MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
DUMINICĂ 23 FEBRUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE, PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B)

Bună dimineața!
Clic pe imagine și se va deschide articolul să-l puteți citi!

Decese

* 1100: Împăratul Zhezong de Song (4 ianuarie 1076 - 23 februarie 1100), numele personal Zhao Xu, a fost cel de-al șaptelea împărat al dinastiei Song din China. Numele său personal original a fost Zhao Yong, dar l-a schimbat în Zhao Xu ^[a] după încoronarea sa. El a domnit din 1085 până la moartea sa în 1100 și a fost urmat de fratele său mai mic, împăratul Huizong, pentru că fiul său a murit prematur.

Împăratul Zhezong a fost al șaselea fiu al împăratului Shenzong. El a urcat pe tron la vârsta de nouă ani, sub supravegherea bunicii sale, Marea Împarateasa Gao. În calitate de regent al tânărului împărat, Marea Împărăteasa Dowager Gao a numit conservatori, cum ar fi Sima Guang, în calitate de cancelar, acesta oprind noile politici stabilite de Wang Anshi. Împăratul Zhezong era neputincios și doar după moartea împărătesei Gao în anul 1093, a reușit să restabilească reformele lui Wang Anshi și să reducă influența lui Sima Guang.

Împăratul Zhezong a redus impozitele, a încetat negocierile cu statul Xia de Vest condus de poporul Tangut și a reluat conflictele armate, care au forțat în cele din urmă Xia de Vest să revină la o poziție mai pașnică față de Imperiul Song. Cu toate acestea, împăratul Zhezong nu a putut să oprească lupta între membrii conservatori ai guvernului său și cei liberali care au sprijinit reformele lui Wang Anshi. Această divizare va contribui în cele din urmă la căderea dinastiei Songului de Nord în secolul al XII-lea.

Împăratul Zhezong a murit în 1100 la Kaifeng la vârsta de 24 de ani și a fost urmat de fratele său mai mic, împăratul Huizong.

·         1103: Constantin I al Armeniei Ciliciene (n. cca. 1035 - 1040 - d. 23 februarie1103) a fost al doilea rege al Regatului Armean de Cilicia (1095 - 1103). În timpul domniei sale, el a controlat o mare parte a regiunii din jurul Munților Taurus și a depus un mare efort în cultivarea terenurilor și reconstruirea orașelor aflate în subordinea sa. A oferit cruciaților suficiente provizii în timpul primei Cruciade, de exemplu în perioada dificilă a asediului Antiohia, din iarna anului 1097. A fost un susținător al separǎrii de Biserica Armeană.

A fost fiul lui Ruben I^[2], primul domnitor al Armeniei Cilicene. Tatǎl sǎu a anunțat independența statului fațǎ de Imperiul Bizantin prin anul 1080. Potrivit cronicilor lui Matei de Edessa, Costantin, a fost identificat ca fiind un alt prinț al regelui Gagik II-lea, sau un comandant din familia regalǎ aflatǎ în exil.

După moartea tatălui său, Costantin și-a extins autoritatea la est de munții Anti-Taurus. Ca domnitor al Armeniei Creștine în Levant, Costantin a ajutat forțele cruciate, în special la asediul Antiohiei, până când orașul nu a ajuns în mîinele cruciați. Cruciații au apreciat asistența regelui armean: Constantin fiind distins cu titlurile de conte și baron^[3].

În Cronografia lui Samuel de Ani este scris că Costantin ar fi murit imediat după ce un fulger ar fi lovit o masă în cetatea Vahka. Constantin I a fost înhumat în Castalon.

Constantin I
Conducător al Ciliciei
Constantin I al Armeniei
Date personale
Născut	1035/1040
Decedat	1103
Înmormântat	Mănăstirea din Castalon
Cauza decesului	Trăsnet
Părinți	Ruben I, principe al Armeniei[*][1]
Copii	Thoros I, Prince of Armenia[*][1] Leo I, Prince of Armenia[*][1] Beatrice of Armenia[*][1]
Etnie	armean
Ocupație	Regent
Apartenență nobiliară
Titluri	Q56084747[*] (1095–1102)[1]
Familie nobiliară	Rubenizi[*][1]
Domnie
Domnie	1095 - cca.1103
Predecesor	Ruben I
Succesor	Thoros I

·         1447: A murit Papa Eugen al IV-lea (n. 1383). Eugeniu al IV-lea IV (Gabriele Condulmer, născut în Veneţia în anul 1383 – decedat  la 23 februarie 1447), a fost un   calugar benedictin, ridicat in scaunul pontifical  intre anii 1431-1447. La 24 ianuarie 1439, Eugeniu al  IV-lea s-a întâlnit la Ferrara cu patriarhul Iosif al Bisericii Ortodoxe a Constantinopolelui in incercarea de a realiza unirea Bisericii de la Roma cu  Biserica Răsăriteana. In 1452,in conditiile extraordinarei primejdii turcesti, se ajunge la un acord de Unire a Bisericilor Romano-Catolică şi Greacă Ortodoxă în Aghia Sophia, împăratul Constantin al XI-lea Paleologul dandu-si acordul pentru  proclamarea unirificarii celor doua Biserici. Aceasta va fi insa de scurta durata,pentru ca in 1453 Constantinopolul va fi cucerit de către turcii otomani, care vor pune  capăt Imperiului Roman de rasarit; Turcii transforma Aghia Sophia în moschee, iar  Constantin al XI-lea Paleologul, ultimul împărat bizantin, va muri cu moarte de martir.
* 1541: Alexandru Cornea a fost Domnitor al Moldovei (1540-1541). Fiul lui Bogdan al III-lea, Alexandru Cornea a fost înălțat în rangurile boierești ajungând hatman în prima domnie a lui Petru Rareș.
După uciderea lui Ștefan Lăcustă, în decembrie 1540, boierii l-au ales domn. Apoi boierii au impus domnului să reîntregească țara cu sabia în mână. Fără să mai aștepte mult Alexandru Cornea atacă Cetatea Albă, Chilia și Tighina, plănuind chiar să asedieze cetatea Oceakov. Faptele lui de vitejie au umplut lumea. Solul polon, nobilul Teczynski ce sosise la Suceava îi transmitea domnitorului bucuria regelui de a avea un vecin atât de viteaz. Pe lângă vitejie, domnitorul avea și înțelepciune, trimițând soli la Ferdinand Habsburgul și la Carol Quintul. Domnitorul era în stare să închine țara în schimbul a 100.000 de pedestrași și 40.000 de călăreți. Domnitorul avea de gând să îi azvârle pe turci din Europa. Tratativele s-au soldat cu un eșec din motive necunoscute. Probabil Ferdinand nu a înțeles solia, ori s-a temut de Soliman Magnificul. În schimb, otomanii s-au îngrijorat de cutezanța lui Cornea și ca să regleze conturile cu domnitorul moldovean au dat domnia lui Petru Rareș, precum și oaste ca să cucerească tronul. Confruntarea a avut loc la Galați unde, părăsit de boieri, Alexandru Cornea a fost înfrânt de unchiul său. Pe 23 februarie 1541, Alexandru Cornea a fost decapitat iar la 11 martie au căzut și capetele boierilor trădători.

Alexandru Cornea
Date personale
Născut	1490
Decedat	5 martie 1541 (51 de ani)
Cauza decesului	pedeapsa cu moartea (decapitare)
Părinți	Bogdan al III-lea cel Orb
Cetățenie	Moldova
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Dinastia Mușatinilor

·         1572 – A decedat  compozitorul francez renascentist Pierre Certon (n. 1510).
* 1723: Anne de Bavaria (Anne Henriette Julie; 13 martie 1648 – 23 februarie1723) a fost prințesă de Palatinate prin naștere și prin căsătoria din 1663 Ducesă de Enghien și apoi Prințesă de Condé.

Anne s-a născut la Paris ca a doua din cele trei fiice ale lui Eduard, Conte Palatin de Simmern. Mama ei era Anna Gonzaga, sora reginei Poloniei.

La vârsta de 15 ani a fost logodită cu Henri Jules, Duce de Enghien, singurul fiu în viață al faimosului comandant militar și nobilul francez Grand Condé. Marele Condé era cel mai vârstnic prinț de sânge de la curtea Franței și deținea titlul de Primul Prinț. Henri Jules era moștenitorul său. Ceremonia căsătoriei a avut loc la Palatul Louvre, la 11 decembrie 1663, în fața curții regelui Ludovic al XIV-lea și a prezenței familiei regale.

Soțul ei, care suferea de licantropie, a fost susținut puternic de soția sa. Anne și soțul ei au avut 10 copii în total. Anne a fost descrisă ca foarte pioasă, generoasă și caritabilă, a fost apreciată de către mulți de la curte datorită devotamentului față de soțul ei. În ciuda acestui lucru, soțul ei, care era predispus la furii mari, și-a bătut de mai multe ori liniștita sa soție, chiar și în prezența altor curteni.^[1] Din cei zece copii născuți, cinci au supraviețuit copilăriei. Patru dintre aceștia s-au căsătorit.

La 1 aprilie 1709, soțul ei a murit la vârsta de 65 de ani, lăsându-l pe fiul lor, Louis, următorul Prinț de Condé. Louis a murit anul următor și fiul acestuia, Louis Henri de Bourbon a devenit următorul deținător al titlului.

Stră-stră-strănepotul ei Louis Philippe I a devenit rege al Franței.

Anne Henriette de Bavaria
Prințesă de Condé Prințesă de Arches
Portret al Annei Henriette de Pierre Gobert
Date personale
Nume la naștere	Anne Henriette Julie
Născută	13 martie 1648 Paris, Franța
Decedată	23 februarie 1723 (74 de ani) Petit Luxembourg, Paris, Franța
Înmormântată	Paris
Părinți	Eduard, Conte Palatin de Simmern Anna Gonzaga
Frați și surori	Luise Marie of the Palatinate[*] Benedicta Henrietta de Wittelsbach
Căsătorită cu	Henri Jules de Bourbon
Copii	Marie Thérèse, Prințesă de Conti Ludovic, Prinț de Condé Anne Marie, Mademoiselle de Condé Louise Bénédicte, Ducesă de Maine Marie Anne, Ducesă de Vendôme
Cetățenie	Franța  Germania
Religie	catolicism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach

·         1730: Papa Benedict al XIII-lea (n. 2 februarie 1649, la Gravina, Italia — d. 21 februarie 1730, Roma, Italia) a fost un papă al Romei, între anii 1724 și 1730, numele fiind Pietro Francesco (Vincenzo Maria) Orsini de Gravina, O.P.
Papa Benedict al XIII-lea s-a născut la Gravina, în apropiere de orașul Bari, în Italia, la 2 februarie 1649. La botez a primit numele de Pietro Francesco Orsini, mai târziu, a primit numele de Vincenzo Maria Orsini. Tatăl său era ducele Ferdinando al III-lea Orsini, iar mama sa era Giovanna Frangipane Della Tolfa. Tatăl său a murit în anul 1658, când Pietro Francesco nu avea decât 8 ani. A fost educat de Niccolò Tura, dominican din Solofra și de mama sa, care era o femeie foarte religioasă și cu multe fapte de caritate. La vârsta de 17 ani, a intrat în noviciat, la Dominicani. În anul 1668 a refuzat titlul de duce, moștenit de la tatăl său, și pe care i l-a oferit fratelui său. În același an a făcut prima profesiune de credință, schimbându-și numele în Fratele Vincenzo Maria Orsini.
A fost hirotonit preot la 24 februarie 1671, peste un an de zile, la 22 februarie 1672, contrar voinței sale, a fost creat cardinal al Bisericii Universale, primind și funcția de prefect al Congregației Episcopilor. La 3 februarie 1675, a fost consacrat episcop de Manfredonia, Italia, la 22 ianuarie 1680, a devenit arhiepiscop de Cesena, Italia, iar la 18 martie 1686, a devenit arhiepiscop (cu titlu personal) de Benevento.
În urma decesului Papei Inocențiu al XIII-lea (1721-1724), Pietro Francesco (Vincenzo Maria) Orsini de Gravina a fost ales papă la 29 mai 1724, luându-și numele de Benedict al XIII-lea (în latină Benedictus XIII, în franceză Benoît XIII, iar în italiană Benedetto XIII), iar la 4 iunie 1724, a fost instalat în Scaunul Apostolic al Romei. Se pare că s-a lăsat condus de cardinalul Niccolò Coscia (pronunțat Niccolò Coșa).
Papa Benedict al XIII-lea l-a canonizat pe Sfântul Ioan al Crucii, la 27 decembrie 1726.

Benedict al XIII-lea
Date personale
Nume la naștere	Pietro Francesco Orsini
Născut	2 februarie 1649[1][2]  Gravina in Puglia, Regatul Neapolelui
Decedat	21 februarie 1730 (81 de ani)[1][2]  Roma, Statele Papale
Înmormântat	Santa Maria sopra Minerva[*]
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	cleric[*] cleric[*] preot catolic[*] catholic deacon[*]
Activitate
Început de pontificat	1724
Final de pontificat	1730
Predecesor	Papa Inocențiu al XIII-lea
Succesor	Papa Clement al XII-lea

·         1766: Stanisław I Leszczyński (Stanisław Bogusław Leszczyński; lituanianăStanislovas Leščinskis; poloneză Stanisław Leszczyński; n. 20 octombrie1677, Lwów, Uniunea statală polono-lituaniană, astăzi Ucraina – d. 23 februarie 1766, Lunéville, Ducatul Lorena, astăzi Franța) a fost rege al Uniunii polono-lituaniană și Duce de Lorena.

Născut în Lwów în 1677, el a fost fiul lui Rafał Leszczyński, Voievod de Poznań, și a Annei Katarzyna Jabłonowska. Stanislav s-a căsătorit cu Katarzyna Opalińska, cu care a avut o fiică, Maria, care a devenit soția lui Ludovic al XV-lea și regină a Franței. În 1697, el a semnat confirmarea articolelor de alegeri a lui August al II-lea. În 1703, el s-a alăturat Confederației Lituaniene, unde familia Sapieha cu ajutorul Suediei a format o alianță împotriva lui August.

n anul următor, Stanislav a fost ales de către Carol al XII-lea al Suediei, după o invazie suedeză de succes în Polonia, pentru a-l înlocui pe August al II-lea, care fusese ostil față de suedezi. Stanislav era un tânăr cu antecedente pure, cu talente respectate și care provenea dintr-o familie veche, dar fără suficientă forță de caracter sau de influență politică pentru a-l susține pe tronul instabil.

Cu toate acestea, cu ajutorul unui corp de armată, suedezii au reușit să obțină alegerea lui, pe 12 iulie 1704. Câteva luni mai târziu, Stanislav a fost forțat de către incursiunea bruscă a lui August să caute refugiu în tabăra suedeză, dar în cele din urmă, la 24 septembrie 1705, el a fost încoronat rege. Carol însuși i-a furnizat noua coroană și sceptrul, în loc de însemnele vechi ale regalității poloneze, care fuseseră duse în Saxonia de August. În același timp, regele Suediei l-a trimis pe Petru Estenberg la regele Stanislav pentru a acționa ca ambasador și ca secretar de corespondență. Primul act al regelui polonez a fost de a întări o alianță cu Carol al XII-lea, prin care Republica polono-lituaniană se angaja să-i sprijine pe suedezi împotriva țarului rus. Stanislav a făcut tot ce a putut pentru a-l ajuta pe Carol. Astfel, el l-a influențat pe hatmanul cazacilor, Ivan Mazepa, să dezerteze din armata lui Petru cel Mare în perioada cea mai critică a Marelui Război al Nordului dintre Rusia și Suedia, și a amplasat un corp de armată la dispoziția suedezilor. Însă Stanislav depindea în întregime de succesul armatei lui Carol, care după Bătălia de la Poltava (1709), autoritatea lui Stanislav începea să dispară. În această perioadă, Stanislav a locuit în orașul Rydzyna.

Stanislav în timpul primei sale domnii înainte de 1709

Marea majoritate a polonezilor s-au grăbit să-l repudieze pe Stanislav și să facă pace cu August. Stanislav a fost însoțit de armata din Cracovia în retragerea sa în Pomerania suedeză. La restaurarea lui August, Stanislav a predat coroana poloneză (deși a păstrat titlul regal), în schimbul micului principat din Zweibrücken. În 1716, un ofițer saxon, Lacroix, a încercat să-l asasineze pe Stanislav însă acesta a fost salvat de Stanisław Poniatowski, tatăl viitorul rege. Stanislav a locuit apoi la Wissembourg în Alsacia. În 1725, el a avut satisfacția de a o vedea pe fiica sa, Maria, căsătorindu-se cu Ludovic al XV-lea. Din 1725 până în 1733, Stanislav a trăit la Château de Chambord.

Cumnatul lui Stanislav, Ludovic al XV-lea, i-a sprijinit pretențiile la tronul polonez după moartea lui August al II-lea în 1733, care a dus la Războiul de Succesiune polonez. În septembrie 1733, Stanislav a ajuns la Varșovia, după ce a călătorit o zi și o noapte prin Europa centrală, deghizat ca un vizitiu. În ziua următoare, în ciuda protestelor, Stanislav a fost ales în mod legal rege al Poloniei, pentru a doua oară. Cu toate acestea, Rusia se opunea oricărui candidat din Franța și Suedia, protestând împotriva alegerii lui, în favorul noului Elector de Saxonia, care era aliatul lor austriac.

La 30 iunie 1734, o armată rusească de 20.000 de oameni sub comanda lui Peter Lacy, după proclamarea lui August al III-lea de Saxonia la Varșovia, a început să-l asedieze pe Stanislav la Danzig, unde era înconjurat de partizanii săi, care așteptau ajutorul promis din Franța.

Asediul a început în octombrie 1734. La 17 martie 1735, Mareșalul Münnich l-a înlocuit pe Peter Lacy, iar la 20 mai 1735, flota franceză mult așteptată și-a făcut apariția și a debarcat la Westerplatte. O săptămână mai târziu, această mică armată (2.400 de oameni) a încercat să forțeze fortificațiile din Rusia, dar a fost în cele din urmă obligată să se predea. Aceasta a fost prima dată când Franța și Rusia s-au întâlnit ca dușmani. La 30 iunie 1735, Danzig a capitulat, după susținerea unui asediu de 135 de zile, care i-a costat pe ruși 8.000 de oameni.

Deghizat ca un țăran, Stanislav a aranjat să scape cu două zile înainte. El a reapărut la Königsberg, de unde a emis un manifest pentru partizanii săi, care a dus la formarea unei confederații în numele său, precum și trimiterea unui emisar polonez la Paris pentru a îndemna Franța să invadeze Saxonia cu cel puțin 40.000 de oameni. În Ucraina, contele Nicholas Potocki l-a susținut pe Stanislav cu o armată de 50.000 de oameni, care a fost în cele din urmă răvășită de ruși.

Pe 26 ianuarie 1736, Stanislav a abdicat din nou de la tron, însă a primit în compensație ducatul de Lorena și Bar, care aveau să revină Franței la moartea sa. În 1738, el a vândut moștenirile sale, Rydzyna și Leszno, Contelui Alexander Joseph Sulkowski. El s-a stabilit la Lunéville, unde în anul 1750 a fondat Academia Stainslas și și-a dedicat restul vieții sale stiinței și filantropiei.

Stanislav era încă în viață la momentul nașterii stră-strănepoatei sale, Arhiducesa Maria Teresa de Austria, în 1762. El a murit în 1766, la vârsta de 88 de ani.

·         1792 – A murit sir Joshua Reynolds, pictor portretist, întemeietorul şcolii engleze de pictură din secolul al XVIII-lea; (n.16.07.1723).

·         1821 – A murit la Roma marele poet englez John Keats. John Keats (n. 31 octombrie 1795, Londra) a fost un poet englez, unul din cei mai importanți reprezentanți ai romantismului englez, alături de Lord Byron și Percy Bysshe Shelley. Neapreciat de majoritatea contemporanilor și aproape necunoscut în timpul vieții, Keats a fost recunoscut la o jumătate de secol după moarte ca unul dintre cei mai mari poeți ai Angliei, ca un remarcabil maestru al liricii, ca un poet-pictor care a reprodus lumea în forme plastice. Byron și Shelley, care îi prețuiau talentul, au manifestat un mare interes pentru poezia lui. Shelley, care întreținea corespondență cu el, a evocat memoria poetului confrate în elegia Adonais. El l-a descris ca fiind poetul “cel mai tânăr, cel mai drag”, crescut “ca floarea palidă de-o fată îndrăgită, ce-n loc de rouă cu lacrămi e hrănită.

·         1848: John Quincy Adams, al 6-lea președinte al SUA (n. 1767)

·         1855 – A murit Carl Friedrich Gauss, matematician, astronom, fizician german; (n. 30.04.1777). Karl Friedrich Gauß (n. 30 aprilie 1777, Braunschweig – d. 23 februarie 1855, Göttingen) a fost un matematician, fizician și astronom german, celebru pentru lucrările despre integralele multiple, magnetism și sistemul de unități care îi poartă numele. Este considerat unul dintre cei mai mari oameni de știință germani.
* 1869: Constantin Hurmuzaki (germană: Constantin Hormuzaki); n. 12 noiembrie 1811, Cernăuți, Bucovina, Imperiul Austriac - d. 15 februarie1869, Viena, înmormântat la Dulcești, Județul Neamț), a fost doctor în drept austriac, politician român și ministru.

Familia, care este de proveniență greacă, fanariotă, a aparținut din secolul XVII-lea boierimii moldovenești. În 1636, unui Hurmuzaki a fost dăruită, datorită contribuților sale la Divanul Moldovei, o moșie. Sub domnia voievodului Nicolae Mavrocordat, Emanoil Hurmuzachi a fost mare comis și membru al Divanului.

Medelnicerul Constantin († 1794), bunicul lui Hurmuzaki, al cărui bunic a fost mare pitar, iar tatăl său mare paharnic, a cumpărat în 1765 moșia Cernăuca din Bucovina (astăzi in Raionul Noua Suliță, Ucraina).
Fiul acestuia, Doxaki (1782–1857), plecase în tinerețe în partea de sud a Moldovei, dar a revenit în anul 1804 în Bucovina

Dupa ce primul fiu al lui Doxaki a absolvit liceul din Cernăuți, a studiat între 1830 și 1836, împreună cu fratele său Eudoxiu, la Facultatea de Drept a Universității din Viena.^[3] El a lucrat apoi în principal la Chișinău în Basarabia, precum și în Sankt Petersburg. 1840 a câștigat mare reputație în metropola țaristă, câștigând procesele pentru marele logofăt al Moldovei Grigore Lupu Balș împotriva statului rusesc.

Biserica Pogorarea Sf. Duh din Dulcesti9

În 1848 el a fost co-editor al ziarului Gazeta Bucovinei publicat in limba română și germană. Împreună cu fratele său, el se angajează pentru independența și autonomia Bucovinei față de Regatul Galiției și Lodomeriei în cadrul monarhiei habsburgice.^[4]După o ceartă cu tatăl său din cauza unei povești de dragoste, Constantin a părăsit Bucovina și s-a mutat în Principatul Moldovei. În 1850, a devenit aici membru al Consiliului de reorganizare a învățământului public, în care a stabilit normele generale de școală. În 1852 el a elaborat un proiect pentru un nou cod penal. Pentru aceasta el a fost distins cu titlul de aga, o perioadă scurtă de timp mai târziu i-a fost acordat titlul de șeful Curții Domnești (mare vornic). Prin decretul principatului din 1 aprilie 1856, Hurmuzachi a fost naturalizat. În perioada următoare, Constantin a început să susțină cu tărie unirea principatelor române, în special în cadrul Comitetului Unirii.^[5]

Deputatul a fost, după unirea principatelor în 1859, Ministru al Dreptății, iar după proclamarea României, Ministru român al Justiției, cu sediul în Iași (17 ianuarie 1861).^[6]

Deși bolnav grav, el a fost numit în 1868 Regatul României președinte al Curții de Casație la București, un post pe care nu l-a mai practicat, într-adevăr, pentru că a mers la Viena pentru un tratament medical, unde a murit la scurt timp.^[7]

În onoarea lui, o strada din Constanța^[8] și una la Sibiu^[9] îi poartă numele.

Constantin Hurmuzaki
Constantin Hurmuzaki
Date personale
Născut	12 noiembrie 1811  Cernăuți, Imperiul Austriac
Decedat	15 februarie 1869 (57 de ani)  Viena, Austro-Ungaria
Cetățenie	România  Austria
Ocupație	politician

* 1879: Albrecht Theodor Emil Graf von Roon (n. 30 aprilie 1803 - d. 23 februarie 1879) a fost un mareșal (până în 1871 prusac) și om de stat german.

Obținând gradul de ofițer în 1821, își continuă studiile la corpul de cadeți din Berlin. În 1830 sa înrolat în serviciul la Statul Major General prusac. Între anii 1844-1848 el a fost tutorele prințului Friedrich Karl al Prusiei, apoi a servit la diverse funcții și comandamente. Numit în 1849 ca șef de corp, a fost trimis pentru a suprima revoluția din Baden. La 20 iunie 1856a fost ridicat în grad de comandant al Brigăzii a 20-a Infanterie, la 15 octombrie aceluiași an la gradul de general-maior. Pe 22 noiembrie 1858a fost numit comandant al Diviziei a 14-a Infanterie, și pe 31 mai 1859 a fost promovat la gradul de locotenent-general.

La 2 septembrie 1859 a devenit ministru pentru reorganizarea armatei, și deja pe 5 decembrie a fost desemnat ministru de război al Prusiei, rămânând în această poziție până în 1873. Între 16 aprilie 1861 - 31 decembrie 1871, de asemenea, a fost ministru al marinei Prusace. La 8 iunie 1866 ridicat la general de infanterie.

Realizarea reformelor militare au îmbunătățit substanțial eficacitatea de luptă a Armatei Prusace (majorarea numărului de soldați, introducerea unui serviciu de trei ani activ, activități accelerate de mobilizare, și altele), care au jucat un rol important în victoria Prusiei în războaiele împotriva Danemarcei (în 1864), Austriei (1866) și Franței (1870-1871). A fost un prieten bun al regelui Wilhelm I, care i-a permis lui Roon să influențeze politica internă a Prusiei. Astfel, potrivit acestuia, Otto von Bismarck a fost numit ministru-președinte al Prusiei. Atunci când Bismarck a fost proclamat cancelar german, Roon, fost ministru-președinte al Prusiei a demisionat la data 1 ianuarie 1873.

* 1901: Ioan S. Nenițescu (născut Ioan Vasiliu la 11 aprilie 1854, Galați - d. 23 februarie 1901, Buzău)^[1] a fost dramaturg, monograf, poet, prozator și scriitor român, membru corespondent al Academiei Române.

Este autorul versurilor cunoscutului cântec patriotic „Pui de lei”, muzica fiind compusă de Ionel G. Brătianu, precum și al poeziei „Țara mea”, adusă în conștiința publicului român postbelic și contemporan prin intermediul interpretării sale de excepție de către Tudor Gheorghe.

Ioan S. Nenițescu s-a născut (ca Ioan Vasiliu) în atunci târgul Galaților, al doilea copil al lui Ștefan Vasiliu (negustor de pânzeturi fine) și al Elisabetei Zaharia. Numele de familie Nenițescu, pe care îl va adopta mai târziu și care îl va face celebru în timpul său, urma să fie împrumutat, și apoi ușor modificat, de la de la unchiul sau, monahul Ilarion Neniță, unul din modelele sale.

După studii primare si gimnaziale, va urma Școala Comercială „Alexandru Ioan I“ din Galați, și apoi va continua cu studii liceale la Iasi, unde își va lua bacalaureatul. Se înscrie „ca audient“ la Facultatea de Litere din Iași, frecventând totodată și ședințele Societății literare „Junimea“ (1875). Primele sale versuri sunt scrise tot atunci, fiind dedicate lui Vasile Alecsandri, mentorul său literar.

Se înrolează voluntar în Armata Română, făcând parte din Regimentul 13 Dorobanți. Este sublocotenent al regimentului și ia parte asediul redutelor Grivița 1 și Grivița 2, fiind rănit. Eete decorat cu distincțiile „Steaua României“ și „Virtutea Militară“.

Poeziile pe care le scrie militarul Nenițescu în timpul razboiului, așa cum sunt, „Înalță-te“, „Invocare“, „Plugar român“, „După 27 august“, descriu faptele eroice ale tuturor militarilor români care vor obține independența mult dorită, animați de dragostea de țară.

Se înscrie la Facultatea de filozofie și arte din Berlin în 1878. Se dedică studiului etnografiei, istoriei folclorului european, filosofiei, esteticii, mitologiei antice și pedagogiei. Își va susține lucrarea de doctorat la Leipzig, în 1886 cu teza „Die Affectenlehre Spinozaas“, lucrare de mare finețe și profunzime. În acest timp Nenițescu scrie poezia „Tara mea.“

Ioan S. Nenițescu a fost o persoană extrem de activă după revenirea în țară. A fost editor al revistei economice, literare, politice și stiintifice, „Țara nouă“ (1884-1888). A predat ca profesor de filosofie și pedagogie la Școala Normală de Institutori din București (1887). Ulterior a fost revizor scolar, deputat de Covurlui (1888), prefect de Constanța (1888), inspector scolar al Bucurestiului (1892). A colaborat la publicațiile „Albina“, „Amicul copiilor“, „Convorbiri literare“, „Lupta“, „Revista nouă“, „Romanul literar“, „Șezătoarea“ și „Ziarul presei“.

Pentru întreaga sa activitate literară, este ales membru corespondent al Academiei Române, la 18 martie 1896.

Ioan S. Nenițescu
Poetul Ioan S. Nenițescu
Date personale
Născut	11 aprilie 1854 Galați, Principatul Moldovei
Decedat	23 februarie 1901, (47 de ani) Buzău, România
Copii	Ștefan I. Nenițescu[*]
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	poet, om politic
Activitate
Alma mater	Universitatea Leipzig
Cunoscut pentru	versurile cântecului patriotic „Pui de lei”, muzica de Ionel G. Brătianu
Membru corespondent al Academiei Române

·         1918: Adolphus Frederic al VI-lea, Mare Duce de Mecklenburg (17 iunie1882 – 23 februarie 1918) a fost ultimul suveran al statului Mecklenburg-Strelitz.

Adolphus Frederick George Ernest Albert Edward de Mecklenburg s-a născut la Neustrelitz ca al treilea copil și primul fiu al (atunci) Marelui Duce Ereditar Adolphus Frederic de Mecklenburg-Strelitz și a soției sale, Prințesa Elisabeth de Anhalt (1857–1933).^[1]

A urmat gimnaziul la Dresda și mai târziu a studiat jurisprudența la Munchen împreună cu serviciul în armată. În urma decesului bunicului său, Marele Duce Frederic Wilhelm la 30 mai 1904, a devenit moștenitor cu titlul de Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Strelitz.

Se spune că Adolphus Frederic și fratele său mai mic, Ducele Karl Borwin au căzut de acord ca Adolphus Frederic să-și dedice viața picturii în timp ce Karl Borwin urma să se căsătorească și să continue dinastia.^[2] Acest lucru nu s-a putut realiza deoarece Karl Borwin a fost ucis în timpul unui duel cu cumnatul lor, contele George Jametel în 1908.

Adolphus Frederic s-a logodit cu diferite prințese europene, inclusiv Prințesa Viktoria Luise a Prusiei^[3] singura fiică a împăratului german Wilhelm al II-lea și a soției sale, Augusta Victoria de Schleswig-Holstein.^[4]

Soprana Mafalda Salvatini.

După decesul tatălui său la 11 iunie 1914, el i-a succedat la tron cu câteva luni înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. S-a spus că Adolphus Frederic s-a căsătorit morganatic și la încercările de a-l forța să divorțeze și să facă o căsătorie egală din punct de vedere al rangului, au eșuat.^[2]

Din 1908 până la moartea sa, zece ani mai târziu, amanta sa a fost soprana Mafalda Salvatini. Italiancă prin naștere însă crescută în principal la Paris, ea era starul Operei de stat din Berlin. Salvatini a avut doi fii cu Adolphus Frederic: Horst Gérard și Rolf Gérard

La 23 februarie 1918 la Neustrelitz, Adolphus Frederic s-a sinucis la vârsta de 35 de ani lăsând Mecklenburg-Strelitz într-o criză de succesiune; ultimul membru al liniei Strelitz, Ducele Carl Michael de Mecklenburg, servea în Rusia și își anunțase intenția de a renunța la drepturile sale de succesiune în 1914.^[6] Deși la cererea lui Adolphus Frederic, mai târziu el a fost de acord să amâne retragerea până rezolvarea problemei.^[7]

Mai exista o rudă pe linie masculină dintr-o căsătorie morganatică, nepotul Ducelui Carl Michael, George (1899–1963), însă cum Carl Michael era în Rusia, Marele Duce Friedrich Franz al IV-lea de Mecklenburg-Schwerin a devenit regent și așa a rămas până la abolirea monarhiei când guvernul a declarat sfârșitul regențe

Adolphus Frederic al VI-lea
Date personale
Nume la naștere	Adolf Friedrich Georg Ernst Albert Eduard
Născut	17 iunie 1882 Neustrelitz
Decedat	23 februarie 1918 (35 de ani) Neustrelitz
Înmormântat	Mirow
Cauza decesului	sinucidere (înec)
Părinți	Adolphus Frederic al V-lea, Mare Duce de Mecklenburg Prințesa Elisabeth de Anhalt
Frați și surori	Karl Borwin zu Mecklenburg[*] Jutta de Mecklenburg-Strelitz Ducesa Maria de Mecklenburg
Cetățenie	Imperiul German[*]
Religie	creștinism
Ocupație	conducător[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Mare Duce
Familie nobiliară	Casa de Mecklenburg-Strelitz
Mare Duce de Mecklenburg
Domnie	11 iunie 1914 – 23 februarie 1918
Predecesor	Adolphus Frederic V
Succesor	Vacant: Carl Michael ca șef al casei

* 1919: Gheorghe Pop de Băsești (n. 1 august 1835, Băsești, Comitatul Sălaj – d. 23 februarie 1919) a fost un politician român din Transilvania, între 1881-1902 vicepreședinte, iar între 1902-1918 președinte al Partidului Național Român din Transilvania.

A urmat cursurile gimnaziale la Baia Mare și la liceul cezaro-crăiesc din Oradea, iar apoi a studiat științele juridice la Academia de Drept din Oradea. În anul 1860, după absolvirea studiilor, și-a început cariera mai întâi ca funcționar municipal la Oradea, iar apoi ca funcționar comitatens.

În 1872 a fost ales deputat în parlamentului ungar din partea cercului electoral Cehu Silvaniei, pe care l-a reprezentat până în 1881. A reprezentat pentru 9 ani interesele burgheziei românești din Transilvania în parlamentul de la Budapesta. La 9 august 1880 a propus, într-o conferință ținută la Turda, unirea tuturor românilor din Transilvania și Ungaria într-un singur partid național. În urma acestei propuneri s-a convocat, la 17 octombrie 1880, o conferință alcătuită din 30 de fruntași români din Transilvania și Ungaria, care au decis convocarea conferinței naționale de la Sibiu din anul 1881, care a decretat solidaritatea partidelor naționale românești din Ungaria și unirea acestora sub numele de Partidul Național Român din Transilvania și Ungaria.

Semnatarii Memorandumului
Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Dionisie Roman, Patriciu Barbu, Dr. D.O.Barcianu, Gherasim Domide, Dr. Teodor Mihali, Dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patița
Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, George Pop de Băsești, Dr. Ioan Rațiu, Dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comșa, Septimiu Albini

În perioada 1892-1894George Pop de Băsești a fost unul dintre liderii mișcării memorandiste, care cerea autonomia Transilvaniei și drepturi suplimentare pentru românii din Transilvania aflată în Austro-Ungaria. A fost unul dintre politicienii români condamnați la închisoare pentru susținerea Memorandumului, în cadrul procesului memorandiștilor de la Cluj în 1894. A prezidat Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. A murit câteva luni mai târziu, la vârsta de 84 de ani. Urmașul său la conducerea PNR a fost Iuliu Maniu.

George Pop de Băsești și-a donat întreaga sa avere Mitropoliei Greco-Catolice a Blajului "cu acel scop și acel mandat ca, din această avere, să se înființeze spre mărirea Atotputernicului Dumnezeu și în favorul dezvoltării culturale a poporului român o fundație perpetuă și neschimbată", iar "scopul fundației va fi promovarea culturii poporului românesc".

Pe terenul donat de George Pop de Băsești Bisericii Române Unite cu Roma a fost ridicată noua biserică greco-catolică din Băsești, cu hramul "Sfântul Gheorghe", sființită în anul 2005.

A fost fiul nobilei Susana Pop de Turț, membră a familiei nobiliare Pop de Negrești și de Turț.

George Pop de Băsești
George Pop de Băsești
Date personale
Născut	1 august 1835  Băsești, Maramureș, România
Decedat	23 februarie 1919 (83 de ani)
Părinți	Susana Pop de Turț[*][1]
Cetățenie	Austro-Ungaria
Ocupație	politician
Activitate
Alma mater	Universitatea din Oradea
Partid politic	Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania
Rude	Noble Maria Pop de Negrești and Turcz[*]
Delegat titular la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia George Pop de Băsești - portret în Enciclopedia României Bustul lui George Pop de Băsești de la Alba Iulia

* 1922: Albert Victor Bäcklund (n. 11 ianuarie 1845 - d. 23 februarie 1922) a fost un matematician și fizician suedez.

A fost profesor universitar la Lund (1868), titular de matematică și fizică(1878).

S-a ocupat de studiul transformărilor ecuațiilor cu derivate parțiale, care îi poartă numele și care au fost studiate și de matematicieni români ca Mendel Haimovici și Radu Roșca.

·         1931: Nelly Melba, soprană australiană (n. 1861)

·         1932: Masacrul de pe Nistru. La ora 12 noaptea, în dreptul comunei Olăneşti, de pe malul sovietic unde era o pădure, se aude o canonadă prelungă de mitraliere şi bubuituri de grenadă. Canonada durează vreo douăzeci de minute, după care încetează cu totul. După un timp pe malul românesc îşi face apariţia un grup de douăzeci de refugiaţi moldoveni îngroziţi, cu privirile rătăcite. Opt dintre ei sunt răniţi de gloanţe. Tremurând de spaimă, povestesc că au fost mai bine de şaizeci de români care au pornit spre malul Nistrului prin pădurea Olăneşti, dar au fost surprinşi de grănicerii sovietici şi agenţii GPU care au deschis focul fără somaţie. Mai bine de patruzeci de români transnistreni din grupul lor au plătit cu viaţa încercarea lor de a trăi în libertate alături de fraţii lor din România. Nimeni nu era înarmat, doreau doar să fugă din „paradisul muncitorilor şi ţăranilor”, dar la ieşirea din pădurea de lângă Purcari, cerul s-a luminat de rachetele sovietice şi s-a dezlănţuit măcelul. Prinşi în focul mitralierelor care secerau vieţi omeneşti, supravieţuitorii au luat-o la fugă, urmăriţi de o unitate GPU care trăgea continuu după ei, fără să le pese de ţipetele victimelor, printre care erau femei şi copii.

* 1934:Sir Edward William Elgar, prim baronet (n. 2 iunie 1857 - d. 23 februarie1934) a fost un compozitor englez, dintre lucrările căruia multe și-au făcut loc în repertoriul universal al concertului clasic. Printre cele mai bune lucrări ale sale se afla lucrări orchestrale incluzând „Enigma Variations”, „Pomp and Circumstance Marches”, concerte pentru vioară și violoncel și 2 simfonii. El a mai compus și lucrări corale, printre ele „The Dream of Gerontius”, muzică de cameră și cântece. 
* 1937: Constantin Nicolae baron de Hurmuzaki (germană: Constantin N. Freiherr von Hormuzaki; n. 3 octombrie 1862, Cernăuți, Bucovina, Imperiul Austriac - d. 23 februarie 1937, Cernăuți, România), a fost doctor în drept, Dr. h. c. în științe, entomolog român, profesor de entomologie și biogeografie la Universitatea din Cernăuți (din 1931) și din 1919 membru de onoare al Academiei Române.^[1] Contribuții științifice în domeniul coleopterelor și lepidopterelor din România și în zoogeografie.
Constantin a fost descendent unei vechi familii fanariote în Principatul Moldovei, nepotul lui Doxaki Hurmuzachi (1782–1857). Fiii lui Doxaki, Nicolae și Gheorghe, au primit titlul de baroni austrieci pe 20 iulie 1881 (Diploma la Viena, 2 octombrie 1881), în calitate de moșieri mari și deputați al Consiliului Imperial (Reichsrat).^[2] Viitorul politician a fost fiul lui Nicolae baron de Hurmuzachi (1826–1909) și al Nataliei de Stîrcea (Styrczea). Fratele lui Alexandru a fost politician româno-austriac, membru al Camerei Superioare al imperiului austriac și ultimul căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei.

Fiul lui Nicolae baron de Hurmuzachi (1826–1909) și al Nataliei de Stîrcea (Styrczea), fratele lui Alexandru, ultimul mareșal al Bucovinei, a crescut la moșia tatălui său din Cernăuca. A urmat cursurile liceului din Cernăuți, unde a luat bacalaureatul în 1881 cu distincțiune. Studiază filosofia și dreptul la Facultatea de Filozofie și Științe din Viena, apoi la Facultatea de Drept a Universității din Cernăuți pe care o absolvă în 1888, obținând licențiatul în drept. .^[4]

Semnătura lui C. N. de Hormuzaki

În 1888 a intrat în serviciul procuraturii de finanțe, pe care l-a părăsit însă curând, pentru a se dedica din plin studiilor științifice. După 1900 a călătorit adeseori în Austria de Sus, pentru a cerceta fauna și flora de acolo.

Pasionat de științele naturale, începând din 1890 se consacră cercetărilor entomologice. În 1888 scrie articolul „Fauna de coleoptere din Bucovina (Beitrage zur Kaferfauna der Bucovina und Nordrumăniens)”. În anul 1897, la Viena, publică monografia „Fluturii din Bucovina (Die Schmetterlinge (Lepidoptera) der Bukowina)”, în care a descris 834 de specii de macrolepidoptere și răspândirea lor în Bucovina, printre care numeroase forme și specii noi și a împărțit Bucovina în raioane biogeografice (alpin, baltic și pontic).

De la 1911 până în 1914 Constantin N. Hurmuzaki a fost ales în Parlamentul Bucovinei, din partea Partidului Național.^[5]

S-a căsătorit 1912 cu baronesa Pulcheria de Kalmucki (Calmuțchi), cu care a avut doi copii.^[6]

În timpul primului război mondial și până în 1925 a trăit cu familia la Viena și Bad Ischl, revenind după aceea în patrie.^[7]

În 1930 a fost onorat cu titlul de Doctor honoris causa, iar în 1931 a fost numit ca profesor universitar la facultatea nou înființată de entomologie și biogeografie a Universității din Cernăuți

Constantin a crescut la moșia tatălui său din Cernăuca. A urmat cursurile liceului din Cernăuți, unde a luat bacalaureatul în 1881 cu distincțiune. Apoi a studiat filosofia și dreptul la Facultatea de Filozofie și Științe din Viena, apoi la Facultatea de Drept a Universității din Cernăuți pe care a absolvit-o în 1888, obținând doctoratul în drept.^[7]

În 1888, Hurmuzachi a intrat în serviciul procuraturii de finanțe din Cernăuți, dar pasiunea lui a aparținut științelor naturale. Astfel a scris în același an primul său articol științific, lung de 60 pagini, anume „Fauna de coleoptere din Bucovina (Beitrage zur Käferfauna der Bukovina und Nordrumäniens)”.^[8] Pentru a se dedica din plin studiilor biologice, consacrându-se cercetărilor entomologice, a părăsit serviciul nici măcar 2 ani mai târziu. După 1900 a călătorit adeseori în Austria de Sus, pentru a cerceta fauna și flora de acolo. Locuri de descoperiri au fost în apropiere de Bad Ischl, cabana Hütteneck (1276 m), Čímice Zimitz (1743 m, azi în Cehia), Steeg și Gosaumühle, unde a găsit diverse exemplare de specii acolo rare, ca de exemplu Selenephera lunigera f. lobulina, Polyphaenis sericata sau Pelurga comitata sin. Larentia comitata.^[9]

Lucrarea sa principală în 2 părți a fost monografia Die Schmetterlinge (Lepidoptera) der Bukowina („Fluturii (Lepidoptera) ai Bucovinei”), publicată în anul 1897, la Viena, în care a descris pe 245 pagini 834 de specii de macro-lepidoptere și răspândirea acestora în Bucovina, printre care numeroase forme și specii noi, împărțind Bucovina în raioane biogeografice (alpin, baltic și pontic).^[10][11] În volumul 1 a adăugat o hartă, prima fitogeografică a florei bucoviniene. Această lucrare a fost foarte apreciată de oamenii de știință acelui timp, fiind văzută drept model pentru crearea de hărți similare pentru alte grupuri de organisme și alte regiuni.^[2] O specie nouă, între altele, determinată de savantul, este Potentilla gusuleacii (1914, în prezent Potentilla norvegica).^[3][12]

De la 1911 până în 1914 Constantin N. Hurmuzaki a fost ales în Parlamentul Bucovinei, din partea Partidului Național Liberal.^[13]

În timpul primului război mondial și până în 1925 a trăit cu familia la Viena și Bad Ischl, revenind de abia după aceea în patrie.^[14] Totuși a fost numit membru de onoare al Academiei Române deja în anul 1919.^[15]

În lunile de vară din 1916 și 1917, a colectat din nou în zona din Bad Ischl și Strobl și, pe lângă o serie de macro-lepidoptere, a adus 113 micro-lepidoptere, pe care le raportează în Beitrag zur Lepidopterenfauna von Ischl und Umgebung näher berichtet „Contribuția la Fauna Lepidopterelor din Ischl și împrejurime raportat mai detaliat”, publicat în raportul anual al Verein für Naturkunde din Linz în 1918.^[16] Această lucrare valoroasă conține, de asemenea, o descriere detaliată a condițiilor care afectează fauna. Descoperiri notabile au fost Solenobia lichenella (azi Dahlica lazuri) și Meessia vinculella, identificate specii noi în Austria de Sus, mai departe Platyptilia acanthadactyla (azi Amblyptilia acanthadactyla), Lita petrophila (azi Caryocolum petrophila) și Nepticula dubiella (azi Trifurcula headleyella).^[17]

În 1930 a fost onorat cu titlul de Doctor honoris causa în științe, iar în 1931 a fost numit profesor universitar la facultatea nou înființată de entomologie și biogeografie a Universității din Cernăuți.^[2] În onoarea lui a fost creat genul Hormuzakia din familia Boraginaceae, incluzând cele două specii Hormuzakia aggregata și Hormuzakia negevensis, de către botanistul român Mihail Gușuleac (1923),^[18] membru al Academiei Române. Mai departe, profesorul universitar Karl Penecke (28 aprilie 1858, Graz, d. 1944 Cernăuți, probabil ucis de ruși), a numit o specie de gândaci pe care o descoperise în onoarea omologului său, anume Otiorhynchus hormuzakii (1935, azi Otiorhynchus ligustici).^[19]

Deși principalele interese științifice ale lui Constantin de Hurmuzaki s-au concentrat pe studiul compoziției speciilor și distribuției geografice a fluturilor și a gândacilor precum și a florei nu numai ale Bucovinei, Hurmuzachi a mai avut un alt domeniu de cercetare. A crezut în particular, că formarea faunei moderne de fluturi din Europa a început deja în terțiar și nu după ultima perioadă de gheață. Această ipoteză a fost contrar viziunilor bine stabilite ale majorității entomologilor vremii. Pentru a dezvolta ipoteza sa, a colectat și prelucrat numeroase informații din domeniile geologie, paleontologie, climatologie, [[zoologie și fitogeografie și a discutat teza activ cu colegii.^[20]

După moartea lui Constantin Nicolae baron de Hurmuzachi, numărul 37 al Buletinului Facultății de Științe din Cernăuți, a fost închinat memoriei savantului.

Constantin Nicolae de Hurmuzachi
Dr. Dr. h. c. Constantin N. baron de Hurmuzachi
Date personale
Născut	3 octombrie 1862 Cernăuți, Bucovina, Imperiul Austriac
Decedat	23 februarie 1937 (74 de ani) Cernăuți, România
Părinți	Nicolae baron de Hurmuzachi (1826–1909) Natalia baroneasă de Stârcea
Frați și surori	Alexandru de Hurmuzachi
Căsătorit cu	Pulcheria baronesă de Calmuțchi
Copii	Alice, Nicolai
Naționalitate	Austro-Ungaria;  română
Cetățenie	Austro-Ungaria;  România
Etnie	română
Ocupație	profesor universitar biolog biogeograf botanist entomolog jurist politician
Activitate
Domeniu	biologie entomologie biogeografie drept politică
Instituție	Universitatea din Cernăuți
Alma Mater	Universitatea din Cernăuți Universitatea din Viena
Organizații	Dieta Bucovinei
Semnătură
Membru de onoare al Academiei Române

* 1942: Stefan Zweig (n. 28 noiembrie 1881,^{[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10]} Viena, Austro-Ungaria^[11][12] – d. 22 februarie 1942,^[1][13][12] Petrópolis, Brazilia^[12]) a fost un scriitor, jurnalist și biograf austriac. În prezent este alături de Hermann Hesse unul dintre cei mai citiți autori de limbă germană. Stefan Zweig și-a petrecut ultimii ani de viață în exil, fiind un opozant fățis al dictaturii naziste.

Stefan Zweig s-a născut în familia unui antreprenor evreu, Moritz Zweig (1845–1926), căsătorit cu Ida Brettauer (1854–1938), care provenea dintr-o familie prosperă evreiască. Stefan Zweig a crescut împreună cu fratele său Albert într-o clădire impozantă pe strada Schottenring din Viena. Familia Zweig nu era religioasă și Stefan Zweig avea mai târziu să scrie că era evreu din întâmplare (Juden aus Zufall).

În 1899 și-a luat bacalaureatul la Gymnasium Wasagasse. S-a înscris în continuare la Universitatea din Viena la filosofie, unde a evitat pe cât posibil frecventarea cursurilor, preferând să scrie în foiletonul publicației Neue Freie Presse, unde era redactor Theodor Herzl. După ce debutase cu poezii deja din 1897 în diverse reviste, în 1901 i-a apărut cartea de poezii Silberne Seiten și în 1904 prima nuvelă, Die Liebe der Erika Ewald. În același an din urmă, a dobândit și titlul de doctor cu o dizertație despre filosofia lui Hippolyte Taine, sub supravegherea profesorului Friedrich Jodl. Pe lângă propriile scrieri, Zweig a publicat traduceri din Verlaine, Baudelaire și în special Émile Verhaeren, lucrând simultan ca jurnalist.

Zweig a dus un stil de viață de mare burghez, călătorind mult, printre altele vizitând în 1910 India și în 1912 America. Aceste călătorii i-au prilejuit contacte cu mulți scriitori și artiști, cu care a purtat lungi corespondențe. Era un pasionat colecționar de autografe.

În noaptea dintre 22 și 23 februarie 1942 și-a luat viața în Petropolis, cu o supradoză de Veronal (somnifer pe bază de barbital care în cantitate mare oprește metabolismul). Certificatul de deces stabilește drept timp al morții 23 februarie 1942, ora 12:30 și drept cauză a morții ingerarea de otravă – suicid. ^[16] Soția sa Lotte i/a urmat în moarte. Angajați ai casei au găsit pe cei doi în jurul ore 16:00 in pat: el era întins pe spate cu mâinile strânse și soția sa era lipită lateral de el.^[17]Despre hotărârea de a-și lua viața, Stefan Zweig a scris în scrisoarea sa de adio^[18] că fusese luată din liberă voință și cu simțurile clare (aus freiem Willen und mit klaren Sinnen) nu a fost întâmpinată de toți cu înțelegere, mai ales pentru că existența sa materială era asigurată, altfel decât în cazul altor scriitori exilați. Distrugerea patriei sale spirituale Europa (geistigen Heimat Europa) și lipsa de perspective decursă din aceasta i-au cauzat însă o depresie pe care nu a putut-o depăși.

* 1945: Aleksei Nikolaevici Tolstoi (n. 29 decembrie 1882, Pugaciov - d. 23 februarie 1945, Moscova) a fost un scriitor rus care a abordat multe genuri, dar care s-a specializat în literatură SF și romane istorice.

·         1946 – Generalul japonez Tomoyuki Yamashita este condamnat la moarte si executat pentru crime de razboi. General Tomoyuki Yamashita, născut la 8 noiembrie 1885, a fost executat la 23 februarie 1946 prin spânzurare. Este celebru pentru că a cucerit coloniile britanice de Malaya şi Singapore, ceea ce i-a adus porecla de Tigrul din Malaya.

·         1955 – A murit Paul Claudel, poet, dramaturg şi diplomat francez, unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai curentului şi grupării Renouveau catholique (“Oraşul”, “Cele cinci mari ode”, “Pâine amară”, “Povestea lui Tobi şi a Sarei”); (n.06.08.1868). Paul Claudel (n. 6 august 1868, Villeneuve-sur-Fère-en-Tardenois, Aisne — d. 23 februarie 1955, Paris) a fost un poet, dramaturg și eseist francez. Membru al Academiei Franceze, din 1946.
* 1960: Prințul Alexander Albert de Battenberg, mai târziu Alexander Albert Mountbatten, Marchiz de Carisbrooke (23 noiembrie 1886 – 23 februarie 1960) a fost membru al Casei de Battenberg și al familiei regale britanice extinse, nepot al reginei Victoria. A fost Prinț de Battenberg de la naștere până în 1917 când familia regală britanică a renunțat la toate titlurile germane în timpul Primului Război Mondial și au ales numele de Windsor.

Alexander Mountbatten
Marchiz de Carisbrooke
Date personale
Nume la naștere	Alexander Albert Mountbatten
Născut	23 noiembrie 1886 Castelul Windsor, Berkshire
Decedat	23 februarie 1960 (73 de ani) Palatul Kensington, Londra
Părinți	Prințul Henric de Battenberg Prințesa Beatrice a Regatului Unit
Frați și surori	Victoria Eugenie de Battenberg Lord Leopold Mountbatten Prințul Maurice de Battenberg
Căsătorit cu	Lady Irene Denison
Copii	Lady Iris Mountbatten
Cetățenie	Regatul Unit  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	politician
Activitate
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Battenberg
Membru al Camerei Lorzilor[*]

·         1961 - A murit Constantin Loghin, istoric literar (n.04.11.1892).

·         1965 – A murit Stan Laurel, actor american, pe numele său adevarat Arthur Stanley Jefferson. A format împreună cu Oliver Hardy un cuplu comic de neuitat, “Stan şi Bran”; (n.16.06.1890). Stan Laurel (born Stanley Arthur Jefferson; 16 June 1890 – 23 February 1965) celebru actor comic, jumatatea cuplului „Stan si Bran”.
* 1978: Alexandru Clavel (n. 9 octombrie 1898,^[1] București – d. 23 februarie1978, Iași) a fost un pictor interbelic român, profesor, prim secretar al Academiei de Arte Frumoase din Iași și președinte al Sindicatului Mixt de Artiști, Scriitori, Ziariști secția Plastici, Iași. A realizat nenumărate studii și tablouri ilustrând flori, natură statică, peisaje sau portrete.

Alexandru Clavel s-a născut la 9 octombrie 1898, în București, unde a urmat studiile primare (1905-1909) și liceale (1910-1913 - Liceul Dinicu Golescu). În anul 1921 s-a stabilit la Iași, unde, influențat de tatăl său, Alexandre Clavel (1875-1916), arhitect francez cu o activitate remarcabilă, Alexandru Clavel a început studiile la Academia de Arte Frumoase la 10 septembrie 1921 - 4 ani curs comun și 3 ani specializare – și a absolvit secția de pictură în luna iunie a anului 1927 avându-i ca profesori pe Octav Băncilă, Gheorghe Popovici și Ștefan Dimitrescu.^[2]

La Belle Arte a petrecut aproape 25 de ani timp în care a obținut gradația I, a fost prim secretar al Academiei (1940-1948), membru de Sindicat delegat de către Sindicatul Artelor Plastice secția Iași ca reprezentant la congresul Uniunii Sindicatelor de artiști profesioniști. Ca pictor a expus lucrări la diferite expoziții personale, colective și de stat, întotdeauna bine apreciate de asemenea premiat de Ministerul Artelor în mai multe rânduri, lucrările fiindu-i achiziționate pentru colecțiile de stat.

În perioada 1 septembrie 1927 – 1 decembrie 1940 a fost profesor, prin Ordinul Ministerului Instrucțiunii Publice i se acordă dreptul de Maestru de Desen și Caligrafie la Școala profesională de fete „Steaua” din Iași (1924-1927) și la Liceul de băieți „M. Kogălniceanu” Iași (1927-1940) între timp, în 1919, căsătorindu-se cu Elena Constantinescu.

Între anii 1928-1942 funcționează ca profesor de desen la mai multe licee din Iași, perioadă în care a funcționat și ca secretar la Academia de Arte Frumoase din Iași până la pensionare.

În februarie 1932, primește o scrisoare din partea Asociației Artiștilor Plastici Români CURENTUL ARTISTIC ROMÂNESC București prin care i se atribuie dorința de a face cunoscut ecoul inițiativei de a organiza filiala asociației în Iași și totodată de a lua toate măsurile pentru organizarea unui prim Salon în capitala Moldovei.

În 1938 se înființează Salonul Oficial al Moldovei la alegerea juriului Salonului Oficial din București iar Clavel este ales a membru în juriul Salonului Oficial al Moldovei în anul 1945.

Tot în 1938 este invitat în societatea TINERIMEA ARTISTICĂ.

În 1939 devine Membru al Sindicatului Artelor Plastice și în Corpul Artiștilor Plastici în anul 1943 (adresa Minist. Artelor nr. 15090/43)

În 1948 a devenit președinte al secției plasticienilor din Sindicatul MIXT de Artiști, Scriitori, Ziariști din Iași.

Din 1950 până în 1959 a executat diferite machete și panouri în cadrul Direcției Regionale C.F.R. Iași.

Membru al sindicatului muncitoresc CFR și PTT din anul 1955.

În 1964 a fost responsabil al secției Artă plastică a Cenaclului Literar și de Artă Viața Iași

Cu o importantă experiență artistică și sindicală, Clavel este nevoit să înceteze activitatea artistică din pricina unui eveniment neplăcut care a avut să-i umbrească realizările pentru o perioadă considerabilă.

Alexandru Clavel
Alexandru Clavel
Date personale
Născut	9 octombrie 1898  București, România
Decedat	23 februarie 1978 (79 de ani)  Iași, România
Părinți	Alexandre Clavel
Cetățenie	România
Ocupație	pictor
Activitate
Studii	Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași
Pregătire	Octav Băncilă, Gheorghe Popovici, Ștefan Dimitrescu   Alexandru Clavel, Peisaj urban, pictură, ulei pe pânză Alexandru Clavel, Flori, ulei pe pânză

·         1983 - A murit dirijorul britanic Sir Adrian Boult (n.08.04.1889).

·         1984: Uwe Johnson, scriitor german (n. 1934)

·         1990: Florin Pucă, grafician/desenator român (n. 1932)

·         1999 – A murit compozitorul roman George Gigoriu. George Grigoriu (n. 8 aprilie 1927, Brăila, – d. 23 februarie 1999, București) a fost un compozitor român.

* 1999: Carlos Norman Hathcock II (n. 20 mai 1942 – d. 23 februarie 1999) a fost un lunetist al United States Marine Corps cu o performanță în serviciu de 93 de victime confirmate.

·         2000: Ofra Haza (în ebraică עפרה חזה) (născută Batsheva Haza, n. 19 noiembrie 1957 – d. 23 februarie 2000) a fost o cântăreață și actrițăisraeliană.
La începutul anului 2000 publicul a aflat cu surprindere ca artista a fost internată de urgență în stare foarte gravă la spitalul Tel Hashomer. După două săptămâni, la 23 februarie 2000, Ofra Haza a decedat de complicații ale bolii SIDA. Soțul ei, Doron Askenazi, a murit după un an, de supradoză de droguri, pe care le-a consumat în compania unei vechi amice. Moartea lui Ofra Haza și știrile despre boala de care a suferit au șocat publicul din Israel si din lume. Imprejurările misterioase în care s-a îmbolnăvit și s-a tratat au fost subiect de discuții și dispute vreme de ani de zile. Cântareața a fost înmormântată la cimitirul Yarkon din Petah Tikva, în apropierea mormintelor altor artiști renumiți. Familia ei a susținut că ea s-a contaminat cu virusul HIV de la soțul ei. deoarece el a refuzat să destăinuie în public rezultatele examinărilor de laborator ce i s-au făcut. Mama lui a mărturisit că fiul ei obișnuise să întrețină relații sexuale frecvente cu femei numeroase. Betzalel Aloni a afirmat într-un interviu că, în cursul tututor anilor în care i-a fost manager, Ofra Haza nu a întreținut relații intime cu nici un bărbat. Familia soțului ei,Ashkenazi, a susținut, în schimb, că nu el a fost acela care a infectat-o. Adevarul a ieșit la lumină abia în decembrie 2007 când s-au putut publica, în sfârșit, rapoartele anchetei efectuate de poliție, care au cuprins și mărturia dr Michael Borak, unul din medicii care a tratat-o în privat pe Ofra Haza. Medicul a afirmat că analizele de sânge ale celor doi soți, arătau ca Doron Ashkenazi se infectase cu virusul HIV cu 4 ani înaintea Ofrei, iar ea devenise purtătoare a virusului cu 2-4 ani înaintea descoperirii bolii, la începutul căsătoriei.
* 2000: Sir Stanley Matthews (n. 1 februarie 1915,^[4][5] Hanley[*], Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 23 februarie 2000,^[4] Newcastle-under-Lyme, Regatul Unit) a fost un jucător de fotbal din Marea Britanie. Este considerat unul dintre cei mai buni jucători englezi, singurul care a fost făcut „Sir” în timp ce mai juca,^[6] a fost primul jucător care a câștigat Balonul de Aur și primul care a câștigat Football Writers' Association Footballer of the Year. A fost poreclit The Wizard of the Dribble și The Magician. Era un vegetarian convins și a stat în formă îndeajuns încât să poată juca în prima ligă până la 50 de ani, asta făcându-l cel mai bătrân fotbalist care a jucat în Premier League (prima ligă de fotbal din Marea Britanie). A jucat ultimul lui meci în anul 1970, la 55 de ani pentru Hibernians în Malta. A fost inclus în English Football Hall of Fame în 2002 pentru contribuțiile sale aduse fotbalului englez.^[7]

A petrecut nouăsprezece ani la Stoke City, jucând la această echipă între anii 1932-1947 și 1961-1965. A ajutat-o pe Stoke să câștige a doua ligă engleză în sezoanele 1932–1933 și 1962–1963. Între perioadele jucate pentru Stoke, Matthews s-a transferat la Blackpool, fiind jucătorul acestei echipe timp de paisprezece ani. Aici a câștigat Cupa Angliei în 1953(cunoscută ca Finala lui Matthews), pierzând finalele din 1948 și 1951. Între 1937 și 1957 a strâns 54 de selecții la echipa națională de fotbal a Angliei, participând la Campionatul Mondial de Fotbal 1950 și 1954 și câștigând și de nouă ori British Home Championship. După o perioadă lipsită de succes în postura de manager general al echipei Port Vale între 1965 și 1968, a călătorit în jurul lumii antrenând echipe de amatori. Cea mai cunoscută experiență a sa ca antrenor a fost cea în care a format o echipă în Soweto, numai din africani negri, poreclită „Stan's Men”, în ciuda apartheidului.

·         2004: Ion Eremia (n. 5 mai 1913, Constanța - d. 23 februarie 2004, București) a fost un general, scriitor și deținut politic în regimul comunist, supranumit „Soljenițin al românilor”
A absolvit cursurile Liceului Militar din Chișinău, apoi pe cele ale Școlii Militare de Geniu, obținând gradul de sublocotenent. În 1935 este repartizat comandant de pluton la Regimentul 7 Pionieri - Timișoara. Între anii 1936 și 1938 urmează studiile tehnice ale Școlii de Aplicații de Geniu, care îi vor permite să inventeze „torpila terestră dirijată”, pentru a cărei paternitate se va lupta ani întregi. În perioada 1936 - 1939 urmează cursurile Facultății de Litere și Filosofie din București, fără a absolvi, studii care-i vor marca însă profund viitoarea activitate literară. În vara și toamna anului 1941, după intrarea României în cel de-al doilea război mondial, participă la acțiuni militare pe front, cu Batalionul Transmisiuni Motorizat, luptând în regiunile Chișinău și Tighina. În perioada aprilie 1942 - septembrie 1943 luptă în cadrul Diviziei 1 Pază - „Ucraina”, îndeplinind funcția de comandant de companie. La 10 martie 1944 este înaintat la gradul de căpitan, iar la 23 august 1946, la cel de maior
Urmează o ascensiune rapidă, la 23 august 1949 fiind avansat la gradul de locotenent colonel, la 9 mai 1950, la cel de colonel și la 9 septembrie 1952 este avansat la gradul de general-maior și numit în funcția de ministru adjunct pentru construcții și cazarea trupelor, funcție pe care o deține până la 5 octombrie 1953. Ca militar, Ion Eremia a îndeplinit, până în 1950, diferite funcții, precum cea de redactor-șef la Glasul Armatei, șef al Casei Centrale a Armatei sau comandant al Academiei Militare Politice. De asemenea, din august 1945 și până în februarie 1948 a fost deputat în Marea Adunare Națională.

După moartea lui Stalin, în 1953, Ion Eremia pledează deschis pentru analizarea cultului personalității „marelui conducător” și pentru reformarea Partidului Muncitoresc Român. La 30 aprilie 1955, printr-un decret al MAN, Ion Eremia este eliberat din funcția de locțiitor al ministrului Forțelor Armate, iar în iunie 1955, Biroul Politic al Partidului Muncitoresc Romîn numește o comisie pentru „a stabili comportamentul generalului Ion Eremia”. La 22 noiembrie 1955 este trecut în rezervă prin decret al prezidiului MAN, iar la 17 aprilie 1956 este exclus din rândurile PMR. În 1957, Ion Eremia ocupă un post de funcționar la Inspecția Comercială de Stat.

Revoltat de abuzurile regimului comunist, s-a apucat să scrie pe furiș o carte contra comunismului („Gulliver în țara minciunilor”), pe care voia să o trimită la Paris, ca să fie publicată. La 11 septembrie 1958 finalizează romanul și încearcă să-l trimită spre publicare în Franța. Dar marinarul Pompiliu Pănescu, însarcinat cu această misiune de sora generalului, în loc să ducă manuscrisul în Franța, îl predă Securității.

La 17 octombrie 1958, Ion Eremia este arestat, iar la 27 octombrie 1959 este condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale prin agitație” și 14 ani temniță grea, pentru „complotare la tentativa crimei de trădare de patrie”, urmând să execute pedeapsa cea mai mare. Începând cu 27 octombrie 1959 trece succesiv prin penitenciarele Jilava, Râmnicu-Sărat și Aiud, iar la 24 iulie 1964 este eliberat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 411, de eliberare a tuturor deținuților politici.

În 1965, prima soție a generalului, actrița Reghina Abramovici, și cei doi copii se stabilesc definitiv în SUA, unde vor fi protejați. În anul 1970, Ion Eremia obține reabilitarea judecătorească, iar în 1971 se căsătorește cu Nicoleta Eremia, împreună cu care va înfia doi copii și alături de care va trăi până la moarte. Nicoleta Eremia a câștigat o sumă importantă în procesul intentat împotriva statului român ca urmare condamnării politice a răposatului ei soț, Ion Eremia

* 2006: Telmo Zarraonandia Montoya (20 ianuarie 1921 – 23 februarie 2006), cunoscut ca Zarra (Pronunție în bască: /ˈs̻ara/, pronunție în spaniolă: /ˈθara/), a fost un fotbalist basc spaniol, care evolua pe poziția de atacant.
* 2010: Gerhard „Gerry“ Neef (n. 30 octombrie 1946 - d. 23 februarie 2010, Nürnberg) a fost un fotbalist german.

·         2011: Shri Mataji Nirmala Devi, guru indian si fondatoarea Sahaja Yoga,Maha Yoga, Yoga Finală. (n.1923)

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf. Mc. Policarp, episcopul Smirnei; Sf. Cuv. Gorgonia; Duminica Înfricoșătoarei Judecăți - a Lăsatului sec de carne

·         În calendarul romano-catolic: Sf. Policarp de Smirna, episcop și martir (sec. II)

·         În calendarul Greco-catolic: Sf. Policarp, episcop, martir († 155). Policarp (d. cca. 155, Roma), a fost episcop în Asia Mică, martir, sfânt. Policarp a fost ucenic al Apostolilor, fiind numit de Apostolul Ioan Episcop al Smirnei (cf. Ap 2, 8-11). A mers la Roma ca reprezentant al Bisericilor din Asia Mică pentru a discuta cu Papa Anicet chestiunea datei sărbătorii Paștelui. În Asia Mică avea mare influență, fiind numit de necreștini „Învățătorul Asiei, Părintele creștinilor, nimicitorul zeilor„. Proconsulului roman, care-i cerea să-l blesteme pe Christos, i-a răspuns: „De Optzeci și șase de ani îi slujesc și nu mi-a făcut vreodată un rău; cum aș putea să-l jignesc pe Regele meu, care m-a răscumpărat?”. A fost condamnat la moarte prin ardere pe rug, dar fiindcă focul nu-l ucidea, a fost străpuns cu pumnalul. S-a păstrat o relatare de încredere a martiriului său.

·         Brunei: Ziua Națională

·         Guyana: Ziua republicii (1970)

·         Rusia și Comunitatea Statelor Independente: Ziua apărătorilor patriei

·         Romania: Ziua Hidrografului Militar. Serviciul Hidrografic Maritim s-a înfiinţat la 23 februarie 1926, având ca atribuţii “să se ocupe cu studiile, sondajele şi ridicările relative la fluviu şi mare, preocuparea, păstrarea şi asigurarea navelor cu hărţile şi instrumentele necesare navigaţiei şi ridicărilor hidrografice, controlul cronometrelor, executarea semnalului de oră în portul Constanţa, date meteorologice, aerologice şi oceanografice”.


VA URMA