MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU

MIERCURI 22 IANUARIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B)

Decese

* 1583: Antoinette de Bourbon (25 decembrie 1493 – 22 ianuarie 1583) a fost nobilă franceză din Casa de Bourbon. A fost soția lui Claude de Lorena, Duce de Guise. Prin fiica ei cea mare, Maria de Guise, regină consort a regelui Iacob al V-lea al Scoției, ea a fost bunica maternă a Mariei Stuart, regină a Scoției.
Antoinette s-a născut la 25 decembrie 1493 la Castelul Ham, în Picardia, Franța. A fost fiică a lui Francisc, Conte de Vendôme și a Marie de Luxemburg.

S-a căsătorit cu Claude de Lorena la 9 iunie 1513 și au avut 12 copii:

• Maria de Guise (1515–1560); căsătorită cu regele Iacob al V-lea al Scoției în 1538. Fiica lor a fost Maria, regină a Scoției.
• Francisc, Duce de Guise (1519–1563)
• Louise de Guise (10 ianuarie 1520 – 18 octombrie 1542); căsătorită cu Charles I, Duce de Arschot la 20 februarie 1541.
• Renée de Guise (2 septembrie 1522 – 3 aprilie 1602), stareță de St. Pierre, Reims.
• Charles de Guise (1524–1574), Duce de Chevreuse, arhiepiscop de Reims și cardinal de Guise.
• Claude, Duce de Aumale (1526–1573)
• Louis I, Cardinal de Guise (1527–1578)
• Philip de Guise (3 septembrie 1529 – 24 septembrie 1529)
• Peter de Guise (3 aprilie 1530); a murit de mic.
• Antoinette de Guise (31 august 1531 – 6 martie 1561), stareță de Faremoutier
• Francis de Guise (18 aprilie 1534 – 6 martie 1563)
• René, marchiz de Elbeuf (1536–1566)

Antoinette
Ducesă consort de Guise
Portret al Antoinettei de Léonard Limousin
Date personale
Născută	25 decembrie 1494 Castelul Ham, Picardy, Franța
Decedată	22 ianuarie 1583 (88 de ani) Castelul de Joinville
Părinți	Francis[*] Marie of Luxembourg, Countess of Vendôme[*]
Frați și surori	Louise de Bourbon[*] Francis de Bourbon, Count of Saint-Pol[*] Louis de Bourbon de Vendôme[*] Charles
Căsătorită cu	Claude, Duce de Guise
Copii	Marie, regină consort a Scoției Francisc, Duce de Guise Renée, stareță de St. Pierre Charles arhiepiscop de Reims Claude, Duce de Aumale Louis I, Cardinal de Guise Antoinette, stareță de Faremoutier Francisc René, marvhiz de Elbeuf
Cetățenie	Franța
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Bourbon Casa de Guise

·         1592: Elisabeta de Austria (5 iulie 1554 – 22 ianuarie 1592), s-a născut arhiducesă de Austria, iar mai târziu a devenit regină a Franței. A fost fiica lui Maximilian al II-lea, Împărat Roman și a Mariei a Spaniei. S-a căsătorit cu regele Carol al IX-lea al Franței pentru trei ani și jumătate, până la moartea lui.

Elisabeta a fost al cincilea copil și a doua fiică din cei 16 copii ai părinților ei, din care numai opt au ajuns la vârsta adultă.^[1][2] În timpul copilăriei, a locuit cu sora ei mai mare Anna și fratele mai mic Matei într-un pavilion în grădina noului Schloss Stallburg din apropierea Vienei. S-au bucurat de o copilărie privilegiată și au fost crescuți în religia catolică. Tatăl ei Maximilian o vizita adesea și se pare că Elisabeta a fost copilui lui favorit. Ea îi semăna, nu numai fizic dar și în caracter: Elisabeth a fost la fel de inteligentă și fermecătoare, ca și tatăl ei.

Cu pielea ei de un alb impecabil, părul lung și blond și fizicul perfect, ea a fost considerată una dintre cele mai mari frumuseți ale epocii; seriosă, pioasă și cu inima caldă, ea a fost, de asemenea, naivă și inocentă datorită creșterii sale privilgiate. Frații Elisabetei au fost educați de către scriitorul și diplomatul flamand Ogier Ghiselin de Busbecq. Mama ei, Maria, a avut grijă personal de educația religioasă a fiicelor ei și încă din copilăria timpurie ea a fost impresionată de omonima ei, Sfânta Elisabeta a Ungariei și a luat-o ca model.

Foarte devreme, în jurul anului 1559, s-a sugerat o căsătorie între ea și viitorul rege Carol al IX-lea al Franței.^[3] În 1562 mareșalul de Vieilleville, membru al delegației franceze trimisă la Viena, după ce a văzut-o pe prințesa în vârstă de opt ani, a exclamat:"Majestatea Voastră, aceasta este regina Franței!". Deși Vieilleville nu avea dreptul de a face o ofertă, bunicul Elisabetei, împăratul Ferdinand I, părea interesat. Au schimbat cadouri și au inițiat contacte între cele două țări, însă nimeni nu s-a deranjat să predea limba franceză prințesei.

Elisabeta de Austria, ca. 1574.

Numai în 1569, după eșecul planurilor de căsătorie cu regii Frederic al II-lea al Danemarcei și Sebastian I al Portugaliei, oferta franceză a fost luată serios în considerare. Regina Ecaterina de Medici, mama lui Carol al IX-lea și puterea din spatele tronului, inițial a preferat-o pe sora mai mare a Elisabetei, Ana, însă arhiducesa era deja aleasă ca soție pentru unchiul ei, regele Filip al II-lea al Spaniei.^[4] În cele din urmă regina Ecaterina a fost de acord cu căsătoria cu cea de-a doua fiică, Elisabeta, deoarece Franța avea nevoie de o căsătorie catolică pentru a combate părțile protestante precum și pentru a cimenta o alianță între coroana Franței și imperiul habsburgic.

Elisabeta s-a căsătorit prin procură la 22 octombrie 1570 în catedrala de la Speyer (unchiul Elisabetei, arhiducele Ferdinand l-a reprezentat pe regele Franței). La 4 noiembrie ea a părăsit Austria acompaniată de nobili și nobile germane și de arhiepiscopul elector de Trier.

Odată ajunși în teritoriul francez, drumurile erau impracticabile din cauza ploilor constante; aceasta a cauzat decizia prin care nunta oficială urma să fie sărbătorită în micul oraș de frontieră Mézières-en-Champagne (acum Charleville-Mézières). Curios în legătură cu viitoarea soție, regele s-a îmbrăcat ca un soldat și a mers la Sedan, unde mireasa sa se afla în compania fratelui său mai mic, Henric, Duce de Anjou, pentru a o observa incognito în timp ce se plimba prin grădinile palatului cu Henric. A fost mulțumit cu ceea ce a văzut.

Regele Carol al IX-lea al Franței și Arhiducesa Elisabeta de Austria s-au căsătorit oficial la 26 noiembrie 1570 la Mézières; ceremonia a fost ținută de Charles, Cardinal de Bourbon. Nunta a fost celebrată cu multă pompă și extravaganță în ciuda datoriilor financiare ale Franței.

Regina Elisabeta a Franței

La 25 martie 1571 Elisabeta a fost încoronată ca regină a Franței de arhiepiscopul de Reims la biserica St Denis. Noua regină și-a făcut intrarea oficială în Paris patru zile mai târziu, la 29 martie.^[5] Apoi, a dispărut din viața publică.

Elisabeta era așa încântată de soțul ei încât, spre amuzamentul general, nu ezita să-l sărute în fața altora. Totuși, regele avea o relație de mult timp cu Marie Touchet, care a rostit: "Nu mă sperie nemțoaica" (L'allemande ne me fait pas peur)^[6] Regele s-a întors în scurt timp la metresa lui, încurajat de mama lui, regina Ecaterina, care s-a asigurat că noua noră era ținută departe de treburile de stat.

Deși nu au fost niciodată îndrăgostiți unul de altul, cuplul regal a avut o relație caldă și s-au susținut reciproc. Regina Elisabeta vorbea fluent germana, spaniola, latina și italiana însă a învățat foarte greu franceza. De asemenea, ea se simțea singură la curtea franceză care era plină de viață și destrăbălată; una dintre prietenele ei era cumnata ei controversată, Margareta de Valois. Regina, șocată de viața libertină de la curtea Franței, își petrecea timpul brodând, citind și în special cu lucrări de caritate și pioase. Singurul ei act controversat a fost respingerea atenției politicienilor și curtenilor protestanți refuzând să permită liderului hughenot, Gaspard al II-lea de Coligny, permisiunea de a-i săruta mâna.^[7]

Câteva luni mai târziu, la 27 octombrie 1572, regina a născut la Palatul Louvre primul ei copil, o fiică, care a fost botezată Maria Elisabeta după bunica ei, împărăteasa Maria, și după regina Elisabeta I a Angliei care i-a fost nașă.

În perioada nașterii copilului lor, sănătatea precară a regelui s-a înrăutățit rapid și după o lungă suferință în care Elisabeta i-a fost susținător tăcut și s-a rugat pentru vindecarea lui, Carol a murit la 30 mai 1574, la vârsta de 23 de ani.

După ce s-a terminat perioada de 40 de zile de doliu, Elisabeta, acum numită regina albă,^[8] a fost obligată de tatăl ei să se întoarcă la Viena. După o scurtă vreme, împăratul Maximilian al II-lea a vrut o nouă căsătorie pentru ea, de data asta cu fratele soțului ei decedat, noul rege Henric al III-lea al Franței; totuși, ea l-a refuzat ferm.

Regele Henric al III-lea i-a cedat cuumnatei sale teritoriile March superioară și inferioară (Haute et Basse-Marche).^[9] În plus, ea a primit titlul de Ducesă de Berry iar în 1577 a primit ducatele de Auvergne și Bourbon în schimb.^[10] La 28 august 1575 Elisabeta și-a vizitat la Amboise fiica în vârstă de trei ani pentru ultima dată iar la 5 decembrie ea a părăsit Parisul lăsând-o pe mica prințesă Maria Elisabeta în grija bunicii sale, regina Ecaterina de Medici. Elisabeta nu și-a mai văzut fiica niciodată; aceasta moare la vârsta de cinci ani, la 2 aprilie 1578.

Elisabeta în haine de văduvă. Pictură de Jakob de Monte, ca. 1580.

Odată ce s-a întors la Viena, Elisabeta a locuit în casa copilăriei, la Schloss Stallburg. La 12 octombrie 1576 iubitul ei tată moare iar fratele ei, Rudolf al II-lea, i-a succedat ca împărat al Sfântului Imperiu Roman.

Când i se face o nouă propunere de căsătorie, în 1580, de data asta de la regele Filip al II-lea al Spaniei, după decesul soției sale Ana (care fusese sora Elisabetei), ea refuză din nou.

La începutul anului 1580 Elisabeta a cumpărat niște terenuri din apropierea orașului Stallburg și a fondat mănăstirea de săraci Clares Maria, regina îngerilor (Klarissinnenkloster Maria, Königin der Engel), cunoscută de asemenea sub numele de mănăstirea reginei (Königinkloster). Elisabeta și-a dedicat viața ei de acum înainte pentru a urma exemplul sfântului hram al mănăstirii ei, în exercițiu de pietate și de îngrijire a săracilor. Chiar și fetele nobile sărace aveau sprijinul ei. Ea a finanțat, de asemenea, restaurarea din Capela tuturor sfinților în Hradcany, Praga, care a fost distrusă într-un incendiu în 1541.

După plecarea din Franța, ea a menținut o corespondență regulată cu cumnata ei, regina Margareta de Navara, și când aceasta a fost ostracizată de restul familiei regale, ea și-a pus jumătate din veniturile din Franța la dispoziția Margaretei.

Elisabeta a murit la 22 ianuarie 1592 victimă a pleureziei la vârsta de 37 de ani și a fost îngropată sub o lespede de marmură simplă în biserica mănăstirii ei.

Elisabeta de Austria
Regină a Franței
Elisabeta de Austria, de François Clouet (1510-1572).
Date personale
Născută	5 iulie 1554 Viena
Decedată	22 ianuarie 1592 (37 de ani) Viena, Imperiul Habsburgic
Înmormântată	Catedrala Sfântul Ștefan din Viena
Părinți	Maximilian al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria a Spaniei
Frați și surori	Archduchess Margaret of Austria[*] Ana de Austria Archduke Wenceslaus of Austria[*] Rudolf al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Matia I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maximilian al III-lea al Austriei[*] Albert al VII-lea, Arhiduce de Austria Arhiducele Ernest de Austria
Căsătorită cu	Carol al IX-lea al Franței
Copii	Marie Elisabeth de Valois
Cetățenie	Austria
Religie	Biserica Catolică
Apartenență nobiliară
Titluri	duce regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Habsburg Casa de Valois
Domnie
Domnie	26 noiembrie 1570 – 30 mai 1574

·         1599: A decedat compozitorul si organistul italian Cristofano Malvezzi (botezat la 28 iunie 1547). A fost unul dintre cei mai faimosi compozitori pe care i-a dat Florenta in timpul tranzitiei la stilul baroc. Una dintre cele mai mari compoziții ale vremii,a fost lucrarea sa  O Fortunato giorno .
* 1656: Thomas Francis de Savoia, Prinț de Carignano (italiană Tommaso Francesco di Savoia, Principe di Carignano, franceză Thomas François de Savoie, Prince de Carignan; 21 decembrie 1596 – 22 ianuarie 1656) a fost comandant militar italian, fondatorul Casei de Savoia-Carignano, o ramură a Casei de Savoia, care a domnit ca regi ai Sardiniei din 1831 până în 1861 și ca regi ai Italiei din 1861 până la detronarea dinastiei în 1946.

Thomas Francis
Prinț de Carignano
Thomas François de Carignan, Prinț de Savoia, de Anthony van Dyck (1634)
Căsătorit(ă)	Marie de Bourbon (c. 1625–56); decesul lui
Urmași Cristina Carlotta Louise Emmanuel Filibert Amedeo Giuseppe Emanuele Eugene Maurice Ferdinando
Tată	Carol Emanuel I de Savoia
Mamă	Catalina Micaela de Austria
Naștere	21 decembrie 1596 Torino, Ducatul de Savoia
Deces	22 ianuarie 1656 (59 de ani) Torino, Ducatul de Savoia

* 1732: Marie Thérèse de Bourbon (1 februarie 1666 – 22 februarie 1732^[1]) a fost fiica lui Henri Jules, Prinț de Condé și a prințesei bavareze Anne Henriette. Ca membră a casei regale Casa de Bourbon, a fost prințesă de sânge. Ea împreună cu soțul ei au fost monarhi titulari ai Poloniei în 1697.

Marie Thérèse de Bourbon s-a născut la Hôtel de Condé din Paris la 1 februarie 1666 ca fiică a lui Henri Jules, Prinț de Condé, atunci Duce de Bourbon și a soției acestuia, Anne Henriette de Bavaria. A fost numită după soția regelui Ludovic al XIV-lea.

Din partea tatălui, ea era descendentă din casa regală franceză de Bourbon iar din partea mamei, din regalitatea engleză și Casa de Nassau. La naștere a primit titlul onorific de Mademoiselle de Bourbon.

În 1685, fratele ei mai mare, Louis de Bourbon, Duce de Bourbon (mai târziu Prinț de Condé), s-a căsătorit cu fiica naturală și recunoscută a regelui Ludovic al XIV-lea, Louise Françoise de Bourbon;

În 1692, sora ei, Anne Louise Bénédicte de Bourbon, s-a căsătorit cu cumnatul fratelui lor, Ducele de Maine;

În 1718, sora ei, Marie Anne de Bourbon, s-a căsătorit cu Ducele de Vendôme, un strănepot al regelui Henric al IV-lea al Franței.

Ea trebuia să se căsătorească cu prințul italian Emmanuel Philibert de Savoia.^[2] La acest plan s-a opus Ludovic al XIV-lea al Franței care dorea ca Emmanuel Philibert să se căsătorească cu o prințesă franceză, acordându-i poziția de moștenitor al Ducatului de Savoia. Mai târziu el s-a căsătorit cu Maria Angela Caterina d'Este, fiica generalului Borso d'Este.

La 22 ianuarie 1688, la Palatul Versailles, Marie-Thérèse s-a căsătorit cu François Louis, Prinț de Conti, șeful Casei de Bourbon-Conti. Mireasa era îndrăgostită de soțul ei însă atenția lui era îndreptată în altă parte. Era bine cunoscut la curte că avea o relație cu cumnata soției sale, Ducesa de Bourbon, și de asemenea se spunea despre tendințele lui homosexuale.^[3]

Prințesa de Conti, 1691

În 1697, Ludovic al XIV-lea a oferit tronul Poloniei soțului Mariei Thérèse. Prințul de Conti a plecat în Polonia pentru a inspecta posibilul său nou regat în timp ce soția lui a rămas în Franța; între timp Prințesa de Conti a devenit regină titulară a Poloniei iar soțul ei rege. Prin votul exprimat de poporul polonez, soțul ei era cel mai popular candidat însă când a ajuns la Gdańsk, a constatat că August al II-lea a luat puterea și s-a întors în Franța.

În 1709, soțul ei a murit la Paris. După decesul lui, Marie Thérèse și-a îndreptat atenția către renovarea reședinței Conti, Hôtel de Conti (numit și Palatul Conti). A încredințat lucrarea arhitectului Robert de Cotte, prim arhitect al regelui.

În 1713, fiica ei Marie Anne s-a căsătorit cu Louis Henri, Duce de Bourbon, fiul fostei metrese a soțului ei, Prințesa de Condé (fosta Ducesă de Bourbon). În aceeași zi, la Versailles, într-o dublă ceremonie, fiul ei, noul Prinț de Conti, s-a căsătorit cu un alt copil al Prințesei de Condé, Louise Élisabeth de Bourbon, care a preluat titlul pe care Marie Thérèse l-a deținut timp de aproape 30 de ani. În 1720, fiica ei Marie Anne a murit la Paris.

Marie Thérèse a murit la 22 februarie 1732 la Hôtel de Conti. După decesul ei, fiul său s-a mutat în alt palat din Paris; mai târziu l-a dăruit cumnatului său Ducele de Maine care l-a demolat.

Stră-strănepotul ei a fost Louis-Philippe al Franței, ultimul rege al Franței.

Marie Thérèse de Bourbon
Regină a Poloniei Prințesă de Conti
Portret de Pierre Mignard
Date personale
Nume la naștere	Marie Thérèse de Bourbon
Născută	1 februarie 1666 Hôtel de Condé, Paris, Franța
Decedată	22 ianuarie 1732 (65 de ani) Hôtel de Condé, Paris, Franța
Părinți	Henri Jules, Prinț de Condé Anne Henriette de Bavaria
Frați și surori	Louis, Prinț Condé Louise Bénédicte de Bourbon Anne Marie de Bourbon[*] Marie Anne de Bourbon, Duchess of Vendôme[*]
Căsătorită cu	François Louis, Prinț de Conti
Copii	Marie Anne, Prințesă de Condé Louis Armand, Prinț de Conti Louise Adélaïde, Mademoiselle de La Roche-sur-Yon
Cetățenie	Franța
Ocupație	Companion[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă

* 1850: Vincenzo Pallotti (n. Roma, 21 aprilie 1795 – d. Roma, 22 ianuarie 1850) a fost un preot italian, fondator al Congregației Societății Apostolatului Catolic. Papa Pius al XI-lea îl numise „adevărat precursor al Acțiunii Catolice”

* 1Vincenzo Pallotti s-a născut la Roma, la 21 aprilie 1795, într-o familie cu ascendență nobiliară.

Primele studii le-a făcut la școala de la San Pantaleone, apoi a mers la colegiu la Roma. La vârsta de 16 ani și-a manifestat dorunța de a deveni preot. La 16 mai 1820 a fost hirotonit preot și a celebrat prima sa liturghie la Frascati.

La 25 iulie 1820, devenea doctor în teologie și a fost numit profesor de teologie. Era un excelent teolog și ar fi putut face o strălucitoare carieră în învățământul acestei discipline, dar vocația sa l-a purtat mai degrabă spre apostolat.

Părintele Vincenzo Pallotti a servit la ospiciul Santa Maria degli Angeli, la Institutul Agrar de la Santa Maria della Misericordia, din 1827 director spiritual^[2] al Seminariului Roman, iar din 1833, director spiritual al Colegiului Urban Pontifical „De Propaganda Fide”.

Parcurgea orașul Roma aducând ajutor material și întărire sufletească populației care trăia în condiții mizere, predicând evanghelia, trăind cu puțin, și împărțind puținul pe care-l avea, ascultând spovezi și ajutându-i sufletește pe toți credincioșii care veneau la el.

Paralel, în contextul care era cel pe care-l trăia, cu ajutorul câtorva colaboratori, lucra la coordonarea tuturor inițiativelor apostolice care-i implica pe creștini, clerici și laici, astfel încât misiunea și acțiunea Bisericii să se întindă peste tot. Pallotti era convins de importanța carității și de punerea ei în aplicare de către toți catolicii pentru a aduce Vestea cea Bună tuturor.

Astfel, în 1835, a fondat Pioasa Societate a Misiunilor care va deveni Societatea Apostolatului Catolic, creată pentru animarea grupurilor de preoți și laici lucrând la acțiunea catolică

De altfel, încă din 1836, Părintele Vincenzo Pallotti a început să promoveze respectarea octavei Epifaniei, care și în prezent este celebrată; scopul său era un semn de apropiere de bisericile orientale.

Vincenzo Pallotti a murit prematur, la 22 ianuarie 1850, când nici nu împlinise 55 de ani, ca urmare a unei răceli. Opera sa a fost continuată de către colaboratorii săi, iar pallottinii sunt în prezent în număr de circa 2300, în întreaga lume

• A fost declarat venerabil în 1887 de către papa Leon al XIII-lea, care îl considera deja ca un sfânt.
• A fost beatificat de către papa Pius al XII-lea, la 22 ianuarie 1950.
• A fost proclamat sfânt de papa Ioan al XXIII-lea, la 20 ianuarie 1963.
• Sărbătoarea sa a fost fixată pe data de 22 ianuarie.

Vincenzo Pallotti
Vincenzo Pallotti
Date personale
Născut	21 aprilie 1795[1]  Roma, Statele Papale
Decedat	22 ianuarie 1850 (54 de ani)[1]  Roma, Statele Papale
Înmormântat	Roma
Cetățenie	Republica Veneția
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	presbyter[*] misionar
Venerație
Sărbătoare	22 ianuarie

* 1858: Ludovic al II-lea, Mare Duce de Baden (15 august 1824 – 22 ianuarie 1858) a fost fiul lui Leopold, Mare Duce de Baden și a soției acestuia, Prințesa Sofia de Holstein-Gottorp a Suediei.

Ludovic a succedat tatălui său ca Mare Duce de Baden la 24 aprilie 1852. Fratele său Frederick a acționat ca regent deoarece Ludovic suferea de o boală mentală. În 1856, fratele său Frederick a fost încoronat și el ca Mare Duce.

Ludovic al II-lea
Date personale
Născut	15 august 1824 Karlsruhe
Decedat	22 ianuarie 1858 (33 de ani) Karlsruhe
Înmormântat	Q883348[*]
Părinți	Leopold, Mare Duce de Baden Prințesa Sofia Wilhelmina a Suediei
Frați și surori	Prințul Wilhelm de Baden Frederic I, Mare Duce de Baden Olga Feodorovna de Baden Prințesa Alexandrine de Baden Maria Karl von of[*]
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Zähringen
Mare Duce de Baden
Domnie	24 aprilie 1852 – 22 ianuarie 1858
Predecesor	Leopold I
Succesor	Frederick I

* 1869: Prințul Leopold al Belgiei, Duce de Brabant, Conte de Hainault (12 iunie 1859 – 22 ianuarie 1869), a fost al doilea copil și singurul fiu și moștenitor al regelui Leopold al II-lea al Belgiei și a soției lui, Arhiducesa Marie Henriette de Austria.

Leopold a fost numit după bunicul său și după verii tatălui său Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha, regina Victoria a Regatului Unit și Prințul Albert, Prinț Consort.

La naștere, Leopold a fost numit Conte de Hainaut, fiind cel mai mare fiu al regelui și prințul moștenitor. În momentul nașterii sale, bunicul său, Leopold I al Belgiei, era rege al Belgiei.

Decesul prințului Leopold

Leopold a fost precedat de sora sa, Louise-Marie, și urmat de alte două surori, Stéphanie și Clémentine, care s-a născut după decesul lui Leopold, în speranța părinților că vor mai avea un fiu.

După decesul bunicului său și după ce tatăl său a devenit rege, în 1865, tânărul Leopold a devenit Duce de Brabant, titlu acordat moștenitorilor la tronul Belgiei.

Leopold a murit la Laeken sau Bruxelles la 22 ianuarie 1869 de pneumonie, după ce a căzut în lac. Moartea prematură a lui Leopold l-a lăsat pe tatăl lui cu două fiice. După nașterea a încă unei fiice în 1872, cuplul a abandonat toate speranțele să mai aibă un fiu. Regele Leopold al II-lea a fost succedat de nepotul său, Albert.

Prințul Leopold
Duce de Brabant
Prințul Leopold
Date personale
Nume la naștere	Léopold Ferdinand Élie Victor Albert Marie
Născut	12 iunie 1859 Palatul Laeken, Belgia
Decedat	22 ianuarie 1869 (9 ani) Palatul Laeken, Belgia
Înmormântat	Church of Our Lady of Laeken[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Părinți	Leopold al II-lea al Belgiei Marie Henriette de Austria
Frați și surori	Prințesa Clémentine a Belgiei Prințesa Stéphanie a Belgiei Prințesa Louise-Marie a Belgiei
Cetățenie	Belgia
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha

·         1901: Alexandrina Victoria (n. 24 mai 1819, Londra - d. 22 ianuarie 1901, Isle of Wight) a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei din 1837 până în 1901, împărăteasă a Indiilor, din 1877 până în 1901, și stăpână a celor 28 de colonii britanice.

Victoria a fost fiica Prințului Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al regelui George al III-lea. Atât Ducele de Kent cât și regele au murit în 1820 și Victoria a fost crescută sub supravegherea atentă a mamei ei de origine germană, Prințesa Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld. Ea a moștenit tronul la vârsta de 18 ani, după ce cei trei frați mai mari ai tatălui ei au murit fără să lase moștenitori legitimi în viață. Regatul Unit era deja o monarhie constituțională, în care suveranul deținea relativ puține competențe directe politice. Privat, Victoria a încercat să influențeze politica guvernului și numirile ministeriale. Public, ea a devenit un simbol național, și a fost identificată cu standardele stricte de moralitate personală.

S-a căsătorit în 1840 cu vărul ei primar, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Cei nouă copii ai lor și cei 26 din cei 34 de nepoți care au atins vârsta maturității, s-au căsătorit în interiorul altor case regale sau familii nobile de-a lungul continentului, ea câștigându-și astfel renumele de "bunica Europei". După decesul lui Albert în 1861, Victoria s-a aruncat într-un doliu profund și a evitat aparițiile publice. Ca urmare a izolării ei, republicanismul a câștigat temporar puterea, dar în a doua jumătate a domniei sale, popularitatea ei a recuperat. Jubileele ei de Aur și de Diamant au fost momente de sărbătoare publică.

Domnia ei de 63 de ani și 7 luni, a doua ca lungime dintre domniile tuturor monarhilor britanici, este cunoscută sub numele de Era Victoriană. A fost o perioadă de schimbări industriale, culturale, politice, științifice și militare în cadrul Regatului Unit, și a fost marcată de o mare expansiune a Imperiului Britanic. Ea a fost ultimul monarh britanic din Casa de Hanovra. După decesul ei, numele casei regale a devenit Saxa-Coburg și Gotha (numele britanic al Casei de Wettin), fiul ei cel mare, Eduard al VII-lea, moștenind numele casei din care făcea parte tatăl său, Prințul Albert. Nepotul reginei Victoria, George al V-lea, sub presiunea opiniei publice, a schimbat din nou numele Casei (care suna prea nemțesc în timpul Primului Război Mondial) în Casa de Windsor (1917). Din Casa de Windsor au făcut parte strănepoții reginei Victoria, Eduard al VIII-lea și George al VI-lea, precum și stră-strănepoata ei, actuala regină, Elisabeta a II-a.

Prințesa Victoria împreună cu mama ei, Ducesa de Kent, 1821.

Tatăl Victoriei a fost Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al regelui George al III-lea.

Până în 1817, nepoata lui Eduard, Prințesa Charlotte de Wales, era singurul nepot legitim al regelui George al III-lea. Decesul ei în 1817 a precipitat o criză de succesiune în Regatul Unit care a pus presiune pe Ducele de Kent (și frații lui necăsătoriți) să se căsătorească și să aibă copii. În 1818, el s-a căsătorit cu Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld, o prințesă germană al cărei frate Leopold era văduvul Prințesei Charlotte. Ducele și Ducesa de Kent au avut un singur copil, Victoria, care s-a născut la 4.15 am la 24 mai 1819 la Palatul Kensington din Londra.^[1]

Victoria a fost botezată de Arhiepiscopul de Canterbury, Charles Manners-Sutton, la 24 iunie 1819 la Palatul Kensington. Nașii ei au fost: împăratul Alexandru I al Rusiei (reprezentat de unchiul Victoriei Prințul Frederick, Duce de York și Albany), unchiul ei, Prințul regent (mai târziu George al IV-lea), mătușa ei regina Charlotte de Württemberg (reprezentată de sora sa, Prințesa Augusta Sophia), bunica maternă, Ducesa de Saxa-Coburg-Saalfeld (reprezentată de Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh). A fost numită Alexandrina, după împăratul Alexandru I, și Victoria după mama ei.^[2]

La naștere, Victoria era a cincea în ordinea succesiunii la tron, după tatăl ei și cei trei frați mai mari ai lui: Prințul Regent, Ducele de York și Ducele de Clarence (care avea să devină regele William al IV-lea).^[3] Prințul Regent și Ducele de York erau în relații proaste cu soțiile lor, iar acestea erau trecute de 50 de ani, astfel încât era puțin probabil să mai aibă moștenitori. Ducele de Kent și celălalt frate al său, ducele de Clarence, s-au căsătorit în aceeași zi, la un an înainte de nașterea Victoriei, dar ambele fiice ale Ducelui de Clarence (născute în 1819 și respectiv 1820), au murit de mici.

Bunicul și tatăl Victoriei au murit în 1820 la o săptămână distanță, iar Ducele de York a murit în 1827. La moartea unchiului ei, George al IV-lea, în 1830, Victoria a devenit moștenitoare prezumptivă a celuilalt unchi al ei, William al IV-lea. Parlamentul a adoptat Actul de regență din 1830 prin care a prevăzut dispoziții speciale pentru un monarh copil în cazul în care William murea cât timp Victoria era minoră. Mama Victoriei, Ducesa de Kent, ar fi urmat să devină regentă, fără vreun consiliu care să-i limiteze puterile.^[4] Regele William nu avea încredere în capacitatea ducesei de a fi regentă și a declarat în prezența ei că ar dori să trăiască până Victoria împlinește 18 ani, astfel ca regența să fie evitată.

Autoportret, 1835

Mai târziu, Victoria și-a descris copilăria ca fiind "destul de melancolică".^[6] Mama Victoriei era excesiv de protectoare cu prințesa, care a fost crescută în izolare, în ceea ce s-a numit "sistemul Kensington", un set elaborat de reguli și protocoale concepute de Ducesă și de presupusul ei iubit, Sir John Conroy, pentru a preveni întâlnirile prințesei cu alți oameni nedoriți și pentru ca totul să depindă de ei.^[7] Nu i se permitea să interacționeze cu alți copii. Ducesa evita curtea deoarece era scandalizată de prezența copiilor bastarzi ai regelui^[8] și a determinat, probabil, apariția moralității victoriene insistând ca fiica ei să evite orice aparență de incorectitudine sexuală.^[9] Victoria împărțea dormitorul cu mama ei în fiecare seară, studia cu profesori particulari după un calendar regulat și își petrecea timpul liber jucându-se cu păpuși și cu cățelul din rasa Cavalier King Charles Spaniel pe nume Dash.^[10]

În 1830, Ducesa de Kent și Conroy au dus-o pe Victoria în centrul Angliei pentru a vizita Malvern Hills, oprindu-se în orașe și mari conace de-a lungul drumului.^[11] Călătorii similare în alte părți ale Angliei și Wales au avut loc în 1832, 1833, 1834 și 1835. Spre disconfortul regelui William, Victoria a fost salutată cu entuziasm în fiecare dintre opriri.^[12] William a comparat călătoriile cu progresul regal și a fost preocupat de faptul că au portretizat-o pe Victoria ca rivalul său mai degrabă decât ca moștenitoarea lui prezumtivă.^[13]

Prințesa Victoria cu cățelul Dash, 1833. Pictură de George Hayter

Victoriei nu i-au plăcut călătoriile; aparițiile publice constante au obosit-o și au îmbolnăvit-o neexistând timp și pentru refacere.^[14]

Ea a obiectat motivând dezaprobarea regelui dar mama ei a respins plângerile sale ca motivate de gelozie și a forțat-o pe Victoria să continue excursiile.^[15] La Ramsgate în octombrie 1835, Victoria a contractat o febră severă, pe care inițial Conroy a respins-o ca un pretext pueril.^[16] În timp ce Victoria era bolnavă, Conroy și Ducesa au încercat fără succes să-l facă pe Conroy secretarul ei particular.^[17] Ca adolescentă, Victoria a rezistat amenințărilor lor și a refuzat cererea lor.^[18] Imediat ce a devenit regină l-a interzis pe Conroy și pentru că nu putea să-l alunge din poziția de administrator al mamei sale, și-a expediat mama într-un colț îndepărtat al palatului, de multe ori refuzând să o vadă.^[7]

În 1836, fratele Ducesei, Leopold, care era rege al belgienilor din 1831, spera să-și căsătorească nepoata cu un alt nepot, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha.^[19] Leopold, mama Victoriei și tatăl lui Albert erau frați. Leopold a aranjat cu mama Victoriei să invite rudele de la Coburg s-o viziteze în mai 1836 cu scopul de a-l prezenta pe Albert Victoriei.^[20] Regele William al IV-lea a dezapobat orice căsătorie cu Coburg și l-a favorizat pe Prințul Alexandru al Țărilor de Jos, al doilea fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos.^[21] Victoria a fost conștientă de diversele planuri matrimoniale și a evaluat critic parada de prinți eligibili.^[22] În conformitate cu jurnalul ei, ea s-a bucurat de compania lui Albert de la început. După vizita lui a scris, "[Albert] este extrem de frumos, părul lui este de aproximativ aceeași culoare cu a mea; ochii sunt mari și albaștri și are un nas frumos și o gura foarte dulce cu dinți frumoși; dar farmecul chipului său este expresia lui, care este cea mai încântătoare."^[23] Pe de altă parte, Alexandru, era "foarte simplu".^[24]

Victoria i-a scris unchiului ei Leopold, pe care Victoria îl considera "cel mai bun și mai amabil sfătuitor",^[25] să-i mulțumească "pentru marea perspectivă a fericirii la care ai contribuit, în persoana dragului Albert ... El are toate calitățile pe care le poate avea pentru a mă face perfect fericită. De asemenea, este așa de sensibil, așa de bun și de drăguț și atât de amabil. În plus are cea mai plăcută și încântătoare înfățișare exterioară pe care o poți vedea."^[26] Totuși, la 17 ani, Victoria, deși interesată de Albert, nu era gata să se mărite. Părțile nu s-au angajat la un angajament formal ci s-a presupus că uniunea celor doi va avea loc în timp util.

Portret la încoronare de George Hayter.

La 24 mai 1837 Victoria a împlinit 18 ani, regența fiind astfel evitată. La 20 iunie 1837, regele William al IV-lea a murit de insuficiență cardiacă la vârsta de 71 de ani,^[27] iar Victoria a devenit regină a Regatului Unit la vârsta de 18 ani, succedând unor suverani mediocri, care discreditaseră instituția monarhică. În jurnal ea notează: "Am fost trezită la ora 6 de mama, care mi-a spus că arhiepiscopul de Canterbury și lordul Conyngham erau aici și voiau să mă vadă. M-am dat jos din pat și m-am dus în sală (numai în rochia de noapte) și m-am întâlnit cu ei singură. Lordul Conyngham mi-a făcut cunoscut faptul că bietul meu unchi, regele, nu mai era de la 12 minute după ora 2 din această dimineață, și în consecință, Eu sunt regină."^[28] Documentele oficiale întocmite în prima zi a domniei ei au descris-o ca fiind Alexandrina Victoria, însă primul ei nume a fost retras la dorința ei și nu a mai fost utilizat.^[29]

Ascensiunea sa la tron pune capăt "uniunii" dintre Marea Britanie și Hanovra, deoarece acolo, sub Legea Salică, femeile nu puteau guverna. Hanovra a trecut unchiului ei, nepopularul Duce de Cumberland și Teviotdale, care a devenit regele Ernest Augustus I. (Era al cincilea fiu și al optulea copil al regelui George al III-lea). El era moștenitorul ei prezumptiv până când ea urma să se mărite și să aibă copii.^[30]

Încoronarea a avut loc la 28 iunie 1838 și a devenit primul monarh care a avut reședința la Palatul Buckingham.^[31][32] Ea a moștenit veniturile ducatele de Lancaster și Cornwall și i-a fost acordată o listă civilă de 385.000 £ pe an. Prudentă din punct de vedere financiar, ea a plătit datoriile tatălui ei.^[33]

Înainte ca viitoarea regină să se maturizeze, Victoria a făcut câteva gesturi care au pus la îndoială capacitatea ei de a conduce întregul imperiu. Unul dintre acesta a fost cauzarea morții unei doamne de la curtea regală, Lady Fiony Hastings. Ea a murit ca urmare a unei infecții acute, apărută după o intervenție ginecologică, impusă de către regină, pentru a confirma bârfele privind o presupusă sarcină. A doua acțiune, mai puțin macabră, dar fatală prin consecințele ei, a fost obligarea lui Sir Robert Peel, noul prim-ministru ales, să demisioneze.

Peel a câștigat alegerile pentru postul de prim-ministru în dauna Lordului Melbourne, favoritul și mentorul reginei. Pentru a-l împiedica pe Peel să își exercite puterea, Victoria a organizat în 1839 așa numita "conspirație a dormitorului regal".

Tradiția engleză cerea ca doamnele de onoare să provină din familii reprezentând partidul de la putere din acel moment. Deci, fiecare schimbare de guvern determina automat "înlocuirea" tuturor doamnelor nobile care se bucurau de privilegiul însoțirii reginei la toate întâlnirile oficiale. De asemenea, doamnele de onoare locuiau în apartamentele regale (dovadă a maximei încrederi).

Nemulțumită de rezultatul alegerilor și neacceptând concedierea doamnelor de onoare din neamul Vight, regina Victoria nu a aprobat guvernul Wellington-Peel. Datorită gestului său neelegant, Victoria și-a demonstrat în mod clar poziția sa față de noul prim-ministru, împiedicând completarea noului cabinet. Toate personalitățile politice ale momentului au acceptat voința reginei, nevrând să intre în dizgrațiile acesteia. Astfel, lordul Melbourne a fost numit în funcția de prim ministru, iar Peel a devenit doar colaborator al cabinetului nou format.

Lordul Melbourne, care deține funcția de prim-ministru, o "instruiește" în tot ce înseamnă educația politică și sarcinile ei. Coroana trebuie să aibă moștenitori, deci trebuie să se mărite. Energică și destul de autoritară, Victoria își dovedește mereu independența. Ca soț, îl alege pe vărul ei primar Albert de Saxa-Coburg-Gotha, în ciuda sfaturilor mamei.

Căsătoria Victoriei și a Prințului Albert, de Sir George Hayter.

Deși regină, ca femeie tânără necăsătorită, convenția socială cerea Victoriei să locuiască cu mama ei, în ciuda diferențelor lor asupra sistemului Kensington și dependența mamei ei de Conroy.^[34] Mama ei a fost expediată într-un apartament la distanță aflat în Palatul Buckingham și Victoria a refuzat de multe ori să o întâlnească.^[35] Atunci când Victoria s-a plâns lui Melbourne că proximitatea mamei ei a fost "un chin pentru mulți ani", Melbourne a simpatizat cu ea și i-a spus că acest lucru ar putea fi evitat prin căsătorie, lucru pe care Victoria l-a numit "o altrernativă șocantă".^[36] Ea și-a arătat interesul în educația lui Albert pentru viitorul rol pe care l-ar juca ca soț al ei însă a rezistat încercărilor de a o grăbi într-o căsătorie.^[37]

Victoria a continuat să-l laude pe Albert în urma celei de-a doua vizite din octombrie 1839. Albert și Victoria au simțit o afecțiune reciprocă și regina i-a propus căsătoria la 15 octombrie 1839, la doar cinci zile după ce el a ajuns la Windsor.^[38] Căsătoria a avut loc la 10 februarie 1840 la Palatul St. James din Londra.

Albert a devenit un consilier politic important, precum și însoțitorul reginei, înlocuindu-l pe lordul Melbourne ca figură dominantă și influentă în prima jumătate a vieții ei.^[39] Mama Victoriei a fost evacuată din palat, la Casa Ingestre din Belgrave Square. După decesul Prințesei Augusta în 1840, mama Victoriei a primit atât Casa Clarence cât și Casa Frogmore.^[40] Prin medierea lui Albert, relațiile dintre mamă și fiică încet-încet s-au îmbunătățit.^[41]

Regina formează un cuplu ideal împreună cu acest bărbat frumos, tandru și discret. Patru băieți și cinci fete sunt rodul marii lor iubiri. Îi oferă titlul de prinț consort, în anul 1857, și îi permite să se implice în problemele țării. Prințul Albert a jucat un rol important în formarea comportamentului reginei; el a înțeles mai bine importanța menținerii unor bune relații ale monarhiei cu guvernul. Primii ani de domnie ai Victoriei se scurg într-o calmă fericire, cu toate că nu este încă foarte populară. Își îndeplinește cu conștiinciozitate toate îndatoririle. Respectă regimul parlamentar, a ameliorat relația sa cu Peel, în așa măsură încât, cu timpul, cunoscutul politician a devenit unul dintre favoriții reginei. Pentru alegerea noului prim-ministru - după lordul Melbourne - nu face uz de prerogativele sale. Își asumă rolul de moderator și dreptul de a decide în caz că majoritatea nu este clară. Servește de arbitru întru obținerea consensului, în cazul mizelor importante. Acordă prioritate problemelor economice și comerciale.

Guvernanta Victoriei, baroneasa Lehzen din Hanovra, a avut influență asupra formării ei și a continuat să locuiască cu Victoria și după ascensiunea ei la tron. Relația apropiată a Victoriei cu baroneasa Lehzen a luat sfârșit după căsătoria reginei cu Prințul Albert, care a găsit-o pe Lehzen incompetentă pentru autoritatea ei în gospodărie, până la punctul la care era amenințată siguranța și sănătatea primului lor copil.

Victoria, portret de Francis Grant

La 13 iunie 1842, Victoria a făcut prima ei călătorie cu trenul, de la stația Slough (în apropierea Castelului Windsor) la Bishop’s Bridge, în apopiere de Paddington (Londra) într-un transport regal special, furnizat de Great Western Railway. Soțul ei și inginerul de la Great Western Railway, Isambard Brunel, au însoțit-o.

În 1842, regina este ținta a trei tentative de asasinat. Prințul Albert estimează că aceste încercări au fost încurajate de achitarea lui Oxford în 1840 (o primă tentativă de asasinat asupra reginei). La 29 mai 1842, John Francis, cel mai probabil în încercarea de a deveni faimos, a tras cu arma asupra reginei; arma nu s-a descărcat iar el a scăpat. A doua zi regina a mers pe același traseu însă mai rapid și având o escortă mai mare, în încercarea deliberată de a-l provoca pe Francisc. Cum era de așteptat, Francis a tras din nou însă a fost preluat de polițiști în haine civile și condamnat de înaltă trădare.

La 3 iulie, la două zile după ce pedeapsa lui Francisc cu moartea a fost comutată în detenție pe viață, un alt tânăr, John William Bean, a încercat s-o împuște pe regină însă pistolul era încărcat cu hârtie și tutun iar el era prea puțin responsabil.^[42] Bean a fost condamnat la 18 luni de închisoare.^[43]

Un atac similar a avut loc în 1849, când șomerul irlandez William Hamilton a tras cu pistolul asupra reginei Victoria.^[44] În 1850 regina a avut răni când a fost agresată de un fost ofițer de armată, Robert Pate. Atât Hamilton cât și Pate au fost condamnați la șapte ani.^[45]

În 1845, Irlanda a fost lovită de mana cartofului.^[46] În următorii patru ani peste un milion de irlandezi au murit și un alt milion au emigrat în ceea ce s-a numit Marea Foamete Irlandeză.^[47] În Irlanda, Victoria a fost numită "Regina Foamete".^[48][49] Regina personal a donat 2.000 £ pentru combaterea foametei, mai mult decât oricare donator individual,^[50] și a sprijinit "Maynooth Grant" la un seminar catolic din Irlanda, în ciuda opoziției protestante.^[51]

Prim-Miniștri britanici ai Victoriei
An	Prim-Ministru (partid)
1835	William Lamb (Whig)
1841	Sir Robert Peel (Conservator)
1846	John Russell (W)
1852 (feb.)	Edward Smith-Stanley (C)
1852 (dec.)	George Hamilton-Gordon (Peelite)
1855	Henry Temple (Liberal)
1858	Edward Smith-Stanley (C)
1859	Henry Temple (L)
1865	John Russell (L)
1866	Edward Smith-Stanley (C)
1868 (feb.)	Benjamin Disraeli (C)
1868 (dec.)	William Gladstone (L)
1874	Benjamin Disraeli (C)
1880	William Gladstone (L)
1885	Robert Gascoyne-Cecil (C)
1886 (feb.)	William Gladstone (L)
1886 (iulie)	Robert Gascoyne-Cecil (C)
1892	William Gladstone (L)
1894	Archibald Primrose (L)
1895	Robert Gascoyne-Cecil (C)

Pe plan internațional, Victoria a avut un interes deosebit în îmbunătățirea relațiilor dintre Franța și Marea Britanie.^[52] Ea a făcut și a găzduit mai multe vizite între familia regală britanică și Casa de Orleans, care erau înrudite prin căsătorii ale Coburgilor. În 1843 și 1845, ea și Albert au rămas cu regele Ludovic-Filip I, la château d'Eu în Normandia; ea a fost primul monarh britanic sau englez care a vizitat un monarh francez de la întâlnirea dintre Henric al VIII-lea al Angliei și Francisc I al Franței din 1520.^[53] Când Ludovic-Filip a făcut o călătorie de reciprocitate, în 1844, el a devenit primul rege francez care a vizitat un suveran britanic.^[54] Ludovic-Filip a fost demis în revoluțiile de la 1848 și a fugit în exil în Anglia.^[55]

Prima vizită a Victoriei în Irlanda în 1849 a fost un succes public dar nu a avut nici un impact de durată sau efect asupra creșterii naționalismului irlandez.^[56]

Cea mai veche fotografie cunoscută a Victoriei, aici împreună cu fiica ei cea mare, c. 1844.

Prim-Ministrul Russell, deși Whig, nu a fost favorizat de către regină.^[57] Ea a considerat ca ofensator în special pe ministrul de externe, Lordul Palmerston, care de multe ori a acționat fără consultarea Cabinetului, a Prim-Ministrului, sau a Reginei.^[58] Victoria s-a plâns lui Russell că Palmerston a trimis expedieri oficiale liderilor străini fără știrea ei, dar Palmerston a rămas în funcție și a continuat să acționeze din proprie inițiativă, în ciuda admonestărilor ei repetate. În decembrie 1851 Palmerston a fost îndepărtat după ce a anunțat aprobarea guvernului britanic a loviturii de stat din Franța inițiată de Napoleon al III-lea, fără să se consulte cu Primul Ministru.^[59] În anul următor, președintele Bonaparte a fost declarat împăratul Napoleon al III-lea, timp în care administrația lui Russell a fost înlocuită cu guvernul minoritar de scurtă durată condus de Lordul Derby.

În anul 1851 prințul a contribuit financiar la organizarea renumitei Expoziții Regale, în timpul căreia englezii au putut să vadă pentru prima oară Palatul de Cristal.

În 1853, Victoria a născut cel de-al optulea copil al ei, Leopold, cu ajutorul noului anestezic, cloroform. Ea a fost atât de impresionată de ușurarea durerii de la naștere încât l-a folosit din nou în 1857, la nașterea ultimului și celui de-al noulea copil, Beatrice, în ciuda opoziției membrilor clerului, care l-au considerat împotriva învățăturii biblice, precum și a unor medici care credeau că e periculos.^[60] E posibil ca Victoria să fi suferit de depresie post-natală, după multele ei sarcini.^[61] Scrisori de la Albert către Victoria se plâng intermitent de pierderea ei de auto-control. De exemplu, la aproximativ o lună după nașterea lui Leopold, Albert s-a plâns într-o scrisoare către Victoria de "continuarea isteriei" pe un "fleac mizerabil".^[62]

La începutul anului 1855, guvernul Lordului Aberdeen, care l-a înlocuit pe Derby, a căzut în mijlocul învinuirilor pe slaba gestionare a trupelor britanice în Războiul Crimeii. Victoria i-a abordat atât pe ​​Derby cât și pe Russell pentru a forma un minister, dar nu a avut sprijin suficient și regina a fost nevoită să-l numească pe Palmerston ca prim-ministru.^[63]

Napoleon al III-lea, aliatul apropiat din războiul din Crimeea al Marii Britanii, a vizitat Londra în aprilie 1855, și din 17 până în 28 august același an, Victoria și Albert i-au întors vizita.^[64] Napoleon al III-lea a întâlnit cuplul la Dunkirk și i-a însoțit la Paris. Ei au vizitat Expoziția Universală și mormântul lui Napoleon I de la Les Invalides și au fost oaspeți de onoare la un bal de 1200 de invitați la Palatul de la Versailles..^[65]

La 14 ianuarie 1858, un refugiat italian din Marea Britanie numit Orsini a încercat să-l asasineze pe Napoleon al III-lea cu o bombă făcută în Anglia.^[66] A urmat o criză diplomatică care a destabilizat guvernul și Palmerston a demisionat.

Prințul Albert, regina Victoria și cei nouă copii ai lor, 1857. De la stânga la dreapta: Alice, Arthur, Prințul Consort, Prințul de Wales, Leopold (în fața lui), Louise, regina Victoria cu Beatrice, Alfred, Victoria și Elena.

Derby a fost repus în funcția de prim-ministru. Victoria și Albert au participat la deschiderea unei noi rade a portului militar francez din Cherbourg la 5 august 1858, într-o încercare a lui Napoleon al III-lea de a reasigura Marea Britanie că pregătirile sale militare au fost îndreptate în altă parte. La întoarcere, Victoria i-a scris lui Derby reproșându-i starea proastă a Marinei Regale în comparație cu cea franceză.^[67] Guvernarea lui Derby nu a durat mult timp și în iunie 1859 Victoria l-a rechemat pe Palmerston în funcție.^[68]

La 11 zile după încercarea de asasinat a lui Orsini în Franța, fiica cea mare a Victoriei s-a căsătorit cu Prințul Frederic Wilhelm al Prusiei la Londra. Ei erau logodiți din septembrie 1855, când prințesa Victoria avea 14 ani. Căsătoria a fost amânată de regină și de prințul Albert până când mireasa a împlinit 17 ani.^[69] Regina și Albert au sperat că fiica și ginerele lor vor avea o influență de liberalizare în extinderea statului prusac.^[70] Victoria simțit "rău la inimă" când și-a văzut fiica părăsind Anglia pentru Germania; "Într-adevăr mă face să tremur" i-a scris ea prințesei Victoria într-una din frecventele sale scrisori, "când mă uit la toate surorile tale dulci, fericite, inconștiente și mă gândesc că trebuie să le dau - una câte una."^[71] Aproape exact după un an, prințesa Victoria a născut primul nepot al reginei, Wilhelm.

Victoria și Brown la Balmoral, 1863. Fotografie de G. W. Wilson

În martie 1861 a murit mama Victoriei având-o pe fiica ei alături de ea. Prin citirea documentelor mamei ei, Victoria a descoperit că mama ei a iubit-o profund^[72]; Victoria a avut inima zdrobită și a dat vina pe Conroy și Lehzen care au îndepărtat-o de mama ei.^[73] Pentru a-și ajuta soția în acele momente grele, Albert a preluat cele mai multe dintre atribuții, în ciuda faptului că el însuși era bolnav cu probleme de stomac cronice.^[74] În august, Victoria și Albert l-au vizitat pe fiul lor, Prințul de Wales, care participa la manevrele militare de lângă Dublin și au petrecut câteva zile de concediu în Killarney. În noiembrie, lui Albert i s-a adus la cunoștință bârfa că fiul lui avea o aventură cu o actriță în Irlanda.^[75] Îngrozit, Albert a călătorit la Cambridge, unde studia fiul lui, să-l confrunte.^[76]

Până la începutul lunii decembrie, Albert s-a simțit foarte rău.^[77] El a fost diagnosticat cu febră tifoidă de Sir William Jenner și a murit la 14 decembrie 1861. Victoria a fost devastată.^[78] Ea a pus vina morții soțului ei pe grijile în legătură cu Prințul de Wales. A intrat în doliu și a purtat negru pentru tot restul vieții ei. A părăsit Buckingham-ul - situat în centrul Londrei - și s-a refugiat la castelul Windsor. A evitat aparițiile publice și rareori a pus piciorul în Londra în următorii ani.^[79] Izolarea ei i-a adus numele de "văduva din Windsor".^[80]

Victoria și fiica ei cea mică, Beatrice.

Masele nu înțeleg această retragere îndoliată și reclamă în mai multe rânduri abolirea unei monarhii devenite inutile. Timp de câțiva ani, suverana cade pradă disperării, dar refuză ca fiul ei, prințul de Wales - viitorul Eduard al VII-lea - să capete rol activ.

Prin 1860, Victoria începe să se bazeze din ce în ce mai mult pe servitorul ei din Scoția, John Brown.^[81] În presă au apărut zvonuri calomnioase în legătură cu o conexiune de romantică și chiar despre o căsătorie secretă între cei doi, regina fiind menționată ca "Mrs Brown".^[82] Povestea relației lor a fost subiectul filmului din 1997, Mrs. Brown. O pictura de Sir Edwin Landseer care o descrie pe regină cu Brown a fost expusă la Academia Regală și Victoria a publicat o carte, Leaves from the Journal of Our Life in the Highlands, în care figurează proeminent și Brown, pe care regina îl aprecia foarte mult.^[83]

Palmerston a murit în 1865 și după o scurtă administrație condusă de Russell, Derby s-a întors la putere. În 1866, Victoria a participat la deschiderea parlamentului pentru prima dată de la moartea lui Albert.^[84] În anul următor, ea a sprijinit trecerea Actului de reformă din 1867, care a permis unui milion de muncitori să voteze deși ea nu a fost în favorea dreptului de vot pentru femei.^[85] Derby a demisionat în 1868 și a fost înlocuit de Benjamin Disraeli, care a fermecat-o pe Victoria. Guvernul lui a durat doar câteva luni iar la sfârșitul anului, rivalul său liberal, William Ewart Gladstone, a fost numit prim-ministru. Victoria a constatat că atitudinea lui Gladstone este mult mai puțin atrăgătoare.

În ultima zi din february 1872, tânărul de 17 ani Arthur O'Connor a fluturat un pistol neâncărcat spre trăsura deschisă a Victoriei imediat ce ea a ajuns la Palatul Buckingham. Brown, care era prezent, l-a imobilizat pe O'Connor care mai târziu a fost condamnat la 12 luni de închisoare.^[86] Ca rezultat al acestui incident, popularitatea Victoriei a crescut.

Regina Victoria fotografiată la Jubileul de Diamant, 1897.

La alegerile generale din 1874, Disraeli s-a întors la putere. El a trecut Regulamentul de cult public Legea 1874, care a eliminat ritualurile catolice din liturghia anglicană și pe care Victoria l-a sprijinit puternic.^[88] Ea a preferat serviciile scurte, simple, și personal se considera mai aliniată cu Biserica Prezbiteriană din Scoția decât Biserica Episcopală a Anglia.^[89] De asemenea, el a trecut Actul titlurilor regale din 1876 prin Parlament, astfel că Victoria a luat titlul de "împărăteasă a Indiei" de la 1 mai 1876,^[90] Nou titlu a fost proclamat la Delhi Durbar la 1 ianuarie 1877.^[91]

În țară, începe să circule un proverb ce reflectă mândria acestora: "Soarele nu apune niciodată pe cerul Imperiului, căci coloniile sale - Canada, Africa de Sud, India, Australia și Noua Zeelandă - debordează de bogații".

La 14 decembrie 1878, la comemorarea decesului lui Albert, a doua fiică a Victoriei, Alice, care se căsătorise cu Ludovic de Hesse, a murit de difterie la Darmstadt. Victoria a notat despre coincidența "aproape incredibilă și foarte misterioasă" a datelor.^[92] În mai 1879 ea a devenit străbunică, la nașterea Prințesei Feodora de Saxa-Meiningen, și a sărbătorit "biata mea aniversare de 60 de ani".

Între aprilie 1877 și februarie 1878, ea a amenințat de cinci ori cu abdicarea în timp ce-l presa pe Disraeli să acționeze împotriva Rusiei în Războiul Ruso-Turc (1877-1878) însă amenințările nu au avut nici un impact asupra evenimentelor sau la încheierea lor cu Congresul de la Berlin.^[93] Politica expansionistă externă a lui Disraeli, pe care Victoria a aprobat-o, a condus la conflicte, cum ar fi Războiul Zulușilor și al doilea război anglo-afgan. "Dacă suntem pentru a menține poziția noastră ca o putere de prim rang", scria ea, "trebuie... să fim Pregătiți pentru atacuri și războaie în mod CONTINUU."^[94] Victoria a văzut expansiunea Imperiului Britanic ca civilizatoare și benignă, protejând popoarele indigene de mai multe puteri agresive sau conducători cruzi. Spre disperarea Victoriei, Disraeli a pierdut alegerile generale din 1880 și Gladstone s-a întors ca prim-ministru. Când Disraeli a murit în anul următor, ea a fost orbită de "lacrimi rapide", și a ridicat o placă comemorativă "plasată de către Suveranul său recunoscător și prieten, Victoria R.I.

Portret al reginei Victoria, 1899.

La 2 martie 1882, Roderick Maclean, un poet nemulțumit și aparent jignit de faptul că Victoria a refuzat să accepte una din poeziile sale,^[96] a tras asupra reginei când transportul ei a părăsit stația Windsor. Doi elevi de la Colegiul Eton l-au lovit cu umbrelele lor până când au fost îndepărtați de un polițist.^[97] Victoria a fost revoltată când a fost găsit nevinovat pe motiv de nebunie însă a fost încântată de expresia loialității după atac declarând "merită să fii împușcat - pentru a vedea cât de mult ești iubit."^[98]

La 17 martie 1883, a căzut pe scări la Windsor; nu s-a recuperat niciodată complet și a rămas cu reumatism.^[99] Brown a murit la 10 zile după accidentul ei și spre consternarea secretarului ei particular, Sir Henry Ponsonby, Victoria a început să lucreze la o biografie elogioasă a lui Brown.^[100] Ponsonby și Randall Davidson, care au văzut proiectul de la început, au sfătuit-o pe Victoria să nu-l publice pe motiv că ar alimenta zvonurile despre o poveste de dragoste.^[101] Manuscrisul a fost distrus.^[102] La începutul anului 1884, Victoria a publicat More Leaves from a Journal of a Life in the Highlands, o continuare a cărții ei pe care a dedicat-o "însoțitorului ei personal devotat și credincios prieten John Brown".^[103]

La o zi după comemorarea primului an al morții lui Brown, Victoria a fost informată printr-o telegramă că fiul ei cel mic, Leopold, a murit la Cannes. El a fost "cel mai drag dintre dragii mei fii", s-a plâns ea.^[104] Luna următoare, cel mai mic copil al Victoriei, Beatrice, l-a întâlnit și s-a îndrăgostit de Prințul Henric de Battenberg la nunta nepoatei Victoria, Prințesa Victoria de Hesse, cu fratele lui Henric, Prințul Louis de Battenberg. Beatrice și Henric au plănuit să se căsătorească însă Victoria s-a opus la început, dorind s-o păstreze pe Beatrice acasă, drept însoțitoarea ei. După un an, consimte asupra căsătoriei cu condiția ca prințul Henric să renunțe la angajamentele sale germane și să trăiască permanent cu Beatrice și regina.^[105]

Ziar care anunță decesul reginei Victoria

În 1887, Imperiul Britanic a celebrat Jubileul de Aur al Victoriei. Victoria a marcat cei 50 de ani de domnie cu un banchet la care au fost invitați 50 de regi și prinți. Fiica cea mare a reginei a devenit împărăteasă consort a Germaniei în 1888 dar în mai puțin de un an a devenit văduvă și nepotul Victoriei, Wilhelm, a devenit împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei. Sub Wilhelm, speranțele Victoriei și ale lui Albert de a liberaliza Germania nu s-au împlinit; el credea în autocrație.

La 23 septembrie 1896, Victoria și-a depășit bunicul George al III-lea ca monarhul britanic cu cea mai lungă domnie din istorie. Regina a solicitat ca orice celebrare specială să fie amânată până în 1897, care coincidea cu Jubileul de Diamant. Prim-miniștri din toate ținuturile dominioanelor au fost invitați și procesiunea Jubieului de Diamant a reginei din Londra a inclus trupe din toate colțurile imperiului. Celebrarea a fost marcată de mari revărsări de afecțiune pentru regina septuagenară.^[106]

În vacanțe, Victoria vizita cu regularitate Europa. În 1889, în timpul unei vizite la Biarritz, ea a devenit primul monarh britanic în funcție care a pus piciorul în Spania.^[107] În aprilie 1900 războiul burilor era atât de nepopular în Europa continentală încât călătoria ei anuală în Franța părea inoportună. În schimb, regina a mers în Irlanda pentru prima dată după 1861, în parte să recunoască contribuția regimentelor de irlandezi la războiul din Africa de Sud.^[108] În iulie, al doilea fiu al ei, Alfred ("Affie") (tatăl reginei Maria a României), a murit; "Oh, Dumnezeu! Dragul meu Affie s-a dus și el! ", a scris în jurnalul ei. "Este un an oribil, nimic în afară de tristețe & orori de un fel sau altul."^[109]

După un obicei pe care l-a menținut pe toată durata văduviei sale, Victoria a petrecut Crăciunul din 1900, la Casa Osborne din Isle of Wight. Reumatismul a făcut-o să șchioapete iar vederea îi era umbrită de cataractă.^[110] La începutul lunii ianuarie s-a simțit "rău și slăbită" iar la mijlocul lunii era "somnoroasă...amețită, [și] confuză". A murit marți 22 ianuarie 1901 la ora șase după amiaza la vârsta de 81 de ani.^[111] Fiul și succesorul ei, regele Eduard al VII-lea și nepotul ei, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei au stat lângă patul ei de moarte.^[112] A fost înmormântată într-o rochie albă și cu verigheta pe deget.^[113] Funeraliile au avut loc pe 2 februarie la capela St George a Castelului Windsor.

Victoria a fost multă vreme monarhul cu cea mai lungă domnie din istoria britanică; a domnit 63 de ani, 7 luni și 2 zile, fiind depășită doar de stră-strănepoata ei, regina Elisabeta a II-a. A fost ultimul monarh al Casei de Hanovra. Ulterior casa regală a preluat numele de Saxa-Coburg și Gotha, după soțul Victoriei.

"Era victoriană" rămâne înscrisă cu majuscule în istoria Marii Britanii, epocă înfloritoare atât din punct de vedere economic, cât și cultural. Au rămas și astăzi clădiri istorice construite în stil victorian.

Victoria
Regină a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, Împărăteasă a Indiei etc
Fotografie de Alexander Bassano, 1882
Date personale
Nume la naștere	Alexandrina Victoria
Născută	24 mai 1819 Palatul Kensington, Londra
Decedată	22 ianuarie 1901 (81 de ani) Casa Osborne, Isle of Wight
Înmormântată	4 februarie 1901 Mausoleul Frogmore, Windsor
Cauza decesului	cauze naturale[*] (hemoragie cerebrală[*])
Părinți	Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld
Frați și surori	Carl, 3rd Prince of Leiningen[*] Feodora de Leiningen Carl, 3rd Prince of Leiningen[*]
Căsătorită cu	Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha
Copii	Victoria, Împărăteasa Germană Eduard al VII-lea al Regatului Unit Alice, Marea Ducesă de Hessa Alfred, Ducele de Saxa-Coburg și Gotha Elena, Prințesa Christian de Schleswig-Holstein Prințesa Louise, Ducesa de Argyll Prințul Arthur, Ducele de Connaught și Strathearn Prințul Leopold, Ducele de Albany Beatrice, Prințesa Henry de Battenberg
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	autobiografă[*] diaristă[*] monarh pictoriță
Apartenență nobiliară
Titluri	monarch of England[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hanovra
Domnie
Domnie	20 iunie 1837 - 22 ianuarie 1901 (63 de ani și 216 zile)
Încoronare	1837
Predecesor	William IV
Succesor	Eduard VII

* 1904: George Salmon DD FBA FRS FRSE LLD (n. 25 septembrie 1819,^[2][3][4] Dublin, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 22 ianuarie 1904,^[2][3][4] Dublin, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei) a fost un distins și influent matematician irlandez și teolog anglican. După ce a lucrat în geometrie algebrică timp de două decenii, Salmon și-a dedicat ultimii patruzeci de ani din viață teologiei. Întreaga sa carieră a fost petrecută la Trinity College Dublin (TCD).

George Salmon
George Salmon
Date personale
Născut	25 septembrie 1819[2][3][4]  Dublin, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Decedat	22 ianuarie 1904 (84 de ani)[2][3][4]  Dublin, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Înmormântat	Mount Jerome Cemetery[*]
Cetățenie	Irlanda
Religie	Church of Ireland[*]
Ocupație	matematician șahist[*] filozof profesor universitar scriitor
Activitate
Premii	Medalia Copley (1889)[1] Royal Medal (1868) Fellow of the British Academy[*]

·         1907 - A murit Vicentiu Babeş, deputat al românilor din Banat în Parlamentul din Budapesta, om politic, gazetar.
* 1917: Elena Cancicov (n. 12 septembrie 1872, Bacău, România – d. 22 ianuarie1917, Iași, România) a fost o eroină română din Primul Război Mondial.

Născută la 12 septembrie 1872 în Bacău, Elena Cancicov era fiica cea mai mare a lui Theodor Cancicov și sora lui Mircea Cancicov. După absolvirea Externatului de Fete din Bacău, în perioada 1894-1897 a urmat cursurile Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, beneficiind de o bursă din Fondul Adamachi al Academiei Române.

Fiind numită inspectoare școlară de ministrul educației naționale Spiru Haret, ea s-a ocupat de înființarea primelor grădinițe de copii din România. Pentru activitatea desfășurată, în 1902 a fost decorată cu Medalia „Răsplata Muncii pentru Învățământ”, clasa a II-a. Din 1906 până în 1910 a lucrat ca profesoară de științe naturale la Școala Secundară Internat de Fete, Gradul I din Craiova. Din 1910 până în 1916 a fost profesoară la Externatul de Fete din București, la 1 septembrie 1916 transferându-se ca profesoară și directoare la Azilul Elena Doamna.

Izbucnirea Primului Război Mondial a întrerupt activitatea didactică a Elenei Cancicov, care se înrolează ca infirmieră la Spitalul de răniți Nr. 360 (numit mai târziu Spitalul Regina Maria) din București, de sub conducerea Clotildei Averescu. La 15 noiembrie 1916 spitalul se retrage la Tecuci, unde Elena Cancicov se îmbolnăvește de tifos exantematic. Spitalul se retrage în continuare la Iași, unde boala ei se agravează și unde moare la 22 ianuarie 1917.

Elena Cancicov
Date personale
Născută	12 septembrie 1872 Bacău, România
Decedată	22 ianuarie 1917 (44 de ani) Iași, România
Cauza decesului	Tifos exantematic
Naționalitate	Română
Cetățenie	România
Ocupație	Profesoară, Inspector școlar, Infirmieră
Activitate
Cauza decesului	Tifos exantematic
Educație	Licențiată în științe naturale
Alma mater	Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași
Oraș natal	Bacău

·         1922: Benedict al XV-lea, născut Giacomo della Chiesa, (n. 21 noiembrie 1854, Genova, d. 22 ianuarie 1922, Vatican) a fost un papă.

Giacomo della Chiesa s-a născut la Genova la 21 noiembrie 1854. A studiat dreptul la Universitatea din Genova și teologia la Roma, la Academia Pontificală Ecleziastică. A fost hirotonit în 1873 și a devenit doctor în teologie sacră în 1879. Giacomo a intrat în serviciul diplomatic papal și curând a atras atenția marelui diplomat Rampolla. Când Rampolla a ajuns secretar de stat, Giacomo i s-a alăturat ca asistent remarcabil. În 1901 a fost numit sub-secretar de stat. Papa Pius al X-lea l-a confirmat în această funcție până în 1907, când l-a numit pe Giacomo arhiepiscop de Bologna. Aici Della Chiesa se dovedește a fi un valoros și excelent lider spiritual. În 1914 papa Pius al X-lea l-a numit cardinal.

Benedict al XV-lea a avut de înfruntat o misiune grea. Ca părinte al tuturor catolicilor a trebuit să păstreze o neutralitate strictă. A reușit acest lucru atât de bine încât în timp ce aliații înverșunați îl numeau pro-german, germanii înverșunați îl considerau de partea aliaților. Benedict, însă, a pledat mereu pentru pace, dar în 1917 a considerat că a sosit timpul să facă un efort oficial de mediere între puteri. Papa a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a reduce nenorocirile unui conflict înspăimântător. Datorită lui Benedict, prin intermediul țărilor neutre s-au realizat schimburi de prizonieri răniți, iar mai târziu, după mari eforturi, Benedict a reușit să-i trimită pe prizonierii răniți și bolnavi în țările neutre bogate. Papa a încercat să-i ajute și pe civilii aflați în suferință. Mijlocirea sa le-a permis deportaților belgieni să se întoarcă acasă. A cerut milă pentru sărmanii armeni, și a oferit bani pentru cei suferinzi din întreaga Europă chinuită.

Benedict și-a continuat faptele bune și după armistițiu. I-a rugat pe aliați să întrerupă blocada criminală a Germaniei care a adus atât de multă suferință femeilor și copiilor. Din dispoziția papei a fost efectuată o colectă în toate bisericile catolice din întreaga lume pentru a-i ajuta pe copiii flămânzi.

Benedict l-a îndemnat pe Woodrow Wilson să se folosească de marea sa influență pentru o pace dreaptă, însă papa și-a exprimat dezamăgirea pentru rezultatele Conferinței de Pace de la Paris. Deși a fost exclus din Liga Națiunilor, din umbră, a lăudat ideea înființării ei, iar în momentele de manifestare a urii naționaliste, el a pledat pentru recunoașterea solidarității umane.

În 1917 Benedict promulgă marele Cod de Drept Canonic, dar a declarat că meritele aparțin ilustrului său predecesor, sfântul Pius al X-lea.

Mormântul Papei Benedict al XV-lea aflat în Criptele Vaticanului

O gripă i-a adus sfârșitul acestui om al păcii la 22 ianuarie 1922. Unul din ultimele sale cuvinte a fost: "Ne oferim viața lui Dumnezeu pentru pace în lume". Papa Benedict al XV-lea a fost pe bună dreptate "bunul samaritean al omenirii".

Benedict al XV-lea
Date personale
Nume la naștere	Giacomo Della Chiesa
Născut	21 noiembrie 1854[1][2][3][4][5]  Pegli[*], Genova, Italia
Decedat	22 ianuarie 1922 (67 de ani)[1][6][2][3][4]  Palatul Apostolic, Vatican
Înmormântat	Vatican Grotto[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Cetățenie	Regatul Italiei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	preot catolic[*] dominican friar[*]
Activitate
Început de pontificat	3 septembrie 1914
Final de pontificat	22 ianuarie 1922
Predecesor	Pius X
Succesor	Pius XI

·         1922:  Frederick Bajer, om politic și publicist danez, laureat Nobel (n. 1852)

·         1922: Alexandru Ciurcu, inventator și publicist român (1854)

* 1922: Alexandru N. Ciurcu (n. 29 ianuarie 1854, Șercaia, Comitatul Făgăraș - d. 22 ianuarie 1922, București^[1]) a fost un inventator și publicist român, care a experimentat principiul motorului cu reacție

Alexandru Ciurcu s-a născut la data de 29 ianuarie 1854 în Șercaia din comitatul Făgăraș (în actualul județ Brașov), tatăl său fiind Neculai Ciurcu, participant la Revoluția de la 1848 din Transilvania, iar mama: Polixenia.

A fost căsătorit cu Speranța (născută Chirilov/Kirilov), dar aceasta a murit la numai 21 de ani, imediat după ce familia a fost expulzată din țară (1886). De la aceasta îi rămâne însă o fiică, botezată Adela, în memoria surorii sale decedate. Ulterior s-a căsătorit cu Julietta Ecaterina.

Unul dintre verii săi a fost medicul Sterie N. Ciurcu, ce și-a făcut doctoratul în 1877 la Viena și care și-a desfășurat activitatea la Viena începând cu 1886. Militant recunoscut pentru cauza națională a românilor din imperiu și editor al unor reviste românești, a fost întemnițat de autoritățile habsburgice în 1916, la intrarea României în război, și a murit în închisoare. A fost decorat cu Ordinul „Coroana României”

Alexandru Ciurcu a urmat liceul la Brașov, luând bacalaureatul în anul 1872. A urmat la Universitatea din Viena studii de drept, între anii 1873 - 1876. În paralel, Alexandru Ciurcu a urmat și cursuri tehnice.

Ambarcațiunea lui Alexandru Ciurcu și Just Boisson înainte de experimentul de la 13 august 1886. Alexandru Ciurcu este a doua persoană de la dreapta spre stânga.

La expoziția aviatică de la Paris din 1881 fusese prezentat un aerostat propulsat cu ajutorul unui motor electric. Alexandru Ciurcu și Just Buisson propun ca în locul motorului electric să se utilizeze un motor cu reacție și chiar obțin un prim brevet din Franța prin care se prevede posibilitatea zborului cu reacție. Pentru a demonstra viabilitatea propunerii lor, cei doi prieteni au proiectat și construit un motor bazat pe forța de propulsie generată de combustia unor gaze într-o cameră de combustie de mici proporții. Motorul consta dintr-un recipient de 2 litri, care avea un orificiu cu diametrul de 3 mm. Prin combustia gazelor presiunea din interiorul recipientului se ridica la 10 – 15 atmosfere.

Alexandru Ciurcu a încercat să-i intereseze pe experții Ministerului de Război al Franței cu privire la noua tehnologie. La data de 13 august 1886, cei doi inventatori au experimentat motorul lor pentru prima oară în public montându-l pe o barcă și navigând pe Sena în contra curentului. Un grup de experți ai acestui minister au participat la această primă experiență a motorului. Această experiență este considerată a fi prima dată când o ambarcațiune a fost propulsată de un motor cu reacție.

Ilustrație a experimentului din 13 august 1886 a ambarcațiunii lui Alexandru Ciurcu și Just Buisson (după revista La Nature, 1887).

Gravură reprezentând cel de-al doilea experiment al lui Ciurcu și Buisson, efectuat la 16 decembrie 1886. Comparația cu ilustrația anterioară arată modul în care se dezvoltase instalația de propulsare cu reacție în intervalul dintre cele două experimente (după revista La Nature, 1887).

Un articolul din revista La Nature prezintă descrierea experimentului de către Gustave Maurouard, directorul Fabricii de praf de pușcă de la Sevran-Livry, care asista din partea Ministerului de Război la experiență:

„Imaginați-vă o rachetă pentru artificii montată orizontal, la spatele unui vehicul, de exemplu al unei ambarcațiuni sau sub nacela unui balon, astfel încât gazul produs prin arderea puternică, dar lentă a încărcăturii de praf exploziv să poată scăpa liber în atmosferă la spatele vehiculului. Imaginați-vă acum că această rachetă este montată în interiorul țevii unui tun, îndreptat și el spre spatele vehiculului. În momentul aprinderii rachetei, gazul va fi evacuat cu forță prin gura tunului. Aceasta va produce o reacție în interior și un recul al tunului în direcție opusă celei în care gazele sunt evacuate în partea din spate.
Dacă, de exemplu, tunul ar fi montat pe o ambarcațiune, forța de recul ar fi transmisă ambarcațiunii, determinând avansarea acesteia, datorită exclusiv forței jetului format de gazul evacuat. Ambarcațiunea înaintează fără a utiliza nici elice, nici roți cu zbaturi, nici vâsle. Singura diferență este că, în locul tunului, inventatorii au utilizat un cilindru în interiorul căruia ard un amestec combustibil brevetat pe care l-au creat și care poate arde într-un spațiu închis, producând o cantitate mare de gaz, fără a lăsa reziduuri solide. Cilindrul are un mic orificiu, îndreptat spre partea din spate a vehiculului, având rolul de a controla gazele evacuate din cilindru.
Deschiderea orificiului poate fi modificată în timpul funcționării printr-o vană fluture reglabilă manual, astfel încât să micșoreze sau să mărească deschiderea prin care sunt evacuate gazele. Forța gazelor evacuate produce un zgomot mare și ambarcațiunea se mișcă continuu în sens opus celui în care sunt evacuate gazele.
Dispozitivul este de fapt o rachetă care zboară și care antrenează obiectul de care este atașată. Inventatorii au reușit să înainteze pe Sena împotriva curentului pentru o durată de 12 – 15 minute. ”

— Gustave Maurouard, La Nature, 1887. ^[6]

Inventatorii și-au brevetat invenția, obținând brevetul francez cu nr. 179001/12 octombrie 1886 pentru Ambarcațiune cu reacție – Motor cu reacție. Ulterior invenția a fost brevetată și în Germania (Nr. 39964/1886), Regatul Unit (Nr. 8182/1887), Belgia (Nr. 77755/1887), Italia (Nr. 21863/1887) și S.U.A. (1888

Reprezentare a exploziei motorului cu reacție realizat de Alexandru Ciurcu și Just Buisson, la 16 decembrie 1886
După revista La Nature, 1887

Alexandru Ciurcu și Just Buisson au construit un al doilea motor mai puternic, cu un recipient mai mare, care urma să mărească presiunea din interiorul cilindrului și viteza de ieșire a gazelor. Experimentarea acestei noi mașini, la data de 16 decembrie 1886, s-a terminat printr-un dezastru: mașina a exploadat omorându-i pe Just Boisson și pe un asistent al inventatorilor, care se afla la cârma ambarcațiunii, iar ambarcațiunea s-a scufundat. Alexandru Ciurcu, care a reușit să scape înotând până la mal, a fost acuzat de ucidere din culpă, dar a fost achitat. Marele public nu a considerat că accidentul se datora faptului că cei doi inventatori se jucau cu explozivi puternici. Ciurcu a avut dificultăți în a explica faptul că motorul se baza pe un principiu fizic complet diferit, cel al forței de reacțiune provocate de un jet de gaze, nu al unei forțe provocate de o explozie.

Gaston Tissandier, editorul revistei La Nature, care era și el inventator, l-a încurajat pe Ciurcu să-și continue experimentările. Tissandier dovedea o înțelegere pentru Ciurcu, deoarece avusese și el un accident în timpul unui experiment științific. În anul 1875, el efectuase un zbor cu un balon ajungând la altitudinea record pentru acele vremuri de 8.500 m. Cei doi coechipieri ai săi, Joseph Crocé-Spinelli și Théodore Sivel au murit din cauza presiunii scăzute a aerului; Tissandier supraviețuise, dar își pierduse auzul. El aflase astfel că progresul științific poate uneori fi plătit cu viața cercetătorilor.

Alexandru Ciurcu s-a asociat cu Emil Sarrau și Paul Vieille, inventatorul prafului de pușcă alb. De data aceasta au montat aparatul pe o drezină de cale ferată. Experiența, efectuată în anul 1888 pe sectorul de cale ferată Sevran-Livry (lângă Paris) a fost reușită. Eliminând posibilitatea de a utiliza abur sub înaltă presiune sau aer comprimat, inventatorii s-au concentrat asupra utilizării unui amestec exploziv cu ardere lentă pentru a produce presiunea. Camerele de combustie utilizate erau executate din bronz.

Totuși ideile inventatorilor erau prea avansate pentru posibilitățile tehnologice ale vremurilor: inventatorii căutau să utilizeze tehnologia mașinilor cu aburi pentru a aplica principiile motoarelor cu reacție. Greutatea motoarelor este probabil elementul care a determinat oprirea experiențelor. În plus, pericolul de explozie nu putea fi eliminat. A fost nevoie de jumătate de secol până la realizarea în anul 1943 a primelor motoare cu reacție utilizabile în mod practic.

În anul 1889, la Paris, a organizat primul pavilion românesc în cadrul unei expoziții universale, la Expoziția Universală de la Paris.

În anul 1890, Alexandru Ciurcu a părăsit Parisul și s-a întors la București. Aici și-a reluat fosta profesie, fiind numit director al ziarului Timpul (1890-1900). El și-a continuat activitatea publicistică și mai târziu, lucrând pentru diferite ziare. A deținut funcția de președinte al Sindicatului ziariștilor. De tehnică nu s-a mai ocupat niciodată.

Alexandru Ciurcu
Date personale
Născut	29 ianuarie 1854 Șercaia, comitatul Făgăraș, Imperiul Austriac
Decedat	22 ianuarie 1922 (67 de ani) București, România
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	ziarist, inventator
Activitate
Alma mater	Universitatea din Viena
Cunoscut pentru	experimentarea principiului motorului cu reacție Alexandru Ciurcu, fotografie de sec. XIX, tip cabinet. Instalația lui Alexandru Ciurcu montată pe o drezină de cale ferată la Sevran-Livry

* 1927: Edward Page Mitchell (n. 24 martie 1852, Bath, Maine, SUA – d. 22 ianuarie 1927,^[ New London, Connecticut, SUA) a fost un redactor american și scriitor de povestiri pentru The Sun, un cotidian din New York City.

Edward Page Mitchell
Date personale
Născut	24 martie 1852[1][2][3][3]  Bath, Maine, SUA
Decedat	22 ianuarie 1927 (74 de ani)[1][2][3][3]  New London, Connecticut, SUA
Cauza decesului	hemoragie cerebrală[*]
Cetățenie	SUA
Ocupație	scriitor scriitor de literatură științifico-fantastică[*] romancier[*]
Activitate
Limbi	limba engleză
Studii	Bowdoin College[*]

* 1952: Albert Maria Joseph Maximilian Lamoral, Prinț de Thurn și Taxis,^[1][2](germană Albert Maria Joseph Maximilian Lamoral Fürst von Thurn und Taxis^[1][2]; 8 mai 1867^[1][2] – 22 ianuarie 1952^[1][2]) a fost al optulea Prinț de Thurn și Taxis, șef al Casei de Thurn și Taxis de la 2 iunie 1885 până la moartea sa la 22 ianuarie 1952

Albert s-a născut la Regensburg, Bavaria, ca fiul cel mic al Prințului Ereditar Maximilian de Thurn și Taxis (1831–1867) și a soției acestuia, Ducesa Helene de Bavaria (1834–1890).^[1][2] Tatăl lui a murit când el avea mai puțin de două luni și a fost crescut de mamă. Mătușa maternă era împărăteasa Sisi a Austriei.

În 1871 bunicul lui Albert, Maximilian Karl, a murit și fratele lui mai mare, Maximilian Maria, i-a succedat ca Fürst. Maxmilian a murit la 2 iunie 1885, iar Albert în vârstă de 18 ani i-a succedat. Mama lui a fost regentă până când Albert a împlinit 21 de ani, în 1888.

La 8 mai 1889 el a fost numit Duce de Wörth și Donaustauf de Luitpold, Prinț Regent al Bavariei. La 30 noiembrie 1889 a fost făcut cavaler al Ordinului austriac al Lânii de Aur.

La 15 iulie 1890 la Budapesta, Ungaria, Albert s-a căsătorit cu Arhiducesa Margareta Klementina de Austria (1870-1955), fiica Arhiducelui Joseph Karl de Austria. Albert și Margareta au avut opt copii:^[1][2]

• Franz Joseph, Prinț de Thurn și Taxis (21 decembrie 1893 – 13 iulie 1971), căsătorit cu Prințesa Isabel Maria de Braganza, fiica lui Miguel, Duce de Braganza
• Prințul Joseph Albert de Thurn și Taxis (4 noiembrie 1895 – 7 decembrie 1895)
• Karl August, Prinț de Thurn și Taxis (23 iulie 1898 – 26 aprilie 1982), căsătorit cu Prințesa Maria Anna de Braganza, fiica lui Miguel, Duce de Braganza
• Prințul Ludwig Philipp de Thurn și Taxis (2 februarie 1901 – 22 aprilie 1933), căsătorit cu Prințesa Elisabeta de Luxembourg, fiica Marelui Duce Wilhelm al IV-lea de Luxembourg
• Prințul Max Emanuel de Thurn și Taxis (1 martie 1902 – 3 octombrie 1994)
• Prințesa Elisabeta Elena de Thurn și Taxis (15 decembrie 1903 – 22 octombrie 1976), căsătorită cu Friedrich Christian, Margraf de Meissen
• Prințul Raphael Rainer de Thurn și Taxis (30 mai 1906 – 8 iunie 1993), căsătorit cu Prințesa Margarete de Thurn și Taxis; tatăl Prințului Max Emanuel de Thurn și Taxis, actualul moștenitor prezumptiv de Thurn și Taxis.
• Prințul Philipp Ernst de Thurn și Taxis (7 mai 1908 – 23 iulie 1964), căsătorit cu Prințesa Eulalia de Thurn și Taxis

Albert
Prinț de Thurn și Taxis
Date personale
Nume la naștere	Albert Maria Joseph Maximilian Lamoral von Thurn und Taxis
Născut	8 mai 1867 Regensburg, Regatul Bavaria
Decedat	22 ianuarie 1952 (84 de ani) Regensburg, Bavaria, Germania
Înmormântat	St. Emmeram's Abbey[*]
Părinți	Maximilian Anton Lamoral, Prinț de Thurn și Taxis Ducesa Elena de Bavaria
Frați și surori	Maximilian Maria, Prinț de Thurn și Taxis Prințesa Elisabeta de Thurn și Taxis Princess Louise of Thurn and Taxis[*]
Căsătorit cu	Arhiducesa Margareta Klementina de Austria
Copii	Franz Joseph, Prinț de Thurn și Taxis Prințul Joseph Albert Karl August, Prinț de Thurn și Taxis Prințul Ludwig Philipp Prințul Max Emanuel Prințesa Elisabeta Elena Prințul Raphael Rainer Prințul Philipp Ernst
Cetățenie	Germania
Ocupație	prinț om politic
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Thurn și Taxis
Șeful Casei de Thurn și Taxis
Domnie	2 iunie 1885 – 22 ianuarie 1952 (66 ani, 234 zile)
Predecesor	Maximilian Maria
Succesor	Franz Joseph

* 1954: Prințesa Margareta a Prusiei (Margarete Beatrice Feodora) (22 aprilie 1872 - 22 ianuarie 1954) a fost fiica regelui Frederic al III-lea al Germaniei și a Prințesei Victoria a Regatului Unit. S-a căsătorit cu Prințul Frederic Carol de Hesse. Și-a pierdut trei fii în cele două războaie mondiale.

Prințesa Margareta a Prusiei a fost cel mai mic copil din cei opt ai împăratului Frederic al III-lea al Germaniei, atunci moștenitor al Imperiului german și al soției sale, Prințesa Victoria a Regatului Unit, fiica cea mare a reginei Victoria. Născută la 22 aprilie 1872 la Palatul Nou, reședința familiei Hohenzollern din Potsdam, în momentul în care a fost botezată, capul ei era acoperit cu un păr scurt dobândind porecla de "Mossy".^[1]

Nașii ei au fost împăratul Pedro al II-lea al Braziliei și Margareta de Savoia, prințesa moștenitoare a Italiei.^[2] A fost numită Margarethe Beatrice Feodora.

Prințesa Margareta a crescut împreună cu surorile ei Prințesa Victoria și Prințesa Sofia. Margareta a fost profund atașată de părinții ei, formând un grup antagonist față de cel al fratelui ei mai mare Wilhelm al II-lea al Germaniei, Prințesa Charlotte și Prințul Heinrich. Ea a rămas apropiată de mama ei și după decesul tatălui.

Margareta a fost considerată cea mai populară dintre surorile kaiserului Wilhelm al II-lea, ea menținând relații bune cu cei mai mulți membri ai familiei.^[3] A fost verișoara primară a regelui George al V-lea al Regatului Unit, a împărătesei Alexandra a Rusiei, toți fiind nepoți ai reginei Victoria.

Prințesa Margareta de Hesse-Cassel, născută prințesă a Prusiei, 1905.

Prințesa Margareta a fost atrasă de Prințul Maximilian de Baden.^[4] După ce el nu a răspuns afecțiunii ei, Margareta și-a mutat atenția către prietenul lui Max, Prințul Frederic Carol de Hesse, viitorul șef al dinastiei Hesse-Kassel și viitorul rege ales al Finlandei.^[4]

Cei doi s-au căsătorit la 25 ianuarie 1893 la Stadtschloss în Berlin la aniversarea căsătoriei părinților ei.^[5] Mariajul a fost foarte fericit. După nuntă cuplul a locuit la castelul Rumpenheim însă în 1901, după decesul mamei sale, Prințesa Margareta a moștenit Schloss Friedrichshof și cuplul s-a instalat acolo. În acea epocă era ceva extrem de neconvențional pentru un soț să locuiască în casa soției sale.

Prințesa Margareta în uniformă

În timpul Primului Război Mondial, prințesa Margareta și-a pierdut doi fii Friedrich Wilhelm și Maximilian, ambii în luptă.^[6]. Prințul Friedrich Wilhelm a murit la 12 septembrie 1916 în România iar Prințul Maximilian în octombrie 1914 în Franța.

Ceilalți doi fii Filip și Christoph au îmbrățișat nazismul sperând că într-o zi Hitler va restaura monarhia germană. Filip s-a căsătorit cu prințesa Mafalda, fiica regelui Victor Emmanuel al III-lea al Italiei. Datorită relațiilor sale strânse cu regele Italiei, Filip a fost numit în 1939 în echipa personală a lui Hitler, deoarece el putea fi un util canal de comunicații între Germania nazistă și Italia fascistă. Când a realizat realitatea nazismului, a încercat să demisioneze dar nu a putut. S-a folosit de poziția sa și de banii săi pentru a oferi pașapoarte evreilor și pentru a-i ajuta să scape în Olanda.

Când regele Italiei Italiei s-a întors împotriva Germaniei, în 1943, Filip a fost arestat și închis într-un lagăr de prizonieri politici, în timp ce soția sa a fost trimisă la Buchenwald, unde a murit din cauza unei hemoragii cauzată de amputarea brațului.^[7]

Cel de-al cincilea fiu, Christoph, a fost un susținător fervent al efortului de război german, dar după bătălia de la Stalingrad, el a devenit frustrat de limitările rolul său în acest conflict și a devenit tot mai critic față de conducerea germană.^[8] Regimul nazist s-a întors împotriva familiei sale iar el își făcuse planul să părăsească partidul nazist câmd, în 1943, a murit într-un accident de avion.^[9]

De asemenea, Prințesa Margareta și-a mai pierdut și o noră în timpul războiului. Soția fiului ei cel mic Wolfgang, Prințesa Maria Alexandra, când ea și alte șapte femei au fost ucise de o bombă la Frankfurt la 29–30 ianuarie 1944.^[10]

Prințesa Margareta a avut ani dificili și după 1945; ei au fost agravați de furtul bijuteriilor de familie de la Schloss Friedrichshof în noiembrie 1945, pagubă evaluată la peste 2 milioane de lire sterline.^[11] În 1951 familia a recuperat doar 10% din ceea ce li se furase.^[12]

Prințesa Margareta, ultimul copil în viață a împăratului Frederic al III-lea, a murit la Kronberg la 22 ianuarie 1954, la 22 de ani după soțul ei și la exact 53 de ani, în aceeași zi cu bunica ei maternă regina Victoria. Avea 81 de ani.

Prințesa Margareta a Prusiei
Regină a Finlandei
Portret oficial al Prințesei Margareta a Prusiei
Date personale
Nume la naștere	Margarete Beatrice Feodora
Născută	22 aprilie 1872 Potsdam, Germania
Decedată	22 ianuarie 1954 (81 de ani) Kronberg, Germania
Părinți	Frederic al III-lea al Germaniei Prințesa Victoria a Regatului Unit
Frați și surori	Sofia a Prusiei Charlotte, Ducesă de Saxa-Meiningen Prințesa Victoria a Prusiei Prințul Sigismund al Prusiei Prințul Waldemar al Prusiei Wilhelm al II-lea al Germaniei Prințul Heinrich al Prusiei
Căsătorită cu	Prințul Frederic Carol de Hesse
Copii	Prințul Friedrich Wilhelm de Hesse Prințul Maximilian de Hesse Prințul Filip de Hesse Prințul Wolfgang de Hesse Prințul Christoph de Hesse Prințul Richard de Hesse
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	consort[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern

·         1957:  Coriolan Tătaru, medic dermatolog, decan al Facultății de Medicină din Cluj, primar al Clujului în anii 1931-1932 (n. 1889)

* 1963: Nadejda Mihailovna Mountbatten, Marchiză de Milford Haven (28 martie 1896 – 22 ianuarie 1963) a fost a doua fiică a Marelui Duce Mihail Mihailovici al Rusiei și a soției sale morganatice, Sofia, Contesă von Merenberg. A fost sora mai mică a contesei Anastasia de Torby.

Bunicii paterni au fost Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei și Prințesa Cecily de Baden. Mihail a fost al șaptelea și ultimul copil al țarului Nicolae I al Rusiei și al țarinei Charlotte a Prusiei. Mama ei era nepoata poetului Aleksandr Pușkin, care a fost strănepotul protejatului african al țarului Petru cel Mare, Abram Petrovich Gannibal.

Supranumită "Nada," ea s-a căsătorit la Londra, la 15 noiembrie 1916 cu George Mountbatten, al 2-lea Marchiz de Milford Haven. Au avut doi copii:

1. Lady Tatiana Elizabeth Mountbatten (16 decembrie 1917 – 15 mai 1988)
2. David Mountbatten, Marchiz de Milford Haven (12 mai 1919 – 14 aprilie 1970)

În timpul procesului de custodie din 1934 al Gloria Vanderbilt, o fostă servitoare a Gloria Morgan Vanderbilt a făcut o mărturisire cu privire la o posibilă relație lesbiană între Lady Milford Haven și o fostă angajată a ei. De asemenea, Lady Milford Haven a apărut la proces ca martor.^[1][2][3] Înainte de a pleca în Statele Unite să depună mărturie, Lady Milford Haven a denunțat public mărturia servitoarei ca "un set de minciuni rău intenționate, groaznice".^[4]

Nada și cumnata ei, Edwina Mountbatten (soția Lordului Louis Mountbatten), au fost prietene foarte apropiate și cele două mergeau frecvent împreună în aventuri îndrăznețe, călătorind în părțile dificile și de multe ori periculoase ale lumii. Zvonurile din jurul naturii relației lor s-a înmulțit.^[5]

Lady Milford Haven a murit la Cannes, Franța, în 1963, la vârsta de 66 de ani.

Nadejda Mikhailovna Mountbatten
Marchiză de Milford Haven
Nadejda de Torby, c. 1914
Date personale
Născută	28 martie 1896 Imperiul rus
Decedată	22 ianuarie 1963 (66 de ani) Cannes, Franța
Înmormântată	Bray[*]
Părinți	Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei Sophie de Merenberg
Frați și surori	Anastasia de Torby Count Michael Mikhailovich de Torby[*]
Căsătorită cu	George Mountbatten, Marchiz de Milford Haven
Copii	Lady Tatiana Elizabeth Mountbatten David Mountbatten, Marchiz de Milford Haven
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp-Romanov

* 1964: Giuseppe Ricciotti (n. 27 februarie 1890,^[1][2] Roma, Italia – d. 22 ianuarie 1964, Roma, Italia) a fost un preot, un savant biblic și arheolog italian. Ricciotti este cunoscut pentru sa Istoria din Israel, în două volume (1932-1934), și pentru sa Viața lui Isus Hristos precum și numeroasele sale traduceri și comentarii de texte biblice.

Giuseppe Ricciotti
Date personale
Născut	27 februarie 1890[1][2]  Roma, Italia
Decedat	22 ianuarie 1964 (73 de ani)  Roma, Italia
Cetățenie	Italia  Regatul Italiei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	antropolog arheolog[*] traducător istoric traducător biblic[*]
Activitate
Alma mater	Pontifical Biblical Institute[*]
Organizație	University of Bari[*]

·         1973: Lyndon B. Johnson, al 36-lea președinte al SUA (1963-1969) (n. 1908)
* 1977: Menelaos Ludemis (n. 1912,^[1][2] Istanbul, Imperiul Otoman^[3] – d. 22 ianuarie 1977, Atena, Grecia) a fost un scriitor și traducător grec, pe numele său adevărat Dimitrios (Takis) Valasiadis (numele de naștere Balasoglu). Pseudonimul literar și l-a ales după râul Ludia. Ca și comunist și reprezentant al realismului socialist, a fost persecutat mult timp după război și a petrecut mai mulți ani în exil în România. Cu toate acestea, el a fost o figură importantă în viața intelectuală din anii 1970 în Grecia și, la acel moment, unul dintre cei mai citiți autori din țară.

Dimitrios Valasoglu a provenit dintr-o familie bogată pe coasta de est a Mării Marmara, părinții săi au fost Grigoris Valasoglu și Domna Tsouflidi și a avut patru surori. Familia sa a fost bogată, dar și-a pierdut toată averea prin relocarea forțată în Grecia, ca urmare a Tratatului de la Lausanne. Familia sa a venit ca refugiați din Yalova după genocidul grec, s-au mutat în Aegina, apoi în Edessa, iar în final în micul oraș Exaplatanos, unde s-au stabilit din 1923 până în 1932 când s-au mutat la Kozani. Ca elev, din cauza sărăciei familiei, a fost nevoit să-și câștige singur existența, așa că a lucrat ca băiat de bucătărie, lustragiu, cântăreț bisericesc, profesor în satele Almopia și, în final, ca maistru la lucrările de infrastructură ale râului Gallikos.

Debutul literar al lui Ludemis are loc la o vârstă fragedă, publicându-și colecțiile de poezie în revista Agrotiki Idea în 1927 și 1928, precum și poezii și povestiri scurte în revista Nea Estia din 1930, iar lucrările sunt semnate cu numele real, Takis Vasiliadis. Pseudonimul literar Ludemis l-a folosit mult mai târziu în 1936.

În clasa a X-a - clasa a patra a gimnaziului de șase ani de atunci - a fost dat afară din motive politice și a fost expulzat din toate gimnaziile din țară.

În 1938 a fost unul dintre cei trei care au împărțit Premiul de Stat pentru Proză. Deasemeni, a fost răsplătit și cu premiul Menelaos Ludemis, care a fost creat în onoarea sa și se acordă anual celui mai bun prozator al anului anterior. Conform spuselor lui Vasilis Vasilikos, Ludemis a fost considerat "cel mai citit grec" după Nikos Kazantzakis.

În timpul ocupației germane a Greciei în cel de-al doilea război mondial, Ludemis a jucat un rol activ în mișcarea de rezistență națională. În timpul războiului civil (1946-1949) este arestat pentru opiniile sale de stânga, judecat pentru trădare și condamnat la moarte, condamnare ce nu a fost executată. În schimb este exilat în insulele din marea Egee. Cartea "Zile cețoase" publicată în 1958 este interzisă. Sub dictatura militară (1967-1974) emigrează la București și în 1967 îi este retrasă cetățenia greacă de către Giorgos Papadopulos.

În România își continuă opera sa literară, chiar și câțiva ani după schimbarea guvernului din 1974. În această perioadă face mai multe călătorii lungi, inclusiv în China și Vietnam. În 1976 își recapătă cetățenia greacă și se întoarce la Atena. Un an mai târziu, moare în urma unui infarct miocardic, iar corpul său este expus public pentru a fi omagiat.

Ludemis a scris în jur de 45 de romane, povești și poezii. În plus, a tradus în limba greacă numeroși autori români.

Lucrări

Proză[modificare | modificare sursă]

• "Cerul se înnoureazǎ", Editura de stat pentru literaturǎ și artǎ 1960, roman
• "Orologiul lumiii bǎtea miezul nopții", Editura Tineretului 1961, roman
• "Moara mutǎ", Editura Tineretului 1966, roman
• "Spicele mânioase", Editura Tineretului 1969, roman
• "Fiul pământului", Editura Albatros 1970, roman
• "Vinul lașilor" (Sarcofag I), Editura pentru literaturǎ 1969, roman
• "Eroii dorm neliniștiți" (Sarcofag II), Editura Eminescu 1970, roman
• "Îngerul cu aripi de ghips" (Sarcofag III), Editura Eminescu 1971, roman
• "Cetatea speranței" Editura Albatros 1973, roman
• "Turbarea", Editura Cartea Româneascǎ 1975, roman

Literatură pentru copii[modificare | modificare sursă]

• "Dedal", Editura Ion Creangǎ 1974 , povestiri scurte pentru copii
• "Icar", Editura Ion Creangǎ 1977, povestiri scurte pentru copii
• "Theseu", Editura Ion Creangǎ 1975, povestiri scurte pentru copii
• "Heracles", Editura Ion Creangǎ 1982 , povestiri scurte pentru copii

Traduceri[modificare | modificare sursă]

• "Moromete", Marin Preda, roman
• "Și i-am condamnat pe toți la moarte", Titus Popovici, roman
• "Dincolo de nisipuri", Fănuș Neagu, roman
• "Floarea secerată", Eugen Jebeleanu, poezie
• "Sentinela aerului", Virgil Teodorescu, poezie
• "Un om în Agora", Dumitru Popescu, poezie

Menelaos Ludemis
Menelaos Ludemis
Date personale
Nume la naștere	Δημήτριος Βαλασιάδης
Născut	1912[1][2]  Istanbul, Imperiul Otoman[3]
Decedat	22 ianuarie 1977 (65 de ani)  Atena, Grecia
Cetățenie	Grecia
Etnie	grec
Ocupație	autor scriitor
Limbi	limba greacă limba greacă modernă

* 1987: Georges „Géo” Buchard (n. 21 decembrie 1893, Harfleur – d. 22 ianuarie1987, Mont-Saint-Aignan) a fost un scrimer francez specializat pe spadă. A cucerit șase medalii olimpice, inclusiv două de aur, din patru participări consecutive ale Olimpiade: Paris 1924, Amsterdam 1928, Los Angeles 1932 și Berlin 1936. A fost și triplu campion mondial la individual și dublu campion mondial pe echipe.

·         1993: Kobo Abe (安部公房 Abe Kōbō, n. 7 martie 1924 — d. 22 ianuarie 1993) a fost pseudonim al lui Kimifusa Abe, a fost un scriitor japonez, fotograf și inventator.

Numele său este romanizat ca Kobo Abe.

S-a născut în Tokio, a crescut în Manciuria și a absolvit Facultatea de medicină a Universității Imperiale din Tokyo în 1948, i s-a acordat diploma cu condiția să nu practice niciodată această profesie.

A publicat primul său roman în 1948 și a lucrat ca un autor de piese de teatru de avangardă, romancier și dramaturg, dar recunoașterea internațională a sosit abia după publicarea în 1960 a romanului Femeia nisipurilor (Suna no onna).

Kobo Abe a colaborat cu regizorul japonez Hiroshi Teshigahara, pe la mijlocul anilor 1960, la adaptarea pentru ecran a romanelor sale: Groapa, Femeia nisipurilor, Chip străin sau Harta ruinată. Explorările la limita dintre suprarealism și coșmar ale individului în societatea contemporană i-au determinat pe critici să-l compare pe Abe cu Franz Kafka, iar faima sa a depășit granițele țării sale, Japonia, mai ales după ce filmul Femeia nisipurilor a avut succes la Festivalul de Film de la Cannes. A fost membru al Partidului Comunist Japonez, ca majoritatea scriitorilor tineri ai epocii sale, dar a fost exclus din partid în 1960.

A condus o trupă de teatru și a scris piese care pot fi comparate cu creațiile similare din cadrul curentului european al teatrul absurdului. În ultimii săi ani de viață, Abe a scris într-o izolare totală în munții Hakone, la sud vest de capitala Japoniei, Tokio.

A murit în anul 1993 după ce a terminat de scris ultimul său roman, Caietele cangurului.

Cărți în limba română:

• Inter Ice Age 4
• Femeia nisipurilor,(Suna no onna), traducere în limba română de Magdalena Levandovski-Popa.
• Chip străin, (Tanin no Kao), traducere în limba română de Angela Hondru.
• Harta arsă, (Moyetsukita chizu), traducere în limba română de Angela Hondru.
• Bărbatul-cutie, (Hakootoko), traducere în limba română de Angela Hondru.
• Caietele cangurului, (Kangarou notebook)
• Arca florii de cireș,
• Rendevous secret,(Mikkai)
• Trei piese de teatru,
• Prieteni (piesa de teatru),(Tomodachi)

Kobo Abe
Kobo Abe
Date personale
Născut	7 martie 1924[4][2][5][6][7][8]  Kita, Japonia[2]
Decedat	22 ianuarie 1993 (68 de ani)[4][2][5][6][7][8]  Tokio, Japonia[2]
Cauza decesului	stop cardio-respirator
Cetățenie	Imperiul Japonez  Japonia
Ocupație	scriitor romancier[*] dramaturg fotograf scenarist scriitor de literatură științifico-fantastică[*] autor poet
Limbi	limba japoneză[1][2]
Studii	Universitatea Tokio
Specie literară	absurdist literature[*]
Note
Premii	Akutagawa Prize[*][3] Tanizaki Prize[*] Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*]

·         1994 - A murit Jean-Louis Barrault, actor francez de teatru şi cinema, mim, regizor şi director de teatru (n.08.09.1910).

·         1994: Telly Savalas, actor american (n. 1924)

·         1994 - A murit Irving B. Kahn, inventator american al teleprompter-ului (n.30.09.1917).
* 2000: Victor Cavallo, pseudonimul lui Vittorio Vitolo, (n. 8 mai 1947,^[1] Roma, Italia – d. 21 ianuarie 2000,^[1] Roma, Italia) a fost un poet, scriitor și actor italian de cinema, teatru și televiziune.

Implicat în mișcările poetice și teatrale underground romane de la sfârșitul anilor 1970, s-a specializat în roluri de proletar și de persoane cu existență marginală în filme ca La tragedia di un uomo ridicolo, Pasolini, un delitto italiano și Il grande cocomero. A devenit cunoscut publicului larg ca un actor de roluri de substanță în multe filme de ficțiune și miniseriale de televiziune. Este amintit pentru rolul jurnalistului Alvaro Maurilli din miniserialul Caracatița 2, în rolul Partanna (personaj fictiv inspirat de Salvatore Riina) în Ultimo, în rolul lui Totò Riina din filmul Cadaveri eccellenti (1999) regizat de Ricky Tognazzi, dar și ca actor de teatru în opera Scarface, împreună cu Daniela Silverio, cu care a făcut un tur în Italia în anii 1970.

În anii 1980 a apărut într-un spot publicitar al unei renumite mărci de caramele.

A murit de ciroză hepatică în spitalul San Giovanni din Roma la 22 ianuarie 2000, la vârsta de numai 52 de ani

Filme de cinema[modificare | modificare sursă]

• Ring, regie: Luigi Petrini (1977) ca Vittorio Vitolo
• Molto di più, regie: Mario Lenzi (1980)
• Panagulis vive, regie: Giuseppe Ferrara (1980) - versiune cinematografică
• Miracoloni, regie: Francesco Massaro (1981)
• La tragedia di un uomo ridicolo, regie: Bernardo Bertolucci(1981)
• Sconcerto Rock, regie: Luciano Manuzzi (1982)
• Io con te non ci sto più, regie: Gianni Amico (1982)
• W la foca, regie: Nando Cicero (1982)
• Lontano da dove, regie: Stefania Casini și Francesca Marciano (1983)
• Lo specchio del desiderio (La lune dans le caniveau), regie: Jean-Jacques Beineix (1983)
• Le voyage, regie: Michel Andrieu (1984)
• Chi mi aiuta?, regie: Valerio Zecca (1984)
• Le due vite di Mattia Pascal, regie: Mario Monicelli (1985)
• I soliti ignoti vent'anni dopo, regie: Amanzio Todini (1985)
• Grandi magazzini, regie: Castellano e Pipolo (1986)
• Il mistero del panino assassino, regie: Giancarlo Soldi (1987)
• Gli invisibili, regie: Pasquale Squitieri (1988)
• Minaccia d'amore, regie: Ruggero Deodato (1988)
• Lungo il fiume, regie: Vanna Paoli (1989)
• Burro, regie: José María Sánchez (1989)
• Sirena, episodi din Provvisorio quasi d'amore, regie: Francesca Marciano (1989)
• Il colore dell'odio, regie: Pasquale Squitieri (1989)
• Stanno tutti bene, regie: Giuseppe Tornatore (1990)
• Verso sera, regie: Francesca Archibugi (1991)
• Piedipiatti, regie: Carlo Vanzina (1991)
• Amami, regie: Bruno Colella (1992)
• Non chiamarmi Omar, regie: Sergio Staino (1992)
• Il grande cocomero, regie: Francesca Archibugi (1993)
• OcchioPinocchio, regie: Francesco Nuti (1994)
• I pavoni, regie: Luciano Manuzzi (1994)
• L'amico immaginario, regie: Nico D'Alessandria (1994)
• Mollo tutto, regie: José María Sánchez (1995)
• Bidoni, regie: Felice Farina (1995)
• Pasolini, un delitto italiano, regie: Marco Tullio Giordana (1995)
• Hotel Paura, regie: Renato De Maria (1996)
• Porzûs, regie: Renzo Martinelli (1997)
• La ballata dei lavavetri, regie: Peter Del Monte (1998)
• La parola amore esiste, regie: Mimmo Calopresti (1998)
• L'albero delle pere, regie: Francesca Archibugi (1998)
• Vuoti a perdere, regie: Massimo Costa (1999)
• Unruly - Nessuna regola (Méditerranées), regie: Philippe Berenger (1999)
• La vita, per un'altra volta, regie: Domenico Astuti (1999)
• Monna Lisa, regie: Matteo Del Bò - cortometraggio (2000)
• Estate romana, regie: Matteo Garrone (2000)
• Regina Coeli, regie: Nico D'Alessandria (2000)
• Giravolte, regie: Carola Spadoni (2001)

Filme de televiziune[modificare | modificare sursă]

• L'usura, regie: Maurizio Rotundi - film TV (1981)
• Panagulis vive, regie: Giuseppe Ferrara, 4 episoade, 7-18 aprilie 1982.
• Caracatița 2, regie: Florestano Vancini - miniserial TV (1985)
• Naso di cane, regie: Pasquale Squitieri - miniserial TV (1986)
• Helena - serial TV (1987)
• Chiara e gli altri - serial TV (1989)
• Vincere per vincere, regie: Stefania Casini - film TV (1990)
• Scheggia di vento, regie: Stefania Casini - film TV (1990)
• Una prova d'innocenza, regie: Tonino Valerii - miniserial TV (1990)
• Amico mio - serial TV (1993)
• Uno di noi - serial TV (1996)
• Compagni di branco, regie: Paolo Poeti - film TV (1996)
• Ultimo, regie: Stefano Reali - miniserial TV (1998)
• Amiche davvero!!, regie: Marcello Cesena - film TV (1998)
• Tre addii, regie: Mario Caiano - miniserial TV (1999)
• I giudici - Excellent Cadavers, regie: Ricky Tognazzi - film TV (1999)
• Operazione Odissea, regie: Claudio Fragasso - miniserial TV (2000)
• Don Matteo - serial TV, episodul 1x09 (2000)

Jump to navigationJump to search

Victor Cavallo
Date personale
Născut	8 mai 1947[1]  Roma, Italia
Decedat	21 ianuarie 2000 (52 de ani)[1]  Roma, Italia
Cetățenie	Italia
Ocupație	poet scriitor actor de teatru[*] actor de film[*]

·         2001: A plecat pentru totdeauna dintre noi, mama mea, Dicu Hermina, născută Avram, la data de 11 Octombrie 1915 în Poiana, Ialomița

·         2001:  A murit, la Paris, editorul Constantin Tacou, nume cunoscut al diasporei culturale româneşti din Franţa. Tacou a fost în ultimele decenii conducătorul renumitei Editurii Herne, unde au apărut de-a lungul timpului celebrele Cahiers de l’Herne, dedicate unor mari nume sau teme ale culturii europene (Heidegger, Eliade, Jung, Schopenhauer, Borges, Yeats, Malraux, Rimbaud, Musil etc). Tacou a fost un editor constant al lui Emil Cioran şi Mircea Eliade, fiind un prieten al lor;(n.28.01.1921, Livezi, Grecia).

·         2004: A murit Erwin M. Friedlander, fizician american de origine română, membru de onoare al Academiei Române. A fost distins cu Premiul Humboldt pentru fizică în anul 1985; (n.29.05.1925).

·         2005 -  A decedat Consuelo Velasquez, compozitoare mexicană, autoarea melodiei „Besame mucho” („No Me Pidas Nunca”, „Dejamer Quererte”); (n. 21.08.1916).

·         2007:  Abbé Pierre: preot catolic francez, om al rezistenței contra nazismului, deputat, fondatorul Societății Emaus.

·         2008: A decedat la Bucuresti  compozitorul român Ștefan Niculescu. Nascut la 31 iulie 1927, la Moreni, in  jud. Dâmbovița, a fost un compozitor, muzicolog și profesor universitar  a carui creație se înscrie în zona muzicii culte contemporane și acoperă numeroase genuri muzicale. A  fost preocupat de folclorul muzical al Extremului Orient, de heterofonie și de muzica electronică. Timp de mulți ani, a predat compoziția la Conservatorul din București. A fost membru titular al Academiei Române și doctor honoris causa al Academiei de Muzică din Cluj. A obținut Premiul Herder (1994), premiul pentru muzicologie al Academiei Franceze (1972) și numeroase alte distincții. Niculescu a fost membru al U.C.M.R. și al S.A.C.E.M. (Paris).

* 2008: Heath Andrew Ledger (n. 4 aprilie 1979, Perth, Australia; d. 22 ianuarie 2008, New York City, SUA) a fost un actor de televiziune și film nominalizat la BAFTA, Globul de Aur și Premiile SAG și laureat, post mortem, al Premiilor Academiei Americane de Film. După ce a apărut în roluri la teviziune în anii 1990, Ledger și-a dezvoltat o carieră în film apărând în 20 de filme. S-a lansat și în filme controversate dar și în succese de box-office incluzând peliculele 10 Things I Hate About You, The Patriot, Monster's Ball, A Knight's Tale, Brokeback Mountain , The Dark Knight si ultimul film inainte de deces , The Imaginarium of Doctor Parnassus . Pentru interpretarea lui Ennis Del Mar din Brokeback Mountain, Ledger a fost recompensat cu premiul Criticilor din New York pentru cel mai bun actor în 2005 și în 2006 își adjudecă premiul de “Cel mai bun actor” din partea Institutului de film Australian și este nominalizat la Oscar în 2005 pentru “Cel mai bun actor într-un rol principal și la premiile BAFTA din 2006 pentru “Cel mai bun interpretat un personaj pe nume “Robbie Clark”, bazat pe o perioadă de viață a lui Bob Dylan.

Ca o adăugare la munca lui de actor, de producător și regizor al unor videoclipuri muzicale, acesta a aspirat de asemenea la un post de regizor de film.

Heath Ledger s-a născut la 4 aprilie 1979, in Perth, Australia, fiul lui Sally Ledger Bell (născută Ramshaw), o profesoară de franceză, și Kim Ledger, șofer pe mașini de curse și inginer minier, a cărui familie a înființat și deținut mult-cunoscuta Fundație pentru Inginerie Ledger.Trustul caritabil Sir Frank Ledger este numit după stră-bunicul lui. Ledger a terminat Școala primară Mary's Mount din Goosberry Hill, iar mai apoi Guildford Grammar School, unde a avut primele sale roluri, acesta jucând în piesa școlii, o adaptare dupa Peter Pan, la vârsta de 10 ani. Părinții lui s-au despărțit pe când el avea 10 ani și au divorțat când avea 11. Sora mai mare a lui Ledger, Kate, o actriță, iar mai târziu o publicistă, față de care era foarte apropiat, l-a inspirat în jocul lui pe scenă. Ceilalți frați a lui Heath și Kate au fost două surori vitrege, Ashleigh Bell(n,1989), fiica mamei cu cel de-al doilea soț, Roger Bell, și Olivia Ledger (n.1997), fiica tatălui cu cea de-a doua soție și tot-odată mama lor vitregă, Emma Brown. Ledger a fost un avid jucător de șah, câștigând Campionatul de juniori din Australia de Vest la vârsta de 10 ani. Ca și adult, deseori a jucat împotriva altor împătimiți ai jocului în Washington Square Park. Adaptarea lui Allan Scott după roman despre șah, The Queens Gambiy, de Walter Travis, film pe care la momentul morții lui plănuia să-l interpreteze și să-l regizeze, și care avea să fie primul lui film în postura de regizor. Printre cele mai notabile relații romantice ale lui Ledger, se referă la cea cu Heather Graham, avută timp de câteva luni în 2000 si 2001, și relația lungă cu suișuri și coborâșuri pe care a avut-o cu Naomi Watts, pe care a întâlnit-o în timpul filmărilor la Ned Kelly și cu care a locuit de câteva ori din 2002 până în 2004. În vara lui 2004, a cunoscut-o și a început să se întâlnească cu Michelle Wiliams pe platourile de la Brokeback Mountain, iar fica lor, Matilda Rose, s-a născut la 28 octombrie, în New York. Nașii fiicei lui Ledger au fost Jake Gylenhaal, co-starul din Brokeback Mountain, și colega lui Wiliams din Dawsons Creek, Busy Philipps. Problemele lui Ledger cu paparazzi din Australia, au grăbit decizia acestuia de a se muta din reședința acestuia din Bronte, New South Wales, în Statele Unite, unde a împărțit un apartament cu Williams, în Boerum Hill, Brooklyn, din 2005 până în 2007. În Septembrie 2007, tatăl lui Williams, a confirmat pentru ediția din Sydney a Daily Telegraph că Ledger și Williams au pus capăt relației lor. După despărțirea de Williams, la sfârșitul lui 2007 și începutul lui 2008, presa de scandal a vehiculat cum că Ledger ar fi avut niște relații amoroase cu modelul Helena Christensen și Gemma Ward și cu actrița Mary-Kate Olsen.

Cariera:

Anii 1990[modificare | modificare sursă]

La 16 ani, Ledger a optat pentru o absolvire mai devreme a examenelor și a părăsit școala pentru a urma o carieră în actorie. Alături de cel mai bun prieten, Trevor DiCarlo, Ledger a traversat țara cu mașina până la Sydney. S-a reîntors la Perth pentru seria TV Sweat(1996), serial în care a jucat rolul unui ciclist homosexual. În 1996, înainte de debutul acestuia în filmul australian Blackrock, Ledger s-a implicat în drama Roar, produsă de Fox Broadcasting. Aceasta a fost imediat urmată de un rol în Home and Away, unul dintre cele mai de succes show-uri din Australia. În 1999, Ledger a jucat în comedia pentru tineri, 10 lucruri nu-mi plac la tine și de asemenea a avut rolul principal in premiatul film, Two Hands, regizat de Gregor Jordan.

Anii 2000[modificare | modificare sursă]

Din 2000 până în 2005, a jucat în The Patriot, Monsters Ball, A Knights Tale, The Four Feathers, Ned Kelly, The Order și Frații Grimm. În 2001 a câștigat premiul ShoWest pentru starul masculin de mâine pentru rolul său din The Patriot și A Knight's Tale. Ledger a primit premiul pentru cel mai bun actor în 2005 din partea Criticilor de film din New York și Criticilor de fim din San Francisco pentru rolul din Brokeback Mountain, unde joacă rolul unui fermier din Wyoming, Ennis Del Mar, care are o aventură cu călărețul de rodeo, Jack Twist, rol jucat de Jake Gyllenhaal. A primit de asemenea o nominalizare la Globurile de Aur pentru Cel mai bun actor într-o dramă și o nominalizare din partea Premiilor Academiei, pentru interpretarea sa. La vârsta de 26 ani, Heath Ledger a devenit unul din cei mai tineri nominalizați vreodată la premiile Oscar pentru cel mai bun actor. În cronica din The New York Times a filmului, criticul Stephern Holden scrie: "Atât domnul Ledger cât și domnul Gyllenhaal au făcut acestă superbă poveste de dragoste, fizic palpabilă. E o superbă interpretare, la fel de bună ca cea mai bună a lui Marlond Brando și Sean Penn. " Într-o cronică a Rolling Stones, Peter Travers afirma: "Interpretarea magnifică a lui Ledger e un miracol actoricesc. El pare să plângă din interior. Ledger știe nu numai cum Ennie se mișcă, vorbește și ascultă, el știe cum să respire. A-l vedea inhalând mirosul unui tricou atârnat în dulapul lui Jack este ca și cum ai măsura durerea unei iubiri pierdute."

De asemenea, în 2005, Ledger a ilustrat o versiune fictivă a lui Giacomo Casanova în Casanova, o comedie romantică în care joacă alături de Sienna Miller. În 2006, Ledger este invitat să se alăture Academiei de Film, Arte și Științe. După Brokeback Mountain, următoarea lansare a lui Ledger a fost o reîntoarcere la rădăcinile lui australiene, jucând alături de Abbie Cornish în Candy, ca o pereche de tineri eroi dependenți care încearcă să se elibereze de dependența lor, într-o adaptare a romanului lansat în 1998, Candy: A Novel of Love and Addiction.

În 2007, este unul dintre cei șase actori care ilustrează diferite etape din viața lui Bob Dylan în filmul I'm not There. Înainte ca Brad Pitt să accepte rolul după retragerea lui Ledger din proiect, în decembrie 2007, Ledger trebuia să joace alături de Sean Penn, într-un rol secundar în Tree of Life, regizat de Terrence Malick.

Ledger l-a jucat pe Joker în Cavalerul Negru, film regizat de Christopher Nolan, urmare a filmului din 2005 Batman Begins, care a fost lansat pe 18 iulie 2008. Cavalerul Negru era în post-producție la momentul morții actorului. David Denby, în cronica lui din The New Yorker, afirma că Ledger îl interpretează pe Joker într-o manieră "sinistră și înfricoșătoare", care după spusele lui îi conferă filmului elementul de succes. Denby concluzioneaza faptul că Ledger "fascinează" în fiecare scenă. Colegii Christian Bale, Maggie Gyllenhaal și Michael Caine militează pentru acordarea premiului post-mortem din partea academiei pentru munca depusă de acesta în film.

The Imaginarium of Doctor Parnassus, în care Ledger a fost cooptat într-un rol secundar important, era încă în producție la data la care a decedat.

Moartea 2008[modificare | modificare sursă]

Pe 22 ianuarie, la ora 14:45, Ledger a fost găsit inconștient în apartamentul său din New York de către menajera sa care a venit să îl anunțe de sosirea maseuzei programate cu 2 zile în urmă. Ambulanța a fost chemată după un sfert de oră și a ajuns în jurul orei 15:33. Medicii nu au putut să-l resusciteze, iar la ora 15:36 Ledger a fost declarat mort.

Autopsie și înmormântare 2008[modificare | modificare sursă]

După autopsie s-a dovedit că Ledger a murit în urma unei supradoze accidentale de somnifere și medicamente pe care le lua din cauza insomniilor. Trupul lui Heath Ledger a fost transportat înapoi în Australia, iar pe 26 ianuarie trupul lui a fost incinerat și cenușa lui a fost păstrată. La ceremonia de adio au participat 500 de oameni: familia, prieteni, dar și vedete de la Hollywood și din Australia.

Heath Ledger
Date personale
Nume la naștere	Heath Andrew Ledger
Născut	4 aprilie 1979 Perth, Australia
Decedat	22 ianuarie 2008 (28 de ani) New York City, New York, SUA
Înmormântat	Karrakatta Cemetery[*]
Cauza decesului	stop cardio-respirator
Număr de copii	1
Copii	Matilda Rose Ledger (b. 2005)
Cetățenie	Australia
Etnie	Irish Australian[*]
Ocupație	Actor
Activitate
Cauza decesului	Intoxicație cu droguri
Alma mater	Guildford Grammar School[*]
Ani de activitate	1992–2008
Partener(ă)	Michelle Williams (2004–2007)
Număr de copii	1
Premii	Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar (2008) MTV Movie Award for Best Villain[*] (2009) BAFTA pentru cel mai bun actor în rol secundar (2009) Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar (2009) Premiul Saturn pentru cel mai bun actor într-un rol secundar (2009)

* 2010: Marin Cosmescu-Delasabar, ortografiat, de asemenea, și Marin Cosmescu Delasabar (n. 12 octombrie 1916, în comuna Crovu, județulantebelic Dâmbovița - d. 22 ianuarie 2010, Bacău) a fost un antologist, criticși istoric literar, filolog, profesor de limba română și profesor universitar, prozator, scriitor și traducător român, stabilit la Bacău în anii '950.
Marin Cosmescu-Delasabar s-a născut la 12 octombrie 1916, în comuna Crovu, județul antebelic Dâmbovița. Viitorul dascăl de limba și literatura română și-a terminat studiile primare în satul natal. Liceul l-a urmat la Colegiul „Sfântul Sava” din București (1929-1937). Deși a urmat Facultatea de Litere și Filozofie din Capitală într anii 1938 și 1942,^[1] va deveni licențiat al acesteia doar la sfârșitul celei de-a doua mari conflagrații mondiale, din motive lesne de urmat.
Opera literară:

Debut literar[modificare | modificare sursă]

• 1936- "Jurnalul unui rebusist," proza tematică, în revista Rebus Magazin, eseul a fost publicat în serial, în cinci episoade ^[1]

Antologii, eseuri antume[modificare | modificare sursă]

• 1998 - Cântece de stepă, antologia celor mai frumoase poeme ale lui George Petcu, antologator Marin Cosmescu Delasabar, Editura Star Tipp, Slobozia
• 2000 - "O jertfă creatoare. Cazul Ion Luca în dramaturgia românească," eseuri, cu o prefață de Eugen Budău, la Editura Grigore Tăbăcaru, Bacău
• 2004 - "Dumitru Alistar – Un ilustru cărturar moldovean. Poet. Traducător. Lingvist," la Editura Egal, Bacău
• 2004 - "De neamul Budenilor moldoveni," co-autor împreună cu Ioan Dănilă, lucrare de istorie literară, Editura Egal, Bacău
• 2004 - "Ranița. Amintiri dintr-o copilărie furată," co-autor împreună cu Ioan Dănilă, scrieri despre ce de-al doilea război mondial

Monografii antume[modificare | modificare sursă]

• 1996 - "Liceul Vasile Alecsandri ’75," coordonator, Bacău
• 1997 - "Almanahul Veteranului de război, Bacău 590," la Editura Deșteptarea, Bacău

Marin Cosmescu-Delasabar
Date personale
Născut	12 octombrie 1916
Decedat	22 ianuarie 2010 (93 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	critic literar[*]
Activitate
Alma mater	Facultatea de Filosofie a Universității din București

·         2012: A murit Tudor Mărăscu, regizor român de teatru și film; (n. 1940). A fost profesor universitar la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din București, fiind distins la 10 decembrie 2004 cu Ordinul „Meritul pentru Învățământ” în grad de Comandor, „pentru abnegația și devotamentul puse în slujba învățământului românesc, pentru contribuția deosebită la dezvoltarea și promovarea cercetării științifice” din România

·         2013: A decedat multipla campioana romana de sah Margareta Teodorescu; (n. 13 aprilie 1932).  Margareta Teodorescu, dublă vicecampioană olimpică şi multiplă campioană naţională, s-a ăscut la 13 aprilie 1932. A reuşit să castige  în 1949, la vârsta de 17 ani, medalia de bronz la primul campionat naţional feminin postbelic si pe plan naţional a obţinut, în perioada 1949-1978, opt medalii de bronz, opt medalii de argint şi patru titluri de campioană a României în anii 1959, 1968, 1969 şi 1974. Cele mai importante performanţe de plan internaţional au fost cele două medalii de argint la Olimpiadel de şah pe echipe. În 1957, la Emmen, în Olanda, Margareta Teodorescu, făcând echipă cu Maria Albuleţ, a adus prima medalie olimpică, de argint, pentru România, la prima ediţie a Olimpiadelor feminine, clasându-se la egalitate de puncte cu echipa Uniunii Sovietice.

* 2016: Miloslav Ransdorf (n. 15 februarie 1953, Rakovník – d. 22 ianuarie 2016, Praga) a fost un om politic ceh, membru al Parlamentului European în perioada 2004-2009 din partea Cehiei.

Miloslav Ransdorf
Miloslav Ransdorf
Date personale
Născut	15 februarie 1953[1][2]  Rakovník[*], Cehoslovacia[2]
Decedat	22 ianuarie 2016 (62 de ani)[3][2]  Praga, Cehia[2]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
Cetățenie	Cehia
Ocupație	om politic istoric filozof
Europarlamentar
În funcție 1 iulie 2014 – 22 ianuarie 2016
Succedat de	Jaromír Kohlíček
Circumscripția	Republica Cehă[*]
În funcție 14 iulie 2009 – 30 iunie 2014
Circumscripția	Republica Cehă[*]
În funcție 20 iulie 2004 – 13 iulie 2009
Circumscripția	Republica Cehă[*]
În funcție 1 mai 2004 – 19 iulie 2004
Circumscripția	Republica Cehă[*]
Membru al Adunării Federale a Cehoslovaciei
În funcție 7 iunie 1990 – 31 decembrie 1992
Prague City Assembly member
Partid politic	Partidul Comunist din Boemia și Moravia[*] (1990–2016) Partidul Comunist din Cehoslovacia[*] (1972–1990)
Alma mater	Universitatea Carolină

* 2017: Cristina-Adela Foișor (n. Bădulescu, 7 iunie 1967, Petroșani – d. 21 ianuarie 2017, Timișoara) a fost o șahistă româncă, Maestru Internațional (masculin) și Mare Maestru Internațional (feminin), multiplă campioană la șah a României.
Născută la 7 iunie 1967 în Petroșani, a studiat matematicile la Universitatea de Vest din Timișoara.^[6] Ca șahistă, a devenit Maestru Internațional (feminin) în 1984 și Mare Maestru Internațional (feminin) în 1989,^[6] confirmat de FIDE în 1991.^[9] În 1993 a obținut titlul de Maestru Internațional (masculin),^[6] confirmat de FIDE în 1997.^[9] Cel mai bun coeficient ELO, de 2444, l-a avut în octombrie 2001.^[10]

A fost de cinci ori campioană națională a României, în anii 1989, 1998, 2011, 2012 și 2013. În 2007 a fost campioană a Uniunii Europene.^[6][11]

A reprezentat România la 14 Olimpiade de Șah, între 1998–2014, a câștigat o medalie de aur și două de argint cu echipa AEM în Cupa Campionilor Europeni și s-a calificat de mai multe ori la Campionatul Mondial feminin.^[11][12] În momentul decesului era clasificată a treia jucătoare activă în România^[9][13]

A fost declarată cetățean de onoare al orașului Petroșani.

A fost măritată cu Maestrul International Ovidiu Foișor (n. 1959), cu care a avut două fete, ambele șahiste de succes: Sabina-Francesca Foișor (n. 1989), care este Mare Maestru Internațional (feminin) și Mihaela-Veronica Foișor (n. 1994) care este Maestru Internațional (feminin).

Cristina-Adela Foișor
Cristina Foișor la Campionatul European de șah pe echipe, 2013
Date personale
Născută	7 iunie 1967[1]  Petroșani, România[1]
Decedată	21 ianuarie 2017 (49 de ani)[2][3][4]  Timișoara, România[1]
Cauza decesului	pneumonie
Căsătorită cu	Ovidiu Foișor[*] ()[5]
Copii	Sabina-Francesca Foisor[*][3] Mihaela-Veronica Foișor[*][5]
Cetățenie	România
Ocupație	șahist[*]
Activitate
Cauza decesului	pneumonie

Sărbători

·         Sf. Ap. Timotei; Sf. Cuv Mc. Anastasie Persul (calendar creștin-ortodox)

·         Sf. Vincențiu, diacon martir (calendar romano-catolic)

·         Sf. Timotei; Sf. Atanasiu Persanul (calendar greco-catolic)


VA URMA