MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MARȚI 18 FEBRUARIE 2020
PARTEA A TREIA - ARTE; GLUME; GÂNDURI PESTE TIMP; SFATURI UTILE

Bună dimineața!
Clic pe imagine și se va deschide și veți putea lectura articolul în întregime!

ARTE 18 Februarie

INVITAȚIE LA BALET 18 Februarie

Nicolai Rimski Korsakov

Rimsky-Korsakov: Scheherazade - balet

MUZICĂ 18 Februarie

Rimsky Korsakov Capriccio Espagnol Op 34:

Beautiful Romantic Instrumental Love Songs Collection - Best Relaxing Violin Instrumental Music

Boleros Instrumentales En Guitarra Para El Alma - Instrumental Guitarra Boleros 2019

John Denver, Kenny Rogers, Alan Jackson ,George Strait | Gold Country Music 70's 80's 90's

Beautiful Romantic Saxophone Love Songs 2020 - Best Saxophone instrumental Valentine Day 2020

САМАЯ ЛЮБИМАЯ В МИРЕ ЖЕНЩИНА

POEZIE 18 Februarie

Andre Breton

Biografie

André Breton (Tinchebray (Orne), n. 19 februarie 1896 - Paris, d. 28 septembrie 1966) a fost un poet francez, eseist, editor și critic, șef inițiator și unul dintre fondatorii curentului cultural suprarealism, împreună cu Paul Eluard, Luis Buñuel și Salvador Dalí printre alții. Manifestele suprarealiste ale lui Breton conțin cele mai importante expuneri teoretice ale mișcării.

André Breton s-a născut la Tinchebray (Orne) ca fiu al unui negustor. Și-a petrecut copilăria pe meleagurile britanice începând să scrie de mic poeme – l-a cunoscut pe poetul Paul Valéry. A studiat medicina și mai târziu psihiatria datorită căreia, în 1921, l-a cunoscut pe Sigmund Freud. În timpul primului război mondial, l-a cunoscut pe Jacques Vaché, un dadaist înfocat.

În 1916 el s-a alăturat curentului cultural dadaist, dar după un timp a formulat o serie de obiecții la adresa dadaismului, declarând: „Lasă tot. Lasă Dada. Lasă-ți nevasta. Lasă-ți amanta. Lasă-ți speranțele și temerile. Lasă-ți copii în păduri. Lasă-ți substanța pentru umbră. Lasă-ți viața ușoară, lasă-ți ceea ce aveai pentru viitor. Haide, la drum.” Atunci s-a întors la suprarealism și a colaborat cu Louis Aragon și Philippe Soupault la revizuirea operei Littérature. Foarte importante pentru el au fost întâlnirile din timpul războiului cu Guillaume Apollinaire. Manifestele sale suprarealiste au fost publicate în 1924. Influențat de teoriile psihologice, Breton definea Suprarealismul ca fiind „autonomism psihic pur, prin care o încercare este făcută să exprime, fie oral, în scris sau într-o altă manieră, adevărata funcționare a gândului. Comanda gândului, în absența totală a controlului gândului, excludând orice preocupare morală sau excentrică.” În Al Doilea Manifest, Breton afirmă că suprarealismul luptă să obțină „avantaj mintal, din care viața și moartea, realul și imaginarul, trecutul și viitorul, înțelesul și neînțelesul, nu vor mai fi percepute contradictoriu.”

Breton și colegii lui credeau că izvoarele libertății personale și liberării sociale stau în inconștient. Au găsit exemple în tablourile pictorilor Hieronymus Bosch și James Ensor, în scrierile lui Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Alfred Jarry și chiar în conceptele revoluționare ale lui Karl Marx.

Deși mișcarea suprarealistă a fost, încă de la început, în continuă schimbare sau conflictuală, totuși, în toate lucrările majore, La Révolution surréaliste (1924 - 1930) și Le Surréalisme au service de la révolution (1930 - 1933), au canalizat cooperarea și răspândirea ideilor și peste hotarele Franței.

„Subiectivitatea și obiectivitatea comit o serie de atacuri una alteia în timpul vieții unde prima suferă cele mai mari lovituri.”(citat din Nadja, 1928).

Din 1930 publică câteva colecții de poeme printre care Iubire nebună (1937), volum ce apără emoțiile iraționale ale iubiților, inspirat din mitul Cenușăresei. Proza scrisă de el a fost mai bine văzută decât poeziile sale dintre care se remarcă opera Nadja (publicată în 1928), un portret al lui Breton și al unei femei nebune. Titlu se referă la un nume de femeie, de fapt numele soției sale, și începutul cuvântului "speranță" sau "nădejde" în rusește.

Într-o plimbare cu barca la Martinique, în 1941, Breton îl cunoaște pe antropologul Claude Lévi-Strauss cu care discută despre creația artistică. Claude Lévi-Strauss critică definiția dată de Breton unei capodopere spunând că este un rezultat al spontaneității minții fără a analiza valoarea estetică a operei. Breton îi răspunde că „foarte puțin îl interesează ierarhia operelor suprarealiste – chiar dacă am făcut o ierarhie a operelor romantice și simboliste.”

În timpul războiului Breton a scris trei poeme epice în care a tratat tema exilului. După cel de-al doilea război mondial el a călătorit în sud-vestul și în vestul Indiei, întorcându-se în Franța în 1946. La scurt timp după întoarcerea în Franța, el devine un fel de meditator al unui grup de tineri suprarealiști.

Între 1940 și 1950 el a scris eseuri și colecții de poeme printre care Arcane 17 (1945). Ultima sa lucrare poetică se numește CONSTELLATIONS (1959).

Moare la Paris la 28 septembrie 1966.

Iarba roşie

Iarba rosie, aurul marilor palarii marine
Compun pentru fruntea ta muzica si penele
Infernului. Pe drumul tau înalbesc nicovalele
De se face frumos în inima ta ce tuna pe rinichii tai

Niciodata valea iubirii! Printre frunze dispar
Trenuri prinse cu lassouri de bruma...
Sânii spre ale cascadelor spuma
Sa le întorci etern: lumina este tot ceea ce îmbratisez.

Cometa a râsului, pleaca unde neantul te cheama,
Deschide picioarele tale ca un evantai sau o inflorescenta;
Doar tu stii sa-mi faci primavara în sânge si apa.

Balantele vietii, cu tine pe post de brat.

Tiki

Te iubesc în fata marilor
Rosu ca un ou când e verde
Tu ma transporti într-o clarificare
Dulce ca laptele închegat mâinilor
Tu ma îmboldesti pe burtile femeilor
Ca si cum ar fi fost un maslin al sidefului
Tu îmi dai echilibru
Tu ma culci
Cât despre faptul de a fi trait
Înainte si dupa
Sub pleoapele mele de cauciuc

Gabriel Georgescu, poet și traducător român

Biografie

Poetul, traducătorul şi profesorul Gabriel Georgescu este o personalitate literară marcantă, pe care Craiova i-a dăruit-o Sătmarului.

G. Georgescu s-a născut la Craiova, în 4 septembrie 1911. Părinţii săi au fost Petre Udrea, (originar din Turceni, pribeag de la 13 ani, apoi marinar călător pe mările lumii cu un nume nou, Georgescu), şi Elisabeta Atena Nicolau, de origine macedo-română. Tatăl, marinarul cu o vastă experienţă, era o fire dinamică, inventivă, devenind, printre altele, unul dintre întemeietorii sportului în Craiova. În Primul Război, tatăl pleacă voluntar, primeşte decoraţii, iar Corneliu Baba îi face portretul. Mama, rămasă orfană la 16 ani, moşteneşte o bibliotecă bogată. Copilăria şi-a petrecut-o în casa de pe strada „B.P. Hasdeu” (fosta „Norilor”), ridicată de bunicul său dinspre mamă. Poetul Gabriel Georgescu a avut două surori: Florica (n. 1908) şi Rodica (n. 1919). Moartea pretimpurie a acesteia din urmă, bolnavă de inimă, l-a marcat pe Gabriel profund pentru tot restul vieţii.

Şcoala primară a făcut-o în Craiova, apoi a urmat cursurile Liceului “Carol I” din acelaşi oraş, perioadă în care face lecturi intense din Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Mallarmé, Valéry. În 1930, în ultima clasă de liceu traduce şi scrie poezii. Devine apoi student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, iar în 1932-1933 studiază slavistica la Sofia. Aici trăieşte o altă dramă. Iubita lui, o studentă bulgară, moare (o moarte neelucidată) în intervalul în care poetul revenise în ţară pentru câteva luni, ceea ce îi provoacă o suferinţă enormă, convertită în versuri.

Ca poet, G. Georgescu debutează la revista „Vremea” (10 iunie 1934, nr. 341, pag. 7) cu poezia „Epicritica bucuriei”, semnată G. Mavrogheni. Ca student, asistă la cursurile marilor profesori ai epocii: Mihail Dragomirescu, Ovid Densusianu, Iorga, Simion Mehedinţi. Este apreciat de Dim. Caracostea şi P.P. Negulescu, iar Tudor Vianu se oferă să-i prefaţeze un volum de traduceri din Paul Verlaine şi volumul de poezie originală Poemul fără flăcări. Publică, de asemenea, în “Revista Fundaţiilor Regale”, “Floarea de foc”, “Luceafărul” de la Sibiu, “Pământul” de la Călăraşi etc.

În 1935 devine licenţiat în filologie modernă şi, după ce ocupă diferite funcţii, ia în 1936 drumul Transilvaniei. Înşiră în statul său de funcţiuni licee din Năsăud, Oradea, Arad, Oraviţa, Orăştie. Vin la rând Ismail, Craiova şi Petroşani. Iar după toate acestea urmează Satu Mare, unde, între 1 septembrie 1946 şi 30 septembrie 1963, a fost un eminent profesor de literatură la actualul Colegiu “Mihai Eminescu”, după care devine lector la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic de 3 ani din Baia Mare, unde a predat teoria literaturii, literatura universală şi folclorul până la pensionare, în 1 octombrie 1972. Amintirea lui este şi acum vie în partea nord-vestică a ţării. Nu se găseşte absolvent de liceu sau de facultate din acea perioadă care să nu-şi aducă aminte cu veneraţie de profesorul lor, Gabriel Georgescu.

În Satu Mare s-a căsătorit cu Zamfira Tarţa (1952), născându-li-se o fetiţă, Tudoriţa, care a însemnat pentru el singura mare bucurie a unei existenţe dramatice, aspect vizibil în mai multe poeme din ciclul Copilul floare. A fost legat de oraşul de pe Someş unde a trăit 27 de ani (din 1946 până la moartea survenită în 1973), aici şi-a creat opera şi tot aici şi-a ales locul de viaţă veşnică, în Cimitirul Greco-Catolic situat lângă gara din localitate. Pe crucea de marmură neagră stau săpate două versuri din poemul Cădem arzând: “Mai sus de fericirea şi chinul tuturor / Cădem arzând, cu mâna spre lumea aşteptată”.

În perioada sătmăreană, a publicat în presa locală din nord-vestul ţării, dar şi în revistele literare importante ale Ardealului, “Familia”, “Steaua”, “Tribuna”. Lirica proprie, traducerile şi articolele semnate de el în presa locală au reprezentat, pentru tinerii scriitori sătmăreni, o adevărată şcoală de poezie, poetul devenind un model de atitudine civică şi de opţiune estetică.

O mare pasiune a sa a fost biblioteca, aspiraţia lui tinzând spre “liniştea cărţilor”, fapt pentru care a redactat “un plan al unei biblioteci ideale” (Nae Antonescu). Retras, având un cerc restrâns de prieteni, era cunoscut mai mult ca traducător, deşi “poezia era adevărata lui vocaţie.” Ostracizat şi suspectat de regimul comunist pentru simplul fapt că era un produs al marii şcoli interbelice, G. Georgescu îşi publica “producţiile lirice ca traduceri din poeţi bulgari sau ruşi”. (Ion Ghiur).

Într-un interviu din 1968, luat de Petre Got (în “Pentru socialism”, Baia Mare, 27 ianuarie 1968), se considera “poet fără public” şi vorbeşte de şapte-opt volume de poezii, împreună cu traducerile, pe care le are în posesie. Au mai rămas în manuscris două lucrări dramatice, La gura furtunii (dramă în trei acte) şi Simetriile destinului (dramă în trei acte). La acestea trebuie adăugate cele 15 lucrări ştiinţifice, rămase în manuscris sau risipite prin diferite publicaţii. O listă completă a acestora a fost realizată de poetul Ion Ghiur.

Opera literară
Poemul fără flăcări, Bucureşti, 1934, 1969;
Versuri, prefaţă de Gheorghe Grigurcu, Satu Mare, 1996.

Traduceri
Ady Endre, Scăpărătorul focului, Cluj, 1948 (în colaborare cu V. Herman), Spre mâine, Cluj, 1970;
Paul Verlaine, Versuri, Bucureşti, 1967;
Charles Baudelaire, Mici poeme în proză, Bucureşti, 1971.

Constantin Aricescu

Biografie

Constantin D. Aricescu s-a nascut pe data de 18 martie 1823, in Câmpulung-Muscel si a decedat pe 18 februarie 1886, Bucureşti). Istoric, prozator, dramaturg, poet, publicist şi om politic.

Se naşte într-o familie înstărită, burgheză (este fiul serdarului Dimitrie Aricescu şi al Elenei Chiliaşu), ceea ce îi permite să beneficieze de o educaţie aleasă. Urmează cursurile şcolii naţionale din Câmpulung şi apoi pe cele ale Colegiului Sf. Sava din Bucureşti (1837-1844).

Activează în mai multe domenii: inginer de poduri şi şosele, copist la Ministerul de Finanţe, director al Arhivelor Statului (1869-1876), revizor şcolar (1877-1879), director al Domeniilor Statului şi al Tipografiei (Imprimeriile Statului), avocat, redactor şi administrator al ziarelor "Român

ul", "Pressa" şi "Buciumul", colaborator al mai multor publicaţii: "Reforma", "Naţionalul", "Trompeta Carpaţilor", "Foaie pentru minte, inimă şi literatură" ş.a., director al internatului Matei Basarab din Câmpulung etc.

Activează ca revoluţionar paşoptist, lucru care l-a costat luni de detenţie la Snagov (1850) şi Văcăreşti (1863). Aflând de existenţa unui imn slugarnic la adresa ruşilor, în speţă a generalului Duhamel, consideră că este datoria sa de bun român şi, june progresist, să demaşte protectoratul perfid al ţarului"; astfel, creează imediat un contra-imn manifest, intitulat, sugestiv, Blestemul României contra apăsătorilor ei.

Pentru răspândirea şi intenţia de a-l publica a fost condamnat şi închis la Snagov (ianuarie-decembrie 1850). Ca deputat în Adunarea ad-hoc (1857) de la Bucureşti, desfăşoară o intensă activitate unionistă, fiind secretar al comitetelor locale şi coordonatorul celui din Câmpulung-Muscel. în timpul domniei lui Al.I. Cuza este deputat şi susţinător fervent al politicii reformatoare a domnului. Debutează în 1846 în "Curierul românesc". Publică mai multe poezii cu iz revoluţionar: Rugă libertăţii, Libertate României ş.a. în timpul evenimentelor din 1848 şi un volum de Memorii, scrise în detenţia de la Snagov, încredinţat că funcţia primă a acestora este nedisimulat didactică. Editează mai multe volume de versuri, scrie despre viaţa monahală, făcând mai multe observaţii critice la adresa acesteia; autor al unor piese de teatru cu caracter satiric, patriotic, educativ, cele mai multe reprezentate la teatrul pe care l-a fondat la Câmpulung (1846-47) dar şi în alte oraşe, precum şi la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Ca istoric, elaborează prima monografie a oraşului său natal, Istoria Câmpulungului, prima reşedinţă a României (1855-1856); publică, într-un volum, mai multe documente referitoare la revoluţionarii paşoptişti: Capii revoluţiunii de la 1848, judecaţi prin propriile acte (1866), Istoria revoluţiunii de la 1821 (1874), prima monografie a mişcării de la 1821, în care un rol important îi este rezervat iniţiatorului Tudor Vladimirescu, Corespondenţa secretă şi acte inedite ale capilor revoluţiunii de la 1848, în trei volume (1873-1874). Lucrări memorialistice: Memoriile mele, despre care s-a amintit mai sus, Biografia mea, Procesul şi exilul meu la Snagov. Paşoptist din eşalonul doi al literaturii române, spirit extrem de cultivat, plin de idei novatoare, a fost atent la mişcarea literelor şi mentalităţilor epocii, activismul său fiind dublat de o înţelegere specifică a militantismului scriitoricesc.

Părul lăudat

P-o poiană mare,
Şi frumoasă tare,
A crescut odată un păr minunat,
Ce de toată lumea era lăudat.

Poporul grămadă, foarte curios,
Alerga să vază părul cel frumos:
Şi fieştecine cîte-un sac ducea,
Cu pere alese crezînd a-l împlea;

Însă, o mirare!
Văzu fiecare
Că părul măreţ
Era pădureţ;
Ba şi scorburos,
Sterp şi nodoros;
Şi din păr cădea
Cîte-o pară-abia;
Şi aceea... rea!
Iar vestitul nume
De părul mănos
Îl dudese-n lume
Un român drăcos:
Voind cu aceasta a ridicula
Pe cei ce cred toate fără-a cerceta.

D-atunci s-a născut
Proverbul ştiut:
Nu te du cu sacul la părul lăudat,
Că te-ntorci cu dînsul gol şi ruşinat.

Michelangelo Buonarotti

Biografie

Michelangelo Buonarroti (n. 6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo - d. 18 februarie 1564, Roma) a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renașterii Italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură și arhitectură. A scris și poezii, în special în genul sonetului și madrigalului.

Michelangelo di Ludovico Buonarroti Simoni a fost al doilea din cei cinci fii ai lui Lodovico di Buonarroti Simoni și ai Francescăi di Neri di Miniato del Sera. După întoarcerea la Florența, de unde provenea familia lor, Michelangelo este lăsat în grija unei doici. Aceasta fiind fiică și soție de pietrar, i-a insuflat micului Michelangelo dragostea pentru marmură. Această pasiune timpurie îl determină să părăsească școala, deși părinții lui ar fi dorit ca el să studieze gramatica și să se consacre studiilor umaniste. Datorită prietenului său, pictorul Francesco Granacci, Michelangelo descoperă pictura și, în 1488 este dat la ucenicie în cel mai vestit atelier de pictură din Florența aparținând lui Domenico Ghirlandaio. În acea perioadă, acesta, împreună cu fratele său David, executa frescele din biserica Santa Maria Novella. Totuși, dorința de a lucra în marmură nu-l părăsește; are paisprezece ani când începe să studieze sculptura pe lângă Bertoldo di Giovanni, un elev al lui Donatello, pe baza statuilor antice aflate în grădina lui Lorenzo de Medici, supranumit Il Magnifico, conducătorul politic al Florenței. În palatul acestui bogat mecena, protector al artelor, are posibilitatea de a cunoaște pe artiștii care veneau la curte, devenită un centru important de cultură umanistă. Printre aceștia sa afla și poetul Angelo Poliziano, cu care Michelangelo poartă discuții despre Homer, Virgiliu, despre Dante și Petrarca.

Michelangelo va locui la familia Medicilor între anii 1489-1492. În această perioadă realizează Lupta centaurilor și Madona della Scala. După moartea lui Lorenzo Magnificul, părăsește palatul și se întoarce la casa părintească. Florența traversează în acea vreme o perioadă tulbure, în care timp Michelangelo pleacă pentru un an la Veneția, după ce s-a oprit pentru un timp în Bologna, unde are ocazia să admire operele lui Jacopo della Quercia și realizeaza trei sculpturi pentru catedrala San Petronio. Se întoarce la Florența în 1495, o dată cu restabilirea păcii, și - în timp ce Savonarola condamna în predicile sale luxul și imoralitatea - Michelangelo realizeaza sculptura „Il bambino”. În anul 1496, se duce pentru prima dată la Roma, unde primește câteva comenzi de sculptură din partea cardinalului Riario și a bancherului Jacopo Galli printre care si Bachus beat. Sculptează pentru bazilica Sfântul Petru celebra Pietà, a cărei frumusețe îi va face pe contemporanii artistului să-i recunoască geniul. În anul 1501, revenind la Florența, realizează statuia lui David, precum și alte opere de sculptură și pictură, printre care Tondo Doni și Tondo Pitti, care trezesc admirația concetățenilor săi.

În anul 1505 papa Iuliu al II-lea l-a chemat la Roma, dându-i comanda realizării unui monumental mausoleu, în care arhitectura să se îmbine, după maniera clasică, cu sculptura. Stă opt luni la Carrara pentru a alege cele mai bune blocuri de marmură. La acest proiect va lucra, cu întreruperi, timp de patru decenii, desăvârșindu-l abia în anul 1545. Tot papa Iuliu al II-lea l-a însărcinat în 1508 cu pictura boltei Capelei Sixtine din Palatul Vatican, proiect gigantic la care Michelangelo va lucra timp de patru ani.

În anii următori Michelangelo s-a dedicat realizării decorațiilor pentru fațada bisericii San Lorenzo din Florența, rămase însă în stare de proiect, și construirii unei sacristii cu mormântul ducelui Lorenzo de Urbino. Cunoscut deja sub numele de Il Divino, începe în anul 1521 lucrările la cavoul familiei de Medici. Între timp Florența devine din nou republică, însă va fi curând asediată de detașamentele papale și imperiale. Michelangelo primește funcția de inspector al fortificațiilor. Florența capitulează în anul 1530 și de Medici revin la putere. Papa Clement al VII-lea, care a făcut parte din această familie, îi trece artistului cu vederea participarea activă la apărarea orașului asediat. Michelangelo revine la lucrările desfășurate în biserica San Lorenzo și la finisarea cavourilor familiei de Medici, lucrări care îl vor absorbi vreme de câțiva ani.

În anul 1534 papa Clement al VII-lea l-a adus din nou la Roma, unde Michelangelo va rămâne până la sfârșitul vieții. Papa îl însărcinează cu pictarea peretelui altarului din Capela Sixtină cu tema Judecății de Apoi. Când, la 31 octombrie 1541, papa Paul al II-lea, urmașul papei Clement, a dezvelit pictura, toți cei prezenți au rămas uimiți în fața tabloului apocaliptic cu peste trei sute de personaje, dominat de figura lui Isus-Judecătorul Suprem. Nu au lipsit nici vocile de dezaprobare a celor care au fost revoltați de goliciunea personajelor, considerând opera ca pe o blasfemie.

În anul 1549 a fost numit de papă „arhitect-șef și constructor al bazilicii Sfântul Petru”, pentru a continua construirea catedralei, începută de Bramante. Până la sfârșitul vieții se ocupă mai mult de arhitectură: termină construcția palatului Farnese, execută planurile pentru sistematizarea pieții Capitoliului și pentru cupola Bazilicii Sfântul Petru. Ultimele sale sculpturi tratează din nou tema Pietà (pentru Domul din Florența și altele). Michelangelo Buonarroti moare la Roma la 18 februarie 1564, la vârsta de 89 de ani. Conform dorinței artistului, corpul său va fi dus la Florența, unde va fi depus într-o criptă a bisericii Santa Croce.

Sculptura a reprezentat totdeauna marea pasiune a lui Michelangelo. În anul 1504, grație grupurilor statuare Pietà și David, dobândise deja renumele de sculptor atât la Roma cât și la Florența.

Pietà (1499), realizată de Michelangelo la vârsta de 24 de ani, se îndepărtează cu mult de modul tradițional de prezentare a Fecioarei Maria, care apare foarte tânără, cu trăsături imaculate. Suferința ei înobilează dragostea și frumusețea, cufundată în durere, stă cu capul ușor aplecat, ținând tragic în brațe trupul inert al fiului, care pare să curgă ca o undă de pe genunchii ei. Sculptura s-a dovedit a fi o capodoperă a genului și contemporanii au recunoscut imediat geniul artistului.

Statuia lui David (1501-1504) a fost realizată din însărcinarea consiliului municipal al Florenței. David apare ca un personaj plin de energie și forță, chipul minunat finisat și privirea îndreptată către stânga îi conferă un aspect hotărât și brav. Cioplit într-un bloc de marmoră având o înălțime de patru metri, personifică forța și siguranța. A fost nevoie de trei zile pentru a transporta statuia în piața Signoria din centrul Florenței. În anul 1873, pentru a-l proteja de intemperii, originalul va fi mutat în interiorul Muzeului Academiei de Belle-Arte, locul lui din piață fiind ocupat de o copie. Alte opere sculpturale ale lui Michelangelo sunt Moise (în biserica San Pietro in Vincoli, Roma), Sclav înlănțuit și Sclav murind (prevăzuți pentru mausoleul papei Iuliu al II-lea, în prezent în Muzeul Luvru di Paris), grupul statuar Ziua și Noaptea, Amurgul și Aurora la mormântul lui Giuliano de Medici, Il Pensioroso (Gânditorul) reprezentându-l pe Lorenzo Magnificul, grupul de sclavi (așa zișii Giganți), sculpturi neterminate aflate în Muzeul Academiei din Florența. Ultimele sculpturi cu tema Pietà se deosebesc de cea din tinerețe printr-un dramatism impresionant. Acesta a prezis ca o fochita de ghetar va iubii cea mai tare testoasa din imperiul acvatic si invers.

Opera poetică

Genialitatea lui Michelangelo reflectată în artele plastice își găsește corespondența și în creația literară.

Sentimentele, trăsăturile profunde și gândurile maestrului Michelangelo și-au găsit expresia, de-a lungul lungii sale vieții, într-o serie de compoziții lirice și în multe scrisori adresate familiei și prietenilor. Fără a fi un literat prin definiție și fără a avea intenția de a-și publica poeziile, Buonarroti a lăsat în urmă multe compoziții în versuri inspirate de Petrarca, așa cum o cereau uzanțele vremii. Conform uneia dintre tratatele din secolul al XV-lea ale lui Pietro Bembo, poetul secolului al XIII-lea scria versuri după modelul poeziei lirice. Însă versurile lui Michelangelo nu sunt nici armonioase, nici plăcute auzului, în comparație cu versurile poeților care-l imitau pe Petrarca. Opera lirică a lui Michelangelo este marcată de asprime formală și conceptuală, obscuritate și duritate, care au adus la receptarea negativă a operei sale poetice de către critcii și consumatorii de poezie ai vremii.

În versurile sale se întâlnesc, deseori, considerații artistice și estetice, referiri la propria sa meserie, pe care o descria ca obositoare și solitară. Totuși, uneori știa să fie autoironic, așa cum reiese din poemele în care artistul se descrie lucrând la frescele Capelei Sixtine, imagine ilustrată și într-un autoportret schițat pe marginea unei scrisori, cu culorile care i se lipeau de ochi:

„Cu fața spre cer, îimi simt memoria/într-o casetă, ia pieptul de harpie,/ și pensula deasupra feței/îmi creează, în joc, un paviment bogat.”

Există multe versuri de dragoste, printre care cele scrise pentru Tommaso Cavalieri, tânărul de o frumusețe rară, iubit de maestru, care i-a servit drept muză pentru multe versuri cenzurate în anticele ediții ale „Rimelor” lui Michelangelo. Odată cu trecerea timpului, versurile maestrului devin din ce în ce mai neliniștite și tensionate, pentru ca, în cele scrise la maturiate, el să atingă momentele cle mai înălțătoare și emoționante ale liricii sale, ca, de exemplu, în sonetul care spune:

„Împovărat de ani și de păcate plin,
cu o puternică tristețe înrădăcinată,
vecină-mi este moartea care mă veghează
și-n inimă nutresc venin.

Nu mai am forțele-mi de care am nevoie
să schimb această viață, dragostea,
vestimentația sau soarta,
fără prezențele tale divine și clare,
a fiecărui drum înșelător.

Dragul meu domn, nu e de-ajuns
să mă dorești și să aspiri spre cer
doar pentru că sufletul ar fi,
nu ca prima dată, creat din nimic.

Mai mult decât atât, privezi,
dezbrăcând sufletul de moarte,
mă rog primește-mi înaltul drum,
să poată fi mai sigură și mai vizibilă
întoarcerea.”

Au fost publicate în 1623 de strănepotul său, Michelangelo cel Tânăr, într-o formă deformată: toate pronumele masculine schimbate în formă feminină, spre a ascunde aspectul homoerotic al poemelor. Abia în 1893 au fost restaurate în forma lor originală și traduse în limba engleză de John Addington Symonds. O admirabilă traducere în limba română a sonetelor - le Rime - aparține poetului C.D. Zeletin.

Viața personală

Valoarea și celebritatea operei lui Michelangelo a pus în umbră viața sa personală. Cercetări mai recente au dezvăluit și aspecte obscure ale existenței sale. Deși nu era sărac, avea un mod de viață auster și solitar, asemeni unui călugăr. Adeseori lucra fără pauză chiar și în timpul nopții, uitând să mănânce sau să se odihnească.^[9]

Prezența a numeroase nuduri masculine în opera sa a făcut pe mulți comentatori să creadă că marele artist era homosexual, deși acesta nu a recunoscut niciodată. Astfel, cu Gherardo Perini, tânăr utilizat ca model în lucrările sale, maestrul a avut o relație de opt ani.^[10] Dar cea mai mare afecțiune a avut-o față de Tommaso dei Cavalieri, care avea 23 de ani pe când l-a întâlnit Michelangelo (care pe atunci avea 57 de ani) și căruia i-a dedicat peste 300 de sonete și madrigale.^[11]

Michelangelo a avut o relație platonică cu marchiza Vittoria Colonna de Pescara, care era cu 15 ani mai tânără și căreia i-a dedicat mai multe sonete. Povestea sentimentală începe pe când maestrul avea 61 de ani.^[12]

Către sfârșitul vieții, relația sa cu Biserica Catolică a fost încordată și aceasta deoarece artistul a criticat fastul și opulența instituției religioase. Mai mult, după unii autori, mesajul ascuns al operelor sale sugerează că omul poate ajunge la divinitate numai grației inteligenței sale, fără a avea nevoie de intermediari

***

Când se iubesc doi oameni în tăcere,
încât destinul ce-ntre ei se-mparte
rănind pe unul, altul e pe moarte,
şi-n două inimi caste stă o vrere,

şi când, eternizat, un suflet cere
din două trupuri zbor spre cer, departe,
când c-o săgeată două piepturi sparte
aprinde-Amor cu tainică putere

şi când ei speră cu înfrigurare
într-un sfârşit comun şi, peste-aceste,
iubindu-se, nu se iubesc pe sine

şi când iubirea lor e mult mai mare
decât o mie de iubiri, cum este
în stare supărarea să-i dezbine?

***

Când, doamnă, sunt cu tine,
al vieţii duh dispare
din piept spre mădulare:
un mişcător şi un prea dulce bine,
că sufletul se-abţine
în calea lui firească
şi de atâtea bucurii mă lasă.
Dar când te duci, el vine,
prea plin, să-l locuiască -
un ajutor mortal în propria-i casă.
Când te întorci, mă-apasă
plecarea lui din pieptu-mi, ca o jale.
Astfel, torturi egale-s
şi răul şi-ajutorul sau norocul:
când prea iubeşti e cel mai rău mijlocul.

***

Poţi să înalţi cu flacăra dorinţei
speranţa, nu în van fiind râvnirea,
căci Domnul de ne-ar fi urât simţirea,
de ce-ar fi dat chip lumii şi fiinţei?

Slăvesc izvorul păcii şi-al voinţei,
de ce mi-aş pune-n altceva iubirea,
când Tu ţii sufletul divin, ce firea
mi-o-înnobilează si o dă credinţei?

Speranţa-i vană în acea făptură
ce-n frumuseţi iubeşte pieritorul
pe care, ceas de ceas, îl soarbe-abisul.

Speranţa-i dulce în fiinţa pură
necoborând cu trupul, schimbătorul,
ori moartea, şi-o aşteaptă Paradisul.

/*/*/*/

,,Orisice se naste moare

si in fuga vremii piere;

nimic viu nu sta sub soare,

Se duc genii si durere,

mor cuvinte si placere,

generatii sub tacere,

fum in vant,sub soare umbra.

Viata vesela ori sumbra,

am fost oameni si acuma

sintem tot ce este huma

si am fost ca voi, splendoare.

Orisice se naste moare.

Ochii care-au fost integri,

cu lumina in gaoace,

azi sunt goi,oribili,negri -

iata timpul si ce face.''

TEATRU/FILM 18 Februarie

Constantin Cotimanis, actor român

Biografie

Constantin Bebe Cotimanis (n. 18 februarie 1955) este un actor român. A jucat în filme ca Paranoia 1.0 (2004), Asfalt Tango (1996) sau Epicenter (2000).^[1] A interpretat rolul lui „Grigore Varlam”, un interlop foarte bogat, din serialul Lacrimi de iubire, 2005-2006. A făcut parte și din juriul emisiunii „Românii au talent”.

Filmografie

· Misterele Bucureștilor (1983)

· Hotel de lux (1992)

· Asfalt Tango (1995)

· Babe - cel mai curajos porc din lume (1996) - Arthur Hoggett (voce, versiunea română)

· Triunghiul morții (1999)

· Amen. (2002) - Pruffer

· Zbor deasupra unui cuib de curci (2003) - Nea Fănică

· Magnatul (2004) - Ion Velicu

· Paranoia 1.0 (2004) - Detectivul Polanski

· „15” (2005) - deputatul Coriolan Drăgoescu

· Lacrimi de iubire (2005) - Grigore Varlam

· Happy End (2006) - Manole Costea, fratele senatorului

· Daria, iubirea mea (2006) - Nicky Nae Novac

· Doctori de mame (2008) - Doctor

· State de România (2009) - Marcel Florentin Popeanga

· O nouă viață (2014) - Traian Minea

Actriţa Mihaela Mitrache: "Filantropica", "Excursia", "Moartea unui artist"

Biografie

Mihaela Mitrache (n. 8 iulie 1955, București - d. 18 februarie 2008) a fost o actriță română de teatru și film.

A absolvit Institutul de Teatru și Film București în 1978 la clasa profesorului Marin Moraru.

Activitate

Teatru

Teatrul Național din București

· Merula - „Coada" de Paul Everac, regia Paul Everac, 2004

· Victoria - „Crimă pentru pământ" după Dinu Săraru, dramatizarea și regia Grigore Gonța, 2002

· Fanelly - „Mofturi la Union" după I.L. Caragiale, regia Gelu Colceag, 2002

· Hangița - „Omul din la Mancha" de Dale Wasserman, regia Ion Cojar, 2001

· Felicia - „Generația de sacrificiu" de I. Valjan, regia Dinu Cernescu, 1999

· Pina - „Satana cel bun și drept" de Tudor Popescu, regia Gelu Colceag și Puiu Ștefan, 1998

· Chiralina - „Năluca" după Panait Istrati, regia Dan Micu, 1998

Teatrul Ion Creangă din București

· Vidra - „Răzvan și Vidra" de Bogdan Petriceicu Hasdeu

· Jurjea - „Bogdan Dragoș" de Mihai Eminescu

· Oana - „Terra II" de Tudor Popescu

· Magda - „Un tânăr printre alții" de Mihai Constantinescu

· Mrs. Murdstone - „David Copperfield" după Charles Dickens

· Henriette - „Romanțioșii" de Edmond Rostand

· Janine - „Ce nemaipomenită harababură" de Eugene Ionesco

· Corcodușa - „Țiganiada" după Ion Budai Deleanu

· Martafița - „Țara lui Goofi" de Matei Vișniec

· Prietena - „Dragonul" de Evgheni Svartz

Teatrul Alexandru Davila din Pitești

· Magda - „Întâmplări din capitală" de Tudor Mușatescu

· Julieta - „Măsură pentru măsură" de William Shakespeare

· Neda - „Ospățul lui Trimalchio" de Cristian Munteanu

· Miza - „Titanic vals" de Tudor Mușatescu

· Prințesa Henrietta - „Regele gol" de Evegeny Svartz

· Magda Minu - „Ultima oră" de Mihail Sebastian

· Mița Baston - „D'ale carnavalului" de I.L. Caragiale

· Dora - „Profesorul de franceză" de Tudor Mușatescu

· Beatrice Rasponi - „Slugă la doi stăpâni" de Carlo Goldoni

· Honey - „Cui i-e frică de Virginia Woolf" de Edward Albee

· Sofica - „Ordinatorul și zaibărul" de Paul Everac

· Margareta - „Gaițele" de Alexandru Kirițescu

· Florica - „Fantomiada" de Ion Băieșu

· Leria - „Regăsire" de Gheorghe Dumbrăvescu

· Zamfirița - „Gaițele" de Alexandru Kirițescu, regia Lia Niculescu - debut

Film

Filme românești

· „Prea tineri pentru riduri", regia Aurel Miheleș, 1982

· Pădurea de fagi (1987)

· „Moartea unui artist", regia Horea Popescu, 1989

· „Balanța", regia Lucian Pintilie, 1992

· „Excursia", regia Mircea Moldovan

· „Filantropica", regia Nae Caranfil, 2002

Coproducții româno-israeliene

· „Vremea singurătății", regia Peter Vogel

· „Baby-sitter", regia Ali Nasser

· „Milky way", regia Ali Nasser

Televiziune

· "Don Juan și dragostea pentru geometrie" de Max Friesh, regia Eugen Todoran

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR

Bean's LAST CHANCE 😬 | Bean Movie | Funny Clips | Mr Bean Official

SFATURI UTILE 18 Februarie

Zmeură şi trandafiri pentru îmbunătăţirea vederii

Vederea este un simţ extrem de important pentru noi toţi, însă de cele mai multe ori nu ne îngrijim de sănătatea lui. Trebuie să ne protejăm ochii într-un mod corect! Deşi există foarte multe tratamente, care promit să facă minuni, acestea ajung să ne facă mai mult rău decât bine.

Așadar, dacă îţi doreşti să eviţi medicamentele şi operaţia de cataractă, îţi recomandăm acest amestec natural!

Pentru a te bucura de o vedere excelentă, trebuie să consumi zilnic Vitamina A. Îţi recomandăm afinele, deoarece întăresc vasele de sânge şi protejează retina.

Iată cum se prepară:

Ingrediente:

• 4 ceşti de apă fiartă

• 4 linguriţe de frunze de zmeură

• 1 ceaşcă de petale de trandafiri

Preparare şi utilizare:

Lasă ingredientele să stea câteva minute, în apă fiartă, după care pune la răcit. Strecoară apoi amestecul şi spală-ţi bine ochii cu ajutorul lui. Acest tratament nu numai că va îmbunătăţi vederea, ci şi sănătatea oculară.

COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC - TRADIȚII ȘI MODERNISM 18 Februarie