MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
SÂMBĂTĂ 11 IANUARIE 2019
PARTEA A TREIA ȘI ULTIMA - ARTE, SFATURI UTILE ETC

Bună dimineața, prieteni!
Restricția impusă de Facebook mai durează !

ARTE 11 Ianuarie

INVITAȚIE LA OPERĂ, BALET 11 Ianuarie

Romeo și Julieta , balet de Prokofiev

Tosca, operă de Puccini

Puccini, Tosca cu Angela Gheorghiu

Căsătoria secretă, operă de Cimarosa

IL MATRIMONIO SEGRETO - CIMAROSA-opera completa 

Domenico Cimarosa - LA BARONESSA STRAMBA - Rai Napoli, 30.09.1958

Domenico Cimarosa - L'Olimpiade (1782):

Domenico Cimarosa - Salaabielu 

MUZICĂ 11 Ianuarie

David Rose Mega H.D. Romantic Music Video Album! #ProfHowdy

The Best Of Chopin

GALA INSTRUMENTAL DEL RECUERDO(remasterizada). Selección de Cecil González

Flamingo - PercyFaith, NormanLuboff & Old Reader's Digest Album! [1080p] #ProfHowdy

Golden Sweet Memories Love Songs 70's 80's 90's

Rachmaninoff: Piano Concerto #2! (Op. 18) [1080p] #ProfHowdy Ultra-Romantic Music Video Album!

Ray Conniff His Orquestra & Chorus Vol. 6 GMB

POEZIE 11 Ianuarie

Zaharia Bârsan, poet, prozator, dramaturg şi actor

Biografie

Zaharia Bârsan (11 ianuarie 1878, Braşov - 13 decembrie 1948, Cluj) - poet, prozator, dramaturg şi regizor. Este fiul Mariei (născută Vlădăreanu) şi al lui Zaharia Bârsan, mic proprietar agricol. Urmează şcoala primară în Sânpetru, iar din 1889 este, timp de 6 ani, elev al Gimnaziului superior greco-ortodox român din Braşov; între colegii şi prietenii lui gimnazişti s-au numărat I. Scurtu, Sextil Puşcariu, O. Goga, I. Lupaş şi H. Petra-Petrescu.

Debu­tează în ianuarie 1897 în „Convorbiri literare”, sub semnătura Sân-Petreanul, cu poezia În zori. Continuă studiile secundare la Liceul grăniceresc din Năsăud, la Institutul „Clinciu-Popa” din Bucureşti, îşi susţine examenul de bacalaureat la Liceul „Gheorghe Lazăr” şi se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică, audiind şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Uni­versităţii din Bucureşti.

Distribuit, încă de pe băncile Conser­vatorului, în diferite roluri, Bârsan va absolvi, în 1901, clasa de declamaţie condusă de C.I. Nottara. Împreună cu o mică trupă de diletanţi, începe, din primăvara anului 1903, o serie lungă de turnee teatrale în principalele oraşe ale Transilvaniei. Iniţiativa trezeşte un interes deosebit în epocă. Societatea pentru fond de teatru român îi acordă prima sa bursă de perfecţionare, condiţionată de organizarea şi instruirea ulterioară a diletanţilor din această parte a ţării. Bursa îi facilitează contacte profesionale la Viena şi la Berlin, după care, în stagi­unea 1905-1906, va practica o scurtă asistenţă pe lângă actorul Ermete Novelli, la Florenţa.

Între 1906 şi 1913, reia turneele în Transilvania, incluzând în repertoriul trupei sale fragmente din dramaturgia şi din lirica românească, precum şi traduceri sau localizări proprii. Până în anul 1919 mai apare, deseori cu succes, pe scenele bucureştene sau, în perioada refugiului din 1917-1918, Ia Iaşi. Bârsan era un actor cu temperament puternic, ţinută impunătoare, distincţie scenică, frazare limpede, timbru vocal plăcut. Structural, a fost un interpret liric şi romantic.

Popularitatea şi prestigiul de care se bucura în Transilvania determină numirea lui în funcţia de director al Teatrului Naţional din Cluj, odată cu înfiinţarea acestei instituţii, în 1919. Va deţine calitatea de director al Naţionalului clujean între anii 1919 şi 1927, 1931 şi 1936. Pensionat în 1938, va continua, încă doi ani, doar activitatea de profesor la Conservatorul din Cluj, începută în 1919. În 1945 este declarat director onorific al Teatrului Naţional din Cluj, învestire singulară în istoria teatrului românesc. Este înmormântat în cimitirul „Sf. Vineri” din Bucureşti, alături de soţia sa, actriţa Olimpia Bârsan.

În perioada „Sămănătorului”, Bârsan se apropie mai mult de St. O. Iosif, lor alăturându-li-se, curând, Ilarie Chendi. Împre­ună cu acesta din urmă, va trece, în 1908, la „Viaţa literară şi artistică”. La „Luceafărul” făcea parte, în primul an de cola­borare, din comitetul de redacţie, ca şi la „Falanga literară şi artistică” (1910). Membru fondator al Societăţii Scriitorilor Romani, este ales în primul comitet de conducere (1909) şi reales în 1914.

În 1911 şi în 1913, la reînfiinţare, figurează între membrii fondatori ai Societăţii Autorilor Dramatici Români, în primii ani după debut semnează şi Zacharia Bârsan Sân-Petreanul, Z. Bârsan-Verurio, Sânpetreanul, Veturio, S-P, Zach, Fulmen, Fortunio. Orientarea vag romantică şi presămănătoristă de la „Floare-albastră” se va resimţi în întreaga sa operă, dominată, tematic, de câteva idei-reper: cinstirea trecu­tului istoric, realizarea unităţii naţionale, valorificarea filonului folcloric. Din ideologia sămănătoristă reţine doar viziunea idilică asupra vieţii satului.

Debutează editorial cu volumul de versuri Visuri de noroc (1903). Lirica mărturiseşte, de multe ori, un epigonism lesne de recunoscut; de la Eminescu şi Coşbuc sau de la Heine şi Lenau, Bârsan învaţă să preţuiască valorile poeziei populare, să cultive balada şi cântecul, să alăture meditaţiei umorul. Prioritatea acordată frumosului este declarată deschis. Nu lipsesc din poemele sale ecouri de legendă sau imagini ale realităţilor sociale aspre. Mai aproape de resursele lui creatoare sunt meditaţia şi poezia naturii. Unele dintre poemele patrio­tice au cunoscut o largă popularitate.

Ca mâini va bate ceasul!, amplă compoziţie pledând pentru ideea de unitate naţională, este declarată „dăunătoare” de autorităţile maghiare, care or­donă, în 1914, arestarea autorului. Cu toţii una, poezie frecvent republicată între 1914 şi 1945 (uneori şi cu alte titluri), omagiază jertfele ostaşilor români. Inclusă ca monolog al lui Zefir în Trandafirii roşii, declanşa, la fiecare reprezentaţie, manifestări de entuziasm patriotic. Primele încercări epice ale lui Bârsan, declamatorii, romantice, sunt găzduite de „Gazeta Transilva­niei” (1900).

Va continua să publice, în diferite periodice, cu deosebire proză scurtă, în care sunt relatate, aparent fidel, întâmplări obişnuite. Multe povestiri stau sub semnul amin­tirii, teren prielnic meditaţiei şi regretelor. Lumea satului transilvănean îi oferă material bogat, permanenţele etice ale acestui microunivers - dreptatea, adevărul, onestitatea, com­pasiunea - fiind frecventate în spirit sămănătorist.

Eresuri şi răsfrângeri ale fantasticului din basmele auzite în copilărie, timide introspecţii psihologice, note, uneori prea apăsate, de umor sau de duioşie, răbufniri ale nemulţumirilor sociale, interferenţe între stări de veghe şi de visare definesc alte di­mensiuni ale prozei lui Bârsan. Mediul citadin, considerat, tot pe linie sămănătoristă, ca loc cil dezagregării sufleteşti, îi prilejuieşte comentarii moralizatoare. Intitulate „nuvele”, prozele sunt, de fapt, povestiri în care, la fel ca şi în lirică, domină o tonalitate subiectivă.

Ceea ce nu i-a reuşit decât rareori în scrierile de ficţiune, Bârsan izbuteşte în bună măsură prin memo­rialul Impresii de teatru din Ardeal (1908), unde sunt descrise plastic locuri şi medii sociale, sunt portretizaţi oameni pe care autorul i-a cunoscut. Lucrarea, în ansamblul ei, proiectează imaginea unei activităţi de pionierat teatral şi ocupă un loc distinct între scrierile sale epice. Bârsan mai publică, în periodice, reportaje, cronici şi comentarii teatrale, portrete, evocări, interviuri, articole diverse. Îl preocupă condiţia morală şi mate­rială a actorului, starea dramaturgiei originale, rolul teatrului în promovarea ideii de unitate naţională, istoria teatrului românesc.

În contextul dramaturgiei româneşti de la începutul seco­lului, ca şi în ansamblul operei literare proprii, teatrul ocupă un loc notabil. Încă din 1904, Bârsan exersează câteva localizări „din italieneşte”, autorii nefiind menţionaţi. Traduce un fragment din Azilul de noapte de Maxim Gorki (1904). Comedia lui Carlo Goldoni, Slugă la doi stăpâni, „acomodată” prin comprimare, va figura în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti în stagiunea 1909-1910.

În stagiunea 1924-1925, i se montează, pe aceeaşi scenă, Morcovel, traducere după Poil de carotte de Jules Renard. După două proiecte nefinalizate (piesa Dragoste şi o dramă istorică despre Avram Iancu, aceasta în colaborare cu St. O. Iosif), Bârsan debutează ca dramaturg, la Teatrul Naţional din Bucureşti, în noiembrie 1908, cu piesa în două acte, Mărul.

De la această scriere până la Domnul de rouă, basm dramatic reprezentat şi tipărit în 1938, caracteristice dramaturgiei lui Bârsan vor fi interferenţele dintre elementele romantice şi cele realiste. Eroii, trasaţi în tuşe avântate, aspiră spre perfecţiune, au de multe ori calităţi excepţionale. Cu unele accente de melodramă, Mărul licitează dualitatea bine-rău, sprijinindu-se pe un simbol ostentativ didacticist. Piesa în trei acte Sirena (1910) îşi propune dezvoltarea unei teme cu implicaţii sociale, în care timide introspecţii psihologice atestă influenţe din Ibsen.

În acelaşi an, 1910, i se reprezintă, tot fără ecou, Jurământul. Bârsan se impune în lumea teatrului abia cu următorul „act dramatic”, Se face ziuă, elaborat în 1911. Premiera, programată la Teatrul Naţional din Bucureşti în martie 1914, dar oprită în urma unei intervenţii a Legaţiei Austro-Ungare, va avea loc la începutul lunii mai, cu distribuţia de la Naţional, însă pe scena Teatrului Modern. Acţiunea din Se face ziuă, plasată „în ultima noapte a anului 1784”, surprinde un moment din răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. Piesa este mai mult una de comentariu şi de atmosferă, decât de acţiune. Sunt vizibile, în câteva monologuri, influenţe din teatrul lui Delavrancea.

Dacă, în pofida popularităţii de care s-a bucurat, Se face ziuă a alunecat în uitare, Trandafirii roşii (1915), scriere dramatică în trei acte şi în versuri, cu o carieră scenică remarcabilă, se bucură încă de un anume interes. Lucrarea, o feerie în notă neoromantică, dezvoltă motivul jertfei aduse unui ideal. Valorile poetice prevalează asupra celor dramatice. Tânărul şi visătorul trubadur Zefir îşi asumă sacrificiul suprem: cu sângele său înroşeşte 77 de trandafiri albi în 77 de zile, pentru a îndepărta blestemul care pluteşte asupra domniţei Liana. Personajul antitetic, Val Voievod, preferatul domniţei, este un caracter şovăielnic, egoist şi laş. Aparent înfrânt, Zefir, care se stinge odată cu aducerea ultimului trandafir, devine personificarea simbolului dăruirii.

După două decenii, în Domnul de rouă, Bârsan foloseşte aceeaşi modalitate de expozeu dramatic, apelând însă la filoane care ţin de legendă şi de mit. Punctul de plecare îl constituie un eres consemnat de Al. Vlahuţă în România pitorească,derivat din motivul folcloric prezent în „Soarele şi Luna”. Autorul plasează acţiunea basmului său dramatic la o Curte domnească, într-un timp indefinit. Asemenea Craiului de Rouă din eres, Alean, fiul Doamnei Luna, rod al unei iubiri neîngăduite, este condamnat să ispăşească păcatul părinţilor săi printr-o existenţă nocturnă. Chemarea lui la tron, de cei care nu-i ştiau blestemul, nu se poate împlini. Alean este expresia dualităţii lumină-întuneric, înlăuntrul căreia oscilaţia şi ezi­tările au ca deznodământ moartea. Nu mai este însă cazul unei dispariţii acceptate, ca la Zefir, ci al dispariţiei iminente, al destinului uman fragil, al perisabilităţii aspiraţiilor.

În ambele sale basme dramatice, Bârsan alege soluţii de tratare personală a temei de bază, neacceptând doar nararea întâmplării, aşa cum procedează, spre exemplu, Victor Eftimiu, ci transformând-o în pretext al unei fabule dramatice „cu cheie”, întregul, ca şi părţile componente fiind simboluri sau agenţi purtători de idei în acţiune. Satira Las’ pe mine şi comedia de moravuri Bursierul societăţii au rămas în manuscris şi nereprezentate.

Opera

• Visuri de noroc, Bucureşti, 1903;

• Ramuri, Budapesta,1906;

• Poezii, Bucureşti, 1907;

• Impresii de teatru din Ardeal, Arad, 1908;

• Nuvele, Bucureşti, 1909;

• Sirena. Jurământul, Beiuş, 1912;

• Nuvele, Bucureşti, 1914;

• Se face ziuă, Bucureşti, 1914;

• Ca mâini va bate ceasul!, Bucureşti, 1915;

• Trandafirii roşii, Bucureşti, 1915;

• Furtuna. Cu toţii una. Poemul Unirei, Sibiu, 1922;

• Poezii, Bucureşti, 1924;

• Domnul de rouă, Bucureşti, 1938;

• Scrieri, ediţie îngrijită de Cornel Simionescu şi Aurora Pârvu, prefaţă de Cornel Simionescu, Bucureşti, 1969.

Traduceri

• Oscar Wilde, Salomeea, Bucureşti, 1907.

O să viu…

Tremur moale de perdele
M’a cutremurat de-odată…
În lumina dimineţei
Mi-ai venit la geamuri, tată…

Blând ca’n vremurile bune,
Cu făptura ta cuminte
Când aveam şi eu un suflet
Să mă ierte… sa m’alinte…

Ce-ai rămas aşa?… Ci vino!
Iar îmi stai pornit pe ducă?…
Parcă nu m-ai mai cunoaşte…
Am îmbătrânit tătucă,
Uită-te mi-e fruntea arsă
Gândurile rău mă sapă;
Sunt o salcie uitată
La o margine de apă…

Mai lăsat în lume singur…
Câte drumuri… câtă jale…
Na mai fost sa mă’nsenine
Raza sfaturilor tale…
N-am mai întâlnit un zâmbet
Decând m’ai lăsat aşa
N’a mai fost pe lume suflet
Bun şi cald ca Dumneata!…

Cum te-ai dus… eram departe…
Şi era ‘ntr’o dimineaţă,
M-ai chemat încet pe nume
Şi cu ochii numai ceaţă
M-ai cătat prin toată casa…
– M’ai văzut într’o oglină…
Şi-ai întins zadarnic braţe…
N-au avut ce să cuprindă!…

Joacă lacrima pe geană
Şi mustrarea rău mă seacă…
N-ai avut măcar norocul
Să mă vezi… aşa… o leaca…
Şi m-ai aşteptat într-una
Tremurând de dor… de frică
Pe sub streşinile casei,
Lângă-un cuib de rândunică…

N’am venit… mi-a fost durere
Curetea să ti-o văd pustie,
Plugurile răsturnate
Şi uitate… pe vecie!
Şi ceaslovul de sub grindă
Şi pe mama supărată
Să-ti văd câinele prin curte
Toată ziua cum te cată!…

N’am venit… crezui că-i bine
Să te las să dormi în pace…
Câtă linişte-i acolo
Printre crucile sărace…
Candelele ard sfioase
Par’c’ai fi’ntr’un cer cu stele
Şi de ce să-ti stric odihna
Cu amarurile mele?…

Tată drag!… şi-acum mă iartă…
Şi mai vino câte-odată…
Du-te şi te odihneşte
Nu-mi purta de grija tată…
No să treacă multă vreme
Şi-o să viu şi eu la tine…
Dar… mai am ceva de lucru…
Şi… mi-e bine tată… bine!…

Alexandru Depărățeanu, dramaturg și poet român

Biografie Alexandru Depărăţeanu
Alexandru Depărăţeanu (25 februarie 1835 - 11 ianuarie 1865) a studiat în ţară şi apoi la Paris, unde şi-a însuşit idei revoluţionare. Amestecat în mişcarea politică a ajuns deputat în Camera care a urmat după lovitura de stat (1864), dar a murit tânăr. A lăsat totuşi pe lângă o dramă Grigore-Vodă o colecţie de poezii, care s-a tipărit pentru prima dată în 1861 sub titlul Doruri şi amoruri. E sigur că avea talent, dar natural, el n-a ajuns decât în faza de imitaţie şi de inspiraţie după maeştrii săi, mai ales francezi. Influenţa aceasta se vede chiar în vocabularul întrebuinţat de el, fapt care-l apropie de Heliade, care pare a-i fi fost maestru, dar îl face neînţeles azi.

Probabil că nimeni nu i-ar fi reţinut numele bietului Depărăţeanu, dacă Topîrceanu nu l-ar fi parodiat memorabil în Vara la ţară. De altfel o parte din scrierile lui aflate la moşia din Deparaţi a fost arsă la răscoala din 1907. Să remarc totuşi talentul lui Alexandru Depărăţeanu, care promitea, dar nu se copsese încă. Din păcate, o moarte timpurie (n-am reuşit să-i aflu cauza nici din Dicţionarul General..., nici din Istoria literaturii române de la origini până la 1900 şi nici din Prefaţa lui Dumitru Bălăeţ la volumul amintit), la nici 31 de ani, face ca latenţele acestea să rămână de mâna a doua.

Deparateanu espaniolizeaza (a tradus din Cancioneros de Romances si din Gil Vicente), dar in fond e un pe trarchist, si, cu toate bizareriile lui verbale, el a impamantenit dintre primii extazul erotic, estetismul pictural, mai mult raffaelit decat botticellian, auraria, lividitatea liliala, transparenta. In "Lila" intalnim fineti extatice si hieratisme necunoscute acelei vremi. In fata poetului sumbru, ca o imagine de vitraliu, ca un elf care rade iarba, virgina danseaza in lumina a o mie de faclii.
Deparateanu e un bucolic in stilul Salvator Rosa, cu tablouri imense, fara salbaticii, poiene mari cu aburi ce se strang sub luna, in ruina sombra populata de ciovlice si bufnite.
Teatrul lui Deparateanu e neglijabil. Don Gulica sau Pantofii miraculosi, comedie-vodevil, nu-i decat o puerila incercare burlesca.
Grigore-voda, drama istorica in cinci acte, e plina de anacronisme si stangacii, in proasta traditie Bolintineanu. La curtea lui voda sunt “o mie de lampe, de lustruri si de candelabre”, vase de China si de
Japonia, Ghica are “minister” cu “ministri”, cutare umbla cu “carabina”, iar altul ramane “stupefact”.

El are, pe lângă această poezie Vara la ţară (nu Viaţa la ţară, cum greşit apare în dicţionare) şi un poem, Ciocoii vechi şi ciocoii noi, apoi o piesă scrisă în 1853 şi publicată postum, o comedie în IV acte şi un tablou despre care se presupune că e o localizare, adică o traducere adaptată, cu multe porţiuni reuşite, şi că personajul principal se numeşte Gulică, ca eroul lui Arghezi din CimitirulBuna-Vestire. De altfel, piesa aminteşte ca ton, structură şi vocabular de Chiriţa în Iaşi a lui Alecsandri, care-l precedă cu 3 ani. Aceste lucruri m-au condus la o definire (de uz propriu, fără alte pretenţii) a noţiunii de „carte de raftul doi": cartea care nu există în sine, ci numai prin alţii. Fie că preia de la alţii, fie că anticipează pe alţii, cartea nu pare a aminti de sine însăşi, e venită ori prea devreme, ori prea târziu, e în contratimp cu memoria literară.

Nimeni nu leagă titlul Ciocoii vechi şi (ciocoii) noi de Alexandru Depărăţeanu, deşi ar fi avut întâietate, nimeni nu leagă Vara la ţară de Depărăţeanu, ci numai de Topîrceanu, nimeni nu-l leagă pe Gulică-Guliţă de Depărăţeanu, ci, ori de Alecsandri, care e înainte, ori de Arghezi, care e după. Şi totuşi la Depărăţeanu apărea chiar în titlu: Don Gulică sau Pantofii miraculoşi! Să ţină asta de receptare, de „orizontul de aşteptare" care asigură succesul sau căderea? Răspunsul meu este nu. Ţine de acea chimie interioară, de acea adecvare a legăturilor interne care convinge sau, în cazul de faţă, nu convinge. Fiindcă toate intuiţiile poetice sau dramatice ale lui Depărăţeanu sunt sabotate de elemente eteroclite, de o aşezare neinspirată. Nu originalitatea contează aici, ci expresivitatea întregului. Iar pentru aceasta nu s-a găsit încă un cântar perfect şi care să poată fi folosit în avans. 

Este Depărăţeanu un epigon? Răspunsul e, din nou, nu. Dimpotrivă, el este primul care cristalizează literar anumite tendinţe care există în aerul timpului, cu acea prospeţime pe care o asigură uneori tinereţea. Dar asta nu ajunge. Nu are nici o importanţă cine e primul, ci numai cine se face auzit. Iar ca să te faci auzit îţi trebuie un instrument literar cu toate strunele acordate. În fine, Depărăţeanu nu e nici măcar un minor, ca Topîrceanu, de pildă, cu talent şi virtuozitate certe, convingătoare, dar cu mize mai degrabă mici. (În paranteză fie spus, literatura română ar câştiga, cred eu, dacă „minorii" ar fi mai mulţi. Nu, la noi toată lumea are ţinte majore, dar de atâtea ori ratate.) 

Despre Despărăţeanu a publicat un studiu d-l C. Dissescu (Buc. 1904) ca intro ducere la piesa Grigore Vodă.

Vara la țară

Locuinţa mea de vară
E la ţară:
Acolo eu voi să mor
Ca un fluture pe floare
Beat de soare
De parfum şi de amor.

Acolo e fericirea
Şi iubirea
Traiului patriarhal;
Viaţa ce aci s-ascunde
Curge-n unde
Curge-n unde de cristal!

Ale soarelui copile
Dalbe zile
De Cuptor şi Cireşar,
Ca pe nişte surioare
Pe fecioare
Din colibi le chiam-afar'.

Şi ca roiul de albine
Pe coline,
Pe vâlcele, pe câmpii,
Toată ziua mi se-ncură
Şi murmură
Copiliţe şi copii!

Sfânta poezie-n manta
Radiantă
D-alb, de roşu şi azur
Înveşmântă deal şi vale
Câmp şi cale:
Nu lasă nimic obscur!

Numai vara cerul face
Cu noi pace;
Numai vara ochiul meu
Vede-n raze şi lumine
Toate pline
De mila lui Dumnezeu!

Plaiul verde de zmaraldă
Mi se scaldă
Ca o nimfă-n râu divin
De junete şi viaţă
Ce-o resfaţă
Şi-i sărută dalbul sân!

Şi cum undula pe spate
Resfirate
Bucle blonde la virgini,
Ca miresele cu mirii
Când zefirii
Zbor cu ele pe colini,

Spicul blond cu paie de-aur
Scump tezaur
Pentru mari şi pentru mici,
Undulează-n mii de valuri
Între maluri
De sulfinaşi d-aglici!

Astfel bazmele-azurate
Şi-nstelate
Cu-al lor cer de Orient
Spun ca-n ţările-ncântate
Sunt bogate
Mări de aur şi argint,

Şi prin holdele splendide
Ies silfide
Cu piciorul de copil,
Zvelte, agere, uşoare,
Surioare
Cu Camila lui Virgil...

Trageţi danţul pe răzoare
O! fecioare
Cu privirile cereşti!
Danţul, cântecul şi-amorul
Sunt izvorul
Fericirii omeneşti!

Însăşi umbrele obscure
Din pădure
Învelite-n giulgiul lor
Sar pe sumbra bălărie
Într-o mie
De-nvârtiri intr-un picior.

Şi, când noaptea pe poiene
Cânt-alene
Melancolicul păstor,
Nu ştiţi ielele cum danţă
Şi se lanţă,
Îmbătate de amor!...

O! graţioase idile!
În ce zile,
În ce nopţi ţâţ înflorit
D-aşa odori minunate,
Parfumate,
Din fruntea lui Teocrit?

N-aţi înflorit voi in ora
Când e hora
Elfilor înamorati,
Cu praf de-aur pe aripele
Şi de stele
Ca-mpăraţii-ncoronaţi?

Când angelicele canturi
Peste vânturi
Se înalţă de pe câmpii,
Răpesc verguri, flori şi raze
În extaze
D-ale verei poezii?

Nici un timp aurocale
Pastorale,
Nici un timp, versuri cereşti,
Nu dă ca vara splendoare
Şi candoare
Poeziei omeneşti!

Şi pentru asta eu, vara,
Iubesc ţara,
Pentru asta voi să mor
Ca un fluture pe floare
Beat de soare,
De parfum şi de amor.

Moară tonţii în palate
Îmbrăcate
Cu covoare d-Ispahan,
Ei, ce chem pietrele triste
Ametiste
Şi părinte-pe tiran!

Tonţii, cari pentru o mână
De ţărână
Îşi dau sângele din ei,
Fac din crâncenele crime,
Înălţime,
Şi din demoni Dumnezei!

Mie daţi-mi valea verde,
Unde pierde
Omul negrele gândiri,
Unde-ţi uiţi de infamia
Şi sclavia
Auritelor zidiri!

Nu mai voi s-aud de cine
Face bine
Sau de cine face rău:
De la mic până la mare
Fiecare
E victimă sau călău.

Lumea noastră e un mare
Stârv, din care
Mii de bestii se nutresc:
Mii de păsări şi de fiare,
Ce prin gheare
Împart hoitul omenesc!

Vai! şi cum îşi bate pieptul
Înţeleptul
Care zi cu zi cârpind
Ale sale zile pline
De suspine,
Vede cărţile-i minţind!

În Paris, în Londra,-n Viena
De la Sena
Pân'la marea de Azol
Vede toată-nvăţătura
Că e gura,
Şi stomacul, filozof!

Gura d-om, gura de câine,
Cere pâine!
Fii tiran, tâlhar, păgân..
Numai gura s-aibă pâine,
Om sau câine
Te cunoaşte de stăpân!

Daţi-mi, daţi-mi valea verde
Unde pierde
Omul negrele gândiri;
Unde-ţi uiţi de infamia
Şi sclavia
Auritelor zidiri,

Unde mândra păsărică
Se ridică
Până-n cerul luminos,
Şi din ceru-i plin de soare
Cu oroare
Abia vede omul jos!

Eugeniu Speranția, poet și eseist român

Biografie

Născut în Bucureşti la 18 mai 1888, fiul folcloristului Th. Sperantia. Studii liceale, absolvite în 1906, doctor în litere şi filozofie în 1912. Participă de tânăr la mişcarea literară a epocii, mai întâi în grupul Analelor literare, apoi în cenaclul macedonskian (1905-1906), după care se alătură cercului Vieţei noi, condus de Ovid Densusianu. Carieră didactică de prestigiu după primul război mondial: profesor şi director de minister, Cluj (1919-1921), profesor la Academia de drept din Oradea (1921-1934), profesor de filozofia dreptului şi sociologie la Universitatea din Cluj (1934-1949). Pensionat în 1949. Publică numeroase lucrări de filozofia dreptului, sociologie şi filozofie. Face şi critică muzicală la revista Steaua, unde a publicat şi o istorie de amintiri literare şi universitare. În 1966 publică Medalioane muzicale, în 1967, Amintiri din lumea literară şi Figuri universitare iar în 1968 Iniţiere în poetică. Se stinge la vârsta de 84 de ani în ianuarie 1972, la Bucureşti.

OPERE (poezii):
Zvonuri din necunoscut, Buc., Casa şcoalelor, 1921;
Pasul umbrelor şi al veciei, Buc., Luceafărul, 1930;
Sus, Buc., Cugetarea, 1939;
Poezii, cu o prefaţă de Perpessicius, Buc., E.P.L., 1966.

COLABORĂRI:
Suplimentul literar pentru copii al "Adevărului", Revista literară (1904-1905); Românul literar (1904); Analele literare (1905); Revista idealistă (1906); Viaţa nouă (1907-1915); Revista celorlalţi (1908); Farul (1910); Sărbătoarea eroilor (1913); Flacăra (1913-1916); Cele trei Crişuri (1921-1941); Universul literar (1927); Salonul literar (1930); Îndreptar (1930); Gând românesc (1935); Luceafărul (1940-1944); Steaua, Tribuna etc.

Izvodul corbilor

Urme ciudate de corb, în grădina pustie şi ninsă,

Scriu pe zăpadă un text, inspirat din secretele sorţii.

Vântul citeşte din zbor şi presară deasupra zăpadă...

...Sigur că-l tulbură greu mărturiile păsării negre.

Însă, purtând peste tot aceleaşi îndemnuri sinistre

(Chiar dacă nu se găsesc priviri să culeagă izvodul),

Corbii aleargă şi scriu prin toate grădinile lumii.

...Semnele trec şi se şterg, adevărul rămâne şi doare.

Şi totuşi...

                    „Ergo sum....”

Când ploaia bolnavă ce plânge şi-aleargă pe negrele strade,

Sperând adăpost să găsească, loveşte-n ferestrele reci,

Când nimeni nu ştie că trupu-mi în putredă pulbere cade

...Ce tristă e-n seară odaia din care plecat-am pe veci!

Zambila ce-ncepe să-nvie privind printre storuri m-aşteaptă;

Romanul cu foaia-ndoită se miră că nu-l isprăvesc;

Apollo de bronz, de pe soclu, spre usă privirea-şi îndreaptă,

Şi-un plic de la tine – pe masă – aşteaptă să viu să-l citesc...

Un jilţ lângă foc meditează; clavirul gândeşte-o poemă;

Lumina din sobă se-alungă în fund pe-nfloratul tapet,

Perdelei dând chip de femeie, consolei dând chip de triremă

Şi calpului glas de ceasornic dând chip legănat de sonet.

Văd micile cadre-n perete – roşite de-a sobii văpaie,

...Sofaua pe care adesea sculptat-am un vis îngeresc.

Dar eu nu mă văd nicăierea – şi totuşi mă simt în odaie,

...Şi-un plic de la tine – pe masă – aşteaptă să viu să-l citesc...

Inelul cu safir

În raze arămii de-apus când am plecat,

Inelul cu safir în deget ţi l-am pus

Şi-am spus: „Să te gândeşti mereu

La cel ce ţi l-a dat”.

Şi-n raze arămii de-apus

Încet m-am dus.

Dar când departe,-n luptă,-nflăcărat

Muindu-mi spada-n sânge de păgân,

Mi-am scris temutul nume-n cartea de eroi,

Tu... ai zvârlit inelul cu safir

În fundul lacului din parc.

Dar nimfa lacului l-a prins pe când cădea

Şi ţi l-a pus în sân

Pe când dormeai pe mal.

Apoi, târziu, când eu zăceam străpuns de lănci,

Străpuns de-nveninatele săgeţi,

Tu ai zvârlit inelul cu safir

În fundul râpei negre şi adânci

Din care iese abur otrăvit,

În care şi ecoul a murit.

Dar hidra fioroasă l-a găsit,

Şi-ncet târându-se pe stânci,

Ţi l-a adus, - şi ţi l-a pus în sân

Pe când dormeai într-un hamac de flori.

Dar tu ai azvârlit din nou,

Ai azvârlit inelul cu safir

În fundul unei gropi din cimitir...

Şi-acum, când eu sunt mort şi putrezit,

Şi când tu dormi în caldul tău alcov,

Nu te trezi, căci spectru-mi a venit

Să-ţi pună-n sân inelul cu safir.

Leonid Dimov

Biografie

n. 11 ian. 1926, Ismail - m. 5 dec. 1987, Bucuresti. 

Poet si traducator.

Fiul Nadejdei Dimov. De la varsta de trei ani, s-a stabilit, impreuna cu bunicii, la Bucuresti. Studii la Colegiul "Sf. Sava" din Bucuresti (bacalaureat in 1944). A urmat, fara sa-si incheie studiile, cursuri la Facultatile de Litere si Filosofie, Institutul de Teologie si Facultatile de Drept si Biologie din Bucuresti. inscris in Partidul Comunist Roman in 1944, a fost exclus in 1950, dupa ce demisionase inca in 1945. A lucrat ca redactor la rev. Studentul roman, apoi la Agerpres, la Institutul Romano-Sovie-tic si la rev. Arta plastica. Arestat in 1958 pentru insulte la adresa lui Stalin, a fost eliberat din inchisoarea Jilava, in 1959. A debutat in Revista Colegiului "Sf. Sava", in 1943. Reapare cu versuri abia in 1964, in rev. Viata Romaneasca. Debut editorial cu voi. Versuri (1966). Reprezentant de frunte al onirismului, lansat in anii 70, pe care 1-a si teoretizat, DIMOV continua in mod creator directia "balcanismului" lui Ion Barbu" class="navg">Ion Barbu din Isarlak, fructificand si experienta suprarealista (fara sa cultive "dicteul automat"), intr-o poezie de mare rafinament lingvistic, de o neobisnuita inventivitate imagistica, somptuos-baroca (7 poeme, 1968; Pe malul Styxului, 1968; Carte de vise, 1969; Semne ceresti, 1970; Eleusis, 1970, Deschideri, 1972; La capat, 1974; Litanii pentru Horia, 1975; Dialectica varstelor, 1977; Tinerete fara batranete, 1978; Spectacol, 1979; Vesnica reintoarcere, 1982 ). A tradus din R. M. Alberes, M. Raymond, A. Belii, A. Vesiolii, C. Malaparte, G. B. Marino, M. I. Ler-montov, G. de Nerval. Premiul Uniunii Scriitorilor (1979); Premiul Asoc. Scriitorilor din Bucuresti (1968, 1977 si 1982).

inca din foarte maturele Versuri (1966) de debut, lumea lui DIMOV se situa decis sub semnul visului: un univers cu necontenite schimbari de decoruri si peisaje, cu intalniri insolite de obiecte si, adeseori, o coabitare paradisiaca a regnurilor, ce nu se rezolva totusi intr-o viziune naturista, elementara; "paradisul" lui DIMOV este unul artificial, construit cu minutia si rafinamentul artizanal al parnasienilor. Poetul e insa un pictor de vedenii oprite doar o clipa din miscarea eterna, atat cat sa li se puna in lumina splendorile complicate. Structural, poeziile sunt, toate, niste "desfasurari" (asa suna si un titlu semnificativ), aglomerari baroce, caleidoscopice, de obiecte eteroclite de o extrema varietate, vizand pitorescul balcanic in linia Ion Barbu si, in general, gustul estet pentru artificiul fastuos, asocierile indraznete, vocabula rara, apta sa confere discursului liric o stralucire sonora aparte. Peisajele si "panoramele" sale au de multe ori un aer "exotic", luxuriant, de o spectaculoasa densitate obiectuala. Un duh al metamorfozei mobilizeaza acest univers in necontenita proliferare si transformare, convocat pentru pura placere a contemplatiei, a surprizei pe care miscarea imaginatiei o poate crea prin intalnirea fortuita, ca si miraculoasa, a obiectelor. E, in mare masura, un spatiu al sarbatorii, al euforiei si jubilatiei, de "slava statatoare", in care orice finalitate practica a actelor umane pare abolita, contand doar jocul pur al fonnelor (indeosebi seria "destinelor": Destin cu bile, Destin cu baobab. Destin cu pesti etc). Ca poet ludic, DIMOV cultiva placerea gestului gratuit ("Am mere de purpura. Tine-le / Sa le lasi sa cada-n zapada"), a inventiei libere, angajand cele mai diverse registre ale imaginarului; de la miniatura delicata si desenul de maxima puritate, pana la tulburarea grotesca a liniilor, de la feerie la cosmar, totul tinde spre altitudinea esteticului pur, abstragandu-se in transcendenta poemului. Exista in poezia lui DIMOV o adevarata "tendinta expansionista" a imaginatiei, o nazuinta de ocupare a spatiilor, un fel de fuga de gol. Miscarea poeziei pare a nu fi decat o neincetata acumulare de obiecte, combinatie imprevizibila a fonnelor, pana la un nivel al saturatiei inventive. Ea e ilustrata perfect de cele 7poeme (1968) prin deschiderea portilor spre mereu alte miracole (in Poemul odailor), calatoria inregistrand peisaje inedite (In munti), succesiunea etajelor din Turnul Babei etc. "Forfotele de balciuri si oboruri" din poemul A. B. C. traduc insa, ca si finalul Turnului Babei, si sentimentul fragilitatii universului imaginar si al alchimiei verbale; euforia expansiunii visului se schimba atunci in tristete a deposedarii si esecului. O anume culoare melancolica au, de altfel, insesi obiectele si fantasmele ce populeaza acest univers liric; ele par, adesea, reinviate dintr-o lume uitata, usor demodata, "inactuala", traind prin puterea nostalgiei evocatoare. Balciul, bazarul, vitrina, peisajul panoramic, scaldate toate in aburul visului, refac universul de miracole si candori al copilariei, cu o mimata stangacie si naivitate, dar ascund, in acelasi timp, ca niste cenotafe oricat de somptuoase, o absenta, un gol: sunt marci ale mortii. Lirismul profund (si foarte modern) al lui DIMOV izvoraste din aceasta ambiguitate a jocului ingenuu si ironic, euforic si tulburat de angoase. II regasim deopotriva in sonetele perfect slefuite din Pe malul Styxu-lui (1968) si in poemele cu o versificatie mai libera din Carte de vise (1969). "Dubla vocatie, onirica si ruben-siana" (V. Cristea) a poetului capata in acest volum una din expresiile sale cele mai inalte, intr-o poezie pentru care scheletul narativ e un cadru destul de lax, ce nu impiedica desfasurarea unei extraordinare opulente a imaginarului. Remarcabila e si aici intalnirea dintre realul cotidian si evenimentul insolit, fantastic (Varcolacul si Clotilda). Cu volumul Semne ceresti (1970), DIMOV revine la formele fixe ale poeziei (aici rondelul), facand dovada unei particulare virtuozitati constructive. In macrostruc-tura ansamblului (patruzeci de rondeluri, dintre care ultimul, Rondelul rondelurilor, e o ars poetica rezumativa, sintetizand figura speciei, sub semnul sfericitatii -"o, marele delir in rond, alene !") se reflecta, la scara marita, microstructura pieselor componente: cele treisprezece versuri obligatorii pentru rondel se regasesc in multiplul de 13 (39) al pieselor cartii, carora li se adauga ultima, ca o emblema, amintind de "neclatinatul idol ELGAHEL" din finalul Jocului secund barbian. Rondelul rondelurilor traduce, intr-un fel, "actul pur de narcisism" al poemului indragostit de sine insusi, forma pura, suficienta siesi, continandu-si deopotriva principiul genetic si destructiv: "Din ronde Utere, din cantilene / De rune, lin, s-a slefuit verdict / Rotundul gol sa piara in gheene / Blagoslovit de Sfantul Benedict / In marele delir in rond, alene". Mai mult decat pe continuturi sufletesti, accentul cade aici, inca o data, pe spectacolul formelor; rondelurile acestei carti sunt in primul rand decorative, construite cu un rafinament de estet, pana la atingerea, uneori, a unei stari de epuizare, manierista. Egal cu sine ramane DIMOV si in cartile sale urmatoare: Eleu-sis (1970), Deschideri (1972), La capat (1974), Dialectica varstelor (1977), Spectacol (1979), Vesnica reintoarcere (1982). Toposul spectacular (decorul de bazar, panorama, circul etc.) domina in continuare poezia, con-servandu-si atributele cunoscute; creste insa gradul de ambiguitate al "spectacolelor de gala", in care se insinueaza tot mai acut, ca in tablourile unor De Chirico sau Magritte, sentimentul mortii, angoasa necunoscutului. Mai ales volumele Eleusis, Spectacol si Vesnica reintoarcere imprima viziunii lui DIMOV aceasta tonalitate elegiaca, adeseori sumbra, evidentiata si de caracterul cvasi-confesiv al unor poeme. Din nou foarte frecvent, motivul liric al calatoriei (onirice) atrage nesfarsite cortegii de fantasme, purtate prin spatii labirintice, cu mereu alte deschideri si perspective, cu treceri insolite de la real la imaginar, de la vastele viziuni panoramice la detaliul obiectual cizelat cu finete artizanala, de la cuvantul banal la vocabulele cele mai rare. Numeroase vehicule simbolice (tramvaiul, automobilul, aeroplanul, dar si liftul sau chiar roaba) asigura acest du-te-vino necontenit printr-un univers ce-si etaleaza arhitecturile contrastante ("In casa noastra, deschisa tuturor, / Lui Vitruviu, lui Rococo, lui Maldoror") asociind "privelisti", "reprezentatii", "spectacole", "balciuri", "vitrine", "tarabe", "coridoare", "etaje", "hale", "teatre", "scari". Toate acestea induc insa sentimentul ca abundenta e doar aparenta si ca minunile sunt provizorii si precare, "veselia si durerea", "cheful" si "pogribania" alaturandu-se adesea; in miezul reveriei luminoase rasuna "vaierul", entuziasmul in fata miracolului e insotit de "o sfasiere si o jale". Aeroplanul decoleaza "spre Ereburi" si trece "peste Styx", liftul coboara in "metropola cu columbarii si cenotafe", drumurile duc spre "Lumea de Apoi":"Parea - toata aceasta forfota nevinovata / Inventata anume / Pentru a face trecerea spre cealalta lume". DIMOV propune, in fond, in toata opera sa, un mare teatru al lumii, caruia viziunea baroca a vietii ca vis ii tuteleaza metamorfozele spectaculoase. E ceea ce confera unitatea profunda a acestei creatii majore, al carei autor se defineste el insusi drept "nobil mascarici al Totalitatii". Situat intr-o traditie literara, DIMOV isi regaseste reperele indeosebi in "balcanismul" barbian si in poezia ludica si artizanala a lui Arghezi, individua-lizandu-se insa pregnant prin "barochismul" oniric, pe care il cultiva cu o uimitoare libertate a imaginatiei, supravegheata de o subtila constiinta de constructor. De altfel, si la nivel programatic, "oniricul" DIMOV se delimiteaza de "dicteul automat" suprarealist, ce i se pare "suspect"; rafinamentul artei sale combinatorii, manevrand ingenios sintaxa poemului si substanta sonora a cuvintelor, il distanteaza evident de practicile inaintasilor avangardisti. O pozitie aparte ocupa in opera lui DIMOV prima sa carte scrisa, Litanii pentru Horia, publicata abia in 1975; predominant epice, aceste poeme mai "traditionaliste", compuse "in dialectul vremii si locurilor" pe care le evoca, atesta insa, deja, gustul pentru cuvantul rar si picturalitatea descriptiei.

OPERA

Versuri, Bucuresti, 1966; 7 poeme, Bucuresti, 1968; Pe malul Styxului, Bucuresti, 1968; Carte de vise, Bucuresti, 1969; Eleusis, in colab. cu Florin Puca, Bucuresti, 1970; Semne ceresti, Bucuresti, 1970; Deschideri, Bucuresti, 1972; A. B. C, Bucuresti, 1973; Amintiri, in colab. cu M. Ivanescu si Florin Puca, Bucuresti, 1973; La capat, Bucuresti, 1974; Litanii pentru Horia, Cluj-Napoca, 1975; Dialectica varstelor. Bucuresti, 1977; Tinerete fara batranete. Bucuresti, 1978; Spectacol, Bucuresti, 1979; Texte, cu o pref. de M. Iorgulescu, Bucuresti, 1980; Vesnica reintoarcere. Bucuresti, 1982; ; Carte de vis, ed. de Marina Dimov, Bucuresti, 1991; Baia, versuri, Bucuresti, 1995; Momentul oniric, ed. ingrijita de C. Braga, Bucuresti, 1997 (in colab. cu DIMOV Tepeneag). Traduceri: R. M. Alberes, Istoria romanului modern, Bucuresti, 1968; M. Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, Bucuresti, 1970; C. Mala-parte, Sodoma si Gomora, Bucuresti, 1970; G. B. Marino, Florilegiu, Bucuresti, 1976; M. I. Lermontov, Poezii, Bucuresti, 1977; G. de Nerval, Poezii, Bucuresti, 1979.

REFERINTE CRITICEN. Manolescu, in Contemporanul, nr. 19, 1969; V. Cristea, Interpretari critice, 1970; C. Regman, Cica niste cronicari, 1970; Gh. Grigurcu, Teritoriu liric, 1972; P. Poanta, Modalitati; L. Raicu, Structuri literare, 1973; M. Petroveanu, Traiectorii lirice, 1974; M. Iorgulescu, Rondul de noapte, 191 A; M. Mincu, Poezie si generatie, 1975; Al. Piru, Poezia, I; M. Ungheanu, Arhipelag de semne, 1975; Alex. Stefa-nescu, Preludiu, 1977; M. Nitescu, Poeti contemporani, 1978; N. Baltag, Polemos, 1978; M. Muthu, La marginea geometriei, 1979; Gh. Grigurcu, Poeti; Ov. S. Crohmalniceanu, Painea noastra cea de toate zilele, 1981; M. DIMOV Gheorghiu, in Viata Romaneasca, nr. 3, 1982; Gh. Grigurcu, in Familia, nr. 10, 1982; C. Tuchila, in Romania literara, nr. 13, 1982; E. Simion, in Romania literara, nr. 2, 1983; Al. Calinescu, in Convorbiri literare, nr. 2, 1983; M. DIMOV Gheorghiu, Reflexe conditionate, 1983; C. Tuchila, Cetatile poeziei, 1983; V. Cristea, Modestie si orgoliu, 1984; E. Simion, Scriitori, III; I. Pop, Jocul; E. Simion, in Romania literara, nr. 2, 1986; G. Alboiu, in Luceafarul, nr. 5, 1986; G. Pruteanu, in Cronica, nr. 23, 1986; Gh. Grigurcu, Existenta poeziei, 1986; DIMOV Micu, Limbaje moderne; Al. Cistele-can. Poezie si livresc, 1987; C. Regman, De la imperfect; Gh. Grigurcu, De la Mihai Eminescu.; DIMOV Cristea, in Luceafarul, nr. 13, 1996; G. Dimisianu, in Romania literara, nr. 45, 1997; Alex. Stefanescu, ibi-dem, nr. 47, 1997; C. Abaluta, in Luceafarul, nr. 21, 1999; M. Mincu, in Viata Romaneasca, nr. 3-4, 1999.

 Destin cu balanta

Era-n acel spoit laborator
Cu ins celebru pus pentru decor
O vesnica balanta Mohr–Westphall
Cu brat întins, cu tije de metal
Ce scânteia-n amurg, însingurata
Pe lespedea cu vine de agata,
De sub clestar, în triburi, cete, secte,
Luceau alaturi prinse-n ac, insecte
Si-un tom deschis ivea paduri temute
La pagina o mie patru sute.
Nimic nu se clintea-n acea odaie
Cu folii roz si flori de ciumafaie
Ci numai în duminici când eleve
Cu fruntea palida si sorturi breve
La dascali slefuiti în negru stins
Rosteau istorii cu vestitul ins,
Se apleca sub clopotu-i oval
Cer, cumpana balantei Mohr-Westphall. 

 Poemul odailor

Ca seria spre fund sa fie calma
Sunt scoase usile din loc în loc.
Aduna-ti umerii cei reci sub palma
Ramâi alaturi, sa privim din toc.

E verdele gradinii primavara
Înviorat cuminte, din brocart,
Si scoica venusiana cu ghitara
Închisa-n ea de-un Odiseu de cart,

E purpura adânca-n draperie
Cu fluturi de email în cute-ascunsi
Si mantii de prelati plecati sa fie
În reci bazilici de pontife unsi,

E galbenul spatarelor de jeturi
Cu bumbi albastri în retea dispusi.
Din glastre cafenii când suie ceturi
Si scîrtîie-n peizaje carabusi.

E capa de matase violeta
Nepasator rasfrânta pe sofa,
Când asteptgarea înlemni, secreta,
Capacul cu pastori, de besactea,

Este sideful spart peste platouri
Adus de caravele din ocean,
E-un alb vesmînt înabusind ecouri
Din catedrale, la sfârsit de an,

E marele chivot potocaliu
Cu sfinti de sânge presarati în stea
Si poarta-n miez. Mâneru-i negru-l tin
Din rasputeri: îl trage careva,

E ultima în care apoi, zac
Culorile din fiece odaie.
O scena de irozi cu vârcolac,
Împreunarea lor, în mijloc, taie. 

Sa fie iarna

Cum roade visul firea cea aeve
Cu fiecare noapte mai adanc,
Manand in turme zei, menandri, eve
Si cavaleri cu lire la oblanc,

Cum se lipesc cu totii de oglinda
Sa treaca dincolo cat mai curand,
Cum creste jalea-n tagma suferinda
A chipurilor in amurg plapand,

Cum nasc apoi naluci in cavalcade
Gonind usor spre porturi sidefii,
Spre specii calde, populand estrade
La circul interzis pentru cei vii.

Nu ma lasa, de umeri ma cuprinde,
Sopteste-mi vorbe clare, sa-nteleg,
Ori suiera preziceri si colinde
Sa fie iarna pentr-un ev intreg. 

Poetul Ioan Saizu

Biografie

Ioan Saizu (11 ianuarie 1931, Iaşi - 18 august 2005, Iaşi) este un poet, eseist şi istoric. Este fiul Elenei (născută Nora) şi al lui Ioan Saizu, zidar. În Iaşi face cursuri primare la Şcoala „Spiru Haret" şi liceale la Şcoala Medie Tehnică de Comerţ (1942-1951), fiind apoi licenţiat al Facultăţii de Filologie-Istorie, secţia istorie, a Universităţii „Al. I. Cuza" (1957).

Din 1958 lucrează în calitate de cercetător la Institutul de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol" din Iaşi, iar după 1989 la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană. Publică numeroase studii de specialitate în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol»" şi în publicaţiile Societăţii de Ştiinţe Istorice din Bucureşti. Ca scriitor, debutează editorial cu volumul de versuri 77 dedicaţii pentru statornica demnitate, apărut în 1977, semnat I. Saizu-Nora, ca şi celelalte cărţi de poezie.

O exemplară linearitate a evoluţiei vocii lirice şi o stilistică unitară se observă în primul rând la Saizu, care cumulează, într-o manieră netrucată, deseori vetustă („Eu sunt o umbră din alt veac"), sub acelaşi semn al neliniştilor, candorii şi dorurilor, versuri ce marchează vârstele poetului. Tristeţi moldave, străbătute de un vag sentiment religios sunt exprimate în formă clasică, iar stihurile („o luptă cu vechi arme şi fără de trofeu") se înşiruie cuminţi, mărturii „sub al tristeţii arc", fără miză estetică, doar ca semne ale trecerii prin lume.

În altă zonă, ca rod al unor cercetări asidue a spaţiilor de interferenţă între istorie şi cultură, studiile lui Saizu despre Mihai Eminescu, îndeosebi lucrarea Eminescu - cât veşnicia (1997), conturează profilul poetului din perspectiva „atributelor cugetării sale în domenii extrem de variate". Sunt evidenţiate elementele care definesc gândirea eminesciană aplicată la teme istorice, economice şi, în primul rând, geopolitice (într-un timp când disciplina ca atare nu apăruse), făcându-se apel la publicistică, la comentariile lui Eminescu privind politica internă şi externă a României.

Afirmaţiile cercetătorului se sprijină în primul rând pe texte, dar şi pe opiniile exprimate de Titu Maiorescu, N. Iorga, E. Lovinescu şi G. Călinescu. Aceeaşi deschidere multidisciplinară are şi studiul Intelectuali români implicaţi în dezvoltarea civilizaţiei economice (2003).

Opera

• 77 dedicaţii pentru statornica demnitate, prefaţă de Emil Manu, Piatra Neamţ, 1977;

• Cultură şi economie (Puncte de vedere din perioada interbelică) (în colaborare cu Mihai Todosia), Iaşi, 1986;

• Ca o pasăre plăpândă, Iaşi, 1991;

• Eu ştiu că îngerii nu plâng, Iaşi, 1993;

• Fântâni cereşti, Iaşi, 1994;

• Singur la altarul vieţii, Iaşi, 1995;

• Singur pe-un bizar aisberg, Iaşi, 1995;

• Armonii din orgi divine, Iaşi, 1996;

• În faţa veşniciei, postfaţă de Gabriela Drăgoi, Iaşi, 1997;

• Eminescu - cât veşnicia, Iaşi, 1997;

• Nu toţi au Paradisul, Iaşi, 1999;

• Poezie, templu sacru, Iaşi, 1999;

• Reflecţii şi însemnări la trecerea prin timp, Iaşi, 1999; ediţia Iaşi, 2003;

• Patima sublimă, Iaşi, 2001;

• Intelectualii români implicaţi în dezvoltarea civilizaţiei economice, Bucureşti, 2003.

Antologii

• Eminescu: sens, timp şi devenire istorică, I-II, Iaşi, 1988-1989 (în colaborare).

TEATRU/FILM 11 Ianuarie

Hernani - Victor Hugo

Cui i-e frica de Virginia Woolf? 

Stendhal - Rosu si Negru

Muntele -  Dumitru Radu Popescu

DESPRE FRUMUSEȚILE ȚĂRII NOASTRE 11 Ianuarie

CASCADA BIGĂR

După circa 200 m, apa izvorului Bigăr (bogată în calcar) se varsă în râul Miniș de pe un prag stâncos, formând o cascadă de tuf calcaros, ce poartă numele de Cascada Bigăr.

Paralela 45 nord trece pe lȃngă această cascadă, fapt marcat în teren printr-un panou geografic.

Site-ul The World Geography a alcătuit în anul 2013 o listă cu cele mai impresionante cascade din lume. Pe primul loc se află Cascada Bigăr din Caraș-Severin^[6].

Anterior, în septembrie 2010, un ghid turistic internațional, National Geographic Traveler - Romania, făcea pentru întâia oară prezentarea acestei cascade în presa turistică de specialitate

Se poate ajunge pe Drumul național (DN57B) Anina - Poneasca - Valea Minișului - rezervație (drumul se urmează doar până în dreptul Cascadei Bigăr, înainte de a ajunge în satul Bozovici).

Cascada Bigăr

Cascada Bigar / Bigar Waterfall -Romania

COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC - TRADIȚII ȘI MODERNISM 11 Ianuarie

GÂNDURI PESTE TIMP 11 Ianuarie

Câteva citate:

SFATURI UTILE 11 Ianuarie

ASPIRINA ȘI CURĂȚENIA

Indiferent de cat de mult te straduiesti sa speli hainele albe, uneori comiti o greseala. Drept urmare, acestea capata un aspect murdar. Si odata cu el, la fiecare spalare, hainele tale isi pierd tot mai mult din stralucire.

Oricum ar fi, exista o solutie pentru aceasta problema, iar ea se gaseste chiar in dulapul tau cu medicamente.

Este vorba de aspirina!

Vei avea nevoie de aproximativ 5-6 pastile la o masina de spalat. Poti accelera procesul daca faramitezi pastilele inainte sa le adaugi.

Daca ai pete mai "serioase", poti dizolva cateva pastile de aspirina intr-un lighean plin cu apa calduta., apoi poti lasa la inmuiat in acea apa circa 30 de minute. La final, ia hainele deja inmuiate si baga-le la masina de spalat.

Programeaz-o la un program normal de spalare, la o temperatura de maxim 40 de grade si te asigur ca vei scapa de cele mai dificile pete.

Aceasta practica "scoate" cu succes petele de sange, vin rosu, cafea sau orice alta pata dificila!

Nu mai sta pe ganduri, incearca de maine aceste trucuri si viata ta se va usura, fara sa mai cheltui bani in plus pe produse scumpe de curatare a hainelor.

3 retete pentru longevitate din doar 3 ingrediente | Eu stiu TV