MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
SÂMBĂTĂ 22 FEBRUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI
SÂMBĂTĂ 22 FEBRUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI
Bună dimineața!
Clic pe imagine și se va deschide să puteți vedea tot articolul!
Clic pe imagine și se va deschide să puteți vedea tot articolul!
ISTORIE PE ZILE 22 Februarie
Evenimente
· 1295 î.Hr.: Are loc încoronarea faraonului Ramses al II-lea. Ramses al II-lea (cunoscut ca Ramses cel Mare; Ozymandias, în greacă) a fost al treilea faraon al celei de-a XIX-a Dinastii a Egiptului, Noul Regat. Este considerat cel mai cunoscut și cel mai mare faraon al Egiptului antic. Succesorii săi și poporul egiptean l-au supranumit „Marele predecesor” și-l numesc, și astăzi, cu afecțiune „Sese”. Data încoronării lui Ramses al II-lea, III Shemu ziua 27 (31 mai 1279 î.Hr.), a fost declarată sărbătoare în timpul Dinastiei XX. Se presupune că a urcat pe tron în jurul vârstei de 24 – 25 de ani și a condus Egiptul din 1279 î.Hr până în 1213 î.Hr.., domnia sa durând 66 de ani și 2 luni, conform scrierilor lui Manetho. Conform anumitor legende ar fi trăit 99 de ani, dar de fapt a trăit până la vârsta de 90 – 91 de ani. Oricum în timpul domniei sale a celebrat 14 festivaluri Sed, mai mult decât oricare alt faraon egiptean. Fiind Prinț Regent a condus expediții în sud în Nubia, comemorate în inscripțiile de la Beit el-Wali și Gerf Hussein. În timpul domniei sale a condus câteva campanii militare în nord, în estul Mării Mediteraneene, pe actual amplasament al Israelului, Libanului și Siriei. În prima parte a domniei sale s-a axat pe construcția de orașe, temple și monumente și a stabilit capitala în noul oraș Pi-Ramses în Delta Nilului, pe ruinele orașului Avaris, fostă capitală a hiksoșilor. În acest oraș se afla principalul templu a lui Seth. A fost înmormântat în Valea Regilor în mormântul KV 7., apoi mumia sa a fost mutată într-un loc secret la Deir el-Bahari, fiind descoperită în 1881, iar acum mumia sa se află la Muzeul din Cairo.
· 705 – Împărăteasa Wu Zetian renunță la tron. Restaurarea dinastiei Tang. In istoria Chinei a fost singura femeie care a urcat pe tronul acestei tari, Wu Zetian fiind unul dintre cei mai remarcabili lideri pe care i-a avut vreodată. Multi istorici o compară cu faraonul Hatshepsut, cu regina Elisabeta I si cu țarul Ecaterina a II-a. Si-a trimis generalii sa cucereasca Coreea, a redus taxele si a crescut producția din agricultură, a sprijinit raspandirea Budismului în China si a facut aceasta religie oficiala, înlocuind Taoismul. A ramas pe tron aproximativ 15 de ani, până când, la vârsta de 80 de ani, fiind grav bolnava, a fost destituita. A murit mai târziu, în același an, iar la 3 martie dinastia Tang a fost restaurată. Desi, domnia sa a fost extrem de sangeroasa, Wu Zetian ramane in istorie ca o fascinanta personalitate si ca unicul imparat de sex feminin al Chinei.
· 1269: Într-un act de donaţie al regelui maghiar Ştefan al V-lea, este atestată documentar pentru prima dată Cetatea Devei. Chiar dacă există numeroase urme de locuire pe Dealul Cetăţii încă din neolitic şi epoca bronzului, dacii au fost cei care au lăsat cele mai multe vestigii arheologice în acest loc, mai ales după ce au construit aici numeroase fortificaţii de apărare şi un important punct de observaţie de unde puteau cuprinde o bună parte din Valea Mureşului,Valea Streiului, dar și o zonă întinsă din Ținutul Pădurenilor. De altfel, însăși numele localității Deva se presupune că provine de la denumirea dacică Decidava, din care a derivat cuvântul „dava”, apoi Deva, cuvânt care este de asemenea de origine dacă și care înseamnă cetate, el găsindu-se în denumirea mai multor localități din Dacia precum: Argedava, Sucidava, Piroboridava, Pelendava și altele. După cucerirea Daciei de către romani, aceștia au intuit potenţialul acestui loc şi au întărit fortificaţiile din vârful Dealului Cetăţii, ținând cont că un important drum comercial care făcea legătura cu restul imperiului, drum ce era numit „Drumul Sării”, trecea chiar pe la poalele Dealului Cetății de astăzi. După retragerea romanilor din Dacia și după valurile de migratori care au distrus totul în calea lor, despre soarta Cetății Devei nu s-a mai ştiut nimic, până în anul 1444 când Iancu de Hunedoara primeşte în stăpânire Cetatea Devei de la Coroana Maghiară,cu un număr mare de sate şi mine de aur. Tot în timpul lui Iancu de Hunedoara este menţionat pentru prima dată şi târgul Devei, aşezare aflată la baza Dealului Cetății. De aici înainte, Cetatea și Târgul Devei încep să ocupe un loc important în istoria Transilvaniei, iar numeroși voievozi şi principi ardeleni au locuit efectiv aici sau au fost oaspeţi ai cetăţii până în anul 1557, când cetatea va fost cucerită de către turci și va suferi unele stricăciuni. În a doua jumătatea a secolului al XVII-lea, principele Gabriel Bethlen construieşte în cetate un bastion care servea drept închisoare , iar la baza sa ridică în stil renascentist un palat de locuit și anume Palatul Magna Curia. În anul 1773, Iosif, viitorul împărat al Imperiului Habsburgic, în timpul călătoriei sale prin Transilvania, va vizita Cetatea Devei și va fi impresionat de aceasta, iar zece ani mai târziu, va reveni în același loc, de data aceasta în calitate de suveran. În anul 1784, avea să izbucnească Răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, iar Cetatea Devei va deveni loc de refugiu şi apărare pentru nobilii fugiţi de pe domeniile lor de teama țăranilor răsculați. Cu această ocazie pe Dealul Cetății s-au dat lupte crâncene între garnizoana imperială şi cetele de răsculați, cetatea având si ea de suferit. În anul 1817, împăratul Francisc I şi soţia sa, aflaţi în vizită în Transilvania, fiind impresionaţi de frumuseţea locului, au poruncit refacerea Cetăţii Devei, iar lucrările, făcute cu mari cheltuieli şi cu multă muncă din partea localnicilor au durat nu mai puțin de 12 ani. În timpul Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania, cetatea se va afla sub ocupația soldaţilor austrieci aflaţi sub conducerea comandantului Kudlich, iar la data de 13 august 1849, magazia cu praf de puşcă a fortăreţei explodează, cetatea fiind în mare parte distrusă, aproape toată latura de est ajungând să fie dărâmată.
· 1281 – Martin IV (n. cca 1210/1220 – 28 martie 1285), născut Simon de Brion, devine Papa. S-a născut la castelul de Meinpincien, Ile-de-France, Franța, a studiat la Universitatea din Paris, și se pare ca a urmat si cursuri de drept la Padova și Bologna, in Italia. Pontificatul său a durat patru ani și o lună. Judecat cu asprime de contemporanii săi și de unii istoricii moderni, pontificatul sau a fost total aservit intereselor lui Charles de Anjou și ambițiilor franceze.
· 1288: Nicolae IV devine papă. Nicolae IV. (* 30 septembrie 1227 în Ascoli Piceno; † 4 aprilie 1292 în Roma), papă din 1288 până la moartea sa.
· 1371 – Robert al II-lea Stuart devine rege al Scotiei. Robert al II-lea (1316 – 19 aprilie 1390), a fost primul rege din dinastia Stuart. si a domnit intre 22 februarie 1371 – 19 aprilie 1390.
· 1495 – Charles al VIII- lea al Frantei ocupa fara lupta orasul Neapole si se incoroneaza rege al Neapolelui.
· 1632 – Galileo Galilei publică lucrarea sa “Dialog despre cele două mari sisteme ale lumii”, în care a comparat sistemul sistemul conceput de Copernic cu cel ptolemeic traditional. A fost tradusă în latină cu titlul Systema cosmicum în 1635 de Matthias Bernegger. Cartea a fost dedicată patronului lui Galileo, Ferdinando II de’ Medici, Mare Duce de Toscana, și a avut mult succes.În sistemul copernican, Pământul și celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui, pe când în cel ptolemaic toate corpurile cerești se rotesc în jurul Pământului. Dialogul a fost publicat în Florența sub permisiunea oficială a Inchiziției. În 1633, Galileo a fost condamnat pentru „gravă suspiciune de erezie” pe baza acestei cărți, care a fost apoi inclusă în Indicele cărților interzise, de unde a fost înlăturată abia în 1835 (după ce teoriile discutate au fost scoase de Biserica Catolică de sub cenzură în 1822). Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564 – d. 8 ianuarie 1642), fizician, matematician, astronom și filosof italian care a jucat un rol important în Revoluția Științifică. Printre realizările sale se numără îmbunătățirea telescoapelor și observațiile astronomice realizate astfel, precum și suportul pentru copernicanism. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne„ părintele fizicii moderne”, „părintele științei” și „părintele științei moderne”. Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne.”
* 1635:
* 1635:
· 1708 – Antim Ivireanul este ales mitropolit al Ungro-Vlahiei (Tarii Romanesti), după moartea predecesorului său, Teodosie, la recomandarea și cu sprijinul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Antim Ivireanul (n. circa 1650, Iviria — d. 1716, asasinat în Rumelia), autor, tipograf, gravor, teolog, episcop și mitropolit român de origine georgiană. Mitropolit de București, autor al unor celebre Didahii, ce reprezintă o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an, Antim Ivireanul a fost o personalitate culturală remarcabilă a literaturii române vechi. A fost cel care a înființat prima bibliotecă publică în Bucureștiul de astăzi, în secolul XVIII. Antim Ivireanul s-a născut în Iviria (Georgia de astăzi), în anul 1650, dar activitatea sa în slujba bisericii şi-a desfăşurat-o în Ţara Românească. A fost, pe rând,egumen al manastirii Snagov, episcop de Vâlcea şi mitropolit al Ţării Româneşti. În acelaşi timp, a fost şi un mare om de cultură: tipograf, gravor, teolog şi autor al celebrelor Didahii (o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an). Fiind un apărător energic al drepturilor Bisericii şi ale poporului român, din pricina atitudinii sale antiotomane, în toamna anului 1716, la cererea domnitorului Nicolae Mavrocordat (primul domn fanariot al Ţării Româneşti), a fost înlăturat din scaun, închis, caterisit de patriarhul ecumenic şi condamnat la exil pe viaţă în mănăstirea “Sf. Ecaterina” de la Muntele Sinai. A fost ucis de ostaşii turci care îl escortau pe drumul exilului. Biserica Ortodoxa Romana il praznuieste pe data de 27 septembrie.
· 1819 – In urma Tratatului Adams-Onís, Spania a vândut Florida Stateleor Unite, pentru suma de 5 milioane USD. Tratatul Adams–Onís din 1819 (denumit oficial Tratatul de Amiciție, Înțelegere și Granițe între Statele Unite ale Americii și Majestatea Sa Catolică, uneori denumit Tratatul de Achiziție a Floridei, sau Tratatul Transcontinental din 1819), a pus capăt unei dispute de frontieră din America de Nord, între Statele Unite și Spania. Tratatul a fost rezultatul tensiunilor crescânde între SUA și Spania privind drepturile teritoriale într-o perioadă de slăbire a puterii Spaniei în Lumea Nouă. Pe lângă cedarea Floridei către Statele Unite, tratatul a rezolvat o dispută teritorială din zona râului Sabine din Texas și a stabilit limitele teritoriului american și revendicările în zona Munților Stâncoși și spre vest către Oceanul Pacific în schimbul plății de către Statele Unite a revendicărilor locuitorilor zonei față de guvernul spaniol în valoare de 5.000.000 de dolari și a renunțării la revendicările asupra teritoriului din Texas de la vest de râul Sabine și a altor teritorii spaniole conform termenilor Achiziției Louisianei.
· 1821: Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, a trecut Prutul, intrând în Moldova, unde a încearcat să–și găsească noi adepți pentru mișcarea sa
· 1847- In bătălia de la Buena Vista, 5.000 de militari americani înfrang o armata de 15000 mexicani.
· 1848 – In Franta izbucneste revolutia, in urma careia regele Ludovic-Filip abdica si se refugiaza in Anglia si se instaureaza republica.
· 1882: Serbia se proclamă regat. Milan Obrenovic devine primul rege al Serbiei moderne, sub numele de Milan I (1882-1889). Milan Obrenović s-a nascut la 22 august 1854 la Marasesti in Moldova si a decedat la 11 februarie 1901 la Viena. A fost principe al Serbiei intre anii 1868-1882 sub numele de Milan IV Obrenović, dupa care a devenit rege al Serbiei sub numele de Milan I domnind pana in anul 1889 A abdicat in anul 1889 in favoarea fiului sau Alexandru.
· 1889 – Preşedintele american Grover Cleveland semnează un proiect de lege prin care sunt admise Dakota de Nord, Dakota de Sud, Montana şi Washington, in randul statelor componente ale S.U.A.
· 1900: Prima audiție, la Paris, a "Sonatei nr. 2 pentru vioară și pian" de George Enescu (la pian - George Enescu). George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani, România – d. 4 mai 1955, Paris, Franța) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român. Este considerat cel mai important muzician român.
· 1905 – S-a înființat primul sindicat muncitoresc din România, sindicatul lucrătorilor tâmplari, în frunte cu I.C.Frimu și Voicu Andreescu-Râureanu, urmat la 13 și 20 martie de înființarea sindicatului strungarilor și respectiv al lucrătorilor din fabricile de încălțăminte. Ion Costache Frimu (n. 4/16 octombrie 1871, comuna Bârzești, județul Vaslui; d. 19 februarie 1919, Închisoarea Văcărești), militant socialist și fruntaș al Partidului Social-Democrat, care a murit în urma bătăilor suferite în închisoare, ca urmare a participării sale la manifestațiile muncitorilor tipografi din decembrie 1918.
· 1907: Încep mișcările țărănești în județele Dorohoi și Iași. La 22-23 februarie 1907 au loc primele mișcări țărănești mai însemnate din România. La începutul secolului XX, în România, țărănimea constituia peste 80% din populație dintre care majoritatea aveau foarte puțin pămînt în poroprietate iar a zecea parte din ei chiar deloc. Majoritatea țăranilor trăiau din ceea ce lucrau, în dijmă sau pe plată, la marele proprietar vecin. În România acelei perioade, identic precum în Rusia, Polonia, Ungaria, existau proprietari de latifundii foarte mari care se întindeau pe zeci și chiar sute de mii de hectare. Diferența enormă dintre cantitatea de pămînt deținută de marii latifundiari și cea deținută de țărani constituie o primă cauză a nemulțumirilor țărănimii. O altă cauză este impunerea țăranilor spre cultivarea culturilor destinate exclusiv exportului (grîu, rapiță, etc), marii latifundiari dorind să scotă profituri maxime din exportul de alimente. Orientarea agriculturii spre export în România vine încă din vreme principatelor românești în urma tratatului de la Adrianopol (1829), tratat care a deschis hotarele principatelor pentru comerțul cu occidentul. Creșterea fenomenului arendășiei, constituie a treia și cea mai importantă cauză a răscoalei. Boierii nu mai doreau să se ocupe direct de administrația proprietăților lor, trecînd cu traiul la oraș. Acest fenomen a avut loc pînă și în zona Moldovei, cea mai conservatoare din România. Prin urmare boierii și marii latifundiari, închiriau domeniile lor unor intermediari (arendași), primind în schimb o sumă fixă (arendă). Arendașii, deseori străini de sat și chiar de neam, la rîndul lor încercau să obțină de pe seama țăranului profituri cît mai mari într-o perioadă cît mai scurtă de timp. Arendașii fiind mult mai duri și neînduplecațu cu țăranii decît boierii ajunsese să fie dușmanul principal al țărănimii din România. Răscoala țărănească din 1907, pornind din nordul Moldovei a ajuns pînă în Oltenia, cuprinzînd toată România. Mai multe proprietăți ale latifundiarilor au fost distruse, iar numeroși arendași au fost uciși sau răniți. Guvernul conservator (Partidul Conservator) nu a putut face față situației, astfel încît liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea. Liberalii au făcut ceea ce nu se puteau hotărî să faca conservatorii și anume să folosească armata și tunurile împotriva țăranilor. A fost o adevărată tragedie fiind omorîți circa 11 000 - 12 000 oameni, cifră neconfirmată deoarece nu s-a făcut nicodată un raport integru al victimelor.
· 1924 – Președintele american Calvin Coolidge devine primul președinte american care vorbeste intr-o emisiune de radio transmisa de la Casa Alba.
· 1943: Membrii grupării de rezistență "Die Weiße Rose" (Trandafirul alb) sunt executați prin ghilotinare în Germania nazistă.
· 1948 – Lovitura de stat comunistă în Cehoslovacia.
· 1949: Scriitorul Adrian Marino a fost arestat pentru participarea la încercarea de reorganizare a tineretului național-tărănist din facultăți. La 12 octombrie 1950, a fost condamnat la 10 ani temniță grea. Între 1957 și 1963, scriitorul a avut domiciliu obligatoriu, iar în 1968 a fost reabilitat.
· 1958 – Egiptul şi Siria s-au unit pentru a forma Republica Arabă Unita.
· 1973 – În urma vizitei presedintelui american Richard Nixon la Beijing, Statele Unite si în Republica Populară Chineză, isi reiau legaturile infiintand birouri diplomatice.
· 1979: Decorarea drapelului de luptă al Diviziei "Mărășești", cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la înființare.
· 1990 - Decret-lege al CPUN privind modalităţile de restituire a părţilor sociale ale salariaţilor, prevazută a se încheia pînă la 31 decembrie 1990 (în loc de trei ani, cum se anunţase anterior).
· 1992 - A fost inaugurat, la Bucureşti, Centrul Euro-Atlantic.
· 1993 – Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite a decis, în unanimitate, înfiinţarea Tribunalului internaţional pentru judecarea crimelor de război din fosta Iugoslavie.
· 1997: Boxerul Mihai Leu a câștigat primul titlul de campion mondial la box profesionist pentru România. Mihai Leu (n. 13 februarie 1968, Hunedoara) este un sportiv român. S-a făcut cunoscut ca pugilist, fiind campion mondial WBO la semimijlocie în 1997. S-a retras din box în urma unei accidentări, fiind neînfrânt la fel ca legendarul boxer european Terry Marsh. A început apoi să concureze ca pilot de raliu, unde a devenit campion național în 2003 la bordul unui Hyundai Accent WRC. Din 2010 este team-managerul Jack Daniels Rally Team, echipă ce concurează în Campionatul Național de Raliuri (CNR).
· 1998 - A fost înfiinţat Biroul Român de Audit al Tirajelor (BRAT), care are ca principal scop verificarea numărului de exemplare vîndute în ţară de către publicaţiile membre.
· 2006: Jefuirea depozitului Securitas din Anglia - cel puțin șase bărbați au răpit și amenințat familia directorului, au sechestrat 14 membri ai personalului și au furat aproximativ 92,5 milioane de dolari în bancnote din Depozitul Coroanei de Gestionare a Lichidităților, din Vale Road, Tonbridge, Kent.
· 2014 – Președintele pro-rus al Ucrainei, Viktor Ianukovici, este suspendat de către Rada Supremă a Ucrainei printr-un vot de 328 la 0, îndeplinindu- se astfel unul din obiectivele majore a masivelor miscari populare cunoscute sub numele de Euromaidan. După ce în prealabil a refuzat unilateral semnarea Acordului de asociere al Ucrainei la Uniunea Europeană (parte a Parteneriatului Estic, Ianukovici a fost ținta unor proteste pro-europene de masă, care s-au soldat în cele din urmă cu demiterea sa și preluarea interimatului funcției de președinte de către speakerul Oleksandr Turcinov (22 februarie 2014). In aceeasi zi, Ianukovici a părăsit capitala Kiev pentru a participa la un congres pro-rus la Harkov. Într-un discurs preînregistrat, difuzat prin mijloacele de informare în masă, acesta afirma că nu intenționa să demisioneze. Totuși, Ianukovici nu a mai compărut la congresul de Harkov, în timp ce în presă apăreau deja relatări despre faptul că ar fi fugit într-o direcție necunoscută, cel mai probabil Rusia, Belarus sau chiar Emiratele Arabe Unite. După câteva zile de incertitudine, timp în care a fost dat în urmărire internațională pentru genocid, Ianukovici a susținut o conferință de presă în orașul rus Rostov pe Don în care blama noua putere „profascistă”de la Kiev pentru lovitură de stat. „Evenimentele care afectează în prezent Crimeea sunt o reacție naturală față de o uzurpare a puterii”, declară Ianukovici cu referire la intervenția pro-rusă din autonomia Crimeea.
Nașteri
· 1403: Carol al VII-lea (n. 22 februarie 1403 – d. 22 iulie 1461), numit Victoriosul (franceză le Victorieux)[1] a fost rege al Franței din 1422 până la moartea sa.[2]
* 1440 – S-a nascut regele Ladislaus Postumul (d. 23 noiembrie 1457), duce de Austria, rege al Ungariei (sub numele de Ladislau V) din 1444 și rege al Boemiei din 1453. Ladislau Postumul (n. 22 februarie – d. 23 noiembrie 1457), a fost principe al Austriei și rege al Boemiei, mai apoi rege al Ungariei sub numele de Ladislau al V-lea, unde a domnit între 1453-1457. A fost singurul fiu al lui Albert al II-lea al Imperiului romano-german si al Elisabetei de Luxemburg. A fost numit Postumul pentru că s-a născut la patru luni după moartea tatălui său. A decedat subit la Praga la 23 noiembrie 1457 în timp ce se pregătesc pentru căsătoria sa cu Magdalena de Valois, fiica lui Charles al VII-lea al Frantei. Se zvonea ca adversarii săi politici din Boemia l-au otrăvit, dar în secolul 20, s-a arătat că Ladislau a murit de leucemie, o boală recunoscută în acea perioadă. L-a urmat la tronul Ungariei, Matei Corvin.
A fost membru al Casei de Valois, fiu al regelui Carol al VI-lea însă succesiunea sa la tronul Franței a rămas discutabilă de ocupația engleză din nordul Franței. Cu toate acestea, a fost încoronat la Reims în 1429 prin eforturile Ioanei d'Arc de a elibera Franța de englezi. Domnia sa târzie a fost marcată de luptele cu fiul său, Ludovic al XI-lea.
Născut la Paris, Carol a fost al cincilea fiu al regelui Carol al VI-lea al Franței și a Isabelei de Bavaria-Ingolstadt. Cei patru frați mai mari: Carol (1386), Carol (1392–1401), Ludovic (1397–1415) și Ioan(1398–1417) deținuseră fiecare titlul de Delfin al Franței, moștenitor al tronului.[3] Carol a devenit Delfin al Franței în 1417 la vârsta de 15 ani; a devenit duce de Touraine, a primit Ducatul de Berry și Poitou.
Aproape imediat ce a devenit Delfin, Carol a trebuit să părăsească Parisul în mai 1418 după ce soldații lui Ioan al II-lea de Burgundia au încercat să invadeze orașul. Anul următor, Carol a încercat o reconciliere cu Ducele întâlnindu-l la podul de la Pouilly, în apropiere de Melun, în iulie 1419. Cei doi s-au întâlnit din nou la 10 septembrie 1419 pe podul de la Montereau. Ducele, în ciuda istoriei lor anterioare, s-a dovedit încrezător în tânărul său văr, presupunând că întâlnirea va fi pașnică și diplomatică și și-a adus doar o mică escortă; oamenii Delfinului l-au ucis. Implicarea lui Carol a rămas discutabilă deși el a susținut că nu știa de intenția oamenilor săi. A urmat o dușmănie de moarte între familia lui Carol al VI-lea și Ducii de Burgundia.
În anii adolescenței, Carol a fost remarcat pentru curaj și pentru stilul său de a conduce: după ce a devenit Delfin, a condus o armată împotriva Angliei, îmbrăcat în roșu, alb și albastru, culori ce reprezentau Franța. În 1421 două evenimente au rupt încrederea în el: a fost forțat, spre marea lui rușine, să se retragă din bătălia împotriva lui Henric al V-lea al Angliei și părinții săi l-au dezmoștenit din funcția de moștenitor al tronului susținând că era copilul unei aventuri extraconjugale a mamei sale. Umilit, Delfinul a căutat protecție în sudul Franței, la Iolanda de Aragon, așa numita regină a celor patru regate; s-a căsătorit cu fiica ei Maria.
La moartea regelui Carol al VI-lea, succesiunea era în cumpănă: dacă Delfinul era legitim, atunci avea drepturi asupra tronului; dacă nu, atunci moștenitorul era Ducele de Orléans care era în captivitate în Anglia. În plus, Tratatul de la Troyes semnat de Carol al VI-lea în 1420 mandata ca tronul să treacă lui Henric al VI-lea al Angliei, fiul lui Henric al V-lea și al Caterinei de Valois, fiica lui Carol al VI-lea.
Carol a pretins pentru sine titlul de rege al Franței. Un ajutor important l-a primit de la puternica și bogata familie a soției sale Maria d'Anjou (1404–1463), în particular de la soacra sa regina Iolanda de Aragon. În ciuda afecțiunii pe care Carol a avut-o pentru soția sa, marea iubire a fost metresa sa, Agnès Sorel.
Carol și Filip cel Bun, Duce de Burgundia, au semnat Tratatul de la Arras în urma căruia Carol și-a atins scopul - că nici un prinț de sânge nu va recunoaște pe Henric al VI-lea al Angliei ca rege al Franței
Carol este primul rege care reușește să-și creeze o armată permanentă. În 1444 Carol și Henric au încheiat un armistițiu. Deși acum englezii își limitau pretențiile la Normandia și Guyenne, Carol nu a vrut o pace definitivă și a acordat regelui Angliei mâna fiicei lui René I al Neapolelui, Margareta de Anjou.
Cei cinci ani de armistițiu (1444-1449) au fost fructificați de Carol pentru restaurarea regatului în toate domeniile. Cu ajutorul fiului său, Ludovic, el a îndreptat bandele de soldați care jefuiau Franța către Germania.
Carol și Maria de Aragon au avut 13 copii:
- Ludovic (3 iulie 1423 - 30 august 1483), a devenit regele Ludovic al XI-lea al Franței
- Jean de Franța (1425-1425)
- Radegonde de Franța (1428-1444)
- Ecaterina de Franța (1428-1446), s-a căsătorit în 1440 cu Carol Temerarul
- Jacques de Franța (1432-1437)
- Iolanda de Franța (1434-1478), s-a căsătorit în 1452 cu viitorul duce Amadeus al IX-lea de Savoia. Când soțul ei a murit, ea a devenit regentă de Savoia.
- Ioana a Franței (1435-1482), s-a căsătorit în 1452 cu viitorul duce Ioan al II-lea de Bourbon
- Philippe de Franța (1436-1436)
- Marguerite de Franța (1437-1438)
- Jeanne de Franța (7 septembrie 1438 - 26 decembrie 1446)
- Marie de Franța (7 septembrie 1438 - 14 februarie 1439)
- Madeleine de Franța, (1443-1495), s-a căsătorit în 1462 cu Gaston de Foix, prinț de Viane
- Carol de Franța (1446-1472)
Carol al VII-lea | |
Rege al Franței | |
Portret al lui Carol al VII-lea, de Jean Fouquet, tempera pe lemn, Muzeul Luvru, Paris, c. 1445–1450 | |
Date personale | |
---|---|
Născut | 22 februarie 1403 Paris, Franța |
Decedat | (58 de ani) Mehun-sur-Yèvre, Franța |
Înmormântat | Biserica Saint Denis |
Părinți | Carol al VI-lea al Franței Isabeau de Bavaria |
Frați și surori | Marie, Prioress of Poissy[*] Caterina de Valois Isabella de Valois Michelle of Valois[*] Joan of France, Duchess of Brittany[*] Marguerite, bâtarde de France[*] Louis, Dauphin of France, Duke of Guyenne[*] Jean |
Căsătorit cu | Maria de Anjou |
Copii | Ludovic al XI-lea Caterina a Franței, contesă de Charolais Iolanda, Ducesă de Savoia Magdalena, Prințesă de Viana Carol, Duce de Berry Ioana, Ducesă de Bourbon |
Cetățenie | Franța |
Religie | creștinism |
Ocupație | suveran[*] |
Apartenență nobiliară | |
Familie nobiliară | Casa de Valois |
Domnie | |
Domnie | 21 octombrie 1422–22 iulie 1461 |
Încoronare | 17 iulie 1429 |
Predecesor | Carol al VI-lea |
Succesor | Ludovic al XI-lea |
· 1732: George Washington (n. 22 februarie 1732, Westmoreland(d), Virginia — d. 14 decembrie 1799, Mount Vernon(d), Virginia) a fost un general și om de stat american, militant și factor activ în obținerea independenței față de Regatul Unit a coloniilor din America de Nord, primul președinte al Statelor Unite ale Americii.
În 1775 a fost numit comandant suprem al tuturor forțelor militare ale coloniilor răsculate împotriva Angliei. A avut un rol decisiv în organizarea armatei americane care a repurtat victoriile de la Saratoga (1777) și Yorktown(d) (1781), hotărâtoare pentru obținerea independenței Statelor Unite ale Americii. În 1787, Washington a fost președintele Convenției constituționale care a adoptat Constituția Statelor Unite ale Americii, în vigoare și astăzi. Ca președinte între 1789 și 1797, Washington a dus o politică internă conservatoare, iar pe plan extern a fost un adept al izolaționismului. Cu ocazia discursului său de adio, în 1797, recomanda Statelor Unite să intervină cât mai puțin posibil în afacerile politice ale lumii și, mai ales, să nu se alieze cu nicio națiune europeană în cazul unui conflict pe vechiul continent.
George Washington a fost primul copil al lui Augustine Washington și Mary Ball Washington, a doua sa soție. Pe data de 6 ianuarie 1759George Washington s-a căsătorit cu Martha Washington, o văduvă destul de înstărită.
Pe 12 decembrie 1799, Washington petrece câteva ore inspectând ferma sa călare pe cal, în zăpadă, pe o ploaie care s-a transformat mai târziu în grindină. Întorcându-se la fermă, s-a așezat la masă pentru cină fără a-și schimba hainele ude. În dimineața următoare s-a trezit cu o răceală groaznică, febră și o infecție la gât, care s-au transformat curând în laringită acută și pneumonie. Washington moare pe data de 14 decembrie 1799, seara, în casa sa din Mount Vernon, în vârstă de 67 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost „Tis well”.
George Washington s-a născut pe 22 februarie 1732, fiind primul copil al lui Augustine Washington(d) și a doua sa soție, Mary Ball Washington la Pope’s Creek Estate lângă actualul Colonial Beach(d) în ținutul Westmoreland, Virginia(d). Tatăl lui a avut patru copii cu prima sa soție, Jane Butler: doi au murit de mici, iar doi fii au supraviețuit (Lawrence, născut circa 1718și Augustine, născut circa 1720) George devenind astfel al treilea fiu dar mult mai tânăr. Mutându-se la Ferry Farm(d) în Stafford County la vârsta de 6 ani, George a fost educat acasă de către tatăl său și de către fratele mai mare.
Creșterea tutunului în Virginia pentru vânzare, putea fi măsurat la vremea aceea prin numărul de sclavi folosiți pentru a-l cultiva. La nașterea lui George Washington populația coloniei era 50% de culoare, majoritatea sclavi Africani sau Afro-Americani. În tinerețea sa George Washington a lucrat ca topograf dobândind astfel o cunoaștere a terenului coloniei sale natale Virginia care mai târziu se va dovedi de neprețuit. Căsătoria fratelui său cel mai mare în puternica familie Fairfax i-a adus tânărului George protecția lui Thomas Fairfax, al șaselea Lord Fairfax of Cameron guvernator și latifundiar al regiunii Northern Neck(d) care se întindea pe circa 5 milioane de acri. Către sfârșitul lunii iulie 1749, imediat după înființarea orașului Alexandria, Virginia de-a lungul râului Potomac, George, în vârstă de 17 ani a fost numit primul topografist al ținutului nou creat Culpeper County, Virginia în interiorul coloniei.
Fără îndoială, această numire i se datorează intervenției Lordului Fairfax și a vărului acestuia William Fairfax of Belvoir, arendaș și membru în Consiliul Guvernatorului. Urmașul unei familii de aristocrați englezi emigrați în America, G Washington a fost unul dintre cei mai bogați plantatori. Alături de Jefferson el a reprezentat în Congres statul Virginia. Experiența militară a căpătat-o participând la conflictul dintre englezi și francezi din cadrul Războiului de 7 ani (1756-1763). În 1775 a fost numit comandant suprem al armatei coloniilor. După adoptarea Constituției din 1787, elaborarea căreia s-a făcut sub conducerea sa, la 16 aprilie 1789 a devenit primul președinte al S.U.A., îndeplinind două mandate (1789-1797). Washington a fost o personalitate istorică remarcabilă, un luptător înflăcărat pentru independența patriei sale, un om neînfricat și incoruptibil. În testamentul său politic a îndemnat americanii să dea întregii lumi un exemplu...,fiind călăuziți în mod consecvent de noțiunea de dreptate.
George Washington își începe cariera ca proprietar de plantație, sau ceea ce istoricii definesc pe cei ce dețin 20 sau mai mulți sclavi. În 1748 este invitat să ajute la topografierea terenurilor la vest de Blue Ridge(d), o ramură a munților Appalache. În 1749 este numit la primul său post public, topograf al ținutului nou creat Culpeper County. Prin intermediul fratelui său vitreg Lawrence Washington(d) devine interesat de Ohio Company(d), companie care țintea să exploateze pământul din vestul Americii. În 1751 George și fratele său vitreg Lawrence călătoresc în Barbados sperând într-o îmbunătățire a sănătății lui Lawrence care suferea de tuberculoză. Aceasta a fost singura dată când George Washington a călătorit în afara a ceea ce este acum Statele Unite. După moartea lui Lawrence în 1752, George Washington moștenește partea din pământul său și preia unele din îndatoririle sale, ca de pildă cea de adjutant al coloniei, ofițer cu rol de conducere în trupele neregulate.
Către sfârșitul anului 1752, noul guvernator al Virginiei, Robert Dinwiddie(d), divizează comanda armatei neregulate a coloniei, a miliției, în patru regiuni și George Washington solicită unul din posturile de comandă, singurele sale calificări fiind zelul și faptul că era fratele fostului ofițer comandant. Washington este numit ofițer adjutant de district în miliția Virginiei în 1752, funcție care îi aduce gradul de Maior la vârsta de 20 de ani. Este însărcinat cu instrucția miliției în districtul în care comandă. La vârsta de 21 de ani, în Fredericksburg(d), Washington devine Maestru Mason în Masonerie, o organizație modelată pe modelul frățiilor, care îl va influența toată viața. În decembrie 1753, lui Washington i se cere de către guvernatorul Virginiei, Robert Dinwiddie(d) să transmită un ultimatum francezilor la frontieră, pe râul Ohio. Washington evaluează forța efectivelor franceze și intențiile și predă mesajul francezilor la Fort Le Boeuf(d) în actualul Waterford(d). Mesajul care este ignorat, cere francezilor să abandoneze colonizarea în zona Ohio. Cele două puteri coloniale, Marea Britanie și Franța se îndreptau rapid către conflict la scară mondială. Raportul lui Washington asupra întregii situații este amplu citit de ambele părți ale Atlanticului.
Colegiul electoral l-a ales în unanimitate pe George Washington președinte în 1789 și apoi în alegerile din 1792, Washington rămâne până azi singurul președinte care a luat 100% din voturile electorale. La inaugurarea sa a insistat să se servească rom de Barbados. John Adams a fost ales vicepreședinte. George Washington a depus jurământul ca prim președinte conform constituției Statelor Unite ale Americii în 30 Aprilie, 1789 la Federal Hall(d) în New York cu toate că, la început nu-și dorea această funcție. Primul Congres al Statelor Unite a votat să-i plătească lui Washington un salariu de 25000 de dolari pe an, o sumă foarte mare pentru 1789. Washington, deja bogat, refuză salariul deoarece prețuia foarte mult imaginea sa ca funcționar public dezinteresat. La insistența Congresului, totuși, acceptă în cele din urmă plata, pentru a evita un precedent în care postul de președinte ar fi perceput ca accesibil numai pentru persoanele bogate care își permiteau să servească țara fără salariu. Washington a participat cu mare atenție la pompa și ceremonia postului, având grijă ca titlurile și vestimentația să fie republicane și nu a imitat niciodată curțile regale europene. Până la sfârșit a preferat apelativul de ,, Domnule Președinte" altor denumiri pompoase care i-au fost sugerate. Washington s-a dovedit a fi un bun administrator. Bun în a delega sarcini și bun judecător al talentului și caracterului personal, Washington ținea regulat ședințe ale cabinetului pentru a dezbate problemele înainte de a lua o decizie. În privința sarcinilor de rutină era ordonat, energic, respectuos cu privire la opinia altora dar hotărât, urmărind obiective generale dar și consistența acțiunilor particulare în atingerea primelor. Washington a servit al doilea termen ca președinte fără entuziasm. A refuzat să candideze pentru al treilea, stabilind astfel obiceiul de maximum două termene ca președinte care mai târziu va deveni lege prin amendamentul 22 la Constituție.
După retragerea din funcția de președinte în 1797, Washington se retrage la Mount Vernon cu un profund sentiment de ușurare. Dedică mult timp agriculturii. În iulie 1798, Washington este împuternicit de către președintele John Adams să fie general locotenent și comandant suprem al armatelor ce urmau să fie recrutate în eventualitatea unui război cu Franța. Servește ca șeful statului major al Armatei Statelor Unite între 13 iulie 1798 și 14 decembrie, 1799. A participat to planurile pentru o armata provizorie care să poată interveni în caz de nevoie, dar nu a participat de loc pe teren. În 12 decembrie, 1799, Washington petrece câteva ore călare în ninsoare inspectându-și fermele, ninsoarea mai târziu se schimbă în grindină și lapoviță. Washington ia loc la cină în acea seară fără să-și schimbe hainele ude. Dimineața următoare se trezește cu o răceală puternică, febră și amigdalită care se transformă în laringită acută și pneumonie. Washington moare în seara de 14 decembrie 1799, în casa sa în vârstă de 67 de ani vegheat de Dr James Craik(d) unul din prietenii săi apropiați, Dr Gustavus Richard Brown, Dr Elisha C. Dick și Tobias Lear(d). Lear va însemna evenimentul în jurnalul său, scriind că ultimele sale cuvinte au fost „Tis well”. Doctorii de azi cred că Washington a murit mai mult din cauza tratamentului, care includea clorura de mercur și luarea de sânge rezultând într-o combinație șoc de la pierderea a mai mult de doi litri de sânge, deshidratare și asfixiere. Rămășițele pământești ale lui George Washington au fost înmormântate la Mount Vernon 18 decembrie,1799. Inițial a fost înhumat în vechiul mormânt al plantației. În 1831, la aniversarea a 100 de ani de la nașterea sa, rămășițele pământești i-au fost mutate în actualul mormânt. Pentru a proteja intimitatea lor, în urma morții lui Washington, Martha Washington a ars corespondența dintre cei doi soți. Doar trei scrisori ale cuplului au supraviețuit. În întreaga lume, vestea morții lui Washington a provocat tristețe. Napoleon a ordonat zece zile de doliu în întreaga Franță iar în Statele Unite mii de oameni au purtat doliu luni de zile.
În tinerețe Washington avea părul roșu. Unul din miturile populare americane este că purta perucă, așa cum era moda vremii. Washington nu purta perucă ci își pudra părul, așa cum este reprezentat în mai multe portrete inclusiv în cel mai cunoscut și neterminat pictat de Gilbert Stuart(d).
Washington a suferit de probleme cu dantura de-a lungul întregii vieți. Primul dinte l-a pierdut la vârsta de 22 de ani și rămăsese cu unul singur când a devenit președinte. John Adams pretinde că Washington și-a pierdut dinții pentru că obișnuia să spargă nuci de Brazilia cu dinții dar istoricii moderni cred că faptul că a fost tratat în tinerețe cu oxid de mercur pentru variolă și malarie, a contribuit la pierderea dinților.
A avut câteva proteze dentare, patru dintre ele create de un dentist cu numele de John Greenwood. Contrar unui alt mit popular american acestea nu erau confecționate din lemn. Proteza dentară creată când Washington a devenit președinte era făcută din fildeș de elefant și de hipopotam, ținute împreună cu arcuri din aur. Fildeșul de hipopotam era folosit pentru placă, în care erau introduși dinți umani și părți din dinți de cal sau de măgar. Problemele dentare ale lui Washington îi cauzau acestuia veșnice dureri din care cauză lua Laudanum(d). Această suferință este vizibilă în multe din portretele pictate când era încă în funcție, inclusiv în cel folosit pe bancnota de un dolar.
Unul din miturile de durată este acela când Washington a tăiat cireșul tatălui său și când a fost întrebat despre asta a folosit faimosul răspuns ,,nu pot să mint, am folosit securișca". Nu există nici o dovadă că aceasta s-a întâmplat. Aceasta, precum și legenda cu Washington aruncând dolarul de argint peste râul Potomac a făcut parte din colecția de mituri despre Washington scrisă de Parson Weems(d) care l-a făcut pe Washington o figură legendară nu numai prin realizările sale prezidențiale sau din timpul războiului.
* 1760: Prințesa Sofia de Saxa-Hildburghausen (Ernestine Friederike Sophie; 22 februarie 1760, Hildburghausen – 28 octombrie 1776, Coburg), a fost Prințesă de Saxa-Hildburghausen prin naștere și, prin căsătorie, a devenit Prințesă ereditară de Saxa-Coburg-Saalfeld.
Ernestine Friederike Sophie a fost fiica Ducelui Ernest Frederic al III-lea de Saxa-Hildburghausen (1727–1780) și a celei de-a treia soții, Prințesa Ernestine de Saxa-Weimar (1740–1786). Nașii ei au fost cuplul regal danez, regele Poloniei și regenții caselor de Saxa-Coburg, Saxa-Weimar, Mecklenburg și Württemberg.
La 6 martie 1776, ea s-a căsătorit la vârsta de 16 ani, la Hildburghausen, cu Prințul ereditar (mai târziu Duce) Francis Frederick Anthony de Saxa-Coburg-Saalfeld. La acel moment Francis era îndrăgostit de următoarea lui soție Augusta de Reuss-Ebersdorf, însă el nu a putut rupe logodna cu Sophie.
Sofia a murit de gripă șapte luni mai târziu, la 28 octombrie 1776. Cuplul nu a avut copii.
* 1770: Karl Alexander de Thurn și Taxis, (germană Karl Alexander Fürst von Thurn und Taxis 22 februarie 1770 - 15 iulie 1827) a fost al cincilea Prinț de Thurn și Taxis și șef al Casei de Thurn și Taxis din 13 noiembrie 1805 până la moartea sa.[1] După decesul tatălui său, el a devenit Generalpostmeister al armatei imperiale.Prințesa Sofia | |
Prințesă ereditară de Saxa-Coburg-Saalfeld | |
Sofia de Saxa-Hildburghausen | |
Date personale | |
---|---|
Nume la naștere | Ernestine Friederike Sophie |
Născută | 22 februarie 1760 Hildburghausen |
Decedată | (16 ani) Coburg |
Înmormântată | Morizkirche (Coburg)[*] |
Cauza decesului | gripă |
Părinți | Ernest Frederic al III-lea[1] Ernestine de Saxa-Weimar[1] |
Frați și surori | Frederic, Duce de Saxa-Altenburg Q20668820[*] |
Căsătorită cu | Francis, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld |
Religie | Luteranism |
Ocupație | aristocrat[*] |
Apartenență nobiliară | |
Titluri | duce ducesă[*] Prințesă |
Familie nobiliară | Casa de Wettin |
La 25 mai 1789, la Neustrelitz, Mecklenburg-Strelitz.[1], Karl Alexander s-a căsătorit cu Ducesa Therese de Mecklenburg-Strelitz, al patrulea copil și a treia fiică a lui Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a soției acestuia, Prințesa Friederike de Hesse-Darmstadt. Karl Alexander și Therese au avut șapte copii:[1]
- Prințesa Charlotte Luise (24 martie 1790 – 22 octombrie 1790)
- Prințul Georg Karl (26 martie 1792 – 20 ianuarie 1795)
- Maria Theresia, Prințesă Esterházy de Galántha (6 iulie 1794 – 18 august 1874)
- Prințesa Luise Friederike (29 august 1798 – 1 decembrie 1798)
- Maria Sophia, Ducesă Paul Wilhelm de Württemberg (4 martie 1800 – 20 decembrie 1870)
- Maximilian Karl, Prinț de Thurn și Taxis (3 noiembrie 1802 – 10 noiembrie 1871)
- Prințul Friedrich Wilhelm (29 ianuarie 1805 – 7 septembrie 1825)
Karl Alexander | |
Prinț de Thurn și Taxis | |
Date personale | |
---|---|
Născut | 22 februarie 1770 Regensburg, Sfântul Imperiu Roman |
Decedat | (57 de ani) Schloss Taxis, Dischingen, Regatul de Württemberg |
Înmormântat | Baden-Württemberg |
Părinți | Karl Anselm, 4th Prince of Thurn and Taxis[*] Duchess Auguste of Württemberg[*] |
Frați și surori | Princess Sophie Friederike of Thurn and Taxis[*] |
Căsătorit cu | Ducesa Therese de Mecklenburg-Strelitz |
Copii | Prințesa Charlotte Luise Prințul Georg Karl Maria Theresia, Prințesă Esterházy de Galántha Prințesa Luise Friederike Maria Sophia, Ducesă Paul Wilhelm de Württemberg Maximilian Karl, Prinț de Thurn și Taxis Prințul Friedrich Wilhelm |
Cetățenie | Germania |
Ocupație | om de afaceri |
Apartenență nobiliară | |
Titluri | Cneaz |
Familie nobiliară | Casa de Thurn și Taxis |
Șeful Casei de Thurn și Taxis | |
Domnie | 13 noiembrie 1805 – 15 iulie 1827 |
Predecesor | Karl Anselm |
Succesor | Maximilian Karl |
·
* 1788 – S-a nascut filosoful german Arthur Schopenhauer ; (d. 21 septembrie 1860). Arthur Schopenhauer (n. 22 februarie 1788, Stutthof/Danzig – d. 21 septembrie 1860, Frankfurt am Main), filozof german, cunoscut – mai ales – prin teoria sa asupra primatului „voinței” în sfera reprezentării lumii și în comportamentul uman. Schopenhauer s-a situat în problema teoriei cunoașterii pe pozițiile idealismului, opera sa fiind influentata de Platon si Immanuel Kant.
* 1788 – S-a nascut filosoful german Arthur Schopenhauer ; (d. 21 septembrie 1860). Arthur Schopenhauer (n. 22 februarie 1788, Stutthof/Danzig – d. 21 septembrie 1860, Frankfurt am Main), filozof german, cunoscut – mai ales – prin teoria sa asupra primatului „voinței” în sfera reprezentării lumii și în comportamentul uman. Schopenhauer s-a situat în problema teoriei cunoașterii pe pozițiile idealismului, opera sa fiind influentata de Platon si Immanuel Kant.
· 1810: Grigore Alexandrescu (n. ,[1] Târgoviște, Țara Românească – d. ,[1] București, România[2]) a fost un poet și fabulist român.
S-a născut la Târgoviște, pe data de 22 februarie în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului M. Lixandrescu. Rămâne orfan și sărac, dar de mic dovedește o inteligență deosebită și o memorie extraordinară. Învață greaca și franceza. A devenit elev la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunoștință cu Ion Heliade Rădulescu. Îi uimește pe toți prin talentul său poetic. Un timp va locui acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie, Miezul nopții, în Curierul Românesc, urmată de elegia Adio. La Târgoviște.
O vreme a fost ofițer, dar a demisionat (1837). Din pricina unor scrieri (Anul 1840 și Lebăda și puii corbului) este întemnițat. A ocupat funcții mărunte. În 1848 e redactor al ziarului Poporul suveran. În ultimii 25 de ani de viață a fost marcat de alienare mintală.
A murit sărac la București în anul 1885. Vasile Alecsandri, într-o scrisoare trimisă din Paris lui Alexandru Papadopol-Calimah, deplângea nepăsarea față de cel mai de seamă fabulist român: „Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mîhnit atît de mult (căci el era mort de mai mulți ani), cît m-a mîhnit nepăsarea generației actuale în privirea lui și uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară strălucit.
A debutat cu poezii publicate în Curierul Românesc condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influențată de ideile care au pregătit Revoluția din 1848.
Poet liric, scrie mai întâi meditații romantice, sub influența lui Lamartine. Tonul lor este extraordinar de fantastic. Cea mai reușită este Umbra lui Mircea. La Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul său, Ion Ghica).
Este ultimul fabulist autentic din literatura română, scriind circa 40 de fabule, în care adevărul este mascat, din cauza cenzurii autorităților (Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală ș.a.).
Lui Grigore Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română, ca specii literare autonome epistola, meditația și satira. A tradus din Lamartine și Byron.
Volume publicate în timpul vieții:
- Poezii (1832)
- Fabule (1832)
- Meditații (1835)
- Poezii (1838)
- Fabule (1838)
- Poezii (1839)
- Memorial (1842)
- Poezii (1842)
- Suvenire și impresii, epistole și fabule (1847)
- Meditații, elegii, epistole, satire și fabule (1863)
Grigore Alexandrescu | |
Grigore Alexandrescu | |
Date personale | |
---|---|
Născut | [1] Târgoviște, Țara Românească |
Decedat | (75 de ani)[1] București, România[2] |
Înmormântat | Cimitirul Bellu |
Părinți | M. Lixandrescu |
Cetățenie | România |
Ocupație | poet traducător prozator[*] profesor scriitor |
Limbi | limba română limba greacă limba franceză |
Studii | Colegiul Național „Sfântul Sava” din București |
Activitatea literară | |
Activ ca scriitor | 1832 - 1842 |
Subiecte | meditații romantice |
Specie literară | epistolă, fabulă, elegie, satiră |
Operă de debut | Miezul nopții, în Curierul Românesc |
Opere semnificative | Umbra lui Mircea. La Cozia, Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală |
· 1819 – S-a nascut James Russell Lowell, poet și eseist american; (d. 1891). James Russell Lowell (n. 22 februarie 1819 – d. 12 august 1891) a fost un poet, critic literar și diplomat american, care a aparținut grupării literare Fireside Poets. A scris o lirică satirică, în care militează pentru aboliționism și susține cauza nordiștilor în războiul civil. A scris și poezii romantice în maniera lui John Keats și William Wordsworth. A abordat și critica literară situându-se la nivelul celei europene contemporane, colaborând în publicații ca: The Pioneer, The Atlantic Monthly, North American Review.
· 1824: Pierre Jules César Janssen, uneori Jules Janssen, (n. , Paris, Franța[4] – d. Meudon, Franța[4]) a fost un astronom francez.
Un accident survenit în tinerețe i-a creat dificultăți mari de mers, fapt ce l-a întârziat în completarea studiilor. A studiat matematica și fizica la Universitatea din Paris
Premiul Jules-Janssen a fost instituit în onoarea astronomului francez, în 1897.
· 1832: Gerzson Ádám, scriitor, și istoric literar maghiar (d. 1906)
* 1837: Prințesa Leopoldine de Baden (Leopoldine Wilhelmine Amalie Pauline Maximiliane; 22 februarie 1837, Karlsruhe - 23 decembrie 1903, Strasbourg), a fost Prințesă de Baden prin naștere și Prințesă de Hohenlohe-Langenburg prin căsătorie.
* 1837: Prințesa Leopoldine de Baden (Leopoldine Wilhelmine Amalie Pauline Maximiliane; 22 februarie 1837, Karlsruhe - 23 decembrie 1903, Strasbourg), a fost Prințesă de Baden prin naștere și Prințesă de Hohenlohe-Langenburg prin căsătorie.
Leopoldine a fost a patra și cea mai mică fiică a Prințului Wilhelm de Baden (1792-1859) și a Ducesei Elisabeta Alexandrine de Württemberg (1802-1864), fiica Ducelui Louis de Württemberg. Bunicii paterni erau Karl Frederic de Baden, primul Mare Duce de Baden și cea de-a doua soție a sa, baroneasa Louise Caroline Geyer de Geyersberg, Contesă de Hochberg. Leopoldine a crescut în Karlsruhe, împreună cu cele două surori mai mari, Sofia (1834-1904) și Elisabeta (1835-1891).
Prințesa Leopoldine s-a căsătorit la 24 septembrie 1862 la Karlsruhe cu Hermann, Prinț de Hohenlohe-Langenburg (1832-1913), al doilea fiu al Prințului Ernst I de Hohenlohe-Langenburg și a Prințesei Feodora de Leiningen. Ei au avut trei copii:
- Prințul Ernest William Frederick Maximilian Charles de Hohenlohe-Langenburg (1863-1950); a succedat tatălui său ca Ernst al II-lea, s-a căsătorit în 1896 cu Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg și Gotha(1878-1942), au avut copii.
- Prințesa Elise Victoria Feodora Sophie Adelheid de Hohenlohe-Langenburg (1864-1929); s-a căsătorit în 1884 cu Heinrich al XXVII-lea, Prinț Reuss (1858-1928), au avut copii.
- Prințesa Feodora de Hohenlohe-Langenburg (1866-1932); s-a căsătorit în 1894 cu Emich, al 5-lea Prinț de Leiningen (1866-1939), au avut copii.
Prințesa Leopoldine a fondat Asociația Leopoldine. La Strasbourg, unde soțul ei a fost numit Guvernator al Alsacei-Lorena ea a îndeplinit îndatoriri ceremoniale. A murit cu o zi înainte de ajunul Crăciunului 1903, după o boală îndelungată.
Prințesa Leopoldine | |
Prințesa consort de Hohenlohe-Langenburg | |
Date personale | |
---|---|
Nume la naștere | Leopoldine Wilhelmine Amalie Pauline Maximiliane |
Născută | 22 februarie 1837 Karlsruhe |
Decedată | (66 de ani) Strasbourg |
Înmormântată | Langenburg |
Părinți | Wilhelm de Baden Elisabeth Alexandrine de Württemberg |
Frați și surori | Princess Sophie of Baden[*] |
Căsătorită cu | Hermann, Prinț de Hohenlohe-Langenburg |
Copii | Ernst al II-lea, Prinț de Hohenlohe-Langenburg Prințesa Elise Prințesa Feodore |
Cetățenie | Germania |
Ocupație | consort[*] |
Apartenență nobiliară | |
Titluri | Fürstin[*] Prințesă |
Familie nobiliară | Casa de Zähringen (prin naștere) Casa de Hohenlohe-Langenburg (prin căsătorie) |
· 1849: S-a nascut Nikolay Yakovlevich Sonin, matematician rus (d. 1915)
· 1857: Heinrich Rudolf Hertz (n. 22 februarie 1857, Hamburg - d. 1 ianuarie1894, Bonn) a fost un fizician german.
A studiat la universitățile din München și Berlin. În 1883 a devenit docent privat pentru fizica teoretică la Universitatea Christian-Albrecht din Kiel. Între 1885 și 1889 a predat ca profesor de fizică la Universitatea tehnicădin Karlsruhe. Din 1889 a fost profesor de fizică la Rheinischen Friedrich-Wilhelms-Universität din Bonn. Hertz a murit la numai 37 de ani de granulomatoza lui Wegener.
* 1857: Robert Stephenson Smyth Baden-Powell, primul Baron Baden-Powell, OM, GCMG, GCVO, KCB (pronunțat în engleză /ˈbeɪdən ˈpoʊ.əl/) (n. 22 februarie 1857 – d. 8 ianuarie 1941), denumit și B-Psau Lord Baden-Powell, a fost general-locotenent al armatei britanice, scriitor și fondator al Mișcării Cercetașilor.
După ce a studiat la Charterhouse School, Baden-Powell a servit ca ofițer al armatei britanice între 1876 și 1910 în India și în Africa. În 1899, în timpul celui de al Doilea Război al Burilor din Africa de Sud, Baden-Powell a reușit să apere cu succes orașul Mafeking. Câteva din cărțile sale militare, scrise în scopul pregătirii militarilor pentru misiuni de recunoaștere în perioada africană, erau citite și de copii. Pe baza acestor prime cărți, el a scris Scouting for Boys, carte publicată în 1908 de către Pearson, dedicată în special tinerilor. În timp ce scria, și-a testat ideile într-o excursie cu cortul în Insula Brownsea cu Brigada de Băieți locală și cu copiii prietenilor lui, excursie începută la 1 august 1907 și considerată a fi începutul Mișcării Cercetașilor.
După căsătoria cu Olave St Clair Soames, Baden-Powell, sora, Agnes Baden-Powell, și soția sa au îndrumat activ Mișcarea Cercetașilor și cea a Ghidelor (Cercetașelor). Baden-Powell și-a petrecut ultimii ani ai vieții la Nyeri, Kenya, unde a murit și a fost înmormântat în 1941.
· 1864 –S-a nascut Jules Renard, romancier și dramaturg francez; (d. 22 mai 1910). Jules Renard (n. 1864, Châlons-du-Maine – d. 1910, Paris) a fost un novelist și dramaturg francez. Intre cele mai cunoscute traduceri ale scrierilor sale in limba romana se numara : “Morcoveață”, Pagini de istorie naturală, Jurnal.
* 1879: Johannes Nicolaus Brønsted (Format:IPA-da; n. 22 februarie 1879, în Varde– d. 17 noiembrie 1947) a fost un chimist și fizician danez ce a activat în domeniul electrochimiei și termochimiei.
* 1879: Johannes Nicolaus Brønsted (Format:IPA-da; n. 22 februarie 1879, în Varde– d. 17 noiembrie 1947) a fost un chimist și fizician danez ce a activat în domeniul electrochimiei și termochimiei.
El a obținut o diplomă în inginerie chimică în 1899 și doctoratul în 1908 de la Universitatea din Copenhaga și a fost imediat numit profesor de anorganică și chimie fizică la aceeași universitate.[4]
În 1906 a publicat prima din numeroasele sale lucrări referitoare la afinitatea pentru electroni, și, în același timp cu chimistul englez Thomas Martin Lowry, a introdus teoria protonică a reacțiilor acido-bazice (Teoria acido-bazică Brønsted-Lowry), în 1923.în același an, Gilbert N. Lewis a propus o teorie electronică a reacțiilor acido-bazice, dar ambele teorii rămân încă frecvent utilizate.
· 1881 - S-a născut Petre Grimm, istoric literar şi traducător (m.03.12.1944).
* 1886: Hugo Ball (n. 22 februarie 1886, Pirmasens, Germania, d. 14 septembrie 1927, San Abbondio, Elveția) a fost un scriitor care a participat la fondarea curentului Dada din Zürich, reprezentat de Cabaretul Voltaire. S-a alăturat lui Max Reinhardt la Școala acestuia de Arte în 1910, fiind angajat ca regizor.
* 1886: Hugo Ball (n. 22 februarie 1886, Pirmasens, Germania, d. 14 septembrie 1927, San Abbondio, Elveția) a fost un scriitor care a participat la fondarea curentului Dada din Zürich, reprezentat de Cabaretul Voltaire. S-a alăturat lui Max Reinhardt la Școala acestuia de Arte în 1910, fiind angajat ca regizor.
Frecventează Café des Westens", cafenea ce devine locul său de întâlnire cu tinerii poeții ca : Johannes R. Becher, Georg Heym, Richard Huelsenbeck, Klabund, și alții. Regizor la teatrul din München în 1913 și colaborator la ziarul « Revoluția »( publicat de către F.S. Bachmair în 1913 ) împreună cu Seewald, J.R. Becher, Erich Mühsam. La puțin timp după izbucnirea războiului el și cu soția sa, Emmy Hennings, emigrează în Suedia. Amândoi s-au angajat imediat – Hugo ca pianist iar Emmy, a devenit cântăreață.
În februarie 1916 el a fondat Cabaretul Voltaire în Zürich. I-a întâlnit pe Jean Arp, Marcel Iancu, Tristan Tzara și, mai târziu, pe Huelsenbeck și Serner. Intențiile sale față de Cabaretul Voltaire le-a precizat cu cuvintele: « Este necesar să clarific intențiile acestui cabaret. Ținta lui este de a aminti lumii că sunt oameni cu minți independente – dincolo de război și naționalism – care trăiesc pentru diferite idealuri. ».
A compus poeme muzicale sau „versuri fără cuvinte”. În 1917 el a încetat să mai participe la mișcarea culturală dadaistă. A devenit redactor la ziarul Freie Zeitung în Berna. Mai târziu se va retrage și va locui în Ticino, unde a fost angajat tot ca scriitor.
Din perioada când colabora cu dadaismul i-a rămas o nuvelă nepublicată Tenderenda, der Phantast. Una dintre lucrările sale importante o constituie Die Flucht aus der Zeit"( « Zbor în afara timpului »).
În cultura română l-a influențat pe Nichifor Crainic prin scrierea sa asupra creștinismului bizantin și înfățișarea a trei autorități teologice răsăritene, Ioan Scărarul, Dionisie Areopagitul și Simeon Stâlpnicul.
· 1900 – S-a nascut marele regizor spaniol Luis Buñuel ; (d. 29 iulie 1983). Luis Buñuel (n. 22 februarie 1900, Calanda, Spania — d. 29 iulie 1983, Mexic) a fost un regizor spaniol de film. Deși spaniol, inițial studiile, apoi războiul civil și legăturile cu partidul comunist l-au determinat să-și exercite profesia de regizor în Franța, SUA și Mexic (unde și moare în 1983). Este considerat unul dintre cei mai importanți cineaști ai lumii.
* 1901: Justinian Marina, pe numele de mirean Ioan Marina, (n. 22 februarie1901, Suiești, județul Vâlcea - d. 26 martie 1977, București) a fost al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, între 1948 și 1977. A fost patriarhul care a acceptat colaborarea dintre Biserica Ortodoxă și autoritățile comuniste
Ioan Marina s-a născut la data de 22 februarie 1901, în satul Suiești, fosta comună Cermegești, județul Vâlcea, în familia unor agricultori. Mama sa voia să se facă preot și, dată fiind înclinarea lui nativă spre învățătură, în anul 1915 a intrat la Seminarul Teologic "Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit în anul 1923, obținând în același an și diploma de învățător, în urma examenului desfășurat la Școala Normală din acest oraș.
Își începe lucrarea pe tărâm social la 1 septembrie 1923, ca învățător la școala primară din satul Olteanca județul Vâlcea. După un an, la 1 septembrie 1924, este transferat, tot ca învățător, la școala primară din comuna (azi oraș) Băbeni județul Vâlcea. S-a căsătorit apoi cu Lucreția Popescu, fiica preotului Pavel Popescu, din comuna Braloștița, județul Dolj, la 14 octombrie 1924, după care devine preot în Băbeni.
În anul 1925 se înscrie ca student la Facultatea de Teologie din București, obținând titlul de licențiat în teologie în anul 1929. În anul următor își dă demisia din învățământul primar și se consacră cu totul slujirii altarului. Remarcând că tânărul preot Ioan Marina dispune de însușiri ce depășeau aria de activitate al unui preot de sat, PS Vartolomeu Stănescu, episcopul Râmnicului, l-a chemat lângă sine și l-a numit, la 1 noiembrie 1932, în funcția de director al Seminarului Teologic "Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea. La aceeași dată a fost detașat ca slujitor la catedrala episcopală a Râmnicului.
La 1 septembrie 1933 a fost transferat, la cererea sa, preot la Parohia "Sf. Gheorghe" din Râmnicu Vâlcea, care se vacantase. În anul 1935 a fost numit și confesor al cercetașilor din Râmnicu Vâlcea, iar din anul 1936 și catehet al premilitarilor din oraș.
La vârsta de 34 ani a suferit pierderea soției, decedată la 18 noiembrie 1935, în vârstă de 27 de ani. Rămas văduv, nu se recăsătorește, crescându-și singur cei doi copii ai săi, Silvia și Ovidiu.
La 25 august 1939 preotul Ioan Marina a fost mutat de la direcția seminarului la conducerea tipografiei eparhiale. În numai opt luni a reușit să achite toate datoriile către furnizorii anilor anteriori și să restabilească încrederea pe piața tipăriturilor față de tipografia eparhială. În primavara anului 1940, predă tipografia negrevată de vreo datorie, nou-înființatei Mitropolii a Craiovei. Refuză să meargă la Craiova, fiind îndurerat de desființarea de la 7 noiembrie 1939 a Episcopiei Râmnicului.
Ca o recunoaștere a meritelor sale, depuse în timp de douăzeci de ani de preoție, autoritățile eparhiale vâlcene l-au cinstit cu toate rangurile bisericești (sachelar, iconom și iconom stavrofor cu drept de a purta brâu roșu), fiind ales în paralel ca membru în Consiliul Central al Asociației Generale a Clerului din România. Ministerul Cultelor, la propunerea Mitropoliei Craiovei, i-a acordat răsplată Meritul cultural clasa I pentru Biserică.
Viitorul Patriarh Justinian își datorează ascensiunea în ierarhia Bisericii faptului că îl ajutase pe liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej să se ascundă în casa parohială din Rm. Vâlcea în urma evadării acestuia din lagărul de la Târgu Jiu în anul 1944. Liderul comunist Ion Gh. Maurer își amintea că „După ce am trecut cu mașina de Craiova, la vreo 30 de kilometri, ne-am oprit într-un sat unde-am fost găzduiți de un popă care a fost, și el, omul comuniștilor. Mașina s-a întors la Craiova iar noi am stat în acel sat vreo trei zile până când a venit o altă mașină, din București, să ne ducă spre Capitală."[2]
Mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, ales în scaun la 29 noiembrie 1939, era bolnav și avea neapărată nevoie de o persoană tânără, energică și capabilă care să-l ajute la refacerea Eparhiei, grav afectată de distrugerile războiului. Arhierul-vicar Valeriu Moglan Botoșăneanul era în vârstă și abia putea face față administrației Spiridoniei din Iași. În primăvara anului 1945, mitropolitul Irineu solicită Ministerului Cultelor să înființeze un al doilea post de arhiereu-vicar la Mitropolia Moldovei. Aprobându-se cererea, mitropolitul Irineu, în calitate de episcop al locului, propune alegerea în acest post a preotului Ioan Marina, de la biserica "Sf. Gheorghe" din Râmnicu Vâlcea, văduv prin decesul soției de aproape zece ani, pe care-l cunoștea bine de când l-a avut student și din timpul cât a păstorit ca locotenent de episcop la Râmnic și apoi de mitropolit la Craiova.
La propunerea mitropolitului Irineu Mihălcescu, Sfântul Sinod, în ședința sa din 30 iulie 1945, în urma cercetării și examinării canonice, a aprobat alegerea preotului Ioan Marina în cel de-al doilea post de arhiereu-vicar, nou înființat, la Mitropolia Moldovei, și i-a acordat rangul ierarhic de Arhiereu, cu titulatura de "Vasluianul".
În ziua de 11 august 1945, preotul Ioan Marina este tuns în monahism, la Mânăstirea Cetățuia din Iași, primind patronimicul Justinian, făcându-i-se și hirotesia în arhimandrit. Hirotonia în arhiereu a avut loc în Duminica zilei de 12 august 1945, în Catedrala Mitropolitană din Iași și a fost săvârșită de către mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, împreună cu episcopul Antim Nica de Cetatea Albă și cu arhierul Valeriu Moglan Botoșăneanul.
La 16 august 1947, mitropolitul Irineu Mihălcescu, fiind înaintat în vârstă și bolnav, s-a retras din scaun și patriarhul Nicodim l-a numit locțiitor, până la alegerea titularului, pe arhiereul-vicar Justinian Vasluianul. Întrunit la București, în ziua de 19 noiembrie 1947, sub președinția mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, în absența patriarhului Nicodim, care se afla pentru refacerea sănătății la Mănăstirea Neamț, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales ca arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al Moldovei pe arhiereul Justinian Marina.
A fost instalat în scaun la 28 decembrie 1947, în Catedrala mitropolitană din Iași, în cadrul slujbei Sf. Liturghii, săvârșita de un sobor de arhierei, de preoți și diaconi, în prezența membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanților autorităților de stat centrale și locale, a numeroși clerici și credincioși.
În cei trei ani cât a păstorit la Iași ca arhiereu-vicar și apoi mitropolit al Moldovei, PS Justinian a depus eforturi imense pentru refacerea Eparhiei, crunt lovită de război și pârjolită de secetă. A reorganizat sectorul economic de la Centrul Eparhial, pentru a se realiza o mai bună administrare și control al resurselor, iar celorlalte sectoare - administrativ și cultural - le-a stabilit programe clare de lucru și cu termene precise.
A restaurat Catedrala și reședința mitropolitană, precum și imobilele alăturate, care fuseseră ciuruite de gloanțe și de schije, încât rămăseseră fără geamuri, cu zidurile crăpate și cu găuri în acoperiș, dar și cu inventarul răvășit și în parte pierdut. Le-a adus în bună stare de funcționare, inclusiv fabrica eparhială de lumânări, care aproape că își încetase activitatea în anii războiului. În același timp, a completat cu călugări tineri și destoinici personalul slujitor al Catedralei mitropolitane, numindu-l ca eclesiarh pe părintele arhimandrit Teoctist Arăpașu.
Seceta cumplită din anii 1946-1947 a pârjolit ogoarele din zona Moldovei, adăugându-se mizeriei lăsate de război. Arhiereul Justinian a încuviințat efectuarea primei procesiuni cu racla cu moaștele Sf. Cuvioase Parascheva, de când acestea se află la Iași, străbătând satele pustiite de secetă ale județelor Iași, Vaslui, Roman, Bacău, Putna, Neamț, Baia și Botoșani. Ofrandele adunate cu acest prilej au fost împărțite după chibzuința PS Justinian la orfani, văduve și invalizi, la cantine școlare, biserici în construcție și la mănăstiri pentru hrana bolnavilor și a călugărilor bătrâni și neputincioși.
La data de 27 februarie 1948, Patriarhul Nicodim Munteanu a trecut la cele veșnice, în vârstă de 83 de ani, lăsând vacant scaunul de arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Vremurile care păreau nesigure cereau ca în funtea Bisericii Ortodoxe Române să fie aleasă o minte lucidă și pătrunzătoare, un spirit organizator, un om tânăr suficient de energic pentru a putea să apere Biserica de încercările regimului comunist de a o desființa.
Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit în capitala țării, la 24 mai 1948, a ales arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al României pe mitropolitul Moldovei Justinian Marina, "care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credință, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului și al Bisericii, printr-o blândețe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor și vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare față de Sfântul Sinod și de supunere față de legile țării" (din Gramata Sinodală de instalare).
La 6 iunie 1948, la ceremonia de învestitură din aula Palatului Parlamentului și la cea de instalare din biserica "Sf. Spiridon Nou" din București, Patriarhul Justinian și-a prezentat programul de activitate ca patriarh. Printre obiectivele sale figurau: pregătirea clerului în duhul Ortodoxiei și cerințelor vremii; restaurarea monahismului românesc; reorganizarea învățământului teologic; desființarea Bisericii Române Unite cu Roma și integrarea credincioșilor acestei biserici în Biserica Ortodoxă Română; reînnodarea legăturilor frățești cu toate Bisericile ortodoxe; promovarea relațiilor ecumenice cu Bisericile creștine etc.
La chemarea Patriarhului Justinian adresată credincioșilor greco-catolici, la 1 octombrie 1948, s-au adunat la Cluj într-o sală de sport 37 de preoți și protopopi greco-catolici, care au semnat o declarație de revenire în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, pe motiv că nu mai doresc să primească ordine de la "Roma imperialistă". La 3 octombrie, același an, trimișii lor s-au prezentat sub escorta poliției la București, înaintea Sfântului Sinod, cu rugămintea de a fi primiți în sânul Ortodoxiei. În prealabil fuseseră caterisiți de Iuliu Hossu, superiorul lor ierarhic.
În ziua de 21 octombrie 1948, a avut loc la Alba Iulia o mare adunare populară organizată de Ministerul de Interne, la care au luat parte peste 20.000 de clerici și credincioși greco-catolici din întreaga Transilvanie, prilej cu care a avut loc reprimirea solemnă a credincioșilor și preoților greco-catolici (care semnaseră declarația) în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.
Sub conducerea patriarhului Justinian a fost inițiată colaborarea Bisericii Ortodoxe Române cu autoritatea comunistă. Patriarhul a promovat ideea ca istoria merge după niște legi date de Dumnezeu, iar una dintre aceste legi este lupta de clasă. Scriitorul polonez Czeslaw Milosz, laureat al premiului Nobel, citează pe patriarhul Justinian în cartea sa Gândirea captivă.[5]
"Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte cuvinte acționează așa cum dorește Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. Omenirea poate fi reînnoită după modelul rusesc; de aceea nici un creștin nu se poate opune ideii - crude, ce-i drept - care va crea un om nou pe întreaga planetă. Asemenea argumente sunt adesea folosite de clerici care sunt unelte ale Partidului. "Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic!" a spus Justinian Marina, patriarhul României."
Scriitorul american Christopher Hitchens este și el de acord cu ideea că patriarhul Justinian a fost o unealtă a sistemului comunist. Hitchens scrie in God is not Great: "oameni ca Marina au fost fără indoială plini de ură și jalnici in același timp".
Justinian Marina | |
Patriarhul Justinian | |
Date personale | |
---|---|
Născut | 22 februarie 1901 Suiești, Vâlcea |
Decedat | (76 de ani)[1] București, RS România |
Naționalitate | Român |
Cetățenie | România |
Etnie | români |
Religie | Ortodox |
Ocupație | preot Listă de mitropoliți ai Ungrovlahiei[*] |
Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române | |
În funcție 1948 – 1977 | |
Precedat de | Nicodim Munteanu |
Succedat de | Iustin Moisescu |
Mitropolit al Moldovei și Bucovinei | |
În funcție 1947 – 1948 | |
Precedat de | Irineu Mihălcescu |
Succedat de | vacanță |
Alma mater | Universitatea din București |
Profesie | Episcop ortodox |
· 1902 - S-a născut Constantin Macarovici, chimist, membru al Academiei Române (m.07.02.1984).
* 1902: Friedrich Wilhelm „Fritz” Strassmann (în germană Straßmann; n. 22 februarie 1902 – d. 22 aprilie 1980) a fost un chimist german care a identificat elementul chimic bariu, împreună cu Otto Hahn, la începutul anului 1939, în reziduul rămas după bombardarea uraniului cu neutroni. După confirmarea rezultatelor publicate, a fost demonstrat fenomenul de fisiune nucleară.
* 1902: Friedrich Wilhelm „Fritz” Strassmann (în germană Straßmann; n. 22 februarie 1902 – d. 22 aprilie 1980) a fost un chimist german care a identificat elementul chimic bariu, împreună cu Otto Hahn, la începutul anului 1939, în reziduul rămas după bombardarea uraniului cu neutroni. După confirmarea rezultatelor publicate, a fost demonstrat fenomenul de fisiune nucleară.
· 1903 - S-a născut prozatorul Jordan B. (m.30.06.1962).
· 1904: Nagy István, scriitor român (d. 1977)
* 1908: Rómulo Ernesto Betancourt Bello (n. 22 februarie 1908, Guatire, Venezuela - d. 28 septembrie 1981, New York SUA), cunoscut ca „părintele democrației venezuelane” a fost un om politic de stânga, anticomunist[6], președintele Venezuelei în anii 1945-1948 și 1959-1964.
* 1908: Rómulo Ernesto Betancourt Bello (n. 22 februarie 1908, Guatire, Venezuela - d. 28 septembrie 1981, New York SUA), cunoscut ca „părintele democrației venezuelane” a fost un om politic de stânga, anticomunist[6], președintele Venezuelei în anii 1945-1948 și 1959-1964.
· 1914 - S-a născut pictorul german Karl Otto Götz, membru al grupării "Cobra", profesor la Academia de Arte din Düsseldorf (1959-1979).
· 1915 - S-a născut Eugen Popescu, memorialist. Stabilit în SUA din anul 1979, a înfiinţat, la San Diego (California), Institutul Român de Cercetări Istorice (m.20.02.1998).
* 1918: Robert Pershing Wadlow (n. 22 februarie 1918 la Alton, Illinois - d. 15 iulie 1940 la Manistee, Michigan), cunoscut și ca Gigantul din Illinois, a fost cel mai înalt om din lume care a fost atestat documentar. Înainte de a muri, a ajuns la o înălțime de 2,72 m și o greutate de 199 kg.
* 1918: Robert Pershing Wadlow (n. 22 februarie 1918 la Alton, Illinois - d. 15 iulie 1940 la Manistee, Michigan), cunoscut și ca Gigantul din Illinois, a fost cel mai înalt om din lume care a fost atestat documentar. Înainte de a muri, a ajuns la o înălțime de 2,72 m și o greutate de 199 kg.
Mărimea sa neobișnuită s-a datorat unei hiperplazii a hipofizei care a condus la un nivel înalt de secreție al hormonului de creștere (somatotropină) una din cele mai rare boli din lume.
S-a născut într-o familie care mai avea patru copii, el fiind cel mai mare. După absolvirea școlii elementare din orașul natal, intră la Shurtleff College cu intenția de a studia dreptul. Devine celebru după 1936 prin intermediul trupei de circ Ringling Brothers Circus.
În 1939 îl depășește pe John Rogan, care pe atunci era considerat cel mai înalt om din lume.
A murit din cauza unei parazitoze la numai 22 de ani.
· 1920 - S-a născut Del Wood (Adelaide Hazelwood), cântăreţ şi pianist ragtime american.
· 1921 - S-a născut Giulietta Anna Masina, actriţă italiană de film, al cărei nume este legat de o altă biografie celebră în lumea filmului, cea a regizorului şi soţului ei Federico Fellini ("La strada", Ginger şi Fred") (m.23.03.1994).
* 1921: Jean-Bédel Bokassa (n. 22 februarie 1921, Bobangi, Congo — d. 3 noiembrie 1996, Bangui, Republica Centrafricană), cunoscut ca Bokassa I al Africii Centrale și Saladin Ahmed Bokassa (în franceză Salah Eddine Ahmed Bokassa), a fost un militar de carieră, ofițer și președinte al Republicii Centrafricane, care mai târziu s-a autodeclarat împărat, titlu menținut până la 20 septembrie 1979, când a fost detronat.
* 1921: Jean-Bédel Bokassa (n. 22 februarie 1921, Bobangi, Congo — d. 3 noiembrie 1996, Bangui, Republica Centrafricană), cunoscut ca Bokassa I al Africii Centrale și Saladin Ahmed Bokassa (în franceză Salah Eddine Ahmed Bokassa), a fost un militar de carieră, ofițer și președinte al Republicii Centrafricane, care mai târziu s-a autodeclarat împărat, titlu menținut până la 20 septembrie 1979, când a fost detronat.
Republica Africa Centrală și-a câștigat independența față de Franța la 13 august 1960. La 31 decembrie 1965, Bokassa, fost locotenent centrafrican din armata franceză, a organizat un puci, în urma căruia a cumulat funcțiile de președinte, prim-ministru și ministru al apărării.[1]
În 1976, generalul Jean-Bédel Bokassa, admirator al lui NapoleonBonaparte, s-a autoproclamat „împăratul Bokassa I” și a transformat Republica Centrafricană în „Imperiul Centrafrican”.
Multe abuzuri fuseseră denunțate de presa franceză încă din epoca președinției, dar costisitoarea și fastuoasa încoronare, într-o țară cu nivelul de viață foarte scăzut, și abuzurile mult mai mari care au urmat, mergând până la acuzațiile de canibalism împotriva lui Bokassa, au desconsiderat rapid noul regim. Bokassa a domnit prin teroare până în 1979, an în care a fost detronat în urma operațiunii Barracuda, organizate de Franța.
După detronare a plecat în exil în Libia, Coasta de Fildeș și Franța. A revenit în țară cu gândul de a organiza o nouă lovitură de stat"imperială", dar a fost arestat și condamnat la moarte prin spânzurare, în 1986, pedeapsa fiind ulterior comutată la 20 de ani de închisoare. A fost eliberat în 1996 și a murit în același an, în vârstă de 75 de ani, în urma unui atac de cord.[2]
Jean-Bedel Bokassa a avut 18 neveste și 39 de copii legitimi. Printre soțiile sale s-a numărat și românca Gabriela Drâmbă, cu care a fost căsătorit între 1975 și 1977
· 1923 - S-a născut actorul Zephi Alşec ("Pistruiatul", "Toate pînzele sus", "Duminică în familie", "Actorul şi sălbaticii") (m.08.07.1992).
· 1926: Gheorghe Adoc (n. 22 februarie 1926, Socodor) este un pictor, grafician, gravor, ilustrator de carte[1] și sculptor român. A fost soțul sculptoriței Gabriela Manole-Adoc.
Gheorghe Adoc s-a născut la data de 22 februarie 1926. Termină cursurile Institutului de Arte Plastice din Bucureștiavându-i ca profesori pe M. H. Maxy, Jean Alexandru Steriadi și Simion Iuca
* 1927: Emil Bobu (n. 22 februarie 1927, Vârfu Câmpului, județul Botoșani - d. 12 iulie 2014, București) a fost un demnitar comunist român.
Gheorghe Adoc s-a născut la data de 22 februarie 1926. Termină cursurile Institutului de Arte Plastice din Bucureștiavându-i ca profesori pe M. H. Maxy, Jean Alexandru Steriadi și Simion Iuca
Gheorghe Adoc transferă virtuțiile graficii în medalistică, basorelief și sculptură cu multă dăruire și abilitate. Concepția sa ilustrativă, realistă, este îmbibată de știința coagulării mijloacelor de expresie, de profunzimea și simțul nuanțelor. El aduce prin coerența compozițională de la sfârșitul anilor 1970, o revigorare a reliefului monumental, revigorare ce este caracterizată de forța dinamică a formelor ce în final aduc plusvaloare de expresie personajelor. În basoreliefurile sale de inspirație istorică, scenele sunt ilustrate narativ cu o amplitudine debordantă, fapt ce aduce claritate tematicii prin detalii fin conturate. În antiteză, portretele și busturile pe care le-a realizat, au o construcție riguroasă ce prezintă accente pe siluetă și expresie, accente care adaugă un plus de dinamism și veridicitate.[1]
Bustul lui Mihai Viteazul, executat în bronz și care se află astăzi la Buenos Aires din anul 1993, se impune printr-o armonie generală, sobrietate, avânt și finețe grafică a detaliilor. Gheorghe Adoc face de-a lungul carierei lui artistice o galerie de portrete ale unor personalități importante din istoria și cultura poporului român. Aceste portrete le materializează în medalioane și medalii realizate între anii 1976–1992, unele excepționale precum "Mihai Eminescu" (premiată 1992), "Nicolae Iorga", "Dimitrie Cantemir", "George Enescu", "Constantin Brâncoveanu".[1]
Lucrări reprezentative pentru Gheorghe Adoc sunt:
- placa omagială (80x60cm) situată la intrarea în "Academia di Romania" din Roma, alcătuită din două busturi de bronz în basorelief pe o placă de alamă, reprezentându-i pe Decebal și pe Traian. Placa realizată în anul 1968 la București a fost un omagiu donat de Liga Culturală a Românilor către Capitala Italiei.
- bustul lui Onisifor Ghibu din cartierul Nufărul din Oradea, realizat în anul 1998.
- bustul lui Gheorghe Pituț din orașul Beiuș. Bustul este realizat din bronz și are 0,75 m, fiind amplasat pe un soclu de 1,80 m.
- Monumentul „Eminescu-Slavici” de la Mănăstirea Putna.
- busturile lui Mihai Viteazul, Nicolae Bălcescu și Alexandru Ioan Cuza solicitate de Ministerul Afacerilor Externe pentru a fi amplasate în capitalele Argentinei, Chile și respectiv Columbiei.[2]
Lucrarea sa cea mai importantă și mai cunoscută este Statuia Independenței din Iași, amplasată în piața cu același nume și dezvelită în anul 1980. Proiectul soților Adoc s-a clasat pe locul întâi la un concurs național în 1975, statuia urmând să comemoreze 100 ani de la proclamarea independenței României (1877). Lucrarea a fost realizată împreună cu soția sa, sculptorița Gabriela Manole-Adoc. În timp ce soția sa a sculptat statuia, Independența fiind simbolizată de o femeie, pentru care Gabriela Manole-Adoc a avut-o ca model pe o mătușă de-a ei, o femeie foarte frumoasă - după cum povestea artista - cu un păr cu reflexe aurii, Gheorghe Adoc a realizat basoreliefurile de pe soclul statuii.
În prezent, o stradă din orașul Jimbolia poartă numele sculptorului Gheorghe Adoc.
Lucrări monumentale:
- 1974 - Dimitrie Cantemir, relief, bronz, Istanbul, Turcia;
- 1976 - 1979 - Epopeea de la 1877, reliefuri pentru Monumentul Independenței realizat de Gabriela Adoc-Manole, Iași;
- 1982 - Dimitrie Țichindeal, relief, Arad;
- 1983 - Șerban Cantacuzino, relief, Viena, Austria;
- 1987 - Traian și Decebal, relief, Trieste, Italia;
- 1991 - Abrud 2000, relief, Abrud, Alba;
- 1993 - Mihai Viteazul, relief, Călugăreni, Giurgiu;
- - Mihai Viteazul, bust, Buenos Aires, Argentina;
- - Nicolae Bălcescu, bust, Santiago de Chile;
- - Alexandru Ioan Cuza, bust, Bogota, Columbia;
- 1994 - Eminescu, bust, Dorohoi, Botoșani;
- 1995 - Nicolae Titulescu, bust, Pucioasa, Dâmbovița;
- - Onisifor Ghibu, bust, Oradea;
- 1998 - Ioan Buteanu, bust, Gurahonț, Arad;
- - Monumentul Onisifor Ghibu, Chișinău, Republica Moldova;
- 2000 - Gheorghe Pituț, bust, Beiuș, Bihor.
Expoziții:
Expoziții personale:
- 1982 - Palatul Culturii, Iași (împreună cu Gabriela Manole-Adoc);
- 1996 - Expoziție retrospectivă, Palatul Parlamentului, București;
- 1997 - Bienala de la Veneția, Italia;
- 1998 - Expoziție retrospectivă, Palatul Culturii, Iași;
- 2000 - Muzeul de Istorie, Chișinău, Republica Moldova.
Expoziții colective:
- din 1954 - participă la saloanele naționale anuale și la expozițiile municipale București;
- 1960 - Bienala de la Veneția, Italia;
- 1965 - Leipzig, Germania;
- 1968, 1970, 1973 - Expoziția Internațională de Medalii FIDEM, Madrid (Spania), Bratislava (Slovacia), Helsinki (Finlanda).
Premii:
- 1959 - Premiul Uniunii Artiștilor Plastici;
- 1965 - mențiune de onoare la expoziția "Grafica pe cinci continente", Leipzig;
- 1980 - devine cetățean de onoare al orașului Iași;
- 1981 - Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române;
- 1984 - Premiul revistei „Flacăra”, București;
- 1987 - Premiul Ministerului Culturii, București și premiul revistei Săptămâna;
- 1995 - devine cetățean de onoare al localității istorice Călugăreni;
- 2000 - obține diploma de onoare și medalia „Pro amicitia, pro fidelitate”, Iași
Gheorghe Adoc | |
Date personale | |
---|---|
Născut | (93 de ani) Socodor, România |
Căsătorit cu | Gabriela Manole-Adoc |
Naționalitate | România |
Ocupație | pictor |
Activitate | |
Domeniu artistic | sculptură, gravură, pictură |
Studii | Institutul de Arte Plastice din București |
Pregătire | M. H. Maxy, Jean Alexandru Steriadi și Simion Iuca |
Opere importante | Statuia Independenței din Iași și placa omagială situată la intrarea în "Academia di Romania" din Roma |
Premii | 1981 - Premiul Academiei Române |
* 1927: Emil Bobu (n. 22 februarie 1927, Vârfu Câmpului, județul Botoșani - d. 12 iulie 2014, București) a fost un demnitar comunist român.
Emil Bobu provine dintr-o familie modestă de țărani; după școala elementară a fost strungar.[1] În noiembrie 1945 a devenit membru PCR. A fost procuror, membru al CC al PMR, secretar al CC al PCR, președinte al Sfatului Popular Regional Suceava, ministru de interne. În mai 1961 a fost decorat cu Medalia „A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România”. Emil Bobu a fost deputat în Marea Adunare Națională în 1961.[2]
În anul 1972 a fost numit consilier al lui Nicolae Ceaușescu iar în perioada 1973-1975 a fost Ministru de Interne.[3]
După 1989 a fost condamnat la închisoare pe viață pentru „participare la genocidul națiunii române” (conform Raportului Comisiei Tismăneanu). Pedeapsa i-a fost comutată în aprilie 1990 de Curtea Supremă de Justiție la 10 ani de detenție, în urma schimbării încadrării la „complicitate la omor deosebit de grav”. A efectuat șapte ani de detenție, după care a fost eliberat condiționat pentru motive medicale. După eliberarea din închisoare, a dus o viață retrasă, fără apariții publice.[4]
La 12 iulie 2014 a încetat din viață la Spitalul Universitar de Urgență București, în urma unui atac cerebral.[5]
A fost căsătorit cu Maria Bobu, fostă ministru de justiție.
Emil Bobu | |
Demnitarul Emil Bobu, 1974 | |
Date personale | |
---|---|
Născut | 22 februarie 1927 Vârfu Câmpului, România |
Decedat | (87 de ani) București, România |
Cauza decesului | cauze naturale[*] (infarct miocardic) |
Căsătorit cu | Maria Bobu |
Naționalitate | română |
Cetățenie | România |
Ocupație | politician |
Consilierul lui Nicolae Ceaușescu | |
În funcție 1972 – 1973 | |
Ministru de Interne | |
În funcție 1973 – 1975 | |
Viepreședinte al Consiliului de Stat | |
În funcție 1975 – 1979 | |
Viceprim-ministru al Guvernului | |
În funcție 1980 – 1982 | |
Secretar al CC al PCR | |
În funcție 1982 – 1989 | |
Premii | A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România |
Partid politic | Partidul Comunist din România |
Alma mater | Școala de elevi meseriași CFR, Facultatea de Științe Juridice, Academia Ștefan Gheorghiu |
Profesie | strungar, politician comunist, procuror la Procuratura Generală a RPR cu grad de căpitan |
· 1932: Aurel Grigoraș (n. 22 februarie 1932 București - d. 28 ianuarie 2000) a fost un dirijor român care a condus vreme de 35 de ani Corul Radiodifuziunii Române.
Aurel Grigoraș a absolvit în 1953 Conservatorul de Muzică "Ciprian Porumbescu" din București, secțiile Dirijat coral și Pedagogie muzicală, beneficiind de îndrumarea unor însemnați mentori: D. D. Botez - dirijat coral, I. D. Chirescu - Teorie și solfegii, I. Dumitrescu - Armonie, N. Buicliu - Contrapunct, Z. Vancea - Istoria muzicii, T. Rogalski - Orchestrație.
* 1933: Virgilius Justin Capră (n. 22 februarie 1933, Măgureni, județul Prahova, România - d. 19 ianuarie 2015, Ploiești, România[5]) a fost un inventator, profesor și inginer român, care a inventat mai multe vehicule cu consum redus de combustibil și care susținea că a inventat un jet pack(en).[6]
Aurel Grigoraș a absolvit în 1953 Conservatorul de Muzică "Ciprian Porumbescu" din București, secțiile Dirijat coral și Pedagogie muzicală, beneficiind de îndrumarea unor însemnați mentori: D. D. Botez - dirijat coral, I. D. Chirescu - Teorie și solfegii, I. Dumitrescu - Armonie, N. Buicliu - Contrapunct, Z. Vancea - Istoria muzicii, T. Rogalski - Orchestrație.
În perioada 1953-1965, maestrul Aurel Grigoraș a fost dirijorul corului Teatrului de operetă din București, iar din 1965 până în 2000, a condus Corul Radiodifuziunii Române. În anul 1975, maestrul a condus Corul Operei din Ankara (Turcia).
O imagine fidelă asupra activității dirijorale a lui Aurel Grigoraș este redată de vastul repertoriu abordat. Înfruntând vitregiile vremurilor, obligațiile unor manifestări festive în care "arta" era exclusiv patriotică, anul 1990 constituie pentru Corul Radiodifuziunii împreună cu maestrul lui, începutul unui nou drum, deschiderea către marea muzică, deschiderea sufletelor către frumos. Astfel, repertoriul se îmbogățește și se diversifică, parcurgând epocă după epocă, de la madrigalele din "Renascimento", ce culminează cu lucrările lui Palestrina, Gesualdo da Venosa și Monteverdi, pășind maiestuos printre capodoperele Barocului muzical - creațiile lui Bach și Haendel, punând în valoare lucrările lui Haydn și Mozart, atangând culmea măiestriei vocale în Simfonia a IX-a de Beethoven, dar și corzi profunde ale simțirii artistice în Requiemul german de Brahms. Se cuvine a aminti și alți mari compozitori ce au figurat în repertoriul corului, pregătit de mâna energică a lui Aurel Grigoraș: H. Berlioz, C. Debussy, G. Verdi, G. Puccini, F. Liszt, M. Ravel, G. Mahler, F. Mendelssohn-Bartholdy, G. Gershwin, C. Orff etc. Nu au fost uitate nici lucrările compozitorilor români, atât cei înaintași, cât ăi cei contemporani, cum ar fi: I. Vidu, Gh. Danga, S. Dragoi, Ioan D. Chirescu, N. Lungu, T. Jarda, G. Enescu, P. Constantinescu, S. Toduta, V. Grefiens, R. Paladi, D. Popovici, M. Moldovan, M. Stanculescu-Vosganian, L. Comeș, C. Petra-Basacopol, GH. Dumitrescu, D. Capoianu, F.Donceanu, A. Iorgulescu, A. Vieru, M. Marbe etc. În urma maestrului și a corului său s-ar putea spune că au rămas nu numai concertele ce au dat glas muzicii și bucurie ascultătorilor, dar și nenumărate înregistrări pe bandă magnetică, încrustând astfel, pe aripa timpului, "o istorie scrisă cu inima"(prof. dr. G. Constantinescu).
De-a lungul timpului, dirijorul Aurel Grigoraș și Corul Radiodifuziunii au întreprins diferite turnee în: Bulgaria, Ungaria, Germania, Italia, Spania, Israel și au colaborat cu dirijori de prestigiu precum: Roberto Benzi, Igor Markevici, Antonio de Almeida, Pierre Colombo, Pietro Argento, Kurt Sunderling, Gary Bertini, James Levine, Iosif Conta, Ludovic Bacs, Horia Andreescu, Cristian Brancuși.
Aprecieri:
Aprecieri:
În cei 35 de ani de activitate la pupitrul Corului Radiodifuziunii, maestrul Aurel Grigoraș și-a câștigat un loc meritoriu în istoria formațiilor muzicale din această instituție, fiind un "artist născut și nu făcut"(D. Popovici) și, bucurându-se de aprecieri unanime, a reușit ca această formație să ocupe primul loc din țară în ierarhia corespunzatoare. Pe 5 noiembrie 1995, Corul Radio a sărbătorit 50 de ani de existență, prilej cu care, personalitați ale muzicii românești și-au exprimat aprecierile la adresa corului și ale dirijorului: "Concertele sale mă trimit cu gândurile la sensul tulburător al cuvintelor: "vivere militare est..."("a trai înseamnă a lupta"). Sau, altfel spus, Aurel Grigoraș a viețuit, viețuiește și va viețui luptând pentru a aduce un limpid omagiu frumosului liber, pledând, din adâncul inimii sale, pentru o poetică orfică, în care "suspină muzica din sfere"...(Doru Popovici).
"De multă vreme destinul Corului Radio se identifică cu cel al dirijorului Aurel Grigoraș care, de trei decenii, a împărțit cu cântătorii săi "binele și răul" într-o ferice unitate de simțire. Dacă ne amintim momentele de glorie, să nu uităm și corvezile ce au apasat pe umerii acestor artiști confruntați în timpurile trecute cu decorul concertelor festive și nesfârșitul șir de refrene militante. S-a păstrat însă iubirea de frumos și, acum, ni se înfățișează, la sărbătorirea unei jumătăți de veac de experiență, în plină forță artistică, rezonând la gestul maestrului lor și primind elogiul meritat pentru ce au împlinit în istoria muzicii românești."(Prof. univ. dr. Grigore Constantinescu).
* 1933: Virgilius Justin Capră (n. 22 februarie 1933, Măgureni, județul Prahova, România - d. 19 ianuarie 2015, Ploiești, România[5]) a fost un inventator, profesor și inginer român, care a inventat mai multe vehicule cu consum redus de combustibil și care susținea că a inventat un jet pack(en).[6]
A primit diferite distincții și premii de anvergura redusă precum: Premiul Arca, Premiul Ifia Eco pentru cea mai bună invenție ecologică (tricicluelectric sau hibrid, împreună cu Marian Velcea); diploma Eureca Gold Medal pentru același aparat; diploma Salonului Internațional de invenții de la Geneva și Premiul Dan Voiculescu și multe altele.
Justin Capră s-a născut pe 22 februarie 1933 în localitatea Măgureni din județul Prahova unde a copilărit împreună cu sora sa, Georgeta Viorica. Tatăl său, Constantin, a fost învățător cu pregătire teologică și mama sa se numea Ecaterina.
Urmează școala primară și liceul, început în 1944 la Liceul „Dumitru Barbu Știrbei”, din Câmpina, după care a promovat examenul de capacitate (1948) și apoi încă patru clase – cursul superior – facute la Școala Tehnică Petrol, Câmpina, specialitatea Foraj, urmate de bacalaureat (1952). După terminare, se înscrie la Școala Superioară de Aviație, care avea două secții: Școala divizionară – aceasta pregătea subofițeri, și Școala superioară de aviație de la Mediaș (1952-1956), care pregătea ofiteri, unde a absolvit ca subinginer în aviație. În 1974, la insistențele ministrului Octavian Groza, se va prezenta la Institutul Politehnic din București pentru echivalarea studiilor, primind, abia atunci, și diploma de inginer.
Anii de școala, 1944-1956, au fost tulburi; în 1952, bunicii lui au fost ridicați de pe moșia lor , fiind declarați chiaburi, și obligați să locuiască la Măgureni (domiciliu forțat). Tatal lui făcuse seminarul la Buzău și Teologia la București, dar intuind ce avea să urmeze, a lucrat ca învațator, și nu s-a preotit. În 1952, toată familia locuia la Florești, lânga Câmpina. Au pierdut însa casa de la Filipeștii de Pădure, tatăl lui a fost făcut de urgență membru de partid dar în ciuda acestor întâmplări, Justin Capră și sora sa, Georgeta Viorica au continuat cu școala. Deși a fost obligat la muncă, el a continuat să se gândească la invențiile sale, pentru a le duce mai departe
Încă de mic copil preocupările legate de știință au început să se contureze. În timpul școlii primare își cioplește singur niște păpuși de lemn, le plasează pe un disc, punându-le în mișcare cu ajutorul roților dințate de la un ceas stricat. Numește lucrarea ”Hora păpușilor de lemn”. Principala ocupație era să construiască tractorașe, casuțe din nisip, avioane din lemn, diferite mașinuțe cu motorașe de ceas și îi plăcea să stea de vorba cu bătrâni și oameni marginalizați.[necesită citare]
Mai târziu, fiind elev de liceu, în primul ciclu, meșterește un motor care pornea la o simplă comandă verbală. Încurajat de reactia profesorilor, tânarul va concretiza această idee într-un dispozitiv simplu, ce permitea deschiderea unui garaj de la distanță. În 1956, după o idee năstrușnică din timpul stagiului militar, concepe primul aparat individual de zbor: renumitul „rucsac zburator”; ideea se materializează, fiind transmisă tocmai în SUA, unde va fi brevetată șapte ani mai târziu, de către americanii Wendell Moore, Cecil Martin și Robert Cumings. Gurile rele din cooperativa „Ochiul și timpanul” susțin că ideea a fost oferită pe tavă „inventatorilor” americani de către o cârtiță KGB-ista, infiltrată în Ambasada SUA la București, personaj care l-ar fi ascultat cu multă atenție atunci când Justin Capră, umilit de oamenii de știință români, s-a dus să ceară ajutorul ca să-și poată realiza invenția. În 1958, la ieșirea din clădirea Ambasadei SUA, este arestat de un grup de securiști și acuzat că ar fi avut intenția să fugă din țară cu ajutorul unui alt dispozitiv de zbor – un „rachetonaut”, cu ajutorul căruia, într-o demonstrație, cu doar câteva săptămâni în urmă, se ridicase de la pamânt. Este cercetat, pus să dea declaratii, bătut, amenințat și făcut apoi liber.
După ce, la 22 februarie 1962, americanii și-au brevetat aparatul de zbor, identic cu cel imaginat cu șapte ani mai devreme de Justin Capră, în toamna aceluiași an, la Expozitia Transporturilor de lânga Herastrau, Wendell Moore și-a prezentat aparatul de zbor independent. Nu erau diferite decât culoarea și denumirea. Cu toate astea, a continuat să lucreze în magazia lui, lipită de locuința de pe strada Aurel Vlaicu, fosta Țăranilor, și să născocească alte și alte mașini, aparate de zbor, dispozitive antigravitaționale. În 2000, invențiile lui însumaseră 77 de mașini, una mai năstrușnică decât alta, multe fiind prioritați la nivel mondial. 57 de prototipuri de automobile, dintre care 10 cu propulsie electrică, 13 motorete – opt cu propulsie electrică, șapte aparate de zbor neconventionale – un elicopter miniatural, de dimensiuni foarte mici – câteva studii ale unor sisteme noi de sustentație și cercetări fundamentale. Câte o năzdrăvănie pusă pe roate sau în mișcare în fiecare an, câte un aparat de zbor la fiecare zece ani de viață.
* 1933: Katharine, Ducesă de Kent (Katharine Lucy Mary; născută Worsley; n. 22 februarie 1933), este soția Prințului Eduard, Duce de Kent, nepot al regelui George al V-lea al Regatului Unit și al reginei Mary de Teck, văr primar al reginei Elisabeta a II-a.
Katharine | |
Ducesă de Kent | |
Ducesa de Kent în 2013 | |
Date personale | |
---|---|
Nume la naștere | Katharine Lucy Mary[1] |
Născută | (86 de ani) Hovingham Hall, Yorkshire |
Părinți | Sir William Worsley, 4th Baronet[*][2] Joyce Morgan Brunner[*][2] |
Frați și surori | Marcus Worsley[*] |
Căsătorită cu | Prințul Eduard, Duce de Kent |
Copii | George Windsor, Conte de St Andrews Lady Helen Taylor Lordul Nicholas Windsor |
Cetățenie | Regatul Unit |
Religie | Biserica Catolică |
Ocupație | conducător militar[*] |
Apartenență nobiliară | |
Titluri | ducesă[*] |
Familie nobiliară | Casa de Windsor |
· 1936 - S-a născut Ernie K-Doe (Ernest Kador Jr.), cântăreţ şi compozitor american.
· 1938 - S-a născut Bobby Hendricks, cântăreţ american (Drifters, Swallows).
· 1943 - S-a născut Louise Lopez, cântăreaţă americană (Odyssey).
* 1944: Robert Jonathan Demme (n. , Baldwin, Nassau County, New York, SUA[5] – d. , New York, SUA[6]) a fost un regizor american.
Demme a studiat la început medicină veterinară, dar a început încă de curând să scrie critici despre filme cinematografice. În 1969 împreună cu Roger Corman a început să se ocupe de regia unor filme și să producă filme documentare. În afară de asta împreună cu muzicieni, produce Video-Clips. După producerea filmelor renumite Tăcerea mieilor și "Philadelphia", norocul îl va părăsi. Filmele lui ulterioare "Beloved" (1998), "The Truth About Charlie" (2002) și Candidatul manciurian (film din 2004) ("The Manchurian Candidate") nu vor mai avea succesul celor două filme anterioare.
* 1944: Robert George Kardashian (22 februarie 1944 – 30 septembrie 2003) a fost un avocat american, cunoscut pentru faptul că a fost unul dintre avocații și prietenul lui O. J. Simpson.
* 1944: Robert Jonathan Demme (n. , Baldwin, Nassau County, New York, SUA[5] – d. , New York, SUA[6]) a fost un regizor american.
Demme a studiat la început medicină veterinară, dar a început încă de curând să scrie critici despre filme cinematografice. În 1969 împreună cu Roger Corman a început să se ocupe de regia unor filme și să producă filme documentare. În afară de asta împreună cu muzicieni, produce Video-Clips. După producerea filmelor renumite Tăcerea mieilor și "Philadelphia", norocul îl va părăsi. Filmele lui ulterioare "Beloved" (1998), "The Truth About Charlie" (2002) și Candidatul manciurian (film din 2004) ("The Manchurian Candidate") nu vor mai avea succesul celor două filme anterioare.
* 1944: Robert George Kardashian (22 februarie 1944 – 30 septembrie 2003) a fost un avocat american, cunoscut pentru faptul că a fost unul dintre avocații și prietenul lui O. J. Simpson.
Robert Kardashian a fost de origine armeană. El provine din Los Angeles, California dintr-o familie armeano-americană din clasa superioară a societății. Când i-a fost prezentat cazul O.J. Caz Simpsonîn 1995 nu mai practicase avocatura de 20 de ani.
El a fost tatăl reality show participanților: Kim, Kourtney, Robert Kardashian Jr. și fosta sa soție Kris Jenner.
· 1945 - S-a născut Oliver (William Oliver Swofford), cântăreţ american.
* 1947: Richard North Patterson este un scriitor american de thriller.
* 1947: Richard North Patterson este un scriitor american de thriller.
· 1949: Andreas Nikolaus "Niki" Lauda (n. 22 februarie 1949) este un om de afaceri austriac și fost pilot de Formula 1, campion mondial în anii 1975, 1977 și 1984.
După prima sa retragere din Formula 1 a fondat linia aeriană Lauda Air, care a devenit în timp una din cele mai mari linii aeriene din lume. Lauda a fost unul din primii piloți ai propriilor avioane.
· 1950 - S-a născut actriţa franceză Miou-Miou (Sylvette Hery).
* 1951: Matvei Anicikin (n. 22 februarie 1951, Berdicev, RSS Ucraineană) este un muzician, compozitor și producător muzical rus de origine evreiască. A fost unul dintre întemeietorii grupului rock "Kruiz".
* 1952: Dumitru Pulbere (n. 22 februarie 1952, Năvîrneț, Fălești) este un juristdin Republica Moldova, fost președinte al Curții Constituționale a Republicii Moldova în perioada 1 martie 2007 - 28 septembrie 2011, deputat în Parlamentul Republicii Moldova între anii 1998-2001.
* 1956: Philip Kerr (n. ,[1][4][5][6] Edinburgh, Scoția, Regatul Unit[7] – d. ,[1] Londra, Regatul Unit[2]) a fost un scriitor scoțian de thrillere pentru adulți,[8][9] autor al trilogiei „Berlin Noir” (March Violets, The Pale Criminal și German Requiem) și al altor romane apreciate ca A Philosophical Investigation, Gridiron, The Second Angel, The Shot, Dark Matter.
* 1951: Matvei Anicikin (n. 22 februarie 1951, Berdicev, RSS Ucraineană) este un muzician, compozitor și producător muzical rus de origine evreiască. A fost unul dintre întemeietorii grupului rock "Kruiz".
* 1952: Dumitru Pulbere (n. 22 februarie 1952, Năvîrneț, Fălești) este un juristdin Republica Moldova, fost președinte al Curții Constituționale a Republicii Moldova în perioada 1 martie 2007 - 28 septembrie 2011, deputat în Parlamentul Republicii Moldova între anii 1998-2001.
Anterior, din 2001 până în 2007, a fost judecător al Curți Constituționale, iar înainte de a deveni deputat, din 1979 până în 1998, a exercitat funcțiile de ajutor de procuror, viceprocuror și procuror în procuraturile raionale Strășeni, Comrat și Călarași.
În 2006 a fost decorat cu medalia Meritul Civic, iar în 2009 - cu Ordinul Republicii
* 1956: Lorin Avădanei (n. 22 februarie 1956 în Siminicea, Suceava) este un fotbalist român retras din activitate. Este cunoscut pentru activitatea la CSM Suceava, unde era supranumit Tunarul[1][2] pentru forța șutului.[3] A antrenat o echipă de divizie inferioară din Irlanda* 1956: Philip Kerr (n. ,[1][4][5][6] Edinburgh, Scoția, Regatul Unit[7] – d. ,[1] Londra, Regatul Unit[2]) a fost un scriitor scoțian de thrillere pentru adulți,[8][9] autor al trilogiei „Berlin Noir” (March Violets, The Pale Criminal și German Requiem) și al altor romane apreciate ca A Philosophical Investigation, Gridiron, The Second Angel, The Shot, Dark Matter.
Provocarea pentru P.B. Kerr a fost să scrie romane pentru copii. Akhnaton și djinnii captivi este primul din seria Copiii lămpii fermecate și a fost scris, după cum mărturisește autorul, pentru copiii săi.[necesită citare] Philip Kerr și-a propus să scrie câte o carte pentru fiecare literă a alfabetului.
Cărțile lui Kerr vor fi ecranizate, filmul fiind deja în producție la studiourile Dreamworks
* 1959: Kyle Merritt MacLachlan (n. 22 februarie 1959) este un actor american, câștigător al Globului de Aur.
Este un absolvent al Universității din Washington care s-a mutat la Hollywood, California, pentru a urma o carieră de film la scurt timp după absolvire, în 1982. Este cunoscut în special pentru personajele Jeffrey Beaumont din filmul-cult Catifeaua albastră, Paul Atreides din Dune, precum și pentru interpretarea agentului special Dale Cooper în serialulde televiziune Twin Peaks.
MacLachlan s-a născut în Yakima, Washington. Are doi frați mai mici - Craig și Kent, care trăiesc în Pacific Northwest. Kyle MacLachlan a absolvit Liceul Eisenhower.
Actorul trăiește în Manhattan cu soția sa, Desiree Gruber, și fiul lor, Callum Lyon MacLachlan, născut pe 25 iulie, 2008, în Los Angeles.
Cuplul are doi câini (un Jack Russell terrier și un Yorkshire terrier), creând chiar și un site Web dedicat acestor câini[4], precum și o miniserie despre ei, care se bucură de popularitate pe YouTube.[5][6]
În trecut, MacLachlan a avut relații de lungă durată cu partenerele sale de film (Laura Dern, Lara Flynn Boyle și Heather Graham) – toate implicate în proiecte regizate de David Lynch. Totodată, a avut și o relație de șase ani cu fostul supermodel, Linda Evangelista
* 1960: Charles Edmund Cullen (n. , West Orange[*], SUA) este un criminal în serie american.[1] Cullen a mărturisit autorităților că a ucis cel puțin patruzeci de pacienți în cursul a șaisprezece ani de carieră de asistent medical în New Jersey.[2] Cu toate acestea, în interviuri ulterioare cu poliția, psihiatri, și jurnaliști,[3] a devenit evident că el a ucis mai mulți oameni, al căror nume nu și-l putea aminti, deși putea de multe ori menționa detalii ale crimelor respective.[4] Experții au estimat că acesta poate fi în cele din urmă responsabil pentru 400 de decese, ceea ce l-ar face cel mai prolific criminal în serie din istorie.
Cullen s-a născut în West Orange, New Jersey, fiind cel mai mic dintre opt frați. Tatăl său, un șofer de autobuz, avea 58 de ani când s-a născut Cullen și a murit când el avea șapte luni. La vârsta de nouă ani, Cullen, care și-a descris copilăria ca fiind mizerabilă, a avut prima din multe tentative de sinucidere, consumând substanțe chimice dintr-un un set de chimie. Mai târziu, lucrând ca asistent, Cullen a pretins că avea fantezii despre furtul de medicamente de la spitalul unde lucra și despre folosirea lor pentru a-și pune capăt vieții.
În 1977, mama lui Cullen a murit într-un accident de mașină. În anul următor, el a renunțat liceu și s-a înrolat în Marină, unde a servit la bordul submarinului USS Woodrow Wilson. A înaintat la gradul de subofițer clasa a treia, ca parte din echipa care a operat rachetele Poseidon de la bordul navei. Când a început să dea semne de instabilitate, Cullen a fost transferat la nava de aprovizionare USS Canopus. El a încercat să se sinucidă de șapte ori de-a lungul anilor. Astfel, a fost scutit de serviciul în Marină din motive medicale, în 1984.
La scurt timp după asta, Cullen s-a înscris la Școala de Asistență Medicală a Spitalului Mountainside din Montclair, New Jersey. Fiind ales președintele clasei sale, a absolvit în 1987 și a început să lucreze la secția de arși a Centrului Medical Sfântul Barnaba în Livingston
Primele crime mărturisite de Cullen au avut loc la Sf. Barnaba. Pe data de 11 iunie 1988, a administrat o doză letală intravenoasă de medicamente unui pacient.[6] El a recunoscut că a ucis mulți alți pacienții la Sf. Barnaba, inclusiv un pacient suferind de SIDA, care a murit după ce i-a fost administrată o supradoză de insulină. Cullen a părăsit Centrul Medical Sf. Barnaba în ianuarie 1992, când autoritățile spitalului au demarat o investigație pentru a afla cine a contaminat pungile de transfuzie; ancheta a stabilit că, cel mai probabil, Cullen a fost responsabil, fapt care a rezultat în moartea a zeci de pacienți la spital.
La o lună după ce a părăsit Sf. Barnaba, Cullen a prins o slujbă la Spitalul Warren în Phillipsburg, unde a ucis trei femei în vârstă, oferindu-le supradoze de digoxină, medicament pentru inimă. Ultima lui victimă a spus că un „asistent medical meschin” a injectat-o în timp ce dormea, dar membrii familiei sale și furnizorii de servicii medicale de la spital i-au respins comentariile ca fiind nefondate. În anul următor, Cullen s-a mutat într-un apartament la subsol în Phillipsburg, în urma unui divorț litigios de soția sa, împărțind custodia fiicelor sale. Mai târziu, a pretins că a vrut să renunțe în 1993 la slujba sa în domeniul îngrijirii medicale, dar pensia alimentară impusă de instanță l-a forțat să continue să lucreze.
În martie 1993, Cullen a intrat prin efracție în casa unei colege de muncă, în timp ce ea și fiul ei dormeau, dar a plecat fără a-i trezi. Apoi a început să o urmărească pe aceeași femeie, care a depus o plângere la poliție împotriva lui. Ulterior, Cullen a pledat vinovat pentru violare de domiciliu și a primit un an de eliberare condiționată. La o zi după arestarea sa, Cullen a încercat să se sinucidă din nou. Acesta și-a luat două luni liber de la serviciu și a fost tratat pentru depresie în două unități de psihiatrie, dar a încercat iar să se sinucidă de două ori înainte de sfârșitul anului 1993, moment în care a renunțat la slujba lui de la Spitalul Warren.
Cullen a început un stagiu de trei ani în unitatea de terapie intensivă/îngrijire cardiacă a Centrului Medical Hunterdon în Flemington. El a susținut că nu a făcut rău nimănui în primii doi ani aici, dar arhiva spitalului pentru acea perioadă de timp a fost distrusă până la momentul arestării sale în 2003. El a recunoscut ca a ucis cinci pacienți între ianuarie și septembrie 1996, din nou, cu supradoze de digoxină. Cullen apoi a găsit de lucru la Spitalul Morristown, dar curând a fost concediat pentru prestație slabă. A rămas șomer timp de șase luni și nu a mai plătit pensia alimentară. Cullen a fost internat la un spital de psihiatrie, dar a plecat de acolo după puțin timp.
În februarie 1998, Cullen a fost angajat de un centru de reabilitare în Allentown, Pennsylvania, unde a îngrijit un salon de pacienți dependenți de aparate pentru respirație. Acolo, Cullen a fost acuzat că nu a administrat medicamentele pacienților conform orarului și a fost concediat după ce a fost văzut intrând în camera unui bolnav cu seringi în mână. Pacientul a sfârșit cu un braț rupt, dar se pare că nu a primit nicio injecție. tot aici, Cullen a provocat moartea unui pacient, pentru care a fost dată vina pe o altă asistentă. După ce a fost concediat de la centrul de reabilitare, s-a angajat la Easton Spital în Easton, Pennsylvania, din noiembrie 1998 până în Martie 1999. La 30 decembrie 1998, el a ucis încă un alt pacient cu digoxină. Testele făcute de un medic legist au arătat cantități letale de digoxină în sângele preluat de la pacient, dar o anchetă internă în spital a fost neconcludentă; nimic nu l-a indicat în mod definitiv pe Cullen drept criminal.
Chiar și cu istoria lui de instabilitate mentală și numărul de decese din timpul serviciului la diverse spitale, Cullen a continuat să-și găsi de lucru din cauza unui deficit de asistente medicale la nivel național. În Martie 1999, Cullen a primit o slujbă la spitalul de arși din Lehigh Valley din Allentown, unde a ucis un pacient și a a mai avut o tentativă de a-l ucide pe altul. O lună mai târziu, el a demisionat de bună voie, de la spitalul Lehigh Valley și a fost angajat la o unitatea de îngrijire a cardiacilor la spitalul St. Luke din Betleem, Pennsylvania. În următorii trei ani, Cullen a ucis cel puțin cinci pacienți și este cunoscut că a încercat să omoare încă doi. Pe data de 11 ianuarie 2000, a încercat iar să se sinucidă, prin intoxicare cu monoxid de carbon în cada de baie. Vecinii lui au simțit miros de fum și au sunat pompierii și poliția. A fost dus la un spital și un centru de psihiatrie, dar a revenit acasă în ziua următoare.
Nimeni nu a bănuit că el omora pacienți la spitalul St. Luke, până când un coleg de-al său a găsit flacoane de medicamente într-un cos de gunoi. Drogurile acestea nu aveau vreo valoare semnificativă în afara spitalului, nefiind folosite de consumatorii de droguri recreaționale, furtul lor părea curios. O ancheta a arătat că Charles Cullen a luat medicamentele. I-a fost oferită o înțelegere cu unitatea medicală: să demisioneze și să i se dea o recomandare neutră, sau să fie concediat. El a demisionat și a fost escortat afară din clădire în iunie 2002. Șapte dintre colegii lui de la spitalul St. Luke ay alertat mai târziu autoritățile despre suspiciunile lor, potrivit cărora, Cullen a folosit medicamentele pentru a ucide pacienți. Anchetatorii nu au investigat niciodată trecutul lui, iar cazul a fost închis nouă luni mai târziu din cauza lipsei de dovezi.
În septembrie 2002, Cullen a început să lucreze în unitatea de asistență medicală de la spitalul Somerset în Somerville, New Jersey. El începuse o relație cu o femeie în jurul acestei date, dar depresia s-a agravat. Cullen a ucis cel puțin opt pacienți și a încercat să omoare cel puțin unul în plus până la jumătatea anului 2003, folosind digoxină, insulină, și epinefrină.
Curând după aceea, spitalul Somerset a început să observe indicii ale fărădelegilor lui Cullen. Sistemul de computere al spitalului a arătat că Charles accesa înregistrările pacienților care nu fuseseră puși sub îngrijirea sa, colegii de muncă îl văzuseră în camerele acestor pacienți, iar dozatorul computerizat de medicamente arăta că el solicita medicamente care nu fuseseră prescrise acestor bolnavi. Drogurile pe care le solicitase erau destul de ciudate, multe cereri fiind imediat anulate, iar mai multe cereri se repetau după o perioadă de câteva minute. În iulie 2003, directorul executiv al Biroului de Informații despre Otrăvuri din New Jersey a avertizat reprezentanții spitalului că cel puțin patru supradoze suspecte indică posibilitatea că un angajat a ucis pacienții. Spitalul a amânat contactarea autorităților până în octombrie. Până atunci, Cullen a ucis cel puțin încă cinci pacienți și a încercat să omoare un al șaselea.
Atunci când un pacient de la Somerset a murit de hipoglicemie în octombrie 2003, spitalul a alertat poliția. Pacientul a fost ultima victimă a lui Charles Cullen. Funcționarii de stat au criticat aspru spitalul pentru incapacitatea de a constata o supradoză nefatală de insulină, administrată de Cullen, în luna august. O anchetă în istoricul angajărilor lui lui a relevat suspiciuni din trecut cu privire la implicarea sa în alte decese. Somerset l-a dat afară pe Cullen pe 31 octombrie 2003, aparent pe motiv de fals în cererea de angajare. Colega sa, asistenta Amy Loughren, a alertat poliția după ce a devenit alarmată cu privire la istoricul lui de accesare a drogurilor, legându-l astfel de moartea pacienților.[7] Poliția l-a ținut sub supraveghere timp de mai multe săptămâni, până au terminat ancheta.
Cullen a fost arestat la un restaurant pe 12 decembrie 2003, acuzat de crimă și o acuzație de tentativă de omor. Pe 14 decembrie, a recunoscut în fața detectivilor de la omucideri, Dan Baldwin și Tim Braun, că l-a omorât pe protul Florian Gall și a încercat să-l ucidă pe Jin Kyung Han, amândoi pacienți la Somerset. În plus, Cullen a spus polițiștilor că a ucis cel puțin patruzeci de pacienți în șaisprezece ani de carieră. În aprilie 2004, Cullen a pledat vinovat în fața tribunalului pentru ucidere a treisprezece pacienți și tentativa de a ucide alți doi prin injecție letală, în timp ce era angajat la Somerset. Ca parte din înțelegere, el a promis să coopereze cu autoritățile dacă nu vor solicita pedeapsa cu moartea pentru crimele sale. O lună mai târziu, el a pledat vinovat pentru uciderea a trei pacienți în New Jersey. În noiembrie 2004, Cullen a pledat vinovat într-o judecată în Allentown pentru uciderea a șase pacienți și tentativa de a omoarî alți trei oameni.[8]
Pe 2 martie 2006, Cullen a fost a primit optsprezece condamnări pe viață în New Jersey, nefiind eligibil pentru eliberare condiționată până în anul 2403.[9] În prezent, el este ținut la Închisoarea de Stat din New Jersey, în Trenton. Pe 10 martie, Cullen a fost adus în sala de judecată pentru o audiere. Acesta, supărat cu judecătorul, a ținut să repete: „Onorată instanță, trebuie să coborâți” timp de treizeci de minute până ce judecătorul William H. Platt a cerut să-i fie pus căluș în gură lui Cullen, dintr-o cârpă și bandă adezivă. Chiar și după ce a fost legat, el a continuat să încerce să repete fraza.[10] În această audiere, Platt i-a dat o suplimentare de șase condamnări pe viață. Ca parte din înțelegere, Cullen a lucrat cu autoritățile pentru a identifica alte victime.[11] În prezent, ispășește o sentință de închisoare pe viață fără eliberare condiționată pentru peste 100 de ani.
Cullen a declarat că a administrat supradoze pacienților în scopul de a-i cruța de vreun stop cardiac sau respirator. Le-a spus detectivilor că nu putea suporta să audă despre sau să fie martor la încercările de a salva viața unei victime. De asemenea, a declarat că le-a dat pacienților supradoze pentru a putea pune capăt suferinței lor și pentru a preveni personalul spitalului din a-i dezumaniza. Cu toate acestea, nu toate victimele lui au fost pacienți în stadiu terminal. Unii, cum ar fi Gall, erau de așteptat să-și revină înainte ca el să-i fi ucis.[12] Asistenta Lynn Tester a descris multe dintre victime ca „"persoane în curs de ameliorare”, într-un interviu dat poliție.[13]
Anchetatorii au declarat că Charles ar fi cauzat pacienții să sufere, dar el nu pare să realizeze acest lucru, în contradicție cu afirmațiile sale despre dorința de a salva pacienții. În mod similar, Cullen a spus anchetatorilor că, deși de multe ori el a observat pacienții suferind mai multe zile, decizia de a comite fiecare crimă a fost luată din impuls. Cullen a spus detectivilor în decembrie 2003 că a trăit majoritatea vieții sale în ceață și că nu mai are amintiri legate de uciderea celor mai multe dintre victimele sale. A mai spus că nu-și poate aminti câți a omorât sau de ce i-a ales. În unele cazuri, Cullen nega vehement că a comis vreo crimă la o anumită facilitate, dar, după examinarea dosarelor medicale, a recunoscut că a fost implicat în moartea pacienților.
· 1962: Steve Irwin, naturalist australian și personalitate TV (d. 2006). Stephen Robert Irwin (n. 22 februarie 1962 – d. 4 septembrie 2006) a fost un prezentator de televiziune, ecologist și proprietar de grădină zoologică. A devenit cunoscut datorită documentarelor sale de pe Discovery („The Crocodile Hunter”) și a filmelor artistice în care a jucat. Acesta încetat din viață în nordul Australiei, într-un accident subacvatic. În dimineața de luni, 4 septembrie 2006, a fost înțepat în piept de o pisică de mare; Stephen Irwin se afla în largul portului Douglas, la nord de Cairns Australia, unde lucra la un documentar despre lumea submarină.
· 1962 - S-a născut Michael Wilton, chitarist, vocalist şi compozitor (Queensryche).
* 1966: Luminița-Pachel Adam (n. 22 februarie 1966) este un deputat român, ales în 2012 pe listele PP-DD. Din 2016, deputatul Luminița-Pachel Adam. În timpului mandatului, Luminița-Pachel Adam a trecut la grupul parlamentar al Partidului Social Democrat.
* 1966: Luminița-Pachel Adam (n. 22 februarie 1966) este un deputat român, ales în 2012 pe listele PP-DD. Din 2016, deputatul Luminița-Pachel Adam. În timpului mandatului, Luminița-Pachel Adam a trecut la grupul parlamentar al Partidului Social Democrat.
În cadrul activității sale parlamentare, Luminița-Pachel Adam a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Populară Chineză, Republica Polonă, Statul Israel și Republica Filipine. Luminița-Pachel Adam a înregistrat 44 de luări de cuvânt în 36 de ședințe parlamentare. Luminița-Pachel Adam a inițiat 109 propuneri legislative din care 18 au fost promulgate legi.
* 1966: Sorin Andi Pandele (n. 22 februarie 1966, Pitești) este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatul 2008-2012 din partea PDL Argeș.
Pe 22 ianuarie 2014, Sorin Andi Pandele, împreună cu alte persoane: Costel Zamfir — fostul primar al comunei argeșene Bradu — și Elena Cornelia Păun, a fost condamnat la cinci ani de închisoare cu executare pentru infracțiuni de corupție.[1]
Potrivit rechizitoriului, în 27 septembrie 2007, în baza unei înțelegeri anterioare, Sorin Pandele ar fi primit de la Elena Păun suma de 190.000 de lei "pentru a-și exercita în mod defectuos atribuțiile de director al OCPI Argeș, în sensul emiterii, în mod nelegal, a unui titlu de proprietate".[1]
Astfel, în cursul lunii ianuarie 2006, Pandele, în calitate de director al Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară (OCPI) Argeș și de membru al Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Argeș, ar fi dispus în mod nelegal emiterea unui titlu de proprietate inculpatei Păun, pentru un teren intravilan în suprafață de 1,1953 de hectare (menționat scriptic ca fiind amplasat pe teritoriul comunei Bradu, în realitate amplasat în municipiul Pitești), semnând acest titlu, deși avea cunoștință despre faptul că aceasta nu formulase cerere în nume propriu și nu-i fusese validat dreptul de reconstituire a suprafeței de teren respective.[1] După redactarea titlului, inculpatul l-a înaintat Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Argeș în vederea definitivării procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate.[1]
Ulterior emiterii acestui titlu, în cursul lunii mai 2007, în mod nelegal, Pandele ar fi dispus efectuarea unor corecturi asupra acestui document cu consecința modificării teritoriului administrativ unde se afla amplasat terenul, prin înlocuirea comunei Bradu cu municipiul Pitești, inclusiv vecinătățile, toate aceste corecturi fiind certificate de către directorul OCPI Argeș.[1]
A fost eliberat in februarie 2017.
· 1967: Dragan Đilas (sârbă Драган Ђилас, născut pe 22 februarie 1967 la Belgrad, Serbia, R.S.F. Iugoslavia) este un politician sârb și om de afaceri. În prezent, deține funcția de primar din Belgrad. Este membru al Partidului Democratic (DS).
* 1967: Gheorghe Falcă (n. 22 ianuarie, 1967, Brad, Hunedoara) este un inginer și politician român, primar al municipiului Arad. La alegerile locale din 2004 a fost ales primar al municipiului. În anul 2008 reales în această funcție, cu 66,67% din voturi.[1] La alegerile din 2012 a fost reales cu 47,31% din voturi (un singur tur)
* 1967: Serghei Stroenco (n. ,[1] Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, URSS – d. , Vladimirovca, Moldova) a fost un fotbalist și antrenor moldovean.
* 1969: Brian Laudrup (n. 22 februarie 1969, Viena, Austria) este un fost jucător danez de fotbal.
* 1971: Arnon Grunberg (oficial: Arnon Yasha Yves Grünberg),[2] (n. 22 februarie 1971, Amsterdam), este un autor olandez, care și-a publicat o parte din cărțile sale sub pseudonimul Marek van der Jagt. Romanele lui sunt traduse în douăzeci si doua de limbi. Din 1995 trăiește în New York
* 1967: Gheorghe Falcă (n. 22 ianuarie, 1967, Brad, Hunedoara) este un inginer și politician român, primar al municipiului Arad. La alegerile locale din 2004 a fost ales primar al municipiului. În anul 2008 reales în această funcție, cu 66,67% din voturi.[1] La alegerile din 2012 a fost reales cu 47,31% din voturi (un singur tur)
* 1967: Serghei Stroenco (n. ,[1] Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, URSS – d. , Vladimirovca, Moldova) a fost un fotbalist și antrenor moldovean.
* 1969: Brian Laudrup (n. 22 februarie 1969, Viena, Austria) este un fost jucător danez de fotbal.
* 1971: Arnon Grunberg (oficial: Arnon Yasha Yves Grünberg),[2] (n. 22 februarie 1971, Amsterdam), este un autor olandez, care și-a publicat o parte din cărțile sale sub pseudonimul Marek van der Jagt. Romanele lui sunt traduse în douăzeci si doua de limbi. Din 1995 trăiește în New York
Tatăl lui Hermann, Hermann Grünberg a fugit în anul 1933 din Berlin și a supraviețuit ca și mama sa Hannelore Grünberg-Klein[3]. Arnon Grünberg a frecventat mai întâi școala Montessori din Amsterdam iar din anul 1982 până în 1988 Gimnaziul Vossius din Amsterdam. De aici, fiind un „element asocial” a fost eliminat, și de aceea a renunțat la școală. El fondează propria editură (Kasimir).
În anul 1994 apare romanul său Nesuferitele zile de luni (Blauwe maandagen), un bestseller internațional. Următoarea sa carte a fost Statisten, iar în anul 1998 a publicat De heilige Antonio. În anul 2000 apare romanul Fantoompijn, pentru care a câștigat Premiul pentru literatura AKO Literatuurprijs, unul dintre cele mai importante premii literare din Olanda.
Sub pseudonimul Marek van der Jagt a publicat două romane. În 2002 a primit pentru munca sa, în Germania premiul NRW-Literatur.
În anul 2003 publică De asielzoeker. Cu această carte a fost premiat pentru a doua oară cu Premiul AKO. În 2004 a apărut De joodse messias. Pentru cartea sa Tirza (2006), el a fost distins pentru a doua oară după 2002, cu cel mai important premiu din Belgia, De Gouden Uil.
Grünberg este, de asemenea, un bine-cunoscut columnist, eseist și blogger. El scrie pentru numeroase ziare și reviste. A fost de două ori în Irak ca jurnalist „embedded”.
* 1972: Claudia Pechstein (n. 22 februarie 1972, Berlin) este o patinatoare și polițistă germană. A câștigat de cinci ori medalia de aur la Jocurile Olimpice din anii 1994, 1998, 2002 și 2006 ca și alte patru medali olimpice. Pechstein este una dintre sportivele germane care au avut rezultate deosebite la olimpiadele de iarnă. Este căsătorită cu Marcus Bucklitsch.
· 1975: Drew Blythe Barrymore (n. 22 februarie 1975, Culver City, California)[3]este o actriță, americană, fotomodel și producătoare de filme.
Drew Blyth Barrymore s-a născut în Culver City, un oraș aflat în regiunea Los Angeles, California. Este cel mai tânăr copil din familia Makó, o familie de actori de origine maghiară, care au folosit pseudonimul Barrymore. Părinții ei se numărau printre actorii americani renumiți ai secolului XX.
Viața ei privată, cu numeroase relații amoroase, a făcut ca numele să-i apară frecvent în presă. În 1999 s-a căsătorit cu Jeremy Thomas, proprietarul unui bar, de care se desparte după o lună de căsătorie. În iulie 2001 se recăsătorește cu actorul Tom Green, pe care după un an îl părăsește. Până în iulie 2008 a trăit împreună cu actorul Justin Long.
Drew Barrymore este o altruistă. În repetate rânduri donează bani organizațiilor de ajutorare pentru problemele lumii a treia. Astfel, în 2008donează un milion de dolari programului ONU, World Food.
* 1975: Elena-Ramona Uioreanu este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea USL Cluj.
* 1977: Hakan Yakin (turcă Hakan Yakın; n. 22 februarie 1977, Basel, Elveția) este un fotbalist internațional elvețian care în prezent este liber de contract
* 1979: Brett Michael Emerton (n. 22 februarie 1979) este un fotbalist australian retras din activitatea de jucător care a activat la cluburile Sydney FC, Blackburn Rovers și Echipa națională de fotbal a Australiei.
* 1984: Branislav Ivanovic este un jucător de fotbal care evoluează la echipa de fotbal Zenit Saint Petersburg și pentru Serbia, pe postul de fundaș.
* 1985: Hameur Bouazza (în arabă عامر بوعزة; n. 22 februarie 1985) este un jucător francez născut din părinți algerieni, care în prezent joacă la clubul Red Star F.C. și la echipa națională de fotbal a Algeriei.
* 1986: Oleg Molla (n. 22 februarie 1986, Chișinău) este un fotbalist profesionist moldovean, care în prezent evoluează la echipa FC Dacia Chișinău.
* 1987: Sergio Germán Romero (n. 22 februarie 1987) este un fotbalistargentinian care evoluează la clubul Manchester United pe postul de portar.
* 1988: Vasile Buhăescu (n. 22 februarie 1988, Huși, Județul Vaslui) este un jucător de fotbal român
* 1989: Katalina Rusu (n. 22 februarie 1989, în Chișinău),este o cântăreață, dansatoare, prezentatoare TV[1] și fotomodel din Republica Moldova.
Prima apariție pe o scenă profesionistă a fost în 2002, la festivalul „Golden Ferry 2002” din Soci, Rusia, piesa care a consacrat-o ca și artistă, intitulându-se “Noaptea de vară”. În 2008, după succesul din cadrul proiectului televizat "Hello Jurmala" din Letonia, unde a fost desemnată ca fiind cea mai strălucitoare interpretă, a apărut cu piesa „Sparky Lady” în fața unui numeros public, în finala preselecției naționale „Eurovision” din Republica Moldova, unde s-a clasat pe locul cinci, chiar de la prima participare. Ultimul single lansat “My Name is Love” se bucură de succes printre rândurile ascultătorilor și fanilor Cătălinei, prin urmare, în scurt timp interpreta a lansat și videoclipul piesei. Pe lângă cariera muzicală, Katalina Rusu și-a luat și licența de economistă, atfel în 2010 a absolvit Academia de Studii Economice a Moldovei, facultatea Relații Economice Internaționale. Iar în 2011 a absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, facultatea Management Artistic și Cultorologie.[3] Pe durata carierei sale Katalina Rusu a mai avut colaborări cu alți reprezentanți ai muzicii autohtone din Republica Moldova, cum ar fi Marian Stârcea, Viorel Burlacu, Eugen ”Natan” Doibani, Max Kissaru, Alex Brașoveanu, Mihai Teodor, Igor Sârbu, etc.
* 1989: Katalina Rusu (n. 22 februarie 1989, în Chișinău),este o cântăreață, dansatoare, prezentatoare TV[1] și fotomodel din Republica Moldova.
Prima apariție pe o scenă profesionistă a fost în 2002, la festivalul „Golden Ferry 2002” din Soci, Rusia, piesa care a consacrat-o ca și artistă, intitulându-se “Noaptea de vară”. În 2008, după succesul din cadrul proiectului televizat "Hello Jurmala" din Letonia, unde a fost desemnată ca fiind cea mai strălucitoare interpretă, a apărut cu piesa „Sparky Lady” în fața unui numeros public, în finala preselecției naționale „Eurovision” din Republica Moldova, unde s-a clasat pe locul cinci, chiar de la prima participare. Ultimul single lansat “My Name is Love” se bucură de succes printre rândurile ascultătorilor și fanilor Cătălinei, prin urmare, în scurt timp interpreta a lansat și videoclipul piesei. Pe lângă cariera muzicală, Katalina Rusu și-a luat și licența de economistă, atfel în 2010 a absolvit Academia de Studii Economice a Moldovei, facultatea Relații Economice Internaționale. Iar în 2011 a absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, facultatea Management Artistic și Cultorologie.[3] Pe durata carierei sale Katalina Rusu a mai avut colaborări cu alți reprezentanți ai muzicii autohtone din Republica Moldova, cum ar fi Marian Stârcea, Viorel Burlacu, Eugen ”Natan” Doibani, Max Kissaru, Alex Brașoveanu, Mihai Teodor, Igor Sârbu, etc.
Katalina Rusu | |
Date personale | |
---|---|
Nume la naștere | Catalina Rusu |
Născută | (30 de ani) Chișinău, Republica Moldova |
Cetățenie | Moldova |
Ocupație | Cântăreață, dansatoare, model, regizor, prezentatoare TV[1] |
Activitate | |
Alte nume | Katalina Rusu |
Gen muzical | Pop, vocal trance |
Instrument(e) | Voce |
Ani de activitate | 2002-prezent |
Interpretare cu | Alex Brașoveanu, Mihai Teodor, Igor Sârbu, Markus Lawyer, Domy Pirelii |
· 1990: Marius Alexe, fotbalist roman
* 1990: Jarlesson Inácio Júnior (n. 22 februarie 1990, în Natal, Brazilia), cunoscut ca Juninho Potiguar, este un fotbalist braziliancare a evola la tclubul Sheriff Tiraspol în Divizia Națională, pe postul de atacant
* 1992: Alexander Merkel (în kazahă Александр Меркель; n. 22 februarie1992) este un fotbalist kazaho-german aflat sub contract cu clubul Udinese.
* 1995: Léa Cristina Lexa Araújo (n. 22 februarie 1995, Rio de Janeiro, BRA), cunoscută profesional ca Lexa, este o actriță, cântăreață și cantautoare braziliană.
* 2001: Reina Yokoyama (n. , Saitama, Japonia) este un idol japonez, membru a trupei Morning Musume. Ea a debutat ca un membru în Hello! Pro Kenshuusei în 2016, a venit în Morning Musume cu Kaede Kaga.
* 1990: Jarlesson Inácio Júnior (n. 22 februarie 1990, în Natal, Brazilia), cunoscut ca Juninho Potiguar, este un fotbalist braziliancare a evola la tclubul Sheriff Tiraspol în Divizia Națională, pe postul de atacant
* 1992: Alexander Merkel (în kazahă Александр Меркель; n. 22 februarie1992) este un fotbalist kazaho-german aflat sub contract cu clubul Udinese.
* 1995: Léa Cristina Lexa Araújo (n. 22 februarie 1995, Rio de Janeiro, BRA), cunoscută profesional ca Lexa, este o actriță, cântăreață și cantautoare braziliană.
* 2001: Reina Yokoyama (n. , Saitama, Japonia) este un idol japonez, membru a trupei Morning Musume. Ea a debutat ca un membru în Hello! Pro Kenshuusei în 2016, a venit în Morning Musume cu Kaede Kaga.
Decese
· 1071: Arnulf al III-lea de Flandra (n. c. 1055)
* 1072: Petru Damiani (în latină Petrus Damianus, în italiană Pier Damiani, n. 1007, Ravenna, d. 22 februarie 1072, Faenza), a fost un prelat italian din secolul XI, la început eremit, pustnic, reformator, care devine ulterior episcop și apoi cardinal, fiind declarat doctor al Bisericii de Papa Leon al XII-lea, în 1828 (a se vedea Doctor al Bisericii).
* 1072: Petru Damiani (în latină Petrus Damianus, în italiană Pier Damiani, n. 1007, Ravenna, d. 22 februarie 1072, Faenza), a fost un prelat italian din secolul XI, la început eremit, pustnic, reformator, care devine ulterior episcop și apoi cardinal, fiind declarat doctor al Bisericii de Papa Leon al XII-lea, în 1828 (a se vedea Doctor al Bisericii).
Conform tradiției, s-a născut « la cinci ani după decesul lui Otton III »la Ravenna, în anul 1007, într-o familie de nobili ajunși la sărăcie. Fiind lăsat în ocrotirea unuia dintre frații săi, ajunge îngrijitor de porci. Apoi este luat în îngrijire de un alt frate de al său, arhepiscopul de Ravenne, care îl duce la școală. În semn de mulțumire, Pierre preia alături de prenumele său de Pierre pe cel a fratelui său, adică Damien. Copilul a făcut progrese rapide, ajungând să meargă la Universitate, mai întâi la Ravenna, apoi la Faenza și în cele din urmă la Parma. Ajunge profesor de retorică.
După terminarea studiilor, a primit misiunea de a preda ca profesor, ajuns la maturitate, își descoperă vocația de eremit retrăgându-se în 1035 la mânăstirea Fonte Avellana, ridicată cu câțiva ani înainte de Romuald de Ravenne, fondatorul ordinului camaldolezilor. Pierre Damien va scrie în consecință o carte cu titlulVita Romualdi (1042). Se remarcă prin asprimea vieții pe care și-o impune. Ales superior în 1043, devene preot la mânăstire, unde a promovat cu râvnă viața călugărească, nu numai acolo, ci și în alte regiuni ale Italiei. În vremuri de restriște, i-a ajutat pe Pontifii romani, sprijinind prin scrieri și activitate diplomatică acținile de reformare a Bisericii, în special ale papilor Alexandru II și Grégoire VII. Ajunge să fie celbru pentru vitalitatea cu care rostea predicile îndreptate împotriva simoniei și nicolaismului. În 1051, scrie Cartea Gomorrei, în care denunță viciile clerului- și în special pe cele ale preoților homosexuali, care cere să fie caterisiți. Leonțiu IX refuză punerea în aplicarea a cererii sale, ceea ce îl determină pe Pierre Damien să scrie o scrisoare de protest. Deasemenea s-a împotrivit reabilitării preoților eretici. A afirmat libertatea Bisericii, alături de Hildebrand, viitorul Papă Grigore al VII-lea. În 1057, Papa Ștefan al IX-lea l-a numit cardinal și episcop de Ostia.
A participat la numeroase sinoade. În 1058, este desemnat cardinal-episcopdeOstie de Ștefan IX. După decesul acestuia din urmă, Pierre ia poziție contra antipapei Benedict X. În cele din urmă este constrâns să se retragă la mânăstirea sa. În 1059, este trimis ca legat la Arhepiscopia din Milano, unde stăpânea simonia sau unde majoritatea preoților erau căsătoriți.Cu ajutorul Patarinilor, susținători ai celibatului pentru cler, restabilește ordinea și reușește să îl facă pe arhepiscop și pe clerul local să se supună acestor reguli. participă la condamnarea lui Béranger de Tours, care s-a manifestat împotriva transubstanțierii. Cu ocazia sinodului III×10{{{1}}} Latran (?), contribuie la adoptarea canonului care interzicea credincioșilor să participe la slujbele ținute de preoții căsătorți sau concubini. Toată viața a trăit în tensiune între iubirea de singurătate și participarea la marile dispute ale timpului său.
În 1072, se îmbolnăvește, fiind cuprins de febră la întoarcerea dintr-o călătorie la Ravenna pe care o întreprindea ca legat papal. Moare în mânăstirea Sainte-Marie des Anges, unde este înmormântate de măicuțele îngrijorate să nu se piardă rămășițele sale pământești. Din păcate efortul s-a dovedit a fi inutil fiindcă trupul lui Pierre Damien va fi mutat de șase ori. Se odihnește din 1898 în capela dedicată lui din catedrala din Faenza. Chiar dacă nu a fost niciodată canonizat, după moartea sa îi este în mod formal consacrat un cult la Faenza, Mont-Cassin, Cluny și la Fonte-Avellana. Și-a pregătit singur inscripția de pe mormântul său, care sună astfel: „Ce ești tu, am fost și eu; ce sunt eu, vei fi și tu; gândește-te, te rog, la mine”. Sărbătorit în Biserica Catolică la 21 februarie. În 1823, papa Leonțiu XII extinde cinstirea sa în toată Biserica catolică universală și îl proclamă doctor al Bisericii.
Opera sa constă mai ales dintr-o corespondență impresionantă (158 scrisori) și câteva predici (75). A scris și hagiografii și tratate, dintre care amintim:
- De divina omnipotentia, despre puterea lui Dumnezeu(Scrisoare despre atotputernicia divină, Paris: Cerf, 1972 (text tradus))
- Disputatio o corespondența avută cu un evreu despre problema Sfânta Treimeși despre Messia ;
- Liber gratissimus, lucrare dedicată arhepiscopului Henri de Ravenne, scrisă împotriva simoniei ;
- De brevitate vitæ pontificum romanorum, despre scurta viață conferită papilor.
Este cinstit la data de 21 februarie. Este invocat pentru cazurile de vindecare a migrenei și a oricăror altor dureri de cap având în vedere numărul mare de studii pe care Petru Damiani le-a făcut în acest sens. A lăsat și câteva scrieri despre această, tipărite la Paris în 1642 și 1643, sub forma unor broșuri.
· 1371: David al II-lea (scoțiană: Dàibhidh Bruis; anglo-normandă: Dauid de Brus; n. 5 martie 1324 – d. 22 februarie 1371, Castelul Edinburgh) a fost rege al Scoției din 7 iunie 1329 până la moartea sa.
David al II-lea a fost fiul cel mare supraviețuitor al regelui Robert I al Scoției și a celei de-a doua soții, Elizabeth de Burgh. Mama lui a murit când el avea 3 ani.[1] Potrivit termenilorTratatului Edinburgh–Northampton,[2] David a fost căsătorit la Berwick-upon-Tweed, la 17 iulie 1328 cu Joan a Angliei, fiica regelui Eduard al II-lea al Angliei și a Isabella a Franței. Nu au avut copii
David al II-lea a fost fiul cel mare supraviețuitor al regelui Robert I al Scoției și a celei de-a doua soții, Elizabeth de Burgh. Mama lui a murit când el avea 3 ani.[1] Potrivit termenilorTratatului Edinburgh–Northampton,[2] David a fost căsătorit la Berwick-upon-Tweed, la 17 iulie 1328 cu Joan a Angliei, fiica regelui Eduard al II-lea al Angliei și a Isabella a Franței. Nu au avut copii
David a devenit rege al Scoției după decesul tatălui său, la 7 iunie 1329, la vârsta de 5 ani, 3 luni și 3 zile. David și soția sa au fost încoronați la Scone, la 24 noiembrie 1331.[4]
În timpul minoratului său, Sir Thomas Randolph, Conte de Moray a fost numit Gardian al Scoției de Act of Settlement în 1318. După decesul lui Moray la 20 iulie 1332, el a fost înlocuit de Donald, Conte de Mar, ales de adunarea magnaților Scoției la 2 august 1332, la Perth. Zece zile mai târziu, el a fost ucis în Bătălia de la Dupplin Moor. Sir Andrew Murray de Bothwell, care era căsătorit cu Christina, sora regelui Robert I, a fost ales noul Gardian. El a fost luat prizonier de englezi la Roxburgh în aprilie 1333 și a fost înlocuit în funcție de Archibald Douglas care a fost ucis în iulie același an, la Halidon Hill.[5]
Între timp, la 24 septembrie 1332 în urma înfrângerii scoțienilor la Dupplin, Edward Balliol, un protejat al regelui Eduard al III-lea al Angliei și un pretendent la tronul Scoției, a fost încoronat de englezi și de susținătorii lui scoțieni. Totuți, până în decembrie Balliol a fost forțat să fugă în Anglia; el a revenit anul următor împreună cu o forță de invazie condusă de regele englez
În urma victoriei acelei forțe în Bătălia de la Halidon Hill în iulie 1333, David și soția sa au plecat pentru siguranță în Franța la 14 mai 1334.[7] Ei au fost bine primiți de regele Filip al VI-lea al Franței. Nu se cunosc multe despre viața regelui Scoției în Franța cu excepția faptului că el a primit ca reședință Castelul Gaillard și că el a fost prezent la reuniunea fără vărsare de sânge a armatelor engleze și franceze în octombrie 1339 la Vironfosse.
Între timp, reprezentanții lui David au reușit să-l pună din nou pe tron pe David iar regele s-a putut întoarce în regatul său la 2 iunie 1341, când a preluat și puterea în mâinile sale
David al II-lea | |
Date personale | |
---|---|
Născut | 5 martie 1324 Palatul Dunfermline, Fife |
Decedat | (46 de ani) Castelul Edinburgh |
Înmormântat | Holyrood Abbey[*] |
Părinți | Robert I of Scotland[*] Elizabeth de Burgh[*] |
Frați și surori | Marjorie Bruce[*] Margaret Bruce[*] |
Căsătorit cu | Joan a Angliei Margaret Drummond |
Cetățenie | Regatul Scoției |
Religie | creștinism |
Ocupație | monarh |
Apartenență nobiliară | |
Titluri | Conte |
Familie nobiliară | Casa de Bruce |
Rege al Scoției | |
Domnie | 7 iunie 1329 – 22 februarie 1371 |
Încoronare | 24 noiembrie 1331 |
Predecesor | Robert I |
Succesor | Robert II |
· 1512 – A murit Amerigo Vespucci, explorator italian, cel al carui nume avea sa dea denumirea continentului America. Amerigo Vespucci (n. 9 martie 1454, Florența, Italia, d. 22 februarie 1512, Spania) a fost unul dintre cei mai mari navigatori a tuturor timpurilor. La începutul secolului al XVI-dea în orasul Saint Die din Lorena a luat fiinta un cerc geografic din care faceau parte cîtiva tineri învatati. Unul dintre ei, Martin Waldseemuller, a scris o mica lucriare intitulata „Introducere în cosmografie” („Cosmographi!ae introductio”), care a fost publicata în 1507. In anexa, lucrarea cuprindea doua scrisori ale lui Amerigo Vespucci (in traducere latina). In cartea lui WaldseemuHer se întîlneste pentru prima oara numele de „America”. Dupa ce aminteste ca scriitorii din antichitate împarteau pamântul locuit în trei parti — Europa, Asia si Africa — carora „li s-a dat numele dupa niste femei”, Waildseemuller scrie: „Acum aceste continente sînt mai bine cunoscute, iar Amerigo Vespucci a descoperit un al patrulea continent. Nu vad de ce, cine si cu ce drept ar putea sa interzica numirea acestui continent Ţara lui Amerigo sau America”. Nu se poate presupune ca prin aceasta declaratie Waldseemuller ar fi vrut sa stirbeasca câtusi de putin gloria lui Columb. Pentru el, ca si pentru alti geografi de la începutul secolului al XVI-lea, Columb si Vespucci erau cei care au descoperit pamînturi noi în parti diferite ale lumii. Columb nu a facut decât sa cerceteze mai mult Asia: contemporanii sai credeau ca pamânturile descoperite de el erau insule si peninsule ale Lumii vechi — o parte din Asia de est tropicala, dupa cum teritoriile descoperite de Cabot (tatal si fiul) li se pareau a fi o parte din Asia de nord-est cu clima rece. Vespucci însa „descoperise al patrulea continent, Lumea noua”, un continent necunoscut „celor din antichitate”, care se întindea de ambele parti ale ecuatorului, ca si Africa, dar care este despartit de Africa prin oceanul Atlantic. Recapituland, trebuie mentionat ca Vespucci a fost primul european ajuns în Brazilia. A fost primul ce a călcat pe coastele Uruguayului și Argentinei. A descoperit unele dintre cele mai importante fluvii ale lumii: Amazon, Pavia, Rio de la Plata. Pe lângă acestea a explorat aproximativ 6000 de mile de coastă, mai mult decât oricine altcineva. A fost primul ce a observat existența curentului ecuatorial. Cea mai importantă piesă a sa a fost însă redescoperirea Americii. În cinstea lui, unul dintre cei mai mari navigatori ai Noii Lumi, continentul descoperit îi poartă numele, începând din anul 1507.
· 1636: Santorio Santorio, de asemenea, numit Santorio Santorii, Sanctorius din Padova, este un medic italian, celebru pentru experimentele sale asupra metabolismului (n. 1561)
· 1674: Jean Chapelain (n. 4 decembrie 1595 - d. 22 februarie 1674) a fost un poet și critic literar francez, unul dintre principalii teoreticieni ai clasicismului. A fost unul dintre fondatorii Academiei Franceze.
- 1619: Viața lui Guzman d'Alfarache, tradusă din originalul spaniol al lui Mateo Aleman ("Vie de Guzman d'Alfarache, rendue de l'original espagnol de Mateo Aleman");
- 1623: Scrisoarea sau discursul domnului Chapelain către domnul Favereau privind opinia sa asupra poemului Adonis a cavalerului Marino ("Lettre ou discours de M. Chapelain à M. Favereau, portant son opinion sur le poème d'Adonis du cavalier Marino");
- 1638: Sentimentele Academiei franceze cu privire la tragicomedia "Cidului" ("Les Sentimens de l'Académie française sur la tragi-comédie du Cid");
- 1656: Fecioara sau Franța eliberată ("La Pucelle, ou la France délivrée").
* 1746: Guillaume Coustou (n. 29 noiembrie 1677, Lyon, d. 22 februarie 1746, Paris) a fost un sculptor și academician francez.
A fost fratele mai mic al lui Nicolas Coustou, iar asemeni fratelui său a lucrat pentru Ludovic al XIV-lea și Ludovic al XV-lea.
Asemeni fratelui său a câștigat Premiul Romei (Prix de Rome), ceea ce i-a adus patru ani de studii la Academia Franceză din Roma, dar nereușind să se adapteze condițiilor de școlarizare, părăsește academia.
Întors la Paris și-a asista unchiul Antoine Coysevox în executarea sculpturilor ecvestre Faimă și Mercur pentru Castelul Marly, lucrări care aveau să fie înlocuite cu sculpturile sale din ansamblul Chevaux de Marly (Caii din Marly sau Îmblănzitorii de cai).
În anul 1704 este admis la Academia Regală de Pictură și Sculpturăpentru lucrarea sa Hercule sur le bûcher ("Hercule pe rug").
În anul 1733 avea să devină directorul academiei.
* 1797: Karl Friedrich Hieronymus von Münchhausen (n. 11 mai 1720, Bodenwerder – d. 22 februarie 1797, Bodenwerder) a fost un nobil german provenit din principatul Braunschweig-Lüneburg.
Baronul mincinos este trecut pe așa-numita „listă neagră” a familiei nobiliare Münchhausen. În timpul vieții nu era considerat un reprezentant onorabil al familiei, în contrast, de exemplu, cu primul ministru Gerlach Adolph von Münchhausen. Baronul Karl Friedrich Hieronymus devine, la vârsta de 13 ani, paj la curtea prințului din Wolfenbüttel (Fürstentum Braunschweig-Wolfenbüttel). La 18 ani este însoțitorul prințului Anton-Ulrich, al cărui regiment era staționat în Riga. Între anii 1740 și 1750 va fi aici locotenent și maistru de călărie. Este invitat de mai multe ori pe moșia prietenului său baltic Georg Gustav von Dunten, unde participă la câteva vânători. Probabil baronul a început să-și povestească aventurile imaginare în vreo cârciumă.
Pe moșia prietenului său face cunoștința fiicei acestuia, cu care se va căsători la 2 februarie 1744. Între 1740 și 1741 baronul ia parte la războiul cu turcii, care va fi de asemenea un izvor de povestiri fantastice. Din anul 1750 von Münchhausen trăiește cu soția pe moșia lor vreme de 40 de ani ani fericiți, însă fără să aibă urmași. În cercul prietenilor care-l vizitau obișnuia să povestească întâmplările fabuloase care l-au făcut vestit.
După moartea soției sale, se căsătorește în anul 1794 cu Bernhardine von Brünn, care avea 20 de ani - o căsătorie nereușită, care în urma unui divorț scandalos îl va ruina.
* 1780: Francesco al III-lea d'Este (Francesco Maria; 2 iulie 1698 – 22 februarie1780) a fost Duce de Modena și Reggio din 1737 până la moartea sa.
S-a născut la Modena ca fiu al lui Rinaldo d'Este, Duce de Modena și a Ducesei Charlotte de Brunswick-Lüneburg.
În timpul domniei sale, ducatul a fost falimentat de războaiele de succesiune spaniolă, poloneză și austriacă. Ca rezultat, Francesco a fost forțat să-și vândă operele de artă cele mai prețioase ale Galeriei Estense. El a fost un administrator atent, dar cea mai mare a politicii financiare a ducatului a fost în mâinile austriacului plenipotențiar, Beltrame Cristiani.
Francesco a fost, de asemenea, guvernator interim al Ducatului Milano între 1754 și 1771. A murit în 1780 în casa sa de la Varese. Fiul său, Prințul Ercole, i-a succedat.
În 1721, s-a căsătorit cu Charlotte Aglaé d'Orléans (1700–1761), fiica lui Philippe d'Orléans, Duce de Orléans și a Françoise Marie de Bourbon(fiica nelegitimă a regelui Ludovic al XIV-lea și a Madame de Montespan). Împreună au avut zece copii.
După decesul primei soții, s-a recăsătorit de două ori morganatic cu Teresa Castelberco și Renata Teresa d'Harrach. Nepoata lui Maria Beatrice d'Este, Ducesă de Massa a fost ultima Este de Modena.
Copii:
- Alfonso d'Este (18 noiembrie 1723 – 16 iunie 1725) a murit în copilărie.
- Francesco Constantino d'Este (22 noiembrie 1724 – 16 iunie 1725) a murit în copilărie.
- Maria Teresa Felicitas d'Este (6 octombrie 1726 – 30 aprilie 1754) s-a căsătorit cu Louis Jean Marie de Bourbon; a avut copii.
- Ercole al III-lea d'Este, Duce de Modena (22 noiembrie 1727 – 14 octombrie 1803) s-a căsătorit cu Maria Teresa Cybo-Malaspina, Ducesă de Massa; a avut copii.
- Matilde d'Este (7 februarie 1729 – 14 noiembrie 1803) a murit celibatară.
- Beatrice d'Este (14 iulie 1730 – 12 iulie 1731) a murit în copilărie.
- Beatrice d'Este (24 noiembrie 1731 – 3 aprilie 1736) a murit în copilărie.
- Maria Fortunata d'Este (24 noiembrie 1731 – 21 septembrie 1803) s-a căsătorit cu Louis François de Bourbon, Prinț de Conti; nu a avut copii.
- Benedetto Filippo d'Este (30 septembrie 1736 – 16 septembrie 1751) a murit celibatar.
- Maria Elisabetta Ernestina d'Este (12 februarie 1741 – 4 august 1774) a murit celibatară.
Francesco al III-lea | |
Date personale | |
---|---|
Nume la naștere | Francesco Maria d'Este |
Născut | 2 iulie 1698 Palatul Ducal din Modena |
Decedat | (81 de ani) Palazzo Estense, Varese |
Părinți | Rinaldo d'Este, Duce de Modena Duchess Charlotte of Brunswick-Lüneburg[*] |
Frați și surori | Gianfederico d'Este[*] Benedetta d'Este[*] Amalia d'Este[*] Enrichetta d'Este |
Căsătorit cu | Charlotte Aglaé d'Orléans |
Copii | Maria Teresa, Ducesă de Penthièvre Ercole Rinaldo, Duce de Modena Maria Fortunata, Prințesă Conti Benedetto Filippo d'Este |
Ocupație | aristocrat[*] |
Apartenență nobiliară | |
Titluri | duce |
Familie nobiliară | House of Este[*] |
Duce de Modena | |
Domnie | 26 octombrie 1737 – 22 februarie 1780 |
Predecesor | Rinaldo |
Succesor | Ercole III |
* 1797: Karl Friedrich Hieronymus von Münchhausen (n. 11 mai 1720, Bodenwerder – d. 22 februarie 1797, Bodenwerder) a fost un nobil german provenit din principatul Braunschweig-Lüneburg.
Baronul mincinos este trecut pe așa-numita „listă neagră” a familiei nobiliare Münchhausen. În timpul vieții nu era considerat un reprezentant onorabil al familiei, în contrast, de exemplu, cu primul ministru Gerlach Adolph von Münchhausen. Baronul Karl Friedrich Hieronymus devine, la vârsta de 13 ani, paj la curtea prințului din Wolfenbüttel (Fürstentum Braunschweig-Wolfenbüttel). La 18 ani este însoțitorul prințului Anton-Ulrich, al cărui regiment era staționat în Riga. Între anii 1740 și 1750 va fi aici locotenent și maistru de călărie. Este invitat de mai multe ori pe moșia prietenului său baltic Georg Gustav von Dunten, unde participă la câteva vânători. Probabil baronul a început să-și povestească aventurile imaginare în vreo cârciumă.
Pe moșia prietenului său face cunoștința fiicei acestuia, cu care se va căsători la 2 februarie 1744. Între 1740 și 1741 baronul ia parte la războiul cu turcii, care va fi de asemenea un izvor de povestiri fantastice. Din anul 1750 von Münchhausen trăiește cu soția pe moșia lor vreme de 40 de ani ani fericiți, însă fără să aibă urmași. În cercul prietenilor care-l vizitau obișnuia să povestească întâmplările fabuloase care l-au făcut vestit.
După moartea soției sale, se căsătorește în anul 1794 cu Bernhardine von Brünn, care avea 20 de ani - o căsătorie nereușită, care în urma unui divorț scandalos îl va ruina.
Personajul literar a fost creat de scriitorul german Rudolf Erich Raspe, inspirat probabil de personajul real. Începând cu 1781 Raspe a publicat scurte povestiri în reviste de limba germană, apoi în 1785, aflat în Anglia, le-a publicat sub forma unei cărți în limba engleză, Baron Munchausen's Narrative of his Marvellous Travels and Campaigns in Russia .
În anul 1786 Gottfried August Bürger traduce cartea în limba germană, cu adăugări și modificări, sub titlul Wunderbare Reisen zu Wasser und zu Lande, Feldzüge und lustige Abentheuer des Freyherrn von Münchhausen.
Personajul Münchhausen relatează la persoana întâi felurite aventuri presărate cu exagerări fantastice. De exemplu Baronul povestește cum ar fi călărit pe o ghiulea în zbor, cum a călătorit pe lună, sau cum s-a ridicat dintr-o mlaștină cu tot cu cal trăgându-se în sus de păr.
Karl Friedrich Hieronymus Freiherr von Münchhausen | |
Baronul de Münchhausen | |
Date personale | |
---|---|
Născut | 11 mai 1720 Bodenwerder, Weserbergland |
Decedat | 22 februarie 1797 Bodenwerder, Weserbergland |
Cetățenie | Germania |
Etnie | german |
Ocupație | Baron Münchhausen |
Activitate | |
Alte nume | Lügenbaron |
* 1848: Karoline Amalie de Hesse-Kassel (11 iulie 1771, Hanau – 22 februarie1848, Gotha), a fost prințesă germană și membră a Casei de Hesse-Kassel. Prin căsătorie a devenit ducesă consort de Saxa-Gotha-Altenburg.
A fost fiica landgrafului (mai târziu Prinț) Wilhelm I și a soției sale, Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei, fiica regelui Frederic al V-lea al Danemarcei.
La 24 aprilie 1802 s-a căsătorit cu Augustus, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg, care în 1804 a succedat la conducerea ducatului. Mariajul a rămas fără copii.
Karoline Amalie de Hesse-Kassel | |
Ducesă de Saxa-Gotha-Altenburg | |
Date personale | |
---|---|
Nume la naștere | Karoline Amalie |
Născută | 11 iulie 1771 Hanau |
Decedată | (76 de ani) Gotha |
Înmormântată | Gotha |
Părinți | Wilhelm I Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei |
Frați și surori | Wilhelm al II-lea Marie Friederike of Hesse-Kassel[*] |
Căsătorită cu | Augustus, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg |
Cetățenie | Germania |
Ocupație | aristocrat[*] |
Apartenență nobiliară | |
Titluri | duce Prințesă |
Familie nobiliară | Casa de Hesse-Kassel (prin naștere) Casa de Saxa-Gotha-Altenburg (prin căsătorie) |
· 1875: Jean-Baptiste Camille Corot, pictor francez (n. 1796). A murit la Paris. A fost cel mai mare pictor peisagist francez al secolului al XIX–lea. Camille Corot este pictorul care eliberează peisagistica de restricțiile impuse de neoclasicism. A fost un maestru al picturii plein-air și a influențat impresionismul, curent la a cărui naștere a asistat. Corot poate fi socotit un precursor al impresionismului.
* 1890: Carl Heinrich Bloch (n. 23 mai 1834 – d. 23 februarie 1890) a fost un pictor danez.
Galerie:
* 1890: Carl Heinrich Bloch (n. 23 mai 1834 – d. 23 februarie 1890) a fost un pictor danez.
Carl Heinrich Bloch | |
Carl Heinrich Bloch | |
Date personale | |
---|---|
Născut | [3][4][5][6] Copenhaga, Danemarca[7] |
Decedat | (55 de ani)[3][4][6] Copenhaga, Danemarca |
Înmormântat | Holmen Cemetery[*] |
Cauza decesului | cauze naturale[*] (cancer) |
Cetățenie | Danemarca |
Ocupație | pictor |
Activitate | |
Studii | Academia Regală Daneză de Arte Frumoase[*] |
Pregătire | Wilhelm Marstrand[*][1] |
Profesor pentru | Otto P. Balle[*], H.C. Koefoed[*], Viggo Langer[*] |
Opere importante | In a Roman Osteria[*], Samson and the Philistines[*], Christian II i fængslet på Sønderborg Slot[*], Transfiguration of Jesus[*], The Sermon On the Mount[*] |
· 1905 - A murit Felix Iacob, medic. A iniţiat şi dezvoltat igiena, ca disciplină a învăţămîntului medical românesc (n.1832).
· 1913 - A murit lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure; a avut o importantă contribuţie la întemeierea şi evoluţia lingvisticii structurale (“Curs de lingvistică generală”, publicat postum, în 1916) (n.26.11.1857).
· 1921: Ernst Günther, Duce de Schleswig-Holstein (11 august 1863–22 februarie 1921) a fost fiu al lui Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein și a Prințesei Adelheid de Hohenlohe-Langenburg.
Născut la Lubsko la 11 august 1863, a fost al treilea fiu al lui Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein însă frații lui mai mari au murit la vârste fragede, înainte de nașterea sa. Pe linie maternă, bunica lui, Feodora de Leiningen, a fost sora vitregă a reginei Victoria a Marii Britanii. Sora mai mare a lui Ernst Günther a fost Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein, soția împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.
La 2 august 1898 s-a căsătorit cu Prințesa Dorothea de Saxa-Coburg și Gotha, fiica Prințului Philipp de Saxa-Coburg și Gotha și a Prințesei Louise-Marie a Belgiei. Cuplul nu a avut copii. În 1880, după moartea tatălui său, a devenit Duce de Schleswig-Holstein. Neavând copii, a fost succedat de vărul său, Albert, Duce de Schleswig-Holstein.
Ernst Gunther | |
Duce de Schleswig-Holstein | |
Ernst Günther von Schleswig-Holstein cu soția sa Dorothea în 1901 | |
Date personale | |
---|---|
Născut | 11 august 1863 Lubsko |
Decedat | (57 de ani) Przemków |
Părinți | Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg |
Frați și surori | Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Princess Feodora Adelheid of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg[*] Prințesa Carolina Matilda de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein |
Căsătorit cu | Prințesa Dorothea de Saxa-Coburg și Gotha |
Cetățenie | Germania |
Ocupație | aristocrat[*] politician |
Apartenență nobiliară | |
Titluri | duce |
Familie nobiliară | Casa de Oldenburg |
Duce de Schleswig-Holstein | |
Predecesor | Frederic al VIII-lea |
Succesor | Albert |
· 1937 - A murit Constantin N. Hurmuzaki, descendent dintr-o veche familie de intelectuali şi luptători pentru drepturile românilor din Bucovina. Entomolog, filosof, jurist, membru de onoare al Academiei Române (m.03.10.1863).
· 1943: la Munchen în Germania au fost executați prin ghilotinare, primii trei membri ai unui grup de rezistență anti-nazistă intitulat "Trandafirul Alb”. Acest grup de rezistență a fost înființat în anul 1942 de frații Hans şi Sophie Scholln şi de colegii lor Christoph Probst, Willi Graf și Alexander Schmorell, cărora li s-a adăugat și profesorul lor Kurt Huber, cel care a redactat manifestele distribuite de tineri. Grupul de rezistenţă activa în München, dar membrii grupării aveau legături cu mai multe grupuri de opozanți ai regimului fascist, ce activau la Berlin, Hamburg, Stuttgart sau Viena. La începutul lunii februarie 1943 grupul ,,Trandafirul Alb “ a lansat în zona Universității din Munchen, o masivă campanie de împărțire de manifeste prin care se cerea populației să lupte împotriva lui Hitler și împotriva continuării războiului. Pe 18 februarie 1943 Sophie Scholl a distribuit manifestele în holul universității din München, dar a fost identificată de un informator al Gestapo-ului şi a fost arestată împreună cu fratele ei, Hans Scholl. În buzunarul lui Hans a fost găsit un bileţel adresat prietenului lor Christoph Probst şi plecând de la acest bilet, în aceeași zi, a fost arestat și el. Alexander Schmorell, un alt membru al grupului aflând de arestarea prietenilor săi, încearcă să-l prevină pe Willi Graf și să fugă amândoi din fața celor ce aveau să se întâmple. N-a mai apucat însă să-l anunțe pe Willi, deoarece și acesta fusese arestat. Atunci a încercat să scape în Elveția, însă iarna grea și zăpada mare nu i-au permis să treacă munții în această țară. Astfel, Alexander Schmorell a fost nevoit să se reîntoarcă în München, iar după ce a fost publicată o fotografie de a sa, la scurt timp, a fost arestat și el, fiind prins într-un refugiu antiaerian. Primii trei conducători ai grupului – Hans Scholl, Sophie Scholl și Christoph Probst – după ce au fost arestați, au fost judecați sumar și executați prin ghilotinare în ziua de 22 februarie 1943 în Munchen. Aceeași soartă o vor avea și ceilalți membrii ai grupului de rezistență, care după ce vor fi prinși vor fi executați tot prin decapitare, în cursul anului 1943.
* 1947: Anton Keschmann (n. 12 martie 1870, Gura Humorului, Bucovina, azi în România - d. 22 februarie 1947, Waiern, Carintia) a fost un funcționar public și politician austriac.
* 1969: Eli Lotar (n. Eliazar Lotar Teodorescu, n. , Arondismentul 18 din Paris, Franța – d. ,[1][2] Paris, Franța) a fost un fotograf francez de origine română.
* 1947: Anton Keschmann (n. 12 martie 1870, Gura Humorului, Bucovina, azi în România - d. 22 februarie 1947, Waiern, Carintia) a fost un funcționar public și politician austriac.
* 1969: Eli Lotar (n. Eliazar Lotar Teodorescu, n. , Arondismentul 18 din Paris, Franța – d. ,[1][2] Paris, Franța) a fost un fotograf francez de origine română.
A fost fiul poetului român Tudor Arghezi și al Constanței Zissu. Tudor Arghezi l-a recunoscut ca fiu în data de 29 noiembrie 1905.
După ce a studiat la București, s-a întors la Paris în 29 decembrie 1924. În 1926 a devenit cetățean francez și a fost unul dintre cei mai buni fotografi ai Parisului anilor 1927-1932.[judecată de valoare]
Francezii au botezat un parc cu numele Eli Lotar în orășelul Aubervilliers situat la nord de Paris, de-alungul canalului Saint Denis.
* 1977: Marcel Anghelescu (n. 3 noiembrie 1909, Craiova - d. 22 februarie1977, București) a fost un celebru actor român de teatru și film. A interpretat roluri de compoziție, cu predilecție comice (Pristanda din O scrisoare pierdută de Caragiale, Nebunul din Regele Lear de Shakespeare) pe scena Teatrului Național din București.
* 1977: Dumitru Dron (n. 30 octombrie 1893, Cucioaia, Telenești - d. 22 februarie 1977, Simeria, Județul Hunedoara, România) a fost un deputat în Sfatul Țării. Mandat între 7 februarie 1918 și 27 noiembrie 1918. Membru al comisiei bugetare.
Actorul Marcel Anghelescu a primit titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne (prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a RPR) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă [1] și apoi pe cel de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă (prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al RPR) „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.[2]
A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”.[3]De asemenea, a fost laureat al Premiului de stat
Filmografie:
- Ziua cumpătării (1942)
- Escadrila albă - (1944) - Nello
- Răsună valea (1949)
- Arendașul Român (1952)
- Lanțul slăbiciunilor (1952)
- Vizită (1952)
- O scrisoare pierdută (1953) - Ghiță Pristanda
- Cu Marincea e ceva (1954)
- Popescu 10 în control (1955)
- Pe răspunderea mea (1956)
- Două lozuri (1957) - căpitanul Pandele
- O mică întâmplare (1957)
- Pasărea furtunii (1957)
- Ciulinii Bărăganului (1958)
- Avalanșa (1959)
- Băieții noștri (1959)
- Telegrame (1959)
- Bădăranii (1960) - jupân Maurizio
- O zi pierdută (1960)
- Darclée (1961)
- Omul de lângă tine (1961)
- Pe litoral mi-a rămas inima(1961)
- Post restant (1961)
- Cinci oameni la drum (1962)
- Celebrul 702 (1962)
- Lumina de iulie (1963)
- Partea ta de vină (1963)
- Pași spre lună (1963)
- Castelanii (1964) - Mădăraș
- Mofturi 1900 (1964)
- Steaua fără nume - Șeful de gară
- Corigența domnului profesor(1966)
- Aventuri la Marea Neagră(1972)
- Ceața (1973)
- Dimitrie Cantemir (1973)
- Frații Jderi (1974) - hangiul Iohan Roșu
- Trei scrisori secrete (1974)
- Ștefan cel Mare - Vaslui 1475(1975) - George Amirutzes
- Mușchetarul român (1975)
- Tufa de Veneția (1977)
- Războiul independenței (1977)
- Severino (1978)
Marcel Anghelescu | |
Marcel Anghelescu | |
Date personale | |
---|---|
Născut | Craiova, România |
Decedat | (67 de ani) București, RS România |
Cetățenie | România |
Ocupație | actor de teatru[*] actor de film[*] |
* 1977: Dumitru Dron (n. 30 octombrie 1893, Cucioaia, Telenești - d. 22 februarie 1977, Simeria, Județul Hunedoara, România) a fost un deputat în Sfatul Țării. Mandat între 7 februarie 1918 și 27 noiembrie 1918. Membru al comisiei bugetare.
· 1980: Oskar Kokoschka, pictor și poet englez de origine austriacă (n. 1886). Oskar Kokoschka (n. 1 martie 1886, Pöchlarn, Niederösterreich – d. 22 februarie 1980, Montreux, Elveția) a fost un pictor, grafician și scriitor austriac, exponent al expresionismului. Kokoschka a fost cel mai faimos reprezentant al Grupului de Artă din Berlin Der Sturm (în română Furtună), și cofondator Hagenbund (sau Künstlerbund Hagen). Începând cu anul 1980, s-a înființat un premiu acordat de către autoritățile austriece pentru realizări excepționale în artă, care-i poartă numele. Prima sa expoziție personală a avut loc la Galeria Paul Cassirer din Berlin în anul 1910[1]. În acest an, de asemenea, a expus la Muzeul Folkwang Essen și a început colaborarea cu revista Der Sturm. În 1915 , la scurt timp după izbucnirea primului război mondial, el a servit pe frontul de est, unde a fost grav rănit.
· 1983 - A murit Ştefan Constantinescu, pictor, autor de lucrări monumentale: picturi murale la Mangalia, Geneva, Viena, decorarea pavilionului românesc la Expoziţiile Internaţionale de la Paris (1937) şi New York (1939) (n.14.03.1898).
· 1987 – A decedat Andy Warhol, născut Andrew Warhola, la 6 august 1928, grafician, fotograf, pictor și realizator de filme american, o personalitate a curentului artistic cunoscut sub numele de Pop Art din Statele Unite.
· 2001 - A murit Vlad Voiculescu, medic neurolog, membru al Academiei Române, membru al Societăţii Britanice Regale de Medicină (n.30.08.1913).
· 2002 - A încetat din viaţă Vlaicu Ionescu, cunoscut tălmăcitor al profeţiilor lui Nostradamus; s-a stabilit, la sfârşitul anilor 60, în SUA şi a publicat în 1976, la Paris, volumul "Mesajul lui Nostradamus către era proletară", ce l-a consacrat drept specialist în descifrarea previziunilor profetului din secolul XVI (n. 1 aprilie 1922)
· 2002 – Liderul rebel angolez Jonas Savimbi a fost ucis într-o ambuscadă. Jonas Malheiro Savimbi ( n.1934) a fost un lider politic și militar angolez care a fondat și a condus Uniunea Nationala pentru Independenta Totala a Angolei, o mișcare care a purtat un razboi de guerrila impotriva dominației coloniale portugheze intre anii 1966-1974, confruntandu-se apoi cu Mișcarea Populara pentru Eliberarea Angolei ( MPLA) rivala, sprijinita de sovietici în anii 1974-1975, și după declararea independenței în 1975 până la moartea sa într-o ciocnire cu trupele guvernamentale.
* 2011: Ion Hobana (numele la naștere Aurelian Manta Roșie; n. 25 ianuarie1931, Sânnicolau Mare, județul Timiș-Torontal – d. 22 februarie 2011, București) a fost un antologator, autor, critic literar, scriitor și teoretician literar român contemporan, specializat în analizarea literaturii științifico-fantastice. A fost licențiat în litere cu o teză de doctorat despre Science-fiction, prima de acest fel din România.
* 2011: Ion Hobana (numele la naștere Aurelian Manta Roșie; n. 25 ianuarie1931, Sânnicolau Mare, județul Timiș-Torontal – d. 22 februarie 2011, București) a fost un antologator, autor, critic literar, scriitor și teoretician literar român contemporan, specializat în analizarea literaturii științifico-fantastice. A fost licențiat în litere cu o teză de doctorat despre Science-fiction, prima de acest fel din România.
A publicat cinci volume de versuri, printre care Centru înaintaș (1954), Caleidoscop (1958) și Orar de vacanță (1962) și romanul Sfârșitul vacanței (1960), înainte de a se consacra, cu precădere, SF-ului. Debutul în gen datează din 1955, în revista Știință și Tehnică, cu povestirea Glasul mării. Au urmat nuvela Ultimul văl (1957), volumele de povestiri Oameni și stele (1963), Un fel de spațiu (1988) și Timp pentru dragoste (2009, Editura Bastion), versiunea teatrală a Omului invizibil, după H.G. Wells (1974), pusă în scenă la București (1974), Brașov (1976) și Iași (2008).
În ianuarie 2011, volumul de povestiri Timp pentru dragoste, apărut în 2009 la Editura Bastion, este preluat, ca ediție definitivă, de către integrala science fiction și fantasy Seniorii Imaginației (Editura Eagle), readucând pe copertă titlul Oameni și stele.
Ion Hobana a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, Société Européenne de Culture, H.G. Wells Society, Centre International Jules Verne, Associazione Internazionale per gli Studi sulle Utopie.
Pentru întreaga sa activitate de creație, exegeză și promovare a SF-ului, i s-au decernat Marele Premiu al Ministerului Culturii și Artei din Polonia (1973), Premiul Special Aripile de aur ale fanteziei (1980) și Premiul World SF (Brighton, 1984).
Ion Hobana | |
Date personale | |
---|---|
Născut | 25 ianuarie 1931 Sânnicolau Mare, județul Timiș-Torontal, România |
Decedat | 22 februarie 2011 București, România |
Naționalitate | România |
Cetățenie | România |
Ocupație | antologator, eseist, romancier |
Limbi | limba română[1] |
Studii | International Writing Program[*] |
Activitatea literară | |
Activ ca scriitor | Literatura română post-belică, Literatura română contemporană 1956 - 2011 |
Operă de debut | Povestirea Glasul mării |
* 2015: Mihai Olos (n. 26 februarie 1940, Ariniș, Maramureș — d. 22 februarie2015, Amoltern, Germania) a fost un artist plastic român contemporan[1], integrând în opera sa elemente de experiment[2] (happening), desen, pictură, sculptură, artă digitală.
Al doilea fecior al în familiei, Mihai Olos s-a născut în satul Ariniș(Ardihat), Maramureș, zona (sub) Codru, zonă cu puternice tradiții etno-folclorice. Tatăl său, Mihai, căruia i se spunea în sat Mihaiu Florii Vilii, era localnic din moși-strămoși, țăran și negustor de vite (tușer). Pe linie maternă, Mihai tatăl îl avusese de unchi pe George Pop de Băsești. Avea prieteni din toate părțile țării, care îl căutau și acasă, viitorul artist fiind de față la discuțiile lor. Pentru că a refuzat să intre cu pământul în gospodăria colectivă, i se confiscă pământul din hotar și i se interzice să facă negoț pe motiv de speculă. Mama sa, Ana – „artista familiei”, din neamul Borșa, familie țărănească de origine voevodală – se trăgea din Poiana Codrului (Iegheriștea tânără), zonă renumită pentru păduri și arta cioplitului, unde copilul Mihai va petrece multe veri. De la mama sa și de la femeile cu care se întâlneau la șezătorile din sat viitorul artist s-a familiarizat, a deprins să înțeleagă și să aprecieze variatele forme ale artei populare. Copilăria fericită în cadrul familiei și a satului în care tradițiile strămoșești se păstraseră vii, este brusc curmată de moartea mamei în 1950.
Absolvind primele șapte clase la școala din Ariniș, în 1953 pleacă la Baia Mare, unde era deja elev fratele său mai mare, Vasile. Se înscrie la Liceul „Gheorghe Șincai” și neavând drept la bursă, se întreține singur din meditații, iar în vacanțe fiind curier la ziarul local și achizitor la tabăra de vară. După liceu, este învățător suplinitor în Țara Oașului – zonă etnografică ce va lăsa o adâncă amprentă asupra sa. Acolo întâlnește intelectuali ascunși la marginea țării din pricina persecuțiilor politice. În 1959 pleacă la Cluj și se înscrie la Insitutului pedagogic pentru învățători, ca apoi să se transfere la Institutul pedagogic de 3 ani, secția de pictură (absolvită în 1963), unde îl are profesor pe pictorul de artă monumentală Coriolan Munteanu. În perioada studenției, pe lângă marile personalități trăind în Cluj, ca Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga etc., cunoaște numeroși tineri pictori sau poeți din generația sa, care îi vor fi prieteni mai apoi. La Institutul „Ion Andreescu” consultă albume de artă modernă și audiază conferințele ținute de critici de artă printre care și Petru Comarnescu, viitorul său susținător.
Mihai Olos | |
Date personale | |
---|---|
Născut | 26 februarie1940 Ariniș, România |
Decedat | (74 de ani) Amoltern, Germania |
Părinți | Mihai și Ana |
Naționalitate | România |
Cetățenie | română |
Ocupație | sculptor[*] pictor desenator[*] |
Activitate | |
Domeniu artistic | pictură, sculptură, desen, happening, Fluxus, artă digitală, |
Studii | Institut Pedagogic, Institutul de Arte Plastice Ion Andreescu din Cluj Napoca
1963 – 1968 Profesor de desen la Școala Populară de Artă din Baia Mare
1977 – 1978 Docent pentru sculptură și arhitectură în lemn la Institutul de Artă și Comunicație Vizuală al Universității Justus Liebig din Gießen, Germania |
Mișcare artistică | expresionism abstract |
Opere importante | Matraguna, OlosPolis, Orașul Universal |
Influențat de | Joseph Beuys, Constantin Brâncuși |
Premii | 1970 Premiul Tineretului al Uniunii Artiștilor Plastici din România
1984 Premium Flacăra 1985 Primul Premiu – Simpozion de Ceramică, Baia Mare 1985 Medalia de Argint – Muzeul Fuji, Tokio 2010 Marele Premiu pentru Arte Plastice 2010 - UAP Baia Mare
2012 Diploma de excelență pentru întreaga activitate desfășurată în serviciul artei. Uniunea Artiștilor Plastici din România. |
Sărbători
· * În calendarul ortodox: Aflarea moaștelor Sf Mc din Constantinopol; Sâmbăta morților - Moșii de iarnă
- În calendarul romano-catolic: Catedra Sfântului Apostol Petru; Sf. Margareta din Cortona. Cathedra Petri (în traducere „Scaunul lui Petru”) este un jilț care se află în Bazilica Sf. Petru din Roma. Jilțul din secolul al IX-lea a fost prelucrat în stil baroc de Gian Lorenzo Bernini, care a realizat ansamblul monumental care domină astăzi absida principală a Bazilicii Sf. Petru. Cathedra Petri este de asemenea o sărbătoare romano-catolică, fixată pe 22 februarie, sărbătoare care rememorează funcția de verhovnic (întâistătător) al apostolilor, deținută de apostolul Petru. „Catedra” este tronul unui episcop, așezat în biserica în care slujește (care, de aceea, se numește „catedrală”) și simbolizează autoritatea episcopului și a învățăturii lui. Un episcop nou hirotonit, când ia în posesie Biserica încredințată lui, primește mitra și toiagul pastoral și se așază pe „catedră”. În Roma antică (precreștină), zilele dintre 13 și 23 februarie erau dedicate amintirii rudelor răposate. Cu această ocazie, pentru morți se pregătea mâncare și un scaun (lat. „cathedra”). Creștinii își aminteau în aceste zile de Apostolul Petru, Părintele credinței lor. În sec. IV, Biserica a oprit ospețele pentru morți; ca urmare, Scaunul lui Petru n-a mai fost văzut în legătură cu amintirea morților, ci doar ca tron al episcopului, simbol al învățăturii. Obiectul sărbătorii însă nu se referă la scaun, ci la chemarea lui Petru de a prelua învățătura în Biserică. O a doua sărbătorire a Catedrei lui Petru se celebra, la 18 ianuarie, în Galia, începând din sec. VI-VII, preluată apoi și în Biserica Romei. Papa Ioan al XXIII-lea a redus cele două sărbători la una singură.
- În calendarul Greco-catolic: Descoperirea moaștelor sfinților martiri din Eugenion (în secolul al IV-lea)
- Statul Santa Lucia aniversează la 22 februarie ziua națională, ce marchează proclamarea independenței față de Regatul Unit, în 1979. Santa Lucia este o țară insulară din estul Mării Caraibilor, la limita Oceanului Atlantic. Parte a Antilelor Mici, este localizată la nord-nord-est de Insula Saint Vincent, la nord-vest de Barbados și la sud de Martinica. Are o suprafață de 617 km pătrați. Capitala se află la Castries. Istoria sa începe odată cu descoperirea insulei de către exploratorul Cristofor Columb, la 13 decembrie 1502. Teritoriul a fost atunci revendicat de Spania și numit Isla de Santa Lucia. În secolul al XVII-lea, au urmat încercările englezilor de colonizare (1605, 1638-1640) și stabilirea unei colonii franceze (1643) cu numele Sainte Lucie, potrivit cronologiei prezentate de www.worldstatesmen.org. Francezii au semnat un tratat cu populația băștinașă de caraibi, dar Anglia a preluat controlul câțiva ani mai târziu, între 1663 și 1667. Între 1667 și 1674, teritoriul a intrat sub administrarea Companiei Indiilor Occidentale, conform sursei citate. În deceniile următoare, au urmat războaie cu Franța, controlul asupra insulei schimbându-se frecvent între francezi și englezi, atrași de acest teritoriu pe fondul dezvoltării industriei zahărului. În urma unei înțelegeri între Marea Britanie și Franța — ''Treaty of Choc'', între 1723 și 1744, teritoriul trebuia să devină zonă neutră, dar colonizatorii francezi nu au plecat. Odată cu izbucnirea Revoluției Franceze (1789-1799), pe insulă a fost instituit un tribunal revoluționar, condus de căpitanul La Crosse, care a adus ghilotina ca mijloc de execuție a regaliștilor. La scurt timp, britanicii au invadat insula, după izbucnirea războiului cu Franța. În cadrul acestui conflict, în 1796, orașul Castries a fost incendiat. Teritoriul a continuat să fie obiectul revendicărilor între Marea Britanie și Franța până când, în 1814, britanicii au preluat definitiv controlul asupra insulei, ca partea a Tratatului de la Paris, care a pus capăt Războaielor Napoleoniene. De la acest moment decisiv, Santa Lucia a fost considerată parte a coloniei Insulelor britanice Windward. În 1836, sclavia a fost abolită pe insulă, la fel ca în tot Imperiul Britanic. În 1840, a fost instituit un guvern reprezentativ. În 1953, a fost introdus sufragiul universal. La 22 februarie 1979, Santa Lucia a devenit stat independent în cadrul națiunilor Commonwealth. În prezent, jurisdicția statului are un caracter mixt. Premierul țării este dr. Kenny D. Anthony, membru al Partidului Laburist, ales pentru această funcție pentru a treia oară. Bagajul cultural al statului este divers, prin prisma istoriei tumultuoase a insulei. Un amestec vibrant de cultură și istorie a caraibilor, africanilor, francezilor și englezilor se reflectă în viața de zi cu zi a locuitorilor. Limba oficială este engleza, dar una din limbile secundare este creola specifică insulei (kwéyol, patwa), ce are la bază franceza și care este vorbită de aproape toți locuitorii (183.772 persoane, conform http://countrymeters.info/). Între manifestările culturale specifice zonei, se numără festivalurile La Rose, La Marquerite și Festivalul anual de Jazz din Santa Lucia (Saint Lucia Jazz Festival). Santa Lucia este țara de origine a doi laureați ai Premiului Nobel: Sir Arthur Lewis (Economie, 1979) și poetul Derek Walcott (Literatură, 1992). Raportat la numărul restrâns de locuitori, statul înregistrează cei mai mulți laureați Nobel pe cap de locuitor față de orice alt stat al lumii, conform site-ului thecommonwealth.org/our-member-countries/saint-lucia.
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu