MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
JOI 6 FEBRUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B)

Bună ziua, prieteni!
Clic pe imagine și se va deschide și veți putea citi!

Decese

·         1378: Ioana de Bourbon, soția regelui Carol al V-lea al Franței (n. 1338)
* 1679: Margherita de' Medici (31 mai 1612 – 6 februarie 1679) a fost Ducesă de Parma și Piacenza prin căsătoria cu Odoardo Farnese, Duce de Parma. Margherita a fost regentă de Piacenza în 1635 și regentă a întregului ducat în 1646 după decesul soțului ei.

Margherita a fost al optulea copil și a doua fiică a lui Cosimo al II-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana și a soției acestuia, Arhiducesa Maria Madalena de Austria.

Printre frații Margheritei s-au inclus: Ferdinando al II-lea de Medici, Mare Duce de Toscana, Cardinalul Gian Carlo de Medici, Cardinalul Leopoldo de Medici și Anna, soția lui Ferdinand Karl al Austriei. Ceilalți frați ai Margheritei au murit în copilărie sau adolescență.

Margherita de' Medici

Bunicii paterni au fost Ferdinando I de Medici, Mare Duce de Toscana și Cristina de Lorena. Ferdinando a fost fiul lui Cosimo I de Medici, Mare Duce de Toscana și al primei soții, Eleanor de Toledo. Bunicii materni au fost Carol al II-lea, Arhiduce de Austria și soția acestuia, Maria Anna de Bavaria. Maria Anna a fost fiica cea mare a lui Albert al V-lea, Duce de Bavaria și a Arhiducesei Anna de Austria. Anna a fost fiica împăratului Ferdinand I și a Annei de Boemia.

Margherita s-a logodit cu Odoardo Farnese, Duce de Parma în 1620. Ei s-au căsătorit în 1628. Mariajul a fost foarte dorit de tatăl lui Odoardo, Ranuccio, care a văzut în această uniune o alianță între Ducatul de Parma și Marele Ducat de Toscana, pe atunci condus de familia Medici.

Căsătoria a avut loc la Florența, la 11 octombrie 1628. Festivitățile de nuntă au fost însoțite de un mare spectacol, inclusiv opera La Flora de Marco da Gagliano, compusă special pentru această ocazie. Pentru a ura bun venit cuplul la Parma, teatrul Farnese a jucat Mercur și Marte cu muzica lui Claudio Monteverdi.

Anii în care cuplul a domnit peste Parma au fost marcați de ciuma din 1630 și contrastul dintre splendoarea curții și taxele mari care trebuiau plătite de supuși. Banii au fost folosiți pentru a îmbunătăți armatele lui Odoardo. Ducele a susținut o politică pro-franceză.

La 11 septembrie 1646, Odoardo a murit. Fiul lor cel mare, Ranuccio nu era suficient de mare pentru a conduce ducatul singur, așa că mama lui Margherita a acționat ca regentă până când fiul ei a devenit major.

Margherita a supraviețuit a doi dintre copii ei. Ea a murit la Parma la 6 februarie 1679.

Margherita de' Medici
Date personale
Născută	31 mai 1612 Palazzo Pitti, Florența
Decedată	6 februarie 1679 (66 de ani) Parma
Înmormântată	Sanctuary of Santa Maria della Steccata[*]
Părinți	Cosimo al II-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana Arhiducesa Maria Madalena de Austria
Frați și surori	Anna de' Medici Maria Cristina de' Medici[*] Mattias de' Medici[*] Francesco de' Medici[*] Gian Carlo de' Medici[*] Ferdinando al II-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana Leopoldo de' Medici[*]
Căsătorită cu	Odoardo Farnese, Duce de Parma
Copii	Ranuccio II, Duce de Parma Prințul Alessandro
Religie	catolicism
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Farnese Casa de Medici
Ducesă de Parma și Piacenza
Domnie	11 octombrie 1628 – 11 septembrie 1646

·         1685: Carol al II-lea (engleză Charles II of England) (n. 29 mai 1630 — d. 6 februarie 1685) a fost rege al Angliei, Scoției și Irlandei de la 30 ianuarie1649 (de jure) sau de la 29 mai 1660 (de facto), până la moarte.

Copiii regelui Carol I. De la stânga la dreapta: Mary, Iacob, Carol, Elisabeta și Anne. Pictură de Anthony van Dyck, 1637.

Carol s-a născut la Palatul St. Jamesla 29 mai 1630. Părinții lui au fost regele Carol I al Angliei care domnea peste trei regate: Anglia, Scoția și Irlanda, și a reginei Henrietta Maria a Franței, sora regelui Ludovic al XIII-lea al Franței. Carol a fost al doilea fiu și copil. Primul lor fiu, care s-a născut cu un an înainte de Carol, a murit după câteva ore de la naștere.^[3]

Anglia, Scoția și Irlanda au fost țările creștine, dar cultul a fost împărțit între diferite confesiuni, cum ar fi catolicism, anglicanism, prezbiterianism și puritanism. Carol a fost botezat la capela regală la 27 iunie de către episcopul anglican al Londrei, William Laud, și dat în grija protestantei contese de Dorset. La naștere, automat, a devenit Duce de Cornwall și Duce de Rothesay, pe lângă alte câteva titluri asociate. În jurul vârstei de opt ani a fost desemnat Prinț de Wales deși niciodată n-a fost formal investit.^[3]

În timpul anilor 1640, când Carol era încă tânăr, tatăl său a luptat în Războiul Civil Englez cu forțele parlamentare și puritane. El și-a însoțit tatăl în timpul bătăliei de la Edgehill și, la vârsta de paisprezece ani, a participat la campaniile din 1645, când a fost făcut comandant titular al forțelor engleze în West Country.^[4] Până în primăvara anului 1646, tatăl său a pierdut războiul și Carol a părăsit Anglia din cauza temerilor pentru siguranța lui, mergând mai întâi la Insulele Scilly, apoi la Jersey, și în cele din urmă în Franța, unde mama lui deja trăia în exil iar vărul lui primar era micul rege în vârstă de opt ani, Ludovic al XIV-lea al Franței.^[5]

Carol al II-lea în exil, portret de Philippe de Champaigne, c. 1653

În 1648, în timpul celui de-al doilea război civil englez, Carol s-a mutat la Haga, unde sora lui Mary și cumnatul lui, Wilhelm al II-lea, Prinț de Orania, păreau a oferi un ajutor substanțial cauzei regaliste decât relațiile mamei sale de origine franceză.^[6] Totuși flota regală a lui Carol care a intrat sub controlul său nu a fost folosită ca avantaj și nu a ajuns în Scoția la timp pentru a se alătura armatei regaliste a Ducelui de Hamilton, înainte de a fi fost învinsă în bătălia de la Preston de parlamentari.^[7]

La Haga, Carol a avut o aventură scurtă cu Lucy Walter, care mai târziu a pretins în mod fals că s-au căsătorit în secret.^[8] Fiul ei, James Crofts (ulterior Duce de Monmouth și Duce de Buccleuch), a fost unul dintre mulții copii nelegitimi recunoscuți ai lui Carol și a devenit proeminent în viața politică britanică și în societate.

Carol I s-a predat în 1646. El a scăpat și a fost recapturat în 1648. În ciuda eforturilor diplomatice ale fiului său pentru a-l salva, Carol I a fost decapitat în 1649 iar Anglia a devenit republică. La 6 februarie, Parlamentul Scoției l-a proclamat pe Carol al II-lea ca rege al Marii Britanii însă a refuzat să-i permită să intre în Scoția decât dacă accepta prezbiterianismul de-a lungul insulelor britanice. A fost încoronat rege al Scoției la Scone, la 1 ianuarie 1651.

După decesul lui Cromwell în 1658 (la 59 de ani), întreg edificiul prin care încercase să înlocuiască Anglia tradițională, s-a clătinat. Cromwell desemnase ca urmaș pe fiul său Richard, un om lipsit de har, incapabil să rezolve conflictul latent dintre armată și puterea civilă și să potolească resentimentele dintre șefii armatelor rivale. A fost obligat să abdice în 1659 și Protectoratul a fost abolit.

În timpul tulburărilor civile și militare care au urmat, George Monck, guvernatorul din Scoția, a fost preocupat de faptul că națiunea va coborî în anarhie.^[9] Monck și armata sa au mărșăluit la Londra și a forțat Parlamentului să readmită membri ai Parlamentului cel Lung excluși în decembrie 1648. Parlamentul cel Lung s-a autodizolvat și pentru prima dată în aproape 20 de ani, au existat alegeri generale.^[10] Grosul populației își dorea o restaurație decât un război civil sau o dictatură militară. Monk i-a invitat pe electori să aleagă o Cameră a Comunelor; mai târziu regele a confirmat această convocare și juriștii au menținut ficțiunea că monarhia nu și-a încetat niciodată existența. De fapt, regele a fost pus pe tron de o adunare convocată în mod neregulat însă fiind vorba de un rege legitim, desemnat pe baza dreptului de succesiune, hotărârea era inatacabilă.

Portret al lui Carol al II-lea de pictorul olandez, Simon Pietersz.

La sfârșitul anului 1660, bucuria lui Carol la Restaurație a fost temperată de decesul fratelui său mai mic, Henry, și a surorii sale, Mary, de variolă. În același timp, Anne Hyde, fiica Lordului Cancelar Edward Hyde, a declarat că este însărcinată cu fratele lui Carol, Iacob, cu care se căsătorise în secret.

Parlamentul a fost dizolvat în decembrie 1660 și a avut loc încoronarea lui Carol la Westminster Abbey, la 23 aprilie 1661. Carol a fost ultimul suveran care a făcut procesiunea tradițională de la Turnul Londrei la Westminster Abbey cu o zi înainte de încoronare.^[11]

Deși comportamentul regelui ar fi trebuit să-i scandalizeze pe supușii săi (odată cu bagajele, Carol și-a adus și metresa Barbara Villiers care avea să devină Lady Castlemaine), Londra i-a făcut o primire călduroasă regelui. Curând, Carol a fost înconjurat de un adevărat harem iar moravurile curtenilor le-au imitat pe cele ale regelui. El a lăsat întreaga putere sfetnicului său din exil, Edward Hyde. Trupul lui Cromwell și a încă câțiva regicizi au fost dezgropate, spânzurate și apoi îngropate la piciorul spânzurătorii.

La scurt timp după încoronare se formează al doilea parlament englez. Nevoia de libertate este atât de puternică încât chiar și acest parlament nu îngăduie regelui nici armată permanentă, nici resurse suficiente pentru a se putea lipsi de parlament, nici tribunale de prerogativă.

Hyde s-a uzat repede la putere și nu era nevoie decât de un pretext pentru a-l înlocui. Pretextele n-au întârziat să apară: a fost răspunzător de căsătoria lui Carol cu o prințesă de Braganza, o portugheză catolică care s-a dovedit stearpă; în 1665 Londra a fost pustiită de o epidemie de ciumă la fel de îngrozitoare ca ciuma neagră; câteva luni mai târziu, un imens incendiua distrus două treimi din Londra; în 1667 o flotă olandeză a urcat Tamisa și a ajuns până la Chatham ca să dea foc navelor engleze. Hyde a fugit în Franța atunci când pus sub acuzare pentru înaltă trădare. Puterea a trecut în mâna unui grup de cinci politicieni cunoscut sub numele Cabala - acronimul format de inițiala membrilor Clifford, Arlington, Buckingham, Ashley (ulterior Contele de Shaftesbury) și Lauderdale. De fapt, Cabala rar a acționat în mod concertat, iar curtea a fost de multe ori împărțită între două facțiuni conduse de Arlington și Buckingham, cu mai mult succes de Arlington

Deși anterior favorabile Coroanei, Parlamentul s-a distanțat de războaie regelui și politicile religioase din timpul anilor 1670. În 1672, Carol a emis Declarația regal de indulgență prin care el a pretins să se suspende toate legile penale împotriva romano-catolicilor și a disidenților religioși. În același an, el a susținut în mod deschis Franța catolică și a început Al Treilea Război Anglo-Olandez.^[22]

Parlamentul s-a arătat ferm și a refuzat să recunoască regelui dreptul de a reglementa asemenea chestiuni prin ordonanțe. Carol a șovăit, și-a amintit de rebeliune, de exilul săi și a cedat. De altfel, o parte din Cabală luase atitudine împotriva lui și-i impusese Test Act (Actul de mărturisire (a credinței)), răspuns național și protestant împotriva alianței cu Franța și a Declarației regale de indulgență. Această lege excludea din orice funcție publică pe cei care nu jurau credință supremației regelui și a comuniunii anglicane. Pair-ii catolici trebuiră să părăsească Camera Lorzilor și însuși fratele regelui s-a văzut constrâns să-și mărturisească crezul catolic.

Carol al II-lea, portret de John Riley

Regina Ecaterina a fost în imposibilitatea de a produce un moștenitor; cele patru sarcini ale ei au ajuns la pierderi de sarcină și copiii născuți morți în 1662, februarie 1666, mai 1668 și iunie 1669.^[3] Prin urmare, moștenitorul lui Carol era nepopularul frate romano catolic, Iacob, Duce de York. În parte pentru a calma temerile publice că familia regală era prea catolică, Carol a fost de acord că fiica lui Iacob, Mary, să se căsătorească cu protestantul Wilhelm de Orania.

În ultimii săi ani, Carol a trăit nepedepsit și fără rușine din subsidiile lui Ludovic al XIV-lea și a tolerat, în disprețul intereselor Angliei, ca Franța să se extindă în Flandra și pe Rin. Astfel, regele care trădase cu atâta grație Anglia, două religii, soția sa și toate metresele sale, a putut să-și mențină până la moarte voluptosul și periculosul său echilibru. "După ce voi muri și n-am să mai fiu printre voi - spunea el -, nu știu ce va face fratele meu. Mi-e tare teamă că după ce va ajunge rege, va fi obligat iarăși să peregrineze...Și totuși, voi avea grijă să-i las regatele mele în ordine."

La 2 februarie 1685 Carol a suferit un atac de apoplexie. A murit după patru zile, la vârsta de 54 de ani, la Palatul Whitehall.^[24] Pe patul de moarte, pentru prima oară, a cerut să se cheme un preot catolic și a primit prima și ultima miruire. Tot atunci a cerut fratelui său Iacob să aibă grijă de fostele sale metrese: "poartă-te bine cu Portsmouth și n-o lăsa pe săraca Nelly să moară de foame".^[25]

Boala sa bruscă a dus la suspiciunea de otravă în mintea multora, inclusiv a unuia dintre medicii regali; cu toate acestea, o analiză medicală modernă a considerat că simptomele bolii sale finale sunt similare cu cele ale uremiei (un sindrom clinic datorită disfuncției renale).^[26]

A fost înmormântat la Westminster Abbey "fără orice fel de fast"^[27] la 14 februarie.^[28]

Carol a fost succedat de fratele său, care a devenit Iacob al II-lea al Angliei și Irlandei și Iacob al VII-lea al Scoției.

Copii:Cu Marguerite sau Margaret de Carteret

1. Scrisori susținând că ea a născut un fiu, pe nume James de la Cloche în 1646 sunt respinse de către istorici ca fiind false.^[29]

Cu Lucy Walter (c.1630–1658)

1. James Crofts, mai târziu Scott (1649–1685), numit Duce de Monmouth (1663) în Anglia și Duce de Buccleuch (1663) în Scoția. Strămoș al lui Sarah, Ducesă de York. Monmouth s-a născut la nouă luni după ce Walter și Carol s-au întâlnit prima dată și a fost recunoscut ca fiul său de Carol al II-lea, însă Iacob al II-lea a sugerat că el era fiul unui alt iubit al ei, colonelul Robert Sidney, mai degrabă decât fiul lui Carol. Lucy Walter a avut o fiică, Maria Crofts, născută după James în 1651, însă nu Carol a fost tatăl ei, din moment ce el și Walter s-au despărțit în septembrie 1649.^[3]

Cu Elizabeth Killigrew (1622–1680), fiica lui Sir Robert Killigrew, căsătorită cu Francis Boyle, Viconte Shannon în 1660

1. Charlotte Jemima Henrietta Maria FitzRoy (1650–1684), căsătorită prima dată cu James Howard și a doua oară cu William Paston, al 2-lea conte de Yarmouth.

Cu Catherine Pegge

1. Charles FitzCharles (1657–1680), cunoscut ca "Don Carlo", numit Conte de Plymouth (1675)
2. Catherine FitzCharles (n. 1658; ori a murit de mică ori a devenit călugăriță la Dunkirk)^[30]

Cu Barbara Villiers (1641–1709), soția lui Roger Palmer, Conte de Castlemaine; numită Ducesă de Cleveland de drept.

1. Anne Palmer (Fitzroy) (1661–1722), măritată cu Thomas Lennard, Conte de Sussex. E posibil să fi fost fiica lui Roger Palmer, însă Carol a acceptat-o.^[31]
2. Charles Fitzroy (1662–1730), numit Duce de Southampton (1675), a devenit al 2-lea Duce de Cleveland (1709)
3. Henry Fitzroy (1663–1690), numit Conte de Euston (1672), Duce de Grafton (1675), este al 7-lea străbunic al Dianei, Prințesă de Wales.
4. Charlotte Fitzroy (1664–1717), măritată cu Edward Lee, Conte de Lichfield
5. George Fitzroy (1665–1716), numit Conte de Northumberland (1674), Duce de Northumberland (1678)
6. Barbara (Benedicta) Fitzroy (1672–1737) – Ea este probabil copilul lui John Churchill, mai târziu Duce de Marlborough, care a fost unul dintre mulții iubiți ai Ducesei de Cleveland,^[32] și nu a fost niciodată recunoascută de Carol ca fiică a lui.^[33]

Cu Nell Gwyn (1650–1687)

1. Charles Beauclerk (1670–1726), numit Duce de St Albans (1684)
2. James, Lord Beauclerk (1671–1680)

Cu Louise Renée de Penancoet de Kérouaille (1649–1734), numită Ducesă de Portsmouth de drept (1673)

1. Charles Lennox (1672–1723), numit Duce de Richmond (1675) în Anglia și Duce de Lennox (1675) în Scoția. Strămoș al Diana, Prințesă de Wales; Camilla, Ducesă de Cornwall; și Sarah, Ducesă de York.

Cu Mary 'Moll' Davis, curtezană și actriță de reputație^[34]

1. Lady Mary Tudor (1673–1726), măritată cu Edward Radclyffe, al 2-lea Conte de Derwentwater; după decesul lui Edward, ea s-a măritat cu Henry Graham, și după decesul acestuia cu James Rooke.

Alte metrese probabile:

1. Christabella Wyndham^[35]
2. Hortense Mancini, Ducesă de Mazarin^[36]
3. Winifred Wells – una dintre doamnele de onoare ale reginei^[37]
4. Jane Roberts – fiica unui preot^[37]
5. Elizabeth, Contesă de Falmouth – văduva lui Charles Berkeley, Conte de Falmouth^[37][38]
6. Elizabeth Fitzgerald, Contesă de Kildare^[37]

Carol al II-lea
Date personale
Născut	29 mai 1630 Palatul St. James, Londra
Decedat	6 februarie 1685 (54 ani, 253 zile) Palatul Whitehall, Londra
Înmormântat	Westminster Abbey
Cauza decesului	Accident vascular cerebral
Părinți	Carol I al Angliei Henrietta Maria a Franței
Frați și surori	Anne Henrietta a Angliei Mary, Prințesă Regală și Prințesă de Orania Elizabeth Stuart[*] Princess Anne of England[*] Iacob al II-lea al Angliei Henry Stuart, Duke of Gloucester[*]
Căsătorit cu	Ecaterina de Braganza
Copii	Charles Lennox George FitzRoy, 1st Duke of Northumberland[*] James Scott Anne Lennard, Countess of Sussex[*] Charles FitzRoy, 2nd Duke of Cleveland[*] Henry FitzRoy, 1st Duke of Grafton[*] Charlotte Lee, Countess of Lichfield[*] Charles Beauclerk, 1st Duke of St Albans[*] Charles FitzCharles, 1st Earl of Plymouth[*] Mary Tudor[*] Barbara FitzRoy[*] Charlotte Jemima FitzRoy[*] Catherine FitzCharles[*] James de Carteret[*][3] Mary Stuart[*][3] Catherine FitzCharles[*][3] Lady Anne Palmer[*][3] Cecelia FitzRoy[*][3] unnamed child1 Stuart[*][3] stillborn child2 Stuart[*][3] stillborn child3 Stuart[*][3] James Beauclerk, Lord Beauclerk[*][3]
Cetățenie	Regatul Angliei
Religie	anglicanism[*] catolicism
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce de Cornwall (1630–1649)
Familie nobiliară	Casa Stuart
Rege al Scoției
Domnie	30 ianuarie 1649 – 3 septembrie 1651[1]
Încoronare	1 ianuarie 1651
Predecesor	Carol I al Angliei
Succesor	Guvern militar condus de George Monck
Rege al Angliei, Scoției și Irlandei
Domnie	29 mai 1660[2] – 6 februarie 1685
Încoronare	23 aprilie 1661
Predecesor	Carol I (de jure) Consiliul de Stat (de facto)
Succesor	Iacob II

* 1699: Ducele Iosif Ferdinand Leopold de Bavaria, Prinț de Asturia (28 octombrie 1692 – 6 februarie 1699) a fost fiul cel mare a lui Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria și a primei lui soții, Maria Antonia de Austria, fiica împăratului Leopold I.

Iosif Ferdinand
Prinț al Bavariei
Iosif Ferdinand, portret de Joseph Vivien, 1698
Date personale
Născut	28 octombrie 1692 Palatul Hofburg, Viena
Decedat	6 februarie 1699 (6 ani) Bruxelles, Țările de Jos Spaniole
Înmormântat	Bruxelles
Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
Părinți	Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria Maria Antonia de Austria
Frați și surori	Clemens August of Bavaria[*] John Theodore of Bavaria[*] Carol al VII-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Ferdinand Maria Innocenz of Bavaria[*] Emmanuel-François-Joseph de Bavière[*] Philipp Moritz von Bayern[*] Maria Anna von Bayern[*]
Cetățenie	Germania
Religie	Biserica Catolică
Apartenență nobiliară
Titluri	duce de Montblanc[*]
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach

·         1740: Papa Clement al XII-lea (n. 1652)

·         1793: A decedat dramaturgul italian Carlo Goldoni. A reformat "commedia dell'arte îndreptînd-o pe făgaşul realismului modern. (n. 25 februarie 1707). Carlo Goldoni (n. 25 februarie 1707) , este un cunoscut dramaturg și libretist italian din Veneția. Printre lucrarile lui și ale lui Luigi Pirandello se numară unele dintre cele mai cunoscute opere italiene. Suprnumit de Voltaire “Molière al Italiei”, Goldoni a scris peste 120 de piese în limba italiană, în dialectul venețian și în franceză.
* 1833: Nicolae Pâcleanu (n. 1824,^[1] Buzău, Țara Românească^[2] – d. 6 februarie 1878, Pisa, Italia) a fost un politician român din secolul al XIX-lea, Președintele Camerei Deputaților din România în perioada 5 februarie - 16 martie 1871.

A făcut parte din Adunarea ad-hoc de la București din partea Partidului Liberal.

* 1833: Fausto de Elhuyar (n. 11 octombrie 1755,^[1][2][3] Logroño, Spania – d. 6 februarie 1833,^[1][2] Madrid, Spania^[4]) a fost un chimist spaniol, remarcat pentru că a descoperit, împreună cu fratele său Juan José Elhuyar, elementul wolfram în 1783.

·         1899: A murit Leo von Caprivi, cancelar al Germaniei (n. 1831). Leo von Caprivi (Georg Leo Graf von Caprivi de Caprera de Montecuccoli, n. 24 februarie 1831 – d. 6 februarie 1899) a fost un general-maior german și om de stat care i-a succedat lui Otto von Bismarck în funcția de Cancelar al Imperiului German. Leo von Caprivi a deținut această funcție din martie 1890 până în octombrie 1894.

·         1899: Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha (Alfred Alexander William Ernest Albert; 15 octombrie 1874 – 6 februarie 1899) a fost membru al familiei regale britanice.

Prințul Alfred de Edinburgh s-a născut la 15 octombrie 1874 la Palatul Buckingham, Londra.

Tatăl său a fost Prințul Alfred, Duce de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria și al Prințului Albert. Mama sa era Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, fiica Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a Țarinei Maria Alexandrovna. A fost botezat la Palatul Buckingham la 27 noiembrie 1874 de arhiepiscopul de Canterbury, Archibald Tait. Nașii săi au fost regina Victoria, Țarul Alexandru al II-lea, împăratul William I al Germaniei, Prințesa Moștenitoare Victoria a Germaniei (sora tatălui său), Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha (unchiul tatălui său) și Eduard, Prinț de Wales (fratele tatălui său)

În 1893, unchiul său Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha, fratele bunicului patern, a murit fără să lase moștenitori.

Fiind neeligibil să ocupe tronul Ducal din cauza statutului său ca moștenitorul unei tron,^[1] Prințul de Wales a renunțat la tronul Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha. Astfel, Ducatul a revenit tatălui Prințului Alfred, care în acel moment era Duce de Edinburgh.

Prințul Alfred locuia la Casa Clarence cu părinții și cu surorile sale; după accesiunea la tronul Ducatului a tatălui lor, întreaga familie s-a mutat la Schloss Rosenau în apropiere de Coburg

La 28 ianuarie 1895, la Curtea britanică s-a publicat următorul text: "Suntem informați că o căsătorie a fost aranjată între Alteța Sa Regală Prințul Alfred de Saxa-Coburg și Gotha, singurul fiu al Altețelor Lor Regale Ducele și Ducesa de Saxa-Coburg și Gotha și nepotul Majestății Sale și Alteța Regală Ducesa Elsa Matilda Marie, fiica Ducelui William Eugen de Württemberg, prin căsătoria sa cu Marea Ducesă Vera Constantinovna a Rusiei." Logodna a fost probabil aranjată de mamele tinerilor, amândouă Mari Ducese ale Rusiei prin naștere. Logodna a fost ruptă de familia miresei când au aflat mai multe despre stilul de viață a tânărului Alfred, descris de tabloidele germane.

Prin anul 1899, Alfred a început să prezinte simptome severe de sifilis pe care l-a dobândit când era ofițer de Gardă. În istoria oficială a familiei (Das Haus von Sachsen-Coburg-Gotha und), document aprobat de șeful Casei de Saxa-Coburg și Gothascrie că în această perioadă Alfred s-a căsătorit cu Mabel Fitzgerald la Potsdam în 1898.^[1] Conform acestei istorii, Alfred suferea de sifilis când a lipsit de la nunta de argint a părinților săi celebrată la 22 ianuarie 1899; motivul oficial al absenței sale a fost o depresie nervoasă.

Totuși, informația despre o astfel de căsătorie este incorectă. Cercetările lui Sander se bazează pe informații inexacte ale lui John van der Kiste și Bee Jordaan din biografia tatălui lui Alfred. Întreaga poveste despre căsătoria tânărului Alfred a fost născocită de un american, Frank Fitzgerald Bush, care susținea că mama sa, Irina, a fost rezultatul căsătoriei tânărului Alfred.

Alfred n-a întâlnit-o niciodată pe Mabel Fitzgerald, care era adolescentă în momentul căsătoriei invocate. Istoria completă a căsătoriei fabricate poate fi găsită în cartea lui Marlene A. Eilers "Descendenții reginei Victoria" precum și într-un articol în două părți despre tânărul Alfred, care a fost publicat de European History Journal. Articol a fost scris de Marlene A. Eilers Koenig.

Alfred s-a sinucis împușcându-se cu un revolver. Timp de trei zile, rănit, a fost îngrijit la Schloss Friedenstein în Gotha înainte să fie trimis la sanatoriul Martinnsbrunn din apropiere de Merano din sudul Tirolului. Alfred a murit la 6 februarie 1899 la vârsta de 24 de ani.^[1] fost înmormântat la mausoleul ducal din Coburg.

Unchiul lui Alfred, Ducele de Connaught și fiul său Prințul Arthur de Connaught au renunțat la drepturile de succesiune asupra Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha. După decesul lui Alfred, moștenitor al Ducatului a devenit vărul său Prințul Charles Eduard, Duce de Albany

Prințul Alfred
Prinț de Saxa-Coburg și Gotha
Date personale
Nume la naștere	Alfred Alexander William Ernest Albert
Născut	15 octombrie 1874 Palatul Buckingham, Londra
Decedat	6 februarie 1899 (24 de ani) Sanitoriul Martinnsbrunn, Meran, Austro–Ungaria
Înmormântat	Coburg, Imperiul German
Cauza decesului	sinucidere (plagă împușcată[*])
Părinți	Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei
Frați și surori	Prințesa Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha Prințesa Beatrice de Saxa-Coburg-Gotha Maria a României Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg-Gotha
Cetățenie	Imperiul German
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha

·         1916: Félix Rubén García Sarmiento, cunoscut sub pseudonimul Rubén Darío(n. 18 ianuarie 1867 - d. 6 februarie 1916) a fost un poet nicaraguan.

Mare liric de limba spaniolă, a fost considerat părintele modernismului hispano-american.

·         1918: A murit pictorul austriac Gustav Klimt, lider al avangardei vieneze și unul din fondatorii Secesiunii Vieneze . Arta lui a contribuit în mare măsură la inceputurile uneia din cele mai mari revoluții din istoria artei; (n. 1862).

·         1920 - A încetat din viaţă cărturarul şi omul politic Dimitrie C. Sturdza-Scheianu, membru de onoare al Academiei Române (n. 19 mai 1839)
* 1923: Edward Emerson Barnard (16 decembrie 1857 – 6 februarie 1923) a fost un astronom american. Cunoscut adesea sub forma E. E. Barnard, a descoperit sau a observat o multitudine de obiecte astronomice. Obiectele cerești steaua lui Barnard, Galaxia lui Barnard, 819 Barnardiana, Bucla lui Barnard și Barnard 33 au fost denumite în onoarea sa.

·         1929: Maria Christina de Austria (Maria Christina Désirée Henriette Felicitas Rainiera von Habsburg-Lothringen, 21 iulie 1858 – 6 februarie 1929) a fost a doua soție a regelui Alfonso al XII-lea al Spaniei și regentă a Spaniei în timpul minoratului fiului ei Alfonso al XIII-lea al Spaniei.

Cunoscută în familie sub numele Christa, s-a născut la Castelul Židlochovice în Moravia, fiică a Arhiducelui Karl Ferdinand de Austria și a soției lui, Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria.

Bunicii paterni au fost Arhiducele Carol de Austria și Prințesa Henriette Alexandrine de Nassau-Weilburg.

Maria Christina cu cei trei copii

Maria Christina s-a căsătorit cu regele Alfonso al XII-lea al Spaniei la 29 noiembrie 1879 la biserica Atocha din Madrid și a fost mama a trei copii:

• Infanta Mercedes, Prințesă de Asturia; căsătorită cu Prințul Carlos de Bourbon-Două Sicilii
• Infanta Maria Teresa a Spaniei; căsătorită cu Prințul Ferdinand de Bavaria
• Alfonso al XIII-lea al Spaniei; căsătorit cu Victoria Eugenie de Battenberg

Soția anterioară a lui Alfonso al XII-lea a fost Mercedes de Orléans, care a murit la șase luni după căsătorie, fără copii.

Când regele a murit, Maria Cristina era însărcinată așa că tronul era vacant și depindea de copilul nenăscut al reginei; un fiu ar fi devenit rege în timp ce o fiică ar fi plasat-o pe infanta María Mercedes pe tron. În această perioadă, Maria Cristina a fost regentă, până când s-a născut copilul ei, un fiu.

Maria Christina a continuat să fie regentă până la majoratul lui Alfonso al XIII-lea în 1902. Sfătuitorul ei a fost Práxedes Mateo Sagasta. Domnia ei a fost descrisă ca fiind bine echilibrată și în conformitate cu respectarea drepturilor constituționale; multe reforme politice au fost luate în timpul domniei sale pentru a preveni conflictele politice și haosul. Rolul ei a fost în cea mai mare parte ceremonial, iar scopul ei a fost de a păstra coroana pentru fiul ei, până când acesta a devenit adult. După căsătoria fiului ei în 1906, ea și-a pierdut poziția de prima doamnă de la curte și a devenit regina-mamă.

A murit la Palatul Regal din Madrid și a fost înmormântată la El Escorial.

Maria Cristina de Austria
Regină a Spaniei
Date personale
Nume la naștere	Maria Christina Désirée Henriette Felicitas Rainiera von Habsburg-Lothringen
Născută	Castelul Židlochovice, Moravia Groß Seelowitz[*], Imperiul Habsburgic
Decedată	6 februarie 1929 (70 de ani) Palatul Regal, Madrid, Spania
Înmormântată	El Escorial
Părinți	Arhiducele Karl Ferdinand de Austria Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria
Frați și surori	Maria Theresa de Austria-Este Arhiducele Karl Stephen de Austria Arhiducele Eugen de Austria Arhiducele Friedrich, Duce de Teschen
Căsătorită cu	Alfonso al XII-lea al Spaniei
Copii	Mercedes Maria Teresa Alfonso XIII
Cetățenie	Spania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Bourbon Casa de Habsburg-Lothringen
Domnie
Domnie	29 noiembrie 1879 – 25 noiembrie 1885

·         1952: George al VI-lea (engleză George VI of the United Kingdom) (pe numele sau întreg Albert Frederick Arthur George, 14 decembrie 1895, d. 6 februarie 1952) a fost rege al Marii Britanii, al Irlandei și al altor dominioane britanice, împărat al Indiei din 11 decembrie 1936 până la decesul său din 6 februarie 1952.

A fost cunoscut înainte de încoronare ca prințul Albert, în copilărie prinț de York, și mai târziu ducele Albert de York, iar în cercul familiei era chemat „Bertie”. Își datora numele de Albert faptului că s-a născut la 14 decembrie, ziua comemorării decesului Prințului Consort Albert, soțul reginei Victoria. Fiind cel de-al doilea fiu al regelui George al V-lea și-a petrecut primii ani în umbra fratelui său mai mare, Eduard, moștenitorul tronului. A servit în Marina Militară Regală în timpul primului război mondial și după război, a avut o serie de angajamente publice. S-a căsătorit cu Elizabeth Bowes-Lyon, în 1923, și au avut două fiice, Elizabeth (viitoarea regină Elisabeta a II-a) și Margaret.

La moartea tatălui său în 1936, Eduard al VIII-lea preia tronul englez. Totuși, în mai puțin de un an, Eduard își exprimă dorința de a se căsători cu americana Wallis Simpson. Din motive politice și religioase premierul britanic, Stanley Baldwin, l-a sfătuit pe rege să nu se căsătorească și să rămână rege. Eduard a abdicat și s-a căsătorit. Prin acest act, unic în 2000 de ani de istorie britanică, George al VI-lea devine rege și cel de-al treilea monarh al casei de Windsor.

Patru regi: Regele Edward VII (extrema dreaptă), fiul său George, Prinţ de Wales (extrema stângă) şi nepoţii Prinţul Albert (prim plan) şi Eduard (spate), c. 1908.

Când Eduard al VII-lea a murit la 6 mai 1910, tatăl lui Albert a devenit regele George al V-lea. Prințul Eduard a fost numit Prinț de Wales, la 2 iunie 1910 iar Albert, era al doilea moștenitor în linia de succesiune la tronul britanic.
În timpul primului război mondial a servit în Marina Militară Regală; a participat la bordul navei Collingwood în Bătălia de la Iutlanda (31 mai - 1 iunie 1916), care s-a încheiat ca o victorie tactică pentru Germania, dar o victorie strategică pentru Regatul Unit.

După război, Prințul Albert a studiat istoria și economia pentru un an la Trinity College, Cambridge, din octombrie 1919.^[1] La 3 iunie 1920, Prințul Albert a fost numit Duce de York, Conte de Inverness și Baron Killarney.^[2]

Discursul său în public unde din cauza timidității sale, uneori se bâlbâia, făcea să aibă o imagine mai puțin impresionantă decât cea a fratelui său mai mare, Eduard. Cu toate acestea, era activ fizic și se bucura să joace tenis.
La 26 aprilie 1923, la Catedrala Westminster s-a căsătorit cu Elizabeth Bowes-Lyon, care era descendentă a regelui Robert I al Scoției și a regelui Henric al VII-lea al Angliei.

La mai puțin de un an de cînd Eduard a devenit rege, la 11 decembrie 1936, Eduard al VIII-lea abdică de la tron pentru a se putea căsători cu Wallis Warfield Simpson. Eduard a fost avizat de către prim-ministrul Stanley Baldwin că nu va putea rămâne regele după căsătoria cu o femeie divorțată de două ori și cu ambii foști soți în viață. Eduard a ales abdicarea, astfel, Prințul Albert Duce de York, devine rege, o poziție pe care a fost reticent în a o accepta.

Albert și-a luat titlu de George al VI-lea, pentru a sublinia continuitatea politicii tatălui său și restaurarea încrederii în monarhie.^[3] Începutul domniei a fost în jurul incertitudinii legate de titlurile și poziția pe care o ocupa fostul rege, Eduard. Pentru a soluționa această problemă, primul act al actualului rege a fost să confere fratelui său titlul de ASR (Alteța Sa Regală) Duce de Windsor dar soția și viitorii copii nu aveau dreptul la acest titlu. George al VI-lea a fost, de asemenea, obligat să cumpere reședințele regale Castelul Balmoral și Sandringham House de la Prințul Eduard.^[4]

Riscul crescut al războiului din Europa a dominat începutul domniei lui George al VI-lea. Regele era obligat constituțional să sprijine poziția primului ministru Neville Chamberlain față de Adolf Hitler. Când regele și regina l-au întâmpinat pe Chamberlain la întoarcerea de la negocierea Acordului de la München în 1938 l-au invitat să apară în balcon, cu ei. Această asociere publică a monarhiei cu un om politic a fost excepțională, aparițiile în balcon erau, în mod tradițional, limitate la familia regală

George al VI-lea
Rege al Marii Britanii, al Irlandei de Nord și a altor dominioane britanice; Împărat al Indiei
Portret oficial, circa 1940–46.
Date personale
Născut	14 decembrie 1895 Sandringham House, Norfolk
Decedat	6 februarie 1952 (56 de ani) Sandringham House, Norfolk
Înmormântat	15 februarie 1952 Castelul Windsor
Cauza decesului	cauze naturale[*] (coronary thrombosis[*])
Părinți	George al V-lea al Regatului Unit Mary de Teck
Frați și surori	Mary a Marii Britanii Henric, Duce de Gloucester George, Duce de Kent Prince John of the United Kingdom[*] Eduard al VIII-lea al Regatului Unit
Căsătorit cu	Elisabeta Bowes-Lyon
Copii	Elisabeta a II-a Margaret, contesă de Snowdon
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	anglicanism[*] protestantism
Ocupație	monarh politician
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Windsor
Domnie
Domnie	11 decembrie 1936 6 februarie 1952 India : 1936 - 1947 Irlanda: 1936 - 1949
Încoronare	12 mai 1937
Predecesor	Eduard al VIII-lea
Succesor	Elisabeta a II-a

* 1955: Constantin Argetoianu (n. 3/15 martie 1871,^[1] Craiova, România^[2] – d. 6 februarie 1955,^[1] Sighetu Marmației, România^[3]) a fost un om politicromân, care a deținut funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al României (între 28 septembrie 1939 și 23 noiembrie 1939). Unic descendent al unei înstărite familii boierești din Oltenia, Argetoianu a dobândit o licență în drept și un doctorat în medicină la Paris, însă a urmat o carieră în diplomație, unde a activat până în 1913, când a intrat în politica română. S-a alăturat inițial Partidului Conservator, însă a trecut de-a lungul carierei sale politice prin multe partide, deținând portofoliul ministrial în diferite guverne. Argetoianu a fost ales cu puține întreruperi în Parlament, deținând președinția Senatului între 1938 și 1939.

Întemeietor alături de Alexandru Averescu al Ligii Poporului, i-a revenit ca ministru de justiție în Guvernul Averescu sarcina ingrată de a reprezenta România la Tratativele de pace de la Buftea cu Puterile Centrale și de semna Tratatul preliminar de pace (1918). În 1920, a fost confruntat din poziția de ministru de interne cu prima grevă generală din istoria României și cu atentatul lui Max Goldstein asupra Senatului.^[4] În anul următor Argetoianu a declanșat represaliile împotriva Partidului Socialist Român.

În pofida faptului că a fost lung timp un adversar înverșunat al lui Ionel Brătianu, s-a apropiat de acesta și a devenit ministru în guvernele Știrbey și Brătianu din 1927, intrând după moartea subită a liderului liberal în PNL. Un susținător al principelui Carol, Argetoianu a îmbrățișat „restaurația” din 8 iunie 1930 și a ajuns din nou ministru în 1931, în dificila guvernare Iorga-Argetoianu, confruntată cu efectele Marii crize economice. Eșecul întreprinderii l-a ținut pe boierul de la Breasta în anii 1930 în expectativă, rămânând în relații bune cu regele și militând pentru asumarea de către acesta a unui regim autoritar, dincolo de partide.

Acest lucru s-a produs în 1938, iar Argetoianu a fost unul dintre membrii proeminenți ai primului cabinet Miron Cristea și a aderat la partidului regal unic Frontul Renașterii Nationale, fiind consilier regal și președinte al Consiliului Superior Economic. După asasinarea lui Armand Călinescu, a fost el însuși numit pentru scurt timp premier. A participat la Consiliile de Coroană convocate de Carol al II-lea în 1940, pronunțându-se pentru acceptarea cedărilor teritoriale, în speranța unei recuperări ulterioare. Asimilat de legionari dictaturii regale, a scăpat în noiembrie 1940 la limită de asasinare, pentru a părăsi în aprilie 1944 țara. S-a întors în noiembrie 1946, în speranța de a fi numit premier în locul lui Groza. Desproprietărit sub regimul comunist de întreaga sa avere, a fost arestat în „noaptea demnitarilor” (5/6 martie 1950) și a murit la 6 februarie 1955 în închisoarea de la Sighet. Constantin Argetoianu a fost reabilitat de justiție în 1999.^[5]Deși prestația sa politică a fost contestată atât de contemporani, cât și de istorici, el este considerat unul dintre cei mai influenți politicieni ai Perioadei interbelice. În prezent este cunoscut pentru scrierile sale memorialistice, care purtând marca inteligenței și cinismului autorului lor reprezintă prin bogăția de informație și prin calitatea literară un document de primă importanță asupra vieții politice și sociale din timpul său.

Constantin Argetoianu se trăgea din partea tatălui dintr-o veche familie boierească oltenească, Argetoienii. Numele poate fi urmărit în istorie până în secolul al XVI-lea, când este atestat un Vârjoghe (Virgil) Argetoianu (Hargetoianu, după documentele rămase), fără a fi posibilă stabilirea unei filiații documentate.^[6] Cea mai veche persoană despre care familia avea informații mai detaliate este Costache Argetoianu, care a trăit la începutul secolului al XVIII-lea și îl avea socru pe Mihail Cantacuzino, întemeietorul Mănăstirii Sinaia. Despre Costache Argetoianu, cronicarul grec Dapontes scria că era unul dintre boierii cei mai cu vază din Oltenia. Avea mai multe moșii, printre care Argetoaia (de la care se trage numele familiei), Breasta,^[7] Ișalnița și Braloștița.^[8]

Costache Argetoianu a avut un strănepot numit tot Costache Argetoianu, care s-a căsătorit cu Maria, fiica lui Manole (Manolache) Vodă Rosetti. Împreună cu soția și ginerele, acest Costache s-au refugiat la Viena pe vremea împăratului Iosif al II-lea. S-au întors la Craiova după moartea lui Manole Rosetti. Costache și Maria Argetoianu au avut mai mulți copii, din care cel mai mare, Nicolae, a avut un singur fiu, pe Constantin Argetoianu, bunicul politicianului. Acesta s-a căsătorit la 22 ani cu Ana Rahtivanu. Din cei 16 copii născuți înainte de moartea lui de holeră în 1848, au supraviețuit 5, printre care și viitorul general Ion Argetoianu, tatăl lui Constantin Argetoianu. Octav George Lecca a produs în lucrarea sa „Familiile boierești române” un arbore genealogic diferit de cel descris în memoriile sale de Argetoianu, localizând doi potențiali strămoși în secolul al XVII-lea, în marele stolnic Mihaiu Hargetoianu și Dumitrașco Argetoyanul.

După studii universitare la Paris, intră în diplomație. Din 1898 până la declanșarea Primului Război Mondial, Argetoianu a fost atașat, secretar, prim-secretar, consilier la legațiile române din Constantinopol, Roma, Viena, Paris. A fost, de asemenea, șeful delegației române la preliminariile de pace de la Buftea, din 1918, la sfârșitul primului Război Mondial.

Constantin Argetoianu își începe cariera politică în 1913, intrând în Partidul Conservator, al cărui membru de vază era și tatăl său, generalul Ion Argetoianu. În timpul Primului Război Mondial, Partidul Conservator, care fusese după 1880 una dintre principalele două forțe politice din România, se fracționalizează, motive de conflict fiind, printre alele, intrarea României în război de partea Antantei, reforma agricolă și participarea la guverare. În privința reformei agricole, Argetoianu, un moșier înstărit, se remarcă prin împotrivirea fățișă la planurile Guvernului Brătianu de a înfăptui o reîmpărțire a ternurilor în defavoarea marilor proprietari.

Ca urmare a trecerii acestui act legislativ și a înfăpturii Marii Uniri, care lărgește semnificativ baza electortală, Partidul Conservator este marginalizat și Constantin Argetoianu îl părăsește, urmând o serie de colaborări politice cu personalități precum Alexandru Averescu și N. Iorga.

În 1918, Argetoianu devine pentru prima dată ministru, în guvernul Alexandru Averescu. Deține între 29 ianuarie și 4 martie 1918 portofoliul justiției. În această calitate, pleacă la 11 februarie 1918 la Buftea, unde conduce (prim-delegat și șef) delegația României la tratativele de pace cu Puterile Centrale. După înlocuirea guvernului, Alexandru Averescu fondează Liga Poporului, care în 1920 avea să își schimbe numele în Partidul Poporului. D. Drăghicescu afirmă că în timp ce centrul de atracție al partidului a fost prestigiul militar și personalitatea lui generalul Averescu, “puterea de coeziune a fost impulsivitatea și brutalitatea cinică a d-lui C. Argetoianu”.

În al doilea guvern Alexandru Averescu, Argetoianu îndeplinește funcțiile de ministru de finanțe și interne. La 12 mai 1921, Constantin Argetoianu dă ordinul de arestare a Congresului socialiștilor, care votase afilierea necondiționată la Comintern. Deși a intrat în istorie pentru reformele importante înfăptuite de acest guvern (Reforma agrară, unificarea monetară și financiară, refacerea industrială), cariera politică a lui Averescu își atinsese apogeul și intră în declin.

Constantin Argetoianu intră în conflict deschis cu generalul Averescu în 15 decembrie 1923, când se proclamă șef al Partidului Poporului. Exclus de Averescu din partid, facțiunea sa fuzionează în 1924 cu Partidul Naționalist-Democrat al lui N. Iorga. La 8 martie 1925, în absența lui N. Iorga, noua construcție politică - Partid Naționalist al Poporului, condus de Iorga și Argetoianu) - este dizolvată în Partidul Național al lui Iuliu Maniu. Deși își dăduse inițial consimțământul, Iorga se răzgândește și părăsește în septembrie 1926 Partidul Național.

În aceste condiții, Argetoianu se alătură în 1927 Partidului Național Liberal al fostului său adversar Ion I.C. Brătianu, servind ca ministru în guvernul Știrbey și ca ministru al agriculturii și domeniilor în Guvernul Brătianu. În urma morții lui Ionel Brătianu, șefia PNL îi revine lui Vintilă Brătianu. Anul 1927 aduce și moartea Regelui Ferdinand, care este succedat de nepotul său minor, Mihai. Conducerea statului român revine de facto unei regențe formate din trei persoane, care se dovedește incapabilă să gestioneze apartinic conflictele politice interne. În aceste condiții, o reîntoarcere în țară a principelui Carol - fiul lui Ferdinand, care renunțase în favoarea fiului său la tron - devine o ipoteză plauzibilă și recurentă, deși ilegală în conformitate cu legislația în vigoare la acel moment și testamentul Regelui Ferdinand. Partidul Național Liberal și noul său conducător se conturează ca principali oponenți ai ideii unei reîntoarceri. Prin atitudinea sa față de această problemă, Argetoianu intră în conflict cu Vintilă Brătianu. Alte tensiuni între cei doi bărbați izbucnesc pe fondul intenției lui C. Argetoianu de a se implica în înființarea unei noi bănci cu capital străin, ceea ce ar fi fost de natură să pericliteze situația băncii familiei Brătianu și era în conflict cu doctrina financiară liberală. Pe acest fond, Argetoianu părăsește PNL la sfârșitul lui 1930.

Începând cu aprilie 1931, Argetoianu devine ministru de finanțe în Guvernul Iorga. Deține de asemenea și portofoliul ad-interim de interne.

În iunie 1932 pune bazele Uniunii Agrare, care mai târziu își schimbă numele în Partidul Agrar.

Un susținător fervent al monarhiei și Regelui Carol al II-lea, către sfârșitul deceniului, după adoptarea noii constituții din 1938, Argetoianu este numit consilier regal. În urma asasinării premierului Armand Călinescu de către legionari, Argetoianu este numit pentru scurt timp de Carol al II-lea premier.

În calitate de consilier regal a participat pe 6 septembrie 1939 la Consiliul Regal. În timp ce decizia unanimă a fost neutralitatea României, Argetoianu a atras atenția asupra pericolului iminent constituit de Uniunea Sovietică.

În 1940 scapă datorită intervenției rapide a lui Alexandru Rioșanu, subsecretar de stat la Ministerul de interne, de asasinarea de către legionari (cărora le sucombă alte personalități, precum N. Iorga). În timpul războiului părăsește țara, pentru a se întorce în 1946. Întoarcerea sa, motivată de speranța unei noi implicări în viața politică, a fost întâmpinată atât de organele de presă comuniste cât și de rămășițele presei libere cu condescendență și sarcasm.

În Monitorul Oficial al României. Partea 1, 114, nr. 226, 30 septembrie 1946 (p. 13B) este anunțată naționalizarea fermei C. Argetoianu, com. Breasta, județul Dolj, suprafața. 100 ha., fiind trecută în proprietatea și administrarea Ministerului Agriculturii și Domeniilor de la 1 septembrie 1946.

În 1947 era încă implicat ca vice-președinte în administrarea Jockey-Club-ului.^[9]

A fost arestat în 1950 de regimul comunist și încarcerat la Închisoarea Sighet (după ce trecuse și prin Jilava și Galați), alături de alte personalități marcante ale României interbelice. A murit fără a fi judecat, la închisoarea Sighet în anul 1952. (După alte surse ^[10][11] în aprilie 1955).

În perioada comunistă, scrierile lui Constantin Argetoianu nu au fost accesibile publicului. Au fost reproduse scurte fragmente malițioase referitoare la paternitatea ultimilor copii ai Reginei Maria. Alte fragmente au fost publicate în revista „Magazin Istoric”.

Editurile Albatros, Humanitas și Machiavelli au publicat după 1989 memoriile sale Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri. Constând din opt părți, memoriile sunt rescrise de Argetoianu pe baza jurnalului ținut de-a lungul vremii și acoperă un interval vast, începând cu copilăria și sfârșindu-se cu anul 1935.

Perioada dintre 1935 și 1944 este consemnată în jurnalul Însemnări zilnice, care a apărut între 1998 și 2009, în zece volume, la Editura Machiavelli, sub coordonarea istoricului Stelian Neagoe. Pasaje din Însemnări zilnice au fost serializate, tot sub îngrijirea lui Stelian Neagoe, în cotidianul Jurnalul Național.

Constantin Argetoianu
Constantin Argetoianu în 1933
Date personale
Născut	3/15 martie 1871[1]  Craiova, România[2]
Decedat	6 februarie 1955 (83 de ani)[1]  Sighetu Marmației, România[3]
Căsătorit cu	Clemența Talievici Valentina Boambă
Copii	Marie-Jeanne Argetoianu
Cetățenie	România
Religie	Ortodox
Ocupație	politician
Prim-ministru al României
În funcție 28 septembrie 1939 – 23 noiembrie 1939
Precedat de	Gheorghe Argeșanu
Succedat de	Gheorghe Tătărăscu
Ministru al finanțelor publice
În funcție 18 aprilie 1931 – 5 iunie 1932
Precedat de	Mihai Popovici
Succedat de	Gheorghe Mironescu
Ministru al agriculturii
În funcție 4 iunie 1927 – 9 noiembrie 1928
Precedat de	Constantin Garoflid
Succedat de	Ion Mihalache
Președinte al Senatului României
Partid politic	Partidul Conservator (1913-1918) Liga Poporului (1918-1923) Partidul Naționalist al Poporului (1924-1925) Partidul Național Român (1925-1926) Partidul Național Liberal (1927-1930) Uniunea Agrară (1932-1938) Frontul Renașterii Naționale (1938-1940) Uniunea Națională Muncă și Refacere (1947)
Alma mater	Facultatea de Litere din Paris[*] Facultatea de Drept din Paris[*] Faculté de médecine de Paris[*]
Profesie	diplomat, medic, jurist

·         1958: Geoffrey Bent (n. 27 septembrie 1932 – d. 6 februarie 1958) a fost unul din cei opt fotbaliști ai lui Manchester United care și-au pierdut viața în urma Dezastrului aerian de la München.
* 1958: Roger William Byrne (n. 8 septembrie 1929 – d. 6 februarie 1958) a fost un fotbalist englez, unul dintre căpitanii din istoria lui Manchester United.

A fost unul din cei opt jucători ai lui Manchester United care și-au pierdut viața în Dezastrul aerian de la München din 6 februarie 1958.

* 1958: Eddie Colman (n. 1 noiembrie 1936 – d. 6 februarie 1958) a fost un jucător englez de fotbal, unul dintre cei opt fotbaliști ai lui Manchester United care și-au pierdut viața în Dezastrul aerian de la München.
* 1960: Victor Gomoiu (n. 18 aprilie 1882, Vânju Mare, România – d. 6 februarie 1960, București, Republica Populară Română) a fost un medic chirurg și istoric al medicinei, care a îndeplinit funcția de Ministru al Sănătății și Ocrotirii Sociale (4 septembrie 1940 - 14 septembrie 1940).^[1]

Victor Gomoiu a fost un medic chirurg și istoric al medicinei, care a îndeplinit funcția de ministru al sănătății (1940). În acest moment, în București există un spital de pediatrie cu numele “Gomoiu”. În orașul Vânju Mare se află “Liceul teoretic Dr. Victor Gomoiu”. Deși numele și realizările sale au fost foarte apreciate în epocă, a făcut de două ori închisoare, o lună în 1934 pe vremea regimului carlist și patru ani și patru luni (1950-1954) pe vremea regimului comunist.

Personalitate proeminentă a medicinei

Timp de mai bine de o jumătate de secol, academicianul Victor Gomoiu a dominat mediile în care a lucrat ca medic chirurg, istoriograf medical, organizator sanitar ș.a. A excelat în mai multe domenii ca știință, tehnică, asistență socială și artă. A fost unul din fondatorii studierii Istoriei Medicinei românești, prin publicarea în 1923 a cărții „Din istoria medicinii și învățământului medical românesc”, prin fondarea Societății Române de Istoria Medicinii Românești în 1929 și organizarea la București a celui de-al IX-lea Congres al Societății Internaționale de Istoria Medicinei în 1932. La 1 februarie 1936, Victor Gomoiu a fost ales președintele Societății Internaționale de Istoria Medicinei-Paris, fiind primul român ajuns în asemenea funcție. A deținut această funcție până în 1958. Medicul oltean a făcut ambele războaie mondiale, fiind decorat pentru fapte de eroism. A fondat și a condus Uniunea Ofițerilor de Rezervă și Retragere. A avut mari merite în fondarea unor spitale din București, Mangalia, Vânju Mare, Turnu Severin etc. A fost membru a 17 academiide știință. A fost o personalitate culturală de excepție. Debutul său în ale literaturii se produce de timpuriu, în 1906 îl găsim membru în Comitetul de redacție al revistei poporaniste „Șezătoarea săteanului”, coleg cu George Coșbuc și G. Dumitrescu Bumbești-Jiu. A făcut cercetări medicale în poezia populară românească.

Muzeu al medicinei la Craiova dar și Târgu-Jiu

În 1972, dr. Viorica Gomoiu a donat Universității Craiova un bogat fond documentar și muzeistic pentru fondarea muzeului medico-farmaceutic „Victor Gomoiu”, care a fost inaugurat în 1974. Memoriile sale, ținute la secret, au fost studiate și parțial comunicate. Au fost publicate abia în anul 2006. Încă din 1963, farmaciștii Gheorghe Cismărescu (1900-1964) și Nicolae Zahacinschi (1919-1988) au organizat, în Craiova, o Colecție de istoria farmaciei, initial la Casa Medicului și farmacistului. Dupa 10 ani, sub conducerea prof. univ. dr. Mihail Șcheau ( gorjean din Găvănești), pasionat cercetator al istoriei medicinii, a fost fondat Muzeul de Istoria Medicinii și Farmaciei “Victor Gomoiu”, afiliat la Universitatea din Craiova. Nucleul Muzeului îl constituie donația dr. Viorica Gomoiu care cuprinde cele mai valoroase piese muzeale adunate de-a lungul întregii sale vieți de către marele chirurg și medico-istoric prof. dr. doc. Victor Gomoiu. Concepute ca bază didactică, științifică și cultural-educativă, colecțiile Muzeului s-au îmbogățit ulterior cu peste 100 de donații valoroase ale unor personalități medici și farmaciști români (dr. Ion Jianu, dr. Odiseu Apostol, dr. Ion Vasilescu, dr. Gheorghe Magheru, acad. Ștefan Milcu etc.), precum si din donatiile studentilor Facultatii de Medicina din Craiova. Avându-și sediul într-o clădire revendicată, muzeul a fost evacuat și colecțiile divizate după 1990. În prezent, o parte dintre ele se află la Universitatea “Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu, altă parte la Muzeul de Artă “Theodor Aman” din Craiova (în special tablouri cu valoare de patrimoniu) și doar o mică parte la Disciplina de Istoria Medicinii din cadrul UMF Craiova.

Povestea Spitalului din Bariera Vergului

Profesorului doctor Victor Gomoiu i-a aparținut ideea ridicării spitalului care astăzi, în mod meritat, îi poarta numele. La anul 1927 se desăvârșește această operă de rară caritate pentru acele vremuri destul de încurcate. Denumirea în epocă era de Spitalul “Sfânta Elena” Planurile, supravegherea construcției precum și obținerea fondurilor necesare se datorează aceluiași medic, de specialitate chirurg. Victor Gomoiu, după mai multe zile și nopți de studiu, a schițat cu mâna sa planurile de construcție, modificând planul inițial al arhitectului Gheorghe Șimotta, imaginând astfel un imens complex cu servicii de asistență medicală gratuită, având cinci mari specialități medicale: boli interne, chirurgie, obstetrică-ginecologie, pediatrie si stomatologie. Trebuie să amintim aici că arhitectul Gheorghe Șimotta, aromân de origine, a trăit între ani între anii 1891 și 1979 și a avut o activitate extreme de prodigioasă, printre creațiile sale numărându-se: Palatul Patriarhiei, Biserica Schitului Dărvari, precum și imobilele din strada C.A.Rosetti nr. 19, Bdul Magheru 31, imobilul de la intersecția Bdului Dacia cu strada Eminescu, din Aleea Modrogan nr. 2 ș. a. Chirurgul Victor Gomoiu a fost aspru criticat în vreme pentru locul ales, deloc primitor, să ridice spital. Mai ales și pentru că singura sursă de apă în acel moment era o pompă care se afla la câteva sute de metri de viitorul așezământ. Acestora, doctorul, le-a replicat: “că oamenilor saraci de la periferii le poate fi de un real ajutor acest spital”. Către acești oameni nevoiași se îndreptase atenția medicului și omului Victor Gomoiu. La început spitalul a fost cunoscut sub numele de “Complexul de asistență medico-socială de la Bariera Vergului” și avea nu mai puțin de 10 cabinete, pe specialități, două laboratoare, o farmacie și 60 de paturi pentru bolnavi. Spitalul avea chiar să fie citat ca model de către Secția Sanitară a Ligii Națiunilor Unite de la Geneva.

Lui Victor Gomoiu, nu i-a fost ușor a strânge banii pentru ridicarea acestui edificiu. Doctorul a bătut multe drumuri și a bătut la multe uși pentru a da viață demersului său. Majoritatea banilor aveau să vină, prin subscripție publică, de la Banca Naționala, CFR și Ministerul Muncii. Ministerul Sănatății contribuind și el, dar cu o sumă neglijabilă. Doctorul Victor Gomoiu s-a angajat, în schimbul banilor colectați, să acorde asistență medicală gratuită angajaților acestor instituții pe o perioadă de 10 ani.

Deși nu a primit un credit substanțial, spitalul ridicat de către Victor Gomoiu s-a bucurat de o mare popularitate în rândul populației. După cel de-al doilea război mondial, spitalul se specializează în pediatrie, numit fiind Spitalul de copii “23 August”, iar în anul 1990, medicului i se face un act de justiție și spitalul primește numele de Spitalul Clinic de Copii “Prof. Dr. Victor Gomoiu”.

Victor Gomoiu
Victor Gomoiu
Date personale
Născut	18 aprilie 1882  Vânju Mare, România
Decedat	6 februarie 1960 (77 de ani)  București, Republica Populară Română
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	medic patolog[*] chirurg[*] anatomist[*] antropolog
Activitate
Alma mater	Universitatea din București
Organizație	Universitatea din București
Membru al Academiei de Științe din România

* 1965: Frederic, Prinț de Hohenzollern^[1] (germană Friedrich Viktor Pius Alexander Leopold Karl Theodor Ferdinand Fürst von Hohenzollern^[1]; 30 august 1891 – 6 februarie 1965) a fost fiul cel mare al lui Wilhelm, Prinț de Hohenzollern și a soției acestuia, Prințesa Maria Teresa de Bourbon-Două Sicilii.^[1] A avut un frate geamăn, Franz Joseph, Prinț de Hohenzollern-Emden, care s-a născut la câteva minute după el.

Principele Frederic de Hohenzollern a fost înălțat la 10 mai 1941 la gradul de general de divizie al Armatei Române și numit „Cap al Batalionului 3 Vânători de Munte”.^[2]

În 1948, curând după detronarea regelui Mihai I al României, linia de succesiune a fost discutată în cursul unei întâlniri între Mihai, unchiul său, Prințul Nicolae al României și Prințul Frederic. La scurt timp după această întâlnire, purtătorul de cuvânt al regelui Carol al II-lea, într-un interviu în ziarul francez Le Figaro, a exprimat sprijinul său puternic pentru Prințul Frederic, în plus, afirmând că Mihai nu va recâștiga tronu

Frederic
Prinț de Hohenzollern
Date personale
Nume la naștere	Friedrich Viktor Pius Alexander Leopold Karl Theodor Ferdinand
Născut	30 august 1891 Heiligendamm, Mecklenburg-Schwerin
Decedat	6 februarie 1965 (73 de ani) Krauchenwies, Baden-Württemberg, Germania
Înmormântat	Kloster Hedingen[*]
Părinți	Wilhelm, Prinț de Hohenzollern Maria Teresa de Bourbon-Două Sicilii
Frați și surori	Franz Joseph, Prinț de Hohenzollern-Emden Augusta Victoria de Hohenzollern-Sigmaringen
Căsătorit cu	Prințesa Margareta Karola de Saxonia
Copii	Prințesa Maria Antonia Prințesa Maria Adelgunde Prințesa Maria Theresia Prințul Friedrich Wilhelm Prințul Franz Josef Prințul Johann Georg Prințul Ferfried Maximilian
Cetățenie	Germania
Religie	catolicism
Ocupație	ofițer
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern-Sigmaringen
Șeful Casei de Hohenzollern-Sigmaringen
Predecesor	Wilhelm
Succesor	Frederic Wilhelm

* 1970: Alexandru Bărcăcilă (n. 31 martie 1895, Bughea de Sus, Județul Muscel, în prezent în județul Argeș - d. 6 februarie 1970, București) a fost un arheolog și profesor de limbi clasice (greacă, latină și română), fondator al Muzeului Regiunii „Porțile de Fier” și profesor al Liceului Traian din orașul Drobeta Turnu Severin.

Alexandru Bărcăcilă face școala primară la Câmpulung-Muscel, după care studiază ca bursier la Seminarul „Nifon Mitropolitul” din București. Intenția de a urma Școala de Poduri și Șosele este abandonată, la sfatul profesorului său Constantin Dumitrescu-Iași, în favoarea studierii filologiei clasice la Universitatea din București. Împreună cu profesorul său Grigore Tocilescu face excursii prin țară și prin Grecia. Din anul 1907 devine profesor secundar la Drobeta Turnu Severin, iar din 1912 devine profesor al Liceului Traian, unde predă română și latină, aflându-se la conducerea acestuia între 1922-1938. În această perioadă demarează construcția Internatului liceului (în prezent clădirea adăpostește Muzeul Porților de Fier, înființat în 12 mai 1912) și a stadionului „Dr. C. Angelescu”.

Împreună cu Theodor Costescu și alți intelectuali înființează în anul 1919 Societatea Culturală „Casa Luminii”. Societatea va organiza în oraș o serie de conferințe destinate publicului la care au fost invitați diverse personalități: Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Sextil Pușcariu, Ion Pillat, Simion Mehedinți, Constantin Rădulescu-Motru, Vasile Goldiș, Alexandru Lapedatu, Ion Jianu, Constantin Șerban-Făgețel, Dumitru Tomescu, Ion Simionescu, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Gheorghe Țițeica, Petre Sergescu, Constantin D. Ionescu, Mihail Gușiță, I.G. Duca și alții^[1].

Alexandru Bărcăcilă a realizat cercetări arheologice la diverse obiective din zona Severinului: castrul roman Drobeta, Cetatea Severinului, Ostrovul Banului, Ostrovul Corbului, Ostrovul Mare și Mânăstirea Coșuștea-Crivelnic. Realizează o descoperire importantă în 1936, aducând la lumină thermele din perioada romană a Drobetei, situate sub un cimitir medieval^[2]. Este unul dintre fondatorii (în 1922) și colaboratorii permanenți ai revistei „Arhivele Olteniei”. A colaborat și la revista „Boabe de grâu”. După retragerea din activitate va locui în București, unde se stinge din viață la 6 februarie 1970. A fost înmormântat, după dorința sa, în orașul de care și-a legat viața și activitatea, Drobeta Turnu Severin. O stradă din oraș poartă numele marelui profesor și arheolog^[3].

Alexandru Bărcăcilă a fost membru al Lojei Masonice “Lumina” (înființată la Turnu Severin la începutul secolului XX

Alexandru Bărcăcilă
Date personale
Născut	31 martie 1895  Bughea de Sus, Muscel, România
Decedat	6 februarie 1970 (74 de ani)  București, RS România
Înmormântat	Drobeta-Turnu Severin
Ocupație	arheolog[*] profesor

·         1981: Frederica de Hanovra (greacă Φρειδερίκη; 18 aprilie 1917 – 6 februarie1981) a fost soția regelui Paul I al Greciei.

Frederica s-a născut la 18 aprilie 1917 la Blankenburg am Harz, Prusia, Imperiul German. A fost singura fiică a lui Ernest Augustus al III-lea, Duce de Brunswick și a Prințesei Victoria Luise a Prusiei, care a fost singura fiică a împăratului Wilhelm al II-lea și a împărătesei Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein.

Prin bunicul matern, Frederica a fost strănepoata împăratului Frederic al III-lea și a împărătesei Victoria, Prințesă Regală, fiica cea mare a reginei Victoria a Regatului Unit.

Prin aceste legături, Frederica a fost verișoară îndepărtată a Elisabetei a II-a și a Prințului Filip, Duce de Edinburgh. Ca descendentă a regelui George al III-lea al Marii Britanii, la naștere, a fost în poziția 34 în linia de succesiune la tronul britanic deși nu a avut nici un titlu sau rang britanic.

Portretul oficial al Prințului Moștenitor (mai târziu rege) Paul al Greciei și a Prințesei Moștenitoare (mai târziu regină) Frederica a Greciei, 1939.

În 1936 Paul, Prinț Moștenitor al Greciei a cerut-o în căsătorie la Berlin când a ajuns acolo pentru Jocurile Olimpice de vară din 1936. Logodna lor a fost anunțată oficial la 28 septembrie 1937. La 9 ianuarie 1938 s-au căsătorit la Atena.

Prințul Paul a fost fiul regelui Constantin I al Greciei și a reginei Sofia a Prusiei, care a fost sora împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.

La zece luni după căsătorie, s-a născut primul lor copil la 2 noiembrie 1938: Sofia, viitoarea regină Sofia a Spaniei. La 2 iunie 1940 s-a născut fiul și moștenitorul lor, Constantin.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în aprilie 1941, familia regală greacă a fost evacuată. În exil, regele George al II-lea și restul familiei regale s-a stabilit în Africa de Sud. Aici, la 11 mai 1942, s-a născut cel de-al treilea și ultimul copil al Fredericăi, Prințesa Irene. Liderul Africii de Sud, generalul Jan Smuts a fost nașul de botez.

La scurtă vreme, forțele germane au atacat Creta. Frederica și familia ei au fost evacuați din nou, înființând un guvern în exil la Londra. În cele din urmă, familia s-a stabilit în Egipt în februarie 1944.

La 1 septembrie 1946 poporul grec a decis prin referendum repunerea pe tron a regelui George. Prințul Moștenitor și Prințesa Moștenitoare s-au întors la casa lor în Psychiko.

Regina Frederca a Greciei.

La 1 aprilie 1947, George al II-lea a muritiar soțul Frederică i-a succedat la tron sub numele de regele Paul I. Instabilitatea politică comunistă din nordul Greciei a dus la războiul civil grec. Regele și regina au plecat în turneu în nordul Greciei, sub măsuri severe de securitate, pentru a încerca să facă apel la loialitate în vara anului 1947.

Războiul civil grec s-a terminat în august 1949. Suveranii au profitat de acestă ocazie pentru a consolida monarhia, au efectuat vizite oficiale mareșalului Josip Broz Tito la Belgrad, președinților Luigi Einaudi al Italiei, Theodor Heuss al Germaniei de Vest, Bechara El Khoury al Libanului, împăratului Haile Selassie I al Etiopiei, Chakravarthi Rajagopalachari al Indiei, regelui George al VI-lea al Regatului Unit și au vizitat Statele Unite ale Americii în calitate de invitați ai președintelui Dwight D. Eisenhower.

Cu toate acestea, acasă, în Grecia și în străinătate, în Marea Britanie, regina Frederica a fost vizată de opoziție, pentru că în adolescență ea a aparținut Ligii Fetelor Germane ("Bund Deutscher Mädel"), o ramură a Hitlerjugend. Suporterii ei au susținut că sustragerea de la apartenența grupului ar fi fost dificilă în climatul politic existent în Germania nazistă la momentul respectiv.

La 14 mai 1962 fiica ei cea mare, Sofia, s-a căsătorit la Atena cu Prințul Juan Carlos al Spaniei, (mai târziu regele Juan Carlos I al Spaniei).

La 6 martie 1964 regele Paul a murit de cancer, și fiul ei i-a succedat la tron ca regele Constantin al II-lea. Frederica și-a asumat titlul de regina-mamă dar a continuat să joace rolul de regină. Când fiul ei s-a căsătorit cu Prințesa Anne-Marie a Danemarcei la 18 septembrie 1964, regina Frederica și-a revocat majoritatea atribuțiilor publice regale în favoarea noii regine. Cu toate acestea, ea a continuat să participe la evenimente regale, care au fost orientate spre familie, cum ar fi botezurile nepoților ei atât în Spania cât și în Grecia.

Ciocnirile regelui Constantin cu primul-ministru ales democratic George Papandreou, Sr. au fost învinuite de către critici ca fiind cauza destabilizării care a dus la o lovitură de stat militară la 21 aprilie 1967. Confruntat cu o situație dificilă, inițial, regele Constantin a colaborat cu dictatura militară. În același an, mai târziu, el a încercat o contra-lovitură de stat cu speranța restaurării democrației. Lovitura a eșuat iar el a fost obligat să plece în exil.

La 1 iunie 1973 junta militară greacă a abolit monarhia fără acordul poporului grec, apoi, a încercat să-și legitimizeze acțiunile prin plebiscitul din 1973 care a fost suspectat pe scară largă de fraudă. Noul șef al statului a devenit președintele Greciei, George Papadopoulos.

Dictatura a luat sfârșit la 24 iulie 1974 și monarhia constituțională pre-junta nu a fost niciodată restaurată. Un plebiscit a avut loc în care regele Constantin a admis în mod liber erorile sale din trecut, a promis sprijin pentru democrația, și, în special, a promis să-și țină mama, pe regina Frederica departe de Grecia și de politica Greciei. 70% dintre greci au votat pentru a face din Grecia o republică democratică.

Regina Frederica a murit la 6 februarie 1981 în exil la Madrid în timpul unei operații la ochi. A fost înmormântată la Tatoi; fiului ei și familiei lui i s-a permis să participe la serviciu funerar cu condiția să părăsească Grecia imediat după aceea.

Frederica de Hanovra
Date personale
Nume la naștere	Frederica Louise Thyra Victoria Margaret Sophie Olga Cecily Isabelle Christina
Născută	18 aprilie 1917 Blankenburg, Harz, Germania
Decedată	6 februarie 1981 (63 de ani) Madrid, Spania
Înmormântată	Tatoi Royal Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cardioplegia[*])
Părinți	Ernest Augustus, Duce de Brunswick Prințesa Victoria Luise a Prusiei
Frați și surori	Prince Christian Oscar of Hanover[*] Prince Welf Henry of Hanover[*] Ernest Augustus al IV-lea Prințul George William de Hanovra
Căsătorită cu	Paul I
Copii	Sofia, regină a Spaniei Constantin II Prințesa Irene
Cetățenie	Germania
Religie	Biserica Ortodoxă Greacă[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Hanovra Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
Regină a Greciei
Domnie	1 aprilie 1947 – 6 martie 1964

* 1985: James Hadley Chase (n. 24 decembrie 1906 – d. 6 februarie 1985)^[1] a fost un scriitor englez. Deși numele său la naștere fusese René Lodge Brabazon Raymond, este mai degrabă cunoscut prin diverse pseudonime incluzând James Hadley Chase (cel mai frecvent cunoscut), James L. Docherty, Raymond Marshall, R. Raymond și Ambrose Grant.

Este unul dintre cei mai bine cunoscuți scriitori de romane de genul thrillerale tuturor timpurilor. Cele 90 de romane scrise, toate sub semnătura sa, i-au adus reputația de a fi "regele scriitorilor thriller" din Europa. ^[2] În același timp, Chase este unul dintre cei mai bine vânduți autori. Un record număr de 50 de romane ale sale au fost ecranizate

·         1992: Caius Iacob (n. 29 martie 1912, Arad - d. 6 februarie 1992, București) a fost un matematician român, membru al Academiei Române (din 1963). A fost profesor la Universitatea din București și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Cariera universitară și-a început-o în 1935 ca asistent la Școala Politehnică din Timișoara.^[2]

A adus contribuții în domeniile mecanicii fluidelor și analizei matematice, preocupându-se în special de mișcările plane ale fluidelor incompresibile, de mișcările la mari viteze subsonice și supersonice, de soluțiile aproximative în dinamica gazelor, precum și de problema de limită din teoria potențialului.

În 1990 a fost ales senator din partea PNȚCD. Caius Iacob a fost singurul reprezentant al acestui partid în camera superioară a primului parlament ales liber după revoluția din 1989. În cadrul activității sale parlamentare, Caius Iacob a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Statul Israel, Republica Franceză-Senat, Republica Polonă, Ungaria și Republica Italiană.

Caius Iacob s-a născut la Arad, la 29 martie 1912. Tatăl său, Lazăr Iacob (1884 - 1951), a fost profesor universitar de „Drept canonic” și s-a numărat printre delegații oficiali la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918.^[3]

Caius Iacob și-a început studiile liceale la Liceul „Moise Nicoară” din Arad (primele 3 clase), terminându-le la Liceul „Emanuil Gojdu” din Oradea. A susținut bacalaureatul în 1928, la vârsta de 16 ani, obținând cea mai mare medie pe țară.

Și-a făcut studiile universitare la Facultatea de Matematică a Universității din București (1928-1931), devenind licențiat la 19 ani. A continuat studiile universitare în străinătate - doctoratul la Facultatea de Științe a Universității din Paris, unde la 24 iunie 1935 a susținut teza de doctorat cu subiectul „Sur la determination des fonctions harmoniques conjuguees par certaines conditions aux limites. Applications a l’hydrodynamique” sub conducerea profesorului Henri Villat.^[4]

După revenirea în țară și-a dedicat viața învățământului superior și cercetării științifice, parcurgând toate treptele universitare, începând cu cea de asistent (din 1935, la Școala Politehnică din Timișoara) și terminând cu cea de profesor la Facultatea de Matematică a Universității București.

La 15 martie 1938 este numit asistent la secția de matematică a Facultății de Științe a Universității din Cluj. A activat în cadrul catedrelor de geometrie analitică, geometrie descriptivă, analiză matematică și funcții complexe. Deși în 1939 acceptă postul de asistent la laboratorul de mecanică al Universității București, revine la Cluj în 1942 pe postul de conferențiar universitar titular la catedra de matematici generale. La 30 decembrie 1943, la vârsta de 31 de ani, este numit profesor universitar la catedra de mecanică (post rămas vacant prin mutarea profesorului D.V. Ionescu la catedra de analiză matematică).

În 1940 a primit Premiul pentru mecanică „Henri de Parville” al Academiei de Științe din Paris.

A activat la Universitatea din Cluj până la 14 Octombrie 1950, când a fost numit profesor de mecanică la Facultatea de Matematică și Fizică a Universității București.

La 2 iulie 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar la 21 martie 1963 a fost ales membru titular.^[5] Caius Iacob a fost președintele Secției Matematice a Academiei Române începând cu 19 martie 1980 și până la sfârșitul vieții sale (6 februarie 1992).

În 1964 a fost distins cu Ordinul Steaua Republicii Populare Romîne, clasa a III-a.^[6]

La inițiativa sa, în 1991 a fost înființat Institutul de Matematică Aplicată al Academiei Române, care în anul 2001 a fuzionat cu Centrul de Statistică Matematică al Academiei Române, devenind actualul Institut de Statistică Matematică și Matematică Aplicată „Gh. Mihoc - Caius Iacob”.

A fost membru al Academiei de Științe din România începând cu 3 iunie 1941^[7].

Caius Iacob a murit la București, la 6 februarie 1992.

În memoria sa, la 29 martie 2012 în Aula Academiei Române a avut loc sesiunea omagială Centenar Caius Iacob (1912-1992). Evenimentul a fost organizat de Secția de Științe Matematice a Academiei Române.

Caius Iacob
Caius Iacob
Date personale
Născut	29 martie 1912 29 martie 1912 Arad, Austro-Ungaria
Decedat	6 februarie 1992 (79 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	Matematician
Activitate
Alma mater	Universitatea din București[1] Universitatea din Paris[1]
Organizație	Universitatea din București Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj
Lucrări remarcabile	Introducere matematică în mecanica fluidelor Mecanica teoretică
Cunoscut pentru	Contribuții în domeniul mecanicii fluidelor și a analizei matematice
Titlu academic	Profesor doctor
Partid politic	PNȚCD
Premii	Premiul de Stat (1955)
Membru titular al Academiei Române
Membru al Academiei de Științe din România

·         1993: George Ciorănescu (n. 1918 - d. 6 februarie 1993) a fost un eseist, jurnalist, poet, prozator, publicist și traducător român care a trăit cea mai mare parte a vieții sale în exil. A avut patru frați, toți intelectuali de calibru români, matematicianul Nicolae Ciorănescu, poetul Ioan Ciorănescu, lingvistul Alejandro Ciorănescu și chimista Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu.

S-a stabilit inițial la Paris și apoi la München. A fost animator a numeroase cenacluri și reviste literare ale exilului și redactor șef (1955 - 1957, respectiv 1958 - 1965) la postul de radio Europa Liberă, unde a deținut și funcția de director adjunct al departamentului în limba română (1965 - 1970). A plecat, temporar, din acest post în urma unui conflict avut cu Noel Bernard, care îl angajase la Radio Europa Liberă pe fiul lui Aurel Baranga, Harry Baranga. (Despre A. Baranga v. articol Vladimir Tismăneanu în: Evenimentul zilei din 5 septembrie 2008)

A fost protagonist al mișcării pentru unitatea Europei în exilul românesc. Astfel, la 9 mai 1948, s-a ținut, la Haga, Congresul Constitutiv al Mișcării Europene, prezidat de Winston Churchill. Aici s-au constituit comitetele naționale ale Mișcării Europene, cuprinzând inclusiv statele căzute sub ocupație sovietică. Comitetul român a avut, ca figuri mai proeminente, pe George Ciorănescu, președinte, Grigore Gafencu, Gabriel Bădărău și alții.

A coeditat , la initiativa lui Ion Dumitru revista Apoziția, a cenaclului literar omonim din München, pe care a condus-o din 1982până în 1992.

Eseuri

• Romanii și ideea federalistă, București, 1996

Opera poetică

• Ystud, poeme amare, Paris 1950
• Codicil, Paris 1952
• Poeme fără răspuns, Paris 1952
• Poeme prea târzii, Paris 1954
• Un român prin Grecia, Paris 1967
• Morior ergo sum, München 1981
• Catrene definitorii diezate, München 1987
• Metaerotism imaginar, München 1990

Antologii

• Spicuiri din lirica americană contemporană, 1993
• Mai aproape de ingeri, traduceri din lirica religioasă 

·         1993: Dan Constantinescu, compozitor român (n. 1931)

* 1993: Ion Negoițescu (n. 10 august 1921, Cluj, Regatul României – d. 6 februarie 1993, München, Germania), poreclit în cercul de prieteni Nego,^[2] a fost un poet, eseist, critic și istoric literar român, unul dintre liderii Cercului Literar de la Sibiu.^[3]

După cel de-Al Doilea Război Mondial, atitudinile anticomuniste și disidente ale lui Negoițescu, dar și orientarea lui sexuală au făcut din el un adversar al regimului Ceaușescu. Marginalizat și cenzurat, a petrecut trei ani închis la Jilava din motive politice. În cele din urmă, într-un episod de liberalizare la sfârșitul anilor 1960, Negoițescu a continuat să vorbească deschis împotriva restricțiilor politice, intrând în vizorul agenților de la Securitate. În 1977 s-a alăturat protestului lui Paul Goma și Ion Vianu împotriva regimului Ceaușescu,^[4] dar a fost forțat să se retragă.^[5] În următorii ani, a luat calea străinătății, stabilindu-se definitiv în Germania de Vest, unde a contribuit la Radio Europa Liberă și multe alte publicații anticomuniste, activând de asemenea și ca editor la reviste literare pentru comunitățile de români din diaspora.

Deși s-a căsătorit de trei ori, s-a simțit toată viața singur și neînțeles într-o lume în care a fost nevoit să-și ascundă orientarea sexuală pentru a putea supraviețui.^[6] De-a lungul vieții a avut patru tentative de suicid: în adolescență, din cauza lipsei de comunicare cu părinții, în 1961, ca deținut politic, în 23 august 1974 (zi aleasă simbolic), în semn de protest față de cenzura care nu îi permitea să își publice cărțile și în 1977, după ce se solidarizase cu Paul Goma și fusese anchetat într-un mod brutal și umilitor de Securitate.

A plecat în 1980 în Germania, cu o bursă de cercetare asupra operei lui Dostoievski. A locuit la Köln și a ținut un curs de literatură română la Universitatea din Münster (1982–1983). S-a stabilit definitiv la München. După ce a obținut azilul politic, Negoițescu s-a mai întâlnit cu soția în Occident, în 1984, însă „a suspectat-o că este informatoare”. A coordonat Caietul de literatură al revistei Dialog de la Dietzenbach. Colaborează constant la posturile de radio BBC, Europa Liberă și Deutsche Welle cu texte politice (adunate, ulterior, în volumul În cunoștință de cauză, 1990) și, mai ales, cu sinteze critice și cronici literare, strânse apoi în volumul Scriitori contemporani (1994). Istoria literaturii române a fost publicată în 1991, la Editura Minerva din București, într-un proiect care ar fi trebuit să rivalizeze cu opera similară a lui George Călinescu, dar cartea a fost considerată o cădere. Negoițescu se referă doar la literatura română scrisă în perioada 1800–1945; cartea sa, deși are o structură fragmentară, cuprinde foarte multe pasaje inspirate.

În ultimii ani de viață a început să-și scrie Autobiografia, despre care credea că va fi marea lui operă, obsedat de gândul că nu va avea timp să o ducă la bun sfârșit. „Singurul eșec care mă mai poate aștepta” – se confesa el în 1991 Martei Petreu – „este acela de a muri înainte de a-mi termina Autobiografia”. A murit la 6 februarie 1993, la München.

A fost căsătorit de trei ori.^[32] Prima căsătorie, cu o profesoară, Octavia Noghia, avusese loc înainte de a face pușcărie patru ani, pe motive politice. La câțiva ani după eliberarea de la Jilava, unde, în 1963, a devenit formal informator (calificat în această calitate ca "mediocru" și abandonat în final), Ion Negoițescu s-a căsătorit a doua oară cu Aurelia Ionescu, ce i-a fost soție până în 1977. A treia soție, Ileana Vidrașcu, zisă Ua, era fiica lui Gheorghe Vidrașcu, fost ilegalist, apoi nomenclaturist de frunte, care a deținut printre alte funcții și pe cele de vicepreședinte al Consiliului de miniștri și primar al Ploieștiului. Relația lui Negoițescu cu Ua s-a încheiat în momentul în care acesta s-a decis să rămână, în 1983, în Occident.

Negoițescu a avut o relație intimă de lungă durată cu poetul Petru Romoșan,^[33] la acea vreme în vârstă de doar 17 ani și jumătate, venit la București pentru a-și petrece o parte din vacanță cu Negoițescu. În transcrierile din vara anului 1974, când relația dintre celebrul critic și tânărul poet a atins apogeul, apare inițial personajul numit "nepotul lui Negoițescu", după cum îl prezentase criticul prietenului său, scriitorul și compozitorul Wolf Aichelburg. Relațiile intime ale lui Negoițescu au fost urmărite minut cu minut de Securitate. În apartamentul pe care acesta îl deținea pe Calea Victoriei, nr. 2 erau implantate microfoane,^[34] fiind de asemenea urmărite și convorbirile lui telefonice.^[33] Trei ani mai târziu, Romoșan este forțat să-i denunțe la Miliție pe Negoițescu și alți patru scriitori.^[35] Denunțul a fost însă doar un pretext pentru arestare și anchetare, după ce își exprimase adeziunea față de "mișcarea Goma" printr-o scrisoare citită de la microfonul Europei Libere și în care vorbea despre "exilul interior al atâtor scriitori de valoare, ale căror cărți nu mai ajung să fie scrise din descurajare".^[36] Dintr-o declarație olografă dată de Romoșan pe 22 martie 1977 se subînțelege că relația acestuia cu Negoițescu a fost o greșeală. În aceeași declarație îl cataloga pe Negoițescu drept "trădător de țară", pentru ca într-o discuție din 2006 cu ziarul Cotidianul să spună că "Ion Negoițescu a fost omul serviciilor secrete".^[37] În Viața unui om singur, Adrian Marino relatează că Petru Romoșan îl șantaja de bani pe Negoițescu, uneori sumele ajungând chiar și la 4.000–5.000 de lei.^[38] Negoițescu și ceilalți scriitori gay au scăpat de condamnare prin intervenția scriitorului Ștefan Augustin Doinaș, deconspirat după '90 drept colaborator al Securității.^[39] Mai întâi a început să strângă semnături de susținere pentru Negoițescu de la colegi de breaslă, pe care a și reușit să-i adune la Uniunea Scriitorilor în semn de protest pentru arestarea lui Negoițescu. Apoi a intervenit direct la Cornel Burtică, secretar al Comitetului Central al PCR și viceprim-ministru, cu care avea o relație apropiată.

Ion Negoițescu
Ion Negoițescu în anii studenției
Date personale
Născut	10 august 1921   Cluj, Regatul României
Decedat	6 februarie 1993 (71 de ani)   München, Germania
Părinți	Ioan Negoițescu Lucreția Cotuțiu
Căsătorit cu	Octavia Noghia Aurelia Ionescu Ileana Vidrașcu
Naționalitate	Română
Cetățenie	România
Religie	Ateu
Ocupație	bibliotecar[*] filolog[*] poet istoric literar[*] critic literar[*]
Pseudonim	Nego, Damian Silvestru
Limbi	limba română[1]
Studii	Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1937–1993
Mișcare/curent literar	Modernism, Sburătorul, Cercul Literar de la Sibiu, suprarealism
Specie literară	Autoficțiune, eseu, poem liric, memorii, poem în proză, satiră
Operă de debut	Povestea tristă a lui Ramon Ocg (1941)
Opere semnificative	Straja dragonilor (1994)
Note
Premii	Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor Regale (1947)

·         1995: A încetat din viaţă academicianul Nicolae Simionescu. A fondat şi organizat, împreună cu academicianul Maya Simionescu, Institutul de Biologie şi Patologie Celulară; (n. 27 iunie 1926).

* 1995: Nicolae Costin (n. 7 aprilie 1936, Peciște, județul Orhei, Regatul României, astăzi în raionul Rezina, Republica Moldova – d. 16 februarie 1995, Chișinău, Republica Moldova) a fost un om politic moldovean și unul din fruntașii mișcării de emancipare națională din RSS Moldovenească. A fost profesor universitar, președinte executiv al Frontului Popular din Moldova, deputat în primul Parlament ales (1990-1994) al Republicii Moldova, co-autorul Declarației de Independență a Republicii Moldova (27 august 1991), președinte al Consiliului municipal și Primar general al municipiului Chișinău (1990-1994).

·         2000: María de las Mercedes, mama regelui Juan Carlos I al Spaniei (n. 1911)

·         2002: Max Perutz, biolog austriac, laureat Nobel (n. 1914)

·         2005 - A încetat din viaţă pianistul Lazar Berman. Considerat în Rusia un talent ieşit din comun încă din adolescenţă, Berman a devenit un pianist de renume internaţional în anii '70, după ce a cucerit publicul european şi american. (n. februarie 1930)

·         2008: Jurnalistul Max Bănuş a decedat. Cunoscut ca unul dintre cei mai remarcabili ziarişti de la Radio Europa Liberă,in anii dictaturii comuniste, Max Bănuş şi-a început cariera jurnalistică la ziarul Sportul românesc din Bucuresti; (n. 23 martie 1926).

·         2009: James Whitmore, actor american (n. 1921)

·         2011: Gary Moore, muzician irlandez (Skid Row și Thin Lizzy) (n. 1952). Robert William Gary Moore (n. 4 aprilie 1952, Belfast, Irlanda – d. 6 februarie 2011), cunoscut mai ales ca Gary Moore, a fost un muzician nord-irlandez, cântăreț și chitarist virtuoz. La vârsta de 11 ani a ascultat albumul „John Mayall with Eric Clapton” care i-a schimbat viața și l-a influențat foarte mult în ceea ce privește tehnica sa de chitară. A făcut parte din trupa rock irlandeză Thin Lizzy. A decedat la 6 februarie 2011 în somn în timpul unei vacanțe în Spania

·         2011 - A încetat din viaţă romanciera şi poeta franceză Andrée Chedid, de origine libaneză, autoarea romanelor "Sixième jour" (1960) şi "Celălalt/ L'Autre" (1969) - ambele ecranizate ulterior (n. 20 martie 1920).
* 2013: Chokri Belaïd (în arabă شكري بلعيد Shukrī Bil‘īd; n. 26 noiembrie 1964, Djebbel Jelloud - d. 6 februarie 2013, El Menzah) a fost un om politic și avocat al drepturilor omului tunisian, și un critic dur la adresa sistemului fostului lider tunisian Zine El Abidine Ben Ali^[1]. Asasinarea sa a provocat numeroase manifestații violente, reprezentând un eveniment guvernamental critic după Revoluția din 2011.
* 2018: Radion Cucereanu (n. 23 august 1927, satul Ruseni, județul Soroca (interbelic), România (azi Ruseni, comuna Ruseni, raionul Edineț, Republica Moldova) – d. 6 februarie 2018, Chișinău, Republica Moldova)^[3][4] a fost un autor de manuale, lucrări didactice și povestiri, profesor, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, precum și un luptător pentru românism, autor al trilogiei „Lacrimile românilor basarabeni”.^[5][6]Este cetățean de onoare al comunei natale Ruseni

• 2019: Rudi Assauer, fotbalist german (n. 1944)
• 2019: Manfred Eigen, chimist german, laureat Nobel (n. 1927)
• 2019: Rosamunde Pilcher, scriitoare britanică (n. 1924)

Sărbători

·         Noua Zeelandă: Ziua Waitangi, aniversarea semnării Tratatului de la Waitangi dintre băștinașii mauri și colonistii britanici. Sărbătoare națională (1840)

·         În calendarul ortodox: Sf Ier Vucol, episcopul Smirnei, Sf Ier Fotic, patriarhul Constantinopolului, Sf Cuv Varsanufie cel Mare

·         În calendarul romano-catolic: Ss. Paul Miki și însoțitorii săi, martiri; Sf. Doroteea, fecioară, martiră

·         În calendarul greco-catolic:  Sf. Bucol, episcop († secolul al II-lea)

VA URMA