont, prietenul său.

Pe 30 august 1927, Makuszyński se recăsătorește cu cântăreața de operă Janina Gluzińska, fiică a profesorului universitar Antoni Gluziński. În anul 1929, devine cetățean de onoare al orașului Zakopane. Se implică în articolele de presă ale insurecționiștilor. Supraviețuiește ocupației germane din Varșovia.

A murit în 1953, pe 31 iulie și a fost înmormântat în cimitirul Peksowe Brzysko din Zakopane, oraș în A urmat studiile la Liceul "Andrei Șaguna" din Brașov (1901 - 1909), Institutele teologice din Arad, Sibiu și Caransebeș (1909 - 1912) și la Universitatea din București - Facultatea de Litere și Filosofie (1912-1914), învățător în Geomal (1914 - 1916). Meteș a fost apoi învățător și preot paroh în Boholt, Hunedoara (1916 - 1922), director al Arhivelor Statului din Cluj(1922 - 1947), organizând această instituție.

A fost deputat în primul Parlament al României întregite, mai târziu subsecretar de stat în Ministerul lnstrucțiuni și membru corespondent al Academiei Române (1919). În timpul regimului comunist, a fost deținut mai mulți ani în închisoarea de la Sighet. A publicat Iucrări despre istoria Bisericii românești din Ardeal și studii de istorie socială și locală.care se găsește și muzeul deschis în După reforma învățământului din 1947 este scos de la catedra sa de Estetică și preia cursul de istorie a literaturii universale, devenind un precursor al comparatismului literar de la Facultatea de Litere a Universității din București. Între 1946 și 1947 a fost ambasador al României la Belgrad și a fost criticat pentru unele concesii pe care le-ar fi făcut noului regim. Anul 1952 îl surprinde în afara Facultății, devine simplu cercetător la Institutul de Lingvistică, lucrând la Dicționarul limbii române moderne și la Dicționarul limbii poetice a lui Mihai Eminescu. sa.

· 1885: John Curtin, al patrusprezecelea prim ministru al Australiei (m. 1945)

· 1885: A. J. Muste, activist al drepturilor civile și pacifist născut olandez (m. 1967)
* 1886: Ștefan Meteș (n. 27 decembrie 1886/8 ianuarie 1887, Geomal, Alba - d. 30 iunie 1977, Cluj-Napoca) a fost un preot și istoric român, membru corespondent al Academiei Române.

· 1888: Matthew Moore, actor irlandez (m. 1960)

· 1891: S-a născut Walther Bothe, fizician german. A studiat radiaţiile cosmice şi structura nucleară. Premiul Nobel pentru fizică, în 1954, împreună cu Max Born; (m.08.02.1957).

· 1891: Bronislava Nijinska, coregraf rus (m. 1972)
* 1893: Ion (Ioan) Negrescu (n. 8 ianuarie 1893 în Holboca - d. 1977, Budeasa) a fost un politician român, primar al Chișinăului între 1928–1931.

· 1897: Dennis Wheatley, autor britanic (m. 1977)
* 1897: Tudor Vianu (n. 27 decembrie 1897/8 ianuarie 1898, Giurgiu - d. 21 mai 1964, București) a fost un estetician, critic și istoric literar, poet, eseist, filosof și traducător român. Fratele mai mare al publicistului Alexandru Vianu. Căsătorit cu Elena Vianu (1911 - 1965). Fiul său, Ion Vianu, este un cunoscut medic psihiatru și scriitor. Fiica sa, Maria Alexandrescu Vianu, este un istoric al artei antice și arheolog.
După reforma învățământului din 1947 este scos de la catedra sa de Estetică și preia cursul de istorie a literaturii universale, devenind un precursor al comparatismului literar de la Facultatea de Litere a Universității din București. Între 1946 și 1947 a fost ambasador al României la Belgrad și a fost criticat pentru unele concesii pe care le-ar fi făcut noului regim. Anul 1952 îl surprinde în afara Facultății, devine simplu cercetător la Institutul de Lingvistică, lucrând la Dicționarul limbii române moderne și la Dicționarul limbii poetice a lui Mihai Eminescu.

După 1955 este reintegrat în mediul academic universitar și se dedică redactării unor studii, micro-monografii despre Cervantes, Shakespeare, Camoens, Voltaire, Goethe, F.M. Dostoievski, Stendhal, Odobescu. Toate aceste studii vor fi ulterior în volumul Studii de literatură universală și comparată. Studiile de stilistică sunt reunite în alte două antologii Probleme de stil și artă literară și Problemele metaforei și alte studii de stilistică. În anii 1961 și respectiv 1963 apar Jurnalul, un pseudo jurnal de fapt conținând texte cu caracter publicistic, și Idei trăite, volume în care Tudor Vianu își creionează personalitatea de umanist și filolog complet, de om al Renașterii.

În 1964 moare la București pe data de 21 mai, din cauza unui infarct miocardic, exact în ziua când intra la tipar volumul Arghezi, poet al omului.

* 1898: Alexandru Săvulescu (n. 8 ianuarie 1898 – d. 11 decembrie 1961) a fost un fotbalist român și apoi antrenor de fotbal, care a antrenat echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 și la Campionatul Mondial de Fotbal din 1938.

· 1902: Carl Rogers, psiholog american (m. 1883)

· 1902: S-a născut la Braila arhitectul Octav Doicescu, participant la realizarea unor ansambluir arhitectonice celebre precum Opera Română din Bucureşti, Fântâna Mioriţa şi Institutul Politehnic din Bucureşti. Octav Doicescu (d. 10 mai 1981, București), a fost un academician român, arhitect, profesor universitar, membru titular (1974) al Academiei Române. A fost cetățean de onoare al orașului New York, 1939, titlu acordat lui Doicescu de celebrul primar Fiorello La Guardia (1882 – 1947) ca apreciere pentru proiectarea Pavilionului Casa Română la Expoziția universală New York World’s Fair 1939. A conceput Parcul Herăstrău din Bucuresti, si a proiectat primele case în cartierul Jianu, numit astăzi „Primăverii”.

· 1904: Karl Brandt, criminal de război nazist (m. 1948)

· 1908: William Hartnell, actor britanic (m. 1975)
* 1908: Albert Wass conte de Czege și Szentegyed (n. 8 ianuarie 1908, Răscruci, Austro-Ungaria, astăzi în județul Cluj, România – d. 17 februarie 1998, Astor, Florida, SUA) a fost un scriitor maghiar din Transilvania. A fost fiul lui Endre Wass (1886–1975) și al baronesei Ilona Bánffy de Losonc (1883–1960). A fost un nobil maghiar, deținând titlul de Conte de Czege și Szentegyed, fiind totodată inginer forestier, scriitor și poet.

În perioada ocupării Transilvaniei de Nord din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, ca urmare a dictatului de la Viena, prin scrierile sale a fost premiat de înalte instituții academice din Ungaria, fiind numit totodată membru al Academiei Ungare, pentru cunoștințele sale forestiere.^[2]

A decedat în urma sinuciderii, la 17 februarie, 1998 în Astor, Florida.

· 1909: Willy Millowitsch, actor german (m. 1999)

· 1909: Evelyn Wood, educatoare americană (m. 1995)

· 1910: S-a născut celebra balerină rusă Galina Sergheievna Ulanova; (d. 21 martie 1998). Galina Sergheevna Ulanova (în rusă Галина Сергеевна Уланова; n. 8 ianuarie 1910 S.V. 26 decembrie 1909, Sankt Petersburg — d. 21 martie 1998, Moscova) a fost o balerină rusă, considerată una din cele mai bune balerine din secolul al XX-lea. Galina Ulanova este Artist al Poporului al URSS (1951) Erou al Muncii Socialiste (1974, 1980), laureată a Premiului Lenin (1957) și a patru Premii Stalin de gradul I (1941, 1946, 1947, 1950).

· 1912: José Vicente Ferrer de Otero y Cintrón^[2] (n. 8 ianuarie 1912 – d. 26 ianuarie 1992), cunoscut ca José Ferrer, a fost un actor și regizor de film și de teatru puerto-rican. A câștigat în 1950 Premiul Oscar pentru cel mai bun actor pentru rolul din Cyrano de Bergerac, pe care l-a donat Universității din Puerto Rico.

· 1923: Larry Storch, actor american

· 1923: Joseph Weizenbaum, om de știință în calculatoare născut german

· 1924: Ron Moody, actor englez

· 1926: Evelyn Lear, soprană americană

· 1928: S-a născut regizorul Manole Marcus (“Zodia Fecioarei”, “Mitică Popescu”, “Marea sfidare”); (m.1994).

· 1931: Bill Graham, promotor german de muzică (m. 1991)
* 1932: Katharina Zerbes-Mărgineanu (n. 8 ianuarie 1932, București) este o cântăreață de operă și scriitoare de limba germană originară din România.

A copilărit în Râșnov. Până la naționalizare, părinții ei au avut un hotel la Predeal.

Școala generală a urmat-o la Râșnov, liceul la Brașov, a urmat apoi doi ani de seminar la Sighișoara, apoi institutul pedagogic din Timișoara. În 1951/52 a predat la Cristian, județul Brașov, apoi, până în 1956 la Râșnov.

Se reorientează profesional, devenind desenatoare tehnică în construcția de mașini la Brașov. În paralel, urmează Conservatorul, la secția canto.

În 1961 se angajează la teatrul de operă de la Brașov.

În 1969, mamă a doi copii și văduvă (soțul ei fiind o victimă a regimului ceaușist), Katharina Zerbes-Mărgineanu emigrează în Republica Federală Germania, unde cântă la operele din Germania și Austria (Ulm, Karlsruhe, Osnabrück, Würzburg, Graz). Cu toate că aceasta era singura ei sursă de venituri, a recunoscut mai târziu că, la cei 38 de ani ai săi, era cam târziu să înceapă o adevărată carieră artistică.

Adeptă a mișcării împotriva bombelor atomice, în 1984 pleacă în Noua Zeelandă, împreună cu prietenul său. Petrece aici opt ani, și învață limba engleză (una din cele 7 limbi pe care le cunoaște).

S-a întors în Germania, la Bad Wörishofen. După pensionare s-a decis să locuiască la Râșnov.

După ieșirea la pensie a început o nouă etapă în viața sa, cea de scriitoare.

În afară de romanul autobiografic a scris și povestiri, versuri, teatru.

În 1989 a scos și un CD cu cântece populare săsești, în dialectul săsesc, sub numele Käthe Zerbes, cu titlul Rosenauer: sointch saksesch och sälwstgemaucht Leyder.

Date personale
Katharina Zerbes-Mărgineanu
Scriitoarea Katharina Zerbes-Mărgineanu
Născută	8 ianuarie 1932 (87 de ani) București, România
Naționalitate	România, origine săsească
Cetățenie	Germania
Ocupație	cântăreață de operă, scriitoare de limba germană
Pseudonim	Käthe Zerbes
Studii	Institutul Pedagogic din Timișoara
Activitatea literară
Specie literară	roman autobiografic, povestiri, poezie, teatru
Opere semnificative	„Vom Morgenwind verweht”

· 1933: Charles Osgood, jurnalist și comentator american

· 1934: Jacques Anquetil, ciclist francez (m. 1987)

· 1934: Roy Kinnear, actor englez (m. 1988)

· 1934: Alexandra Ripley, scriitor american (m. 2004)

· 1935: S-a născut Elvis Presley, supranumit “regele rock-ului”; (m.16.08.1977). Elvis Aaron Presley (n. 8 ianuarie 1935, Tupelo, Mississippi – d. 16 august 1977, Memphis, Tennessee) a fost un cântăreț și actor american, cunoscut frecvent ca Regele Rock ‘n’ Roll-ului sau simplu, The King, cu toate ca a obținut și trei premii Grammy pentru muzică Gospel.

· 1937: S-a născut in Tiger Bay, Cardiff, Tara Galilor, intr-o familie mixta anglo-nigerina, Shirley Bassey, una dintre cele mai populare cantarete din Marea Britanie în ultima jumătate a secolului 20. Este cunoscuta in intreaga lume pentru interpretarea unor cantece din filmele cu James Bond ( Goldfinger (1964), Diamonds Are Forever (1971) şi Moonraker (1979).

· 1938: Bob Eubanks, gazdă americană de show concurs
* 1939: William Andrews Clark, Sr. (n. 8 ianuarie 1839 – 2 martie 1925) a fost un politician, senator al Senatului Statelor Unite ale Americii, bancher și antreprenor american acționând în minerit, finanțe și căi ferate. A fost tatăl lui William Andrews Clark, Jr..
* 1939: Manuel de Solà-Morales i Rubió (n. Vitoria-Gasteiz, 8 ianuarie 1939, d. Barcelona, 27 februarie 2012) a fost un arhitect spaniol de origine catalană cu o impresionantă carieră internațională, interesat în special de domeniul planificării urbane.
* 1940: Nicolae Dunca (n. 8 ianuarie 1940) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Sălaj pe listele partidului FSN. Nicolae Dunca a demisionat din Senat pe data de 4 mai 1992. În cadrul activității sale parlamentare, Nicolae Dunca a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Canada, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

· 1941: Graham Chapman, comedian britanic (m. 1989)

· 1942: Yvette Mimieux, actriță americană

· 1942: S-a născut matematicianul şi fizicianul britanic Stephen William Hawking, profesor la Universitatea Cambridge, unde este titularul catedrei de matematică („Universul într-o coajă de nucă”). Stephen Hawking (n. 8 ianuarie 1942, Oxford/Anglia) este un fizician englez, teoretician al originii universului și unul dintre cei mai mari cosmologi contemporani, profesor la catedra de Matematică la Universitatea Cambridge, deținută cândva de Isaac Newton.

· 1944 - S-a născut Dan Ştefănică, compozitor, instrumentist, orchestrator şi dirijor.

* 1944: Alexander Van der Bellen (n. 18 ianuarie 1944,^[1] Viena, Germania Nazistă^[1]) este un politician și economist austriac, din 2017 președinte al Austriei. Între 1997 și 2008 a fost președinte al grupului parlamentar și purtător de cuvânt federal al Partidului Verzilor din Austria.^[4]

Van der Bellen sprijină politici economice ecologiste, social-liberale și pro-europene.

· 1944: Terry Brooks, scriitor american

· 1946: Robert Alan (Robby) Krieger (n. 8 ianuarie 1946) este un chitarist și compozitor american de muzică rock and roll. A fost chitaristul trupei The Doors, și a scris unele dintre cele mai cunoscute melodii ale trupei cum ar fi "Light My Fire", "Love Me Two Times", "Touch Me" și "Love Her Madly"

· 1947: David Bowie (nume real David Robert Jones; n. 8 ianuarie 1947,^[2]^[3]^[1]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10] Brixton, Regatul Unit^[11]^[3]^[12]^[13]^[1] – d. 10 ianuarie 2016,^[3]^[14]^[1]^[5]^[7]^[8]^[9]^[10] Manhattan, SUA), a fost un cântăreț, compozitor, producător și inginer de sunet englez, câștigător a două premii Grammy^[20]^[21].

Activ pe parcursul a cinci decenii de rock 'n' roll, frecvent reinventându-și muzica, Bowie este considerat de majoritatea comentatorilor muzicali ^[22]drept un influent inovator, în special datorită lucrărilor sale din anii '70. Bowie s-a inspirat dintr-o vastă paletă de subiecte din artă, filozofie și literatură.

Bowie a fost, de asemenea, un actor de film și teatru, regizor și artist vizual de videoclipuri muzicale.

A murit pe data de 10 ianuarie 2016, la doar două zile după ce împlinise 69 de ani, în urma unei lupte de 18 luni cu cancerul.

· 1951: Kenny Anthony, Prim Ministru al Saint Lucia
* 1952: Ion Fercu (n. 8 ianuarie 1952, satul Valea lui Ion, comuna Blăgești, județul Bacău) este un profesor, scriitor, jurnalist și publicist român.
A absolvit școala primară în Păscăreni – Valea lui Ion, școala gimnazială la Blăgești și Liceul Pedagogic de învățători din Bacău. A optat pentru Facultatea de Filosofie, Universitatea ,,Al. I. Cuza” Iași, pe care a absolvit-o în 1977. Părinții, Dumitru și Elisabeta, au fost agricultori/muncitori. Tatăl, opozant al colectivizării, a fost arestat de Securitate și încarcerat. Este căsătorit, are doi fii, doi nepoți. Nu este înregimentat politic.

· 1954: Lucian Vasiliu (n. 8 ianuarie 1954, comuna Puiești, raionul Bârlad, regiunea Iași, actualmente județul Vaslui) este un scriitor român contemporan, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Activitate:

1973. Debut în revista Convorbiri literare nr. 16 (40), 30 august, publicat de poetul Ioanid Romanescu
1974-1980. Bibliotecar la Biblioteca Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi“ din Iași
În perioada octombrie 1974–februarie 1976 „execută” stagiul militar, în ținutul Ineu-Arad
1980, 1 decembrie. Este angajat, prin transfer de la Biblioteca Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi”, la secția literatură a Complexului muzeal „Moldova”. Inițial, va fi muzeograf la Casa cu turn din dealul/ colina Copou, la... Expoziția permanentă „Mihail Sadoveanu”, apoi la casa junimistului „Vasile Pogor”... Un timp va asigura îndrumare muzeală și la Bojdeuca lui Ion Creangă, din „mahalaua celestă Țicău” (Mihai Ursachi), cel mai vechi muzeu memorial literar din România, fondat în anul 1918!
1983. Se căsătorește cu Iolanda-Carmen Dospinescu, studentă la Litere
În 1984 se naște fiica Maria-Luiza; în anul 1999, fiul Cezar-Ștefan
Anchetat de serviciile Securității, mustrat inclusiv pentru prietenia cu ambasadorul Elveției în România. Amenințat cu pierdea serviciului de muzeograf. Atenționat în mod repetat și în anii următori. Mesaje de „influențare pozitivă”. Încercare eșuată de racolare... Documente recente, publicate și în presă (a se vedea, de pildă, Ioana Diaconescu - „Un alt dosar Artă-cultură, în „Convorbiri literare”, nr.3(267), martie 2018), certifică... insurgența autorului, precum și existența unui „dispărut” DOSAR DE URMĂRIRE INFORMATIVĂ (ars, distrus, cum susțin unele voci... imprevizibile/ incerte/ imunde!?).
1990. Este ales, prin vot secret, în competiție cu 7 colege/ colegi, director al COMPLEXULUI MUZEISTIC IAȘI, care gestiona circa 22 de unități muzeale, cu patrimoniu cultural imens, inclusiv în județ, de la Civilizația/ muzeul Cucuteni la Muzeul Unirii de pe strada Alexandru Lăpușneanu, de la Castelul de la Ruginoasa al lui Alexandru Ioan Cuza la casa memorială... „Ilie Pintilie”, neantizată după Căderea Zidului Berlinului. Toate aceste edificii patrimoniale se aflau cu sediul coordonator în magnificul Palat Regal, al Culturii, din Iași...
Inițiază reapariția revistei „Dacia literară" (la 150 de ani de la interzicerea ei, de către autoritățile rusești, antiunioniste).
Din toamnă, va coordona Muzeul Literaturii Române din Iași, cu sediul la Casele „Vasile Pogor ” - tatăl, comis al Moldovei, fiul - junimist, primar, traducător. Instituție nouă, finalizată prin autonomizarea secției de literatură (care cuprindea, în anul 1990, 10 muzee și case memoriale), cu acordul și sub auspiciile Ministerului Culturii (ministru, Andrei Pleșu).
Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1990), primit împreună cu alți tineri scriitori, în entuziasmul începutului de an. Dosarele rămăseseră blocate din anii 1994-5, ca necorespunzătoare ideologic.
Începând cu anul 2004 este și membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (Chișinău, România de Est), în perioada președinției criticului și istoricului literar, acad. Mihai Cimpoi
Inițiază fondarea Societății Culturale „Junimea 90“
1990-1992. Este membru al Alianței Civice, filiala Iași (cu Mihai Ursachi, președinte, cu Liviu Antonesei etc.)
1992. Bursă de management cultural în Belgia, recomandat de Andrei Pleșu, ministrul culturii
1992. Cofondator al editurii „Canova”, împreună cu criticul literar Val Condurache și cu dramaturgul Aurel Andrei
Inițiază Festivalul național de poezie CONACHI, de la Tecuci, împreună cu Mariana Enache (director, Casa de Cultură a Municipiului), cu primarul Gheorghe Lazăr, cu poetul Dionisie Duma, cu jurnalistul Viorel Burlacu, cu profesorul, eseistul Ionel Necula...
1993. Inițiază primul Târg/ forum/ al cărților la Iași, în Parcul Copou, la Muzeul „Mihai Eminescu”, fiind inspirat, stimulat de Salonul cărților de la Bruxelles (păstrând... proporțiile). Prima ediție s-a numit SALONUL IEȘEAN/ LATIN AL CĂRȚII, onorată, susținută de poeții Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, de primarul Constantin Simirad, de Georges Diener - directorul Centrului Cultural Francez, de Ioan Holban, de Florin Cântic... Următoarele ediții vor deveni târgurile LIBREX, transferate, amiabil, în anii 2000, de la Muzeul Literaturii Române Iași (director, Lucian Vasiliu) către firma/ instituția de specialitate SEDCOM LIBRIS S.A. (manager, Radu PETRU)
1994. Devine membru al P.E.N. Romanian Center (recomandat de Ana Blandiana)
Este anchetat, urmare solicitării senatorului de Constanța, Gheorghe Dumitrașcu, ca răspuns la o anonimă pornită din Iașii muzeali... Este cercetat, consistent, „tenace”, la nivel administrativ-muzeal-patrimonial, de o comisie a Ministerului Culturii, pentru... „genocid al culturii române”! În final, este absolvit de toate insinuările, intoxicările, insultele unor comilitoni culturali retroactivi, anonimi, resovietiza(n)ți... De atunci începe și o campanie subtilă de discreditare, pe fond de acuzații, fără probe, că ar fi fost informator!
1995. Ales în Comitetul de conducere al Asociației Scriitorilor din Iași, în mai multe rânduri, precum și în Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor. Va fi în echipă cu spirite civice relevante, precum Laurențiu Ulici, George Bălăiță, Gabriel Dimisianu, Eugen Negrici, Eugen Uricaru, Nicolae Prelipceanu...
1996. Inițiază suplimentele revistei „Dacia literară”. Prima apariție este antologia tinerilor autori, „Junimea, azi”, juni scriitori exprimați în spațiul cenaclurilor literare și al concursurilor de creație din atelierele muzeale...
2002 - 2004. Președinte al Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor.
2004. Ordinul național „Meritul Cultural", al Președinției Române, în grad de ofițer, categoria A, literatură
2007. Coordonează, cu prioritate managerială, în acești 17 ani (1990 - 2007), ample lucrări de restaurare la casele de patrimoniu cultural de pe malul Siretului (casa „Vasile Alecsandri”), de pe malul Prutului (muzeul familiilor Negruzzi), anexa casei primarului scriitor Nicolae Gane... Lucrări consistente de restituire precum subteranele - monumente istorice de la sediul Junimii maioresciene, amenajarea casei de oaspeți (fostul hambar al familiei Adela Kogălniceanu; finalizarea Galeriilor Pod Pogor-fiul; reformularea anexei administrative; strămutarea creștină, cu toate avizele legale, a cimitirului din parcul de la muzeul „Vasile Pogor”, tatăl și fiul...). Consolidări, reparații curente, cu un buget de avarie deseori, la toate cele 12 muzee și case memoriale literare, situate în urbea și județul Iași.
Renunță la ipostaza de director al instituțiilor muzeale, pe care le-a slujit, în vremuri tulburi (fără legislație, fără fonduri coerente, cu auspicii/ tutele administrative mereu în schimbare), pe fondul acceptării României în structurile Uniunii Europene, precum și a finalizărilor lucrărilor ample de restaurare de la casele Vasile Pogor, tatăl și fiul
Se dedică cercetării de arhivă. Redactor-șef al revistei „Dacia literară", publicație de restituiri, reconstituiri, serie nouă pe care o pornise, în anul 1990, sub auspiciile Uniunii Scriitorilor, împreună cu Val Condurache (1950-2007) și Daniel Dimitriu (1945-2017), reputați critici literari, indicibili prieteni.
2014. Director / manager, prin concurs, al Editurii „Junimea"
2015. Fondează și coordonează revista „Scriptor", proiect susținut de Primăria și Consiliul Local Iași, pe fond de CENTENAR național, unionist, 1917/19 - 2017/19, precum și în prag de... SEMICENTENAR al editurii JUNIMEA (1968/69-2018/19). JUNIMEA va tipări primele cărți începând cu anul 1970.

* 1959: Ovidiu Coriolan Pecican (n. 8 ianuarie 1959, Arad) este un scriitor, istoric și publicist român. Este absolvent al Facultății de Istorie-Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj (1985). Doctorat în istorie (1998). În prezent, este profesor universitar la Facultatea de Studii Europene, precum și cercetător la Institutul de Antropologie Culturală din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. În 2008 a fost numit ambasador național al Anului European al Dialogului Intercultural. Coautor (împreună cu Sorin Mitu, Lucia Copoeru, Virgiliu Țârău și Liviu Țârău) al manualelor de istorie pentru clasa a XI-a și a XII-a, apărute la Editura Sigma în 1999, aprobate de Ministerul Educației Naționale, dintre care primul interzis ulterior în școlile din România. Este, de asemenea, realizator de emisiuni TV ("Clujul trăit", "Agartha Club", "Sarea-n bucate"). Debut absolut în „Flacăra roșie” din Arad (1978). Debut editorial în 1985 în antologiile Gustul livezii, O planetă numită anticipația și Romanul românesc în interviuri. Prezent în culegeri de povestiri SF.

Este unul dintre membrii grupului Provincia, care îi include pe intelectualii ardeleni români și maghiari care militează pentru regionalizarea României

· 1959: Paul Hester, toboșar australian (m. 2005)

· 1966: Andrew Wood, muzician american (m. 1990)

· 1967: Michelle Forbes, actriță americană
* 1967: Robert Sylvester Kelly (n. 8 ianuarie 1967),^[1] cunoscut sub numele de scenă R. Kelly, este un cântăreț și compozitor american, rapper ocazional și producător.
* 1969: Marius-Gheorghe Surgent (n. 8 ianuarie 1969) este un deputat român, ales în 2016.
* 1971: Pascal Zuberbühler (n. 8 ianuarie 1971) este un fost fotbalist elvețian care activa pe poziția de portar.

· 1972: Giuseppe Favalli (n. 8 ianuarie, 1972 în Orzinuovi, Brescia) este un jucător de fotbal italian retras din activitate.
* 1972: Paul Clement (n. 8 ianuarie 1972) este un antrenor englez de fotbal. În prezent el activează la clubul spaniol din La Liga, Real Madrid, ca antrenor secund al lui Zinédine Zidane. Clement a mai lucrat cu Ancelotti în trecut, la Real Madrid ,Chelsea și Paris Saint-Germain. El a mai antrenat Fulham, Blackburn Rovers și selecționata de fotbal a Irlandei under-21.Acum s-a reunit iar cu Carlo Ancelotti la Bayern Munchen, cel mai bun club din Germania si unul dintre cele mai de succes din lume.

· 1973: Mark Knight, creator de jocuri video englez, designer de sunet și cântăreț la vioară electrică
* 1974: Cristian Petru Bodea (n. 8 ianuarie 1974) este un senator român, ales în 2012.
* 1975: Sergiu Coropceanu (n. 8 ianuarie 1975, Ustia) este un politician moldovean, în prezent secretar general al Partidului Social Democrat din Republica Moldova^[2].
* 1975: Eduard Mușuc (n. 25 septembrie 1975, Bălți) este un om politic moldovean, deputat în Parlamentul Republicii Moldova pe listele Partidului Comuniștilor între anii 2009–2014.

· 1977: Amber Benson, actriță americană

· 1979: Adrian Mutu (n. 8 ianuarie 1979, Călinești, județul Argeș, România) este un fost fotbalist român, supranumit Briliantul,^[2] care a jucat pe postul de atacant sau extremă stânga.^[3] Este cel mai bun marcator din istoria naționalei României, cu 35 de goluri înscrise, record pe care îl împarte cu Gheorghe Hagi.

* 1979: Stipe Pletikosa (n. 8 ianuarie 1979, Split, Iugoslavia) este un fotbalistcroat care evoluează pe postul de portar.
* 1980: Lee Jung-soo (născut 8 ianurie 1980) este un jucător de fotbal sud-coreean, care joacă pentru clubul japonez Kashima Antlers în J-League.
* 1981: Genevieve Cortese (Genevieve Nicole Padalecki; n. 8 ianuarie 1981, San Francisco, SUA) este o actriță americană. Este cunoscută datorită rolului Kris Furillo din Wildfire și rolului Ruby din Supernatural. La 27 februarie 2010 s-a căsătorit cu partenerul său din serialul Supernatural, actorul american Jared Padalecki. La 10 octombrie 2011 perechea a anunțat că sunt în așteptarea primului lor copil. Genevieve a născut un băiat la 19 martie 2012 în Seattle, pe care l-au numit Thomas Colton Padalecki.
* 1982: Mircea Teodor Oltean (n. 8 ianuarie 1982) este un jucător de fotbal româncare în sezonul 2007-2008 a evoluat la clubul U Cluj. În prezent evoluează la FCM Târgu Mureș.
* 1982: Cláudio Mejolaro (n. 8 ianuarie 1982, Porto Alegre, Brazilia) este un jucător de fobal brazilian, legitimat la Vitoria Setubal. În sezonul 2008-2009 a evoluat în Liga I, la Rapid București, fiind împrumutat de către clubul F.C. Porto.
* 1984: Kim Jong-un (coreeană: 김정은), n. 8 ianuarie 1984^[2]^[3] în Coreea de Nord) este liderul suprem al Coreei de Nord.

Este al treilea copil al lui Kim Jong-il și al soției sale Ko Young-hee^[4]. A fost numit de către instituțiile politice din Coreea de Nord drept noul conducător al revoluției.^[5] Din septembrie 2010 este general cu patru stele.^[6]

Conform unor surse ar fi urmat, sub numele de Chol-pak sau Pak-chol, o școală privată cu limba de predare engleză din Elveția, la Gümligenlângă Berna între 1993 și 1998.^[7]^[8]^[9] Foștii colegi l-au descris ca fiind un elev timid, sârguincios, cu note foarte bune, care se înțelegea bine cu ceilalți elevi, iubitor de baschet.^[10] Un student mai în vârstă, despre care se crede că ar fi fost bodyguardul lui, avea grijă de el.^[11]

Ulterior se pare că a urmat școala publică „Liebefeld Steinhölzli” din Köniz, de lângă Berna, fiind înregistrat sub numele de Pak-un sau Un-pak între 1998 și 2000 ca fiu al unui angajat al ambasadei Coreei de Nord.^[12]^[13] Ambasadorul Coreei de Nord în Elveția, Ri Tcheul, avea relații strânse cu el și îi era mentor.^[14] Conform unor surse a locuit în Elveția deja din 1991 sau 1992.^[15]

Laboratorul de Antropologie Anatomică al Universității din Lyon, Franța, a comparat o poză a lui Pak-un, făcută la Liebefeld Steinhölzli în 1999, cu una a lui Kim Jong-un făcută în 2012, ajungând la concluzia că cei doi sunt cu o probabilitate de 95% una și aceeași persoană.^[16]^[17]

Conform unor surse, elevul de la școala internațională din Gümligen nu ar fi fost Kim Jong-un, ci fratele său mai mare Kim Jong-chol.^[18]

Are două diplome universitare: una de la Universitatea Kim Ir-seng (specialitate: fizică), probabil între 2002 și 2007,^[19] și una de la Academia Militară Kim Ir-seng

La data de 25 iulie 2012 mass-media nord-coreană de stat a anunțat pentru prima dată că Kim Jong-un este căsătorit cu Ri Sol-ju (리설주).^[25]^[26] Ri îl însoțise pe Kim Jong-un la evenimente publice înainte de această dată.^[26] Cei doi s-au căsătorit în 2009, iar Ri a născut în 2010.^[25]

Kim Jong-un are o soră mai mică, Kim Yo-jong, care are 28 de ani. Uneori îl însoțește la evenimente publice.

* 1985: Ademar Aparecido Xavier Júnior (n. 8 ianuarie 1985, Arapongas, Paraná), cunoscut ca Ademar Xavier, Xavier Ademar sau simplu Ademar, este un fotbalist brazilian care în prezent evoluează la clubul FC Tiraspol în Divizia Națională, pe postul de mijlocaș.

· 1985: Rachael Lampa, cântăreț american
* 1986: Crina Semciuc, actriță română

· 1986: Jaclyn Linetsky, actriță canadiană (m. 2003)
* 1986: Maria Ozawa (în japoneză 小澤マリア; n. 8 ianuarie 1986, Hokkaidō) este o fostă actriță porno japoneză (AV-idol), acum actriță și fotomodel.
* 1986: Peng Shuai (n. 8 ianuarie 1986,^[1] Xiangtan[*], China) este o jucătoare profesionistă de tenis din China.
* 1986: David Josué Jiménez Silva (n. 8 ianuarie 1986, Arguineguin, Gran Canaria, Las Palmas, Spania) este un fotbalist spaniol care joacă pe post de mijlocaș ofensiv la echipa engleză Manchester City.

Jucător versatil, Silva poate juca pe oricare latură a liniei de mijloc, sau ca playmaker. El este adesea comparat cu Pablo Aimar, jucător pe care l-a înlocuit la Valencia.

* 1988: Adrián López Álvarez (n. 8 ianuarie 1988), cunoscut simplu ca Adrián, este un fotbalist spaniol care evoluează la clubul spaniol Villarreal împrumutat de la Porto pe postul de atacant.
* 1988: Daniel Chávez Castillo (n. 8 ianuarie 1988, Callao) este un fotbalist peruan, care evoluează în prezent în Liga I la clubul FC Oțelul Galați
* 1989: Costin Gheorghe (n. 8 ianuarie 1989 în București) este un fotbalist român care în prezent joacă la Academica Clinceni pe postul de mijlocaș. A mai jucat la Sportul Studențesc. Sora sa, Elena Gheorghe, este o cântăreață cunoscută în România care și-a reprezentat țara la Concursul Muzical Eurovision 2009.^[1]

Pe 5 septembrie 2009 Costin Gheorghe a marcat un gol de la distanță în Liga a II-a în meciul împoriva echipei FC Snagov.^[2] A mai marcat un alt gol de la distanță, în meciul de Cupa României cu Dinamo II București, câștigat de Sportul cu 5-0.^[3] A mai jucat la Gaz Metan Mediaș

* Jakob Jantscher (n. 8 ianuarie 1989, Graz, Austria) este un fotbalist austriac, care în prezent joacă la FC Luzern în Superliga Elvețiană pe postul de fundaș stânga.

* 1991: Stefan Savić (n. 8 ianuarie 1991) este un fotbalist muntenegrean care evoluează la Atlético Madrid în La Liga, pe postul de fundaș central.

* 1992: Raluca Elena Dăscălete (n. 8 ianuarie 1992, în Râmnicu Vâlcea) este o handbalistă română care joacă pentru clubul CSM Unirea Slobozia pe postul de inter stânga. În 2009, Dăscălete a debutat și în selecționata de junioare a României
* 1992: Jorge Resurrección Merodio (n. 8 ianuarie 1992), cunoscut ca Koke, este un fotbalist spaniol care evoluează în La Liga la clubul Atlético Madrid și la echipa națională de fotbal a Spaniei pe postul de mijlocaș.
* 1997: Jack Thomas Andraka (n. 8 ianuarie 1997) este un inventator și om de știință american, ale cărui cercetări au ca obiectiv lupta împotriva cancerului.

La numai 16 ani susține că a descoperit o modalitate de detectare a cancerului pancreatic, ovarian sau la plămâni, aflate într-o formă incipientă, când sunt greu de detectat cu metode clasice. Majoritatea oamenilor de știință nu au crezut în valoarea descoperirii sale, printre puținii care l-au susținut fiind doctorul Anirban Maitra, profesor de oncologie la Universitatea Johns Hopkins.

Descoperirea sa a primit marele premiu la Intel International Science and Engineering Fair și a fost recompensată cu 75.000 de dolari sub forma unei burse de studii.

* 2000: Noah Lindsey Cyrus (n. 8 ianuarie 2000, Nashville, Tennessee) este o actriță americană, fiica lui Billy Ray Cyrus și Leticiei Cyrus. A primit primul său rol la vârsta de 3 ani, interpretând-o pe Gracie Hebert timp de șase episoade în showul de televiziune Doc. A mai avut de asemenea apariții în două dintre episoadele canalului Disney, The Emperor's New School.

Ea a apărut ca dansator de fond în filmul din 2009, Hannah Montana: The Movie. A mai jucat roluri mici în șase episoade din Seriile originale ale canalului Disney, Hannah Montana. Cyrus a mai jucat în câteva reclame televizate și a apărut în videoclipul pentru piesa Face of God, a tatălui său Billy Ray Cyrus. Când era întrebată în interviuri, spunea că este inspirată de cariera de cântăreță și de actriță a surorii sale mai mari, Miley Cyrus.

Noah Cyrus este cel mai tânăr copil al cântărețului de muzică country Billy Ray Cyrus și al soției sale, Leticia Cyrus. Aceasta mai are cinci frați mai în vârstă, Christopher Cody, Braison Chance, Trace, Miley și Brandi Cyrus.

* 2011: Prințesa Josephine Sophia Ivalo Mathilda a Danemarcei^[1], Contesă de Monpezat (n. 8 ianuarie 2011), este membru al familiei regale daneze. Este al patrulea copil al Prințului Moștenitor Frederik al Danemarcei și a soției lui, Mary, Prințesă a Danemarcei. Este al șaptelea nepot al reginei Margareta a II-a a Danemarcei. Are un frate geamăn, Prințul Vincent al Danemarcei.

Prințesa este a cincea în linia de succesiune la tronul din Danemarca, după tatăl său, fratele mai mare Prințul Christian, sora mai mare Prințesa Isabella și fratele geamăn Prințul Vincent.
Prințesa s-a născut la Rigshospitalet din Copenhaga la ora locală 10:56, la 26 de minute după fratele său geamăn. La naștere a cântărit 2,55 kg și a măsurat 46 de cm.

Josephine și fratele ei au fost botezați la 14 aprilie 2011 la capela bisericii Holmen. Prințesa a primit numele de Josephine Sophia Ivalo Mathilda. Nașii ei au fost: Prințesa Marie a Danemarcei, Prințul Carlo, Duce de Castro, mătușa maternă Patricia Bailey, contele Bendt Wedell, Birgitte Handwerk și prietena mamei sale, Josephine Rechner.^[5]

A fost numită:

Josephine, un popular nume danez^[6] (adesea scris Josefine), nume pe care îl împarte cu nașa ei Josephine Rechner și cu strămoașa ei, Josephine de Leuchtenberg.
Sophia, din greacă însemnând "înțelepciune";^[7] de obicei scris Sofie în daneză^[8]
Ivalo, un nume groenlandez însemnând "tendon, filet, mușchi".^[9]
Mathilda, un vechi nume însemnând "puternic în luptă"

Jump to navigation Jump to search

Date personale
Prințesa Josephine
Prințesa Josephine a Danemarcei
Nume la naștere	Josephine Sophia Ivalo Mathilda
Născută	8 ianuarie 2011 (8 ani) Rigshospitalet, Copenhaga, Danemarca
Părinți	Frederik al Danemarcei^[1] Mary Donaldson^[1]
Frați și surori	Prințesa Isabella a Danemarcei Prințul Christian al Danemarcei Prințul Vincent al Danemarcei
Cetățenie	Danemarca
Religie	Church of Denmark[*]
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Monpezat

* 2011: Prințul Vincent Frederik Minik Alexander al Danemarcei^[1], Conte de Monpezat (n. 8 ianuarie 2011), este un membru al familiei regale daneze. Este al treilea copil al al Prințului Moștenitor Frederik al Danemarcei și al soției lui, Mary, Prințesă a Danemarcei. Este al șaselea nepot al reginei Margareta a II-a a Danemarcei. Are o soră geamănă, Prințesa Josephine a Danemarcei.

Prințul este al patrulea în ordinea succesiunii la tronul din Danemarca, după tatăl său, fratele mai mare (Prințul Christian) și sora mai mare (Prințesa Isabella).

Vincent și sora lui au fost botezați la 14 aprilie 2011. Prințul a primit numele de Vincent Frederik Minik Alexander. Nașii săi au fost unchiul patern, John Stuart Donaldson, Felipe, Prinț de Asturia, Gustav, Prinț Ereditar de Sayn-Wittgenstein-Berleburg, contele Michael Ahlefeldt-Laurvig-Bille, baroneasa Helle Reedtz-Thott și Caroline Heering.^[6]

A fost numit:

Vincent, un nume francez frecvent întâlnit, în cinstea originilor franceze ale bunicului său; înseamnă „învingător”^[7]
Frederik, după tatăl său și urmând tradiția prinților danezi de a purta fie numele de Frederik, fie cel de Christian printre prenumele lor
Minik, un nume groenlandez frecvent întâlnit la ambele sexe; înseamnă „ulei vâscos folosit la etanșarea bărcilor de piele”^[8]
Alexander, un nume frecvent întâlnit în Danemarca, de origine latină, derivat din grecescul Alexandros, care înseamnă „apărător al oamenilor”.^[7] De asemenea este un nume frecvent în familiile regale.

Date personale
Prințul Vincent
Prințul Vincent al Danemarcei
Nume la naștere	Vincent Frederik Minik Alexander
Născut	8 ianuarie 2011 (8 ani) Rigshospitalet, Copenhaga, Danemarca
Părinți	Frederik al Danemarcei^[1] Mary Donaldson^[1]
Frați și surori	Prințul Christian al Danemarcei Prințesa Isabella a Danemarcei Prințesa Josephine a Danemarcei
Cetățenie	Danemarca
Religie	Church of Denmark[*]
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Monpezat

Decese

· 307: Împaratul chinez Jin Huidi (n.259),din dinastia Jin, este otravit de printul regent Sima Yue. A fost al doilea imparat din Dinastia Jin ( 265 – 420), fiul imparatului Jin Wudi. Jin Huidi s-a nascut cu un handicap mental, astfel incat puterea in regat a devenit centrul unor lupte interne, care au zdruncinat economia si au provocat pierderi teritoriale.

· 482: Sfântul Severin de Noricum (n. ca. 410 - d. 8 ianuarie 482 la Flavianus, azi Mautern, în apropiere de Krems an der Donau, Austria) a fost un cetățean roman care a activat ca misionar creștin la popoarele barbare din zona mijlocie a Dunării, abate, canonizat ca sfânt în Biserica Catolică. Nu se cunoaște cu siguranță locul originii sale (posibil, Africa de Nord). În italiană a rămas cunoscut sub numele de San Severo sau San Severino.

Stabilit la Flavianus în provincia Noricum, Severin a misionat printre barbari între anii 453-482 în regiunea danubiană dintre Passau și Viena. Este fondatorul mai multor mănăstiri din regiune. Abate la Flavianus, a fost doar un simplu călugăr, ca și sfântul Francisc de Assisi. Consilier al lui Odoacru, Severin a mediat detronarea fără violență a ultimului și tânărului împărat roman al Imperiului de Apus, Romulus-Augustus, pentru care a reușit să obțină chiar și o pensie. Intre elevii săi cei mai iluștrii s-au numărat Magnus Felix Ennodius și Eugippius. Ultimul i-a scris biografia în Vita Sancti Severi. A refuzat onorurile bisericești.

In anul 488, când romanii au fost nevoiți să se retragă din Noricum, rămășițele pământești i-au fost strămutate la Lucullanum, în centrul Italiei. Moaștele sale se află în prezent în biserica din Frattamaggiore, localitate la nord de Neapole.

Este pomenit în calendarul sfinților din Biserica Catolică în ziua de 8 ianuarie. Sfânt ocrotitor al Bavariei, Severin de Noricum este și protectorul celor căzuți prizonieri, al viticultorilor și al lânarilor. Este patronul ocrotitor al diecezei catolice de Linz și al diecezei catolice de San Severo.

Orașul San Severo, lângă Foggia (Italia), îi poartă numele. Severin de Noricum este reprezentat pe stema orașului călare deasupra unui nor. Înveșmântat în alb cu o cruce roșie pe piept, sfântul ține în mâna stângă un steag roșu cruciat în timp ce cu dreapta binecuvântează orașul aflat sub nor.

Biserica catolică din incinta fortificată a cetății medievale a Severinului a fost închinată sfântului Severin de Noricum.^[3] Colonia medievală s-a aflat inițial sub jurisdicția episcopului de Kalocsa, până la înființarea Episcopiei Catolice de Severin. Începutul acesteia a fost datat de Nicolae Iorga în anul 1383.

Date personale
Severin de Noricum
Severin de Noricum
Născut	8 ianuarie 410 e.n. Italia de Sud, Italia
Decedat	8 ianuarie 482 e.n. (71 de ani)^[1] Mautern an der Donau, Austria^[2]
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	călugăr
Venerație
Sărbătoare	8 ianuarie
Sfinți

· 1100: Antipapa Clement al III-lea. Un antipapă este cineva care a pretins a fi papă ca urmare a unor alegeri papale, contestate de anumiți cardinali. Acești antipapi erau în opoziție cu candidatul ales în mod oficial de electorii papali (începând din Evul Mediu, purtând numele de Colegiul Cardinalilor). Unii dintre conducătorii unor mici biserici, care s-au autonumit în fruntea comunităților lor, sunt numiți de asemenea "antipapi."

Pe durata unor perioade tulburi în istoria Bisericii Romano Catolice, au avut loc alegeri foarte controversate ale unor papi. Unele dintre aceste alegeri au fost considerate invalide, ori datorită faptului că o mare majoritate a electorilor papali au pretins că acele alegeri nu ar fi fost corecte, (ca în cazul lui Felix al V-lea), sau pentru că au fost declarate invalide mai târziu, (ca în cazul lui Clement al VII-lea).

Primul antipapă, Hippolytus, a fost ales ca formă de protest împotriva Papei Callixtus I de către un grup schismatic din Roma în secolul al III-lea. Hippolytus a fost exilat în minele insulei Sardinia împreună cu cel care avea să-i succeadă lui Papei Callixtus I, Papa Ponțian. Hippolytus s-a reconciliat cu Biserica Romano Catolică mai înainte ca să moară și a fost canonizat în cele din urmă.

Perioada în care s-a înregistrat cel mai mare număr de antipapi a fost aceea a luptelor de supremație dintre Papi și Împărații Sfântului Imperiu Roman (germanici) în perioada dintre secolul al XI-lea și al XII-lea. Împărații germani sprijineau financiar deseori antipapii în schimbul susținerii religioase și politice a acestora din urmă. Papii, în schimb, acordau sprijin pretendenților rivali din Germania în încercarea de schimbare a politicii imperiale. Astfel, în sec.XI cearta investițională dintre papi și împărați a fost ascuțită de Decretul Papal de alegere al papilor dat de papa Nicolae al II-lea în 1059 și mai ales de Dictatul Papal din 1075, al papei Grigore al VII-lea, de supremație papală față de puterile laice deci și față de împărați. Prin aceste două documente emise, papalitatea contesta dreptul sau dorința împăraților (germanici) de a se amesteca în alegerea și numirea unui papă sau a marilor ierarhi ai bisericii catolice.

La sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul celui de al XV-lea, au fost aleși mai mulți papi rivali (contrapapi), doar una dintre linii fiind recunoscută oficial de biserica romano-catolică. Scandaluirle alegerilor multiple a fost încă unul dintre motivele pentru a cere reformarea bisericii la sfârșitul secoluluial XVI-lea. (Vezi Reforma protestantă, Schisma occidentală și Antipapa Benedict al XIII-lea).

În perioadele în care au existat doi (sau chiar trei) papi, nu era foarte clar cine a fost antipapa și cine a fost papa, iar o categorisire făcută în zilele noastre poate fi diferită de vederile contemporanilor celor doi candidați. Suporterii acestor candidați puteau să-i sprijine cu bună credință fără să știe cine-i papa și cine-i antipapa, lăsând cursul evenimentelor să decidă de partea cui este dreptatea.

Nu a existat un antipapă după anul 1449 (dacă nu se pun la socoteală papii sedevacantiști - vezi mai jos). Alte schisme, așa cum au fost Biserica Anglicană, Biserica Veche Catolică și Asociația Catolică Patriotică Chineză, au început să respingă dogma primordială a papalității.

În zilele noastre, actul proclamării unui antipapă este considerat schismatic de biserica romano catolică, iar pedeapsa imediată pentru această faptă este excomunicarea antipapei.

Lista antipapilor:

Sfântul Hippolytus (reconciliat cu Papa Sfântul Pontian, mort ca martir al bisericii), 217–235
Novatian, 251–258
Felix al II-lea (confundat cu un martir care a purtat același nume, considerat papă până de curând), 355–365
Ursicinus (Ursinus), 366–367
Eulalius, 418–419
Laurentius, 498–499, 501–506
Dioscorus (mort la 22 de zile după alegere), 530
Theodor al II-lea (oponent al Antipapei Pascal și al Papei Sergius I), 687÷692
Pascal I (oponent al Antipapei Theodor și al Papei Sergius I), 687÷692
Theofilact, 757
Constantin al II-lea, 767–768
Filip (l-a înlocuit pe Antipapa Constantin al II-lea pentru o zi, după care s-a reîntors la mânăstirea sa), 768
Ioan al VIII-al, 844
Anastasius III Bibliothecarius, 855
Cristofer, 903–904
Bonifaciu al VII-lea, 974, 984–985
Ioan Filagatto (Ioan al XVI-lea), 997–998
Gregorie al VI-lea, 1012
Silvestru al III-lea, 1045
Ioan Mincius (Benedict al X-lea), 1058–1059
Pietro Cadalus (Honorius al II-lea), 1061–1064
Guibert de Ravenna (Clement al III-lea), 1080 & 1084–1100
Teodoric, 1100–1101
Adalbert, 1101
Maginulf (Silvestru al IV-lea), 1105–1111
Maurice Burdanus (Gregorie al VIII-lea), 1118–1121
Tebaldus Buccapecuc (Celestine al II-lea) (recunoscut ca legitim, a îndrăznit să se opună Papei Honorius al II-lea, din acel moment a fost considerat Antipapă), 1124
Pietro Pierleoni (Anacletus al II-lea), 1130–1138
Gregorio Conti (primul Victor al IV-lea), 1138
Ottavio di Montecelio (al doilea Victor al IV-lea), 1159–1164
Guido di Crema (Pascal al III-lea), 1164–1168
Giovanni of Struma (Callixtus al III-lea), 1168–1178
Lanzo of Sezza (Innocent al III-lea), 1179–1180
Pietro Rainalducci (Nicolaus al V-lea), Antipapă în Roma, 1328–1330
Robert de Geneva (Clement al VII-lea), Antipapă al liniei Avignon, 20 septembrie 1378 – 16 septembrie 1394
Pedro de Luna (Benedict al XIII-lea), Antipapă al liniei Avignon, 1394–1423
Pietro Filarghi Alexandru al V-lea, Antipapă al liniei Pisa, 1409–1410
Baldassare Cosa Ioan al XXIII-lea, Antipapă al liniei Pisa , 1410–1415
Gil Sánchez Muñoz (Clement al VIII-lea), ''Antipapă al liniei Avignon, 1423–1429
Bernard Garnier (primul Benedict al XIV-lea), Antipapă al liniei Avignon, 1425–c. 1429
Jean Carrier (al doilea Benedict al XIV-lea), Antipapă al liniei Avignon, 1430–1437?
Ducele Amadeus al VIII-lea de Savoia (Felix al V-lea), 5 noiembrie 1439 – 7 aprilie 1449

Unii catolici schismatici din zilele noastre, numiți sedevacantiști, pretind că papii aflați la Roma sunt eretici datorită diverselor reforme pe care sedevacantiștii le văd ca inovații nelegitime în practicile sfinte al Bisericii Romano Catolice. Astfel de reforme au fost adoptate în timpul pontificatului Papei Ioan al XXIII-lea și al pontificatului Papei Paul al VI-lea, printre acestea aflându-se și aspecte ale celui de-Al Doilea Conciliu de la Vatican. Printre cele mai criticate reforme se află înlocuirea Mesei latine tridentine cu Novus Ordo Missae. Mulți sedevacantiști obiectează împotriva celebrării mesei în limba națională, în ciuda faptului că au existat dispoziții cu privire la celebrarea mesei în limba localnicilor mai înainte de pontificatul lui Ioan al XXIII-lea. Cum opinia multor teologi catoici este aceea că un papă eretic va înceta să mai fie catolic și prin aceasta va înceta să mai fie Papă, sedevacantiștii consideră că actualii Episcopi ai Romei nu sunt de fapt papi. Unele grupări sedevacantiste au proprii lor candidați care să-l înlocuiască pe cel considerat eretic. Acești candidați sunt numiți uneori antipapi, deși ar trebui notat că, în contrast cu antipapii istorici, numărul susținătorilor este neînsemnat. Unii dintre acești antipapi și-au dezvoltat propria lor infrastructură religioasă, pentru că papii oficiali nu vor să o cedeze lor puterea. În acest fel, contestatarii sunt antipapi ai Bisericii Universale și papi ai sectelor lor. Există un mare număr de antipapi autoproclamați cu numele de Petru al II-lea, datorită semnificației deosebite a acestui nume. Vezi și Antipapa Petru al II-lea.

Clement al III-lea (1187 - 1191) a luat numele antipapei Clement al III-lea (1080 – 1100).

· 1107: Edgar (1074 - 8 ianuarie 1107) a fost rege de Alba din 1097 până în 1107. A fost al patrulea fiu al lui Malcolm al III-lea al Scoției și a Margaretei de Wessex, însă primul care a fost considerat eligibil pentru tron după moartea tatălui său.

Edgar și-a început domnia la începutul anului 1095, după asasinarea fratelui său vitreg Duncan al II-lea al Scoției la sfârșitul anului 1094, de către Mael Petair de Mearns, un susținător al unchiului său, Donald al III-lea al Scoției. Fratele sau mai mare Edmund a trecut de partea lui Donald, probabil în schimbul unui domeniu feudal și a recunoașterii sale ca moștenitor a lui Donald.

Edgar a primit sprijin din partea lui William al II-lea Rufus așa cum primise și Duncan înaintea sa. Cu toate acestea, regele englez era ocupat cu o revoltă condusă de Robert de Mowbray, Conte de Northumbria, care pare să fi avut suportul lui Donald și a lui Edmund. Rufus a mers într-o campanie în nordul Angliei, în timp ce Edgar a câștigat controlul celor din Lothian.

Pretențiile lui Edgar au fost susținute de frații săi, Alexandru și David, și de unchiul lor Edgar Atheling.

William Rufus a petrecut întregul an 1096 în Normandia, teritoriu cumpărat de la fratele său Robert Curthose, iar până în 1097, Edgar a primit sprijin care a dus la înfrângerea lui Donald și Edmund într-o campanie condusă de Edgar Atheling.

Edgar nu a fost moștenitor în prima linie deoarece Duncan al II-lea a avut un fiu legitim și moștenitor, pe William Fitz Duncan. Odată cu eliminarea lui Donald și a lui Eduard, Edgar a devenit regele Scoției necontestat iar domnia sa nu a întâlnit crize majore. În 1098, Edgar a semnat un tratat cu Magnus Barefoot, regele Norvegiei, stabilind granița dintre scoțieni și norvegieni în vest.

Edgar a murit la Edinburgh pe 8 ianuarie 1107 și a fost îngropat la Abația Dunfermline. Necăsătorit și fără copii, el l-a recunoscut pe fratele său Alexandru ca succesor. Edgar i-a acordat de asemenea și lui David o feudă în Cumbria (terenurile fostului Regat Strathclyde) cât și părți din sudul Lothianului.

Date personale
Edgar al Scoției

Născut	1074
Decedat	8 ianuarie 1107 Edinburgh, Scoția
Înmormântat	Abația Dunfermline
Părinți	Malcolm al III-lea al Scoției Margareta de Wessex
Frați și surori	Matilda a Scoției Mary of Scotland, Countess of Boulogne[] David I al Scoției Duncan al II-lea al Scoției Ethelred of Scotland[] Alexandru I al Scoției Edmund of Scotland[*]
Copii	William fitz Duncan
Cetățenie	Regatul Scoției
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa Dunkeld
Regele Scoției
Domnie	1097–1107
Predecesor	Donald al III-lea al Scoției
Succesor	Alexandru I al Scoției

· 1198: A decedat Papa Celestin al III-lea (născut la Roma cca. 1106), cu numele de Giacinto Bobone. Papa Celestin al III-lea s-a născut la Roma în cca. 1106, cu numele de Giacinto Bobone. A fost ales papă al Romei pe 30 martie 1191 și a deținut această funcție până la moartea sa, pe 8 ianuarie 1198. Acest papă a confirmat prepozitura Sibiului printr-un act emis la 20 decembrie 1191. Documentul constituie prima mențiune a cetății Sibiului din Transilvania, sub numele Cibinium. La moartea sa a urcat pe scaunul pontifical de la Vatican, Papa Inocentiu al III-lea; ( n.1160 sau 1161 – d. 1216) . Papa Inocențiu al III-lea (Giovanni Lotario, conte de Segni, n. 1160 sau 1161, Gavignano – d. 16 iunie sau iulie 1216) Papa al Romei în perioada 8 ianuarie 1198 până la moartea sa, la 16 iunie sau iulie 1216. Pontificatul lui Inocențiu al III-lea, a reprezentat culmea puterii papale. Nici un alt papă, până la el și după el, nu a reușit să cârmuiască întregul Apus si sa-si subordoneze regii catolici europeni, dar faptul că i-a folosit pe unii suverani împotriva celorlalți, a creat un precedent periculos.

· 1324: Marco Polo (n. 15 septembrie 1254,^[1] Veneția, Republica Veneția^[2] – d. 8 ianuarie 1324,^[3]^[2] Veneția, Republica Veneția^[2]) a fost un comerciant venețian, care s-a făcut cunoscut prin relatările sale despre o călătorie în China.

S-a născut în jurul anului 1254. În relatările sale menționează anul 1271ca data de plecare în lunga călătorie către China. A pornit la drum împreună cu tatăl și cu unchiul său. Acolo a câștigat rapid încrederea conducătorului mongol Kubilai Han din dinastia Yuan, care domnea pe atunci peste Peking, executând în misiunea sa călătorii de afaceri. 1295a fost anul reîntoarcerii la Veneția, dar a fost capturat de către genoveziși trimis în 1298 în închisoare. În închisoare, l-a rugat pe colegul său de celulă, scriitorul Rustichello din Pisa să noteze trăirile lui Marco din China.

Când a fost eliberat, a descoperit că relatările sale din călătorie, sub numele de “Il milione”, au cunoscut o răspândire rapidă.

Încă din timpul vieții și până astăzi au existat îndoieli despre autenticitatea relatărilor. Ipoteza că Marco Polo nu ar fi călătorit în China se sprijină pe faptul că în relatările sale de călătorie nu sunt menționate nici zidul chinezesc, nici tiparul, ce era răspândit în China în acea perioadă. De asemenea, absența denumirilor chineze și mongole în operă, cât și o serie de neclarități susțin această ipoteză. În plus, au fost adăugate părți semnificative din operă mai târziu, până în secolul XVI.

Cunoscută sub mai multe titluri: „Diversitatea Lumii”, „Cartea Minunilor” sau „Milionul”, lucrarea venețianului Marco Polo (1254-1324) este una dintre marile scrieri de călătorie din Evul Mediu și prima care dezvăluie Occidentului european lumea imensă și fabuloasă a Chinei și a Asiei. Plecând în 1271, la numai 17 ani, impreuna cu părintele sau, Niccolo, și cu fratele acestuia, Maffio, spre Asia, Marco Polo a ajuns in 1275 la curtea mongolă a lui Kubilai-Han. Funcționar, apoi ambasador al dinastiei mongole Yan, Marco Polo revine în Europa la 1295, după 24 de ani de ședere in Asia. Luat prizonier de genovezi, rivalii Veneției, în 1298, Marco Polo dictează în închisoare istoria călătoriei sale, care se va bucura curând de un imens succes.

Recent, o serie de autori germani și englezi au pus sub semnul îndoielii călătoria lui Marco Polo în China.
Au ajuns până la noi prea puține date despre frații Niccolo și Maffio Polo, tatăl și respectiv unchiul lui Marco, dar știm că ei au străbătut Asia de trei ori, în doua rânduri de la apus spre răsărit și o dată invers. Marco avea numai 17 ani când s-a alăturat acestora pentru cea de-a doua călătorie, care a început în 1271. Cei trei au traversat podișul Anatoliei și Armenia, apoi Kurdistanul, coborând în valea râului Tigru, urmând firul apei, prin Mosul și Bagdad, până la Basra. De aici, s-au îndreptat spre Tabriz, străbătând Iranul până la Ormuz, în Golful Persic. Renunțând la călătoria pe mare, venețienii au revenit spre nord și, după Iran și desertul Dash-i-Lut, de-a lungul coastelor sudice ale munților Hindukush, au ajuns până la poalele Pamirului, de unde au coborât spre oaza Kashgar, ocolind apoi pe la sud deșertul Takla-Makan și ajungând în nord-vestul Tibetului. De aici, pe valea râului Sulehe, sosesc în portul Ganzu sau Giazu (dispărut azi). După un popas lung de un an, venețienii trec prin ținuturile tanguților (populații tibetane din nord-estul podișului) și pătrund în Kai-Ping Fu, reședința de vară a marelui han Kubilai (1214-1294), nepotul de fiu al lui Genghis Han și întemeietorul dinastiei Yuan (1280-1368). Această reședință se afla la nord de Hanbalâk (Beijing). Cei trei italieni au intrat în slujba lui Kubilai-Han și au rămas în China din 1275 până în 1290. Se întorc la Veneția pe mare, urmând ruta maritimă care ocolea Asia pe la sud, cu popasuri în insula Sumatra (cinci luni), apoi insulele Nicobar și Andaman, Ceylon și țărmurile sudice ale Iranului, până la Ormuz.

După fabuloasa călătorie asiatică, Marco Polo s-a întors la Veneția în 1295, iar în 1298 se afla într-o închisoare din Genova, rivala Veneției. Cauzele întemnițării sale nu ne mai sunt cunoscute astăzi, după mai bine de șapte secole. Poate a participat la bătălia navală din 7 septembrie 1298, când, lângă coasta Dalmației, flota genoveză a zdrobit-o pe cea venețiană, luând numeroși prizonieri. Însă în ultima frază a prologului cărții se menționează că ea a fost finalizată în 1298. Ar trebui să admitem, în acest caz, că manuscrisul a fost terminat în mai puțin de trei luni, în spațiul unei celule, fără documente sau însemnări. Pare mult mai probabil ca Marco să fi ajuns în temnița genoveză curând după întoarcerea din călătorie, în 1296 sau 1297, chiar dacă nu mai este posibil să precizăm motivele. Ele rămân, de altfel, secundare, atâta vreme cât știm că și-a dictat întâmplările din cursul călătoriei asiatice colegului său de celulă, Rusticello din Pisa. Este posibil să fi cerut și să fi primit din Veneția unele documente, deși între cele două puteri maritime exista o rivalitate acerbă.

Marco Polo vorbea dialectul venețian al limbii italiene, iar pisanul Rusticello pe cel toscan, italiana cea mai pură și cea mai melodioasă; era însă un om cult și a pus pe hârtie istoriile lui Marco Polo într-o franceză dacă nu perfectă, măcar acceptabilă. Deci manuscrisul original al „Descrierii lumii” este în franceza veche și s-a păstrat la Biblioteca Națională din Paris, fiind publicat abia în 1824. Dar, alături de versiunea lui Rusticello, există și alte manuscrise, mai noi, din secolele următoare, al XIV-lea și al XV-lea, în italiană. Marco Polo a fost eliberat din închisoare în 1299 și a mai trăit până în 1324, stingându-se la vârsta de 70 de ani. Cetățean înstărit și de seamă al cetății Dogilor, Marco Polo și-a repetat, probabil, de mai multe ori povestirile, care au fost așternute pe hârtie și traduse în numeroase limbi. Se cunosc astăzi cam 80 de manuscrise, textele lor fiind diferite în ceea ce privește amănuntele.

Cartea lui Marco Polo a cunoscut un enorm succes, a fost tradusă în toate limbile europene și în multe altele, fiind un îndrumar de bază pentru geografii, călătorii și negustorii din perioada Renașterii. Cristofor Columb a avut și el un exemplar, din 1485, în versiunea latină, pe care l-a adnotat.

Savanți și mari erudiți s-au aplecat asupra textului dictat de Marco Polo, publicând ediții însoțite de comentarii și note, încercând să stabilească itinerarul destul de neclar al călătoriei, concordanțele dintre denumirile date de venețian și transcrise după ureche și cele reale sau actuale.

În 1966 un specialist german din Munchen, Herbert Franke, a publicat un articol în care avansa idea că voiajul lui Marco Polo nu ar fi avut loc în realitate. După opinia lui Franke, datele despre imperiul celest, furnizate de venețian, erau împrumutate dintr-o enciclopedie arabă, al cărei text s-a pierdut. Studiul său a fost republicat în Anglia în 1994, iar un an mai târziu, în 1995, la Londra a apărut cartea „Did Marco Polo go to China?”. Autoarea, Frances Wood, este o englezoaică erudită care conduce Departamentul Chinez al celebrei British Library. Ea crede că cei trei membri ai familiei Polo au stat la Constantinopol, de unde au plecat doar în jurul Mării Negre. În sfârșit, ultima lucrare pe care o amintim este o masivă enciclopedie apărută la Graz, în Austria, în perioada 1997-1999 (Enzyklopadie der ientdeckar und Erfarscher der Erde, Enciclopedia descoperirilor și explorărilor Pământului). Pe spațiul a nu mai puțin de 225 de pagini, Dietmar Henze se străduiește să demonstreze lipsa de veridicicitate a mărturiilor lui Marco Polo și ajunge la concluzia că avem de-a face cu o gigantică escrocherie.

Principalele argumente aduse de cercetătorii menționați se pot grupa în mai multe categorii, ce se referă la: ü absența oricărei mențiuni a familiei Polo din Analele chineze, Herbert Franke subliniind că acestea nu au înregistrat nici prima vizită a fraților Polo la Kubilai-Han, din mijlocul anilor ’60 ai secolului al XIII-lea, nici prezența celor trei italieni în perioada 1275-1292.

Omisiuni ciudate în textul dictat de Marco Polo, Frances Wood consacrând patru capitole ale cărții sale pentru a enumera aceste lacune. Iată câteva dintre ele: lipsa oricei semnalări privind ceremonialul ceaiului, nimic despre picioarele bandajate ale chinezoaicelor și, mai ales, strania absență a Marelui Zid, deși Marco Polo ar fi stat câțiva ani buni la Hanbalâk, situat destul de aproape de colosala construcție.
Afirmații false, de pildă participarea alături de armata mongolă la asediul orașului Xiangyang (Saianzu la Marco Polo), ca fabricant de catapulte. Asediul a luat sfârșit în 1273, deci înainte de sosirea venețienilor în China. În capitolul 143 al cărții, Marco Polo spune că a fost timp de trei ani guvernator al orașului Yangzhou, dar faptul nu se află menționat în niciun document chinez.
Incertitudini privind itinerarul, care nu este nici clar, nici coerent.
probleme de onomastică, majoritatea numelor de persoane și de localități nu apar în cartea lui Polo sub forma chineză, ci persană, într-o grafie foarte apropiată de cea utilizată de marele istoric persan Rashid al-Din, în a sa Istorie Universală.
Locuri nevizitate și totuși descrise sau evocate, precum Samarkandul, Birmania, Bengalul, Japonia (Gypangu).
Legende prezentate drept fapte reale: oameni cu cap de câine, pasărea Ruk, care putea ridica în ghiare un elefant, cârpaciul care deplasa muntele.

Fără îndoială, se pot găsi explicații pentru lacunele și neclaritățile din cartea lui Marco Polo și acest lucru a fost deja făcut de către marii erudiți care au editat textul de la sfârșitul secolului al XIII-lea, colonelul englez Henry Yule, orientalistul francez Henri Cordier, italianul Leonardo Olschki, iar foarte recent australianul Igor de Rachewiltz și italianul Ugo Tucci, profesor la Universitatea din Padova și eminent cunoscător atât al Extremului Orient, cât și al istoriei “falnicei Veneții”. Concluziile acestora scot clar în evidență caracterul excepțional și unic al mărturiilor lui Marco Polo; cartea sa nu este, ca altele, un simplu itinerarium sau un manual de comerț, ci mult mai mult. Ea evocă locuri, obiceiuri, practici religioase, fapte etnografice, ciudățenii, într-un mod cuceritor și fermecător în același timp. O capodoperă care a dezvăluit europenilor o lume necunoscută, exotică, cu bizareriile și minunile ei, cea a vechiului și misteriosului spațiu asiatic, într-o vreme când puțini călători reușiseră să-i depășească granițele.

Date personale
Marco Polo
Marco Polo
Născut	15 septembrie 1254^[1] Veneția, Republica Veneția^[2]
Decedat	8 ianuarie 1324 (69 de ani)^[3]^[2] Veneția, Republica Veneția^[2]
Înmormântat	San Lorenzo, Venice[*]
Părinți	Niccolò Polo[*]
Căsătorit cu	Donata Badoer[*] (din 1300)
Copii	Fantina Polo[*]
Cetățenie	Republica Veneția
Etnie	italian
Ocupație	negustor explorator scriitor diplomat

· 1337: A murit pictorul şi sculptorul Giotto di Bondone. Pictor florentin, sculptor şi arhitect, Giotto a fost recunoscut ca primul geniu al artei italiene renascentiste (mozaic: „Navicella” – „Corabia Apostolilor”, fresce: „Sfântul Francisc dându-şi mantia săracului”, „Moartea seniorului din Celano” aflate la Bazilica San Francesco, Biserica Superioară şi Assisi, „Fuga în Egipt”, „Jeluirea lui Cristos”, „Noli me tangere” aflate la Capela Scrovegni din Padova) (n.1266). Giotto s-a născut nu departe de Florența, la Colle di Vespignano din provincia Mugello, într-o familie săracă de țărani. Deoarece era nepotul lui Angiolo (Giotto ar fi fost diminutivul de la Ambrogiotto sau Angiolotto) și fiul lui Bondone, l-au numit Giotto di Bondone. Se povestește că pictorul Cimabue l-ar fi întâlnit pe Giotto în timpul unei plimbări, pe când băiatul păzea o turmă de oi. Tânărul păstor era cufundat în desenarea unei oi pe o piatră, liniile desenului fiind ferme și precise. Cimabue a fost încântat de desen și l-a luat pe Giotto cu el la Florența. În acele vremuri pictura era privită ca o meserie, principala sarcină a pictorului fiind aceea de a decora biserici, având nevoie de multe ajutoare. Giotto l-a însoțit pe Cimabue în călătoriile lui la Assisi și la Roma, unde maestrul avea de executat numeroase comenzi. Nu se știe exact când a părăsit atelierul lui Cimabue, însă cunoaștem două date care marchează pășirea în maturitate a lui Giotto: 1287, anul în care se căsătorește cu Ciuta (diminutivul prenumelui Ricevuta) di Lapo dell Pela, și 1290, când pictează prima sa mare operă, un crucifix pentru Biserica Santa Maria Novella din Florența.

Madonna di San Giorgio alla Costa, ca. 1290

După aceasta călătorește la Assisi, unde pictează în nava bisericii superioare o serie de fresce reprezentând viața Sfântului Francisc (1296-1299). Doi ani mai târziu, Giotto realizează la Roma mozaicul reprezentând barca lui Petru, așezată în sala de coloane a Bazilicii Sfântul Petru. În anul 1300, la dorința papei Bonifaciu al III-lea, Giotto realizează decorația "Lojei fericiților" din Bazilica San Giovanni in Laterano.

Picturile din Roma îl fac celebru, Giotto încă nu împlinise patruzeci de ani când la Florența are deja câteva case, atelier și numeroși elevi. Comenzile sosesc de pretutindeni. Pictează la Rimini pentru călugării franciscani fresce reprezentând minunile Sfântului Anton, picturi care - din păcate - s-au deteriorat în decursul anilor.

Giotto: Intrarea în Ierusalim (Scene din viaţa lui Isus), 1304-1306 - Capela Scrovegni, Padova

Între anii 1304-1306 artistul decorează cu picturi capela "Scrovegni" din Padova, aceste fresce fiind considerate cele mai însemnate opere ale sale.

În anul 1311 Giotto se reîntoarce la Florența. Începând din anul 1317pictează fresce în Biserica Santa Croce. Dintre cele patru capele zugrăvite de el, azi mai pot fi admirate doar două: "Bardi" și "Peruzzi". În același timp artistul realizează picturi și pentru Palatul "Bargello", care de asemenea nu s-au mai păstrat.

Între anii 1328-1333 Giotto s-a găsit la curtea regelui Robert de Anjou din Napoli. Dintre frescele pictate aici s-au păstrat doar câteva fragmente.

Giotto: Madonna in maestà, 1306-1310 - Galleria degli Uffizi, Florenţa

După întoarcerea sa la Florența (1334), Giotto este decorat de către consiliul orașului și devine intendentul tuturor clădirilor oficiale și fortificațiilor din oraș. Este însărcinat cu conducerea construcției Domului și proiectează "Le Campanile"(clopotnița) catedralei, a cărei construire se începe în anul 1334.

Campanile di Giotto (Firenze)

Giotto petrece următorii doi ani la Milano, unde lucrează din însărcinarea Ducelui Visconti, dar din păcate din aceste opere nu s-a păstrat nimic. În 1336 este chemat la Avignon, unde era sediul papilor în acea epocă, dar Giotto nu mai poate onora comanda făcută, pentru că pe 8 ianuarie 1337 moare. Este înmormântat în Biserica Santa Croce.

După moartea lui Giotto, arta italiană rupe definitiv legăturile cu tradițiile bizantine. În jurul anului 1415, arhitectul Filippo Brunelleschi încearcă să reprezinte în perspectivă Domul și Palazzo Vecchio din Florența. Pictorul Masaccio pictează Răstignirea pentru Biserica Santa Maria Novella urmând principiile perspectivei reale. În sfârșit, Leonardo da Vinci va formula definitiv regulile perspectivei pe baza principiilor opticei.

· 1557: Albert Belicosul, prinț de Bayreuth (n. 1522)

· 1570: Philibert de l'Orme, arhitect francez

· 1642: Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564^[5] – d. 8 ianuarie 1642)^[1]^[6] a fost un fizician, matematician, astronom și filosof italian care a jucat un rol important în Revoluția Științifică. Printre realizările sale se numără îmbunătățirea telescoapelor și observațiile astronomice realizate astfel, precum și suportul pentru copernicanism. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne”,^[7] „părintele fizicii moderne”,^[8]„părintele științei”,^[8] și „părintele științei moderne”.^[9] Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne.”^[10]

Mișcarea obiectelor uniform accelerate, predată în aproape toate cursurile de fizică la nivel de liceu și început de facultate, a fost studiată de Galileo ca subiect al cinematicii. Contribuțiile sale la astronomia observațională includ confirmarea prin telescop a fazelor planetei Venus, descoperirea celor mai mari patru sateliți ai lui Jupiter (denumiți în cinstea sa, sateliți galileeni), și observarea și analiza petelor solare. Galileo a lucrat și în știința aplicată și în tehnologie, îmbunătățind tehnica de construcție a busolelor.

Susținerea de către Galileo a copernicanismului a dus la controverse în epocă, o mare majoritate a filosofilor și astronomilor încă susținând (cel puțin declarativ) viziunea geocentrică cum ca Pământul ar fi centrul universului. După 1610, când a început să susțină public heliocentrismul, a întâmpinat o puternică opoziție din partea a numeroși filozofi și clerici, doi dintre aceștia din urmă denunțându-l inchiziției romane la începutul lui 1615. A dat primele atacuri contra aristotelismului la catedra Universității din Padova^[11]. Deși la acea vreme a fost achitat de orice acuzație, Biserica catolică a condamnat heliocentrismul ca fiind „fals și contrar Scripturii” în februarie 1616,^[12] iar Galileo a fost avertizat să abandoneze susținerea sa—ceea ce a promis să facă. După ce, mai târziu, și-a apărat din nou părerile în celebra sa lucrare, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, publicată în 1632, a fost judecat de Inchiziție, găsit „vehement suspect de erezie”, forțat să retracteze și și-a petrecut restul vieții în arest la domiciliu.

* 1693: Jan Andrzej Morsztyn s-a născut pe 24 iunie 1621 și a murit pe 8 ianuarie 1693, în Paris. A fost politician, poet, reprezentant al barocului regal polonez și al stilului marinist, vistiernic al Marii Coroane, staroste de Tuchola, conducătorul grupării profranceze și strămoșul lui Stanisław August Poniatowski, ultimul rege al Poloniei.

Jan Andrzej Morsztyn s-a născut în anul 1621 în Wiśnicz, în apropiere de Cracovia, într-o familie calvinistă, cu blazonul Leliwa. Rădăcinile familiei Morsztyn erau de origine germană - strămoșii lui Morsztyn s-au stabilit pe teritoriile polone în secolul al XIV-lea, dobândind ulterior titlul de nobili.

În anii săi de tinerețe, Morsztyn a studiat la Universitatea din Lejda (Leiden). A călătorit prin Italia și Franța, împreună cu fratele său. După întoarcerea sa, stabilește relații mai strânse cu familia de magnați Lubomirski, iar, datorită acestora, are acces la diverse cercuri sociale, ce includ curtea regală. Începând cu anul 1649, devine curtean, în anul 1656 secretar al regelui. Începând cu anul 1658 îndeplinește funcția de stolnic. În 1660, devine staroste de Małogoszcz, iar in anul 1668, vistiernic al Marii Coroane. În acea perioadă, a participat la multe misiuni diplomatice și negocieri – în Ungaria (165), Suedia (1655), Austria (1656). Semnătura sa apare în Tratatul de la Oliva. Între anii 1667-1683, Morsztyn devine staroste de Tuchola.

A luptat în seria de războaie de la sfârșitul secolului al XVII-lea, denumită ''Potopul'', precum și în Răscoala lui Hmielnițki.

Se căsătorește în 1659 cu Katarzyna Gordon, fiica lui Henryk Gordon, colonel în armata regală. Câțiva ani mai târziu, trece la catolicism.

În domeniul politic, a reprezentat gruparea profranceză. După abdicarea lui Jan Kazimierz al II-lea, în 1668, îl susține la candidatura coroanei polone pe prințul francez Ludwik Burbon (Wielki Kondeusz)^[6]. Împreună cu Ludovic al XIV-lea, pregătește un complot pentru detronarea regelui Jan al III-lea Sobieski. A fost descoperit, fiind acuzat de înaltă trădare și de folosirea vistieriei în scopuri personale. Deși Morsztyn jură că nu va părăsi țara, nu își respectă jurământul și fuge în Franța, unde acceptă poziția de secretar al lui Ludovic al XIV-lea, primind titlul de conte de Châteauvillain.

Jan Andrzej Morsztyn moare pe 8 ianuarie 1693, în Paris.

· 1697: Studentul Thomas Aikenhead din Edinburgh este executat pentru blasfemie. Este ultima executie de acest fel din Marea Britanie.

· 1707: John Dalrymple, primul Conte de Stair, politician scoțian (n. 1648)

· 1713: A murit Arcangelo Corelli, compozitor, violonist, pedagog şi dirijor italian; (n.17.02.1653).

· 1775: John Baskerville, tipograf englez (n. 1706)

· 1789: Jack Broughton, pugilist englez

· 1794: Justus Möser, om politic german (n. 1720)

· 1815: Edward Pakenham, general britanic (ucis în bătălie) (n. 1778)

· 1825: Eli Whitney, inventator american (n. 1765)

· 1854: William Carr Beresford, primul viconte Beresford, general și politician britanic (n. 1768)

· 1874: Charles-Étienne Brasseur de Bourbourg, scriitor și istoric francez (n. 1814)

· 1878: Nikolai Alekseevich Nekrasov, poet rus (n. 1821)

· 1880: Joshua A. Norton, "Împăratul Norton I al Statelor Unite" (n. 1811)

· 1896: William Raine Marshall, guvernator de Minnesota (n. 1825)

· 1896: A murit poetul francez Paul Verlaine, unul dintre precursorii simbolismului; (n.30.03.1844). Paul Verlaine (n. 30 martie 1844 — d. 8 ianuarie 1896) a fost un poet francez. El aparține curentului simbolist și este unul dintre cei mai citiți dintre poeții francezi. Este privit de simboliștii francezi ca șef al curentului. A dus o viață de boem, de “poet blestemat”, ce contrastează în planul creației cu aspirația spre puritate și candoare.
* 1919: Stan Poetaș (n. 5 decembrie 1870, Ulmu, județul Brăila, România - d. 8 ianuarie 1919, Călărașeuca, Basarabia, acum Republica Moldova) a fost un general de armată român în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru multe victorii ale României din timpul războiului

· 1928: Dumitru Kiriac-Georgescu, compozitor, profesor, dirijor de cor și folclorist român (n. 6 martie 1866), unul dintre precursorii şcolii moderne de compoziţie în România. Orientarea muzicii corale și vocale a lui D.G. Kiriac este legată de valorificarea folclorului și a trăsăturilor modale ale acestuia.

· 1932 - A încetat din viaţă juristul Constantin Hamangiu, membru de onoare al Academiei Române (n. 31 decembrie 1869)

* 1933: Prințul Alfons al Bavariei (germană Alfons Maria Franz von Assisi Klemens Max Emanuel Prinz von Bayern) (24 ianuarie 1862 – 8 ianuarie1933) a fost membru al familiei regale bavareze de Wittelsbach și general de cavalerie.

La palatul Nymphenburg, la 15 aprilie 1891 s-a căsătorit cu verișoara lui, Prințesa Louise d'Orléans, fiica lui Prințul Ferdinand, Duce de Alençon și a Ducesei Sophie Charlotte de Bavaria (sora împărătesei Sisi a Austriei).

Împreună au avut doi copii:

Joseph de Bavaria (1902-1990), prinț al Bavariei, nu s-a căsătorit niciodată;
Elisabeta de Bavaria (1913-2005), prințesă a Bavariei; s-a căsătorit prima dată cu Franz Josef Kageneck (1915–1941), apoi cu Ernst Küstner (1920)

Date personale
Prințul Alfons
Prinț al Bavariei
Alfons și soția sa
Nume la naștere	Alfons Maria Franz von Assisi Klemens Max Emanuel
Născut	24 ianuarie 1862 München, Bavaria
Decedat	8 ianuarie 1933 (70 de ani) Munchen, Bavaria
Înmormântat	St. Michael's Church, Munich[*]
Părinți	Prințul Adalbert al Bavariei^[1] Infanta Amelia Filipina a Spaniei^[1]
Frați și surori	Prințul Ludwig Ferdinand al Bavariei^[1] Princess Elvira of Bavaria[]^[1] Prințesa Isabela a Bavariei^[1] Princess Clara of Bavaria[]^[1]
Căsătorit cu	Prințesa Louise d'Orléans
Copii	Prințul Joseph Clemens Prințesa Elisabeta Maria
Cetățenie	Regatul Bavariei
Ocupație	om politic
Activitate
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach
Parlamentar

· 1934: Andrei Bely, scriitor rus (n. 1880)

· 1940: Charles Drouhet, istoric literar (n. 22 ianuarie 1879)

· 1941: Robert Stephenson Smyth Baden-Powell, primul Baron Baden-Powell, OM, GCMG, GCVO, KCB (pronunțat în engleză /ˈbeɪdən ˈpoʊ.əl/) (n. 22 februarie 1857 – d. 8 ianuarie 1941), denumit și B-Psau Lord Baden-Powell, a fost general-locotenent al armatei britanice, scriitor și fondator al Mișcării Cercetașilor.

După ce a studiat la Charterhouse School, Baden-Powell a servit ca ofițer al armatei britanice între 1876 și 1910 în India și în Africa. În 1899, în timpul celui de al Doilea Război al Burilor din Africa de Sud, Baden-Powell a reușit să apere cu succes orașul Mafeking. Câteva din cărțile sale militare, scrise în scopul pregătirii militarilor pentru misiuni de recunoaștere în perioada africană, erau citite și de copii. Pe baza acestor prime cărți, el a scris Scouting for Boys, carte publicată în 1908 de către Pearson, dedicată în special tinerilor. În timp ce scria, și-a testat ideile într-o excursie cu cortul în Insula Brownsea cu Brigada de Băieți locală și cu copiii prietenilor lui, excursie începută la 1 august 1907 și considerată a fi începutul Mișcării Cercetașilor.

După căsătoria cu Olave St Clair Soames, Baden-Powell, sora, Agnes Baden-Powell, și soția sa au îndrumat activ Mișcarea Cercetașilor și cea a Ghidelor (Cercetașelor). Baden-Powell și-a petrecut ultimii ani ai vieții la Nyeri, Kenya, unde a murit și a fost înmormântat în 1941.

* 1941: Viktor Dankl, cunoscut și ca Viktor Dankl von Krasnik, (n. 18 septembrie 1854, Udine - d. 8 ianuarie 1941, Innsbruck) a fost un comandant al armatei austro-ungare, baron și mai apoi conte, distins cu Ordinul Maria Terezia.

În primul război mondial a repurtat victorii atât asupra armatei imperiale ruse (Bătălia de la Krasnik), cât și pe frontul italian, în calitatea sa de comandant al Armatei a XI-a Cezaro-Crăiești. A rămas toată viața un consecvent fidel al Casei de Habsburg.

S-a opus alipirii Austriei la cel de-al Treilea Reich, ceea ce a determinat înmormântarea sa fără onoruri militare, deși a fost general și feldmareșal.

O stradă din Innsbruck îi poartă numele.

· 1942: Joseph Franklin Rutherford, editor religios american (n. 1869)

· 1948: A murit pictorul, sculptorul şi poetul german Kurt Schwitters, adept al mişcării dadaiste, cunoscut ca „maestru al colajului” (n.20.06.1887).

· 1950: Joseph Schumpeter, economist austriac (n. 1883)

· 1956: Jim Elliot, misionar creștin și martir american (n. 1928)

· 1958: Paul Pilgrim, atlet american (n. 1883)
* 1959: Magdolna Purgly de Jószáshely (n. 10 iunie 1881, Șofronea, Arad - d. 8 ianuarie 1959, Estoril, Portugalia) a fost soția amiralului Miklós Horthy. S-au căsătorit în 22 iulie 1901 la Arad. Cei doi și-au petrecut luna de miere la Semmering, Austria. Doamna Horthy și-a însoțit soțul la unele întâlniri oficiale.
* 1962: Maximilian, Duce de Hohenberg (29 septembrie 1902 – 8 ianuarie1962) a fost fiul cel mare al Arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei și a soției lui morganatice, Sofia, Ducesă de Hohenberg. Prin căsătoria morganatică a părinților săi, a fost exclus din linia de succesiune la tronul Imperiului Austro-Ungar.

Date personale
Maximilian
Duce de Hohenberg
Prințul Maximilian ca. 1914.
Născut	29 septembrie 1902 Viena, Austro-Ungaria
Decedat	8 ianuarie 1962 (59 de ani) Viena, Austria
Înmormântat	Artstetten Castle[*]
Părinți	Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei Sofia, Ducesă de Hohenberg
Frați și surori	Prințul Ernst von Hohenberg Prințesa Sophie von Hohenberg
Căsătorit cu	Contesa Maria Elisabeth Bona von Waldburg zu Wolfegg und Waldsee
Copii	Prințul Franz Prințul Georg Prințul Albrecht Prințul Johannes Prințul Petru Prințul Gerhard
Cetățenie	Austria
Ocupație	jurist
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	House of Hohenberg[*]

· 1963: Kay Sage, artist și poet american (n. 1898)

· 1967: Zbigniew Hubert Cybulski (n. 3 noiembrie 1927,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5] Kneaje, Polonia^[6] – d. 8 ianuarie 1967,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5] Wrocław, Polonia^[7]^[2]) a fost un actor polonez de teatru și film. A activat în cinematografie din 1954.
* 1967: Josef Frank (n. 15 iulie 1885 la Baden, Austria - d. 8 ianuarie 1967 la Stockholm, Suedia) a fost un arhitect austriaco - suedez promotor al modernismului, membru fondator al Congresului internațional al arhitecturii moderne, faimoasa organizație profesională a arhitecților din deceniile 1930, 1940 și 1950.

Printre alte realizări marcante, Josef Frank a pus bazele școlii de arhitectură din Viena, Wiener Schule der Architektur, prin care a promovat concepții moderne privind proiectarea locuințelor și a amenajărilor interioare.

În 1933 s-a mutat în Suedia, unde s-a remarcat prin modul de decorare a clădirilor companiei IKEA. În 1965, a câștigat Marele Premiu de Stataustriac pentru arhitectură.

Pentru a marca 125 de ani de la nașterea sa, site-ul Google și-a modificat logo-ul de pe pagina sa principală

· 1969: Albert Hill, atlet britanic (n. 1889)

· 1970: Georges Guibourg, interpret francez (n. 1891)

· 1972: Kenneth Patchen, poet și pictor american (n. 1911)

· 1972: A murit Iosif Bertok, operator şi regizor de film, operator de front în Serviciul cinematografic al Armatei austro-ungare în anii primului război mondial.

· 1975: Richard Tucker, tenor american (n. 1913)

· 1976: A murit Zhou Enlai (Ciu En-lai), fost premier al Consiliului de Stat. Zhou Enlai a fost o mare personalitate a istoriei Chinei moderne. Prin întreaga sa activitate, desfăşurată de-a lungul a peste cinci decenii, a acţionat pentru progresul poporului chinez, pentru transformarea Chinei într-o ţară modernă, pentru dezvoltarea relaţiilor internaţionale ale acesteia; (n.05.03.1898).

· 1979: Sara Carter, cântăreață american de country (n. 1898)

· 1980: John Mauchly, fizician și inginer de computere (n. 1907)

· 1981: Matthew "Stymie" Beard, actor american (n. 1925)

· 1983: Tom McCall, guvernator al Oregon (n. 1913)

· 1986: Pierre Fournier, violoncelist francez (n. 1906)

· 1989: Bruce Chatwin, romancier englez (n. 1940)

· 1990: Terry-Thomas, actor și comedian britanic (n. 1911)

· 1991: Steve Clark, chitarist englez (Def Leppard) (n. 1960)
* 1992: Anton Dumitriu (n. 31 martie 1905, Brăila, România – d. 8 ianuarie 1992, București, România) a fost un filosof, matematician și logicianromân de origine greacă. S-a născut la Brăila, oraș în care urmează școala primară și liceul. Devine student al Facultății de Științe a Universității din București avându-i drept profesori pe: Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, Traian Lalescu, Octav Onicescu iar în 1929obține licența în Matematici. Între 1929 și 1933 este profesor de matematică la o școală din Brăila apoi între 1933 și 1938profesor la Liceul „Mihai Eminescu” din București. În 1934, Anton Dumitriu devine asistent la cursul de geometrie descriptivă de la Școala Politehnică din București.^[2]^{:p. 261}

Între timp studiază cursuri de filosofie și în 1938 își susține doctoratul în filosofie cu teza Bazele filosofice ale științei în fața unei comisii al cărei președinte a fost Constantin Rădulescu-Motru iar referent Petre P. Negulescu.^[3] În același an devine asistent la cursul de Logică de la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității București, parcurgând succesiv funcțiile de conferențiar și profesor titular al catedrei de Logică. Timp de cinci ani (1942-1947) este directorul publicației universitare „Caiete de Filosofie” iar între 1944-1946 este directorul săptămânalului „Democrația”. A publicat atât în reviste românești (Revista de Filosofie, Revista Fundațiilor Regale, etc.) cât și străine (The Journal of History of Philosophy, Scientia, Notre Dame Journal of Formal Logic, Il Contributo, etc.).

· 1993: Eleanor Hibbert, autor britanic (n. 1906)

· 1994: Pat Buttram, actor american (n. 1915)

· 1995: Carlos Monzon, pugilist argentinian (n. 1942)

· 1996 - A murit François Mitterand, preşedinte al Franţei între anii 1981-1995. Mitterand a evoluat din punct de vedere ideologic de la poziţia socialismului reformator la aceea a pragmatismului caracteristic unui reprezentant al naţiunii, susţinător al rolului cheie, din punct de vedere militar şi cultural, pe care Franţa era chemată să-l joace în arena internaţională. Alături de Germania, Franţa lui Mitterand a ocupat un loc de frunte în cursa pentru Europa unită (n.26.10.1916).

· 1997: Melvin Calvin, chimist american, laureat al Premiului Nobel (n. 1911)

· 1998: Michael Tippett, compozitor englez (n. 1905)

· 2000: Fritz Thiedemann, călăreț german (n. 1918)

· 2001 - A murit scriitorul şi traducătorul Anatol Ghermanschi ("Mihai Sebastian interpretat…", "Despre vechimea şi continuitatea românilor", "Se căsătoresc dovleceii") (n.07.08.1941).

· 2002: Alexander Prochorow, fizician rus, laureat al Premiului Nobel (n. 1916)

· 2002: Dave Thomas, întreprinzător de fast food american (n. 1932)

· 2003: Ron Goodwin, compozitor și dirijor britanic (n. 1925)

· 2004: John A. Gambling, gazdă americană de talk-show la radio (n. 1930)

· 2004: Warren Spears, coregraf și dansator american

· 2004: Michel Thomas, lingvist polonez (n. 1914)

· 2006: Prințul George William de Hanovra (Georg Wilhelm Ernst August Friedrich Axel Prinz von Hannover^[1]; 25 martie 1915 - 8 ianuarie 2006) a fost al doilea fiu al lui Ernest Augustus, Duce de Brunswick și a soției sale, Prințesa Victoria Luise a Prusiei, singura fiică a împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei și a împărătesei Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein.

Date personale
Prințul George William
Nume la naștere	Georg Wilhelm Ernst August Friedrich Axel
Născut	25 martie 1915 Brunswick, Imperiul german
Decedat	8 ianuarie 2006 (90 de ani) Munchen, Bavaria, Germania
Înmormântat	Schliersee
Părinți	Ernest Augustus, Duce de Brunswick Prințesa Victoria Luise a Prusiei
Frați și surori	Frederica de Hanovra Prince Christian Oscar of Hanover[] Prince Welf Henry of Hanover[] Ernest Augustus al IV-lea
Căsătorit cu	Prințesa Sofia a Greciei și Danemarcei
Copii	Prințul Welf Ernst de Hanovra Prințul Georg de Hanovra Prințesa Friederike de Hanovra
Cetățenie	Germania
Ocupație	diplomat
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Hanovra

· 2007: A murit la Bucuresti Sorana Coroamă-Stanca, regizor artistic, dramaturg, scenarist şi profesor universitar; (n. 24 ianuarie 1921, Chisinau). A fost fiica medicului profesor universitar ieșean Gheorghe Placinteanu și a compozitoarei Mansi Berberis. După absolvirea Facultății de Chimie Industrială a Politehnicii „Gh. Asachi” din Iasi in 1946, s-a îndreptat spre regia de teatru. Între 1959 – 1965 a fost exclusă din viața publică și din teatru, din motive politice (mai mulți membri ai familiei au fost persecutați de autoritățile comuniste) și a fost nevoită să lucreze la Cooperativa „Arta Aplicată”, unde a confecționat mărgele și nasturi, pentru a-și câștiga existența. A regizat peste 190 de spectacole de teatru, si a colaborat la radio-televiziune regizând serialul Mușatinii, O noapte furtunoasă – Caragiale, Egmont – Goethe și teatru radiofonic. A fost cadru universitar la Institutul de Teatru I.L.Caragiale din București, la Facultatea de Filologie a Universitatii din Cluj și la Universitatea „Hyperion” din București.

* 2008: Anatol Neamțu (n. 20 februarie 1954, Larga, Florești - d. 8 ianuarie 2008, Chișinău) a fost un compozitor, chitarist și aranjor muzical din Republica Moldova.
* 2013: Cornel Pavlovici (n. 2 aprilie 1942 - d. 8 ianuarie 2013) a fost un fotbalist român. A fost golgeterul în sezonul Diviziei A 1963-1964,^[1]marcând același număr de goluri ca și Constantin Frățilă, 19.

Sărbători

· Sf Cuv. Gheorghe Hozevitul și Domnica (calendar crestin-ortodox)

· Sf. Claudiu Apollinariu, episcop; Sf. Severin de Noricum, abate (calendar romano-catolic). Sfântul Claudiu Apolinarul, sau Apolinarul din Hierapole sau Apolinarul Apologetul a fost un lider creştin şi un scriitor din secolul al II-lea. A fost episcot de Hierapole în Frigia şi a devenit faimos pentru scrierile sale polemice contra ereticilor din timpul său. A scris două cărţi împotriva evreilor şi alte cinci contra păgânilor şi altele două despre „Adevăr”. În 177 a publicat „Apologia” pentru creştini, adresată lui Marc Aureliu. Nu se cunoaşte data exactă a morţii sale, dar probabil că a fost în timp ce Marc Aureliu mai era încă împărat. Sfântul Severin de Noricum (n. ca. 410 – d. 8 ianuarie 482 la Flavianus, azi Mautern bei Krems an der Donau, Austria) a fost un cetățean roman care a activat ca misionar creștin la popoarele barbare din zona mijlocie a Dunării, abate, canonizat ca sfânt în Biserica Catolică. Nu se cunoaște cu siguranță locul originii sale (posibil, Africa de Nord). În italiană a rămas cunoscut sub numele de San Severo sau San Severino

· Sf. Gheorghe din Hozeba, Sf. Domnica (calendar greco-catolic)

VA URMA

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

marți, 7 ianuarie 2020

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz