MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
JOI 20 FEBRUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B)

Bună dimineața!
Clic pe imagine și se va deschide să puteți citi tot articolul!

Decese

· 702: A murit regele pre-columbian Maya Kan B’alam II, cunoscut sub numele Chan Bahlum II (Sarpele jaguar), (n.23 mai, 635). A urcat pe tronul Palenque pe 10 ianuarie 684, câteva luni după moartea tatălui și predecesorul său, Pacal cel Mare. El a continuat proiectul ambițios de împodobire a orasului Palenque început de tatăl său. A fost urmat pe tron de fratele său mai mic, K’inich K’an Joy Chitam II

· 1194 – Moare regele Siciliei Tancred (n. 1138), membru al dinastiei normande Hauteville, conte de Lecce. A fost rege al Siciliei între 1189 și 1194. El a moștenit titlul de „conte de Lecce” de la bunicul său, regele Roger al II-lea, fiind mai cunoscut în literatura istorica drept Tancred de Lecce. Tancred era un fiu nelegitim al ducelui Roger al III-lea de Apulia, la rândul său fiul mai vârstnic al lui Roger al II-lea, cu Ema, fiică a contelui Achard al II-lea de Lecce. Imediat după moartea regelui Guillaume al II-lea in 1189, Tancred s-a răsculat și a preluat controlul asupra insulei, după care a fost încoronat ca rege, sub numele de Tancred I, la începutul lui 1190.

· 1258 – A murit Al-Musta’sim Billah, ultimul calif Abassid al Bagdadului. A condus de la 1242 până la moartea sa. În 1258 hanul mongol Hulagu a invadat califatul Abbasid, care cuprindea teritoriile a ceea ce este acum Irakul și Siria. S-a spus ca mongolii nu au vrut să verse “sânge regal”, astfel încât l-au înfășurat într-un covor și l-au călcat în picioarele cailorlor pana la moarte. Unii dintre fiii săi au fost masacrați, iar unul dintre fiii supraviețuitori a fost trimis prizonier in Mongolia, unde istoricii mongoli au scris ca sa căsătorit și a avut copii. Calatorul venetian Marco Polo relata că, la găsirea in Bagdad a unor mari depozite cu pline cu comori, pe care califul le-ar fi putut cheltui pentru apărarea regatului său, Hulagu Khan l-ar fi închis pe acesta în camera lui de comori, fără hrană sau apă, spunându-i sa “mănânce comoara , din moment ce este atât de mândru de ea. “
* 1429: Giovanni di Bicci de' Medici (1360 - 20 februarie 1429) a fost un bancher italian, membru al familiei Medici din Florența și fondatorul Băncii Medici. În timp ce alți membrii ai familiei, cum ar fi Chiarissimo di Giambuono de' Medici, care a făcut parte din Signorie în 1201 și Salvestro de' Medici care a fost implicat în revolta de la Ciompi din 1378, Giovanni a fost cel care a început creșterea puterii familiei Medici în Florența. El a fost tatăl lui Cosimo de' Medici ("Părintele Patriei"), străbunicul lui Lorenzo de' Medici (Magnificul) și stră-stră-stră-bunicul lui Cosimo I de' Medici, Mare Duce de Toscana.

Giovanni di Bicci de' Medici s-a născut în Florența, fiul lui Averardo de' Medici și Jacopa Spini. Deși el este considerat fondatorul bogatei Dinastii de' Medici, el nu a fost născut într-o familie avută. Puținii bani lăsați moștenire de tatăl său au fost împărțiți între văduva sa și cei cinci copii.

Giovanni a fost interesat de politică. Adesea, numele său a fost invocat pentru a participa în Guvernul Florentin (reggimento), insă el a ales să plătească amenzi, mai degraba decât să servească, deși fusese gonfalonier.

Giovanni a fost intemeietorul băncilor iar principalul său interes era ca filialele băncilor să se extindă pe întregul teritoriu de nord al orașelor Italiene. În anul 1414, Giovanni a pariat pe alegerea noului Papă și a câștigat. Papa i-a acordat controlul asupra Camerei Apostolice în timp ce acesta se folosea de banii băncilor sale. Un alt mod prin care a reușit să ridice familia la una dintre cele mai bogate din Europa a fost căsătoria sa cu Piccarda Bueri, a cărei familie avea rădăcini vechi, respectabile și o zestre mare.

Atunci când a murit, Giovanni devenise cel mai bogat om din Florența, după cum arăta raportul de impozitare din anul 1429. În 1420, Giovanni a dat cea mai mare parte din control asupra băncilor, celor doi fii ai lui, Cosimo și Lorenzo.

A fost îngropat în sacristia din Bazilica San Lorenzo, din Florența.

Date personale
Giovanni di Bicci de' Medici
Portret de Cristofano dell'Altissimo.
Născut	1360 Florența, Republica Florenței
Decedat	20 februarie 1429 Florența, Republica Florenței
Înmormântat	Sagrestia Vecchia[*]
Părinți	Averardo de' Medici[] Jacopa Spini[]
Căsătorit cu	Piccarda Bueri[*]
Copii	Cosimo de' Medici Lorenzo cel Tânăr
Ocupație	bancher[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa Medici

· 1431 – A murit Papa Martin al V-lea; (n. 1368). Papa Martin al V – lea (n.ianuarie / februarie 1369), a fost Papa de la 14 noiembrie 1417 pana la moartea sa, în 1431. In timpul pontificatului sau s-a pus capat Schismei Apusene (1378-1417). In martie 1425 Martin al V-lea a emis o Bula papala in care amenința cu excomunicarea pe negustorii de sclavi creștini și a ordonat ca evreii să poarte o „insigna de infamie”. În iunie 1425, Martin anatematizat pe cei ce vindeau sclavi creștini musulmanilor.
* 1685: Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg (24 martie 1628 – 20 februarie1685) a fost regină a Danemarcei și Norvegiei prin căsătoria cu regele Frederic al III-lea al Danemarcei.

Prințesa Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg

Sophie Amalie s-a născut la Castelul Herzberg, în Herzberg am Harz. Părinții ei au fost George, Duce de Brunswick-Lüneburg și soția sa, Anne Eleonore de Hesse-Darmstadt.

Sophie Amalie s-a căsătorit cu Prințul Frederic la Castelul Glücksburg la 1 octombrie 1643 și a trăit în Bremen. Căsătoria a fost aranjată în 1640; el era arhiepiscop de Bremen și nu moștenitor al tronului. În 1646–47, au trăit în circumstanțe umile în Flensborg înainte ca Frederic să fie declarat moștenitor. Sophie Amalie a devenit regină a Danemarcei în 1648. Au avut 8 copii, inclusiv pe viitorul rege Christian al V-lea al Danemarcei și Ulrike Eleonora a Danemarcei care s-a căsătorit cu regele Carol al XI-lea al Suediei.

Sophie Amalie iubea vânătoarea și, în ciuda situației financiare precare a regatului, ea a fost în centrul unei vieți somptuoase la curte, cu articole de lux exclusive și petreceri mari. Îi plăceau moda, petrecerile, teatru și balul mascat și a introdus moda franceză în Danemarca. Cum soțul ei a fost introvertit, ea a devenit centrul vieții sociale de la curte.

Ea a remodelat curtea după modelul francez și german. A angajat un chapel maestru german, Kaspar Förster, o orchestră franceză, un maestru de balet francez, D. de Pilloy, și o cântăreață și dansatoare franceză Anne Chabanceau de La Barre. Ambasadorul spaniol, Bernardino de Rebolledo, i-a dedicat ei poeziile pe care le-a scris. Ea și copiii ei au jucat în teatre de amatori împreună cu alți nobili: în 1655, ea a realizat cinci părți diferite într-un balet. Risipa de bani într-o societate săracă nu a fost bine primită de public.

Cu soțul ei a avut următorii copii:

Christian al V-lea al Danemarcei (15 aprilie 1646 – 26 august 1699).
Prințesa Ana Sofia (1 septembrie 1647 – 1 iulie 1717), s-a căsătorit la 9 octombrie 1666 cu Johann Georg al III-lea, Elector de Saxonia și a fost mama regelui August al II-lea al Poloniei
Prințesa Frederica Amalia (11 aprilie 1649 – 30 octombrie 1704), s-a căsătorit cu Ducele Christian Albrecht de Holstein-Gottorp.
Prințesa Wilhelmina Ernestina (21 iunie 1650 – 22 aprilie 1706), s-a căsătorit la 20 septembrie 1671 cu Carol al II-lea, Elector Palatin. Nu au avut copii.
Frederic (11 octombrie 1651 – 14 martie 1652).
Prințul George, Duce de Cumberland (2 aprilie 1653 – 28 octombrie 1708), s-a căsătorit la 28 iulie 1683 cu regina Anna a Marii Britanii. Toții copiii au murit la vârste fragede.
Ulrika Eleonora (11 septembrie 1656 – 26 iulie 1693), s-a căsătorit la 6 mai 1680 cu regele Carol al XI-lea al Suediei.
Dorothea (16 noiembrie 1657 – 15 mai 1658).

* 1699: Stanca Brâncoveanu (n. 1633^[1] /1637^[2] ? – d. 20 februarie 1699) a fost mama domnului Țării Românești, Constantin Brâncoveanu.

Conform istoricului N. Iorga, Stanca Cantacuzino s-ar fi născut în 1633.^[3] S-a născut în influenta familie boierească Cantacuzino, fiind fiica postelnicului Constantin. Printre frații ei se numărau viitorul stolnic Constantin Cantacuzino, marele ctitor Mihai Cantacuzino și viitorul domn al Țării Românești, Șerban Cantacuzino.

Stanca a fost măritată cu boierul Papa Brâncoveanu, din familia Brâncoveanu. Cuplul a avut trei copii, Barbu, Matei și Constantin, din care numai Constantin a supraviețuit până la maturitate, având la rândul său urmași. În 1659 a murit Matei, iar Barbu a murit în 1674, la Constantinopole.

Viața Stancăi Brâncoveanu a fost marcată de convulsiunile politicii interne a Țării Românești din secolul al XVII-lea și de conflictul între Cantacuzini și Băleni, cele mai puternice facțiuni boierești, care își contestau supremația.

În 1655, soțul ei a fost ucis la București în răscoala seimenilor și a dorobanților împotriva domnului Constantin Șerban. Când acești mercenari s-au ridicat împotriva domnului, care fusese sfătuit să-i dea afară din țară, familia Brâncoveanu, în frunte cu marele logofăt Preda (tatăl lui Papa și socrul Stancăi), era la casele din București. Preda Brâncoveanu a reușit să își răscumpere viața cu o mare sumă de bani, iar Constantin a fost salvat de slugi, care l-au substituit cu un copil de țigan, însă Papa Brâncoveanu a fost omorât la baza dealului Mitropoliei.

La câțiva ani după acest episod, Preda Brâncoveanu, socrul Stancăi, a fost strangulat din ordinele domnului Țării, Mihnea al III-lea. În consecință, Stanca și-a luat copiii și s-a mutat pe moșia tatălui ei. Postelnicul Constantin Cantacuzino a suferit însă o soartă similară, fiind ucis la Snagov.

Anul 1678 l-a adus pe tron pe fratele ei, Șerban Cantacuzino, care a hotărât lupta dintre Băleni și Cantacuzini în favoarea celor din urmă. Șerban a murit în 1688, când a fost ales în scaunul domnesc fiul ei, Constantin Brâncoveanu.

În 1688, Stanca a mutat rămășițele lui Papa și Preda Brâncoveanu la Mânăstirea Brâncoveni.

Stanca Brâncoveanu a murit la 10/20 februarie 1699. În amintirea ei a fost reconstruită în același an biserica mare din Mânăstirea Brâncoveni (în locul celei construite de Matei Basarab), piatra de temelie fiind pusă de nepoții ei Constantin II și Ștefan. A fost astrucată alături de soțul ei.

Piatra de mormânt citește:

„Suptu ačastă marmură zace țărăna jupaneasiĭ Stancăi Cantacuzeaniĭ, fata luĭ jupan Costandin den vechiu și înpărătescu rod Cantacuzino, biv Vel Postel[nic], a Doamniĭ Ilincăĭ, featiĭ bătrănuluĭ Io Șerban Basarab Voevod, jupăneasa luĭ jupan Papeĭ Brăncoveanuluĭ Po[st], fečorul luĭ jupan Prediĭ Brăncoveanuluĭ biv Vel Vornic și mumă bl[a]goč[e]stivuluĭ Domnu Io Costandin B[răncoveanul] Basarab [Voe]vod, carea, cu marĭ blăndeațe, cu multe milosteniĭ și nespuse alte bunătățĭ trăind și umplănd vărsta eĭ de an[i] [66], den cari 44 văduvă săracă de soțul eĭ i-[aŭ] petrecut creștineaște, s'aŭ săvărșit la anul [de] la Zidirea Lumiĭ 7207 și de la Spăsenia eĭ 1699, Fev[ruarie] 10, într'al unsprăzecelea anŭ al Domnieĭ fiiuluĭ săŭ maĭ sus numeitul Io Costandin B[răncoveanul] B[asarab] Voevod, carele cu mare ci[nste] și cu toate creștineștile pomenirĭ și mi[le] aicĭ la mănăstirea Brăncoveaniĭ, unde și însăș la moarte-ĭ aŭ lăsatu; aducănd-o lăngă soțul eĭ Papa Post[elnicul] și socru-săŭ Preda Vornic, o aŭ astrucatu.

* 1731: Antonio I (25 ianuarie 1661 – 20 februarie 1731) a fost Prinț de Monacodin 1701 până în 1731. A fost fiul cel mare al lui Louis I, Prinț de Monacoși a soției acestuia, Catherine Charlotte de Gramont.

În 1683 Antonio a fost numit locotenent în Regimentul Regelui. În 1684 a fost ridicat în rang de colonel al regimentului Soissonois. În timpul Războiului de Nouă Ani el a fost prezent în Bătălia de la Philippsburg (1688), Bătălia de la Fleurus (1690), Asediul de la Mons (1691) și Asediul de la Namur (1692).

La 21 august 1702 Antonio a depus jurământul pentru regele Ludovic al XIV-lea al Franței în Parlement, fiind Duce de Valentinois și nobil al Franței. El a fost făcut cavaler la ordinele regale franceze în 1724.

Antonio s-a căsătorit la 13 iunie 1688 cu Marie de Lorena-Armagnac (12 august 1674 – 30 octombrie 1724), fiica lui Louis de Lorena-Guse, Conte d'Armagnac.

Ei au avut șase fiice din care numai trei au supraviețuit copilăriei:

Caterina Charlotte (7 octombrie 1691 – 18 iunie 1696), Mademoiselle de Monaco.
Louise Hippolyte (10 noiembrie 1697 – 29 decembrie 1731), succesoare a tatălui ei.
Elisabetta Charlotte (3 noiembrie 1698 – 25 august 1702), Mademoiselle de Valentinois.
Margherita Camilla (1 mai 1700 – 27 aprilie 1758), Mademoiselle de Carlades; căsătorită la 16 aprilie 1720 cu Louis de Gand-Vilain, Prinț d'Isenghien și mareșal al Franței.
Maria Devota (15 martie 1702 – 24 octombrie 1703), Mademoiselle des Baux.
Maria Paolina Theresa Devota (23 octombrie 1708 – 20 mai 1726), Mademoiselle de Chabreuil.

Antonio a avut și copii nelegitimi:

cu Elisabeth Durfort (o dansatoare)
- Antoine Grimaldi (1697–1784), cunoscut drept le Chevalier de Grimaldi
cu Victoire Vertu (dansatoare la Opera din Paris)
- Antoinette Grimaldi, numită mademoiselle de Saint-Rémy
cu o femeie necunoscută

Louise Marie Thérèse Grimaldi (1705–1723)

Date personale
Antoine I

Născut	25 ianuarie 1661 Paris, Regatul Franței
Decedat	20 februarie 1731 (70 de ani) Monaco
Înmormântat	Catedrala Sfântul Nicolae din Monaco[*]
Părinți	Louis I, Prince of Monaco[*] Catherine Charlotte de Gramont
Frați și surori	François Honoré de Grimaldi[*]
Căsătorit cu	Marie de Lorena
Copii	Louise Hippolyte, Prințesă de Monaco Margherita Camilla, Prințesă de Isenghien
Cetățenie	Franța
Ocupație	aristocrat[*] politician
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	familia Grimaldi[*]
Prinț de Monaco
Domnie	3 ianuarie 1701 – 20 februarie 1731
Predecesor	Louis I
Succesor	Louise Hippolyte

· 1773: Regele Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei (n. 1701)

· 1790: Iosif al II-lea, născut Joseph Benedikt August Johann Anton Michael Adam în Casa de Habsburg, (n. 13 martie 1741, Viena - d. 20 februarie1790, Viena) a fost împărat al Sfântului Imperiu Roman între anii 1765-1790. A fost, de asemenea, rege al Ungariei, Boemiei etc.

Tânărul Iosif

A fost primul fiu al împărătesei Maria Tereza și al soțului acesteia, împăratul Francisc I, cooptat la conducerea Țărilor Ereditare Habsburgice după moartea tatălui său în anul 1765. Din cei șaisprezece copii ai cuplului imperial, a fost cel mai dificil de educat. Copil așteptat cu nerăbdare, după trei fete, nașterea sa a fost întâmpinată cu bucurie de Maria Tereza, care și-a făcut proiecte mari în ceea ce îl privește.

Iosif s-a născut în mijlocul primelor revolte din Războiul de Succesiune Austriacă. Educația sa reală i-a fost dată prin scrierile lui Voltaire, a enciclopediștilor francezi și prin exemplul regelui Frederic al II-lea al Prusiei. Pregătirea sa a fost conferită de oficiali guvernamentali, care l-au instruit în detaliile mecanice ale administrării numeroaselor sale state care compun dominioanele austriece și Sfântul Imperiu Roman. A avut o copilărie severă, mama sa nepregetând să-l bată cu mâna ei atunci când considera că fiul avea o purtare inacceptabilă.

El a fost făcut membru al Consiliului de stat (Staatsrat) și a început să elaboreze documente pentru ca mama lui să le citească. Aceste documente conțin germenii politicii sale de mai târziu, și toate dezastrele care în cele din urmă l-au copleșit. Era pentru o toleranță religioasă, nerăbdător să reducă puterea bisericii, pentru a calma țărănimea de sarcinile feudale și să elimine restricțiile privind comerțul și știința. În acestea, el nu a fost diferit față de Frederic, sau de fratele și succesorul său, Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, la fel ca toți conducătorii luminați ai secolului al XVIII-lea. A încercat să-i elibereze pe iobagi, dar acest lucru s-a întâmplat după moartea sa.^[2]

Unde Iosif a fost diferit față de marii conducători contemporani, și unde el s-a înrudit cu iacobinii, a fost în intensitatea credinței sale în puterea statului, atunci când era controlată de rațiune. Totuși, ca un conducător absolutist el a fost, de asemenea, convins de dreptul său de a vorbi pentru stările necontrolate de legi. Moștenise de la mama sa credința că dinastia de Austria are o calitate augustă și pretindea să obțină orice își dorea pentru propria sa putere și interes. Contemporanii au spus despre el că era impresionant, dar nu neapărat în mod plăcut. Caracterul arogant al împăratului a fost evident și pentru Frederic al II-lea al Prusiei, care, după prima lor întâlnire din 1769, l-a descris ca fiind ambițios și capabil să pună lumea pe foc. Ministrul francez Vergennes, care l-a întâlnit pe Iosif când acesta a călătorit incognito în 1777, l-a considerat a fi "ambițios și despotic".^[3]

După moartea tatălui său în 1765, el a devenit împărat și a fost făcut co-regent de către mama sa în dominioanele austriece. Ca împărat nu a deținut puterea reală, mama sa crezînd că nici soțul, nici fiul nu ar trebui să o priveze vreodată de controlului suveran în dominioane ei ereditare. Până la moartea mamei sale în 1780, Iosif nu a fost niciodată destul de liber să-și urmeze propriile instincte.

După moartea mamei sale, Iosif, în vârstă de 39 de ani, poate să-și exercite puterea. Una dintre primele măsuri pe care le ia este acordarea termenului de șase luni „republicii feminine” să evacueze Palatul Hofburg. Ordinul se referă la fostele guvernante, văduvele unor curteni, și la surorile împăratului care sunt invitate să să se retragă la mănăstire sau în alte așezăminte departe de Viena. El își păstrează apartamentul foarte modest din aripa leopoldină, care data din timpul străbunicului său și care fusese restaurat în stil baroc. În ceea ce privește aspectul fizic, Iosif s-a îngrășat, are fața alungită și fruntea foarte înaltă, pleșuvă. Se îmbracă în special într-o uniformă militară ponosită, însă întotdeauna barat transversal peste piept cu marea eșarfă roșu-alb-roșu care îi dă un aer marțial.

Protocolul la curte se simplifică, reverența este suprimată, la fel și sărutarea mâinii. Recepțiile grandioase de pe timpul Mariei Tereza dispar. Totuși orașul cunoaște o perioadă înfloritoare a istoriei sale muzicale. Împăratul este adesea văzut la operă, la concerte și la Burgtheater.

Prima soție a lui Iosif, Prințesa Isabella Maria de Parma

Pentru a consolida noua alianță cu Franța, semnată în 1756, împărăteasa l-a căsătorit în 1760 cu Prințesa Isabella Maria de Parma (1741-1763), nepoata regelui Ludovic al XV-lea, o fată cu un spirit și o inteligență mai mare decât soțul ei, dar un temperament aproape morbid melancolic. Iosif și-a iubit soția găsind-o fermecătoare iar ea a căutat cu o atenție deosebită să-i cultive afecțiunea. Isabella a fost, de asemenea, cea mai bună prietenă și confidentă cu sora soțului ei, Maria Christina, ducesa de Teschen.

Din mariajul lui Iosif cu Isabella a rezultat o fiică, Maria Tereza.^[5] Isabellei îi era teamă de sarcină și de o moarte timpurie (în mare parte ca rezultat al pierderii mamei sale, care a murit de tânără). Sarcina ei s-a dovedit a fi dificilă, ea suferind de simptome de durere, boală și melancolie atât în timpul cât și după aceea, cu toate că Iosif a susținut-o și a încercat să o consoleze. Ea a rămas țintuită la pat timp de șase săptămâni după naștere fiicei lor. Aproape imediat, cuplul a suferit două avorturi spontane - un calvar consecutive deosebit de greu pentru Isabella - urmat rapid de o altă sarcină. Noua sarcină i-a provocat din nou melancolie, temeri și groază Isabellei. În noiembrie 1763, în timp ce era însărcinată în șase luni, Isabella s-a îmbolnăvit de variolă, a intrat în travaliu prematur și a născut o fiică, Arhiducesa Maria Cristina, care a murit la scurt timp.

A doua soție a lui Iosif, Maria Josepha de Bavaria

Bolnavă și stresată de nașterea bruscă și de tragedie, Isabella a murit săptămâna următoare. Pierderea soției sale iubite și a copilului lor nou-născut au fost devastatoare pentru Iosif. Îi scria mamei lui "Nu-mi găsesc alinare decât în clipa în care mă aflu singur în camera mea, când contemplu portretul scumpei mele soții și citesc ce a scris ea. Am păstrat până și cele mai mici petice de hârtie care mi-au rămas de la ea." Și-a iubit foarte mult fiica și a rămas un tată devotat pentru Maria Tereza.

Din motive politice, și sub o tensiune constantă, în 1765, el a cedat și s-a recăsătorit cu verișoara sa de gradul al doilea, Prințesa Maria Josepha a Bavariei, fiica împăratului Carol al VII-lea și a Arhiducesei Maria Amalia de Austria. După prima lor întâlnire, o descrie spunând că este dezavantajată mult de talia scundă, de corpolența deloc atrăgătoare, de petele roșii pe față și dantura stricată.
Mariajul a fost extrem de nefericit, însă scurt, a durat numai doi ani. Deși Maria Josepha și-a iubit soțul, ea se simțea timidă și inferioară în compania lui. Lipsită de interese sau plăceri comune, relația a oferit puțin lui Iosif, care a mărturisit că n-a simțit nici o dragoste (nici atracție) pentru ea. El s-a distanțat de soția sa, până la punctul unei evitări totale, văzând-o doar la mese și la culcare.

La rândul ei, Maria Josepha, suferea găsindu-se blocată într-o căsnicie lipsită de iubire. La patru luni după aniversarea de doi ani a căsătoriei, Maria Josepha s-a îmbolnăvit și a murit de variolă. Joseph nu a vizitat-o niciodată în timpul bolii și nici nu a participat la funeralii, deși mai târziu și-a exprimat regretul pentru că nu i-a arătat bunătate, respect sau căldură.

După moartea celei de-a doua soții, tot pentru consolidarea alianței cu Franța, mama sa s-a gândit să-l căsătorească cu Prințesa Bathilde d'Orléans. Mai târziu, s-a pus problema unei căsătorii între împărat și sora mai mică a regelui Ludovic al XVI-lea, însă ambele proiecte au căzut. Iosif nu s-a mai recăsătorit niciodată.

În 1770, la vârsta de șapte ani, singurul copil al lui Iosif, Maria Tereza, s-a îmbolnăvit de pleurizie și a murit. Pierderea fiicei a fost profund traumatizantă pentru el și l-a lăsat cu profunde cicatrici. (În lipsa moștenitorilor, Iosif al II-lea a fost în cele din urmă urmat la tron de fratele său mai mic, Leopold al II-lea.)

Date personale
Iosif al II-lea

Nume la naștere	Joseph Benedikt August Johannes Anton Michael Adam
Născut	13 martie 1741 Hietzing, Austria^[1]
Decedat	20 februarie 1790 (48 de ani) Viena
Înmormântat	Cripta Capucinilor din Viena
Părinți	Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Terezia a Austriei
Frați și surori	Archduchess Maria Carolina of Austria[] Archduchess Maria Elisabeth of Austria[] Arhiducesa Maria Josepha a Austriei Maria Carolina a Austriei Arhiducesa Maria Christina, Ducesă de Teschen Arhiducesa Maria Anna a Austriei Maria Antoaneta, regină a Franței Arhiducesa Maria Amalia a Austriei Arhiducesa Maria Elisabeta a Austriei Arhiducesa Maria Ioana Gabriela a Austriei Archduchess Maria Carolina of Austria[*] Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Ferdinand, Duce de Modena Carol Iosif al Austriei Arhiducele Maximilian Franz a Austriei
Căsătorit cu	Isabella de Parma Maria Josepha de Bavaria
Copii	Arhiducesa Maria Tereza Arhiducesa Maria Cristina
Cetățenie	Sfântul Imperiu Roman
Etnie	Cehi
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	împărat al Sfântului Imperiu Roman (1765–1790)
Familie nobiliară	Casa de Habsburg
Rege al Romanilor
Domnie	27 martie 1764 - 20 februarie 1790
Încoronare	3 aprilie 1764, Frankfurt
Predecesor	Francisc I
Succesor	Leopold al II-lea
Împărat al Sfântului Imperiu Roman
Domnie	18 august 1765 – 20 februarie 1790
Predecesor	Francisc I
Succesor	Leopold al II-lea
Arhiduce de Austria
Domnie	18 august 1765 – 20 februarie 1790
Predecesor	Francisc I
Succesor	Leopold al II-lea
Rege al Ungariei, Croației și al Boemiei
Domnie	29 noiembrie 1780 - 20 februarie 1790
Predecesor	Maria Tereza
Succesor	Leopold al II-lea

· 1810 – Patriotul tirolez conducator al luptei impotriva lui Napoleon, Andreas Hofer, a fost executat. Andreas Hofer (n. 22 noiembrie 1767, St. Leonhard in Passeier, pe atunci in comitatul Tirol, Sfântul Imperiu Roman – d. 20 februarie 1810, Mantua, Italia) a fost conducătorul unei răscoale antinapoleoniene din anul 1809. Este considerat eroul luptei de eliberare a Tirolului.
* 1848: Prințul Alexandru al Țărilor de Jos, Prinț de Orania-Nassau (Willem Alexander Frederik Constantijn Nicolaas Michiel, Prins der Nederlanden, Prins van Oranje-Nassau; 2 august 1818 – 20 februarie 1848) a fost al doilea fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos și a soției sale, Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei, fiica Țarului Pavel I al Rusiei. În familie i se spunea Sașa.

Date personale
Prințul Alexandru
Prinț al Țărilor de Jos Prinț de Orania-Nassau

Nume la naștere	Willem Alexander Frederik Constantijn Nicolaas Michiel
Născut	2 august 1818 Palatul Soestdijk
Decedat	20 februarie 1848 (29 de ani) Funchal, Portugalia
Înmormântat	Nieuwe Kerk
Părinți	Willem al II-lea al Țărilor de Jos Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei
Frați și surori	Prințesa Sofia a Țărilor de Jos Willem al III-lea al Țărilor de Jos Prințul Henric al Țărilor de Jos Prince Ernest Casimir of the Netherlands[*]
Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Orania-Nassau

· 1882: Ion Roată (n. 31 martie 1806, satul Câmpuri, județul Vrancea - d. 20 februarie 1882, satul Gura Văii, județul Vrancea), cunoscut și sub numele de Moș Ion Roată, a fost un țăran român, deputat în Divanul Ad-hoc ^[1] și un susținător înflăcărat al Unirii Principatelor Moldova și Valahia și al reformei agrare din Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești.

Ion Roată s-a născut, în anul 1806 și a fost fiul lui Constantin si a Măriuței Roată. Ion Roata a fost căsătorit cu Maria Roată, nascută în anul 1812, și a avut patru copii: Nastase, Neculai, Zoe si Maria.

Ion Roată a fost decorat la 18 martie 1878, de către Mihail Kogălniceanu, ministru de externe, cu Ordinul Național „Steaua României”, în grad de cavaler, împreună cu brevetul însoțitor semnat de Domnitorul Carol I, „ca o răsplată a contribuției pe care înțeleptul țăran din Câmpurile a avut-o la Înfăptuirea Principatelor Unite”.^[2]

A murit în anul 1882, la vârsta de 76 ani, fiind înmormântat în cimitirul din localitatea Gura Văii.

În localitatea sa natală poate fi vizitată Casa Memorială „Moș Ion Roată”.

* 1885: Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg (24 martie 1628 – 20 februarie 1685) a fost regină a Danemarcei și Norvegiei prin căsătoria cu regele Frederic al III-lea al Danemarcei.

Prințesa Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg

Sophie Amalie s-a născut la Castelul Herzberg, în Herzberg am Harz. Părinții ei au fost George, Duce de Brunswick-Lüneburg și soția sa, Anne Eleonore de Hesse-Darmstadt.

Cu soțul ei a avut următorii copii:

Christian al V-lea al Danemarcei (15 aprilie 1646 – 26 august 1699).
Prințesa Ana Sofia (1 septembrie 1647 – 1 iulie 1717), s-a căsătorit la 9 octombrie 1666 cu Johann Georg al III-lea, Elector de Saxonia și a fost mama regelui August al II-lea al Poloniei
Prințesa Frederica Amalia (11 aprilie 1649 – 30 octombrie 1704), s-a căsătorit cu Ducele Christian Albrecht de Holstein-Gottorp.
Prințesa Wilhelmina Ernestina (21 iunie 1650 – 22 aprilie 1706), s-a căsătorit la 20 septembrie 1671 cu Carol al II-lea, Elector Palatin. Nu au avut copii.
Frederic (11 octombrie 1651 – 14 martie 1652).
Prințul George, Duce de Cumberland (2 aprilie 1653 – 28 octombrie 1708), s-a căsătorit la 28 iulie 1683 cu regina Anna a Marii Britanii. Toții copiii au murit la vârste fragede.
Ulrika Eleonora (11 septembrie 1656 – 26 iulie 1693), s-a căsătorit la 6 mai 1680 cu regele Carol al XI-lea al Suediei.
Dorothea (16 noiembrie 1657 – 15 mai 1658).

Date personale
Sophie Amalie of Brunswick-Lüneburg

Născută	24 martie 1628 Castelul Herzberg, Saxonia
Decedată	20 februarie 1685 (56 de ani) Palatul Amalienborg, Danemarca
Înmormântată	Catedrala Roskilde, Danemarca
Părinți	Georg Anne Eleonore of Hesse-Darmstadt[*]
Frați și surori	Ernest Augustus, Elector de Braunschweig-Lüneburg Georg Wilhelm Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg Christian Louis, Duke of Brunswick-Lüneburg[*]
Căsătorită cu	Frederic al III-lea al Danemarcei
Copii	Christian al V-lea al Danemarcei Prințesa Ana Sofia Prințesa Frederica Amalia Prințesa Wilhelmina Ernestina Prințul George, Duce de Cumberland Ulrike Eleonora, regină a Suediei
Cetățenie	Danemarca
Religie	luteranism
Ocupație	consort[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Oldenburg Casa de Brunswick
Regină a Danemarcei și a Norvegiei
Domnie	28 February 1648 - 9 February 1670

* 1893: Pierre Gustave Toutant Beauregard (pronunțat în engleză /ˈbɔərɨɡɑrd/; n. 28 mai 1818 – d. 20 februarie 1893) a fost un ofițer, politician, inventator, și scriitor american din Louisiana, primul general al Armatei Statelor Confederate ale Americii în Războiul Civil American.

Beauregard a studiat ingineria construcțiilor la Academia Militară a Statelor Unite și a servit ca ofițer de geniu în Războiul Americano-Mexican. După o scurtă perioadă petrecută la West Point în 1861, odată cu secesiunea Sudului, a devenit primul general de brigadă al Confederației. A comandat apărarea orașului Charleston, Carolina de Sud, la începutul Războiului Civil la Fort Sumter la 12 aprilie 1861. După trei luni, a ieșit victorios din prima bătălie de la Bull Run dată lângă Manassas, Virginia.

Beauregard a comandat armate pe Teatrul Vestic de operațiuni, inclusiv în bătălia de la Shiloh din Tennessee, și în Asediul Corinthuluiîn nordul statului Mississippi. S-a reîntors la Charleston și l-a apărat de atacurile terestre și navale repetate în 1863. Cea mai mare realizare a sa a fost salvarea importantului centru industrial Petersburg, Virginia, și astfel a capitalei confederate Richmond, de atacurile armatei unioniste net superioară numeric în iunie 1864.

Influența sa asupra strategiei Confederației a fost limitată din cauza relațiilor tensionate cu președintele Jefferson Davis și cu alți generali. În aprilie 1865, Beauregard și comandantul său, generalul Joseph E. Johnston, l-au convins pe Davis și pe restul membrilor cabinetului că războiul trebuie să ia sfârșit. Johnston a predat mare parte din restul armatelor sale, inclusiv pe Beauregard și pe oamenii săi general-maiorului William T. Sherman.

După încheierea carierei militare, Beauregard a fost director al unei companii de cale ferată. A devenit unul dintre puținii veterani confederați care s-au îmbogățit, datorită promovării Loteriei Louisiana. Astăzi, el este denumit în lucrările istorice P.G.T. Beauregard, deși, în timpul războiului, nu își folosea primul prenume și se semna G.T. Beauregard.

· 1907: Henri Moissan, chimist francez, laureat Nobel (n. 1852). Ferdinand Frederick Henri Moissan (n. 28 septembrie 1852, Paris; d. 20 februarie 1907, Paris) a fost un chimist francez. A descoperit fluorul la data de 26 iunie 1886. Pentru această descoperire a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Chimie în anul 1906.

· 1911 - A murit Grigore Ştefănescu, geolog şi paleontolog, membru al Academiei Române. Sub îndrumarea lui, s-a întocmit, în 1898, prima harta geologică a României, la scara 1:200.000 (n.10.02.1836).

· 1915: Sir Charles Augustus Hartley, inginer britanic
* 1920: Constantin Nacu (n. 29 iunie 1844, București; d. 20 februarie 1920, București) a fost ministru de finanțe al României între anii 1885-1888 și membru fondator al Partidului Național Liberal (la 24 mai 1875).

· 1920: Robert Peary, explorator american (n. 1856)
* 1920: Ducele Johann Albert de Mecklenburg (germană Herzog Johann Albrecht zu Mecklenburg; 8 decembrie 1857 – 16 februarie 1920)^[1] a fost membru al Casei de Mecklenburg-Schwerin. A fost regent a două state a Imperiului german. Prima dată din 1897 până în 1901 a fost regent al Marelui Ducat de Mecklenburg-Schwerin pentru nepotul său Frederic Francisc al IV-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a doua oară din 1907 până în 1913 a fost regent al Ducatului de Brunswick.
Ducele Johann Albert de Mecklenburg s-a născut la Schwerin ca la cincilea copil al lui Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a primei soții a acestuia, Prințesa Augusta de Reuss-Köstritz (1822–1862). Ducele Johann Albert a urmat o carieră în armata prusacă și era cunoscut pentru dragostea lui pentru sporturi

Ducele Johann Albert de Mecklenburg, regent al Ducatului Brunswick, în timpul unei vizite cu Pakubuwono X al Surakarta, 1910.

În urma decesului fratelui său Frederic Francisc al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg la 10 aprilie 1897, Ducele Johann Albert a fost numit regent în timpul minoratului nepotului său, Frederic Francisc al IV-lea, Mare Duce de Mecklenburg, după ce fratele său mai mare Ducele Paul Friedrich a renunțat la pretenția sa asupra regenței.

A domnit ca regent până când nepotul său a atins vârsta majoratului la 9 aprilie 1901 și a preluat controlul asupra Marelui Ducat.^[3]

La 28 mai 1907 Ducele Johann Albert a fost ales regent al Ducatului Brunswick în urma decesului Prințului Albert al Prusiei; a ajuns în Brunswick la 5 iunie 1907

Johann Albert s-a căsătorit de două ori, întâi la Weimar la 6 noiembrie 1886 cu Prințesa Elisabeta Sybille de Saxa-Weimar-Eisenach (1854–1908) fiica lui Karl Alexandru, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach.

A doua oară s-a căsătorit la Brunswick la 15 decembrie 1909 cu Prințesa Elisabeta de Stolberg-Rossla (1885–1969). Nu a avut copii din nici una dintre căsătorii.

Date personale
Ducele Johann Albert

Născut	8 decembrie 1857 Schwerin, Mecklenburg-Schwerin
Decedat	20 februarie 1920 (62 de ani) Schloß Wiligard, aproape de Lübstorf, Germania
Înmormântat	Doberan Abbey[*]
Părinți	Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg Augusta de Reuss-Köstritz
Frați și surori	Maria de Mecklenburg-Schwerin Ducesa Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin Ducele Paul Frederic de Mecklenburg Prințul Hendrik al Țărilor de Jos Frederic Francisc al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg Ducele Adolf Friedrich de Mecklenburg Friedrich Wilhelm zu Mecklenburg[*]
Căsătorit cu	Prințesa Elisabeta Sybille de Saxa-Weimar-Eisenach Prințesa Elisabeta de Stolberg-Rossla
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	explorator Regent
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Mecklenburg-Schwerin
Regent

· 1927: A murit Constantin Mille, scriitor, ziarist român; (n. 1861). Constantin Mille (n. 21 decembrie 1861, Iași — d. 20 februarie 1927), ziarist, nuvelist, poet, avocat și militant socialist român, precum și un activist prominent pentru apărarea drepturilor omului.

* 1929: Manuel Dionysios Díaz Martínez (n. 8 aprilie 1874, Havana – d. 20 februarie 1929, Rochester, New York) a fost un scrimer cubanez specializat pe sabie, laureat cu aur la sabie individual și la floretă pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 1904.
* 1932: Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (25 ianuarie 1860 – 20 februarie 1932) a fost a doua fiică a lui Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein și a soției acestuia, Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg.

La 19 martie 1885 la Primkenau, Karoline Mathilde s-a căsătorit cu Friedrich Ferdinand, fiul cel mare al lui Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a Prințesei Adelheid de Schaumburg-Lippe. Friedrich Ferdinand era nepot al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei. Karoline Mathilde și Friedrich Ferdinand au avut cinci copii^[1]:

Prințesa Viktoria Adelheid Helene Luise Marie Friederike de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (31 decembrie 1885 – 3 octombrie 1970)
Prințesa Alexandra Viktoria Auguste Leopoldine Charlotte Amalie Wilhelmine de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (21 aprilie 1887 – 15 aprilie 1957)
Prințesa Helene Adelheid Viktoria Marie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (1 iunie 1888 – 30 iunie 1962)
Prințesa Adelheid Luise de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (19 octombrie 1889 – 11 iunie 1964)
Wilhelm Friedrich Christian Günther Albert Adolf Georg, Duce de Schleswig-Holstein (23 august 1891 – 10 februarie 1965)
Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (11 mai 1894 – 1972)

Date personale
Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
Ducesă de Schleswig-Holstein
Prințesa Carolina Matilda de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
Nume la naștere	Viktoria Friederike Auguste Marie Karoline Mathilde
Născută	25 ianuarie 1860 Augustenborg, Jutland, Danemarca
Decedată	20 februarie 1932 (72 de ani) Grünholz, Schleswig-Holstein, Prusia
Cauza decesului	boală
Părinți	Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg
Frați și surori	Ernst Gunther, Duce de Schleswig-Holstein Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Princess Feodora Adelheid of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg[*]
Căsătorită cu	Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein
Copii	Victoria Adelaide, Ducesă de Saxa-Coburg și Gotha Alexandra Victoria, Prințesă a Prusiei Helena Adelaide, Prințesă a Danemarcei Adelaide, Prințesă de Solms-Baruth Wilhelm Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein Carolina Matilda, Contesă Hans de Solms-Baruth
Cetățenie	Danemarca
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

· 1965: René Jeannel, zoolog francez (n. 1879)

· 1966 – A murit la varsta de 80 de ani amiralul american Chester Nimitz. Chester Nimitz a fost comandant al trupelor terestre şi maritime în Pacificul de Sud în timpul celui de-al doilea război mondial. La bordul navei sale, USS Missouri, a fost semnat în Golful Tokyo actul de capitulare al Japoniei in ziua de 2 septembrie 1945.

· 1969 - A murit Mihai Ciucă, medic, de numele căruia se leagă realizarea primelor vaccinuri antiholerice, eradicarea malariei şi realizarea primului centru de malarioterapie din România (n.18.08.1883).

· 1972: Maria Goeppert-Mayer, fizician german, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică (n. 1906)

· 1975: Nicolae Baltag, critic literar român (n. 1940)

* 1979: Nereo Rocco (20 mai 1912, Trieste – 20 februarie 1979, Trieste) a fost un fotbalist și antrenor italian. El a fost unul din cei mai de succes antrenori italieni, și primul promotor al stilului catenaccio în țară.

· 1987: Constantin Avram (n. 19 februarie 1911, Ciumași, Bacău - d. 20 februarie 1987, Timișoara) a fost un inginer român, specialist în beton armat, membru corespondent al Academiei Române.

A urmat Școala de Geniu la București și Versailles, Facultatea de Construcții Civile la Politehnica din București. Între anii 1963-1971 a fost rector al Institutului Politehnic „Traian Vuia” din Timișoara.^[1]

A participat la construirea uzinelor de la Reșița și a complexului de la Văliug.

În 1963 devine membru corespondent al Academiei Române. De asemenea, a fost membru al Comitetului European al Betonului din Paris, iar în 1980 este distins cu Medalia de Argint a Federației Internaționale a Precomprimării.
Opere:

1949, 1952, 1959, 1965, 1981: Grinzi continue;
1952: Betonul armat. Proiectarea și dimensionarea secțiunilor;
1980: Noi tipuri de betoane speciale;
1992 (postum): Numerical Analysis of Reinforced Concrete Structures.

Constantin Avram

Date personale

Născut

19 februarie 1911
Ciumași, Bacău, România

Decedat

20 februarie 1987, (76 de ani)
Timișoara, Republica Socialistă România

Cetățenie

România

Ocupație

Inginer

Activitate

Alma mater

Universitatea Politehnica din București

Organizație

Universitatea Politehnica Timișoara
Universitatea Politehnica din București

Membru corespondent al Academiei Române

* 1996: Gheorghe Dumitrescu (n. 15 decembrie 1914, Oteșani, Județul Vâlcea- d. 20 februarie 1996, București) a fost un compozitor român, reprezentant al realismului socialist.
S-a născut pe data de 15 decembrie 1914, în comuna Oteșani, jud. Vâlcea; este fratele compozitorului Ion Dumitrescu. Și-a început studiile la Seminarul teologic din Rîmnicu Vâlcea (între 1926-1934), continuându-le la Conservatorul din București (între 1934-1941), unde i-a avut ca profesori pe Mihail Jora (armonie, contrapunct, forme muzicale, compoziție), Dimitrie Cuclin (compoziție), Constantin Brăiloiu (istoria muzicii, folclor), Ionel Perlea (dirijat orchestră) și Silvio Florescu (vioară). Violonist în orchestră între anii 1935–1940, compozitor și dirijor la Teatrul Național din București – între anii 1940 – 1946, Gheorghe Dumitrescu a fost compozitor și consilier artistic al Ansamblului „Doina” al Armatei din București între 1947-1957. A fost profesor de armonie la Conservatorul din București, între anii 1951-1979. A scris articole, studii, cronici în Muzica, Scânteia, Contemporanul și România liberă; a susținut prelegeri, conferințe, emisiuni radiofonice și de televiziune și a cules, notat și prelucrat folclor. A întreprins călătorii de documentare în U.R.S.S., Cehoslovacia, Iugoslavia, R.F.G., Bulgaria, Italia, Ungaria, Franța, Polonia și R.D.G. De asemenea, a făcut parte din jurii naționale și internaționale de concursuri muzicale. Este tatăl pianistului și compozitorului Tudor Dumitrescu. S-a stins din viață la București, pe data de 20 februarie 1996.
Muzician cu talent literar, autor al textelor oratoriilor și al libretelor operelor sale, Gheorghe Dumitrescu a acordat prioritate, în creația sa, formelor vocale. Compozitorul se exprimă cel mai adesea în lucrările sale printr-un limbaj programatic. Textul și muzica populară românească i-au servit drept principală sursă de inspirație, conducându-l spre explorarea folclorului arhaic; există o serie de „motive-sigilii” care care dau omogenitate muzicii lui Gheorghe Dumitrescu. Limbajul său muzical valorifică o inspirație folclorică autentică, construind un discurs melodic marcat de cantabilitate.
Creația:

Muzică de teatru

1941: Hamlet;
1942: Antigona;
1943: Eumenidele; Macbeth;
1945: Școala femeilor;
1947: Nunta din Perugia;
1953: Ion Vodă cel Cumplit;
1954: Pârjolul;

Balete – oratoriu

1947: Miorița;

Balete-operă

1979: Luceafărul;

Muzica de operă

1955: Ion Vodă cel Cumplit, op.37;
1957: Decebal;
1959: Răscoala;
1961: Fata cu garoafe;
1969-1970: Meșterul Manole;
1973: Geniu pustiu;
1974: Vlad Țepeș;
1977-1978: Orfeu;
1982: Marea iubire;
1983: Ivan Turbincă;
1985: Prometheu;
1987: Voievodul Gelu;
1986: Mihai Viteazul;
1986: Avram Iancu;
1991: Osiris;
1992: Făt-Frumos.

Operete

1949: Tarsița și Roșiorul;

Opere-oratoriu

1988: Mesia – Jertfa supremă;

Muzică de film

1960: Aproape de soare;
1962: Tudor.

Muzică vocal-simfonică

Cantate

1948:Recruții; Poem dramatic;
1949: Cantata muncii;
1959-1952: Tudor Vladimirescu;
1953: Menumorut;
1954: Patriei libere;
1960: Cantata solemnă;
1962: Radu Anghel;
1965: Cantată festivă, op.70;
1966: Cantată solemnă; Omagiu patriei;
1967: Slăvită fii, maică;
1968: Cantata festivă, op. 90;
1969: Movila lui Burcel;
1970: Cantata victoriei; Liturghia solemnă a Sfântului Ioan Gură de Aur;
1975: 23 August; Lumină, luptă, libertate;
1986: Destinului și gândului stăpân;

Poeme vocal- somfonice

1968: Stăpânul;
1969: Zburătorul de larg;

Oratorii

1962: Grivița noastră;
1964: Zorile de aur;
1966: Din lumea cu dor în cea fără dor;
1967: Pământ desrobit;
1976: Soarele neatârnării;
1981: Marea trecere;
1984: Memeno mori;
1991: Scara vieții;
1994: Recviem.

Muzică simfonică

Poeme

1940: Poem psaltic; Poem rustic;
1941: Poem trist; Poem vesel; Poemul amurgului; Patru fresce bizantine(?)

Suite:

1942: Suita nr. 1 – „Pitorească”;
1943: Suita nr. 2;
1944: Suita nr. 3 – a „Primăverii”;
1965: Suita nr. 4 – „Câmpenească”;

Simfonii

1945: Simfonia nr.1;;
1962: Simfonia nr. 2 – „Republica”;
1965: Simfonia nr.3;;
1968: Simfonia nr. 4;;
1983: Simfonia nr. 5 - „a Clopotelor”;
1990: Simfonia nr.6; Simfonia nr.7; Simfonia nr.8; Simfonia nr.9; Simfonia nr.10 – „Sacră – Sfânta Treime”;
1993: Simfonia nr.11 – „a durerii și a speranței”.

Muzică vocală pentru voce și pian

1939: Șase madrigale;
1938-1941: Trei cântece de leagăn;
1941: Cinci poeme pe versuri de Lucian Blaga;
1948: Sub plopi în șir; Odă;
1956: Șase lieduri pe versuri de George Bacovia pentru voce și pian;

Balade

1956: Miorița;
1957: Trei cântece pe versuri de Tudor Arghezi;
1958: Cântec pe versuri de Octavian Goga;

Muzică corală

1939: Țiganii pentru cor mixt și pian;
1941: Șase coruri de dor, op.13 pentru cor mixt;
1942: Patru coruri, op.16 pentru cor bărbătesc; Șapte coruri, op.19 pentru cor bărbătesc;
1943: Nouă cântece oltenești, op.21 pentru cor mixt/bărbătesc; Cinci coruri de alean, op.24 pentru cor mixt/bărbătesc;
1945: Patru coruri, op.26 pentru cor mixt
1946: Patru coruri, op.28 pentru cor mixt/bărbătesc;
1955: Coruri;
1958: Opt coruri de vitejie, op.47 pentru cor bărbătesc;
1960: Trei coruri eroice op.52 pentru cor mixt/bărbătesc
1961: Patru coruri de victorie op.54 pentru voci bărbătești; Șase coruri pentru patrie op.58 pentru voci mixte; Patru coruri despre țară, op.56 pentru cor mixt;
1962: Patru imnuri corale, op.61 pentru cor mixt;
1963: Coruri;
1964: Patru coruri patriotice, op.68 pentru cor mixt;
1965: Patru coruri de bucurie, op.74 pentru cor mixt; Patru coruri, op.76 pentru cor mixt;
1966: Cinci coruri patriotice, op.81 pentru cor mixt,
1967: Cinci cântece de belșug pentru cor mixt; Cinci coruri patriotice, op.86 pentru cor mixt;
1968: Trei cântece de luptă, op.87 pentru cor mixt; Patru coruri, op.89 pentru cor mixt; Două coruri, op.81 pentru cor bărbătesc; Șase coruri patriotice, op.93 pentru cor bărbătesc; Cinci coruri patriotice, op.95 pentru cor mixt;
1969: Trei coruri patriotice, op.97 pentru cor mixt; Patru coruri op.99 pentru cor mixt; Patru coruri patriotice,op.101 pentru cor mixt; Cinci coruri eroice, op.102 pentru cor mixt;
1970: Patru coruri op.105 pentru cor bărbătesc/mixt; Șase cântece pentru Conducătorul țării, op.108 pt cor mixt și pian/orchestră;
1971: Șapte coruri de aniversare, op.109 pentru cor mixt și pian/orchestră;
1972: Două coruri bărbătești, op.111, cu acompaniament de pian/orchestră; Cinci coruri, op.113 pentru voci mixte și pian/orchestră;
1973: Șase coruri de muncă, op.114 pentru voci mixte; Patru coruri eroice, op.115 pentru cor bărbătesc; Patru coruri pentru țară, op.117 pentru cor mixt;
1974: Trei coruri, op.119 pentru voci mixte;
1975: Cinci coruri, op.121 pentru voci mixte;
1977: Șase coruri pentru Independență, op.131 pentru cor mixt; Cinci coruri pentru Conducătorul țării, op.132 pentru voci mixte și pian/orchestră;
1978: Patru coruri de slavă, op.134 pentru voci bărbătești/mixte; Cinci coruri de Eliberare op.135 pentru voci mixte; Patru coruri patriotice, op.136 pentru voci mixte; 25 Madrigale pe versuri de Mihai Eminescu pentru cor mixt;
1979: Șapte coruri pentru tineret, op.138 pentru cor mixt;
1981: Patru coruri, op.142 pt voci mixte;
1983: Cinci coruri patriotice, op.147 pentru voci mixte; Cinci coruri pentru patrie, op.148 pentru voci mixte; Șase coruri pe versuri de Ioan Merițoiu, op.149 pentru voci mixte; Patru coruri munctorești, op.151 pentru voci mixte și pian;
1984: Patru coruri patriotice, op.153 pentru voci mixte și pian/orchestră; Patru coruri de sărbătoare, op.156 pentru voci mixte;

Cicluri de coruri mixte

1982: Triptic coral, op.144; Pe Argeș în sus pentru voci mixte;
1984: Omagiu lui Horea, op.154 pentru voci mixte și pian;

Poeme corale

1962: Visul pandurilor lui Tudor pentru voci mixte;

Suite corale

1958: Cântecele pământului pentru cor mixt;
1960: Serbarea secerișului; Suită sătească pentru soliști, cor mixt și pian;
1962: Spre orizonturi de lumină;
1976: Columna infinitului pentru cor mixt;
1977: August două zeci și trei pentru cor mixt, soliști și pian;

Cantate

1951: Zimbrul Maramureșului pentru cor bărbătesc;
1957: Pe-un picior de plai pentru cor mixt și pian ;
1958: La hidrocentrală-n Argeș pentru cor mixt și pian;
1961: Visul lui Bălcescu pentru cor mixt și pian;
1963: Comorile străbunilor daci pentru cor mixt; Moreni `33 pentru cor mixt;
1965 -- Hidrocentrala de pe Lotru piesă pentru cor mixt și pian;
1966: Ruinele Târgoviștei pentru cor mixt și pian;
1967: Asaltul de la Grivița pentru cor mixt și pian; Bălcescu murind pentru cor și pian;
1969: Cantată pentru Uzinele 23 August pentru cor mixt și pian; Iancu de Hunedoara pentru cor mixt (?);
1970: Liturghia solemnă pentru soliști și cor mixt;
1973: Colind pentru Anul Nou pentru cor mixt;
1975: Posada pentru cor mixt; Legământul lui Burebista pentru cor mixt;
1976: Sarmizecetusa pentru cor mixt;
1979: Buridava pentru cor mixt și pian;
1982: Negru Vodă și tătarii pentru soliști, cor mixt și pian;

Balade

1952: Meșterul Manole pentru soliști și cor bărbătesc;
1961: Balada soarelui pentru cor mixt și pian;
1964: Iancu Jianu pentru cor mixt și pian;
1965: Balada Lotrului pentru cor mixt și pian;

Tablouri coral-coregrafice

1965: Târgul de la Tismana pentru voci mixte și pian/orchestră;
1971: Balada Oltului pentru cor mixt și pian;
1975: Baladă la Târgoviște pentru cor mixt; Balada Sătmarului pentru cor mixt și pian;

Muzică concertantă

1947: Concert pentru violoncel și orchestră;

Muzică de cameră

Pentru instrumente solo:

1938: Sonata I pentru pian;
1939: Preludiu și Fugă pentru pian; Balada pentru vioară solo;
1941: Sonata a II-a pentru pian;

Sonate

1939: Sonata pentru violoncel și pian;
1940: Sonata pentu vioară și pian;

Cvintete

1940: Cvintet de coarde cu pian;

Date personale
Gheorghe Dumitrescu
Născut	15 decembrie 1914 Vâlcea, România
Decedat	20 februarie 1996 (81 de ani)^[1]^[1] București, România
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor
Activitate
Instrument(e)	vioară
Premii	Ordinul Meritul Cultural

· 1996: Tōru Takemitsu, compozitor japonez (n. 1930)

· 1998 - A murit Eugen Popescu, memorialist. Stabilit în SUA din anul 1979, a înfiinţat, la San Diego (California), Institutul Român de Cercetări Istorice (n.22.02.1915).

* 1999: Eugene Kal "Gene" Siskel (26 ianuarie 1946 - 20 februarie 1999) a fost un critic de film american și jurnalist pentru Chicago Tribune. Alături de colegul său Roger Ebert, a fost, între anii 1975 și 1999, gazda unei serii populare de critică de film în Statele Unite.

Siskel s-a născut în Chicago, Illinois, ca fiu a lui Ida (născută Kalis) și Nathan William Siskel.^[1] Părinții săi erau imigranți evrei din Rusia. Siskel a fost crescut de către mătușa și unchiul său după ce ambii părinți au murit atunci când el avea zece ani.^[2] A urmat cursurile Culver Academies și a absolvit Facultatea de filosofie din cadrul Universității Yale în 1967, avându-l ca profesor pe autorul John Hersey, laureat al unui Premiu Pulitzer, care l-a ajutat în 1969 să obțină o slujbă în cadrul redacției Chicago Tribune.^[3] Prima sa recenzie tipărită a fost cea pentru filmul Rascal, pe care a scris-o cu o lună înainte de a deveni permanent criticul de film al ziarului. Recenzia a fost una favorabilă, dar nu a acordat stele, deoarece la acea vreme ziarul nu folosea un sistem de notare al filmelor cu stele.^[4] Siskel a făcut armata în cadrul United States Army Reserves; fiind lăsat la vatră la începutul anului 1968, servind până atunci ca jurnalist militar și ofițer de presă al Defense Information School.

În 1975, Siskel a făcut echipă cu Roger Ebert, criticul de film al ziarului Chicago Sun-Times, pentru a găzdui o emisiune pentru stația locală a Chicago PBS, WTTW, care a primit numele de Sneak Previews. Sistemul lor de recenzie, „thumbs-up, thumbs-down” (două degete mari ridicate în sus sau de două degete mari orientate în jos)^[5] a devenit rapid una din mărcile prin care s-a făcut cunoscută emisiunea, fiind atât de populară încât a fost parodiată în seriale precum In Living Color, Bizarre, benzi desenate precum Calvin and Hobbes (aprilie 1988) și în filmele Hollywood Shuffle și Godzilla. Sneak Previews se bucura în 1977 de o mare audiență la nivel național atunci când era difuzat de PBS.

Siskel și Ebert au părăsit WTTW și PBS în 1982. Noua lor serie, At the Movies (română La filme), a fost produsă și distribuită de Tribune Broadcasting, compania părinte care a deținut Chicago Tribune și WGN-TV. Sneak Previews a continuat să fie produs și difuzat de PBS pentru încă 14 ani, dar cu alți prezentatori. În 1986, Siskel și Ebert și-au încheiat contractul cu Tribune Broadcasting, semnând un altul cu The Walt Disney Company. Noua serie a fost denumită pentru scurtă vreme Siskel & Ebert & the Movies, ea fiind prescurtată la forma Siskel & Ebert. At the Moviesa continuat și ea pentru mai mulți ani cu alți prezentatori.

Una din primele apariții a lui Siskel pe micul ecran, înainte de Sneak Previews, a fost cea din Coming Soon to a Theatre Near You, inclusă în For the Love of Movies: The Story of American Film Criticism. În acest documentar din 2009 este prezentată o dezbatere cu Ebert pe tema meritului pe care îl are romanul în cadrul filmului Zbor deasupra unui cuib de cuci.

Deobicei, Siskel și Roger Ebert au refuzat să fie invitați în filme sau seriale de televiziune (cu excepția talk showurilor), considerând că acest lucru ar intra în conflict cu „responsabilitatea pe care o au față de public”. Totuși, ei „nu au rezistat” să nu accepte apariția într-un episod al serialului de animație The Critic, a cărui personaj principal era un critic de film.^[6] În acest episod, Siskel și Ebert se despart și îl vor pe Jay Sherman, personajul princial al serialului, ca partener.^[7] Au apărut și alături de două personaje ale serialului pentru copii Sesame Street.^[8] Siskel a jucat ca el însuși și într-un episod din The Larry Sanders Show

În 1998, Siskel a suferit o intervenție pentru extirparea unei tumori cerebrale maligne. La data de 3 februarie 1999, într-o zi de joi, a anunțat că își va lua concediu, dar că dorește să revină în toamnă, scriind „Mă grăbesc să mă fac bine deoarece nu vreau ca Roger să vadă mai multe filme decât mine.”^[10]

La data de 20 februarie 1999, într-o zi de sâmbătă, Gene Siskel a murit la vârsta de 53 de ani din cauza unei complicații survenite în timpul unei noi operații. După moartea lui Siskel, producătorii lui Siskel & Ebert au început să invite periodic alți critici pentru ca audiție pentru un succesor. În cele din urmă Richard Roeper a fost cel ales ca noul coleg al lui Ebert, serialul fiind redenumit Ebert & Roeper at the Movies. Ultimul film pe care Siskel l-a evaluat alături de Ebert a fost The Theory of Flight, pe 23 ianuarie 1999. Ultima recenzie scrisă a fost cea pentru comedia romantică She's All That, căreia i-a acordat o recenzie favorabilă.^[11]^[12]

Siskel a lăsat-o în urmă pe soția sa, Marlene, alături de copiii Kate, Callie și Will, iar rămășițele sale se află la Cimitirul Westlawn din Norridge, Illinois

* 2006: Aurel Acasandrei (n. 5 aprilie 1939, București – d. 20 februarie 2006) a fost un pictor și grafician român

A absolvit în 1958 Școala Medie de Arte Plastice din București având profesori pe Alexandru Cumpătă și Ion Popescu Negreni.^[1]

A continuat studiile la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, la clasa profesorului Ion Marsic, pe care le-a absolvit în 1964

Din 1970 a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România

A absolvit în 1958 Școala Medie de Arte Plastice din București având profesori pe Alexandru Cumpătă și Ion Popescu Negreni.^[1]

A continuat studiile la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, la clasa profesorului Ion Marsic, pe care le-a absolvit în 1964.

Expoziții personale:

1967 – sala Kalinderu
1969 – holul Universității București; - sala Dalles
1970 – sala Kalinderu
1973 – sala Apollo
1978 – sala Simeza
1982 – sala Orizont
1986 – sala Căminul Artei (parter)
1993 – retrospectivă – sala Căminul Artei (etaj)
1993 – sala Centrului Cultural al Ministerului de Interne
1995 – sala Centrului Cultural al Ministerului de Interne
1999 – sala Căminul Artei (parter)
2000 – Albania, sala de expoziții din Pogradec
2001 – sala „Constantin Brâncuși” a Palatului Parlamentului
2003 – sala Centrului Cultural al Ministerului de Interne
2005 - sala Căminul Artei (parter)

Date personale
Aurel Acasandrei
Autoportret, Aurel Acasandrei
Născut	5 aprilie 1939 București, România
Decedat	20 februarie 2006, (67 de ani) București, România
Naționalitate	român
Ocupație	pictor
Activitate
Domeniu artistic	Pictură, grafician
Studii	Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”
Pregătire	Ion Popescu Negreni, Alexandru Cumpătă, Ion Marsic

* 2006: Nicolae Gărbălău (n. 4 august 1931, Bălți – d. 20 februarie 2006, Chișinău) a fost un doctor habilitat în chimie, ales ca membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei, a fost specialist în domeniul chimiei compușilor coordinativi mono și polinucleari ai metalelor cu liganzi organici polifuncționali, macrociclici.

A elaborat metode de obținere a metalelor extrapure. A mai elaborat catalizatori originali. A obținut coloranți pentru masele plastice. A publicat peste 600 de lucrări științifice, 350 din care au fost publicate în cele mai prestigioase reviste de specialitate din lume. Rezultatele cercetărilor științifice au fost implementate pe larg în economia națională. Fondatorul școlii de chimie coordinativă macrociclică și supramoleculară, sub îndrumarea domnului academician Gărbălău au susținut tezele 32 de doctori și doctori habilitați în chimie.

Numele său a fost eternizat cu ajutorul Academiei de Științe prin inaugurarea unei plăci comemorative amplasate pe fațada blocului Institutului de Chimie al A.Ș.M., unde savantul și-a petrecut mai mult de jumătate din viață.Placa comemorativă a fost amplasată alături de alte două plăci – cea a fondatorului școlii academice de chimie din Moldova, primului director al Institutului de Chimie – Anton Ablov, care, de fapt, i-a și inspirat savantului interesul pentru dezvoltarea acestui domeniu științific și cea a acad. Gheorghe Lazurievski, fondatorul școlii de chimie organică și bioorganică.

Începînd cu anul 2010 se instituie o bursă pentru cel mai bun doctorand chimist – „Bursa academicianului Nicolae Gărbălău”.

Date personale
Nicolae Gărbălău
Nicolae Gărbălău
Născut	4 august 1931 Bălți, Regatul României
Decedat	20 februarie 2006 (74 de ani) Chișinău, Republica Moldova
Naționalitate	român
Activitate
Rezidență	Republica Moldova
Domeniu	chimist
Instituție	Academia de Științe a Moldovei
Organizații	Academia de Științe a Moldovei
Premii	Ordinul Gloria Muncii

* 2008: Ondrej Ján Štefanko (n. 18 martie 1949, Timișoara, România – d. 20 februarie 2008, Nădlac, România) a fost un poet, eseist și traducător român de origine slovacă

A trăit toată viața în orașul Nădlac, unde, până în 1989, a predat fizică și chimie. Din 1974 a condus cercul literar slovac din Nădlac. În România postsocialistă a fondat prima revistă slovacă Naše snahy (1990) și a condus Uniunea Democratică a Slovacilor și Cehilor din România (UDSCR) în perioada 1993-1996. Štefanko a fost președintele Asociației Scriitorilor, Artiștilor și Personalităților Culturale a Slovacilor din străinătate și a fost și membru al conducerii Societății Mondiale a Slovacilor din Străinătate. În ultima parte a vieții a fost redactor-șef al revistei bilingve Oglinzi paralele- Rovnobežne zrkadla editate de UDSCR

Lucrări scrise:

Volume de poezie

Dva hlasy (1977, împreună cu I. M. Ambrus)
Stojím pred domom (1980)
Rozpaky (1983)
Dva hlasy II alebo dvojhra pre štyri oči a dve perá (1987, împreună cu I. M. Ambrus)
Reptajúca pokora (1993)
Zjavenie Jána (1995)
Doma (1996)
Na priedomí (1997)
V kruhu (1997)
Putovanie hrdzavou krajinou (2000)
Zelené mlieko roviny (2001)
Verejné dôvernosti (2005, prima ediție)
Medzi dvoma domovmi 1. Antológia slovenskej poézie v zahraničí (2008, prima ediție, coautor)

Eseuri

Šľachetný erb bláznov (1996)
Zo zápisníka kacíra nadlackého (1997)
Medzi dvoma domovmi 3. Antológia slovenskej eseje v zahraničí (2010, prima ediție, coautor)

Lucrări pentru copii

Desať strelených rozprávok (Editura Kriterion, 1986)

Date personale
Ondrej Štefanko

Născut	18 martie 1949 Timișoara, România
Decedat	20 februarie 2008 (58 de ani) Nădlac, România
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor
Limbi	limba slovacă
Note
Premii	David Burliuk International Mark[*]

* 2010: Alexander Meigs Haig, Jr. (n. 2 decembrie 1924 – d. 20 februarie 2010) a fost un general al United States Army, care a servit ca secretar de statîn administrația președintelui Ronald Reagan și Șef al personalului Casei Albe în administrațiile președinților Richard Nixon și Gerald Ford.^[1]

Haig a servit de asemenea ca Adjunct al Șefului de stat major al armatei Statelor Unite, cea de-a doua cea mai importantă funcție a unui ofițer al United States Army, ^[2] precum și în calitatea de Comandant Suprem al Forțelor Aliate din Europa, fiind simultan comandantul forțelor miltare americane și NATO din Europa.

Veteran al Războiului din Coreea și al celui din Vietnam, Haig a fost decorat cu unele dintre cele mai importante decorații ale Uniunii, dintre acestea distingându-se Distinguished Service Cross, Silver Star cu frunză de stejar și Purple Heart.^[3]

În ziua de 20 februarie 2010, Haig a decedat din cauza unor complicațiiprovenite dintr-o infecție stafilococică după ce fusese anterior spitalizat la Johns Hopkins Hospital din Baltimore pe 28 ianuarie 2010.

Sărbători

· în calendarul creștin ortodox: Leon, episcopul Cataniei și Sf Cuv Visarion

· în calendarul greco-catolic: Sf. Leon, episcop († secolul al VIII-lea) și Agaton, papa Romei

· în calendarul romano-catolic: Leon de Catania, Eleuterius de Tournai și Falco, episcopi

· în calendarul lutheran: Friedrich Weißler, jurist, martir executat în Sachsenhausen la 19 februarie 1937

· Ziua Mondială a Dreptății Sociale

VA URMA