MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU

MIERCURI 12 FEBRUARIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B)

Bună dimineața, prieteni!

Clic pe imagine pentru a se deschide, apoi puteți lectura articolele!

Decese

· 1517: Caterina de Navara, regină a Navarei (n. 1468)

· 1554 – Este executata pentru inalta tradare Lady Jane Grey, regina a Angliei pentru noua zile; (n. 1537). Jane Grey-Dudley era verișoara regelui Eduard al VI-lea (1547-1553). Acesta avea două surori, Elisabeta și Maria, care în mod normal ar trebui să-i succeadă la tron. Eduard al VI-lea era convins ca verișoara sa, Jane Grey, ar fi cea mai bună soluție pentru preluarea tronului după moartea sa. Singurul obstacol în calea schimbării succesiunii la tron o reprezenta chiar ultima dorință a regelui Henric al VIII-lea, care considera că ficele sale, deși nu erau perfecte, ar fi potrivite să poarte coroana Angliei. Eduard, în ciuda voinței tatălui, și-a lipsit surorile de dreptul de succesiune la tron și a numit ca urmașă a sa pe Jane Grey, după care și-a luat rămas bun de la viață. Pe 9 iulie 1553, Consiliul Coroanei a informat-o pe Jane despre decizia defunctului rege, iar o zi mai târziu a fost declarată regină a Angliei, sub denumirea de Jane I. Fiind o persoană extraordinar de inteligentă, ea ar fi trebuit să-și dea seama de deznădejdea situației sale. Maria Tudor, sora lui Eduard al VI-lea, a adunat oastea la Norfolk si pe 19 iulie 1553, Maria a intrat în Londra, iar regina Jane I a fost acuzată de trădare și, împreună cu soțul ei, a fost întemnițată în Turnul Londrei. Jane și-a recunoscut vina. Încă mai avea o șansă de a-și salva viața și probabil, așa s-ar fi întâmplat, dacă tatăl său nu ar fi participat la rebeliunea lui Thomas Wyatt, care s-a răzvrătit împotriva noii regine a Angliei. În acel moment soarta ei a fost decisă definitiv: atât timp cât a avut loc o rebeliune, se realizase un precedent și Jane Grey reprezenta un pericol. Maria Tudor nu-și putea permite un asemenea risc. Se pregătea să se mărite și nu voia ca logodnicul ei spaniol să se teamă de siguranța coroanei. Șase luni mai târziu, pe data de 12 februarie 1554, Jane Grey a fost decapitată în Tower Green, iar soțul ei, Guildford Dudley, a fost executat în Tower Hill.

· 1538: Albrecht Altdorfer, pictor german (n. 1480)

· 1578: Ecaterina de Habsburg, soția regelui Ioan al III-lea al Portugaliei (n. 1507)
* 1659: Magdalene Sibylle a Prusiei (31 decembrie 1586 – 12 februarie 1659) a fost soția Electorului Johann Georg I de Saxonia.

S-a născut la Königsberg și a fost fiica lui Albert Frederic, Duce de Prusia și a Marie Eleonore de Cleves. Magdalene Sibylle a fost o strănepoată a împăratului Ferdinand I.

S-a căsătorit la 19 iulie 1607, la Torgau, cu Johann Georg I, Elector de Saxonia. A fost a doua soție a Electorului, prima lui soție a murit la nașterea singurului lor copil.

Magdalene Sibylle a fost prietenă cu regina Maria Eleonora de Brandenburg, nepoata ei, și a fost interesată de pictură, poezie și grădinărit. A folosit prizonieri de război suedezi pe care i-a pus să lucreze la Dresdner Festungsbau ("fortăreața Dresda"). A devenit văduvă în 1656 și s-a retras la Dresdner Frau Kurfürstin-Haus. A murit trei ani mai târziu la Dresda, la vârsta de 72 de ani.

Magdalene Sibylle și Johann Georg I au avut următorii copii:

Sophie Eleonore (n. 23 noiembrie 1609, Dresda – d. 2 iunie 1671, Darmstadt), s-a căsătorit la 1 aprilie 1627 cu Georg al II-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt.
Marie Elisabeth (n. 22 noiembrie 1610, Dresda – d. 24 octombrie 1684, Husum), s-a căsătorit la 21 februarie 1630 cu Frederic al III-lea, Duce de Holstein-Gottorp.
Christian Albert (n. 4 martie 1612, Dresda – d. 9 august 1612, Dresda).
Johan Georg al II-lea (n. 31 mai 1613, Dresda – d. 22 august 1680, Freiberg), succesor al tatălui său ca Elector de Saxonia.
Augustus (n. 13 august 1614, Dresda – d. 4 august 1680, Halle), a moștenit Weissenfels ca Duce.
Christian I (n. 27 octombrie 1615, Dresd – d. 18 octombrie 1691, Merseburg), a moștenit Merseburg ca Duce.
Magdalene Sibylle (n. 23 decembrie 1617 – d. 6 ianuarie 1668, Schloss Altenburg), s-a căsătorit la 5 octombrie 1634 cu Prințul Moștenitor Christian, fiul cel mare al regelui Christian al IV-lea al Danemarcei; a doua oară la 11 octombrie 1652 cu Frederic Wilhelm al II-lea, Duce de Saxa-Altenburg.
Maurice (n. 28 martie 1619 – d. 4 decembrie 1681, Moritzburg), a moștenit Zeitz ca Duce.
Henric (n. 27 iunie 1622, Dresda – d. 15 august 1622, Dresda).

Ea a fost de trei ori strămoașa Augustei de Saxa-Gotha, mama regelui George al III-lea al Marii Britanii.

Date personale
Ducesa Magdalene Sibylle a Prusiei

Născută	31 decembrie 1586 Königsberg
Decedată	12 februarie 1659 (72 de ani) Dresda
Înmormântată	Freiberg Cathedral[*]
Părinți	Albert Frederick[] Marie Eleonore of Cleves[]
Frați și surori	Marie of Prussia, Margravine of Brandenburg-Bayreuth[] Duchess Anna of Prussia[] Eleanor of Prussia[] Duchess Sophie of Prussia[]
Căsătorită cu	Johann Georg I, Elector de Saxonia
Copii	Sofia Eleonore de Saxonia Marie Elisabeth, Ducesă de Saxonia Johann Georg al II-lea, Elector de Saxonia Augustus, Duce de Saxa-Weissenfels Christian I, Duke of Saxe-Merseburg[] Magdalene Sibylle of Saxony[] Maurice, Duke of Saxe-Zeitz[] Christian Albert von Sachsen[]^[1] Heinrich von Sachsen[*]^[1]
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern

· 1690: Charles le Brun, pictor și decorator francez; reprezentant al clasicismului; a creat decorațiile interioare la Versailles (n.1619)
* 1711: Adolf Frederick sau Adolph Frederick (suedeză Adolf Fredrik, germană Adolph Friedrich) (14 mai 1710 – 12 februarie 1771) a fost rege al Suediei din 1751 până la moartea sa. A fost fiul lui Christian August de Holstein-Gottorp, Prinț de Eutin și al Albertinei Frederica de Baden-Durlach.

Tatăl lui a fost Christian Augustus (1673—1726) duce și prinț de Schleswig-Holstein-Gottorp, prinț-episcop de Lubeck și administrator al ducatelor Holstein-Gottorp în timpul Marelui Război al Nordului în numele rudei sale, Karl Frederic.

Mama lui a fost Albertina Frederica de Baden-Durlach. Pe linie maternă, Adolf Frederic era descendent al regelui Gustav I al Suediei. Din partea ambilor părinți, el era descendent Holstein-Gottorp. De asemenea, Adolf Frederic era a 13-a generație de descendenți ai regelui Erik al V-lea al Danemarcei; a 13-a generație de descendenți ai reginei Sofiei a Danemarcei și ai regelui Valdemar I al Suediei; a 11-a generație ai Euphemia a Suediei, Ducesă de Mecklenburg.

Din 1727 până în 1750 prințul Adolf Frederic a fost prinț-episcop de Lübeck și administrator de Holstein-Kiel în timpul minoratului nepotului său, Ducele Karl Peter Ulrich, care a devenit Petru al III-lea al Rusiei. În 1743 a fost ales moștenitor la tronul Suediei de către facțiunea Hat pentru a putea obține condiții mai bune la Pacea de la Turku cu împărăteasa Elisabeta a Rusiei, care își adoptase nepotul ca moștenitor al ei. Adolf Frederic a devenit rege la 25 martie 1751.

În timpul celor douăzeci de ani de domnie, Adolf Frederick a fost puțin mai mult decât un lider, puterea reală fiind în mâinile Parlamentului Suediei.

Regele a murit la 12 februarie 1771 după ce a consumat o masă constând din homar, caviar, varză acră, kippers și șampanie, urmată de 14 porții din desertul lui favorit: semla servită într-un castron cu lapte fierbinte.^[1] Astfel, el este amintit de elevii suedezi ca „regele care a mâncat până a murit”.^[2]

A fost considerat, atât în timpul său cât și după, dependent de alții, un conducător slab și lipsit de orice talente. Dar el a fost, de asemenea, un soț bun, un tată grijuliu și un stăpân blând cu slujitorii lui. Distracția lui favorită era de a priza tutun.

La 18 august/29 august 1744, la Drottningholm, s-a căsătorit cu Prințesa Louisa Ulrika a Prusiei, Ei au avut următorii copii:

făt mort (Stockholm, 18 februarie 1745 – Stockholm, 18 februarie 1745)
Gustav III (1746–1792)
Carol XIII (1748–1818)
Frederick Adolf (1750–1803)
Sofia Albertina a Suediei (1753–1829)

· 1763: Pierre de Marivaux, dramaturg francez (n. 1688)
* 1771: Adolf Frederick sau Adolph Frederick (suedeză Adolf Fredrik, germană Adolph Friedrich) (14 mai 1710 – 12 februarie 1771) a fost rege al Suediei din 1751 până la moartea sa. A fost fiul lui Christian August de Holstein-Gottorp, Prinț de Eutin și al Albertinei Frederica de Baden-Durlach.

În timpul celor douăzeci de ani de domnie, Adolf Frederick a fost puțin mai mult decât un lider, puterea reală fiind în mâinile Parlamentului Suediei.

La 18 august/29 august 1744, la Drottningholm, s-a căsătorit cu Prințesa Louisa Ulrika a Prusiei, Ei au avut următorii copii:

făt mort (Stockholm, 18 februarie 1745 – Stockholm, 18 februarie 1745)
Gustav III (1746–1792)
Carol XIII (1748–1818)
Frederick Adolf (1750–1803)
Sofia Albertina a Suediei (1753–1829)

Date personale
Adolf Frederick
Rege al Suediei
Adolf Frederick al Suediei, pictură de Gustaf Lundberg
Născut	14 mai 1710 Gottorp, Schleswig
Decedat	12 februarie 1771 (60 de ani) Palatul Stockholm, Suedia
Înmormântat	26 februarie 1719 Biserica Riddarholmen, Stockholm
Părinți	Christian August de Holstein-Gottorp Albertina Frederica de Baden-Durlach
Frați și surori	Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp Charles Augustus of Holstein-Gottorp[] Frederick August I Prince Georg Ludwig of Holstein-Gottorp[] Ana de Holstein-Gottorp[] Hedwig Sophie af Slesvig-Holsten-Gottorp[] Frédérique-Amélie de Holstein-Gottorp[*]
Căsătorit cu	Louisa Ulrika a Prusiei
Copii	Gustav III Carol XIII Frederick Adolf Sofia Albertina a Suediei
Cetățenie	Suedia
Religie	luteranism
Ocupație	monarh principe-episcop
Apartenență nobiliară
Titluri	principe-episcop
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp
Domnie
Domnie	26 martie 1751 – 12 februarie 1771
Încoronare	26 noiembrie 1751
Predecesor	Frederick I
Succesor	Gustav III

· 1799: Lazzaro Spallanzani, biolog italian (n. 1729)

· 1804: Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg, Prusia^[7] – d. 12 februarie 1804, Königsberg, Rusia) a fost un filosof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant.

Într-una din lucrările majore ale lui Kant, Critica rațiunii pure (1781),^[10] el a încercat să explice relația dintre rațiune și experiența umană și să meargă dincolo de eșecurile filozofiei și metafizicii tradiționale. Kant a vrut să pună capăt unei epoci a teoriilor inutile și speculative ale experienței umane, rezistând în același timp scepticismului gânditorilor precum David Hume.

Immanuel Kant se naște la 22 aprilie 1724 la Königsberg, în Prusia orientală, unul dintre cei cinci copii, care vor atinge maturitatea, din cei nouă născuți ai părinților săi; avea o soră mai mare, două surori mai mici și un frate mezin, Johann-Henrich.^[11] Botezat "Emanuel", el și-a schimbat numele în "Immanuel"^[12] după ce a învățat ebraica. Educația lui a fost strictă, punitivă și disciplinară și sa axat pe instruirea latină și religioasă asupra matematicii și științei.^[13] Kant a menținut idealurile creștine de ceva timp, dar s-a luptat să reconcilieze religia cu credința sa în știință.^[14]În lucrarea sa Întemeierea metafizicii moravurilor, el dezvăluie o credință în nemurire ca o condiție necesară a abordării omenirii la cea mai înaltă morală posibilă.^[15]^[16] Cu toate acestea, deoarece Kant era sceptic cu privire la unele dintre argumentele care i-au fost folosite anterior de el în apărarea teismului, și a susținut că înțelegerea umană este limitată și nu pot obține niciodată cunoștințe despre Dumnezeu sau despre suflet, diverși comentatori l-au numit un agnostic filozofic.^[17]^[18]^[19]^[20]^[21]^[22]

Orașul său natal era prosper, avea o universitate și era deschis comerțului maritim și deci ținuturilor cu limbi și obiceiuri diferite. Kant va spune despre Königsberg că este un oraș "adaptat dezvoltării cunoașterii oamenilor și a lumii, și în care, fără a călători, această cunoaștere poate fi însușită". Kant va ieși rareori din orașul său. Kant provine din mediul social sărac. Tatăl său era meșter șelar. Mama sa i-a dat o educație riguroasă, pioasă și deschisă cunoașterii.

Învață să scrie și să citească în Hospitalschule, o suburbie a orașului. Contrar celor invocate de Kant, strămoșii săi nu erau originari din Scoția, străbunicul său, Richard Kant, fiind de fapt de origine baltică, născut la Prökuls, oraș situat astăzi în Lituania. Fiul lui Richard se stabilise ca meșter șelar în Mamel, unde îl învață meseria pe fiul său, Johann-Georg, care se va instala la Königsberg. Cele două fiice ale lui Richard Kant se vor căsători cu scoțieni și aceasta e probabil originea credinței lui într-o ascendență scoțiană. Mama lui Immanuel Kant, Anna-Regina,^[23] născută Reuter, originară din Nürnberg, era la rândul ei fiica unui șelar. Grație sprijinului unui pastor, prieten al familiei, Albert Schultz, Kant poate intra la colegiul Frederic (Fridericianum). Elev strălucit, își însușește o bună cunoaștere a autorilor latini. Învățământul la colegiu este preponderent religios, în spirit pietist; regulile erau stricte și nu existau vacanțe. Fiecare gest al existenței era impregnat de acest spirit, lucru redat de Kant în Religia în limitele rațiunii simple (1793). Fiecare elev trebuia să se trezească la 6 dimineața, iar cursurile începeau la 7. Miercurea și sâmbăta se făceau cursuri facultative de matematici, franceză și poloneză. Studiul limbilor elină și ebraică era obligatoriu, alcătuind baza învățământului teologic. În schimb, nu se predau științele naturii și istoria. Profesorul său, Heydenreich, îi va deschide gustul pentru literatura latină clasică.

În toamna anului 1740, în vârstă de 17 ani, intră la Universitatea din Königsberg la Facultatea de Teologie, la care urmează și cursuri de filozofie, fizică, matematică. Mentorul său a fost Martin Knutzen care l-a îndrumat spre studiul filosofiei lui Wolffși al fizicii lui Newton. Kant se orientează spre secțiunea clasică, Lateinschule. Disciplinele principale erau latina (până la 20 de ore săptămânal) și teologia (în sens de studiu al catehismului); se familiarizează cu filozofia lui Leibniz. De aici dragostea lui Kant pentru poezia latină și aversiunea față de formalismul cultului religios. Kant va lucra trei ani la Reflecții asupra unei veritabile evaluări a forțelor vii, lucrare care va fi imprimată în 1746 dar a cărei versiune definitivă datează din 1749. În 1747 părăsește universitatea înainte de a obține toate gradele, din pricina morții tatălui său. Devine astfel preceptor în familii nobile și burgheze din împrejurimile Königsbergului. În perioada 1747-1750 lucrează în satul Judtschen, foarte aproape de Gumbinnen, unde se ocupă de educația fiului pastorului Andersch. În 1750, în timpul verii, merge în cealaltă extremitate a provinciei, la Osterode, unde își găsește un post de preceptor în familia unui proprietar de pământuri, Major von Hülsen, care îi încredințează educația a trei tineri. Apoi devine preceptor la contele de Keyserling, pe lângă contesa de Keyserling, care va schița și primul portret cunoscut al lui Kant. Întors la Königsberg, scrie Cosmogonie, sau eseu asupra deducției originii Universului, a formării corpurilor cerești și a cauzelor mișcării pornind de la legile mișcării universale a materiei și ale lui Newton. În 1754, Putem ști dacă Terra îmbătrânește din punct de vedere fizic? și, în 1755, Istoria universală și teoria cerului sau eseu asupra concepției și originii mecanice a ansamblului Universului după principiile lui Newton. Lucrarea din urmă a apărut anonim în primăvara lui 1755 și conținea o dedicație pentru regele Frederic II, dar editorul dă faliment și lucrarea nu apare la data prevăzută.

În 1755, se întoarce la Königsberg; pe baza scrierilor sale, se pregătește pentru Magisterexamen (echivalentul actual al doctoratului) și obține din partea universității autorizația de a preda acolo cursuri în calitate de Privatdozent. La 17 aprilie 1755 își susține "disertația magistrală" intitulată "Schiță sumară a câtorva meditații despre foc", un manuscris de douăzeci de foi în limba latină. Ceremonia oficială de învestitură și de promovare solemnă în gradul de "Magister" are loc pe 12 iunie. Decanul ține un discurs privitor la o problemă de limbă ebraică iar noul Magister face un expozeu în latină la capătul căruia mulțumește comunității științifice pentru bunăvoința de a-i fi deschis porțile cunoașterii. În urma disertației "Principiorum primorum cognitionis metaphysicae nova dilucidatio" i se acordă, la 27 septembrie 1755, "venia legendi". Kant devine așadar Privatdozent, adică un profesor plătit de studenții săi și nu de către stat. Schultz îl va întâmpina, în momentul primirii, cu întrebarea: "În inima dumneavoastră, vă temeți de Dumnezeu?". Va rămâne acolo vreme de 15 ani (până în 1770). În aprilie 1756, Kant îi cere lui Frederic al II-lea să-i acorde postul de profesor extraordinar (adică fără remunerație), rămas vacant de cinci ani, și redactează astfel a treia disertație latină regulamentară (Monadologia fizică), însă cererea sa este respinsă și statul suprimă postul vacant; Kant avea să aștepte încă paisprezece ani înainte de a deveni profesor. Universitatea îl numește în 1765 sub-bibliotecar la Biblioteca Regală, post foarte prost plătit (va renunța la el în 1772), pentru a spori firavele sale venituri și a răscumpăra într-un fel eșecul candidaturii pentru catedră.

În 1770, Kant este în fine numit profesor titular ("professor ordinarius") la catedra de logică și metafizică cu a sa Disertație asupra formei și principiilor lumii sensibile și ale lumii inteligibile. Este prima schiță a unei filozofii propriu-zis kantiene. În timpul primelor cursuri de iarnă va preda logică, metafizică, științele naturii și matematici, iar mai apoi cursuri de geografie fizică, de etică și de mecanică. Cursurile sale atrag rapid un numeros auditoriu. Până atunci, Kant publicase intens. Va înceta să publice vreme de zece ani, timp în care își va elabora opera cu caracter enciclopedic; Kant se interesează de tot: frumosul, știința, politica, Revoluția franceză, dreptul, cutremurul de la Lisabona și maladiile cerebrale. Va preda, de altfel, în aproape toate disciplinele.

Așa cum o va spune în Prolegomene, a fost deșteptat din "somnul dogmatic" de lectura cărții lui David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc. Va analiza operele lui Newton, Hume și mai ales Rousseau, care, după propriile-i cuvinte, îl aduc pe "drumul drept" și îi provoacă o "revoluție în reflecție". Kant crezuse până atunci că sursele cunoașterii nu se află în experiență ci în spirit, în rațiune. Aceasta era teoria intelectualistă sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotrivă, toate cunoștințele noastre sunt ivite din experiență. Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul fizicii de la Galilei la Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, ideea că experiența și judecata permit deopotrivă cunoașterea. Așa cum va scrie mai târziu, intuiția fără concept e oarbă iar conceptul fără intuiție este vid. Ceea ce caută Kant e înainte de toate un fundament pentru uzul rațiunii, ceea ce implică recunoașterea limitelor puterii sale. Acestea vor fi temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru luni), Critica rațiunii pure, a cărei primă ediție datează din 1781. Kant avea 57 de ani și era deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia începe.

Rațiunea nu poate cunoaște totul. Ea este deci limitată în domeniul cunoașterii. În schimb, are o valoare în domeniul practic, așadar moral. Aceasta este tema Criticii rațiunii practice, publicată în 1787.

Rămân prin urmare de reconciliat sferele naturii, în care condițiile de posibilitate ale cunoașterii au fost determinate în Critica rațiunii pure, și ale libertății, al cărei fundament a fost stabilit în Critica rațiunii practice. Aceasta e tema Criticii puterii de judecare care a apărut în 1790 și marchează desăvârșirea esențialului filozofiei kantiene.

În 1780 devine membru în Senatul universității, iar în 1787 membru al Academiei de științe din Berlin. În semestrul de vară din 1786, este numit pentru prima oară rector, titlu conferit de Frederic II.

Kant va rămâne profesor până în 1797. De la 7 la 10 dimineața cursurile de filozofie alternează cu antropologia, geografia fizică și uneori fizica și matematicile. Nu-și citea cursurile ci vorbea liber, deși urma întotdeauna un manual de bază pentru a satisface prescripțiile academice prusace. În 1794, guvernul prusac îi interzice să se ocupe de materiile religioase în cursurile și publicațiile sale, lucru pe care Kant îl acceptă.

Pentru echitatea sa, marea știință și schimburile agreabile de idei, Kant câștigă stima concetățenilor săi, a Universității, a auditorilor și a foștilor săi elevi. Reputația sa e atât de mare, încât se va constitui către 1790 o adevărată industrie a copiștilor pentru a satisface, contra cost, numeroasele cereri de a deține cursurile sale procurate prin intermediul copiilor realizate de studenți.

Viața lui Kant se confundă cu viața profesională și cu doctrina sa. Nu a fost căsătorit și nu a părăsit niciodată granițele țării. Traiul său este unul tihnit, sănătos și regulat: trezit la 5, își începe ziua fumându-și pipa și luând ceaiul; lucrează apoi până la 7, ora primului curs. La întoarcere, lucrează până la orele 13. E timpul prânzului, singurul său moment de repaus din zi. Nu mănâncă niciodată singur. Invitații săi, în număr de trei până la nouă, pentru ca ansamblul convivilor să nu fie inferior numărului Grațiilor nici superior celui al Muzelor, nu sunt preveniți decât în dimineața respectivă, pentru a nu trebui să renunțe la o altă invitație: nu vin astfel decât aceia care sunt liberi. Este foarte îngrijit asupra aparențelor persoanei sale, motiv pentru care va inventa pentru folosul propriu o centură mecanică (cf. portretul ironic al lui Thomas de Quincey, Ultimele zile ale lui Immanuel Kant). Conviv apreciat, amator de vinuri bune, Kant nu încurajează niciodată discuțiile privitoare la opera sa. Prânzul se prelungește după orele după-amiezii, moment în care Kant se va duce să-și facă plimbarea zilnică (totdeauna la aceeași oră, cu excepția, se pare, a zilei în care avea să sosească curierul anunțând Revoluția Franceză; după unii, excepțiile care i-au tulburat faimoasa plimbare rituală au fost două: publicarea Contractului social al lui Rousseau, în 1762, pe care-l citește complet absorbit și pierde șirul timpului, și anunțul victoriei franceze de la Valmy, în 1792). Întors acasă, Kant lucrează până la orele 22.

În 1797, slăbit de vârstă, renunță la învățământ și își petrece ultimii ani din viață într-o retragere studioasă dar solitară. Moare la 12 februarie 1804, după o lungă perioadă de slăbiciune fizică și intelectuală, în vârstă de 79 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost "Es ist gut" ("[Totul] e bine").

Oameni veniți din întreaga regiune au dorit să participe la funeralii. Chipul nu îi era alterat, dar corpul apărea a fi diminuat dincolo de orice descriere. Depuse în cripta Profesorilor, rămășițele sale pământești nu vor rămâne multă vreme acolo. Încă din 1809, până la criptă s-a format o alee care purta numele grecesc Stoa Kantiana. La 21 noiembrie 1880, rămășițele pământești sunt transferate într-o capelă gotică din preajma catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar mormântul său, ornat cu un bust sculptat de Schadow și o copie a Școlii de la Atena a lui Rafael, poartă inscripționată fraza celebră din Critica rațiunii practice: "Două lucruri umplu sufletul de o admirație și o venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și se atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine".
* 1839: Ducesa Therese Mathilde Amalie de Mecklenburg-Strelitz^[1](germană Herzogin Therese Mathilde Amalie zu Mecklenburg-Strelitz; 5 aprilie 1773 – 12 februarie 1839)^[1] a fost membră a Casei de Mecklenburg-Strelitz și Ducesă de Mecklenburg. Prin căsătoria cu Karl Alexander, Prinț de Thurn și Taxis, Therese a devenit și membră a Casei de Thurn și Taxis.

Therese Mathilde Amalie de Mecklenburg s-a născut la Hanovra ca fiică a lui Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a primei soții a acestuia, Prințesa Friederike de Hesse-Darmstadt.

La 25 mai 1789, la Neustrelitz, Mecklenburg-Strelitz.^[1], Therese s-a căsătorit cu Karl Alexander Prinț Ereditar de Thurn și Taxis, fiu al lui Karl Anselm, Prinț de Thurn și Taxis și a soției acestuia, Ducesa Auguste de Württemberg. Mătușa paternă a Theresei regina Charlotte și soțul ei George al III-lea al Regatului Unit au ajutat la realizarea căsătoriei, în particular ajutând-o pe Therese să-și păstreze credința protestantă.^[2]Therese și Karl Alexander au avut șapte copii:^[1]

Prințesa Charlotte Luise (24 martie 1790 – 22 octombrie 1790)
Prințul Georg Karl (26 martie 1792 – 20 ianuarie 1795)
Maria Theresia, Prințesă Esterházy de Galántha (6 iulie 1794 – 18 august 1874)
Prințesa Luise Friederike (29 august 1798 – 1 decembrie 1798)
Maria Sophia, Ducesă Paul Wilhelm de Württemberg (4 martie 1800 – 20 decembrie 1870)
Maximilian Karl, Prinț de Thurn și Taxis (3 noiembrie 1802 – 10 noiembrie 1871)
Prințul Friedrich Wilhelm (29 ianuarie 1805 – 7 septembrie 1825)

De asemenea, Therese a avut și copii nelegitimi cu Contele Maximilian-Emmanuel Lerchenfeld (1772–1809) care s-a căsătorit la 25 mai 1789 cu Maria Anna Philippine Walburga Groschlag von Dieburg, cu care a avut un fiu. Copiii Theresei cu Maximilian-Emmanuel au fost:

Georg Adolf, Graf von Stockau (1806 - 1865) căsătorit la 25 noiembrie 1830 cu Franziska de Paula Maria Elisabeth, Gräfin von Fünfkirchen; au avut copii
Amalie Adlerberg (1808 - 1888) căsătorită la Köfering, la 31 august 1825 cu Georg-Alexander, Freiherr von Krüdener; au avut copii

În 1790 ambasadorul francez în Marea Britanie a spus că soțul Theresei a fost luat în considerare pentru noul tron al Țărilor de Jos Austriece și că mătușa Theresei, regina Charlotte, a sprijinit acest lucru; acestea s-au dovedit a fi zvonuri nefondate, Charlotte și soțul ei, George al III-leacredeau că soțul Theresei deține un rang insuficient pentru regalitate
* 1839: Ducesa Therese Mathilde Amalie de Mecklenburg-Strelitz^[1] (germană Herzogin Therese Mathilde Amalie zu Mecklenburg-Strelitz; 5 aprilie 1773 – 12 februarie 1839)^[1] a fost membră a Casei de Mecklenburg-Strelitz și Ducesă de Mecklenburg. Prin căsătoria cu Karl Alexander, Prinț de Thurn și Taxis, Therese a devenit și membră a Casei de Thurn și Taxis.

Therese Mathilde Amalie de Mecklenburg s-a născut la Hanovra ca fiică a lui Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a primei soții a acestuia, Prințesa Friederike de Hesse-Darmstadt.

La 25 mai 1789, la Neustrelitz, Mecklenburg-Strelitz.^[1], Therese s-a căsătorit cu Karl Alexander Prinț Ereditar de Thurn și Taxis, fiu al lui Karl Anselm, Prinț de Thurn și Taxis și a soției acestuia, Ducesa Auguste de Württemberg. Mătușa paternă a Theresei regina Charlotte și soțul ei George al III-lea al Regatului Unit au ajutat la realizarea căsătoriei, în particular ajutând-o pe Therese să-și păstreze credința protestantă.^[2] Therese și Karl Alexander au avut șapte copii:^[1]

Prințesa Charlotte Luise (24 martie 1790 – 22 octombrie 1790)
Prințul Georg Karl (26 martie 1792 – 20 ianuarie 1795)
Maria Theresia, Prințesă Esterházy de Galántha (6 iulie 1794 – 18 august 1874)
Prințesa Luise Friederike (29 august 1798 – 1 decembrie 1798)
Maria Sophia, Ducesă Paul Wilhelm de Württemberg (4 martie 1800 – 20 decembrie 1870)
Maximilian Karl, Prinț de Thurn și Taxis (3 noiembrie 1802 – 10 noiembrie 1871)
Prințul Friedrich Wilhelm (29 ianuarie 1805 – 7 septembrie 1825)

Georg Adolf, Graf von Stockau (1806 - 1865) căsătorit la 25 noiembrie 1830 cu Franziska de Paula Maria Elisabeth, Gräfin von Fünfkirchen; au avut copii
Amalie Adlerberg (1808 - 1888) căsătorită la Köfering, la 31 august 1825 cu Georg-Alexander, Freiherr von Krüdener; au avut copii

Date personale
Ducesa Therese de Mecklenburg-Strelitz
Prințesă de Thurn și Taxis

Nume la naștere	Therese Mathilde Amalia
Născută	5 aprilie 1773 Hanovra, Electoratul de Brunswick-Lüneburg
Decedată	12 februarie 1839 (65 de ani) Regensburg, Regatul Bavariei
Înmormântată	St. Emmeram's Abbey[*]
Părinți	Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz Friederike de Hesse-Darmstadt
Frați și surori	Georg, Mare Duce de Mecklenburg Duke Charles of Mecklenburg[*] Louise de Mecklenburg-Strelitz Frederica de Mecklenburg-Strelitz Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz
Căsătorită cu	Karl Alexander, Prinț de Thurn și Taxis
Copii	Prințesa Charlotte Luise Prințul Georg Karl Maria Theresia, Prințesă Esterházy de Galántha Prințesa Luise Friederike Maria Sophia, Ducesă Paul Wilhelm de Württemberg Maximilian Karl, Prinț de Thurn și Taxis Prințul Friedrich Wilhelm
Cetățenie	Germania
Ocupație	salonnière[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Cneaz ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Mecklenburg-Strelitz Casa de Thurn și Taxis
Prințesă consort de Thurn și Taxis
Domnie	25 mai 1789 – 15 iulie 1827
Predecesor	Ducesa Auguste de Württemberg
Succesor	Baroneasa Wilhelmine de Dörnberg

· 1915: Emile Waldteufel, compozitor francez (n. 1837)
* 1926: Radu Rosetti (franțuzit Rodolphe Rosetti;^[1] 14 septembrie 1853 – 12 februarie 1926) a fost politician, istoric, genealogist, scriitor român, tatăl generalului Radu R. Rosetti și un membru proeminent al familiei Rosetti.

Părinții săi au fost logofătul Răducanu Rosetti „cel tânăr” și domnița Aglaia Ghica, cea mai mare fiică din a doua căsătorie a domnitorului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica cu Ana Catargiu.^[2]

Copilăria și tinerețea și le-a petrecut la Căiuți și Pralea (lângă Onești), la moșia părinților săi.

Studiile și le-a făcut în Elveția și Franța, a obținut bacalaureatul în științe în 1873.

Întors în țară după moartea tatălui său (decedat în 1872), Radu Rosetti va prelua moșia de la Căiuți.

În 1888 este nevoit să înstrăineze moșia și se mută la Târgu Ocna, în fosta casă a lui Costache Negri, apoi la Bacău.

S-a căsătorit la 9 iulie 1876 cu Smaranda (Emma) Bogdan. Împreună au avut 4 copii: Radu (istoric, general), Henri (licențiat în drept), Eugeniu (ziarist, călător pasionat) și Magdalena (căsătorită Beldiman).

A avut o carieră politică scurtă, fiind prefect de Roman (1889) și Brăila(octombrie 1892), deputat în mai multe legislaturi (în aprilie 1891 a devenit deputat de Fălciu în Colegiul III), director general al închisorilor (1895), director al departamentului „Lucrări speciale și istorice” în Ministerul de Externe, membru în delegația pentru stabilirea frontierelor cu Ungaria.

Bun povestitor, fin, ironic și cu umor a publicat studii de istorie, genealogie, istorie socială, comentarii politice și pagini de literatură în volume și în prestigioase publicații ale vremii.

„Cu paloșul”, romanul său de debut, s-a bucurat de un mare succes de public, fiind premiat în 1906 de către Academia Română
Lucrări literare:

„Cu paloșul: poveste vitejească”, Ed. primă, București, 1905
„Povești moldovenești”, Iași: Editura Viața Românească, 1920
„Alte povești moldovenești”, Iași: Editura Viața Românească, 1921
„Amintiri”, Ediție princeps, vol. 1-3, Iași: Editura Viața Românească; București: Editura Cultura românescă, 1925-1927; Reeditare Editura Humanitas, 2011, 292 pagini, ISBN 978-973-50-2925-8; 2013, 672 pagini, Colecția Humanitas Clasic, ISBN 9789735039677

Date personale
Radu Rosetti
Radu Rosetti
Născut	14 septembrie 1853^[1] Iași, Moldova
Decedat	12 februarie 1926 (72 de ani)^[1] București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Copii	Radu R. Rosetti
Cetățenie	România
Ocupație	istoric politician Genealogist scriitor sociolog[] arhivist[]
Activitate
Alte nume	Rodolphe Rosetti, Verax
Lucrări remarcabile	Pământul, sătenii și stăpânii în Moldova (1906) Pentru ce s-au răsculat țăranii? (1907)
Stil	Conservatorism tradițional, Poporanism
A influențat pe	Constantin Dobrogeanu-Gherea, Radu R. Rosetti
Partid politic	Partidul Conservator

* 1929: Lillie Langtry (Emilie Charlotte Le Breton; 13 octombrie 1853 – 12 februarie 1929), a fost actriță britanică născută în Insula Jersey. Frumusețe de renume, ea a fost poreclit "Jersey Lily" și a avut o serie de iubiți proeminenți, inclusiv pe viitorul rege al Marii Britanii, Edward al VII-lea.

august 1885 de William Downey.

Emilie Charlotte Le Breton a fost singura fiică a rev. William Corbet Le Breton. El și-a câștigat o reputație proastă din cauza numărului mare de relații extraconjugale și, atunci când soția sa l-a părăsit în 1880, a părăsit Jersey.^[2]

S-a stabilit la Gretna Green împreună cu Emilie Davis (născută Martin),^[3] care era renumită pentru frumusețea ei.^[4] În 1842 cei doi s-au căsătorit la Chelsea. Lillie a avut șase frați, toți în afară de unul fiind mai mari. Ea a fost educată de tutorele fraților ei, devenind neobișnuit de educată pentru fetele din acele timpuri.

În 1874, Lillie în vârstă de 20 de ani s-a căsătorit cu proprietarul de pământ, irlandezul Edward Langtry, un văduv în vârstă de 26 de ani care fusese căsătorit cu sora soțiie fratelui ei William.

Lordul Ranelagh, un prieten al tatălui și cumnatei ei, a invitat-o pe Lillie Langtry la o recepție din înalta societate, unde ea a atras atenția cu frumusețea și spiritul ei. A devenit căutată în societatea londoneză și invitațiile au început să curgă. Curând, faima ei a ajuns la urechile regale.

Prințul de Wales, Albert Edward ("Bertie"), a aranjat să stea alături de Langtry la o cină dată de Sir Allen Young la 24 mai 1877.^[5] (Soțul ei a fost așezat în celălalt capăt al mesei). Deși Edward era căsătorit cu Prințesa Alexandra a Danemarcei și avea șase copii, Edward era cunoscut ca un mare crai. Lillie a devenit metresa lui semi-oficială. Edward chiar a prezentat-o mame sale, regina Victoria. În cele din urmă, s-a dezvoltat o relație cordială între ea și Prințesa Alexandra.^[6]

Aventura a durat de la sfârșitul anului 1877 până în iunie 1880.^[7] El i-a permis lui Langtry să-l deseneze.^[8] În cele din urmă relația lor s-a răcit și a fost eclipsată când Sarah Bernhardt a sosit la Londra în iunie 1879.

În iulie 1879 Langtry a început o aventură cu Contele de Shrewsbury; în ianuarie 1880 Langtry și contele au plănuit să fugă împreună.^[9] Prințul Edward a rămas atras de ea și vorbea frumos de ea în cariera ei târzie ca actriță de teatru.

Lillie Langtry, 1882.

Langtry ca Lady de Bathe c. 1915

În aprilie 1879, Langtry a început o aventură cu Prințul Louis de Battenberg, deși ea era de asemenea într-o relație cu Arthur Clarence Jones, un vechi prieten. În iunie 1880, a rămas însărcinată. În mod clar, soțul ei nu era tatăl copilului; ea l-a lăsat pe Prințul Louis să creadă că el este tatăl. După ce el le-a mărturisit părinților, ei l-au trimis pe nava de război 'Inconstant. Cu ceva bani de la Prințul de Wales, Langtry s-a retras la Paris cu Arthur Jones. La 8 martie 1881 a născut o fiică, Jeanne Marie.^[10]

Descoperirea scrisorilor pasionale ale lui Langtry către Arthur Jones in 1878 și publicarea lor în 1999 a susținut ideea că Jones a fost tatăl copilului.^[11] Fiul cel mic al Prințului Louis, Contele Mountbatten de Burma a susținut întotdeauna că tatăl lui a fost tatăl lui Jeanne Marie.^[12]

În 1902 Jeanne Marie s-a căsătorit cu politicianul scoțian Sir Ian Malcolm. Au avut patru copii. Lady Malcolm a murit în 1964.

Ori la sugestia prietenului ei apropiat Oscar Wilde ori a actriței Sarah Bernhardt, Lillie a îmbrățișat cariera de actriță.^[13]^[14]În decembrie 1881, și-a făcut debutul în fața publicului londonez la Teatrul Haymarket în piesa She Stoops to Conquer.^[15]

Toamna următoare, ea a făcut primul turneu în Statele Unite, unde a avut un succes enorm. În timp ce criticii în general îi condamnau interpretările, publicul o iubea.^[15] În 1903 a jucat în Statele Unite în The Crossways, scrisă de ea în colaborare cu J. Hartley Manners].^[15] Lillie s-a întors în SUA cu turnee în 1906 și din nou în 1912, apărând în vodeviluri.^[15]

Din 1882 până în 1891, Langtry a avut o relație cu milionarul american Frederic Gebhard. Datorită lui, ea s-a implicat în cursele de cai de rasă. Langtry a devenit cetățean american în 1897. A divorțat de soțul ei în același an iar el a murit câteva luni mai târziu în urma unui accident.^[16]

Langtry s-a implicat în altă relație, cu George Alexander Baird, un milionar amator de box, din aprilie 1891 până la decesul lui în martie 1893.^[17]

În 1899, ea s-a căsătorit cu mult mai tânărul Hugo Gerald de Bathe.^[15] Langtry a murit la Monaco

· 1935: Francisc Hossu–Longin, memorialist (n. 1847)

* 1942: Grant DeVolson Wood (n. 13 februarie 1891 – d. 12 februarie 1942) a fost un pictor american născut la patru mile est de localitatea Anamosa, statul Iowa. Wood este cel mai bine cunoscut pentru picturile sale care descriu America rurală a regiunii cunoscute sub numele de Vestul Mijlociu (sau Midwest), dar mai ales datorită picturii devenită faimoasă, American Gothic, una din imaginile emblematice ale secolului 20.

Casa copilăriei lui Grant Wood din Cedar Rapids, statul Iowa. Considerată a fi printre cele mai pereclitate case istorice din Iowa.^[2]

Familia lui Grant Wood s-a mutat în Cedar Rapids după moartea tatălui său în 1901. Curând, tânărul Grant, a început să lucreze ca ucenic la una din atelierele locale de prelucrare a metalelor. După terminarea liceului, (liceul local Washington High School), Wood a devenit student al unei școli de artă din Minneapolis în 1910, pentru a se întoarce după un an pentru a preda ca profesor într-o școală care avea doar o încăpere. ^[3] În 1913, s-a înrolat la Facultatea de artă a Institutului din Chicago (în original, School of the Art Institute of Chicago, lucrând simultan ca un aurar și argintar.

Între 1920 și 1928, artistul a vizitat Europa de patru ori, unde a studiat diferite stiluri de a picta, dar mai ales impresionismulși post-impresionismul. În ciuda studiului aprofundat al acestor stiluri de pictură, influența cea mai evidentă în stilul său de a picta aparține pictorului flamand al al XV-lea, celebrul Jan van Eyck, de la care Grant Wood a învățat și preluat tehnica reprezentării extrem de clare a portretelor și a fundalurilor.

Între 1924 și 1935, Wood a locuit într-o locuință, care fusese inițial o unitate de stocare a materialelor și pe care a transformat-o în studioul său personal. Adresa, care nu exista anterior, a devenit "5 Turner Alley," o invenție a artistului. În anul 1932, Wood a fost printre inițiatorii creării coloniei de artiști Stone City Art, în apropierea localității sale natale, pentru a ajuta diverși artiști locali a fi capabili să supraviețuiască perioadei contemporane de atunci, cunoscută ca Great Depression. Devenit un puternic avocat al regionalismului în arte, Grant Wood și-a petrecut o bună parte a deceniului 1930 - 1940cutreierând Statele Unite și tinând conferințe pe această temă.

Adolescence (1933)
American Gothic (1930)
Appraisal (1931)
Arbor Day (1932)
Arnold Comes of Age (1930)
' (1931)
Boy Milking Cow (1932)
Daughters of Revolution (1932)
Death on Ridge Road (1935)
Dinner for Threshers (1934)
Fall Plowing (1931)
Haying (1939)
Iowa Cornfield (1941)
January (1940)
The Little Chapel Chancelade (1926)
The Midnight Ride of Paul Revere (1931)
Near Sundown (1933)
New Road (1939)
Parson Weems' Fable (1939)
Plaid Sweater (1931)
Portrait of Nan (1933)
Return from Bohemia (1935)
Seedtime and Harvest (1937)
Self-Portrait (1932)
Spotted Man (1924)
Stone City, Iowa (1930)
Sultry Night (1937)
Woman with Plants (1929)
Young Corn (1931)

Date personale
Grant Wood
Autoportret (1932, Grant Wood)
Nume la naștere	Grant DeVolson Wood
Născut	13 februarie 1891 Anamosa, Iowa
Decedat	12 februarie 1942 (50 de ani) Iowa City, statul Iowa
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer pancreatic)
Naționalitate	Statele Unite ale Americii
Cetățenie	SUA
Ocupație	pictor profesor universitar gravor[*]
Activitate
Domeniu artistic	pictor
Studii	School of the Art Institute of Chicago[*], Academia Julian
Pregătire	School of the Art Institute of Chicago
Mișcare artistică	Regionalism
Influențat de	Jan van Eyck Grant Wood, celebra pictură American Gothic (1930), aflată la Art Institute of Chicago. Daughters of Revolution (1932)

* 1943: Dumitru Nanu (n. 26 octombrie 1873, Câmpulung-Muscel – d. 12 februarie 1943, București) a fost un poet și un traducător român.
Poetul și traducătorul Dumitru Nanu s-a născut la 26 octombrie 1873, în ziua de Sfântul Dumitru, de unde numele, fiind unul dintre cei cinci copii ai lui Gheorghe Nanu și ai Zoiei Hristudos. După învățătura primară la Câmpulung-Muscel, a urmat liceul Matei Basarab și liceul Sf. Sava din București. Licențiat al Facultății de Drept din București, urmează cursurile școlii veterinare. În 1891 debutează în literatură cu volumul de poezii „Nocturne“. Începuturile lui literare se anunță promițătoare, revista „Foaie interesantă“, la conducerea căreia ajunge, începând cu numărul 21, și George Coșbuc, îl publică în două rânduri, la un interval relativ mic, în numerele 31 și 37 din 1897. Răsfoind paginile revistei „Carmen“, tribună a cenaclului macedonskian, Mihail Sadoveanu va mărturisi într-o epistolă din 1898, către Enric Furtună, că revista îi produse „o impresie bună.“ Dintre colaboratori, alături de Gheorghe Silvan și Panait Cerna, îl remarcă și pe Dumitru Nanu, de care vorbește și în 1901 al săptămânalului literar „Revista Modernă“ : „Este o poezie de D. Nanu, bună.“ Între 1903 și 1906 poetul va funcționa ca profesor suplinitor de limba franceză în Bacău și Bârlad. Mai târziu, el va funcționa la revista „Făt-Frumos“, avându-i ca fondatori pe Gheorghe Tutoveanu, Emil Gârleanu, D. Nanu, C. Moldoveanu, Ioan Adam și Alexandru Mândru. Revista își propune să promoveze o literatură cu înalte virtuți educative, bucurându-se, prin exclusivismul inspirației, de întreaga aprobare a lui Nicolae Iorga. Aici, Dumitru Nanu publică, chiar din primul număr al revistei, unele din poeziile sale, de acum cuprizând „acorduri memorabile“, după aprecierea lui George Călinescu. În viață va îndeplini funcții diverse, unele fără legătură cu literatura. În 1904 avea o însărcinare la Galați,inspecta băncile sătești din Județul Covurlui și împărțea în gara Ghibărțeni hrana pentru trei luni la țăranii sinistrați de secetă și inundații. În primăvara lui 1905 era secretarul lui Hurmuzescu în Ministerul Instrucțiunii. În iulie lăsase postul și era secretarul fratelui său, celebrul doctor Ion Nanu-Muscel. Împreună cu Păstorel Teodoreanu,Mihail Dragomirescu și Otilia Cazimir primesc în 1937 Premiul național de literatură. Fără să fie un scriitor prea disputat, D. Nanu s-a bucurat însă de o oarecare apreciere din partea multor oameni de litere ai vremii, fiind prețuit pentru modestia și sinceritatea relațiilor cu aceștia. Poetul a trăit discret și modest, lasând contemporanilor de care s-a despărțit la vârsta de 70 ani.
Opera:

Nocturne, 1891;
La focul rampei, 1906;
Ispitirea de pe munte, 1914;
Isus vă cheamă, 1923;
Mișcarea de la Biserica Sf. Ștefan, 1924;
La mielul alb, 1925;

Date personale
Dumitru Nanu
Dumitru Nanu
Născut	26 octombrie 1873 Câmpulung-Muscel, România
Decedat	12 februarie 1943, (68 de ani) București, România
Părinți	Gheorghe Nanu Zoia Hristudos
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	poet, traducător
Studii	Facultatea de Drept
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1891 - 1943
Specie literară	poezie
Operă de debut	"Nocturne", 1891
Opere semnificative	"Nocturne", 1891
Influențe[ascunde] Mihai Eminescu
Note
Premii	Premiul național de literatură (1937) Poetul Dumitru Nanu D. Nanu - de Dumitru Mățăoanu

* 1944: Maria Tereza de Bragança (24 august 1855 – 12 februarie 1944) a fost infantă a Portugaliei, membră a Casei de Bragança. Prin căsătorie a devenit Arhiducesă de Austria și cumnata împăratului Franz Joseph I al Austriei.

Maria Tereza la Londra, 1897

Maria Tereza s-a născut la Kleinheubach, regatul Bavariei ca a doua fiică a regelui detronat Miguel I al Portugaliei și a Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg.^[1] Tatăl ei a devenit rege al Portugaliei în 1828 după ce și-a detronat nepoata, regina Maria a II-a a Portugaliei. El a domnit până în 1834 când domnia Mariei a II-a a fost restaurată iar Miguel a fost obligat să plece în exil.

Descrisă ca fiind una dintre cele mai frumose femei din Europa, Maria Tereza s-a căsătorit ca a treia soție a Arhiducelui Carol Ludovic al Austriei, fratele mai mic al împăratului Franz Joseph I al Austriei. Ceremonia a avut loc la 23 iulie 1873 la Kleinheubach.

Cuplul a avut două fiice: arhiducesa Maria Annunziata de Austria (1876–1961) și arhiducesa Elisabeta Amalie de Austria (1878–1960), însă mariajul a fost unul nefericit din cauza agresiunii soțului ei.^[2] În plus față de fiicele lor, ea a devenit mamă vitregă pentru copii soțului ei cu a doua soție: Arhiducele Franz Ferdinand de Austria, Arhiducele Otto Francis de Austria, Arhiducele Ferdinand Karl de Austria și Arhiducesa Margarete Sophie de Austria.

Maria Tereza a reușit să obțină o influență considerabilă la curtea austriacă atunci când împărăteasa Elisabeta s-a retras de pe scena socială din Viena, după moartea misterioasă a unicului ei fiu, Rudolf, Prinț Moștenitor al Austriei, în ianuarie 1889. Maria Tereza a efectuat onorurile la palatul imperial Hofburg pentru împărăteasă alături de împărat până la moartea soțului ei în 1896 când eticheta de la curte spunea că trebuie să se retragă

Maria Tereza, c. 1905

Ea a rămas o figură influentă în spatele scenei de la curte după moartea soțului ei; s-a zvonit că urma să se căsătorească cu comandantul casei ei, contele Cavriani, însă nimeni nu a îndrăznit să spună un cuvânt împotriva ei. În final, zvonurile s-au dovedit a fi false.^[4] În timpul văduviei, ea și-a petrecut lunile de iarnă la Viena și lunile de vară la castelul Reichstadt din Boemia.^[5]

Ea l-a încurajat și l-a susținut pe fiul ei vitreg Franz Ferdinand în hotărârea sa de a se căsători cu contesa Sophie Chotek împotriva dorinței familiei.^[6] Maria Tereza a călătorit la o mănăstire din Praga pentru a se spovedi, a luat-o pe Sophie în casa ei și chiar a pledat în numele Sofiei în fața împăratului Franz Joseph. În cele din urmă, după ce li s-a permis căsătoria, Maria Tereza a făcut toate aranjamentele pentru nuntă, insistând că aceasta va avea loc la capela sa privată.^[7]

A rămas apropiată de Franz Ferdinand și Sophie până la asasinarea de la Sarajevo la 28 iunie 1914. Ea a fost cea care a dat vestea morții cuplului copiilor lor, Sophie, Maximilian și Ernst. De asemenea, ea a reușit să asigure securitate financiară copiilor după ce a spus împăratului că dacă el nu le acordă un venit anual, ea va ceda indemnizația pe care ea o primea ca văduvă a fratelui împăratului în favoarea copiilor. (Majoritatea bunurilor lui Franz Ferdinand s-au dus la nepotul lui, Arhiducele Carol).^[8]

La 21 noiembrie 1916, cumnatul ei, împăratul Franz Joseph, a murit și Arhiducele Carol a devenit noul împărat al Austriei și rege al Ungariei. El va domni până în noiembrie 1918 când imperiul austro-ungar se va prăbuși în urma înfrângerii în Primul Război Mondial. După abdicarea lui, Maria Tereza i-a însoțit pe Carol și pe Zita în exil la Madeira însă în cele din urmă s-a întors la Viena unde și-a ăetrecut restul vieții.

Maria Tereza a murit la Viena în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial la vârsta de 88 de ani. I-a supraviețuit soțului ei 48 de ani.

Date personale
Maria Tereza
Arhiducesă de Austria

Nume la naștere	Maria Teresa da Imaculada Conceição Fernanda Eulália Leopoldina Adelaide Isabel Carolina Micaela Rafaela Gabriela Francisca de Assis de Paula Gonzaga Inês Sofia Bartolomeu dos Anjos de Bragança e Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
Născută	24 august 1855 Kleinheubach, Regatul Bavariei
Decedată	12 februarie 1944 (88 de ani) Viena, Austria
Înmormântată	Cripta Capucinilor din Viena
Părinți	Miguel I al Portugaliei Prințesa Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
Frați și surori	Miguel al II-lea, Duce de Braganza Marie Anne a Portugaliei Maria Antónia a Portugaliei Maria Josepha a Portugaliei Infanta Maria das Neves a Portugaliei Infanta Adelgundes, Ducesă de Guimarães
Căsătorită cu	Arhiducele Carol Ludovic al Austriei
Copii	Arhiducesa Maria Annunziata Arhiducesa Elisabeta Amalia
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Bragança

· 1966: Elio Vittorini, scriitor italian (n. 1908)

· 1969: Ferenc Agárdi, scriitor, publicist și istoric al culturii maghiar de origine evreiască, membru fondator al Partidului Comunist Maghiar (n. 1898)
* 1977: Ion (Ioan) Negrescu (n. 8 ianuarie 1893 în Holboca - d. 1977, Budeasa) a fost un politician român, primar al Chișinăului între 1928–1931.

Ion Negrescu s-a născut la 8 ianuarie 1893 în comuna Holboca, județul Iași. Și-a făcut studiile secundare la Liceul Național din Iași, devenind licențiat al secției de Filologie română al Universității din Iași. Doctoratul în slavistică la obținut în anul 1925, sub conducerea profesorului Garabet Ibrăileanu.

A fost mobilizat între anii 1917-1918 ca sublocotenent de rezervă în cadrul Regimentului 13 infanterie „Ștefan cel Mare”, a participat la luptele grele de la Mărăști și Mărășești, primind decorația „Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918 cu bareta Mărăști”. Ion Negrescu a fost ales primar al Chișinăului în două legislații (1928-1931), apoi secretar general al Ministerului Basarabiei (1932-1935).

În istoria Chișinăului, a fost primul și ultimul filosof ajuns primar. Descendent al unei familii de profesori și cărturari, Ion Negrescu a fost pe lângă cariera politică și filosof, profesor de liceu, profesor universitar, autor a unor cărți dedicate scriitorilor basarabeni, cum ar fi B. P. Hașdeu sau autor al unor studii de medicină.

Alături de Pan Halippa, Ion D. Negrescu a stat la bazele fondării Universității Populare din Chișinău.

Date personale
Ion Negrescu

Născut	8 ianuarie 1893 Holboca, județul Iași
Decedat	12 februarie 1977 (84 de ani) Budeasa, județul Argeș
Religie	Ortodox
Ocupație	politician
Primar de Chișinău
În funcție 1928 – 1931
Precedat de	Gherman Pântea
Succedat de	Constantin Ionescu

Alma mater	Universitatea din Iași

· 1979 - A murit V. G. Paleolog, critic de artă, celebru brâncuşolog (n.23.11.1891).

· 1979: Jean Renoir, regizor francez de film (n. 1894). Jean Renoir (15 septembrie 1894 – 12 februarie 1979) a fost un regizor de film, scenarist, actor, producător și autor francez. În calitate de regizor și actor, el a realizat mai mult de 40 de filme din epoca filmului mut și până la sfârșitul anilor 1960. Filmele sale Grand Illusion (1937) și The Rules of the Game (1939) sunt citate adesea de critici printre cele mai bune filme făcute vreodată. El a fost plasat în topul BFI’s Sight & Sound realizat de critici în 2002 pe locul IV în lista celor mai mari regizori ai tuturor timpurilor. Printre alte numeroase onoruri obținute în timpul vieții, el a primit Premiul Oscar pentru întreaga carieră în 1975 pentru contribuția sa la industria filmului. Renoir a fost fiul pictorului Pierre-Auguste Renoir.

· 1984: Julio Cortázar, prozator, dramaturg și poet argentinian (n. 1914)

· 1989 - A murit scriitorul austriac Thomas Bernhard. Opera sa este străbătută de o viziune pesimistă asupra lumii şi de un umor grotesc. Prin romanele şi dramele sale, Bernhard a reuşit să provoace în numeroase rînduri opinia publică din ţara sa ("Fabrica de var", "Puterea obişnuinţei", "Dramaturgul") (n.10.02.1931).

· 1996: Ryōtarō Shiba (司馬遼太郎 Shiba Ryōtarō^?) (n. Teiichi Fukuda, 7 august 1923, Osaka, Japonia, d. 12 februarie 1996, Osaka, Japonia) a fost un scriitor japonez.

Până în 2005 romanele sale se vânduseră în cca 180 milioane de exemplare,^[2] multe dintre ele fiind filmatizate

· 1998 - A murit Carl Wilson, membru al celebrei formaţii a anilor `60 "The Beach Boys" (n.21.12.1946).

· 2006 - A încetat din viaţă scriitorul american Peter Benchley, al cărui roman "Jaws" a fost adaptat într-unul dintre cele mai de succes filme de la Hollywood, regizat de Steven Spielberg. Jurnalist, Benchley era la un moment dat cel care îi scria discursurile preşedintelui Lyndon B Johnson. (n. 8 mai 1940)
* 2010: Luis Molowny Arbelo (12 mai 1925 – 12 februarie 2010) a fost un fotbalist și antrenor spaniol.
* 2011: Sofia Cosma (n. 1 noiembrie 1914, Smorgon, Letonia – 12 februarie2011, Oxnard, California) a fost un muzician și profesor.

S-a născut pe 1 noiembrie 1914 în într-un mic shtetl, Smorgon, la granița între Letonia și Lituania. Sofia Cosma a început să studieze pianul de la o vârstă fragedă. La 18 ani s-a mutat la Viena, iar în 1933 a participat la Concursul Internațional de Pian de la Viena. Sofia a încercat să se refugieze în Letonia pentru a scăpa de naziști, însă a fost arestată mai târziu de sovietici și dusă într-un lagăr de concentrare. După eliberarea din lagărul sovietic unde și-a cunoscut și soțul de origine română, cu care are o fiică, Sofia a fost trimisă în Austria, în timp ce soțul său a fost trimis în România. În 1950 familia a fost reunită la București, iar puțin timp mai târziu s-a născut cel de-al doilea copil, Mihail. Din 1958 a devenit solistă a Filarmonicii Române.

In 1956, după 15 ani departe de pian, devenită Sofia Cosma, artista își relua studiile și era recunoscută rapid ca una din cele mai marcante soliste din România, în anii 70, conferențiară universitară la Conservatorul din Iași și înregistrând câteva discuri. Sofia Cosma a concertat pentru prima data la Iași pe 3 mai 1958, interpretând una din piesele de rezistenta ale repertoriului ei impresionant, Concertul Nr. 2 de Liszt, sub bagheta compozitorului dirijor Achim Stoia. Pina la 14 septembrie 1979, data ultimei apariții pe podiumul iesean, cu Concertul No. 1 de Ceaikovski, Sofia Cosma și-a bucurat auditoriul cu interpretari notabile ale concertelor de Saint-Saens, Beethoven (Imperialul), Chopin, Rachmaninov și, în prima audiție, în 1964, cel de-al doilea concert de pian al lui Pascal Bentoiu.^[1]

După decesul soțului său în 1974, Sofia a călătorit de mai multe ori în SUA, reușind să obțină azil politic în 1981. În 1990 a revenit în Uniunea Sovietică unde a susținut un concert la Moscova.

În 2011 a fost realizat un film despre viața sa: "A SUITCASE FULL OF CHOCOLATE"

Date personale
Sofia Cosma
Născută	1 noiembrie 1914 Smorgon, Letonia
Decedată	12 februarie 2011 (96 de ani) Oxnard, California
Copii	Ilona Scott, Mihail
Ocupație	Muzician
Activitate
Profesie	Muzician

* 2019: Gordon Banks, fotbalist englez (n. 1937)

Sărbători

Sf Ier Meletie arhiepiscopul Antiohiei; Sf Mc Hristea (Harți) – Calendar creștin ortodox
Sf. Eulalia, fecioară, martiră – Calendar romano-catolic.
Sf. Melețiu, arhiepiscop († 381) – Calendarul Greco-catolic

VA URMA

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

marți, 11 februarie 2020

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz