PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI
Bună dimineața!
Feriți-vă de coronavirus! Nu este de joacă! Respectați cu strictețe recomandările făcute de autorități și, în principal, feriți-vă de aglomerații!
Clic pe imagine și se va deschide oferindu-vă posibilitatea de a citi întregul conținut al articolelor!
ISTORIE PE ZILE 29 Februarie
Evenimente
- 1960: Un cutremur de 7,6 grade pe scara Richter a distrus total orașul Agadir, Maroc
- 2004: Boniface Alexandre devine președinte al republicii Haiti (2004-2006).
Nașteri
* 1820: Dimitrie Scarlat Miclescu (n. 29 februarie 1820, Iași - d. 21 noiembrie 1896, Botoșani) a fost un om politic român, ministru al lucrărilor publice în guvernul lui Vasile Sturdza și al justiției în guvernul Manolache Costache Epureanu (Iași - 2), ambele de la Iași, după Mica Unire, dar înainte de unirea administrativă a Principatelor Române.
Mormântul său se află în Cimitirul Eternitatea din Botoșani, pe a cărui piatra funerară scrie „Aici odihnește amicul țăranilor”.
Dimitrie Miclescu a fost fiul vornicului Scarlat Miclescu (1788 – 12 aprilie 1853) și al Mariei Beldiman, deci frate al mitropolitului Calinic Miclescu. A fost căsătorit cu Catinca Saint-Andre, apoi cu Maria Butureanu, cu care a avut doi copii: Constantin (1852-1912), avocat, profesor la Liceul Național din Iași, și Victor (1866-1922), avocat, politician, publicist.
A fost semnatar al petiției adresată, în 1857, Marilor Puteri, semnatare ale Tratatului de la Paris, demascând activitatea caimacamului Teodor Balș. În perioada în care a fost deputat al ieșenilor în Adunarea Ad-hoc și al dorohoienilor în Adunarea Electivă s-a remarcat ca "un unionist convins și înflăcărat din primele timpuri, sprijinind cu convingere și pasiune ideea unirii celor două țări, într-un moment când astfel de idei nu erau nici prea mult răspândite, nici îndeajuns de sprijinite" (Victor Slăvescu). Apoi a îndeplinit funcțiile de ministru al lucrărilor publice în cel dintâi guvern al Moldovei (15 ianuarie 1859), ministru de finanțe și de justiție (1859-1860).
Dimitrie Miclescu a fost prim supraveghetor al Lojii Coroana lui „Ștefan cel Mare” din Botoșani, apoi s-a evidențiat în calitatea sa de comisar pentru problemele împroprietăririi, sub Cuza Vodă, prezentându-i domnitorului un tablou veridic al lumii satului, al abuzurilor și fărădelegilor celor puternici la adresa țărănimii oprimate, relevant fiind în acest caz raportul pe care îl înaintează domnitorului la 5 noiembrie 1865, unde notează:
„Locuitorii de prin sate care văzându-se deodată eliberați de sub tutela proprietarilor sunt abandonați și fără nici un sprijin, ei nu mai știu în nevoia lor de astăzi la cine să ceară ajutor și povățuire; de se adresează la primarii aleși de ei, aceștia le sunt trădători și de rea credință; de aleargă ei la subprefecți, aceștia numai la ocazia executării birului și a altor contribuții îi vizitează și îi cercetează; iar de mai apelează și cer dreptate la prefect, atuncea vai de ei! Năpaste peste năpaste și mare urgie se stârnește de la subprefect și primariu în contra acelor nenorociți locuitori care au cutezat să se jeluiască la prefectură. Așa-i admirația de prin toate comunele rurale din județul Iași, Botoșani, Fălticeni și Romanul”
Devotat convingerilor sale politice a dat el însuși un exemplu împărțind gratuit moșia Gropnița sătenilor, fapt care i-a adus frumoasa etichetă „Amicul țăranilor”, făcându-l să se lepede de blazonul unei faimoase și vechi familii de boieri ai Moldovei, îmbrăcând straie țărănești tradiționale.
A condus periodice botoșănene – „Opiniunea” – 1867, „Cucoșul în pragul ușii”, „Curierul de Dorohoi”. A îndeplinit funcția de decan al Baroului din Botoșani, precum și de profesor la Liceul „A.T. Laurian” din Botoșani.
| Dimitrie Scarlat Miclescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  |
| Decedat | (76 de ani) |
| Ocupație | politician |
* 1852: George Maximilianovici, al 6-lea Duce de Leuchtenberg, cunoscut ca Prințul Georgii Romanovski sau Georges de Beauharnais (29 februarie 1852 - 16 mai 1912) a fost cel mai mic fiu al lui Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg și a soției lui, Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei
Tatăl lui George, Maximilan de Beauharnais, a călătorit la St. Petersburg câștigând în cele din urmă, în 1839, mâna Marii Ducese Maria Nicolaevna a Rusiei, fiica cea mare a Țarului Nicolae I al Rusiei. Ulterior Maximilan a primit titlul de Prinț Romanowski.[2] Ca fiu al unei Marii Ducese a Rusiei și al unui prinț rus înnobilat, George și frații lui au fost întotdeauna tratați ca Mari Duci și Mari Ducese și dețineau titlul de Înălțime Imperială.[3][4] După decesul soțului ei în 1852, Marea Ducesă Maria a făcut o căsătorie morganatică cu Contele Grigori Stroganov doi ani mai târziu.[5] Ca să țină în secret această căsătorie față de tatăl ei Nicolae I, Maria a fost forțată să plece în străinătate.[5] Fratele ei, Alexandru al II-lea, a acordat o atențe specială copiilor ei din prima căsătorie, care au locuit în St. Petersburg fără mama lor.
La 12 mai 1879, George s-a căsătorit cu Ducesa Therese Petrovna de Oldenburg.[1] Ea era fiica Ducelui Petru Georgievici de Oldenburg și a soției lui, Prințesa Therese de Nassau-Weilburg. Fratele mai mare al Theresei, Ducele Alexandru Petrovici, se căsătorise cu sora lui George, Prințesa Eugenia Maximilianovna din 1868. Bunicul Theresei a fost căsătorit cu Marea Ducesă Ecaterina Pavlovna a Rusiei, fiica Țarului Paul I al Rusiei, iar descendenții lor au fost crescuți în Rusia.[4]
În ciuda titlului german, Ducesa Therese, a fost crescută în Russia.[6][7] Întotdeauna a fost considerată ca parte a familiei imperiale ruse.[7] George și Theresa au avut un fiu:
- Alexandru Georgievici, al 7-lea Duce de Leuchtenberg (13 noiembrie 1881 - 26 septembrie 1942); căsătorit morganatic cu Nadezhda Caralli.[1]
La 19 aprilie 1883 tragedia a lovit cuplu când Ducesa Therese a murit la St. Petersburg.
Două prințese muntenegrene, Milica și Anastasia, erau educate la o mănăstire din St. Petersburg sub protecția împărătesei Maria Feodorovna.[8]
Ele au rămas la mănăstire un an după terminarea educației lor și s-au făcut extrem de populare în societatea rusă.[8] Ambele fete au pus ochii pe doi membri ai familiei imperiale ruse, Marele Duce Petru Nicolaevici și George însuși.[8]
Ele au rămas la mănăstire un an după terminarea educației lor și s-au făcut extrem de populare în societatea rusă.[8] Ambele fete au pus ochii pe doi membri ai familiei imperiale ruse, Marele Duce Petru Nicolaevici și George însuși.[8]
La 16 aprilie 1889 George s-a căsătorit cu Prințesa Anastasia de Muntenegru, la șase ani după decesul Theresei.[1] Împăratul Alexandru al III-lea i-a dat Anastasiei o zestre considerabilă.[8]
Au avut doi copii:
- Serghei Georgievici, al 8-lea Duce de Leuchtenberg (4 iulie 1890 - 7 ianuarie 1974); a murit celibatar[1]
- Prințesa Elena Georgievna de Leuchtenberg (3 ianuarie 1892 - 6 februarie 1971); căsătorită cu Contele Ștefan Tyszkiewicz.[1]
Familia deținea o mică moșie în apropierea Mării Negre, unde își petrecea iernile.[9] În timp ce erau acolo în 1905, au fost martorii revoltei de pe crucișătorului Potempkin.[9] În primăvară, familia s-a stabilit la reședința de la Peterhof, Villa Sergievskaia Datcha pentru vară.[9]
În timpul căsătoriei cu Anastasia, George s-a mutat cu amanta sa franceză, spre mânia împăratului Alexandru al III-lea.[10] Când i s-a spus că George își petrece vacanța în orașul de coastă Biarritz din sud-vestul Franței, Alexandru a declarat: "Deci Prințul își spală trupul murdar în apele oceanului".[10]
Căsătoria lor a fost considerată "furtunoasă"; s-a spus că George a insultat-o din prima zi a căsătoriei.[11][12] Anastasia a putut obține divorțul după câțiva ani de căsnicie, la 15 noiembrie 1906.
| George Maximilianovici | |
| Duce de Leuchtenberg | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 29 februarie 1852 St. Petersburg, Imperiul Rus |
| Decedat | (60 de ani) Paris, Franța |
| Înmormântat | Grand Ducal Burial Vault[*] |
| Părinți | Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei |
| Frați și surori | Prințesa Maria Maximilianovna de Leuchtenberg Prințesa Eugenia Maximilianovna de Leuchtenberg Eugen Maximilianovich, Duke of Leuchtenberg[*] |
| Căsătorit cu | Ducesa Therese Petrovna de Oldenburg Prințesa Anastasia de Muntenegru |
| Copii | Alexander Georgievici, al 7-lea Duce de Leuchtenberg Serghei Georgievici, al 8-lea Duce de Leuchtenberg Prințesa Elena Georgievna, Contesă Tyszkiewicz |
| Cetățenie |  Imperiul Rus |
| Ocupație | personal militar[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | Casa de Beauharnais |
Lucrează în Muzeul Zemstvei începând cu anul 1892. A completat în permanență colecțiile zoologice create de Franz Ostermann, inclusiv colecția de preparate corozive. Un merit deosebit îi revine în crearea colecției de mulaje a soiurilor de fructe și struguri care se cultivau în Basarabia la sfârșitul sec. XIX – înc. sec. XX, care s-a păstrat până astăzi, fiind de o înaltă calitate. A pus bazele Secției de industrie casnică și a colecției etnografice a muzeului. A continuat completarea colecțiilor de fotografii inițiată de F. Ostermann. În anul 1906, în baza colecțiilor create participă la organizarea expoziției permanente a muzeului. Este unul din autorii Catalogului explicativ al Muzeului Zoologic Agricol și de Industrie Casnică a Zemstvei guberniale din Basarabia, care a văzut lumina tiparului în 1912. Cu contribuția A. Ostermann în anul 1912 au mai fost publicate lucrările „Albumul ornamentelor de covoare moldovenești” și „Notițe despre păsările din Basarabia” (în limba germană).
Împreună cu soțul său, F. Ostermann, a participat la Expoziția agricolă și industrială din Basarabia, organizată la Chișinău în anul 1903. În anul 1913 reprezintă Basarabia la ediția a II-a a Expoziției de industrie casnică din toată Rusia desfășurată la Sankt Petersburg, prezentând o colecție de unelte pentru prelucrarea și vopsirea lânii, covoare, pânză de bumbac, lână și mătase, ștergare, costume populare, diferite articole meșteșugărești din lemn, papură, sorg, lozie, ceramică, o colecție de fotografii cu vederi din toată Basarabia. Piesele au fost selectate din toate județele și din patrimoniul Muzeului Zemstvei.
În anul 1922 A. Ostermann a organizat Secția de rechizite școlare, în care se confecționau pentru instituțiile de învățământ preparate din carton presat, preparate corozive, biologice, botanice și entomologice. În anul 1925 a prezentat o colecție de preparate la Expoziția generală și târgul de mostre, organizată la Chișinău, contribuind astfel ca Muzeul Național de Istorie Naturală din Chișinău să fie menționat cu Premiul Mare și cu Medalia de Aur.
A fost membru al Societății Naturaliștilor și Amatorilor de Științe ale Naturii din Basarabia. A contribuit la crearea și completarea colecțiilor Muzeului ambulant școlar al Societății și a Muzeului Zemstvei din Bender (Tighina).
Pentru activitate rodnică și îndelungată în calitate de preparator și conservator al Muzeului Zemstvei a fost menționată cu un ceasornic de aur din partea Curții împărătești a Rusiei (1914), iar Regele României i-a conferit distincția „Răsplata muncii pentru învățământ” cl. I și semnul onorific „Răsplata muncii pentru 25 ani în serviciul statului”.
| Albina Ostermann | |
 Portretul Albinei Ostermann pe un timbru din Republica Moldova | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | |
| Decedată | 1936 (79 de ani) |
| Cetățenie | Imperiul Rus |
A slujit ca ofițer în Armata Austro-Ungariei. S-a remarcat ca politician austrofil și loialist, iar în timpul destrămării Dublei Monarhii s-a aflat printre cei care a susținut o diviziune a provinciei pe linii etnice, într-o parte sudică ce ar fi urmat să fie controlată de români și o parte nordică ce ar fi urmat să fie controlată de ucraineni.
Aurel Onciul s-a născut în comuna Vicovu de Sus (azi județul Suceava). Tatăl său a fost profesorul universitar Isidor Onciul (1834-1897). Viitorul politician a finalizat ciclul secundar de învățământ la Academia Tereziană din Viena. Ulterior a absolvit Facultatea de Drept[4] a Universității din Viena.
A profesat ca avocat și a servit în armată pe post de ofițer de administrație. În perioada 1885-1889 a lucrat la Viena și în Austria Inferioară pentru un birou financiar. În perioada 1889-1896 a fost autorizat de către Ministerul de Interne ca interpret autorizat de limbă română, iar în 1893 ca editor al versiunii în limba română a Codului Imperial.
În anul 1893 s-a transferat la departamentul tehnic de asigurări. În calitate de expert în dreptul asigurărilor a contribuit la crearea Societății de Asigurări de viață din Brno, Comitetul Provincial din Moravia solicitându-l ca expert în 1899 și însărcinându-l cu elaborarea statutului, a condițiilor de asigurare și a planurilor de asigurare ale viitoarei instituții financiare. Compania de asigurări de viață a fost apoi înființată în 1901 și Onciul a ocupat funcția de director al acesteia până în anul 1903 și pe cea de director general până în 1906. În perioada petrecută în Moravia (1896-1906) a ocupat și funcția de profesor particular de dreptul asigurărilor, iar din 1898 până în 1903 pe cea de profesor onorific asociat la Universitatea Tehnică Germană din Brno, unde a predat bazele Constituției austriece și doctrina administrației publice
Între 1903 și 1918 a fost membru al Dietei Bucovinei. De asemenea, a fost membru al Consiliului Imperial (Parlamentul național al Cisleithaniei), unde a câștigat un loc la alegerile din 1905 pentru curia comunităților rurale din Bucovina, în districtul Storojineț. A reușit să-și păstreze mandatul la alegerile pentru Consiliul Imperial din 1907, când a avut loc pentru prima dată un sufragiu universal și egal, precum și în 1911 când a fost ales în circumscripția bucovineană nr. 14.[8]
La 28 noiembrie 1905 l-a întâlnit pe Florea Lupu,[8] cu care va colabora ulterior și care-i va fi cumnat.
În 1900 a fost desemnat lider al Partidul Țărănesc Democrat,[7] iar în 1906 a figurat în Consiliul Imperial ca membru al facțiunii române,[9] poziție pe care și-a păstrat-o inclusiv după alegerile din 1907 și 1911.[8] În politică a fost rival al lui Iancu Flondor, deși temporar în perioada 1908-1910 a colaborat cu acesta.[3] Ca lider al Partidului Țărănesc Democrat s-a orientat spre segmentul social-democrat al populației rurale, spre cler și spre profesorii rurali. Acuzat de machiavellism, Onciul nu a reușit să atragă sprijinul intelectualilor, care la vremea respectivă erau mai preocupați de chestiunea națională, după eșecul Compromisului austro-ungar. În plus, în ținuturile românești din Bucovina nu a reușit să câștige sprijinul popular, datorită faptului că s-a aflat de partea rutenilor în ceea ce privește solicitarea acestora privind teritoriile din nordul provinciei.[necesită citare]
În ianuarie 1908 Onciul a avut un conflict cu jurnalistul Karl Klüger, redactor-șef al ziarului Czernowitzer Tagblatt. Klüger s-a simțit lezat de declarațiile lui Onciul și a cerut satisfacție, provocându-l pe acesta la un duel. Ambii au fost răniți în acel duel, fără însă ca litigiul să fi fost soluționat.[7] Sfârșitul aceluiași an l-a găsit pe Onciul în litigiu cu deputatul rutenilor Nicolae Wassilko.[10]
În 1918 ultimul guvernator austriac al Bucovinei, Josef von Ezdorf, a predat puterea comisarului național ucrainean Omelian Popowicz și lui Onciul – autoproclamat comisar național român. Aceasta s-a petrecut într-un context în care Aurel Onciul, fără a fi împuternicit de către Consiliului Național Român, împreună cu ucrainenii trecuseră la împărțirea fostei provincii. Rivalul său Iancu Flondor a denunțat intențiile lui Onciul și a cerut intervenția României, punând capăt acordului cu ucrainenii.[necesită citare]
La sfârșitul vieții, Onciul s-a retras din politică. A murit în toamna anului 1921 în București,[5][6]fiind înmormântat în cavoul familiei din Cernăuți.[necesită citare] Într-un necrolog ulterior publicat în presă, Onciul a fost descris ca având origini române, impactul întregii sale activități fiind însă german.[5]
Din anul 1992, un bulevard din Cernăuți îi poartă numele.
| Aurel Onciul | |
 Aurel Onciul | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Vicovu de Sus[*], România |
| Decedat | (57 de ani)[1] București, România |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Austro-Ungaria România |
| Ocupație | avocat politician |
| Membru al Camerei Deputaților din Consiliul Imperial Austriac | |
| Alma mater | Universitatea din Viena |
Haruzin sa născut în Reval (în prezent Tallinn, Estonia) într-o familie de comercianți ruși. Între 1873 și 1883, a studiat la gimnaziul din Reval. Mai târziu a absolvit Facultatea de Fizică și Matematică a Universității din Moscova. Societatea imperială a Naturii și Științei l-a trimis în numeroase misiuni în Caucazul de Sud, Crimeea, Marea Egee și Asia Centrală. În 1889, a devenit un emisar rus al societății geografice în Bosnia și Herțegovina. Între 1889 și 1891, a fost un editor al jurnalului Departamentului imperial de Antropologie.
În 1891, Haruzin a fost numit asistent special al guvernatorului de Estlanda și mai târziu, secretar al comitetului țărănesc, organul gubernatorial pentru afacerile țărănești. În 1902, a fost numit șef al biroului guvernatorului de Vilno.
Între 1904 și 1908, a ocupat postul de guvernator al Basarabiei, iar mai târziu a fost director al Departamentului pentru Afaceri Religioase ale credințelor străine. În 1911, a devenit ministru-adjunct al Afacerilor Interne ale imperiului.
Spre deosebire de mulți ruși de rang înalt, Haruzin nu a ales să emigreze după Revoluția din Octombrie din 1917. El a lucrat la baza agricolă Șatilov pe care a creat-o lângă Tver. În 1924, sa întors la Moscova, unde a fost angajat ca profesor de grădinărit la Colegiul Politehnic Agricol.
În 1927, Haruzin a fost arestat de Administrația Politică de Stat, dar a fost eliberat curând fără vreo învinuire. În 1931, a fost arestat pentru a doua oară, împreună cu fiul său Vsevolod pentru presupusa „propagandă anti-sovietică”. La 3 aprilie 1932, Consiliul Special al NKVD la găsit vinovat și la condamnat la trei ani de exil. O lună mai târziu, Haruzin murit în închisoarea Butîrka(en) din cauza insuficienței cardiace
| Aleksei Haruzin | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Алексей Николаевич Харузин |
| Născut | 29 februarie 1864 Reval, gubernia Estlanda, Imperiul Rus |
| Decedat | 8 mai 1932 Moscova, Uniunea Sovietică |
| Cauza decesului | insuficiență cardiacă |
| Frați și surori | Vera Nikolaevna Haruzina[*] Nikolaĭ Kharuzin[*] Mikhail Nikolaevich Kharuzin[*] |
| Copii | Q4496125[*] |
| Religie | creștinism ortodox[*] |
| Ocupație | antropolog politician |
| Al 22-lea guvernator al guberniei Basarabia | |
| În funcție 31 octombrie 1904 – octombrie 1908 | |
| Precedat de | Serghei Urusov |
| Succedat de | Ivan Kankrin |
| Viceministru al Afacerilor Interne al Imperiului Rus | |
| În funcție 1911 – 1912 | |
| Premii | Order of Saint Stanislaus, 1st class[*] Ordinul Sf. Vladimir,a 4-a clasa[*] |
| Partid politic | Russian Assembly[*] |
| Alma mater | Facultatea de Fizică și Matematică a Universității Imperiale de la Moscova[*] |
S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în străinătate. Fără a se înscrie într-un partid politic, după Revoluția română din 1989, a ocupat funcția de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 - 5 mai 1995). A tradus versuri ale lui Boris Pasternak.
În perioada 1978-1990, Marin Sorescu a fost redactor-șef la revista craioveană Ramuri, de unde a fost forțat să plece în 1991, în urma unei scrisori semnate de mai mulți redactori ai revistei
Marin Sorescu a fost fiul lui Ștefan Sorescu și al Nicoliței (născută Ionescu), țărani din Bulzești. A urmat cursurile școlii primare în satul natal, apoi a continuat studiile la Colegiul Național „Frații Buzești” din Craiova; în continuare a studiat la Școala medie militară din Predeal. Studiile universitare le-a făcut la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, la Facultatea de Filologie (1955-1960), licențiat în limbi moderne. A fost membru al Programului Internațional pentru Scriitori la Universitatea din Iowa - SUA.
Marin Sorescu debutează în 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de parodii "Singur printre poeți". Până la moartea sa (în 1996) mai publică încă 23 de volume, devenind o figură marcantă a poeziei românești contemporane. În 1966 primește Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul "Poeme", reușind să repete această performanță de încă 5 ori pe parcursul carierei sale.
Printre volumele cele mai cunoscute se numără "Tușiți" (1970), "Suflete, bun la toate" (1972), precum și ciclul de 4 volume intitulat "La lilieci" (1975, 1977, 1980, 1988), un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume.
Marin Sorescu a excelat în poezii parodice, a dat aproape echivalențe la versuri de Maria Banuș, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, a compus excelente parodii la cînticele lui Miron Radu Paraschivescu, versurile lui Ion Horea, Victor Felea, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, Eugen Frunză, Nicolae Stoian, Toma George Maiorescu...[9]
Într-o postfață la volumul Tinerețea lui Don Quijote Marin Sorescu susține că actul poetic constă în a avea curajul să-ți dezvălui subiectivitatea, „sufletul până în cutele lui cele mai întunecoase, spaimele și năzuințele cele mai intime” cu aspirația de a ieși din contingent, asemenea păsării care, petrecându-și majoritatea timpului într-un copac, nu cântă numai în și numai despre copac. Poezia trebuie să fie clară, nu coborâtă la nivelul comun de înțelegere, pe cât posibil concisă, spre a avea parte de o critică lungă și personală, originală fără ostentație. Cam toate aceste însușiri se pot recunoaște în poezia sa, de predilecție în versuri albe, comunicative, adesea presărate cu ironii și autoironii, într-un limbaj care nu ocolește familiaritatea în sens filistin...(Al. Piru, op. cit. pp. 175-176).
Înainte de 1989 nu a putut să apară volumul „Poezii alese de cenzură” (1991), dintre care cea mai cunoscută este poezia Casa sub observație.
Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic și degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici ("Unde fugim de acasă?" - 1967, "Cirip-ciorap" - 1993). La moartea scriitorului au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal și roman.
Dramaturgia lui Marin Sorescu abordează cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în trilogia ”Setea Muntelui de sare”, care cuprinde piesele Iona, Paracliserul și Matca. Paracliserul întruchipează tragedia artistului creator consumat de propria-i flacără ce nu lasă în trecerea sa prin lume decât impalpabile vestigii, niște „vorbe pe pereți.” Uneori autorul abordează fie teatrul contemporan, precum în Există nervi, teatrul istoric (în A treia țeapă și Răceala) sau comedii, precum Vărul Shakespeare, al căror armă primordială este chiar ironia mușcătoare, împrumutată din lirica soresciană.
Volume publicate:
- 1964 - Singur printre poeți
- 1965 - Poeme Sorescu
- 1966 - Moartea ceasului
- 1966 - Unde fugim de-acasă? - Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești
- 1967 - Poeme Sorescu
- 1968 - Iona
- 1968 - Tinerețea lui Don Quijote
- 1969 - 80 Poezii - 80 Poesie
- 1969 - Lirice Pasternac
- 1969 - Teoria sferelor de influență
- 1970 - Paraclisierul
- 1970 - Tușiți
- 1970 - Unghi
- 1972 - Rame - Douăzeci și cinci de poezii
- 1972 - Singur printre poeți
- 1972 - Suflete, bun la toate
- 1973 - 1980 - La Lilieci
- 1973 - Astfel
- 1973 - Ocolul infinitului mic pornind de la nimic
- 1974 - Setea muntelui de sare[10]
- 1975 - Insomnii - Microeseuri
- 1975 - Norii
- 1976 - Descîntoteca
- 1976 - Matca - Piesă în trei acte
- 1976 - Poeme Sorescu
- 1976 - Starea de destin
- 1977 - Trei dinți din față
- 1978 - Sărbători itinerante
- 1978 - Trei dinți din față
- 1979 - Ceramică
- 1979 - Tinerețea lui Don Quijote
- 1980 - Teatru Sorescu
- 1982 - Fîntîni în mare
- 1982 - Viziunea vizuinii
- 1983 - La Muerte Del Reloj
- 1984 - Drumul Sorescu
- 1984 - Ieșirea prin cer
- 1985 - Tratat de inspirație
- 1985 - Ușor cu pianul pe scări : Cronici Literare
- 1986 - La Lilieci
- 1987 - Adam Puslojic, Omul, Opera și încă ceva
- 1987 - Apă Vie, Apă Moartă
- 1987 - Micii grădinari în minunata lume a plantelor
- 1989 - Augustin Buzura și - Drumul Cenușii
- 1989 - Ecuatorul și Polii
- 1990 - 1993 - Poezii Sorescu
- 1991 - Poezii alese de cenzură
- 1992 - Vărul Shakespeare și alte piese
- 1993 - Iona - A Treia Țeapă - Vărul Shakespeare
- 1993 - Trei dinți din față
- 1994 - Traversarea
- 1995 - Iona
- 1995 - Lulu Și Gulu-Gulu : Versuri pentru copii, ilustrate de autor
- 1995 - Poemele tuturor tainelor
- 1996 - Din grădina copilăriei - Culegere de poezii pentru elevii din clasele I-IV
- 1996 - Moment poetic
- 1996 - Poezii Sorescu
- 1996 - Unde fugim de-acasă? - Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești
- 1997 - Puntea (Ultimele)
- 1998 - Diligența cu păpuși
- 1998 - Douăzeci și cinci de poeme
- 1998 - Efectul de piramidă
- 1999 - Japița - Inedit
- 1999 - Romanul Călătoriilor - Jurnal inedit
- 2000 - Încoronare
- 2000 - Iona
- 2000 - Scrînteala vremii
- 2002 - 2006 - Opere Sorescu
- 2003 - Iona
- 2003 - Parodii - Fabule - Epigrame
- 2003 - Unde fugim de-acasă?
- 2003 - Unde fugim de-acasă? - Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești 2
- 2004 - Bile și cercuri
- 2004 - Ceramică
- 2004 - Iona
- 2005 - Între linii
- 2005 - Iona și alte două piese
- 2005 - Ocolul Infinitului Mic, Pornind De La Nimic
- 2006 - Poezii Sorescu
- 2006 - Poezii alese - Antologie pentru uz școlar
- 2006 - Teatru Sorescu
- 2006 - Trei dinți din față
- 2009 - Trei dinți din față
- 2010 - La Lilieci
Distincții:
- Premiul Academiei Române (1968, 1977)
- Medalia de aur pentru poezie "Napoli ospite", Italia, 1970
- Premiul Academiei Române pentru dramaturgie, 1970
- "Le Muse", acordat de Accademie delle Muse, Florența, 1978
- Premiul Internațional de Poezie "Fernando Riello", Madrid, Spania, 1983
- Premiul Herder, acordat de Universitatea din Viena în 1991 pentru întreaga activitate
- Premiul Uniunii Scriitorilor din România, (de șase ori, pentru poezie, teatru și critică literară)
| Marin Sorescu | |||
 Marin Sorescu | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | [2] Bulzești, Dolj, Regatul României | ||
| Decedat | (60 de ani)[2][3][4][5][6] București, România | ||
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (infarct miocardic) | ||
| Naționalitate | română | ||
| Cetățenie | România | ||
| Ocupație | poet, dramaturg, prozator, eseist, om politic | ||
| Partid politic | politician independent | ||
| Limbi | limba română[1] | ||
| Studii | Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași | ||
| Activitatea literară | |||
| Activ ca scriitor | 1964-1996 | ||
| Specie literară | drama, eseu, poezie, proza | ||
| Operă de debut | Singur printre poeți (1964) | ||
| Opere semnificative | Iona | ||
| Note | |||
| Premii | Premiul Herder | ||
| |||
| Cariera politică | |||
| Ministru al culturii | |||
| În funcție – | |||
| Precedat de | Petre Sălcudeanu | ||
| Succedat de | Viorel Mărginean | ||
| Partid politic | IND | ||
* 1940: Bartolomeu I (în limba greacă Βαρθολομαίος Α, numele său laic fiind cel de Demetrios Arhontonis; n. 29 februarie 1940, insula Imbros, Turcia) este, din 2 noiembrie 1991, cel de-al 270-lea patriarh ecumenic al Patriarhiei de Constantinopol. Poartă titlul de „arhiepiscop de Constantinopol, Noua Romă și patriarh ecumenic”, este considerat succesorul Sfântului Apostol Andrei, „primul între egalii săi” (primus inter pares) în raport cu conducătorii Bisericilor Ortodoxe. Cu cetățenie turcă, el aparține minorității grecești din Turcia.
A studiat teologia în seminarul de pe insula Halki, la Universitatea Gregoriană din Roma, oraș unde și-a luat și doctoratul in Teologie, la Institutul Pontifical Oriental. De asemenea, a studiat și la München. În anul 1961 a fost hirotonit diacon. În anul 1969 a fost hirotonit preot. Trei ani mai târziu devine conducătorul cancelariei patriarhale. În anul 1973 a devenit episcop titular de Philadelphia (Asia Mică). A fost șeful de cabinet al patriarhului Demetrios I. Vorbește fluent greaca, turca, latina, germana, engleza și franceza. În 1990 devine mitropolit al Calcedonului și prin aceasta cel mai important ierarh după partiarh din sinodul constantinopolitan. În 22 octombrie 1991 a fost ales de cei 15 membri ai Sfântului Sinod drept arhiepiscop de Constantinopol și patriarh ecumenic.
Patriarhul Bartolomeu s-a implicat în apropierea dintre oameni și biserici, pentru ecumenism și dialog interreligios. Este sprijinitorul inițiativelor de protejare a mediului înconjurător, încât presa l-a supranumit "patriarhul verde". Pentru meritele dobândite în această privință primește în 2002 premiul Sophie pentru mediu.[6] A participat la ziua mondială a rugăciunii de la Assisi din 2002.
O delegație condusă de el a fost primită, la 30 iunie 2005, de către papa Benedict al XVI-lea la Vatican.[7] Vizita de răspuns la Patriarhia Ecumenică a avut loc la 30 noiembrie 2006, la sărbătoarea Sf. Andrei. Ambele părți au semnat cu această ocazie o declarație.[8]
A asistat la slujba de inaugurare a pontificatului papei Francisc, la Roma, fiind, după mai bine de 1000 de ani, primul patriarh ortodox care a luat parte la un astfel de eveniment, lucru deosebit de apreciat în media internațională.[9][10]
În data de 25 mai 2014, la 50 de ani de la întâlnirea istorică dintre patriarhul Athenagoras și papa Paul al VI-lea la Ierusalim, patriarhul Bartolomeu s-a întâlnit, tot la Ierusalim, cu papa Francisc
(n. 29 februarie 1948, Zürich) este un scriitor elvețian.
.JPG)
Romane:
- Small World. Roman. Diogenes, Zürich 1997, ISBN 3-257-06146-3
- Die dunkle Seite des Mondes. Roman. Diogenes, Zürich 2000, ISBN 3-257-06231-1
- Ein perfekter Freund. Roman. Diogenes, Zürich 2002, ISBN 3-257-06306-7
- Lila, Lila. Roman. Diogenes, Zürich 2004, ISBN 3-257-06386-5
- Der Teufel von Mailand. Roman. Diogenes, Zürich 2006, ISBN 3-257-06534-5
- Der letzte Weynfeldt. Roman. Diogenes, Zürich 2008, ISBN 978-3-257-06630-2
- Der Koch. Roman. Diogenes, Zürich 2010, ISBN 978-3-257-06739-2
- Allmen und die Libellen. Roman. Diogenes, Zürich 2011, ISBN 978-3-257-06777-4
- Allmen und der rosa Diamant. Roman. Diogenes, Zürich 2011, ISBN 978-3-257-06799-6
- Die Zeit, die Zeit. Roman. Diogenes, Zürich 2012, ISBN 978-3-257-06830-6.
- Allmen und die Dahlien. Roman. Diogenes, Zürich 2013, ISBN 978-3-257-06860-3.
- Allmen und die verschwundene María. Roman. Diogenes, Zürich 2014, ISBN 978-3-257-06887-0.
- Alles im Griff: Eine Business Soap. Diogenes, Zürich 2014, ISBN 978-3-257-30028-4.
- Montecristo, Thriller, Diogenes, Zürich 2015, ISBN 978-3-257-06920-4[2].
Piese de teatru
- 1982: Familie Chäller
- 1985: Sommersong
- 2005: Über den Dingen
- 2006: Mumien
Scenarii
- 1986: Jenatsch[3]
- 1993: Zwischensaison[4]
- 1994: Tatort: Herrenboxer[5]
- 1994/95: Die Direktorin[6] (Fernsehserie)
- 1999: Beresina oder Die letzten Tage der Schweiz[7]
- 2009: Giulias Verschwinden.[8] Regia: Christoph Schaub, 8 august 2009 la Festivalul Internațional de Film de la Locarno
- 2011: Nachtlärm.[9] Regia: Christoph Schaub.
Traduceri în limba română:
- Un prieten perfect. Humanitas, 2013, ISBN 978-973-689-554-8.
- Small World. Humanitas, 2012, ISBN 978-973-689-452-7.
- Diavolul din Milano. Humanitas, 2008, ISBN 978-973-689-250-9.
| Martin Suter | |
 Martin Suter la Târgul de Carte de la Frankfurt 2012 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 29 februarie 1948 Zürich |
| Căsătorit cu | Margrith Nay Suter |
| Naționalitate | elvețian |
| Cetățenie |  Elveția |
| Ocupație | scriitor |
| Activitate | |
| Limbi | limba germană[1] |
Din 1976 până în 1980 a fost inginer constructor la Direcția de Investiții a Ministerul Apărării Naționale. A fost obligat să părăsească M.Ap.N. pentru probleme politico-ideologice, mai exact spus pentru că avea rude în străinătate, precum și pentru refuzul de a intra în PCR. Între 1980-1990 a fost inginer la ISPH București, unde a proiectat mai multe lucrări hidrotehnice pe râurile Jiu și Dâmbovița. I-a fost desfăcut contractul de muncă de mai multe ori din motivele amintite mai sus. Între 1992 - 1996 a fost reprezentantul mai multor firme străine în România.
| Vladimir Popescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (69 de ani) București |
| Naționalitate |  România |
| Ocupație | inginer |
| Primar al sectorului 2, București | |
| În funcție 16 iunie 1996 – 18 iunie 2000 | |
| Precedat de | Paul Radu Popovăț |
| Succedat de | Neculai Onțanu |
| Partid politic | PNȚ-CD |
| Profesie | economist |
._(7969307014).jpg)
Gheorghe Duca s-a născut la data de 29 februarie 1952 în satul Copăceni, raionul Sîngerei (astăzi în Republica Moldova). A urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Universității de Stat din Moldova (Chișinău) în perioada 1969-1974. A fost secretarul organizației comsomoliste a Universității din Chișinău, care întrunea circa 5000 de comsomoliști. Ulterior este membru PCUS.
În anul 1974, după absolvirea Facultății, se înscrie la doctorat la Universitatea de Stat din Moldova, Catedra de Chimie Fizică. Obține în anul 1979 titlul științific de Doctor în științe (specializarea Chimia Fizică) la Universitatea de Stat din Moldova, cu teza "Cataliza oxidării acidului tartric și dihidroxifumaric". În anul 1983, este laureat al Premiului de Stat pentru Tineret în domeniul Științelor și Tehnicii din Moldova.
Între anii 1985-1988, urmează un stagiu de instruire post-doctorat la Institutul de Chimie Fizică al Academiei de Științe din Rusia. În anul 1989, obține titlul de Doctor Habilitat în științe în Protecția Mediului; în Cinetică și Cataliză la Universitatea de Stat din Odessa (astăzi în Ucraina), cu teza "Mecanismele proceselor eco-chimice în mediu acvatic".
Între anii 1989-1990, urmează un stagiu de instruire în ramura ingineriei mediului la Universitatea Sapienza din Roma (Italia). Ulterior, Gheorghe Duca participă la o serie de cursuri de instruire în străinătate în următoarele domenii: Managementul Ecologic (EERO, Olanda, 1993), Evaluarea Impactului de Ecologic (Universitatea Central Europeană, Budapesta, 1996), Educația Ecologică (Universitatea din California, Riverside, 2000), Programe Manageriale (Fundația CRDF și Fundația Științifică Națională, Virginia de Vest, 2000) și Analiza apei și a deșeurilor (Societatea Chimică Americană, New Orleans, 2001).
Este căsătorit cu membrul corespondent al ASM, Maria Duca. Gheorghe Duca este nașul de cununie al cuplului de jurnaliști Diana Madan și Ion Preașcă.
Prof. Gheorghe Duca a fost ales în anul 1992 ca membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei, apoi în anul 2000 ca membru titular al aceleiași instituții academice. Tot din anul 2000, este președinte de onoare al Asociației de Cercetare și Dezvoltare din Moldova (MRDA). În anul 2007 a fost ales ca membru de onoare al Academiei Române.
Ales în anul 1998 deputat în Parlamentul Republicii Moldova pe listele “Alianței Braghiș”, acad. Gheorghe Duca a fost în perioada 1998-2001 președinte al Comisiei pentru Cultură, Știință, Învățământ și Mijloace de Informare în Masă al legislativului de la Chișinău. În anul 2000, este numit Consul Onorific al Greciei în Republica Moldova.
În baza votului de încredere acordat de Parlament, prin Decretul Președintelui Republicii Moldova, la 19 aprilie 2001, este numit în funcția de Ministru al Ecologiei, Construcțiilor și Dezvoltării Teritoriului în primul guvern condus de Vasile Tarlev. În calitate de ministru, Gheorghe Duca nu a votat pentru schimbarea denumirii obiectului de studii “limba română” în “limba moldovenească”.
La data de 5 februarie 2004, ministrul Gheorghe Duca a fost ales în funcția de președinte al Academiei de Științe din Moldova, demisionând din guvern. Prin decretul președintelui Republicii Moldova Vladimir Voronin, Gheorghe Duca, președinte al Academiei de Științe a Moldovei, este numit din oficiu ca membru al Guvernului, funcție pe care o deține și în prezent.
În 2007 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.[1]
A fost reales ca președinte al Academiei de Științe din Moldova la data de 21 februarie 2008.
 Membru de onoare al Academiei Române |
|---|
| Gheorghe Duca | |
 Gheorghe Duca în anii 1970 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (67 de ani) Copăceni, Sîngerei, RSS Moldovenească |
| Căsătorit cu | Maria Duca |
| Copii | Doina, Dragoș și Daniela |
| Cetățenie | România |
| Religie | Ortodox |
| Ocupație | politician chimist |
| Președinte al Academiei de Științe a Republicii Moldova | |
| În funcție 24 august 2004 – 28 noiembrie 2018 | |
| Precedat de | Andrei Andrieș |
| Succedat de | Ion Tighineanu |
| Ministru al Ecologiei, Construcțiilor și Dezvoltării Teritoriului al Republicii Moldova | |
| În funcție 19 aprilie 2001 – 5 februarie 2004 | |
| Președinte | Vladimir Voronin |
| Prim-ministru | Vasile Tarlev |
| Precedat de | Ion Răileanu |
| Succedat de | Constantin Mihăilescu |
| Deputat în Parlamentul Republicii Moldova | |
| În funcție 1998 – 2001 | |
| Premii | Ordinul Republicii () Ordinul Gloria Muncii () |
| Partid politic | Convenția Democrată din Moldova |
| Alma mater | Universitatea de Stat din Moldova |
| Profesie | Profesor |
*
* 1960: Khaled Hadj Ibrahim (în arabă خالد حاج إبراهيم, n. 29 februarie 1960, Sidi El Houari, Oran), cunoscut mai mult ca și Khaled, este un cântăreț, cantautor și muzician multi-instrumentist algerian de muzică raï. Și-a început cariera muzicală în adolescență sub numele Cheb Khaled (الشاب خالد) și a devenit cel mai cunoscut cântăreț algerian pe plan internațional în lumea arabă și în afara ei, pe alte continente. Grație popularității sale și-a câștigat titlul de "Rege al muzicii Raï".[1] Cele mai cunoscute piese ale sale sunt "Didi", "Aïcha" și "C'est la vie".
| Khaled خالد | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Khaled Hadj Ibrahim (خالد حاج إبراهيم) |
| Născut | (59 de ani) Oran, Algeria |
| Cetățenie |  Algeria Maroc Franța |
| Religie | Islam |
| Ocupație | Cantautor, instrumentist |
| Activitate | |
| Alte nume | Cheb Khaled, Khaled |
| Origine | Sidi El Houari, Oran, Algeria |
| Gen muzical | Raï, pop, blues, jazz |
| Instrument(e) | Chitară, tobe, banjo, vioară, harmonica, acordeon, sintetizator |
| Ani de activitate | 1970s–prezent |
| Case de discuri | Universal |
Maharovic reprezintă un nume de origine croată. Dintre cei trei frați, Anthony este cel mai mare. Părinții săi au divorțat când acesta avea 7 ani. A preluat numele „Robbins” de la un fost jucător semiprofesionist de baseball în urma căsătoriei dintre acesta și mama lui Anthony.
Anthony Robbins și-a început cariera promovând seminariile motivaționale ale lui Jim Rohn. A învățat de la acesta că succesul și fericirea nu depind de cât de multe lucruri deține un om, ci de ceea ce face acesta cu resursele de care dispune în viața sa. Mai târziu, și-a dezvoltat munca în domeniul asistenței personale self-help. A învățat Programarea Neuro-Lingvistică (neurolinguistic programming) și Hipnoza Ericksoniană (Ericksonian hypnosis), după ce s-a pregătit sub îndrumarea lui John Grinder. În 1983, Anthony Robbins s-a deprins cu exercițiul pășirii pe cărbuni încinși, procedeu pe care l-a inclus în workshop-urile sale.
Prima sa carte importantă a fost publicată în 1987, cu titlul „Unlimited Power” (Putere nemărginită), unde Robbins vorbește despre sănătate și energie, depășirea temerilor, comunicarea persuasivă și consolidarea relațiilor personale.
Următoarea sa carte care s-a bucurat de succes este „Awaken The Giant Within” (Descoperă forța din tine), publicată în 1991. A folosit propria tehnică de condiționare neuro-asociativă, în încercarea de a oferi cititorilor câteva tehnici de dezvoltare personală.
Seminarul de patru zile al lui Robbins, „Unleash the Power Within” (UPW), este considerat a fi cea mai importantă realizare a carierei sale. Seminarul se bazează pe un concept care prezintă modul în care oamenii de succes își depășesc temerile. „Mastery University” reprezintă o altă lucrare de succes a sa.
În 1997 Robbins a început seminarul Academiei de Leadership. A fost orator în circuitul seminariilor sponsorizate de Learning Annex.
Anthony Robbins a interacționat cu multe celebrități, precum Nelson Mandela, Margaret Thatcher, Mikhail Gorbaciov, Bill Clinton și Prințesa Diana.
În 1994 a fost diagnosticat cu tumoare pe creier, însănătoșindu-se rapid în urma unei intervenții chirurgicale.
În limba română, Anthony Robbins are publicate două cărți, atât tipărite cât și sub formă audio.
| Anthony Robbins | |
 Anthony Robbins | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Anthony J. Mahavoric |
| Născut | (59 de ani)[1][2] North Hollywood, SUA |
| Copii | Jairek Robbins[*] |
| Cetățenie |  SUA |
| Etnie | croat |
| Ocupație | motivational speaker[*] scriitor actor manager[*] life coach[*] om de afaceri |
| Activitate | |
| Organizație | Anthony Robbins Foundation[*] |
În mai 2018, după pronunțarea verdictelor în procesul rețelei de corupție „Gürtel”, PSOE a depus o moțiune de cenzură împotriva lui Mariano Rajoy. Moțiunea a trecut pe 1 iunie, cu 180 de voturi „pentru”, 169 „împotrivă” și o abținere.[9] Potrivit Constituției spaniole, liderul partidului care depune moțiunea de cenzură devine automat premier, dacă șeful Guvernului în funcție la momentul respectiv este demis.[6] Astfel, Pedro Sánchez este primul om din istoria Spaniei care a devenit premier după ce fostul șef al Guvernului a fost demis în urma unei moțiuni de cenzură
| Pedro Sánchez | |
.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Pedro Sánchez Pérez-Castejón |
| Născut | (47 de ani) Madrid, Spania |
| Căsătorit cu | Begoña Fernández (c. 2006) |
| Copii | 2 |
| Cetățenie |  Spania |
| Religie | Ateu[1] |
| Ocupație | politician economist |
| Prim-ministru al Spaniei | |
| Deținător actual | |
| Funcție asumată 1 iunie 2018 | |
| Monarh | Felipe al VI-lea |
| Precedat de | Mariano Rajoy |
| Secretar General al Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol | |
| Deținător actual | |
| Funcție asumată 17 iunie 2017 | |
| Președinte | Cristina Narbona |
| Precedat de | Javier Fernández Fernández |
| În funcție 26 iulie 2014 – 1 octombrie 2016 | |
| Președinte | Micaela Navarro |
| Precedat de | Alfredo Pérez Rubalcaba |
| Succedat de | Javier Fernández Fernández |
| Premii | Grand Collar of the Order of the Andes' Condor[*] () |
| Partid politic | Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol |
| Rezidență | Palatul Moncloa |
| Alma mater | Universitatea Complutense din Madrid Universitatea Liberă din Bruxelles IESE Business School Universitatea „Camilo José Cela” din Madrid |
* 1976: Jeffrey Atkins (n. 29 februarie 1976), mai bine cunoscut după numele său de șcenă Ja Rule, este un rapper și actor american ce a semnat cu The Inc. șu Universal Records. Cetățean al cartierului Hollis, Queens, New York, Ja Rule este cunoscut pentru hit-urile majore ca Holla, Holla, Put It On Me, Between Me And You, I'm Real, Livin' It Up, Always On Time, Mesmerize și Wonderful. Acesta a lansat până în prezent 6 albume.
Atkins s-a născut în Queens, New York. A fost crescut de către mama sa și de către bunici ca un „Martor al lui Iehova”. La vârsta cinci ani, sora lui a decedat în urma unor complicații respiratorii; lăsându-l singur. Frecventa o școală amestecată, PS 186, dar transferat la o altă școală asemănătoare, datorită numeroaselor lupte în care era implicat.
În aprilie 2001, Ja Rule s-a căsătorit cu Aisha Murray; pe care a întâlnit-o la liceu. Au împreună doi fii, Jeffrey Jr. (n. 2000), Jordan (n. 2004) și o fiică Britney (n. 1995).
Atkins își începe cariera în 1994 cu Cash Money Click. I-a spus lui Curtis Waller de la MTV News că numele său de șcenă este „Ja Rule”, poreclă primită în urma adresării unui prieten de-al lui cu acestă poreclă; alți prieteni îi spuneau și „Ja”. În 1995 avut prima apariție pe șcenă alături de Jay-z și DMX. Albumul de debut Venni Vetti Vecci a fost lansat în 1999. Melodiile includ „Holla Holla” și „It's Murda” cu Jay-Z și DMX. Hit-ul final era Daddy's Little Baby, un duet cu Ronald Isley. Albumul are o estimare a vânzărilor de 5 milioane de copii. Ja Rule s-a întors repede în timpul verii anului 2000 cu un nou hit, Between Me and You alături de Def Soul. Acesta a fost urmat de melodia Rule 3:36 lansată pe 10 octombrie 2000 alături de Put It On Me, I Cry și Fuck You. Rule a debutat pe locul întâi la vânzările de albume, cu 302.000 de copii în prima săptămână, iar apoi cu vânzări de peste 11 milioane de copii în întreaga lume. În vara anului 2001, Rule lansează Livin' It Up, prima melodie de pe albumul Pain is Love, albumul dovedindu-se unul de succes. Au urmat melodiile I'm Real (remix), Always On Time și ultima Down Ass Bitch. Albumul a fost vândut în peste 15 milioane de copii.
Al patrulea album The Last Temptation a fost lansat în 19 noiembrie, 2002. Conține melodiile Thug Lovin și Mesmerize. În prima săptămână au fost vândute 341.000 de copii și 4 milioane de copii pe plan mondial. După acest album a început era „50 Cent & G-Unit”, care vor afecta viitorul și cariera lui Ja Rule.
Blood in my Eye este cel de-al cincelea album a lui Ja Rule lansat de Murder Inc., care s-a redenumit The Inc. la câteva zile după lansarea albumului. A obținut locul întâi în topul albumelor R&B/Hip-Hop. Prin octombrie 2003, Ja Rule s-a întâlnit cu Louis Farrakhan, care a vrut să intervină și să prevină violența dintre 50 Cent și Ja Rule. Acesta lansează în noiembrie 2004 cel de-al șaselea album denumit R.U.L.E.. Hit-ul lider era Wonderful alături de R-Kelly și Ashanti, urmat de New York interpretat cu Fat Joe și Jadakiss, și Caught Up cu Lloyd și Ashanti. Pe 6 decembrie, The Inc. lansează albumul Exodus ce conținea melodiile Exodus (Intro), Me și Exodus (Outro). Exodus a fost ultimul album de pe contractul cu The Inc.. Nu a vrut să reînnoiască contractul și a semnat cu Universal Records.
Viitorul album și cel de-al șaptelea a lui Ja Rule, The Mirror: Reloaded a fost planificat să fie gata în august 2007. Ziua lansării a fost întârziată, albumul conținând melodii ca Body și Sunset împreună cu The Game. În 2009 a înregistrat și lansat o nouă melodie în două versiuni alături de brazilianca Wanessa Camargo.
| Ja Rule | |
 Ja Rule cu Jaid Barrymore în 2005 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Jeffrey Bruce Atkins |
| Născut | (43 de ani) Queens, SUA |
| Cetățenie | SUA |
| Etnie | afro-american |
| Ocupație |
|
| Activitate | |
| Alte nume | Ja Rule |
| Origine | Queens, New York, Statele Unite |
| Gen muzical |
|
| Instrument(e) | voce[*] |
| Ani de activitate | 1994-prezent |
| Case de discuri |
|
* 1988: Benedikt Höwedes (n. 29 februarie 1988, Haltern am See) este un fotbalist german care joacă pentru clubul Lokomotiv Moscova pe postul de fundaș central.
* 1992: Michaela Prosan (n. 29 februarie 1992, Slobozia[1]) este o actriță română de teatru și film.
Michaela Prosan s-a născut în anul 1992, în Slobozia [2]. A urmat cursurile Liceului de Arte Ionel Perlea din Slobozia[3], pentru ca mai apoi să absolve Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, la clasa profesorului Florin Zamfirescu
Primul rol de anvergură al Michaelei Prosan în teatru a fost în 2014, când a interpretat-o pe Mona în spectacolul Steaua fără nume de Mihail Sebastian. Piesa s-a jucat pe scena Teatrului Elisabeta din București [4]. A mai jucat în piese de teatru precum Biloxi Blues de Neil Simon (Teatrul Național București) , Servieta de doc de Mihail Zoscenco (Teatrul Tineretului), Rinocerii de Eugen Ionesco ( Teatrul Tineretului). [5][6].
În 2014, Michaela Prosan a aparut în scurt metrajul „This Thing Called Love”. În 2016, a interpretat-o pe Izzy în Escape VR, primul film de ficțiune VR românesc[7][8].
Din 2018, Michaela Prosan este Sonia Caragea, protagonista serialului Fructul oprit, difuzat pe Antena 1.
Din 2019, Michaela Prosan face parte din distribuția serialului Sacrificiul, difuzat pe Antena 1
| Michaela Prosan | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (27 de ani) Slobozia, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | actriță |
| Activitate | |
| Alma mater | UNATC |
| Ani de activitate | 2012 - prezent |
| Roluri importante | Sonia Baicu Popovici |
Decese
* 1212: Hōnen (法然 Hōnen?) (n. 13 mai 1133 - d. 29 februarie 1212) a fost un călugăr budist japonez care a format prima sectă budistă independentă de școala Pământului Pur, sectă numită Jōdo-shū. În sectele Jōdo-shū și Jōdo Shinshū el este considerat al șaptelea patriarh budist. Inițial Hōnen a fost călugăr budist al școlii Tendai, de la o vârstă foarte fragedă, dar peste câțiva ani a fost nemulțumit de învățăturile aceste școli și a căutat o altă formă de budism. A început să studieze ideiile școlii Pământului Pur, fiind influențat de scrierile călugărului budist chinez Shan-tao.
În anul 1175 el a înființat secta Jōdo-shū, desprinsă din școala Pământului Pur. Curând, Hōnen a adunat o gamă largă de adepți, printre care și călugărul Shinran, fondatorul sectei Jōdo-Shinshū. În anul 1207 împăratul l-a alungat pe Hōnen din Kyoto pentru o revoltă pornită de doi dintre adepții săi. Câțiva ani mai târziu Hōnen s-a întors la Kyoto, unde a mai trăit o scurtă perioadă de timp.
| Hōnen | |
 Hōnen | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2] Q11631487[*], Japonia |
| Decedat | (78 de ani) Chion-in[*], Japonia |
| Înmormântat | Chion-in[*] |
| Părinți | Q11565412[*] |
| Cetățenie |  Japonia |
| Religie | Jōdo-shū |
| Ocupație | călugăr budist[*] |
| Activitate | |
| Profesor pentru | Benchō[*], Genchi[*], Q11386228[*], Ryūkan[*], Shōkū[*], Q11653658[*], Kōsai[*], Q11641702[*], Shinran, Kumagai Naozane[*], Q11597565[*] |
* 1888: Ludovic I al Bavariei (germană Ludwig I; n. 25 august 1786 – d. 29 februarie 1868) a fost rege al Bavariei, din 1825 până în 1848, când a abdicat în timpul revoluțiilor care au cuprins statele germane, în favoarea fiului său Maximilian al II-lea al Bavariei.
Mare iubitor al artelor și sprijinitor al acestora, Ludovic I al Bavariei a rămas cunoscut prin templul realizat pe malul Dunării, în apropiere de Regensburg, Walhalla, prin Galeria de frumuseți, precum și prin Gliptoteca de la München.
Ludwig Karl August, devenit Ludovic I al Bavariei, fiu al lui Maximilian I al Bavariei, pe vremea când acesta era ofițer în serviciul Franței și al Wilhelminei de Hessa-Darmstadt, l-a avut de naș de botez pe Ludovic al XVI-lea al Franței, al cărui prenume îl poartă.
De foarte tânăr a prins gustul pentru arte și a efectuat numeroase călătorii în Italia. A luat parte la războaiele napoleoniene, mai întâi în trupele lui Napoleon, după care a trecut, ca urmare a schimbării politicii tatălui său, de partea coaliției anti-franceze, în 1813.
Tatăl său, nedorind o mezalianță cu o „napoleonidă”, Ludovic I s-a căsătorit, în 1810, cu Theresa de Saxa-Hildburghausen. Festivitățile ocazionate de această căsătorie sunt la originea primului „Oktoberfest”[2].
Nouă copii au rezultat din căsătoria lui Ludwig Karl August cu Theresa de Saxa-Hildburghausen:
- Maximilian (1811-1864) care i-a succedat la tron, a luat în căsătorie, în 1842 pe Maria de Prusia și a fost tatăl regilor Ludovic al II-lea al Bavariei și Otto I al Bavariei.
- Mathilde (1813-1862) în 1833 a luat în căsătorie pe Ludovic al III-lea mare-duce de Hessa și de Rin (1808-1877).
- Otto (1815-1867), rege ale Greciei între 1832 - 1862 s-a căsătorit în 1836 cu Amalia de Oldenbourg (1818-1875)), fără urmași.
- Charlotte (1816-1817).
- Leopold (Luitpold) (1821-1912) s-a căsătorit în 1844 cu Augusta de Toscana (1825-1864), (printre urmași: regele Ludovic al III-lea al Bavariei)
- Aldegonde (1823-1914), în 1842 s-a căsătorit cu Francisc al V-lea, duce de Modena (1819-1875).
- Hildegard (1825-1864), a luat în căsătorie în 1844 pe arhiducele Albert al Austriei (1817-1895).
- Alexandra (1826-1875).
- Adalbert (1828-1875) prinț moștenitor al Greciei, a luat în căsătorie în 1856 pe Amalia a Spaniei (1834-1905),
În viața privată Ludovic a fost modest și sociabil și a fost chiar cunoscut pentru ținuta lui de multe ori ponosită. Ludovic a fost greu de auz și a avut un semn din naștere pe frunte, care a fost de multe ori ascuns în portrete.
Ludovic a avut mai multe aventuri extraconjugale și a fost unul dintre iubiții lui Lady Jane Digby, o aventurieră aristocratică engleză.
Ludovic I al Bavariei accede la putere la moartea tatălui său, în 1825 și a continuat politica de mecenat dusă pe când era prinț moștenitor. Admirator al lui Goethe, a achiziționat operele pe care acesta le apreciase în mod deosebit la palatul Bevilacqua din Verona, precum și Cap de Meduză al marchizului Rondanini, descrisă cu entuziasm în Italianische Reise[3]. În 1812, cumpărase sculpturile templului din Aphaia la Egina, descoperite cu puțin timp înainte. A reușit să cumpere Faunul Barberini[4], în perioada dispersării colecțiilor Barberini[5].
.
Pentru adăpostirea colecțiilor sale, a construit la München Gliptoteca[6], Staatliche Antikensammlungen[7] precum și Alte[8] și Neue Pinakothek[9]. A transferat la München, capitala sa, universitatea[10] situată pe atunci la Landshut. Münchenul a devenit cel mai strălucitor și cel mai important centru artistic și universitar german.
A susținut lupta grecilor pentru independență de sub ocupația otomană, fiul său Otto devenind primul rege al Greciei independente sub numele de Otto al Greciei.
Între 1816 - 1842, a ridicat, pe malul Dunării, la est de Regensburg, un templu, după modelul vechilor temple antice grecești, Walhalla, pentru onorarea personalităților de excepție, de origine germană.
După Revoluția Franceză din iulie 1830, a devenit impopular datorită politicii sale represive, precum și datorită legăturii cu metresa Lola Montez.
Ludovic I al Bavariei a decedat la Nisa, în 29 februarie 1868. A fost înmormântat la Abația Sfântul Bonifaciu din München.
Sărbători
* În calendarul ortodox: +) Sf Cuv Ioan Casian și Gherman din Dobrogea; Sâmbăta Sfinților Cuvioși
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu