MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
SÂMBĂTĂ 1 FEBRUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B)
Bună dimineața, prieteni!
Decese
· 1328 – A murit regele Frantei Carol al IV-lea, cunoscut sub numele de “Cel Drept”; (n. 18/19 iunie 1294). A fost rege al Franței și al Navarei (sub numele Carol I) și Conte de Champagne, din 1322 până la moartea sa si ultimul rege francez al Casei Capet.
· 1691: Papa Alexandru al VIII-lea (n. 1610)
* 1705: Sophia Charlotte de Hanovra (30 octombrie 1668 – 1 februarie 1705) a fost regină a Prusiei, fiica lui Ernest Augustus, Elector de Hanovra și a Sofiei de Hanovra. Fratele ei mai mare, Georg Ludwig a devenit rege al Marii Britanii sub numele de regele George I. Au existat zvonuri că se va căsători cu regele văduv Ludovic al XIV-lea al Franței.
* 1705: Sophia Charlotte de Hanovra (30 octombrie 1668 – 1 februarie 1705) a fost regină a Prusiei, fiica lui Ernest Augustus, Elector de Hanovra și a Sofiei de Hanovra. Fratele ei mai mare, Georg Ludwig a devenit rege al Marii Britanii sub numele de regele George I. Au existat zvonuri că se va căsători cu regele văduv Ludovic al XIV-lea al Franței.
În adolescență, ea a vizitat Franța cu mama ei, cu perspectiva de a se căsători cu Marele Delfin al Franței (mai târziu el s-a căsătorit cu Marie Anne Victoire de Bavaria și Sophia Charlotte a fost propusă ca mireasă pentru Ludovic al XIV-lea însuși, care își pierduse soția în 1683) însă acest lucru nu s-a întâmplat și a fost aranjată căsătoria cu regentul de Brandenburg-Prussia Frederick III (I).
Prin căsătoria cu Frederick, ea a devenit electresă de Brandenburg în 1688 și, prima regină a Prusiei în 1701. Singurul lor copil a devenit Frederick William I al Prusiei. Soțul ei a fost atât de îndrăgostit de ea încât deși avea o metresă oficială -imitație de la Ludovic al XIV-lea- el nu a mai făcut uz de serviciile sale.
În principal, Sophia Charlotte este cunoscută pentru prietenia și corespondența cu tutorele și bunul prieten al mamei sale, Gottfried Leibniz, căruia i-a devenit discipolă. În plus față de germana vorbea franceza, italiana și engleza. În 1696 din inițiativa ei s-a construit la Lützow Palatul Charlottenburg (inițial numit Palatul Lützenburg, mai târziu numit după Sophia Charlotte) după planurile arhitectului Arnold Nehring. Aici a trăit independentă de soțul ei și avea propria ei curte. Soțul ei avea acces doar pe bază de invitație, cum a fost în 1699 când Sophia Charlotte și-a serbat ziua de naștere.
Din anul 1700, ea a locuit acolo în mod regulat în timpul verii. S-a înconjurat de filozofi și oameni de știință și a inspirat înființarea academiei prusace de știință. A fost interesată de muzică; avea o operă italiană la care a angajat muzicieni ca Attilio Ariosti și Giovanni Battista Bononcini.
| Sophia Charlotte de Hanovra | |
| Regină a Prusiei | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 30 octombrie 1668 Bad Iburg, Osnabrück |
| Decedată | (36 de ani) Hanovra |
| Înmormântată | Berlin Cathedral[*]  |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (pneumonie) |
| Părinți | Ernest Augustus, Elector de Braunschweig-Lüneburg Sofia de Hanovra |
| Frați și surori | Sophia von Kielmansegg, Countess of Darlington[*] George I al Marii Britanii Maximilian William of Brunswick-Lüneburg[*] Ernest Augustus, Duke of York and Albany[*] Ernst August von Platen-Hallermund[*] |
| Căsătorită cu | Frederic I al Prusiei |
| Copii | Frederick William I |
| Cetățenie |  Germania |
| Religie | protestantism |
| Ocupație | colecționară[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce regină consoartă[*] |
| Familie nobiliară | Casa de Hohenzollern Casa de Hanovra |
| Domnie | |
| Domnie | 18 ianuarie 1701 – 21 ianuarie 1705 |
* 1733: Frederic Augustus I sau August al II-lea cel Puternic (germanăAugust II der Starke; poloneză August II Mocny; lituaniană Augustas II; 12 mai 1670 – 1 februarie 1733) a fost Elector de Saxonia (ca Frederic Augustus I) și rege al Poloniei și Mare Duce de Lituania (ca Augustus II). A fost o figură pregnantă a luxului de la curte și a absolutismului german în perioada căruia s-a clădit mult în stil baroc, a fost un colecționar al operelor de artă, Dresda devenind în timpul său o metropolă culturală.
În timpul domniei sale nobilii de la curtea sa se amestecă în războiul nordic (1700- 1721) război pentru hegemonie în bazinul Mării Baltice dintre Polonia, Rusia, Prusia și Danemarca cu Norvegia, război cu ghinion pentru Polonia și Saxonia.
Neputința sa de a realiza reformele necesare în statul Polono-Lituan au permis Imperiului Rus să-și extindă sfera de influență, politica lui fiind probabil una din cauzele războiului de șapte ani (1756-1763).
August s-a născut în Dresda la data de 12 mai 1670 ca al doilea fiu al prințului Johann Georg III de Saxonia și al prințesei Ana Sofia a Danemarcei și Norvegiei, primind o educație aleasă prin învățarea teologiei, istoriei, matematicii, limbilor italiană, franceză și spaniolă ca și cultură muzicală și arta militară. La vârsta de 17 ani face o călătorie incognito prin Frankfurt am Main, Straßburg, Paris, Spania, Portugalia, Anglia, Olanda, Danemarca, Suedia, Nürnberg, Augsburg, München, Innsbruck, Milano, Veneția, Viena. Este inițiat în mânuirea armelor, taina obținerii porțelanului și încercările alchimistului Johann Friedrich Böttger de obținere a aurului. Prin moartea fratelui său, Johann George al IV-lea, cu care n-a avut niciodată relații bune, devine singurul moștenitor. În 1696, a luat parte la războiul cu turcii de partea Ungariei cu rezultate diferite. În bătălia de pe râul Bega, sașii suferă pierderi grele datorită rezistenței opuse de bătrânul general imperial față de ideile tânărului prinț August.
Porecla lui August der Starke = cel tare, Hercule saxon sau mână de fier se datorește puterii sale deosebite, pe care se presupune că a moștenit-o de la Cimburgis von Masowien o nobilă poloneză (1394-1429) fiind considerată mama habsburgilor.
Astfel se povestește despre el că ar fi fost în stare să rupă cu mâinile o potcoavă sau să îndoaie o bară de fier.
Dar unii presupun că potcoava de cal era turnată pe atunci dintr-un aliaj mai moale ca azi.
Monarhul avea o înălțime de 1,76 m, înălțime care în aceea perioadă de timp era uriașă.
August suferea de boala diabetus melitus din care cauză i-au fost amputate două degete la picior, de asemenea suferea de hipertensiune arterială, având greutatea corporală de 110 kg, August moare la 1 februarie 1733 în Varșovia având vârsta de 62 de ani fiind înmormântat în Cracovia.
Inima lui după dorința sa a fost dusă la Dresda într-o casetă aurită.
Moartea lui a declanșat o undă de tristețe și doliu în rândul saxonilor fiind cântată de barzii din acel timp.
In Hamburg studenții de teologie în Serenata Eroica folosesc melodia de doliu care a fost cântată la moartea lui August cel Tare.
Un bust al lui August datând din secolul XIX se găsește în Walhalla din Bavaria
În timpul domniei sale nobilii de la curtea sa se amestecă în războiul nordic (1700- 1721) război pentru hegemonie în bazinul Mării Baltice dintre Polonia, Rusia, Prusia și Danemarca cu Norvegia, război cu ghinion pentru Polonia și Saxonia.
Neputința sa de a realiza reformele necesare în statul Polono-Lituan au permis Imperiului Rus să-și extindă sfera de influență, politica lui fiind probabil una din cauzele războiului de șapte ani (1756-1763).
August s-a născut în Dresda la data de 12 mai 1670 ca al doilea fiu al prințului Johann Georg III de Saxonia și al prințesei Ana Sofia a Danemarcei și Norvegiei, primind o educație aleasă prin învățarea teologiei, istoriei, matematicii, limbilor italiană, franceză și spaniolă ca și cultură muzicală și arta militară. La vârsta de 17 ani face o călătorie incognito prin Frankfurt am Main, Straßburg, Paris, Spania, Portugalia, Anglia, Olanda, Danemarca, Suedia, Nürnberg, Augsburg, München, Innsbruck, Milano, Veneția, Viena. Este inițiat în mânuirea armelor, taina obținerii porțelanului și încercările alchimistului Johann Friedrich Böttger de obținere a aurului. Prin moartea fratelui său, Johann George al IV-lea, cu care n-a avut niciodată relații bune, devine singurul moștenitor. În 1696, a luat parte la războiul cu turcii de partea Ungariei cu rezultate diferite. În bătălia de pe râul Bega, sașii suferă pierderi grele datorită rezistenței opuse de bătrânul general imperial față de ideile tânărului prinț August.
Porecla lui August der Starke = cel tare, Hercule saxon sau mână de fier se datorește puterii sale deosebite, pe care se presupune că a moștenit-o de la Cimburgis von Masowien o nobilă poloneză (1394-1429) fiind considerată mama habsburgilor.
Astfel se povestește despre el că ar fi fost în stare să rupă cu mâinile o potcoavă sau să îndoaie o bară de fier.
Dar unii presupun că potcoava de cal era turnată pe atunci dintr-un aliaj mai moale ca azi.
Monarhul avea o înălțime de 1,76 m, înălțime care în aceea perioadă de timp era uriașă.
August suferea de boala diabetus melitus din care cauză i-au fost amputate două degete la picior, de asemenea suferea de hipertensiune arterială, având greutatea corporală de 110 kg, August moare la 1 februarie 1733 în Varșovia având vârsta de 62 de ani fiind înmormântat în Cracovia.
Inima lui după dorința sa a fost dusă la Dresda într-o casetă aurită.
Moartea lui a declanșat o undă de tristețe și doliu în rândul saxonilor fiind cântată de barzii din acel timp.
In Hamburg studenții de teologie în Serenata Eroica folosesc melodia de doliu care a fost cântată la moartea lui August cel Tare.
Un bust al lui August datând din secolul XIX se găsește în Walhalla din Bavaria
* 1749: Françoise-Marie de Bourbon, Ducesă de Orléans (4 mai 1677 - 1 februarie 1749) a fost cel de-al șaselea copil nelegitim și ultima fiică a lui Ludovic al XIV-lea al Franței și a celei mai faimoase metrese, Madame de Montespan.
Marie-Françoise s-a născut la Castelul Maintenon[1], care îi aparținea Doamnei de Maintenon din 1674.
Ea și fratele ei mai mic au fost crescuți de Doamna Monchevreuil[2], de Colbert și de Jussac. Cât a fost copil, ocazional, era dusă la Versailles pentru a-și vizita părinții.
Ca și sora ei mai mare, Louise-Françoise de Bourbon (Mademoiselle de Nantes), ea a moștenit frumusețea mamei sale. De asemenea, era foarte mândră de strămoșii săi regali și de sângele albastru al Casei de Bourbon moștenit de la tatăl său.
Ca și sora ei mai mare, Louise-Françoise de Bourbon (Mademoiselle de Nantes), ea a moștenit frumusețea mamei sale. De asemenea, era foarte mândră de strămoșii săi regali și de sângele albastru al Casei de Bourbon moștenit de la tatăl său.
La 22 noiembrie 1681, la vârsta de patru ani și jumătate, Marie-Françoise a fost recunoscută de Ludovic al XIV-lea și a primit titlul de Mademoiselle de Blois, titlu deținut anterior de sora sa vitregă, Marie Anne de Bourbon, fiica recunoscută a lui Ludovic și a Louisei de La Vallière. În actul de recunoaștere, numele mamei n-a fost menționat deoarece Madam de Montespan era căsătorită cu marchizul de Montespan care ar fi putut cere paternitatea copilului. În timpul nașterii sale, relația dintre părinții ei era pe sfârșite din cauza posibilei implicări a Doamnei de Montespan în "Afacerea otrăvurilor".[3]
Frații ei mai mari Louis Auguste și Louise Françoise au fost recunoscuți la 19 decembrie 1673 de tatăl lor și, de asemenea, recunoscuți de Parlamentul din Paris. Fratele mai mic al Mariei-Françoise, Louis Alexandre, a fost recunoscut în același timp cu Marie-Françoise și a primit titlu de conte de Toulouse. A rămas apropiată de fratele ei mai mic întreaga viață, la fel ca și de Louis Auguste, ducele de Maine.
Deși după "Afacerea otrăvurilor", încrederea regelui în Madame de Montespan s-a diminuat rapid, el a continuat să-i facă cadouri și a asigurat pentru fiica lor mai mică, Françoise Marie, o căsătorie avantajoasă și profitabilă.
Căsătoria aranjată de Ludovic al IV-lea pentru Françoise Marie a fost cea cu vărul ei primar,Filip, Duce de Orléans, singurul fiu al fratele regelui, Filip al Franței, duce de Orléans. Acesta a fost un șoc pentru mama lui Filip, Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină, a căror prejudecăți față de bastarzii cumnatului ei erau bine cunoscute.[4]
Cu ocazia căsătoriei, Ludovic al XIV-lea i-a dăruit fratelui și cumnatei sale Palatul regal, unde cei doi își aveau reședința[5]. De asemenea, Ludovic al XIV-lea a promis un post militar important Ducelui de Chartres și a dăruit 100.000 de livre favoritului Ducelui de Orléans, Cavalerul de Lorraine.
Françoise Marie și Filip d'Orléans s-au căsătorit la 18 februarie 1692[1] la Palatul Versailles. Slujba a fost condusă de cardinalul de Bouillon.[2] În 1685 cardinalul de Bouillon a refuzat să ia parte la căsătoria dintre Ducele de Bourbon și sora lui Françoise Marie, Mademoiselle de Nantes; regele l-a exilat însă a fost rechemat pentru căsătoria lui Françoise Marie cu Ducele de Chartres. După ceremonie a avut loc un banchet în Sala Oglinzilor. [6] Madame de Montespan n-a fost invitată la nunta propriei fiice.
Mariajul n-a fost unul fericit. Nu la mult timp după căsătoria lor, Filip ridiculiza deschis temperamentul soției sale cu porecla Madame Lucifer. Soacra lui Françoise a spus că în primii ani de căsătorie, Françoise Marie a fost beată de trei-patru ori pe săptămână.[2]
De la tatăl ei, Françoise Marie a primit o dotă de două milioane de livre, de două ori mai mult decât sora sa mai mare, Louise Françoise, care se căsătorise cu Ducele de Bourbon. Această diferență a dus la animozități între cele două surori.[2]. Dota n-a fost plătită până când războiul de nouă ani nu s-a terminat.[7]. Ca protest la diferența de dotă, Louise Françoise nu și-a făcut apariția la petrecerea de logodnă din 17 februarie, cu o zi înaintea nunții. [8].
Cum soțul ei era nepotul legitim al regelui Ludovic al XIII-lea al Franței, Françoise Marie a devenit petite-fille de France. Fiind noua ducesă de Chartres, Françoise Marie era următoarea ca prioritate după Ducesa de Burgundia (soția nepotului lui Ludovic al XIV-lea) și soacra sa, Ducesa de Orléans.
Din căsătorie au rezultat opt copii; unii dintre ei au intrat prin căsătorie în alte familii regale europene în timpul regenței soțului ei pentru regele minor Ludovic al XV-lea al Franței.
În 1701, după decesul tatălui său, soțul ei a devenit Duce de Orléans, șeful Casei de Orléans și moștenitor al titlurilor și domeniilor tatălui său. Noua Ducesă de Orléans deține cel mai înalt rang din regat cu excepția Delfinei, Ducesa de Burgundia. Socrul său a murit la Saint-Cloud după o ceartă cu Ludovic al XIV-lea la Marly cu privire la amanta însărcinată a Ducelui de Chartres, Marie-Louise de Séry, în fața lui Françoise Marie.[9]. Socrul și în același timp unchiul ei n-o plăcea pe Françoise Marie.
În timp ce soțul ei ducea o viață desfrânată, Françoise Marie trăia liniștită, fără scandaluri, spre deosebire de surorile sale, Prințesa de Conti și Ducesa de Bourbon și de fratele ei mai mare, Ducele de Maine. Plină de duh și de farmec, Françoise Marie a preferat compania verișoarei ei Ducesa de Sforza[2][10][11]. Cercul ei intim includea și alți veri. Doama ei de onoare era contesa de Castries născută Marie Élisabeth de Rochechouart, care era fiica fratelui mamei ei, Ducele de Vivonne. Cavalerul ei de onoare era contele de Castries. De asemenea, ea era apropiată de o altă verișoară, Diane Gabrielle Damas de Thianges, fiica frumoasei Gabrièlle de Rochechouart de Mortemart (mătușa lui Françoise Marie) și soția lui Philippe Jules Mancini.
În 1703 la Versailles, Françoise Marie a născut un fiu care a continuat linia Orléans[1]. Odată informat de nașterea copilului, Ludovic al XIV-lea i-a dat numele Ludovic și i-a dăruit pensii acordate în mod normal unui prinț de sânge. Micul Ludovic și mama sa Françoise Marie au fost întotdeauna foarte apropiați unul de celălalt. Elizabeth Charlotte își plângea nepotul că seamănă mai mult cu mama sa decât cu tatăl său.
La două zile după aniversarea zilei sale de naștere în 1707, Françoise Marie și-a pierdut mama, care din momentul în care a părăsit curtea în 1691 era într-o severă penitență.[2] Tatl ei a interzis copiilor să poarte haine cernite după mama lor însă în onoarea ei, Ducesa de Orléans, Ducesa de Bourbon și Contele de Toulouse au refuzat să meargă la adunările de la curte. Pe de altă parte, fratele lor mai mare, Ducele de Maine, cu greu putea să-și ascundă bucuria morții mamei lui; era singurul moștenitor al marii ei averi inclusiv Castelul de Clagny, locul nașterii contelui de Toulouse în 1678.[12].
După decesul Prințului de Condé în 1709, rangul de Primul Prinț de Sânge a fost oficial transferat de la Casa de Condé Casei de Orléans. Ducele de Orléans a devenit Monsieur le Prince iar Françoise Marie Madame la Princesse.[13] Totuși niciodată n-au folosit aceste titluri.
Acest transfer de ranguri de la Casa de Condé către Casa de Orléans a agravat rivalitatea dintre Françoise Marie și sora sa mai mare Louise Françoise care era acum Prințesă de Condé și care a folosit titlul de Madame la Duchesse până când a murit în 1743.[14] și care a rămas cunoscută drept Ducesa de Bourbon.
Acest transfer de ranguri de la Casa de Condé către Casa de Orléans a agravat rivalitatea dintre Françoise Marie și sora sa mai mare Louise Françoise care era acum Prințesă de Condé și care a folosit titlul de Madame la Duchesse până când a murit în 1743.[14] și care a rămas cunoscută drept Ducesa de Bourbon.
În competiție cu sora sa mai mare pentru statut social, Françoise Marie voia de asemenea pentru copiii ei căsătorii bune. În 1710, cel mai mic nepot legitim al regelui Ludovic al XIV-lea, Ducele de Berry, era necăsătorit. S-a zvonit că se va căsători cu Louise Élisabeth de Bourbon, fiica lui Louise Françoise, Ducesă de Bourbon. Françoise Marie a încercat să prevină căsătoria și a stabilit relații apropiate între ea și tron. La 6 iulie 1710 a asigurat căsătoria fiicei ei mai mari Marie Louise Élisabeth d'Orléans cu Ducele de Berry.
La 9 aprilie 1714 Françoise Marie a fost rugată să-și boteze nepoata Louise Françoise de Bourbon, singura fiică a fratelui ei mai mare, Ducele de Maine. Louise Françoise a fost numită în onoarea mătușii sale, Françoise Marie și cunoscută la curte drept Mademoiselle du Maine.[15] Françoise Marie a fost ajutată de micul Delfin, viitorul rege Ludovic al XV-lea.[16]
După decesul străbunicului său Ludovic al XIV-lea în 1715, Delfinul în vârstă de cinci ani a devenit noul rege al Franței. A fost o mare tensiune între fratele mai mare al lui Françoise Marie, Ducele de Maine, și soțul ei, Ducele de Orléans legat de cine ar trebui să fie numit regent în timpul minoratului noului rege. Parlamentul din Paris a decis în favoarea soțului ei. Ca soție a conducătorului Franței, Françoise Marie a devenit cea mai importantă doamnă din regat. În martie 1719 ea a achiziționat Castelul Bagnolet din apropierea Parisului iar după moartea sa acesta a trecut fiului ei, Louis d'Orléans, Louis le Pieux.
Multele ei fiice erau bine cunoscute pentru comportamentul promiscuu. După ce legătura dintre fiica ei favorită, Charlotte Aglaé, cu libertinul Armand, Duce de Richelieu a fost descoperită, Françoise Marie și soțul ei au încercat să-i găsească fetei un soț eligibil. Alegerea lor a căzut asupra Prințului Ereditar de Modena (viitorul Duce de Modena). În același timp a fost descoperită Conspirația Cellamare. Ducele și Ducesa de Maine ca și Ducele de Richelieu au fost arestați pentru participare și închiși temporar. Mai înainte, Françoise Marie a încerat o căsătorie între una din fiicele ei Louise Adélaïde sau Charlotte Aglaé și fiul Ducelui de Maine, Louis Auguste, Prinț de Dombes, însă amândouă și-au refuzat vărul.
În 1721, aranjamentele maritale cu familia regală spaniolă au dus la căsătoria a două dintre fiicele sale, Louise Élisabeth și Philippine Élisabeth. Louise Élisabeth s-a căsătorit cu infantele Luis Felipe al Spaniei, moștenitor al tronului Spaniei iar Philippine Élisabeth cu fratele vitreg mai mic al lui Luis Felipe, infantele Carlos al Spaniei.
După decesul soțului ei în decembrie 1723, Françoise Marie s-a retras la Saint-Cloud. În 1724, fiul ei, noul Duce de Orléans, s-a căsătorit cu Margravina Johanna de Baden-Baden, fiica unui fost inamic al tatălui său. Înaintea acestei căsătorii, printre potențialele mirese erau incluse verișoara lui primară, Élisabeth Alexandrine de Bourbon, și două Mari Ducese ruse, Marea Ducesă Anna și sora sa, Marea Ducesă Elisabeta, ambele fiicele Țarului Petru I al Rusiei. Fiul lui Françoise Marie nefiind fils sau petit-fils de France nu s-a ridicat la rangul Marilor Ducese.
În 1725, Françoise Marie a văzut căsătoria dintre Ludovic al XV-lea și prințesa poloneză Maria Leszczyńska. Pe măsură ce se nășteau fiicele noului cuplu, poziția lui Françoise Marie la curte s-a diminuat. A doua fiică din cele opt ale regelui, Madame Henriette, s-a îndrăgostit de nepotul lui Françoise Marie, Louis Philippe d'Orléans[17]. Ludovic al XV-lea n-a permis o astfel de alianță deoarece nu voia ca familia Orléans să se apropie atât de tare de tronul Franței.
Françoise Marie a negociat cu nepoata sa, Louise Élisabeth de Bourbon, o căsătorie între nepotul ei și frumoasa fiică a lui Louise Élisabeth de Bourbon, Louise Henriette de Bourbon. Această căsătorie a unit un nepot al lui Françoise Marie cu un nepot al surorii și rivalei sale, Ducesa de Bourbon. Françoise Marie a trăit să vadă, în 1747, nașterea fiului lor, viitorul Philippe Égalité[1].
În decembrie 1744 la Palatul Versailles, nepoata sa, Prințesa Maria Teresa Felicitas de Modena s-a căsătorit cu Ducele de Penthièvre; Penthièvre era singurul fiu legitim al fratelui mai mic al lui Françoise Marie, Contele de Toulouse. Din această căsătorie s-a născut strănepotul ei, viitorul rege al Franței, Ludovic Filip I.
Françoise Marie a murit la 1 februarie 1749 la palatul regal după o perioadă lungă de boală. A fost ultimul copil supraviețuitor al regelui Ludovic al XIV-lea. A trăit cu 26 de ani mai mult decât soțul ei. Atunci când a murit mai trăiau doar doi dintre copiii săi: Charlotte Aglaé și Louis, Duce de Orléans. A fost înmormântată la biserica Madeleine de Trainel (Église de la Madeleine de Tresnel) din Paris, o veche biserică benedictină.
(11 august 1706 – 1 februarie 1756) a fost regentă de Württemberg. A fost membră a Casei de Thurn și Taxis ca fiică a lui Anselm Franz, Prinț de Thurn și Taxis și a soției lui, Maria Ludovika Anna Franziska, Prințesă Lobkowicz.[1] Prin căsătoria cu Karl Alexander, Duce de Württemberg, ea a devenit Ducesă consort de Württemberg.
Maria Augusta s-a născut la 11 august 1706. A crescut în Țările de Jos austriece și mai târziu s-a mutat la Frankfurt, unde era baza averii și interesele familiei sale.[2] Singurul ei frate a fost Alexander Ferdinand, Prinț de Thurn și Taxis, al cărei fiu Karl Anselm se va căsători cu singura fiică a Mariei Augusta în 1753.
Maria Augusta a fost aleasă ca mireasă pentru Karl Alexander, Duce de Württemberg-Winnental (mai târziu Duce de Württemberg) datorită religiei ei romano-catolice. Căsătoria a avut loc la 1 mai 1727 la Frankfurt am Main. Cuplul a avut următorii copii:
- Karl Eugen, Duce de Württemberg (1728–1793), căsătorit cu Elisabeth Fredericka Sophie de Brandenburg-Bayreuth; fără copii.
- Eugen Louis (1729)
- Louis Eugene, Duce de Württemberg (1731–1795), căsătorit cu Sofia Albertine de Beichlingen; au avut copii.
- Frederick al II-lea Eugene, Duce de Württemberg (1732–1797), căsătorit cu Friederike Dorothea de Brandenburg-Schwedt; au avut copii.
- Alexander Eugen (1733–1734)
- Auguste Elisabeth (1734–1787), căsătorită cu Karl Anselm, Prinț de Thurn și Taxis; au avut copii.
Mariajul lor de 10 ani a fost turbulent deși în general erau considerați a fi făcuți unul pentru altul, ambii fiind maeștri ai intrigii și ai diplomației secrete.[2] Adesea el și-a folosit un servitor de încredere pentru a-și spiona soția pentru a se asigura că ea nu va interveni în guvernare ori va critica miniștrii ducelui. După o dispută deosebit de gravă în 1736, soțul ei a avut chiar și promisiunea ei în scris că va sta departe de afacerile guvernamentale
Soțul Mariei Augusta a murit brusc la 12 martie 1737 în ajunul plecării sale la un tur de inspecție militară.[3] Acest lucru a însemnat că fiul lor Karl Eugen în vârstă de nouă ani a succedat ca Duce de Württemberg. După ce inițial s-a confruntat cu problemele consiliului de regență în încercarea de a deține puterea pentru fiul ei, în cele din urmă ea a avut succes la 5 noiembrie 1737. I s-a acordat un venit mare și a fost recunoscută în calitate de co-regentă și cu control asupra educației fiului ei.[4]
Din 1739 până anul următor ea a avut o relație cu un căpitan de armată. Zvonurile legate de o posibilă sarcină au devenit atât de răspândite încât Consiliul privat a început o anchetă; căpitanul a fost demis iar ea a fost forțată să stea la Bruxelles timp de cinci luni (începând din aprilie 1740). Exilul a îndepărtat-o de puterea directă, mai ales atunci când au fost luate decizii politice cruciale și când a început educația fiului ei.[5] De exemplu, ea a fost în imposibilitatea de a preveni o alianță dezastruoasă cu Prusia, care ar lăsa Württemberg expus la izbucnirea războiului de succesiune austriac.
Influența Mariei Augusta a scăzut pe măsură ce fiul ei a devenit din ce în ce mai independent. Ea a murit la 1 februarie 1756 la Göppingen, Württemberg, la vârsta de 49 de ani.
Începând cu anul 1744 Maria Augusta a atins din nou o poziție de influență considerabilă. Ea a aranjat cariere militare pentru cei doi fii ai ei mai mari, permițându-le să perceapă comisioane în armata prusacă. În 1748, ea l-a încurajat pe fiul ei cel mare, Ducele Karl Eugen, să se căsătorească cu o Hohenzollern, Elisabeth Fredericka Sophie de Brandenburg-Bayreuth, o nepoată a lui Frederic cel Mare.[5] Catolică fiind ea și-a pregătit fiul cel mic Frederick Eugen pentru o viață în sânul Bisericii.[5] Visul ei pentru el pentru o viață dedicată religiei s-a sfârșit în 1753 când el s-a logodit cu o altă nepoată a lui Frederic cel Mare, Friederike Dorothea de Brandenburg-Schwedt; de asemenea, el a devenit unul dintre cei mai importanți comandanți de cavalerie al lui Frederic
| Prințesa Maria Augusta de Thurn și Taxis | |
| Ducesă de Württemberg | |
 Portret al Mariei Augusta de Jan Phillip von Schlichtem, 1735. | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Maria Augusta Anna |
| Născută | 11 august 1706 Frankfurt am Main, Hesse |
| Decedată | (49 de ani) Göppingen, Württemberg |
| Înmormântată | Ludwigsburg |
| Părinți | Anselm Franz, 2nd Prince of Thurn and Taxis[*] Maria Ludovika Anna of Lobkowicz[*] |
| Frați și surori | Alexander Ferdinand, 3rd Prince of Thurn and Taxis[*] |
| Căsătorită cu | Karl Alexander, Duce de Württemberg |
| Copii | Karl Eugen, Duce de Württemberg Louis Eugene, Duce de Württemberg Frederic al II-lea Eugene, Duce de Württemberg Auguste, Prințesă de Thurn și Taxis |
| Cetățenie | Germania |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | politiciană |
| Activitate | |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | Casa de Thurn și Taxis (prin naștere) Casa de Württemberg (prin căsătorie) |
| Regent | |
· 1799 - A murit Ferdinand Kobell, pictor si gravor german.
* 1837: Frederic Franz I, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin (10 decembrie 1756 – 1 februarie 1837) a condus Marele Ducat de Mecklenburg-Schwerin, întâi ca Duce (1785–1815), apoi ca Mare Duce (1815–1837).
* 1837: Frederic Franz I, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin (10 decembrie 1756 – 1 februarie 1837) a condus Marele Ducat de Mecklenburg-Schwerin, întâi ca Duce (1785–1815), apoi ca Mare Duce (1815–1837).
S-a născut la Schwerin ca fiu al Ducelui Louis de Mecklenburg-Schwerin și a Prințesei Charlotte Sophie de Saxa-Coburg-Saalfeld. Friedrich Franz i-a succedat unchiului său Friedrich ca Duce de Mecklenburg-Schwerin în 1785.[1]
În urma Războaielor napoleoniene, Friedrich Franz a fost ridicat la rangul de Mare Duce la Congresul de la Viena.[2] Împreună cu vărul său din Mecklenburg-Strelitz, el a fost cunoscut ca unul dintre cei mai reacționari conducători germani. La moartea sa, în 1837, a fost succedat de nepotul său, Marele Duce Paul Friedrich.
La 1 iunie 1775 la Gotha, Friedrich Franz s-a căsătorit cu Prințesa Louise de Saxa-Gotha-Altenburg. Ei au avut șase copii:[1]
- Friedrich Ludwig (13 iunie 1778 – 29 noiembrie 1819). S-a căsătorit cu Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei, fiică a Țarului Pavel I al Rusiei și a Țarinei Sophie Dorothea de Württemberg. Ei au fost părinții lui Paul Friedrich, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin. Fiul cel mare al lui Paul Friedrich a fost Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg (1823–1883), care a devenit Mare Duce în 1842. Fiul cel mic al lui Frederic Francisc a fost Heinrich (1876–1934), care s-a căsătorit în 1901 cu regina Wilhelmina a Țărilor de Jos. Nepoata lui cea mare, Beatrix, este actualul monarh al Țărilor de Jos.
- Louise Charlotte (19 noiembrie 1779 – 4 ianuarie 1801). Căsătorită cu Emil Leopold August, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg. Ei au fost părinții lui Louise de Saxa-Gotha-Altenburg, mama Prințului Consort Albert, și deci strămoașa familiei regale britanice.
- Gustav Wilhelm (31 ianuarie 1781 – 10 ianuarie 1851).
- Karl (2 iulie 1782 – 22 mai 1833).
- Charlotte Frederica (4 decembrie 1784 – 13 iulie 1840). Căsătorită cu Christian al VIII-lea al Danemarcei. Ei au fost părinții regelui Frederic al VII-lea al Danemarcei.
- Adolf (18 decembrie 1785 – 8 mai 1821).
| Friedrich Franz I | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 10 decembrie 1756 Schwerin |
| Decedat | (80 de ani) Ludwigslust |
| Înmormântat | Luteranism Doberan Abbey[*] |
| Părinți | Louis Charlotte Sophie de Saxa-Coburg-Saalfeld |
| Frați și surori | Sophia Frederica de Mecklenburg-Schwerin |
| Căsătorit cu | Prințesa Louise de Saxa-Gotha-Altenburg |
| Copii | Friedrich Ludwig Louise Charlotte Gustav Wilhelm Karl Charlotte Frederica Adolf |
| Cetățenie | Germania |
| Religie | luteranism |
| Ocupație | suveran[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce Mare Duce |
| Familie nobiliară | Casa de Mecklenburg-Schwerin |
| Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin | |
| Domnie | 24 aprilie 1785 – 1 februarie 1837 |
| Predecesor | Frederic II |
| Succesor | Paul Friedrich |
· 1851: Mary Shelley, scriitoare britanică (n. 1797)
* 1864: Luisa Maria Tereza de Bourbon-Artois, prințesă regală a Franței (n. 21 septembrie 1819, Paris; d. 1 februarie 1864, Venedig), a fost o prințesă din casa de Bourbon, a fost de asemenea ducesă domnitoare de Parma mai târziu regentă a Ducatului Parma.
* 1864: Luisa Maria Tereza de Bourbon-Artois, prințesă regală a Franței (n. 21 septembrie 1819, Paris; d. 1 februarie 1864, Venedig), a fost o prințesă din casa de Bourbon, a fost de asemenea ducesă domnitoare de Parma mai târziu regentă a Ducatului Parma.
A fost fiica cea mare a Prințului Charles, Duce de Berry (fiul cel mic al regelui Carol al X-lea al Franței), și a soției sale, Carolina de Neapole și Sicilia (fiica regelui Francisc I al celor Două Sicilii). Tatăl Louisei a murit când ea avea cinci luni.
Când bunicul ei a abdicat în 1830, Louise împreună cu restul familiei a plecat în exil, stabilindu-se în cele din urmă în Austria. Ca nepoată a unui rege, Louise a fost petite-fille de France. Fratele ei mai mic, Henri, Duce de Bordeaux, a fost rege al Franței și al Navarei de la 2 până la 9 august 1830 iar după această dată pretendent legitimist la tronul Franței în perioada 1844 -1883.
La 10 noiembrie 1845, la Schloss Frohsdorf în Austria, Louise s-a căsătorit cu Ferdinando Carlo, Prinț Ereditar de Lucca, cunoscut după anul 1849 drept Carol al III-lea, Duce de Parma și Piacenza. La 17 decembrie 1847 împărăteasa Marie Louise a murit și socrul ei i-a succedat ca Ducele Carol al II-lea de Parma. Ducatul de Lucca a fost incorporat Marelui Ducat de Toscana iar soțul ei a devenit Prinț Ereditar de Parma.
Socrul ei a fost Duce de Parma timp de câteva luni. În martie 1848 a izbucnit revoluția la Parma susținută de regele Carol Albert al Sardiniei. Ferdinando Carlo a fugit din Parma însă a fost luat prizonier la Cremona. A rămas prizonier la Milano timp de câteva luni până când guvernul britanic a negociat eliberarea lui. După o scurtă perioadă în insula Malta el a călătorit la Neapole apoi la Livorno unde s-a reîntâlnit cu soția lui care tocmai născuse pe primul lor fiu. Apoi familia s-a refugiat în Anglia și Scoția.
În august 1848 armata austriacă a intrat în Parma și l-a restaurat oficial pe Carol al II-lea. Totuși, Ferdinando Carlo și familia lui au rămas în Anglia deoarece ostilitățile au continuat între armatele austriece și piemonteze. De mai mulți ani Carol al II-lea a vrut să abdice în favoarea lui Ferdinando Carlo, dar a întârziat în speranța că atunci când va face lucru acesta lucrurile ar fi fost mult mai sigure pentru fiul său.
La 24 martie 1849 s-a anunțat abdicarea lui Carol al II-lea. Ferdinando Carlo, care încă locuia în Anglia, i-a succedat ca Duce de Parma și Piacenza sub numele de Carol al III-lea. La 18 mai 1849 soțul ei a revenit la Parma însă două zile mai târziu a părăsit-o din nou. El nu a preluat administrarea ducatului până la 25 august.
Când soțul ei a fost ucis în 1854, Louise a servit ca regentă pentru tânărul lor fiu, devenit Ducele Robert I.
Louise a murit la 1 februarie 1864 la vârsta de 44 de ani la palazzo Giustinian din Veneția.
| Luisa Maria Tereza de Bourbon-Artois | |
 Louise Marie Thérèse d'Artois Ducesă de Parma, c 1860 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Louise Marie Thérèse d'Artois |
| Născută | 21 septembrie 1819 Palatul Élysée, Paris, Franța |
| Decedată | (44 de ani) Palazzo Giustinian, Veneția, Imperiul austriac |
| Înmormântată | Annunciation Parish Church (Nova Gorica)[*] |
| Părinți | Charles Ferdinand, Duce de Berry Prințesa Caroline Ferdinande, Ducesă de Berry |
| Frați și surori | Henri, conte de Chambord |
| Căsătorită cu | Carol al III-lea, Duce de Parma |
| Copii | Margherita, Ducesă de Madrid Robert I, Duce de Parma Alice, Mare Ducesă de Toscana Henric, Conte de Bardi |
| Cetățenie |  Franța |
| Ocupație | politiciană |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce ducesă[*] |
| Familie nobiliară | Casa de Bourbon Casa de Bourbon-Parma |
| Ducesă de Parma | |
| Domnie | 19 aprilie 1848–27 martie 1854 |
| Regentă de Parma și Piacenza | |
| Domnie | 27 martie 1854 – 9 iunie 1859 |
· 1908: Carlos (Diplomatul sau Martirul; portugheză o Diplomata sau o Martirizado; n. 28 septembrie 1863 – d. 1 februarie 1908) a fost al 33-lea (sau al 34-lea sau 35-lea potrivit unor istorici) și penultimul rege al Portugaliei. A fost primul rege portughez de la Sebastian al Portugaliei(1578) care a avut o moarte violentă. Acest lucru s-a întâmplat în 1908, când Carlos a fost asasinat la Lisabona când călătorea într-o trăsură deschisă împreună cu familia regală.
Carlos s-a născut la Lisabona, Portugalia. Tatăl său a fost regele Luís, al doilea fiu al regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și a reginei Maria a II-a. Mama sa a fost regina Maria Pia de Savoia, fiica lui Victor Emmanuel al II-lea, rege al Italiei. A avut un frate, Infantele Afonso, Duce de Porto.
Verii primari pe linie paternă includ pe: Frederic Augustus al III-lea de Saxonia, Prințesa Maria Josepha de Saxonia, Prințul Wilhelm de Hohenzollern-Sigmaringen și Ferdinand I al României.
Verii primari pe linie maternă includ pe: Napoléon Victor Bonaparte, Victor Emmanuel al III-lea al Italiei, Emanuele Filiberto, al 2-lea Duce de Aosta, Vittorio Emanuele, Conte de Torino, Luigi Amedeo, Duce de Abruzzi, Umberto, Conte de Salemi.
A avut o educație intensă și a fost pregătit să domnească ca monarh constituțional. În 1883 a călătorit în Italia, Anglia, Franța și Germania, unde și-a îmbunătățit cunoștințele despre civilizația modernă a timpului său. În 1883, 1886 și 1888 a domnit ca regent în timp ce tatăl său a călătorit în Europa, așa cum era tradiția printre regii portughezi constituționali. Tatăl său, Luís I, l-a sfătuit să fie modest și să se concentreze pe studiu.
Primele discuții legate de căsătorie s-au purtat pentru una dintre fiicele lui Frederic al III-lea, împăratul Germaniei, dar religia a reprezentat o problemă insurmontabilă și presiunile diplomației britanice au împiedicat căsătoria. Apoi, a întâlnit și s-a căsătorit cu prințesa Amélie de Orléans, fiica cea mare a lui Filip, Conte de Paris, pretendent la tronul Franței.
Carlos a devenit rege la 19 octombrie 1889. Tratatele coloniale cu Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei (unul semnat în august 1890 care a definit frontierele lor din Africa de-a lungul râurilor Zambezi și Congo și un altul semnat la 14 octombrie 1899, care a confirmat tratatele coloniale din secolul al XVII-lea) au stabilizat situația din Africa. Aceste acorduri au fost totuși nepopulare în Portugalia, unde au fost văzute ca fiind în defavoarea țării.
Pe plan intern, Portugalia a fost declarată în faliment de două ori: la 14 iunie 1892 și la 10 mai 1902, lucru care a provocat tulburări industriale, antagonism socialist și republican și critici de presă la adresa monarhiei. Carlos a răspuns prin numirea lui João Franco ca prim-ministru și ulterior va accepta dizolvarea parlamentului.
Ca patron al științelor și artelor, regele Carlos a participat activ la celebrarea a 500 de ani (în 1894) de la nașterea Prințului Henric Navigatorul. Anul următor l-a decorat pe faimosul poet portughez João de Deusîn cadrul unei ceremonii la Lisabona. Lui Carlos îi plăcea explorarea maritimă și a publicat studiile sale în acest domeniu.
La 1 februarie 1908 familia regală s-a întors de la Vila Viçosa la Lisabona. Au călătorit cu trenul la Barreiro și, de acolo, au luat un vas cu aburi cu care au traversat râul Tagus și au debarcat în centrul Lisabonei. În drum spre palatul regal, trăsura deschisă cu Carlos I și familia sa a trecut prin Terreiro do Paço. În timp ce traversau piața, doi activiști republicani, Alfredo Costa și Manuel Buiça, au tras focuri de armă din mulțime.
Regele a murit imediat, moștenitorul său, Luís Filipe, a fost rănit mortal iar Prințul Manuel a fost lovit în braț. Doar regina a scăpat fără răni. Cei doi asasini au fost uciși pe loc de către poliție și bodyguarzi; un spectator nevinovat a fost ucis, de asemenea, în confuzia generală. Douăzeci de minute mai târziu a murit și prințul Luís Filipe. Câteva zile mai târziu, fiul cel mic, prințul Manuel, a fost proclamat rege al Portugaliei. El a fost ultimul rege al Portugaliei.
* 1908: Luís Filipe, Prinț Regal al Portugaliei, Regent al Portugaliei (n. 21 martie 1887, Lisabona, Portugalia – d. 1 februarie 1908) a fost fiul cel mare al regelui Carlos I al Portugaliei. S-a născut în 1887 în timp ce tatăl său era încă Prinț Regal al Portugaliei și a primit titlul obișnuit al moștenitorilor coroanei portugheze: a fost al 4-lea Prinț de Beira, cu titlul subsidiar de al 14-lea Duce de Barcelos, moștenitor al ducatului de Bragança. După ce bunicul său regele Luís I a murit, el a devenit Prinț Regal al Portugaliei cu titlurile subsidiare de al 21-lea Duce de Bragança, al 20-lea marchiz de ila Viçosa, al 28-lea conte de Barcelos, al 25-lea conte de Ourém, al 23-lea conte de Arraiolos, al 22-lea conte de Neiva.
| Carlos I | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Carlos Fernando Luís Maria Victor Miguel Rafael Gabriel Gonzaga Xavier Francisco de Assis José Simão de Bragança Sabóia Bourbon e Saxe-Coburgo-Gotha |
| Născut | 28 septembrie 1863 Lisbona, Portugalia |
| Decedat | (44 de ani) Terreiro do Paço, Lisbona, Portugalia |
| Înmormântat | Monastery of São Vicente de Fora[*] |
| Cauza decesului | omor (plagă împușcată[*]) |
| Părinți | Luís I al Portugaliei Maria Pia de Savoia |
| Frați și surori | Afonso, Prinț Regal al Portugaliei |
| Căsătorit cu | Amélie de Orléans |
| Copii | Luís Filipe, Prinț Regal al Portugaliei Maria Anna de Bragança Manuel al II-lea al Portugaliei Maria Pia de Bragança |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Portugalia |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | pictor diplomat |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | Casa de Bragança-Saxa-Coburg și Gotha |
| Rege al Portugaliei | |
| Domnie | 19 octombrie 1889—1 februarie 1908 |
| Predecesor | Luis I |
| Succesor | Manuel al II-lea |
.svg)
Dom Luís s-a născut la Lisabona, ca fiul cel mare al lui Carlos, Prinț Regal al Portugaliei (mai târziu regele Carlos I) și al Prințesei Amélie de Orléans.
În 1907 Prințul Regal a fost regent al Portugaliei în timp ce tatăl său se afla în afara țării. În același an el a realizat câteva vizite oficiale în coloniile portugheze din Africa, devenind primul membru al familiei regale care face acest lucru.
Dom Luís a fost elevul eroului războiului african Mouzinho de Albuquerque și la fel ca toți Braganza a arătat aptitudini în domeniul artelor în afara educației militare.
În momentul când a fost asasinat se duceau negocieri pentru o căsătorie cu Prințesa Patricia de Connaught, nepoata reginei Victoria și a Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha, fiica Prințului Arthur, Duce de Connaught și Strathearn și a Prințesei Louise Margaret a Prusiei. Patricia era sora Prințesei Margaret de Connaught, soția regelui Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei.
La 1 februarie 1908 Dom Luís Filipe și familia regală s-au întors la Lisabona de la Palatul Vila Viçosa din Alentejo. Alfredo Costa și Manuel Buiça, doi membri ai societății revoluționare numită "Carbonária" au tras spre familia regală lovindu-i pe Luís Filipe, tatăl său regele Dom Carlos și fratele său mai mic, Infantele Manuel, Duce de Beja.
Dom Carlos a murit imediat iar Dom Luís după douăzeci de minute. Manuel a supraviețuit atacului fiind rănit la braț iar mama sa Amelia nu a fost rănită. Manuel i-a succedat tatălui său sub numele Manuel al II-lea. Dom Luís a fost înmormântat lângă tatăl său la mănăstirea São Vicente de Fora din Lisabona.
La 5 octombrie 1910, monarhia a fost răsturnată printr-o lovitură militară și a fost creată Prima Republică Portugheză.
| Luís Filipe | |
| Prinț Regal al Portugaliei Duce de Bragança Prinț de Beira Duce de Barcelos | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Luís Filipe Maria Carlos Amélio Francisco Víctor Manuel António Lourenço Miguel Rafael Gabriel Gonzaga Xavier Francisco de Assis Bento de Bragança Orleães Sabóia e Saxe-Coburgo-Gotha |
| Născut | 21 martie 1887 Palatul Belém, Lisabona |
| Decedat | (20 de ani) Terreiro do Paço, Lisabona |
| Înmormântat | Monastery of São Vicente de Fora[*] |
| Cauza decesului | omor |
| Părinți | Carlos I al Portugaliei Amélie de Orléans |
| Frați și surori | Manuel al II-lea al Portugaliei |
| Cetățenie | Portugalia |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | Politician |
| Activitate | |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Duke of Braganza[*] |
| Familie nobiliară | Casa de Bragança-Saxa-Coburg și Gotha |
| Regent | |
· 1944 - A murit pictorul olandez Piet Mondrian, fondatorul neoplasticismului ("Compoziţie cu roşu şi negru") (n.07.03.1872).
· 1945: Ion Șiugariu (nume real: Ion Soreanu, n. ,[2] Băița, România – d. , Brezno, Slovacia) a fost un poet și publicist român. A urmat studii la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București și a publicat, începând din 1934, poezii și cronici literare în diferite reviste, inclusiv în reviste naționaliste. A condus, începând din 1941, Asociația Studenților Refugiați din Ardealul ocupat în timpul ocupației horthyiste a Transilvaniei.[3] S-a căsătorit în anul 1943 cu Lucia Stroescu.
Ion Șugariu s-a născut în 6 iunie 1914, fiind primul din cei șase copii ai minerului aurar Ion Șugar și ai soției sale, Floarea (n. Griga), în satul Băița, comitatul Maramureș (Máramoros), aflat la acea dată sub administrație austro-ungară.[3][5] Părinții săi erau români de confesiune greco-catolică. Autoritățile îi eliberează certificatul de botez pe numele de Sugár János, conform politicii de maghiarizare susținută de către stat. Mai târziu, la 24 iunie 1936, poetul va obține, prin decizia Ministerului de Justiție al României, schimbarea oficială a numelui în Ion Soreanu (și fratele său George va face același lucru). Pentru opera literară a folosit variantele: Ion Șiugariu, Ionel Șiugar, dar și pseudonime precum Sonia Mugur, Sergiu Băițan, Ion Sorescu.
Dată fiind situația materială precară a familiei, muncește alături de părinți încă din copilărie la extrasul și spălatul aurului. Condițiile vitrege își vor pune pecetea asupra sănătății copilului, fiind afectat de reumatism articular, afecțiune care îl va urmări pe parcursul vieții.
A urmat cursurile școlii primare între anii 1924-1928, cu întreruperi, la Băița și Valea Borcutului.[5] Un rol hotărâtor în continuarea studiilor l-a avut preotul-dascăl Victor Băcilă din Valea Borcutului, care, impresionat de inteligența nativă și sârguința copilului, a insistat pe lângă părinții lui să-l sprijine să-și continue studiile.[6]
Angajarea tatălui la o uzină auriferă a unui consorțiu francez i-a permis continuarea studiilor. A reușit să intre prin concurs ca bursier la Școala Normală din Oradea, unde a învățat între anii 1928-1932.[5] În anul 1932 a fost admis ca elev la Liceului „Emanoil Gojdu” din Oradea, unde a învățat până în 1936, fiind bursier până la absolvirea acestuia.[5] A fost unul dintre cei mai buni elevi ai liceului, remarcându-se în special la limba română (sub îndrumarea profesorului Octav Șuluțiu)[5] și la matematică-fizică (profesor Teodor Neș). Talentul matematic este dovedit prin obținerea unei burse la Oxford, în urma câștigării unui concurs organizat de o revistă engleză de specialitate. Din păcate, situația materială precară a părinților nu i-a putut permite să profite de această șansă, iar elevul și-a găsit tot mai mult refugiul în literatură.[1]
În anul școlar 1935-1936 a fost președintele Societății de lectură Vasile Alecsandri (aflată în acea perioadă sub îndrumarea lui Ovidiu Papadima). În iunie 1936 și-a susținut examenul de bacalaureat, situându-se pe locul trei din cei trei sute de candidați înscriși.
După absolvirea liceului a urmat cursurile Școlii de ofițeri rezervă de infanterie nr. 1 din Ploiești, fiind avansat la absolvire, în 1 iulie 1937, la gradul de sublocotenent.[3] În toamna anului 1937 Ion Șiugariu s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie (specializarea Filologie modernă) a Universității din București.[3][5] În facultate i-a avut profesori pe Mihail Ralea, Tudor Vianu, D. Caracostea, Ion Petrovici ș.a. A absolvit studiile universitare în 1942, cu teza Aspectul jurnalistic în literatura modernă.[5]
În anul 1941 a fost ales președinte al Asociației Studenților Refugiați din Ardealul ocupat, în timpul ocupației horthyiste a Transilvaniei.[3] A fost concentrat de două ori în timpul facultății, iar în 1943 a fost mobilizat la o unitate militară din Moldova.[5] A participat ca ofițer în Regimentul 27 Infanterie la luptele împotriva trupelor germane din zonele Otopeni, Băneasa și Tunari ce au avut loc în zilele de după Lovitura de stat de la 23 august 1944.
Sublocotenentul Ion Soreanu-Șiugariu a continuat să lupte împotriva trupelor germane în Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia,[3][5] sperând în schimbări radicale după război, așa cum reiese dintr-o însemnare de jurnal: „Mă gândesc că acest război este pentru mine o datorie sfântă. Victoria noastră va trebui să determine și acolo, în țară, altă victorie, a drepturilor omului, a vieții eliberate de orice năpastă. E tot ce mai vrem să visăm, toată armata de pe front”.[7] În unele din poeziile sale a exprimat misiunea generației sale: „Sunt tânăr! Misiunea păstrării unei patrii / Noi tinerii - odrasle ale unui vechi popor, / De ziua cea de mâine, suntem chemați cu fală / A o păstra: prin zarea privirii tuturor!”.[7]
În ziua de 1 februarie 1945, la ora 11 dimineața, conducea un convoi de munții către linia frontului din apropierea orașului Brezno (Cehoslovacia), când a fost grav rănit de o explozie.[5][7] A murit pe drumul către ambulanță,[7] fiind îngropat alături de un ofițer și șapte soldați uciși odată cu el în cimitirul din satul Pohronská Polhora, aflat în apropiere de Brezno.
În revista sibiană Luceafărul, nr. 3-4/1945, a apărut următoarea notă:
„...Cu moartea eroică a lui Ion Șiugariu poezia română pierde pe unul din poeții născuți, nu făcuți.”
În 28 februarie 1945, prin decretul nr. 641, a fost decorat post-mortem cu Ordinul „Coroana României” cu spade, în gradul de cavaler și cu panglică de Virtutea Militară.[5][1] Rămășițele sale pământești au fost reînhumate în 1956 în Cimitirul eroilor români din Zvolen.[5][8] I s-a acordat post-mortem Ordinul „Steaua României” cl. a V-a cu spade
A debutat în domeniul literar în 1934 cu poemul „Imnul tinereții” publicat în revista Observatorul din Beiuș, semnată Ion Șugariu, nume sub care va semna majoritatea producțiilor literare.[5] A colaborat la mai multe reviste regionale din Mediaș, Oradea, Satu Mare, Cluj și Baia Mare, iar din anul 1935 a colaborat la revista Familia din Oradea.[5] În vara anului 1936, aflat la Băița, a lucrat la „Incantații”, ciclu liric ce se va regăsi în volumul de debut.
Debutul editorial a avut loc în martie 1938 cu volumul Trecere prin alba poartă.[5] Criticul Octav Șuluțiu a întâmpinat acest volum cu un articol în revista Familia:
„...E o țâșnire vulcanică, un clocot de pasiune, o tinerețe neastâmpărată care irumpe, dornică de viață și de avânt, e o izbucnire sinceră și nestăpânită, așa cum îi șade mai bine adolescenței să fie. Sufletul poetului se revarsă direct, ca o apă umflată peste malurile constrângătoare ale oricăror reguli.[14]”—Octav Șuluțiu
În București a colaborat îndeosebi la revista Meșterul Manole (apărută între 1939-1942), unde a semnat o rubrică permanentă de critică, intitulată „Poesia tânără”. A publicat, de asemenea, comentarii critice și poezii în revistele Familia, Universul literar, Gând românesc, Pagini literare, Gândirea, Vremea etc.[5] În perioada 1941-1942 a fost redactor la Revista Fundațiilor Regale.[3]
În anii războiului i-au mai apărut alte două volume de versuri: Paradisul peregrinar (1942) și Țara de foc (1943).[5] A surprins în versuri viața grea a minerilor și frumusețea Maramureșului, ținutul său de origine.[3]
Mort în război, poetul Ion Șugariu a fost uitat o lungă perioadă, dar în 1968, prin grija lui Laurențiu Fulga, a fost publicat postum jurnalul Carnetele unui poet căzut în război (1968), scris sub formă epistolară într-un stil lucid de factură camilpetresciană.[5] În acel volum există câteva poezii inedite.[5] În opinia criticului Radu G. Țeposu „poezia lui Șugariu alternează între exuberanța trăirii și nostalgia mântuirii”
Opera:
- Trecere prin alba poartă, versuri, București, 1938;
- Paradisul peregrinar, versuri, București, 1942;
- Țara de foc, versuri, București, 1943;
- Carnetele unui poet căzut în război, ed. îngrijită de Laurențiu Fulga, cuvânt înainte de Mihai Beniuc, București, 1968;
- Sete de ceruri, versuri, München, 1985 (include toate vol. antume);
- Țara crinilor, pref. de Al. Husar, Iași, 1997;
- Viața poeziei, ed. și tabel cronologic de M. Crihană, Timișoara, 1999;
- George Bacovia, studiu critic, cuvânt înainte de T. Popescu, București, 2002.
| Ion Șiugariu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2] Băița, Maramureș, Comitatul Maramureș .svg){kind=small} Austro-Ungaria (astăzi Județul Maramureș, România) |
| Decedat | (30 de ani)  Brezno, Cehoslovacia |
| Părinți | Ion Șugar și Floarea (n. Griga) |
| Frați și surori | George, Vasile, Maria, Augustin, Zaharia |
| Căsătorit cu | Lucia Soreanu-Șiugariu (n. Stroescu) |
| Naționalitate |  română |
| Cetățenie | România |
| Religie | Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică |
| Ocupație | poet critic literar[*] diarist[*] |
| Limbi | limba română |
| Studii | Facultatea de Litere și Filozofie din București, specialitatea Filologie modernă |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1934 - 1945 |
| Operă de debut | Imnul tinereții (1934)[1] |
| Opere semnificative | Trecere prin alba poartă (1938), Paradisul peregrinar (1942), Țara de foc (1943), Carnetul unui poet căzut în război (1968), Țara crinilor |
· 1945: Prințul Kiril al Bulgariei (n. 1895).
A fost fratele mai mic al țarului Boris al III-lea al Bulgariei și prinț regent al Bulgariei din 1943 până în 1944. În septembrie 1936 Prințul Kiril l-a însoțit pe regele Eduard al VII-lea al Regatului Unit într-un tur în Islanda.
Prezent la moartea fratelui său, Țarul Boris, la 28 august 1943, Prințul Kiril a fost numit șeful unui consiliu de regență de către parlamentul bulgar, pentru a acționa în calitate de șef al statului până când fiul Țarului Boris, Simeon al II-lea al Bulgariei, a împlinit 18 ani.
Prințul Kiril împreună cu văduva țarină Giovanna de Savoia, fiica regelui italian, au condus funeraliile de stat pentru fratele său, țarul Boris al III-la, la 5 septembrie 1943 la catedrala Alexander Nevsky din Sofia. Ulterior, cele trei guverne consecutive au făcut eforturi pentru a ieși din acordurile Bulgariei cu Germania. O delegație bulgară a călătorit la Cairo într-o încercare de a negocia cu Statele Unite și Marea Britanie, dar nu a reușit, acesta din urmă refuzând întâlnirea fără participarea Uniunii Sovietice.
În ciuda relațiilor diplomatice continue ale Sofiei cu Uniunea Sovietică, URSS a declarat război Bulgariei la 5 septembrie 1944 și pe data de 8 armatele sovietice au trecut granița română și Dunăre.
Frontul Patriei, o coaliție a Partidului Comunist, aripa stângă a Uniunii Agrare, grupul Zveno și câțiva politicieni pro-sovietici care s-au întors din exil în Uniunea Sovietică, au executat o lovitură de stat militară pro-sovietică la 9 septembrie și au confiscat puterea.
În noaptea de 1 februarie 1945, Kiril, fostul prim-ministru și regent - profesorul Bogdan Filov, generalul Nikola Mihov, precum și o serie de foști miniștri, consilieri regali și 67 de parlamentari au fost executați. Sentința la moartea a fost pronunțată mai devreme în aceeași zi de "Tribunalul Poporului".
| Prințul Kiril | |
| Prinț de Preslav | |
 Prințul Kiril | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Kyril Heinrich Franz Ludwig Anton Karl Philipp |
| Născut | Ferdinand I al Bulgariei 17 noiembrie 1895 |
| Decedat | Sofia, Bulgaria (49 de ani) |
| Înmormântat | Sofia, Bulgaria |
| Cauza decesului | pedeapsa cu moartea (execuție de către un pluton de execuție) |
| Părinți | Ferdinand I al Bulgariei Maria-Luiza de Bourbon-Parma |
| Frați și surori | Boris al III-lea al Bulgariei Prințesa Eudoxia a Bulgariei Princess Nadezhda of Bulgaria[*] |
| Cetățenie |  Bulgaria Regatul Bulgariei |
| Etnie | bulgari |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | Politician ofițer personal militar[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa de Saxa-Coburg și Gotha |
| Prinț regent al Bulgariei | |
| Domnie | 28 august 1943 – 9 septembrie 1944 |
* 1949: Nicolae D. Cocea (n. 29 noiembrie 1880, Bârlad - d. 1 februarie 1949, București) a fost un avocat, scriitor, jurnalist, publicist român, politiciancomunist și mason.
Este fratele lui Alice Cocea și tatăl Dinei Cocea, două actrițe de succes în Franța și respectiv în România. A fost ginerele fondatorului ziarului Adevărul, marxistul Constantin Mille. Între anii 1928 și 1945 a locuit la Sighișoara.
Tatăl său a fost generalul de armată Dumitru Cocea, familia Cocea fiind de origine albaneză, descendenți a-i serdarului Gheorghe Cocea.[2][3]Mama sa, Cleopatra, publicist și jurnalistă, provenită dintr-o familie de mici proprietari agricoli, a avut o mare influență asupra modelării tănărului Nicolae
Nicolae Cocea un activ francmason, nu se cunosc (încă) locul și data inițierii sale. În decembrie 1944 a făcut parte din comitetul care a convocat toți frații de la gradul 3 în sus, pentru reaprinderea luminilor Masoneriei în România. Activitatea sa masonică mai cunoscută este cea dintre anii 1945-1948. În iunie 1948, este cel care îi informează pe frați în legătură cu intrarea în adormire a Masoneriei românești, impusă de comuniști.
Nicolae Cocea un activ francmason, nu se cunosc (încă) locul și data inițierii sale. În decembrie 1944 a făcut parte din comitetul care a convocat toți frații de la gradul 3 în sus, pentru reaprinderea luminilor Masoneriei în România. Activitatea sa masonică mai cunoscută este cea dintre anii 1945-1948. În iunie 1948, este cel care îi informează pe frați în legătură cu intrarea în adormire a Masoneriei românești, impusă de comuniști.
Atașat încă din tinerețe mișcării socialiste, a fost membru activ al cercului România muncitoare. De asemenea a condus numeroase publicații legate de aceasta sau a colaborat la ele: Viața socială, Rampa, Viitorul social, Facla, Chemarea.A fost director al unor publicații aflate sub îndrumarea PCR: Era nouă, Reporter.
În 1917, la Petrograd, îl cunoaște pe Lenin, pentru care resimte o simpatie deosebită și pe care îl evocă în mod elogios, doi ani mai târziu, într-un articol din ziarul Chemarea.
Scrieri:
- 1925: O rușine, pamflet prin care susține muncitorimea în perioada puternicelor valuri de proteste sociale de la începutul secolului XX
- 1931: Vinul de viață lungă, roman
- 1933: Fecior de slugă, roman ce demască burghezia
- 1935: Nea Nae
- Canalia, piesă de teatru, o adevărată satiră socială.
Publicații:
- scoate revista "Facla" (1910)
- ziarul "L'Entante" (1917-1918)
- tipareste ziarul "Omul liber"
- redactor-responsabil "Era nouă" (1936)
- redactor-responsabil "Reporter" (1937)
| Nicolae Cocea | |
 Nicolae Cocea | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Nicolae D. Cocea |
| Născut | 29 noiembrie 1880 Bârlad, România |
| Decedat | 1 februarie 1949 (la 68 de ani) București, Republica Populară Română |
| Părinți | Dumitru Cocea și Cleopatra |
| Frați și surori | Alice Cocea |
| Căsătorit cu | Florica Mille, Gina Manolescu-Strunga, Lila Stănescu |
| Copii | Dina (cu Florica), Tanți (cu Maria/Zoe Grigorescu), Ioana-Maria (cu Gina), Radu Cocea |
| Naționalitate | română  |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | avocat, scriitor, jurnalist, publicist, politician comunist |
| Partid politic | Partidul Comunist Român |
| Limbi | limba română[1] |
| Activitatea literară | |
| Mișcare/curent literar | socialism |
| Subiecte | clasa muncitoare |
· 1966 -A murit Buster Keaton, comic american, cunoscut drept “omul care nu râde niciodată” (n. 1896).
* 1968: Gherman Pântea (n. 13 mai 1894 Zăicani, județul Bălți – d. 3 februarie 1968, București) a fost un autor, director general (ministru) al apărării în Guvernul Basarabiei, licențiat în drept, militar și om politic român din Basarabia, membru al Sfatului Țării, primar al orașului Chișinău (de trei ori) și primar general al Odesei.
* 1968: Gherman Pântea (n. 13 mai 1894 Zăicani, județul Bălți – d. 3 februarie 1968, București) a fost un autor, director general (ministru) al apărării în Guvernul Basarabiei, licențiat în drept, militar și om politic român din Basarabia, membru al Sfatului Țării, primar al orașului Chișinău (de trei ori) și primar general al Odesei.
A fost fiul avocatului Vasile Pântea și a Ioanei Pântea, având gradul de locotenent în Armata Imperială Rusă unde a fost decorat cu Ordinul Sfântului Gheorghe, fiind translator pentru trupele ruse si cele române pe frontul român.[1] În Basarabia Pântea a luat parte la întâlnirile Bolșevicilor, împreună cu Ion Buzdugan.[2]
Până la venirea trupelor române în Basarabia, provocată de încercarea RUMCEROD-ului de a aresta deputații pro-români ai Sfatului Tării și preluarea puterii prin mijloace militare, a fost, împreună cu Ion C. Inculeț și Pantelimon Erhan, filorus și anti-unionist,[3][4] aceștia fiind acuzați de Blocul Moldovenesc de atitudine pro-rusă, acuzatie în urma căreia G. Pândrea și P. Erhan iși dau demisia.[4]
- Participant la primul război mondial;
- A fost ministru (Director general de război și marină, între 11 decembrie 1917 și ziua Marii Uniri) în Guvernul Basarabiei;
- Primar al orașului Chișinău de trei ori (1923, 1927 - 1928, 1932);
- Între 1941 - 1944 - primar general al orașului Odesa.[5]
După 1945, având în vedere că fusese primar pe timpul războiul al orașului Odesa, capitala așa-zisului Guvernământ al Transnistriei, autoritățile au încercat să-l învinovățească de masacrele și deportările din timpul războiului și în 1952 este condamnat la 10 ani de detenție, dar în anul 1955 a fost amnistiat. Realitatea este că, departe de a sprijini crimele regimului antonescian, Gherman Pântea a încercat să oprească deportările evreilor, a încurajat normalizarea relațiilor economice din oraș și a încercat să colaboreze pașnic cu vechii funcționari sovietici (tendința regimului de la București fiind aceea de a-i înlocui peste tot pe aceștia cu funcționari români lipsiți de pregătire sau de cunoașterea limbii locale).[6]
În 1968 a murit în circumstanțe misterioase (a căzut mort după ce a băut o ceașcă de cafea într-o cafenea).
În prezent numele său îl poartă o stradă din sectorul Rîșcani din Chișinău.
Operă:
- Rolul organizațiilor militare moldovenești în actul unirii Basarabiei (1932)
- Unirea Basarabiei (1943)
- Mai este autorul unor memorii foarte prețioase până azi rămase în manuscris.
| Gherman V. Pântea | |
.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 13 mai 1894 Zăicani, raionul Rîșcani, Moldova |
| Decedat | (73 de ani) București, RS România |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | diplomat avocat Politician personal militar[*] |
| Studii | Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași |
| Activitate | |
| A luptat pentru | Imperiul Rus Republica Democratică Moldovenească România |
| Ramura | Armata Imperială Rusă Armata Basarabiei Forțele Terestre Române |
| Ani de serviciu | 1915–1917 1917–1919 1941 |
| Gradul | Podporucik Maior |
| Decorații și distincții | |
| Decorații | Ordinul Sfântului Gheorghe Ordinul Sfântului Vladimir |
· 1986 - A murit Alva Myrdal, sociolog şi politician suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Pace pe anul 1982 (n.31.01.1902).
* 2003: Michael Phillip Anderson (25 decembrie 1959 – 1 februarie 2003) a fost un ofițer în United States Air Force și astronaut NASA. A zburat pentru prima dată în naveta spațială Endeavour în 1998 ca specialist al misiunii. A făcut parte din misiunea STS-107, fiind unul dintre cei șapte membri ai echipajului care au murit în Dezastrul navetei spațiale Columbia.
* 2003: David McDowell Brown (16 aprilie 1956 – 1 februarie 2003) a fost un căpitan în United States Navy și astronaut NASA. A făcut parte din misiunea STS-107, fiind unul dintre cei șapte membri ai echipajului care au murit în Dezastrul navetei spațiale Columbia.[1] Deși a devenit astronaut în 1996, el nu mai luase parte anterior la nicio misiune spațială.
* 2003: Kalpana Chawla (17 martie 1962[2][a] – 1 februarie 2003) s-a născut în Karnal (India). Ea a fost primul astronaut indiano-american[3] și prima femeie indiană în spațiu.[4] A zburat pentru prima dată în naveta spațialăColumbia în 1997 ca specialist al misiunii și operator al brațului robotic. În 2003, Chawla a fost unul dintre cei șapte membri ai echipajului care au murit în Dezastrul navetei spațiale Columbia
* 2003: Laurel Blair Salton Clark (10 martie 1961 – 1 februarie 2003) a fost un medic militar, căpitan în United States Navy, astronaut NASA și specialist spațial american. A făcut parte din misiunea STS-107, fiind unul dintre cei șapte membri ai echipajului care au murit în Dezastrul navetei spațiale Columbia
* 2009: Anastasie Iordache (n. 18 mai 1933, comuna Seaca de Pădure, județul Dolj – d. 1 februarie 2009, București) a fost un istoric român.
* 2003: Michael Phillip Anderson (25 decembrie 1959 – 1 februarie 2003) a fost un ofițer în United States Air Force și astronaut NASA. A zburat pentru prima dată în naveta spațială Endeavour în 1998 ca specialist al misiunii. A făcut parte din misiunea STS-107, fiind unul dintre cei șapte membri ai echipajului care au murit în Dezastrul navetei spațiale Columbia.
* 2003: David McDowell Brown (16 aprilie 1956 – 1 februarie 2003) a fost un căpitan în United States Navy și astronaut NASA. A făcut parte din misiunea STS-107, fiind unul dintre cei șapte membri ai echipajului care au murit în Dezastrul navetei spațiale Columbia.[1] Deși a devenit astronaut în 1996, el nu mai luase parte anterior la nicio misiune spațială.
* 2003: Kalpana Chawla (17 martie 1962[2][a] – 1 februarie 2003) s-a născut în Karnal (India). Ea a fost primul astronaut indiano-american[3] și prima femeie indiană în spațiu.[4] A zburat pentru prima dată în naveta spațialăColumbia în 1997 ca specialist al misiunii și operator al brațului robotic. În 2003, Chawla a fost unul dintre cei șapte membri ai echipajului care au murit în Dezastrul navetei spațiale Columbia
* 2003: Laurel Blair Salton Clark (10 martie 1961 – 1 februarie 2003) a fost un medic militar, căpitan în United States Navy, astronaut NASA și specialist spațial american. A făcut parte din misiunea STS-107, fiind unul dintre cei șapte membri ai echipajului care au murit în Dezastrul navetei spațiale Columbia
* 2009: Anastasie Iordache (n. 18 mai 1933, comuna Seaca de Pădure, județul Dolj – d. 1 februarie 2009, București) a fost un istoric român.
S-a născută la 18 mai 1933, în comuna Seaca de Pădure, județul Dolj.
Clasele primare le face în comuna natală, urmând Liceul Pedagogic din Craiova, după care, se înscrie la Facultatea de Istorie a Universității din București, pe care o absolvă în 1958, fiind șef de promoție.
Ca o recunoaștere a valorii și calității sale a fost repartizat la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, unde s-a specializat și a studiat, jumătate de secol, Istoria Modernă a României pe tot parcursul secolului al XIX-lea și primele decenii ale secolului XX.
Prodigioasa sa activitate științifică s-a concretizat în următoarele lucrări:
- Viața politică în România 1910-1914, Ed. Științifică, București, 1972, 367 p.
- Alexandru G. Golescu, Ed. Științifică, București, 1974, 112 p.
- Goleștii. Locul și rolul lor în istoria României, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979, 436 p.
- Pe urmele Goleștilor, Ed. Sport-Turism, București, 1982, 296 p.
- Pe urmele lui Dumitru Brătianu, Ed. Sport-Turism, București, 1984, 350 p.
- Originile conservatorismului politic în România 1821-1882, Ed. Politică, București, 1988, 292 p.
- Sub zodia Strousberg. Viața politică în România 1871-1878, Ed. Globus, București, 1991, 360 p.
- Principii Ghica. O familie domnitoare din Istoria României, Ed. Albatros, București, 1991, 240 p.
- Ion I.C. Brătianu, Ed. Albatros, București, 1994, 592 p.
- Ion Ghica. Diplomatul și omul politic, Ed. Majadahonda, București, 1995, 352 p.
- Principatele Române în epoca modernă, Ed. Albatros, București, 2 volume:
- Domniile Pământene și ocupația rusească 1821-1831, 1996, 376 p.
- Administrația regulamentară și tranziția la statul de drept (1831-1859), 1998, 354 p.
- Instituirea monarhiei constituționale și a regimului parlamentar în România 1866-1872, Ed. Majadahonda, București, 1997, 296 p.
- Criza politică din România și războaiele balcanice 1911-1913, Ed. Paideia, București, 1998, 291 p.
- Reorientarea politică a româniei și neutralitatea armată 1914-1916, Ed. Paideia, București, 1998, 248p.
- Originile și constituirea Partidului Conservator din România, Ed. Paideia, București, 1999, 272 p.
- Parlamentul României în anii reformelor și ai Primului Război Mondial 1907-1918, Ed. Paideia, București, 2001, 164 p.
- Take Ionescu, Ed. Mica Valahie, București, 2001, 307 p.
- Revoluționarii Golești, Ed. Mica Valahie, București, 2002, 360 p.
- Dumitru Brătianu. Diplomatul, doctrinarul liberal și omul politic, Ed. Paideia, București, 2003, 360 p.
· 2014: José Luis Aragonés Suárez (pronunție în spaniolă: /xoˈse ˈlwis aɾaɣoˈnes ˈswaɾeθ/; 28 iulie 1938 – 1 februarie 2014[1]), cunoscut mai bine ca Luis Aragonés a fost un jucător și antrenor spaniol de fotbal.[2]
Aragonés a petrecut cea mai mare parte a carierei sale ca jucător și antrenor al lui Atlético Madrid. A fost un jucător proeminent iar apoi antrenor al lui Atlético, o echipă de succes în anii 1960-1970. Cu el în lot, echipa a câștigat de patru ori La Liga, a ajuns în finala Cupei Europene 1973-1974 și a câștigat Cupa Intercontinentală. Între 1964 și 1974 el a jucat în 265 de meciuri de campionat pentru Atlético, marcând 123 de goluri. El a mai jucat pentru alte câteva cluburi, printre care și Real Madrid, și a evoluat în 11 meciuri pentru selecționata Spaniei, marcând trei goluri. În afară de Atlético, Aragonés a mai antrenat alte 7 echipe din Spania, dar și echipa națională de fotbal a Spaniei pe care a condus-o spre al doilea ei titlu european, câștigând Euro 2008. După Euro 2008 el devine antrenor al clubului turc Fenerbahçe, aceasta fiind unica dată când Aragonés a antrenat în afara Spaniei. Luis Aragonés a decedat pe 1 februarie 2014, la vârsta de 75 de ani
· 2015: Aldo Ciccolini (n. 15 august 1925, Napoli - d. 1 februarie 2015[6], Asnières-sur-Seine) a fost un pianist italian, cu cetățenie franceză din 1969. Este renumit ca interpret al lui Erik Satie, Maurice Ravel, Claude Debussy și Franz Liszt.
* 2017: Constantin Dinulescu (n. 19 aprilie 1931, d. 1 februarie 2017) a fost un fotbalist român, care a jucat la Echipa națională de fotbal a României.[1]A mai jucat pentru AFC Progresul București.
* 2017: Constantin Dinulescu (n. 19 aprilie 1931, d. 1 februarie 2017) a fost un fotbalist român, care a jucat la Echipa națională de fotbal a României.[1]A mai jucat pentru AFC Progresul București.
Sărbători
· Înainte - prăznuirea Întâmpinării Domnului; Sf. Mc. Trifon; Sf. Mucenite Perpetua și Felicitas (calendar ortodox)
· Sf. Veridiana (calendar romano-catolic)
· Preserbarea Întâmpinării Domnului. Sf. Trifon (calendar greco-catolic)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu