MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
VINERI 21 FEBRUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B)
VINERI 21 FEBRUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B)
Bună dimineața!
Clic pe imagine și se va deschide să puteți citi conținutul!
Clic pe imagine și se va deschide să puteți citi conținutul!
Decese
· 1437 – Regele Scotiei James I ( n.1394), fiul regelui Robert al III- lea și al Annabellei Drummond, este asasinat. A urcat pe tron in anul 1406.
· 1513: Papa Iulius al II-lea (n. , Albisola Superiore, Republica Genova – d. , Roma, Statele Papale[1]), pe numele civil Giuliano della Rovere, a fost un papă al Romei.
A fost unul din precursorii Renașterii. I-a încredințat lui Michelangelopictarea plafonului Capelei Sixtine.
A întemeiat Garda Elvețiană. Pe 22 ianuarie 1506 s-a așezat la Roma prima formațiune a gărzii, alcătuită din 150 de soldați veniți din cantonul Uri.
A fost primul papă care a contractat "boala franceză" (adică sifilisul), de la un prostituat din Roma. La slujba din Vinerea Mare, în anul 1508, nu a putut șă-și arate picioarele pentru a fi sărutate de credincioși, deoarece erau pline de leziuni sifilitice.[2]
A fost înmormântat în Biserica San Pietro in Vincoli (en:San Pietro in Vincoli).
| Iulius al II-lea | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Giuliano della Rovere  |
| Născut | Albisola Superiore, Republica Genova |
| Decedat | (69 de ani) Roma, Statele Papale[1] |
| Înmormântat | San Pietro in Vincoli[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (Sifilis) |
| Frați și surori | Giovanni della Rovere[*] |
| Copii | Felice della Rovere[*] |
| Cetățenie |  Franța |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | preot catolic[*] |
| Activitate | |
| Început de pontificat | 1503 |
| Final de pontificat | 1513 |
| Predecesor | Papa Pius al III-lea |
| Succesor | Papa Leon al X-lea |
* 1575: Claude a Franței (12 noiembrie 1547 - 21 februarie 1575) a fost a doua fiică a regelui Henric al II-lea al Franței și a soției acestuia, Caterina de Medici.
Claude a fost crescută alături de sora ei Elisabeta, viitoare regină a Spaniei și de cumnata ei, Maria Stuart.
S-a căsătorit la vârsta de 11 ani, la 19 ianuarie 1559 cu Carol al III-lea, Duce de Lorena. Claude a fost victimă a trăsăturilor nesănătoase pe care Caterina le-a transmis copiilor ei (cu excepția Margaretei), și a suferit de cocoașă și malformație la un picior.
Această foarte discretă prințesă a fost favorita mamei ei. Adesea ea părăsea Nancy, capitala Lorenei, pentru a locui împreună cu mama ei în inima Franței. De asemenea, Caterinei de Medici îi plăcea să-și viziteze fiica în Lorena.
Claude a murit la naștere în 1575.
Claude și Carol au avut următorii copii:
- Henric al II-lea, Duce de Lorena (1563–1624) căsătorit cu Margerita Gonzaga
- Cristina (1565–1637), căsătorită cu Ferdinando I de' Medici, Mare Duce de Toscana
- Charles (1567–1607), Cardinal de Lorena și episcop de Metz (1578–1607), episcop de Strasbourg (1604–1607)
- Antoinette (1568–1610), căsătorită cu John William, Duce de Jülich-Cleves-Berg
- Anne (1569–1676)
- Francisc al II-lea, Duce de Lorena (1572–1632) căsătorit cu Christina de Salm
- Caterina (1573-1648), stareță de Remiremont
- Elisabeta Renata (1574–1635), căsătorită cu Maximilian I, Elector de Bavaria
- Claude, 1575-1576.
| Claude de Valois | |
| Ducesă de Lorena | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 12 noiembrie 1547 Castelul Fontainebleau |
| Decedată | (27 de ani) Nancy, Franța |
| Cauza decesului | sindrom puerperal[*] |
| Părinți | Henric al II-lea al Franței Caterina de Medici |
| Frați și surori | Elisabeta de Valois Victoria of Valois[*] Margareta de Valois Joan of Valois[*] Louis of Valois[*] Francisc al II-lea al Franței Carol al IX-lea al Franței Henri d'Angoulême[*] François, Duce de Anjou Henric al III-lea al Franței Diane de France |
| Căsătorită cu | Carol al III-lea, Duce de Lorena |
| Copii | Henri, Duce de Lorena Cristina, Mare Ducesă de Toscana Charles, Cardinal de Lorena Antoinette, Ducesă de Jülich-Cleves-Berg Francis, Duce de Lorena Caterina, Stareță de Remiremont Elisabeta, Electoare de Bavaria |
| Cetățenie | Franța |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Lorena Casa de Valois |
· 1677 – A murit filosoful olandez Baruch Spinoza; (n.24 noiembrie 1632). Baruch Spinoza, latinizat: Benedictus de Spinoza (n. 24 noiembrie 1632, Amsterdam – d. 21 februarie 1677, Haga) a fost un renumit filosof evreu olandez de origine sefardă cu strămoși de proveniență portugheză (d’Espinosa). Spinoza a fost un raționalist și unul din reprezentanții panteismului în timpurile moderne. Gândirea lui a fost influențată de scrierile lui Thomas Hobbes și René Descartes, însă – spre deosebire de concepția dualistă a acestuia din urmă – Spinoza a avut o reprezentare monistă a lumii, întreaga existență reducându-se la ceea ce el a numit „Substanță”.
· 1730: Papa Benedict al XIII-lea (n. 1649)
* 1741: Jethro Tull (n. 30 martie 1674 – d. 21 februarie 1741) a fost un pionier englez al agriculturii, inventator al semănătorii, invenție prin care a avut un rol decisiv în crearea saltului semnificativ al Marii Britanii în domeniul agricol, mișcare cunoscută sub numele de British Agricultural Revolution- Revoluția agricolă britanică.
Este inventatorul semănătorii mecanice moderne și a unui anumit tip de plug modern. La vremea sa, ambele fuseseră tractate de cai.
* 1788: Johann Georg Palitzsch (n. 11 iunie 1723, Dresda – m. 21 februarie1788) a fost un astronom german, devenit celebru pentru că a fost primul care a observat reîntoarcerea cometei Halley, în ziua de Crăciun 1758. Natura periodică a acestei comete fusese prevăzută de Edmond Halleyîn 1705, însă acesta din urmă murise fără să fi putut verifica previziunea sa.
* 1741: Jethro Tull (n. 30 martie 1674 – d. 21 februarie 1741) a fost un pionier englez al agriculturii, inventator al semănătorii, invenție prin care a avut un rol decisiv în crearea saltului semnificativ al Marii Britanii în domeniul agricol, mișcare cunoscută sub numele de British Agricultural Revolution- Revoluția agricolă britanică.
Este inventatorul semănătorii mecanice moderne și a unui anumit tip de plug modern. La vremea sa, ambele fuseseră tractate de cai.
* 1788: Johann Georg Palitzsch (n. 11 iunie 1723, Dresda – m. 21 februarie1788) a fost un astronom german, devenit celebru pentru că a fost primul care a observat reîntoarcerea cometei Halley, în ziua de Crăciun 1758. Natura periodică a acestei comete fusese prevăzută de Edmond Halleyîn 1705, însă acesta din urmă murise fără să fi putut verifica previziunea sa.
Crescut pentru a deveni fermier sub autoritatea unui tată strict, Johann Georg Palitzsch a studiat în secret astronomia din cărțile pe care și le procura, îndeosebi Vorhof der Sternwissenschaft (în română: Curtea astronomiei) de Christian Pescheck. A învățat latina și, la vârsta de 21 de ani a moștenit ferma, fapt care i-a permis să-și construiască propria grădină botanică, o bibliotecă, un laborator și un muzeu. A fost susținut de diverși donatori, între care viitorul rege al Angliei. Dar războiul dintre Prusia și Austria a pus capăt ambițiilor sale.
La moartea sa, a lăsat o bibliotecă de 3.500 de cărți, în parte constituite din copii manuscrise ale operelor științifice pe care nu putuse cumpăra din cauza costului lor.
· 1790 - A murit Iosif al II-lea, împărat al Austriei (1764-1790), fiul reginei Maria Theresa (n.13.03.1741).
· 1824: Eugène de Beauharnais (3 septembrie 1781 – 21 februarie 1824) a fost un general francez, prinț al familiei imperiale franceze, vicerege al Italiei, Duce de Leuchtenberg, Mare Duce de Frankfurt, Prinț de Eichstätt, Prinț de Veneția. A fost fiul lui Alexandre de Beauharnais și al lui Joséphine de Beauharnais, fiu adoptiv al lui Napoleon I și moștenitor prezumptiv al coroanei imperiale franceze până la nașterea „Regelui Romei”.
Fiu al vicontelui Alexandre de Beauharnais, primul soț al viitoarei Împărătese Joséphine, Eugène îmbrățișează cariera armelor în 1797, ca aghiotant al tatălui său adoptiv, în timpul primei campanii din Italia. Îl însoțește apoi pe Bonaparte în campania din Egipt. În 1802, la doar 21 de ani, devine colonel al vânătorilor călare din Garda Consulară. După proclamarea Imperiului și a Regatului Italiei, prințul Eugène devine vicerege al Italiei (7 iunie 1805). Pe 14 ianuarie 1806 se căsătorește cu fiica regelui Bavariei, Augusta-Amélie (1788 - 1851). Eugène continuă totuși să servească ca general și face toate marile campanii ale Imperiului, remarcându-se în timpul celei de-a Cincea Coaliții și campaniei din Rusia. În timpul celei de-a Șasea Coaliții, Eugène apără cu îndârjire regatul italian împotriva austriecilor dar este nevoit să încheie un armistițiu după abdicarea Împăratului Napoleon. Grație socrului său, obține apoi titlul de Duce de Leuchtenberg și principatul Eichstätt. Moare prematur de apoplexie, la doar 43 de ani
Fiu al vicontelui Alexandre de Beauharnais, primul soț al viitoarei Împărătese Joséphine, Eugène îmbrățișează cariera armelor în 1797, ca aghiotant al tatălui său adoptiv, în timpul primei campanii din Italia. Îl însoțește apoi pe Bonaparte în campania din Egipt. În 1802, la doar 21 de ani, devine colonel al vânătorilor călare din Garda Consulară. După proclamarea Imperiului și a Regatului Italiei, prințul Eugène devine vicerege al Italiei (7 iunie 1805). Pe 14 ianuarie 1806 se căsătorește cu fiica regelui Bavariei, Augusta-Amélie (1788 - 1851). Eugène continuă totuși să servească ca general și face toate marile campanii ale Imperiului, remarcându-se în timpul celei de-a Cincea Coaliții și campaniei din Rusia. În timpul celei de-a Șasea Coaliții, Eugène apără cu îndârjire regatul italian împotriva austriecilor dar este nevoit să încheie un armistițiu după abdicarea Împăratului Napoleon. Grație socrului său, obține apoi titlul de Duce de Leuchtenberg și principatul Eichstätt. Moare prematur de apoplexie, la doar 43 de ani
· 1846: Împăratul Ninkō (japoneză 仁孝天皇; 16 martie 1800 – 21 februarie1846) a fost al 120-lea împărat al Japoniei,[1] potrivit ordinii tradiționale de succesiune.[2] A domnit din 31 octombrie 1817 până în 21 februarie 1846
* 1876: Marea Ducesă Maria Nicolaievna a Rusiei (rusă Мария Николаевна) (18 august 1819 – 21 februarie 1876) a fost fiica împăratului Nicolae I al Rusiei și sora împăratului Alexandru al II-lea. A fost Ducesă de Leuchtenberg și președintele Academiei Imperiale a Artelor din Sankt Petersburg.
| Împăratul Ninkō | |
| Al 120-lea Împărat al Japoniei | |
 Împăratul Ninkō | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 16 martie 1800 Kyoto, Japonia |
| Decedat | (45 de ani) Kyoto, Japonia |
| Înmormântat | Tsuki no wa no misasagi[*] |
| Părinți | Împăratul Kōkaku Kanshūji Tadako[*] |
| Frați și surori | Masuhito-shinnō[*] Katsura-no-miya Takehito-shinnō[*] |
| Căsătorit cu | Fujiwara no Tsunako |
| Copii | Împăratul Kōmei Katsura-no-miya Misahito-shinnō[*] Katsura-no-miya Sumiko-naishinnō[*] Kazu-no-miya Chikako-naishinnō[*] |
| Cetățenie |  Tokugawa Shogunate[*] Japonia |
| Ocupație | suveran[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa Imperială a Japoniei |
| Domnie | |
| Domnie | 31 octombrie 1817 - 21 februarie 1846 (28 ani, 113 zile) |
| Predecesor | Împăratul Kōkaku |
| Succesor | Împăratul Kōmei |
_detail.jpg)
Marea Ducesă Maria Nicolaevna s-a născut la 18 august 1819 la Krasnoye Selo în apropiere de St. Petersburg. A fost prima fiică și al doilea copil din cei șapte.[1] Părinții ei, Țarul Nicolae I al Rusiei și împărăteasa Alexandra Feodorovnanăscută Prințesa Charlotte a Prusiei, erau devotați unul altuia și copiilor lor.
Erau părinți calzi și afectuoși și evitau să fie prea indulgenți.[1]Seara, Alexandra Feodorovna juca jocuri cu copiii ei, ghicitori și șarade,[2] în timp ce Țarului îi plăcea să cânte cu ei. Frații au crescut într-o familie unită și au rămas în relații apropiate toată viața.
Maria Nicolaevna a fost crescută împreună cu surorile sale, Olga și Alexandra.[1] Camerele lor situate la parterul Palatului de Iarnă erau modeste și lipsite de lux. Fetele făceau plimbări în orice anotimp iar doctorii le controlau dietele. Educația Mariei era supravegheată de liberalul și poetul Vasili Zhukovski, care fusese profesorul de rusă al Alexandrei Feodrorovna.[1] Maria și surorile ei au luat lecții de dans, muzică și desen.[1]
Din 1835, Marea Ducesă Maria a fost membru activ al societății patriotice, care a fost fondată de împărăteasa Elisabeta Alexeievna.[2]Ocazional membrii societății se întâlneau în camera Mariei de la Palatul de Iarnă.[2]
Marea Ducesă Nicolaevna a fost remarcată pentru personalitatea ei formidabilă, inteligența ei și caracterul puternic.[3] Sora ei Marea Ducesă Olga a scris în jurnal că Maria a fost "atentă și generoasă cu săracii dar nu putea suporta constrângerile.[3] Ea este de o sută de ori mai virtuoasă decât mine, mai dinamică decât toți noi șapte"
Maria Nicolaevna a fost curajoasă și inventivă, aprecia noutatea și era aproape indiferentă la opinia societății.[3] Era plină de viață, energetică, talentată și impulsivă.[3] Semăna atât fizic cât și la caracter cu tatăl ei. Ca și el, părea serioasă și severă.
Maria Nicolaevna nu voia să părăsească Rusia prin căsătorie sau să-și schimbe religia
În 1837 regele Ludwig I al Bavariei și-a trimis nepotul de frate, Maximilian, Duce de Leuchtenberg, să ia parte la manevre de cavalerie în Rusia. Maximilian era singurul fiu al lui Eugène de Beauharnais și nepot al împărătesei Josephine. Era frumos, bine educat și interesat de preocupări culturale.
Un an mai târziu, în octombrie 1838, a făcut a doua vizită. Cu înfățișarea lui plăcută și manierele sale, a impresionat-o pe Maria Nicolaevna după cum a notat în jurnal Marea Ducesă Olga: "În patru zile a devenit destul de clar că Max și Maria au fost făcuți unul pentru celălalt".[4]
Nu a fost o căsătorie de dorit pentru fiica unui împărat al Rusiei. Maximilian avea un rang mic ca membru al unei ramuri secundare a Casei de Bavaria. De asemenea era romano-catolic nu ortodox iar familia lui, în special mama sa era împotriva acestei căsătorii.[5] Maximilian a fost ultimul Leuchtenberg - linia Beauharnais, iar mama sa s-a temut că descendenții lui, crescuți în credința ortodoxă, ar fi complet rusificați. Ea a spus istoria va da vina pe fiul ei.[5]
În plus, familia Bonaparte era un dușman înverșunat al Rusiei. Cu toate acestea, țarul a acordat permisiunea pentru căsătorie, cu condiția ca fiica sa să nu plece din Rusia pentru a trăi în străinătate. Având în vedere că ducele de Leuchtenberg nu a fost un membru al unei familii domnitoare, a fost ușor pentru el să-și stabilească reședința la Sankt Petersburg.
Nunta a avut loc la 2 iulie 1839 la Palatul de Iarnă.[6] Ceremonia a fost descrisă în detaliu de marchizul de Custine, care a vizitat St Peterburg în acea perioadă. El a admirat-o pe Marea Ducesă pentru grația ei, dar i-a displăcut ducele de Leuchtenberg.[7] Nicolae I nu a scutit nici o cheltuială pentru nunta fiicei sale și festivitățile au durat timp de două săptămâni.[7] Cuplul a rămas în Rusia, unde au fost crescuți cei șapte copii ai lor.
În ziua căsătoriei, Țarul Nicolae I s-a decis să-i prezinte Mariei palatul ei. A ales un loc din centrul orașului St. Petersburg strategic poziționat vizavi de catedrala St. Isaac, pe malurile râului Moika și destul de aproape de Palatul de Iarnă pentru ca Țarul să-și poată vizita fiica zilnic.[8] [9]Nici o cheltuială nu a fost cruțată în amenajarea lui pentru tânărul cuplu.
Palatul a fost terminat până la sfârșitul lui 1844 și a fost numit Palatul Mariinski, după Maria Nicolaevna. În timp ce palatul lor era în construcție, Maria a născut trei copii. Cuplul a trăit la Palatul Vorontzov așteptând finalizarea propiei lor reședințe.[10]
Marea Ducesă a jucat un rol important în decorarea casei, afișând gustul ei pentru eleganță. Deoarece Maria Nicolaevna avea probleme de circulație la picioare, Palatul Mariinski a fost proiectat cu o scară fără trepte instalată în aripa dreaptă și care conecta toate cele trei etaje de camerele principale. Palatul a fost umplut cu opere de artă și relicve de familie unele dintre ele moștenite de la împărăteasa Josephine. Maria a organizat baluri, spectacole și concerte. De asemenea, Maria Nicolaevna a avut un conac, Sergievka, cumpărat de la familia Narishkin și dat ei ca un cadou de nuntă. Situat la vest de Peterhof, vila Sergievka a devenit refugiul de familie favorit. Ducesa și soțul ei și-au petrecut luna de miere acolo și între anii 1839 și 1842 au comandat arhitectului Stackensneider să-l reconstruiască.
Marea Ducesă și soțul ei aveau înclinații artistice și erau activi în cauze caritabile și artistice. Soțul Mariei a devenit bine cunoscut ca om de știință în Rusia.[11] Era interesat de știință și a studiat tehnologia minieră; a fost membru al Academiei de științe. În 1844 Nicolae I l-a numit șeful departamentului din industria minieră. În 1843 a fost numit președintele Academiei de Arte. Maria a fost mândră de realizările soțul ei numindu-l savant.
Totuși, la sfârșitul anilor 1840, cuplul a plutit în derivă. Au avut vieți separate și amândoi au avut relații extraconjugale. Maximilian a devenit afemeiat în timp ce Maria a început o relație pe termen lung cu contele Gregori Alexandrovici Strogonov. Zvonurile de la curte atribuie paternitatea fiului ei George amantului ei. Ducele de Leuchtenberg s-a îmbolnăvit de tuberculoză în timpul expediției miniere din Urali. Eforturile de îmbunătățire a stării sale de sănătate prin călătoriile în țările cu climă mai caldă, nu au avut succes și a murit la 1 noiembrie 1852.
Maria Nicolaevna a fost un pasionant colecționar de artă iar după decesul soțului ei l-a înlocuit ca președinte al Academiei de arte. De atunci, Maria Nicolaevana s-a dedicat colecției ei chiar și cu mai mare ardoare.[9] Din cauza stilului de viață, finanțele ei au intrat în declin în special după moartea tatălui ei. Alexandru al II-lea, deși apropiat de sora lui, i-a acordat un buget strict.
Maria Nicolaevna s-a recăsătorit în 1854 cu contele Grigori Stroganov (16 iunie 1824 – 13 martie 1879). A fost o căsătorie morganatică și ținută în secret în timpul vieții tatălui ei. Oficial căsătoria a avut loc la 16 noiembrie 1856, după decesul lui Nicolae I. Anna Tyutcheva a comentat: "Fostul Țar ar fi trimis-o pe Mașa la mânâstire și l-ar fi exilat pe conte în Caucaz", însă mult mai gentilul Țar Alexandru, ca noul cap al familiei, a preferat să se prefacă că nu știe de căsătoria secretă.[12]
Sora ei Olga a descris-o ca fiind mai talentată decât toți frații și surorile dar lipsită de simțul datoriei. Maria și-a implorat fratele să-i recunoască a doua căsătorie și să-i permită să trăiască în Rusia dar el nu a permis asta; în schimb i-a sugerat să trăiască în străinătate în timp ce el va pretinde în continuare că nu știe de căsătorie.[12] El nu a putut recunoaște căsătoria ei și a acordat o atenție deosebită copiilor ei din prima căsătorie, care trăiau în Sankt Petersburg, fără mama lor.[12]
În 1862, Maria Nicolaevna s-a stabilit la Florența la Villa Quarto, care aparținea lui Jérôme Bonaparte și l-a numit consilierul ei pe pe pictorul și colecționarul Karl Liphard. Aproape zilnic au vizitat muzee, colecții private și dealeri de antichități.[9] În Italia, Marea Ducesă a fost zeloasă în achiziția de picturi, sculpturi și mobilă pentru reședințele ei.[13]
Marea Ducesă a suferit probabil de varice sau de un fel de boală osoasă astfel că până la sfârșitul zilei a devenit invalidă.[14] A murit la 21 februarie 1876 la Sankt Petersburg la vârsta de 56 de ani.
După decesul ei, colecția de artă a Mariei Nicolaevnei a fost împărțită între copiii în viață: Prințul Nicolae, Prințul Eugene, Prințul George, Prințesa Maria, Prințesa Eugenia și sora lor vitregă, contesa Elena Strogonova. În 1884, fiul ei, Nicolae Duce de Leuchtenberg, a montat o expoziție la Academia de Arte din St. Petersburg cu fosta colecție a Marii Ducese. În 1913, la Muzeul Ermitaj a fost organizată o altă expoziție. După revoluție, colecția a fost dispersată iar astăzi poate fi privită la muzee din Moscova, Sankt Petersburg, Viena și Statele Unite.[13] Trei dintre fiii Mariei și ai Ducelui de Leuchtenberg au locuit la Palatul Mariinski până în 1884, când a fost vândut pentru a acoperii datoriile familiei.[15] Astăzi, Palatul găzduiește Adunarea Legislativă din Sankt Petersburg.
* 1894: Gustave Caillebotte (n. , Paris, Franța – d. , Gennevilliers, Franța) a fost un pictorfrancez, membru al mișcării impresioniste, deși stilul său era mai apropiat de realism decât a celorlalți impresioniști..jpg)
.svg){kind=small}
* 1904: Sava Henția (n. , Sebeșel, Imperiul Austriac – d. , Sebeșel, Austro-Ungaria) a fost un pictor realist, grafician, muralist și ilustrator de carte român. A făcut studiile la Școala de Belle Arte din București unde i-a avut ca profesori pe Gheorghe Tattarescu și Theodor Aman. A urmat cursurile de pictură la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts de la Paris sub îndrumarea pictorului Alexandre Cabanel. Cele mai bune aspecte pe care le-au dat mișcările artistice de la sfârșitul secolului al XIX-lea pot fi întâlnite la o seamă de artiști care au îmbinat propriile calități profesionale, umane și de meșteșug cu concepțiile sănătoase despre rosturile artei. Un loc însemnat în rândurile lor îl ocupă Sava Henția care în mod similar pictorilor Mișu Popp sau Constantin Lecca, a fost la origini ardelean și s-a format ca pictor la București, ca mai toți oamenii de cultură ai acelor timpuri. Înscriindu-se în tendințele vremurilor în care s-au intensificat schimburile culturale dintre Ardeal și România, se poate spune că Sava Henția și-a adus contribuția la cristalizarea conștiinței naționaleromânești.
Aspirant devotat către marile compoziții, a realizat alegorii cu tematică mitologică sub influența stilistică a lui Pierre Prud'hon, cu umbre catifelate din care se detașează scăldate într-o lumină argintie, nuduri adolescentine pline de senzualitate. A realizat la Paris alegoriile Psyche părăsită de Amor și Aurora, lucrări care au rămas ca documente certe de îndrumări în pictura românească. Modul de execuție, sensibilitatea, carnalitatea senzuală și împlinită mascată de o boare argintie a luminii lunii aflată în crepuscul, cu motive preluate de la marele magician francez de la sfârșitul secolului al VIII-lea, nu au avut șanse de a se perpetua în opera unui alt artist român, așa cum nu au fost repetate nici măcar în opera lui Sava Henția.
A participat la Războiul de Independență (1877-1878), timp în care a pictat numeroase scene de campanie, fiind considerat un adevărat reporter de război. Din acea perioadă au rămas desenele Soldat călare, Trecerea Dunării la Corabia, Lângă Lagărul din Calafat. Alte desene au devenit ulterior compoziții executate în acuarelă și ulei, între care se remarcă lucrările Întâlnirea și Transport de provizii pe front. Ca și ceilalți pictori participanți la campania din 1877, Nicolae Grigorescu, Carol Popp de Szathmári și G.D. Mirea, el a avut rolul de a nota scene de luptă și din viața oștenilor în vederea pictării de compoziții istorice ulterioare. Cea mai importantă compoziție de război a lui Sava Henția este cea intitulată Lagărul, cunoscută și sub numele de Bivuac. Lucrarea este una din cele mai însemnate compoziții de acest gen care s-au făcut în România în secolul al XIX-lea. Alte lucrări importante care l-au definit ca reporter de război au fost: În tabără, Gara de mărfuri, Cai la conovăț, Turc cu narghilea, Vânzători de covoare.
Sava Henția a abordat pictura cu tematică istorică, cele mai reprezentative creații au fost: Ostașii lui Mihai Viteazul izgonind pe turci la Giurgiu, portretul lui Tudor Vladimirescu, Intrarea triumfală a lui Traianîn Sarmisegetuza, Legenda meșterului Manole, Moartea lui Ștefan cel Mare, Ștefan cel Mare după bătălia de la Codrii Cosminului și Sacrificiu roman.
Tematica socială prezentă și ea în opera artistului se remarcă în tablourile în care pictorul a înfățișat oameni ai străzii, cerșetori și copii săraci. În plus, Sava Henția a realizat picturi din care transpare pitorescul iarmaroacelor și al îngrămădirilor comerciale rurale. Reprezentative sunt: acuarela Bâlciu în Brebu ce este o îmbinare dintre peisaj, care are și o valoare documentară a epocii, și pitorescul scenei de gen; Vedere din Câmpina, Mahala din Herăstrău, O mahala din București și Târgul Moșilor.
Portretele au fost pentru Sava Henția una din direcțiile definitorii pe care a mers în desfășurarea stilului realist pe care l-a practicat. După perioada în care a fost pictor corespondent al Războiului din 1877, Henția a pictat cu preponderență portrete până la sfârșitul vieții. Se știe că el a debutat ca un bun portretist de factură realistă în reprezentarea omului, deziderat pe care nu l-a părăsit în întreaga sa carieră. După întoarcerea din Franța a făcut o serie de portrete, cu precădere cele din perioada 1877 - 1884: Femeia cu scrisoarea, portretul doctorului Marcovici, al generalului Carol Davila și cel mai reușit, al soției acestuia. D-na Davila este înfățișată în costum național cu o maramă de borangic care pune în evidență grația și feminitatea. Aceste portrete subliniază resursele pe care artistul le avea la îndemână pentru a înfățișa personajele atât ca fizionomii cât și ca imagini purtătoare de stări sufletești.
În pictura murală, Sava Henția s-a remarcat prin picturile pe care le-a făcut la Casa Vernescu, Casa Berceanu, picturile murale de la biserica din Brebu, Milcov, Răhău și Vințu de Jos, Săsciori, Mănăstirea Cernica și biserica din cimitirul de la Sebeș, Alba.
A realizat peisaje și naturi moarte. Prin stilul său realist, Henția a fost pregătit pentru surprinderea realității tactile a lucrurilor și Natura moartă cu pești poate sta cu mare cinste alături de cele mai reușite creații ale lui Ion Andreescu. Genul naturilor moarte a rezultat în mod firesc din pasiunea pe care artistul o avea pentru vânătoare și pescuit, sporturi care-i ofereau cu predilecție astfel de teme.
Datorită accentelor realiste ale operei sale, artistul a avut un succes relativ în timpul vieții. Pictura lui a fost considerată o reflexie a reproșului adus sistemului social de atunci și care adesea avea caracter de satiră. Nu în ultimul rând, din cauza consumatorilor de artă care nu aveau un interes pentru forme diversificate în varietatea nemărginită a artei, publicul nu a fost prea încântat de creațiile lui Sava Henția. Modelele uzitate de Nicolae Grigorescu au influențat puternic gustul în aprecierea lucrărilor unitare aflate în faza finală de execuție, ele fiind singurele care erau unanim acceptate. O pictură ca a lui Henția, mai puțin strălucită în retorica ei imediată, dar având calitatea de a fi mai adevărată și mai convingătoare, nu a fost înțeleasă. Ion Frunzetti a considerat că posteritatea datorează artistului Sava Henția o repunere în valoare a creației care a fost vitregită de către moda epocii în care a trăit și ea merită o așa zisă reabilitare. Posteritatea, în opinia biografului, trebuie să-i studieze opera și s-o facă cunoscută, prin simplul fapt că realismul pictorului și marele interes pe care l-a manifestat pentru înfățișarea oamenilor poate să-l definească ca un precursor.
.jpg)
Sava Henția a fost al 8-lea, din cei 14 copii care au supraviețuit din familia preotului Ilie Henția (vezi capitolul Controverse, incertitudini), căsătorit în 1896 cu Ana (n. Dăncilă) din Răchita, Alba.[1] S-a născut la 1 februarie 1848 în comuna Sebeș, cătunul Sebeșel.[2] Încă de pe băncile școlii comunale, Henția a manifestat o deosebită atracție pentru desen.[2] După absolvirea școlii primare, în 1862 viitorul pictor s-a stabilit la București, adus fiind de unchiul său dinspre mamă, fotograful Zaharia Dănciulescu[2] (sau după Ion Frunzetti - Dăciulescu[3]). Dănciulescu avea un atelier și a intenționat să-l folosească pe Henția la retușurile care se făceau în acele timpuri, la producția de fotografie.[2] Sava Henția și-a găsit o locuință cu chirie pe cursul Dâmboviței, pe locul unde în anul 1890 se afla Hanul Babic.[2] Din cauză că apele râului nu erau canalizate, într-o noapte a anului 1863 s-a produs o viitură care a inundat casele și curțile de pe mal. Henția s-a salvat înotând spre Dealul Schitu Măgureanu,[4] dar s-a îmbolnăvit de febră tifoidă și ca urmare a rămas surd pe întreaga sa viață.[2] Din acest motiv, la școală, tânărul artist a fost scutit de alte materii („ocupațiuni”) în afara celor de specialitate,[A] găsind înțelegerea necesară la conducerea școlii, ca dovadă a talentului său.[1] Din cauza acestui handicap se explică lipsa de sociabilitate a lui Henția, în relația cu camarazii lui, lipsă pe care a manifestat-o când era adult. De asemenea, din această cauză s-a afișat cu o atitudine solitară și cu o înclinație pentru sporturile singuratice, cum erau pescuitul și vânătoarea.[4] Din cauza surzeniei i-a lipsit și apetența pentru petreceri zgomotoase și de aici provine înverșunarea pentru găsirea unei satisfacții în studiu, muncă și perfecționare artistică.
În anul 1865, Sava Henția s-a înscris la cursurile Școlii de Belle Arte, cursuri pe care le-a urmat până în anul 1870, la absolvire.[5] Cum Zaharia Dănciulescu a trecut în neființă în anul 1865, Henția s-a văzut lipsit de singurul sprijin financiar pe care-l avea.[5] Ca urmare, cu ajutorul bursei mai mult decât modeste și cu veniturile pe care le-a obținut prin vânzarea micilor lucrări pe care le realiza, a reușit să se susțină singur pe timpul celor cinci ani de studiu.[5]
La Școala de Belle Arte din București i-a avut ca profesori pe Gheorghe Tattarescu și pe Theodor Aman, de la care și-a însușit o serioasă pregătire profesională.[6] Pe băncile școlii s-a făcut remarcat împreună cu colegii săi Mihail Dan, Mihail Ștefănescu și Dumitru Marinescu.[1] În anul 1869 a participat la concursul de bursă pentru studii, dar nu a obținut decât o mențiune pentru o compoziție intitulată Găsirea cadavrului lui Abel, bursa câștigând-o Ștefănescu.[4] În 1870 a primit diverse premii acordate de către Secția de Pictură și Sculptură a Școlii de Belle Arte: medalia a II-a pentru anatomie, medalia a II-a pentru studii după natură și medalia I-a pentru un Cap de expresie.[7] La absolvire, în anul 1870, a participat cu compoziția Orfeu și Euridice la concursul care se organiza anual, în vederea selectării studenților care urmau să aibă burse de studii în străinătate.[6] Concurenții cei mai competenți i-au fost Mihail Dan[8], care a pierdut chiar dacă vârsta îl recomanda și pictorul I. Constantinescu, care poate fi Iacovache Constantinescu, un muscelean stabilit mai târziu în București.[7] Tot în anul 1870, Henția a participat la Expoziția artiștilor în viață cu două portrete: Portretul D. Grant și Portretul D. Caligari.[9][10] A primit împreună cu Mihail Dan și Iacovache Constantinescu Medalia de clasa a II-a.[11]
- Pictorii care au avut rol în educația artistică a lui Sava Henția
Astfel, Sava Henția a câștigat concursul și a plecat în anul 1871 la Paris.[6] Chiar dacă a rămas împreună cu Ștefănescu în primăvara anului 1871 în București, cel din urmă neprimind încă bursa câștigată, a avut oportunitatea să trimită la Expoziția Artiștilor în Viață (ediția a treia) două portrete intitulate Domnul Grant și Domnul Caligari, lucrări care au fost menționate în Catalogul din 1870 cu numerele 42 - 43.[7] A obținut cu această ocazie medalia a II-a pentru portret.[7] Dacă lucrarea Orfeu și Euridice cu care a concurat pentru obținerea bursei este astăzi pierdută din cauza incendiului din anul 1885, de la Școala de Belle Arte,[7] au rămas picturi din perioada studenției sale și mai ales o schiță de compoziție religioasă executată în anul 1870.[6] Despre acestea se poate spune că, prin ele transpare un artist stăpân pe mijloacele tehnice pe care un pictor ar trebui să le aibă și care, sunt indispensabile redării trăsăturilor esențiale într-un portret și mai ales necesare construirii unui grup după legile compoziției.[6] Mărturii ale talentului său din această perioadă stau schița pentru compoziția cu tematică religioasă intitulată Fecioara cu pruncul[D], secondată de Sfântul Ioan și de un înger într-un peisaj, precum și Portretul de bărbat, care s-a aflat la Muzeul Toma Stelian[E].[12]
Sava Henția și-a continuat studiile între anii 1871 - 1874, mai întâi vizitând muzeele din Italia și mai apoi la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts de la Paris, unde l-a avut profesor pe Alexandre Cabanel.[6][13] A avut și în această perioadă mari probleme financiare, dovadă stând faptul că ministrul Christian Tell i-a tăiat bursa acordată prin concursul de la Școala de Belle Arte în anul 1872.[6] Ca susținere, a avut norocul de ajutorul colegilor români de la Paris, care au făcut chetă pentru a-i acoperi cheltuielile de întreținere pentru studii.[6] Se știe, din spusele lui Iuliu Roșca,[14] faptul că principalii susținători de la Paris au fost juriștii Alexandru Vlădescu și P. Obedenaru, precum și studentul în științe M. Mironescu.[15] Este de menționat faptul că Henția, aflându-se la Paris, nu a uitat de România și și-a impus ca anual să trimită câte o lucrare în țară.[15] Exemplu este chiar primul tablou trimis în anul 1872, care a fost expus la Expoziția Artiștilor în Viață de la București din acel an.[15] Pictura are o compoziție preluată dintr-un sat transilvănean din Mărginimea Sibiului și prezintă o scenă dintr-o nuntă țărănească. Similar artistului au procedat și alți pictori, așa cum a fost Constantin Stahi, care aflat la München în aceeași perioadă, a trimis acasă tot o scenă din viața rurală care avea caracteristici occidentale - caii reprezentați fiind vizibil de origine nemțească.[15]
Bursa mult disputată i-a fost redată începând din anul 1872 la insistențele lui Theodor Aman, care a fost motivat de succesul pe care Henția l-a avut cu tabloul Psyche părăsită de Amor din anul 1873.[6] [B] Noul ministru al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, Vasile Boerescu, care i-a urmat lui Tell, a considerat oportun să achiziționeze lucrarea Psyche pentru Pinacoteca din București.[16] Cu bursa lunară, foarte modestă de altfel, în valoare de 120 de lei și cu cei 800 de lei pe care i-a încasat pe lucrare, Henția a reușit să se susțină financiar până la sfârșitul anului 1873 în capitala Franței.[16][C] Mai mult, pictorul a mai realizat o pictură intitulată Aurora, care, împreună cu Psyche a participat în anul 1874 la o expoziție la București, unde a primit elogiile publicului, precum și o medalie pentru compoziția mitologică.[6] Psyche părăsită de Amor fiind achiziționată de stat, a fost pentru început expusă public în Loja Domnitorului de la Teatru Național din București.[16] Aceasta reprezintă împreună cu Aurora, două nuduri care au cu siguranță caracter de document de îndrumări, în ce privește pictura românească.[16] Conform criticului și istoricului de artă Ion Frunzetti, caracteristicile acestora, cum sunt modul de execuție, sensibilitatea, carnalitatea senzuală și împlinită mascată de o boare argintie a luminii lunii aflată în crepuscul, cu motive preluate de la marele magician francez de la sfârșitul de secolului al XVIII-lea, nu au avut șanse de a se perpetua în opera unui alt artist român, așa cum nu s-au mai regăsit ulterior, nici măcar în opera lui Sava Henția.[16]
Aspirant devotat al ideii de a se apropia de marile compoziții, Henția a executat ambele lucrări sub influența stilistică a lui Pierre Prud'hon (pictor francez al sfârșitului de secol al XVIII-lea), potrivit lui Mircea Popescu acestea caracterizându-se prin umbre catifelate din care se detașează scăldate într-o lumină argintie, nuduri adolescentine pline de senzualitate.[6] În astfel de lucrări, se poate vedea înclinația spre sentimentalism și lirismul ușor romantic al lui Henția.[17] Astfel de aplecări au existat pe întreaga perioadă de creație a artistului și ele s-au constituit într-o dominantă de interes către o realitate vie, din care lipsesc afectările manieriste sau orice alte rețete.[17]
La întoarcerea în România, Sava Henția s-a angajat în anul 1875 ca profesor suplinitor la Azilul „Elena Doamna” și din acest moment, s-a îndepărtat de tematicile de influență pariziană, apropiindu-se din ce în ce mai mult de pictura tradițională.[18] Păstrându-și serviciul de suplinitor, el a câștigat în anul 1876 concursul pentru postul de profesor de desen și caligrafie la Externatul Secundar de Fete din București.[18] Munca pe care a prestat-o aici era lipsită de strălucire, din cauză că o astfel de materie era considerată pe atunci „dexteritate”.[18] Artistul, din cauza handicapului pe care-l avea, a întâmpinat mari dificultăți în comunicarea cu elevii, cu care se înțelegea prin scris.[18] Cel care cu ceva vreme în urmă picta portrete strălucitoare, ca cel în care a înfățișat în anul 1872 la Paris o Italiancă în costum popular (portet astăzi aflat la Galeria Muzeului de Artă al României) sau studiile de academie din 1873, dintre care se remarcă cu prisosință Nud bărbătesc, a început să picteze fără tragere de inimă, portrete în stilul tradițional.[18]
La recomadarea doctorului Carol Davila, în august 1877 a fost „atașat la Ambulanța Marelui Quartier General pe tot timpul resbelului” în calitate de corespondent, autoritățile fiind rugate „a da adjutorul de care va avea trebuință pentru îndeplinirea misiunei de artist”, atrăgându-se atenția „tutulor persoanelor cari vor fi în relațiune cu Domnu Hintzea că D-lui suferă de surditate aproape completă”, care „pune ore care greutate în relațiunile sale”.[1] Sava Henția se cunoscuse cu Carol Davila la Azilul „Elena Doamna” și a fost chemat la Statul Major al Armatei împreună cu Carol Popp de Szathmári, G.D. Mirea, Nicolae Grigorescu și probabil și cu Henric Trenk, pentru a face parte din echipa atașată Cartierului General pe întreaga durată de desfășurare a războiului.[19]
A participat astfel la Războiul de Independență (1877-1878), timp în care a pictat numeroase scene de campanie, fiind considerat un adevărat reporter de război. Din acea perioadă au rămas desenele Soldat călare, Trecerea Dunării la Corabia, Lângă Lagărul din Calafat. Alte desene au devenit ulterior compoziții executate în acuarelă și ulei, între care se disting lucrările Întâlnirea și Transport de provizii pe front.[20] Ca și ceilalți pictori participanți la campania din 1877, el a avut rolul de a documenta scene de luptă precum și din viața oștenilor, în vederea pictării de compoziții istorice ulterioare.[19]
După revenirea sa din campania de război și-a continuat activitatea didactică și a realizat portrete, decorațiuni interioare, picturi murale la Casa Vernescu și platforma Teatrului Național din București și chiar ilustrație de carte.[1] A călătorit prin țară începând din anul 1880 pe valea Teleajenului, valea Prahovei, la Câmpina și în zona Câmpulungului Muscel. A vizitat de asemenea mănăstirile Suzana (în 1882), Pasărea (în 1892) și Comana (în 1898).[1] Și-a cumpărat o casă la Brebu și decorat biserica din această localitate, precum și cea de la Milcov.[1] Între anii 1901-1902, Sava Henția a luat parte la lucrările de restaurare de la Mănăstirea de la Brebu, participând la refacerea picturii tâmplei și altarului.[21]
.jpg)
.jpg)
.jpg)
În ultimii ani de viață a pictat iconostasele de la Răhău (1894 - 1899) și Vințu de Jos (1899) și a realizat pictură murală în biserica ortodoxă de la Sebeș, județul Alba și în cea de la Săsciori.[1] De asemenea, în interiorul bisericii ortodoxe de zid a cimitirului (sec. XVIII) din municipiul Sebeș există lucrări ale lui Sava Henția.[22] La Mănăstirea Cernica, în biserica principală a mănăstirii, cu hramul Sfântul Gheorghe, în pronaos se găsesc portretele ctitorilor acestei biserici, operă a pictorului Sava Henția.[23]
A fost primul profesor al pictoriței Ottilia Michail Oteteleșanu (între 1899 și 1903),[24] înainte ca aceasta să fie descoperită de Nicolae Grigorescu, în anturajul casei regale.[25]
A fost căsătorit cu Irina Tranko,[26] rezultatul acestei uniuni fiind conform lui Mircea Popescu, o familie numeroasă.[27] Unul din copii săi, Alexandru Henția, a fost și pictor muralist specializat în pictura de biserici și profesor de pictură religioasă.[28][28][29] El a fost denumit în epoca în care a trăit „renumitul pictor din București”, fără ca el să performeze în domeniul picturii asemenea tatălui său, care i-a fost și profesor.[28] Împreună cu fiul său, Sava Henția a realizat pictura murală a bisericii din Alexandria.[28]
Henția a trecut în neființă în data de 21 februarie 1904.
O dată cu înființarea Școlii de Belle Arte din București și a Pinacotecii pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a constatat o creștere calitativă în organizarea expozițiilor colective ale artiștilor români, precum și o creștere calitativă generală în domeniul creației în artele plastice de pe teritoriul României.[31] Aceste tendințe au dus în final, la răspândirea interesului către frumos. Generația de artiști care s-au manifestat în ultima treime a secolului al XIX-lea a avut de înfruntat cosmopolitismul, lipsa de interes al oficialităților pentru artă și nu în ultimul rând, disprețul față de aceasta a unei clase sociale care, în loc să coaguleze adevăratele valori naționale a urmat un curs divergent față de năzuințele populare.[31] Arta românească a consemnat în această epocă primele victorii, desprinzându-se de sfera preocupărilor și intereselor burgheziei, ea reușind să devină mai prezentă de actualitatea de atunci, prin apropierea tematicilor abordate de sectorul rural. Argumente de necontestat sunt operele pe care le-au lăsat în urmă Ion Andreescu, Theodor Aman, Ion Mincu, Nicolae Grigorescu sau Ion Georgescu.[2]
Cele mai bune aspecte pe care le-au dat mișcările artistice de la sfârșitul secolului al XIX-lea pot fi întâlnite la o seamă de artiști care, au îmbinat propriile calități profesionale, umane și de meșteșug cu concepțiile sănătoase despre rosturile artei.[2] Un loc însemnat în rândurile lor îl ocupă Sava Henția, care în mod similar pictorilor Mișu Popp sau Constantin Lecca, a fost la origini ardelean și s-a format ca pictor la București, ca mai toți oamenii de cultură ai acelor timpuri.[2] Înscriindu-se în tendințele vremurilor în care s-au intensificat schimburile culturale dintre Ardeal și România, se poate spune că Sava Henția și-a adus aportul la cristalizarea conștiinței naționale românești.[2]
Cunoașterea temeinică a proporțiilor corpului uman, a anatomiei, a științei compoziției în portret, modul de exprimare plastică cu ajutorul mijloacelor folosite cu sobrietate precum și sinceritatea emoțiilor care reies din pictarea grațioasă a unui chip de femeie, se regăsesc în opera lui Sava Henția cu precădere în creația sa izvorâtă din principiile realismului, mai mult decât în compozițiile cu tematică religioasă sau mitologică.[17] Stau mărturie în acest sens portretele de italience, pline de frăgezime și de adevăr profund uman.[17] O lucrare de excepție pentru acele vremuri este studiul de Nud bărbătesc din anul 1873, care pe atunci se constituia, înainte de studiile lui Ștefan Luchian pe același gen,[18] într-unul dintre cele frumoase tablouri din pictura românească.[17][18] Orientarea sa spre temele preluate din viața cotidiană se poate vedea și în pictura de atelier, realizată la Paris pe timpul studenției, care înfățișa o nuntă românească dintr-un sat transilvănean.[17]
Comenzile de portrete din partea burghezimii și a oficialităților l-au abătut pe Henția de pe calea artistică pe care și-a dorit-o.[32] Cu rare excepții ele l-au făcut să cedeze în detrimentul artei și astfel, nu a ajuns la înțelegerea profundă a realității, înțelegere care să-l ajute în transpunerea ei în forme artistice.[32] Renunțând să-și perfecționeze tehnica artistică a coborât nivelul calitativ al operelor mai ales în cele din a doua parte a vieții sale, astfel că pictorul a dus lipsă de un aport susținut al mijloacelor de exprimare, în conținut și în idei.[32] Acest fenomen nu era unul singular nici în trecut și nici în prezentul lui Henția, mărturie stând în acest sens și comentariul critic al unui contemporan al artistului:[32]
„... ne plângem că artiștii noștri nu-și cearcă puterile în creațiuni mari, nu se măsoară cu opere care să formeze epocă, ci-și pierd timpul și-și uzează forțele pe schițe care nu cer multă încordare în muncă și cheltuială de imaginație și cu portrete banale ale unor mutre și mai banale. Cum vreți însă ca artiștii să iasă din banalitate și să se aventureze în compoziții mari, cînd, în genere săraci, sunt siguri că nu-și vor vedea rambursate nici cel puțin cheltuielile materialului brut? Exemplul lui Henția va fi cel mai descurajator pentru toți care voi să-și ia zborul spre înaltele regiuni ale artei![33]”
Deși a avut parte de condiții neprielnice de lucru și în ciuda stagnării pe care și-a autoimpus-o din cauza problemelor financiare pe care le-a avut mai tot timpul vieții, Sava Henția a fost un artist care, și-a săvârșit opera și și-a îndeplinit menirea, chiar dacă nu a dat posterității acele realizări pe care era, de altfel, îndrituit a le face datorită talentului cu care a fost înzestrat de natură.[32] În întreaga sa activitate, Henția a desfășurat o activitate multilaterală și a abordat variate genuri artistice, care s-au întins de la ilustrația de carte până la decorația murală.[34] Picturile lui se regăsesc în multe muzee din România, altele sunt pierdute și multe apar în casele de licitații de artă. Toate lucrările lui Sava Henția întregesc imaginea unui artist care a trudit pentru arta sa și care s-a dedat cu devotament și pasiune în realizarea operei pe care a lăsat-o moștenire.[34] Deși opera lui prezintă inegalități, rămâne semnificativ faptul că, cele mai neizbutite lucrări și care-l reprezintă în cea mai mică măsură sunt acelea la care, pastișa a înlocuit observația necesară reprezentării veridice a vieții și a oamenilor în mijlocul cărora a trăit.[35] În opoziție cu acestea, au rămas de la Henția lucrări în care se poate observa o tenacitate în pătrunderea esenței subiectului reprezentat. Astfel, el a făcut opere convingătoare și pline de adevăr.[35]
Dacă se face o comparație între Sava Henția și Nicolae Grigorescu, de care prin prisma tematicii îl apropie dragostea pentru oameni și natură, Henția este un colorist și un desenator mai putin strălucit.[35] Punctele sale forte sunt tehnica sigură și robustețea realismului afișat.[35] El a adus în opera sa un timbru personal și apăsat, rostit cu luciditate, drept și cinstit, așa cum i-a fost întreaga viață.[35] Născute din cunoașterea judicioasă a realității, picturile sale cele mai reușite s-au integrat în cele mai importante realizări ale picturii din România secolului al XIX-lea.[35]
Sava Henția a fost depășit de avântul pe care l-au avut contemporanii săi, care au fost adaptabili și mai norocoși în asimilarea operei lui Nicolae Grigorescu, într-un alt mod decât doar prin sugestiile tematice pe care acesta din urmă le-a făcut.[36] Henția a fost până la sfârșitul vieții un bun pictor, dar după părerea criticului de artă Ion Frunzetti el nu a ajuns niciodată, un mare pictor.[37] A avut calități de necontestat în reprezentarea unei figuri umane, sau în ce privește figurarea numeroaselor personaje într-un peisaj.[37] A avut un dar de observare a naturii, dublat de o tehnică de tip realist în artă și o de o cromatică romantică specifică lui.[37] Împrejurările neprielnice și defavorabile în care și-a desfășurat activitatea, nefiind un răsfățat al burghezimii bogate ale timpului său, l-au împiedicat să devină ceea ce talentul său îl îndrituia să fie.[37]
Datorită accentelor realiste ale operei sale, artistul a avut un succes relativ în timpul vieții.[37] Pictura lui a fost considerată o reflexie a reproșului adus sistemului social de atunci și care adesea un avea caracter de satiră.[37] Nu în ultimul rând, din cauza consumatorilor de artă, care nu aveau un interes pentru forme diversificate în varietatea fără limită a artei, publicul nu a fost prea încântat de creațiile lui Sava Henția.[37] Modelele uzitate de Nicolae Grigorescu au influențat puternic gustul în aprecierea lucrărilor unitare, aflate în faza finală de execuție și care erau unanim acceptate.[37] O pictură ca a lui Henția, mai puțin strălucită în retorica ei imediată, dar având calitatea de a fi mai adevărată și mai convingătoare, nu a fost înțeleasă.[37] Ion Frunzetti a considerat că posteritatea datorează artistului Sava Henția o repunere în valoare a creației, care a fost vitregită de către moda epocii în care a trăit, astfel că ea merită o așa zisă realibilitare.[37] Posteritatea, în opinia biografului, trebuie să-i studieze opera și s-o facă cunoscută, datorită simplului fapt că realismul pictorului precum și marele interes pe care l-a manifestat pentru om pot să-l definească, drept un precursor.[37]
Moștenirea sa artistică cuprinde peste 500 lucrări, atât compoziții mitologic - alegorizante, opere de inspirație mitologică și istorică, portrete, cât și „instantanee” ca reporter de război în perioada 1877-1878, sau ca spectator al târgurilor și bâlciurilor. A realizat și numeroase scene de vânătoare, naturi statice cu flori, precum și pictură murală ori decorativă.[1]
Lucrările sale sunt expuse în multe muzee, între care: Muzeul Colecțiilor de Artă din București,[38] Muzeul orășenesc „Ioan Raica” din Sebeș,[39] Muzeul de Artă „Casa Simian” din Râmnicu Vâlcea,[40] Muzeul de Artă din Constanța,[41] Muzeul „Teohari Antonescu” din Giurgiu,[42] Muzeul de Artă din Brașov,[28] Muzeul de artă județean Prahova „Ion Ionescu-Quintus” din Ploiești.
Grafica pe care Sava Henția a realizat-o în timpul campaniei Războiului de Independență al României suferă de lipsă de spontaneitate, prin comparație cu cele executate de către Nicolae Grigorescu.[19] Ea are mai mult o valoare documentară pentru pregătirea unor viitoare lucrări de atelier, pe care Henția a intenționat să le facă.[44] Desenul este neelegant, greoi, lipsit de voiciune, cu reveniri și adeseori cu adăugiri penibile, cu o lipsă de exactități neverosimile sau cu insistențe care, nu au ținut cont de spațiile imense pe care s-au desfășurat scenele surprinse.[44]
Din această evidență se deduce caracterul secundar, aproape de mnemotehnică, de desene ajutătoare care indică rezervarea artistului pentru compozițiile care ar decurge din ele.[44] Majoritatea desenelor au fost făcute în creion sau cărbune, destul de rar înviorate de accente de cretă.[45] A înfățișat scene care s-au derulat în fața ochilor în mișcare sau repaus, precum: grupuri de soldați, un sanitar cu doi răniți, trupe românești care treceau Dunărea la Corabia, soldați jucând hora în momente de răgaz, sau o trăsură de campanie de origine rusească.[45]
- Lucrări realizate de Sava Henția cu tematica războiului
Un caracter mai liber în opera lui Henția este dovedit de lucrările în acuarelă, cea mai reușită dintre ele fiind cea intitulată Întâlnirea. În aceasta se poate remarca caramederia de arme ruso-română, care în imaginea realizată este simbolizată de strângerea de mână dintre cei doi combatanți ecveștri, în fața ostașilor.[46]
În momentul în care pictorul a ajuns să-și definească viziunea, prin trecerea la pictura în ulei pe pânze relativ reduse ca dimensiune, se vede un pictor stăpân pe mijloacele sale de expresie, prin fixarea plină de avânt și de mișcare a unei compoziții istorice echilibrate.[44] Impresiile sale sunt departe de a fi considerate elemente de exprimare directă, ele trebund să fie triate, selecționate, elaborate, concepute trecute prin filtrul propriilor simțiri înainte de a fi închegate, construite și coerente. În acest sens, Henția nu a fost un artist de primă țâșnire, precum Nicolae Grigorescu.[44]
Adevărata dimensiune a calităților lui Sava Henția, în ce privește realizarea de mari compoziții cu multe personaje integrate în cadrul unui peisaj, este relevată de mulțimea lucrărilor pe care le-a făcut în ulei din tematica războiului.[45] Pe lângă scenele din război, Sava Henția a pictat și aspecte din viața țăranilor bulgari, scene exotice din Nicopole cu peisaje care reflectă pustiirea războiului, sau picturi de gen ca Turc cu narghilea și Vânzători de covoare.[45]
- Lucrări realizate de Sava Henția cu tematica războiului
Cele mai bune realizări din această perioadă sunt Lagărul, cunoscut și sub numele de Bivuac, În tabără, Aprovizionarea dorobanților români în Bulgaria, Gara de mărfuri, Cai la conovăț și acuarela Întâlnirea. Pictura Cai la conovăț a fost realizată în anul 1886, după nouă ani de la război. În ea se văd remarcabilele calități pe care Henția le avea în redarea anatomiei cabaline.[47] Reluarea tematicii de război, după terminarea acestuia a reprezentat pentru artist o caracteristică care, nu poate fi afirmată pe deplin în cazul lui G.D. Mirea sau Nicolae Grigorescu.[47] Se poate spune despre Sava Henția că a fost mai înclinat către tematica de război, către pictura istorică, către compoziția cu mulți oameni și cai în mișcare, tocmai datorită unei tehnici viguroase care aparține realismului în artă.[47]
Pentru compozițiile pe care Henția le-a făcut în timpul campaniei din 1877, el a fost decorat de către oficialitățile statului român cu Medalia Bene-Merenti clasa a II-a.
Cea mai importantă compoziție de război a lui Sava Henția este cea intitulată Lagărul, cunoscută și sub numele de Bivuac. Ea se afla în anul 1991 la Pinacoteca Statului din Iași.[44] Lucrarea este una din cele mai însemnate compoziții de acest gen care s-au făcut în România, în secolul al XIX-lea.[44] Scena înfățișează un bivuac al trupei, care este dispusă pe un dâmb. În planul secundar, se pot vedea aliniate corturile de campanie precum și grupurile de oșteni din jurul acestora, care sunt așezați fie pe lângă cazanele de bucătărie îngropate într-un mal, fie pe lângă ciuberele cu apă potabilă.[44]
În primul plan se află o saca dejugată cu cruce roșie, lângă care se găsește un grup de cai văzuți din spate. Unul din ei tocmai ce este potcovit de un soldat.[44] Din partea dreaptă sosește un convoi de furgoane, care este precedat de către un ofițer care călărește un cal alb. Sub streașina ridicată a unui cort conic situat în fața unei mese cu hărți, este figurat un grup de ofițeri.[44]
Compoziția, în ansamblul ei, este compusă perfect cu toate elementele sale picturale, ca un episod dramatic surprins pe neașteptate.[48] Peisajul, împresurat de ciupercile stranii ale corturilor, pare a fi animat de forfota care apare în acalmia războiului.[48]
Animația arată cu certitudine, o tabără de campanie care nu a ajuns încă în prima linie a bătăliei.[48] Totul a fost compus cu deosebită minuțiozitate, astfel încât oricare personaj pe care l-ai privi, în orice plan al compoziției, pare a fi studiat pentru a-și ocupa cu plenitudine locul în ansamblu, cu toate elementele sale specifice și gestuale.[48] Întregul scenei înfățișate privitorului dă o imagine vizuală de o veridicitate sporită, accentuată de notația exactă a luminii, care indică momentul zilei în care se desfășoară activitățile personajelor pictate.[48]
Detaliile descrise plastic în lucrarea Lagărul sunt atât de evocatoare și de caracteristice și atmosfera este atât de unitară prin diversitatea acțiunilor, a elementelor de decor, de peisaj și a grupurilor, încât deși asupra organizării compoziționale pot exista obiecții, imaginea pe care a realizat-o pictorul dă privitorului o senzație puternică de viață autentică.[49] Henția a revenit cu acestă tematică și într-un alt tablou intitulat În tabără, cu aceleași reușite de reprezentare plastică, cu însușiri valoroase ale observației de tip realist.[49] Dacă în prima lucrare, echilibrul este admirabil realizat între peisaj și personajele care-l populează, în a doua situația este diametral opusă, peisajul fiind cel care primează, în detrimentul personajelor.[49] În acest fel, a doua lucrare are ca motor principal al compoziției peisajul, cu toate elementele sale compoziționale însușite și asupra cărora artistul a pus accentul.[49]
Pictura În tabără figurează grupuri de soldați, împrăștiate printre bordeie de pământ aflate pe o colină.[48] Insistența cu care artistul a reprezentat vegetația, panta dealului și elementele terenului accidentat pe care se desfășoară scena (peste două treimi din suprafața pânzei), dă lucrării un caracter de peisaj cu figuri și nu unul de compoziție în peisaj.[48] Tabloul se află astăzi la Muzeul Național de Artă al României.
În compoziția Aprovizionarea dorobanților români în Bulgaria, cunoscută și ca Transport de provizii pe front, scena este de un realism care trece peste limitele unei observații cât de cât obiective.[48] Ea are figurate elemente pline de haz care nu sunt mai puțin interesante sub aspect documentar.[48] Scena se desfășoară la poalele unui deal de pe care coboară trupele de dorobanți călare și niște catâri, la confluența trecerii drumului peste un podeț pricăjit și deteriorat. Soldații se străduiesc să-și determine animalele îndărătnice să treacă peste spărtura podului.[48]
Aproape de centrul compoziției, în prim plan, apare un măgar proptit cu picioarele din față în bârnele podețului.[48] El opune o rezistență vizibil încăpățânată, tipică „curcanului” cu pene care-l trage viguros de căpăstru și de urechi.[48] În spatele animalului îndârjit, se află un alt ostaș care-și închipuie că dacă-l împinge de la spate, mijlocește deplasarea.[48] Acest măgar este centrul de interes al lucrării prin simplul fapt că față de confrații lui care au trecut deja podul sau urmează să ajungă la el încărcați cu verze, știuleți, dovlecei uriași și funii de ceapă, el are o ciudată încărcătură de păsări legate de picioare.[50] Pe o altă colină se văd focurile trupei.[50]
Această pictură a fost realizată cu un haz deosebit, ea fiind și un document incontestabil de război.[50] Printr-o astfel de abordare s-a constatat că, Sava Henția nu s-a conformat întotdeauna rigorilor oficiale necesare unui reporter, aflat în serviciul autorității militare.[50] El nu s-a manifestat cu rigurozitate în selecționarea judicioasă și părtinitoare a temelor, ca în cazul tabloului intitulat Sfatul Major al Domnitorului.[50] Astfel, se poate vedea că artistul a realizat și schițe ale unor scene din campanie mai puțin eroice, pline însă de veridicitate și umanitate și care s-au derulat în spatele frontului.
Pe Henția l-a preocupat și aspectul economic al războiului. Necesitatea de a-și nota această tematică nu s-a redus numai la o satirizare a grotescului rechiziționării imediate de la cetățenii bulgari.[50] Pe pictor l-a interesat să surprindă cu exactitate aspectul unei gări - Gara de mărfuri, observată dinspre magaziile cu cereale, de acolo de unde se îmbulzeau carele și căruțele folosite pentru transportul sacilor cu grâne, pentru front.[50] Descărcate necontenit, ele sunt figurate alături de stive înalte acoperite cu pelerine multicolore contra ploii. Se pot vedea și peticele kaki ale pelerinelor.[50] Compoziția este curioasă, prin faptul că îmbină peisajul de periferie urbană și rusticul ce transpare din prezența carelor cu boi mânate de căruțașii cu ițari și cu cămăși albe de in, ce aduc în plus o notă idilică, cu scena de muncă asiduă și febrilă de descărcare a sacilor în piramidă.[50] Un accent suplimentar a fost adus de Henția, prin figurarea sârmelor de telegraf care fragmentează cerul alburiu al compoziției, dominând imaginea cu oamenii care sunt cuprinși în ea
Pictura cu tematică istorică l-a preocupat pe Henția încă de la începuturile sale în pictură.[51] Sub influența profesorului său de la Școala de Belle Arte din București, Theodor Aman, Henția a pictat în anul 1870 tabloul intitulat Ostașii lui Mihai Viteazul izgonind pe turci la Giurgiu, precum și pânza de mici dimensiuni, mai nereușită, care-l reprezintă pe Mihai Viteazul intrând la Alba Iulia, urmat de oșteni purtători de drapele.[52] În anul 1876 a pictat portretul în picioare a lui Tudor Vladimirescu, inspirat din lucrarea similară a lui Aman, dar mai puțin reușit decât aceasta. Tablourile cu subiecte istorice au rămas ca preocupare, și după campania din 1877 l-a care a luat parte, până la sfârșitul vieții.[52]
În anul 1881 a participat la Expoziția de Arte Frumoase de la București și la Expoziția Română de la Sibiu, cu o compoziție de mari dimensiuni intitulată Intrarea triumfală a lui Traian în Sarmisegetuza.[52] Lucrarea a primit aplauzele criticii de artă și ale publicului.[52] Pictura sa având o dimensiune foartea mare, Henția s-a văzut silit să o lase în sala de la biserica Stavropoleos.[53] Considerată inițial, inclusiv de către literatura de specialitate că nu ar fi supraviețuit timpului, fiind pierdută,[52] lucrarea de 3,6 x 2,7 m a fost regăsită la mijlocul secolului XX la Mănăstirea Căldărușani, între operele de artă ale muzeului acesteia. Pânza nu are o soartă prea bună nici în prezent, fiind nerestaurată. Conform unor autori precum N. I. Idieru sau Livia Drăgoi, această lucrarea ar fi fost motivul pentru care pictorul a primit Medalia Bene-Merenti clasa a II-a. Conform lui Cristian Ioan Popa (2018), este posibil să mai fie existat o pânză pictată, cu același subiect, pe care Henția ar fi scos-o la loterie.[53]
În 1880 a pictat compoziția Legenda Meșterului Manole, care prezintă scena vizitei lui Neagoe Basarab împreună cu Doamna Despina la șantierul Mănăstirii de la Curtea de Argeș.[52] Mircea Popescu a considerat acest tablou un studiu făcut în vederea realizării unei compoziții de mari dimensiuni, deoarece un desen din anul 1900 folosește o altă ipostază a studiului, închipuind momentul de sfințire a bisericii aceleiași mânăstiri.[52]
- Lucrări realizate de Sava Henția cu tematică istorică
În perioada 1897 - 1902, Sava Henția a înfățișat Moartea lui Ștefan cel Mare, Ștefan cel Mare după bătălia de la Codrii Cosminului, Sacrificiu roman și a reluat portretele de voievozi pe care le desenase cu ani în urmă (în 1883).[52] Aceste portrete au făcut parte dintr-un proiect pentru un mare panou decorativ.[52] Prin faptul că artistul a perseverat în crearea unor compoziții istorice pe baza unei concepții convenționale despre istoria poporul român, acest fel de lucrări au devenit la sfârșitul secolului al XIX-lea artificiale și pline de retorism.
Cu ocazia Expoziției Concordiei Române care s-a deschis în anul 1880, Sava Henția a participat cu un portret executat după o fotografie a lui Ion Heliade-Rădulescu și cu un desen în tuș intitulat Trecerea Dunării.[57] Un alt portret datat în 1880 a fost cel al unui cerșetor, portret aflat astăzi la Muzeul Național de Artă al României. Această lucrare a dat startul unei perioade în care, artistul a fost preocupat de imaginea marginală a societății.[58] În anul 1889, a realizat în mod similar un bătrân cerșetor sprijinit într-un toiag, care întinde pălăria trecătorilor și care ține o traistă sub brațul drept. Dramatismul acestuia este cu mult mai puternic decât în tabloul din 1880, datorită folosirii mijloacelor de natură literară, astfel cum este umbra care se profilează pe zidul de fundal al imaginii.[58]
Interesul pe care l-a manifestat pictorul după anul 1880 poate fi remarcat, în abordarea unor teme grigoresciene în portrete precum Tânără țărancă torcând.[58] Ea este înfățișată într-un costum tradițional și cu o broboadă roșie atârnând pe umăr.[58] Provenind de la Pinacoteca Municipală și aflată astăzi la Muzeul Național de Artă, lucrarea este argumentul care apropie tematica lui Henția de cea a lui Nicolae Grigorescu, dar rezolvată într-un cu totul alt mod, conform cu stilul realist pe care pictorul l-a practicat.[58]
- Lucrări realizate de Sava Henția cu tematică socială
.jpg)
.jpg)
În amintirile memorialistului Iuliu Roșca, anterioare anului 1888, se menționează că interesul acordat de Henția tematicii sociale a fost o constantă pentru artist.[59] Roșca a amintit astfel că a văzut în atelierul pe care Henția îl avea în curtea Azilului „Elena Doamna”, pe lângă naturi moarte, peisaje și flori, picturi de gen. Astfel, au rămas moștenire: Târgul Moșilor cu curiozitățile lui, (lucrare care amintește de pânzele documentare ale lui Carol Popp de Szathmári, Amedeo Preziosi, Emil Volkers ori Henric Trenk), alături de Trei băieți diavoli, sorbind ca o picătură profirul din pahare la umbra frunzarului din fața cârciumii (cu o tematică împrumutată din opera lui Theodor Aman) și de Țăranca ducând merinde la câmp.[59]
Sava Henția a realizat picturi care au statut documentar, deoarece din ele transpare pitorescul iarmaroacelor și al îngrămădirilor comerciale rurale.[59] Acuarela Bâlciu în Brebu este o îmbinare dintre peisajul cu valoare documentară a epocii și pitorescul scenei de gen. Practic, avem de-a face cu o vedere a drumului ce ducea la clopotnița Mănăstirii Brebu, drum în care turnul este tratat cu minuțiozitate de arhitect (el nu mai există astăzi, fiind dărâmat).[59] În stânga tabloului se văd o mulțime de țărani care, se înghesuie pe sub prelatele și foile de cort ale negustorilor.[59] Hazliu este faptul că în prim planul compoziției este figurat un cârd de gâște zgomotoase care, aduc o notă grotescă priveliștii care se închide treptat spre dreapta, în brazii mănăstirii.[59]
De interes social au fost și peisajele de mahala.[60] Exemplu stă mica acuarelă realizată în anul 1903, lucrare care înfățișează Mahalaua din Herăstrău și se află la Muzeul Național de Artă.[60] S-a constatat de către critica de artă că, au existat cazuri în care interesul peisagistic a prevalat asupra interesului social, exemple în acest sens fiind lucrările intitulate Moara (aflată la Muzeul Național de Artă și datată în 1881) sau Casă la marginea orașului (nedatată), în care cromatica și pitorescul specific oriental sunt trecute în primul plan.
Portretele au reprezentat pentru Sava Henția, una din direcțiile definitorii pe care a mers în desfășurarea stilului realist pe care l-a practicat. După perioada în care a fost pictor corespondent al Războiului din 1877, Henția a pictat cu preponderență portrete până la sfârșitul vieții lui.[61] Se știe că el a debutat ca un bun portretist de factură realistă în reprezentarea omului, caracteristică pe care a menținut-o de-a lungul întreagii sale cariere.[61] După întoarcerea din Franța a făcut o serie de portrete, cu precădere cele din perioada 1877 - 1884: portretul doctorului Marcovici, al generalului Carol Davila și cel mai reușit, al soției acestuia. D-na Davila este înfățișată în costum național, cu o maramă de borangic care pune în evidență grația și feminitatea.[61] Aceste portrete subliniază resursele pe care artistul le avea la îndemână, pentru a înfățișa personajele atât ca fizionomii cât și ca imagini purtătoare de stări sufletești.[61]
- Portrete de copii realizate de Sava Henția
.jpg)
.jpg)
.jpg)
Portretul intitulat Cap de copil, din aceeași perioadă, a fost realizat într-o cromatică luminoasă și delicată, plină de gingășie și prospețime.[61] În tablourile cu copii, Henția își exprimă o latură lirică și sensibilă, modelele fiind luate din realitatea imediată, de obicei fiind cea reprezentată de propriii copii.[61] În ele se vede influența pe care Pierre Prud'hon a avut-o asupra sa în ce privește stilistica de reprezentare a umbrelor catifelate, modul de realizare a compoziției și apetența spre alegoriile mitologice, pe care le-a reluat sporadic după 1880.[61]
- Portrete de femei realizate de Sava Henția
.jpg)
.jpg)
Sava Henția a realizat portrete valoroase, de fiecare dată când a pictat cu dragoste și interes vis-a-vis de modelul înfățișat.[27] Având o familie numeroasă, nevoile financiare erau pe măsură, astfel încât lipsurile l-au împins să accepte să facă numeroase portrete după fotografii, în serie, așa cum nu cu mult înainte au făcut și Constantin Lecca sau Mișu Popp.[27] Spre sfârșitul vieții a primit o mulțime de comenzi din partea oficialităților pentru evenimente festiviste, exemplu fiind cea intitulată Inaugurarea Podului de la Cernavodă.[27] Academia Română i-a comandat o serie de portrete a membrilor ei, care nu mai erau în viață.[62] Astfel, Sava Henția s-a risipit în ultima perioadă a vieții pe tot felul de activități colaterale artei adevărate. Le-a îndeplinit conștiincios, dar fără niciun elan.[27]
În anul 1894, Sava Henția a primit o comandă pentru realizarea de panouri decorative și de pictură murală la Casa Vernescu, de pe strada Sfinții Apostoli nr.2 din București.[36] El a decorat cele două etaje ale holului clădirii care conține scara centrală.[36] A pictat direct pe zid folosind o preparație de mastic și ulei. Picturile sale de aici au fost create nu numai pe perete, ci și pe panouri mari de pânză, aplicate pe zid.[36] Compozițiile amintesc de perioada pariziană, ele fiind de fapt, niște reluări ale temelor mitologice de tipul Psyche-ei sau Aurorei din 1871.[36]
După aproape douăzeci de ani de când picta în stilul lui Pierre-Paul Prud'hon, Henția a revenit la execuția de lucrări pe suprafețe mari.[36] Casa Berceanu, care a fost sediul Institutului de Arhivistică și Muzeografie și care în anii 1990 era sediul Policlinicii de copii nr.2, a fost decorată în întregime cu personaje alegorice, zefiri și amorași și nuduri de femei în prim plan.[36] Picturile murale ale lui Henția au contribuit la sporirea gustului publicului pentru astfel de decorațiuni interioare, gust care a devenit din ce în ce mai frecvent în capitala României.[36]
- Picturi murale realizate de Sava Henția la Mănăstirea Cernica
.jpg)
În domeniul picturii murale, Sava Henția a mai realizat decorațiuni la platforma Teatrului Național din București, precum și la bisericile din Brebu și Milcov.[1] În ultimii ani de viață a realizat iconostase pentru bisericile din Răhău și Vințu de Jos și a pictat biserica ortodoxă din cimitirul din Sebeș - Alba.[1] A decorat de asemenea peretele de nord al bisericii Sfânta Treime din Săsciori și a donat acestei biserici icoana de hram și un epitaf cu scena Punerea în mormânt.[1] La Mănăstirea Cernica, a realizat mural în pronaosul bisericii portretele ctitorilor: Sfantul Ierarh Calinic și episcopul Ioanichie Stratonichios.[23] Sava Henția a realizat împreună cu fiul său Alexandru Henția, pictura murală a bisericii din Alexandria.
Sava Henția a realizat peisaje dintr-un profund atașament pentru natură și în majoritatea lor, prezența omului se face simțită într-un cadru firesc al vieții lui.[61] Există lucrări în care preocuparea artistului a fost cu predilecție peisagistică, așa cum este cea intitulată Moara, pictată în anul 1881. Cu toate că pictorul a practicat mai ales o pictură de atelier, s-a dovedit în stare să realizeze scene din natură pline de prospețime și în același timp a evocat perspective vaste, ca cea din tabloul Cheile Doftanei.[61]
- Peisaje realizate de Sava Henția
Din categoria tablourilor cu peisaje pure fac parte lucrările Asfințit pe malul râului, Iszvorul, Moara, Peisaj și Peisaj în amiază
| Sava Henția | |
 Pictorul Sava Henția 1880 - 1894 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Sava |
| Născut | Sebeșel, Săsciori, Alba, Regatul Ungariei |
| Decedat | (56 de ani) Sebeșel, Săsciori, Alba, Regatul Ungariei[*] |
| Părinți | Ilie Henția Ana Dăncilă |
| Frați și surori | 13 |
| Căsătorit cu | Irina Tranko |
| Copii | mai mulți copii (?) |
| Religie | Biserica Ortodoxă |
| Ocupație | pictor muralist[*] ilustrator[*] |
| Activitate | |
| Studii | Universitatea Națională de Arte București, Școala Națională Superioară de Arte Frumoase de la Paris |
| Pregătire | Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Alexandre Cabanel |
| Profesor pentru | Alexandru Henția, Ottilia Michail Oteteleșanu |
| Mișcare artistică | realism |
| Opere importante | 1. Tematică de război: Lagărul (Bivuac)  2. Portretistică: Ana Davila Italianca   |
| Influențat de | Pierre-Paul Prud'hon |
| Premii | • Medalia clasa a II-a la Expoziția artiștilor în viață din anul 1870 • Medalia Benne Merenti clasa a II-a |
· 1912: Émile Lemoine, matematician francez (n. 1840)
* 1912: Osborne Reynolds (n. 23 august 1842, Belfast – d. 21 februarie 1912, Somerset) a fost un un om de știință britanic (originar din Irlanda), matematician, fizician și inginer, specializat în dinamica fluidelor.
* 1920: Afonso Henriques de Bragança, Prinț Regal al Portugaliei (31 iulie1865 – 21 februarie 1920) a fost prinț portughez al Casei de Bragança-Saxa-Coburg și Gotha, fiu al regelui Luís I al Portugaliei și al soției sale, Maria Pia de Savoia.
* 1912: Osborne Reynolds (n. 23 august 1842, Belfast – d. 21 februarie 1912, Somerset) a fost un un om de știință britanic (originar din Irlanda), matematician, fizician și inginer, specializat în dinamica fluidelor.
A dat o explicație completă a discordanței înregistrate între datele experimentale și cele teoretice disponibile la acea dată, punând în evidență existența a două regimuri de mișcare a fluidelor: laminar și turbulent. Studiile sale experimentale, devenite clasice, au contribuit decisiv la clarificarea problemelor legate de viscozitatea fluidelor și de curgerea în regim turbulent.
De numele său este legat Numărul Reynolds (Re), o mărime adimensională folosită în mecanica fluidelor pentru caracterizarea unei curgeri, în special a regimului de mișcare: laminar, tranzitoriu sau turbulent.
De asemenea, studiile sale referitoare la transferul de căldură dintre solide și lichide au dus la inovații în proiectarea cazanelor de încălzire și a condensatoarelor termice.
* 1919: Prințul Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen[1][2] (germană Karl Anton Friedrich Wilhelm Ludwig Prinz von Hohenzollern-Sigmaringen[1][2]) (1 septembrie 1868[1][2] - 21 februarie 1919[1][2]) a fost membru al Casei de Hohenzollern-Sigmaringen.[1][2] Karl Anton a fost al treilea și cel mai mic copil al lui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al soției lui Infanta Antónia a Portugaliei.[1][2]| Osborne Reynolds | |
 Osborne Reynolds în 1903 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 23 august 1842 Belfast, Irlanda |
| Decedat | (69 de ani) Somerset, Anglia |
| Cauza decesului | gripă |
| Naționalitate | britanic, irlandez |
| Cetățenie |  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei |
| Ocupație | fizician inginer constructor[*] inginer |
| Activitate | |
| Domeniu | matematician și fizician |
| Instituție | Universitatea din Manchester |
| Alma Mater | Queens' College[*] |
| Organizații | Societatea Regală din Londra |
| Cunoscut pentru | Dinamica fluidelor, Numărul Reynolds |
| Premii | Royal Medal, 1888 |
Karl Anton a fost fratele mai mic al regelui Ferdinand I al României
La 28 mai 1894 la Bruxelles, Karl Anton s-a căsătorit cu Prințesa Joséphine Caroline a Belgiei, fiica Prințului Filip de Flandra și a soției lui Prințesa Maria de Hohenzollern-Sigmaringen
- Prințesa Stephanie Josephine Karola Philippine Leopoldine Marie de Hohenzollern (8 aprilie 1895 – 7 august 1975)
- Prințesa Marie Antoinette Wilhelmine Auguste Viktoria de Hohenzollern (23 octombrie 1896 – 4 iulie 1965)
- Prințul Albrecht Ludwig Leopold Tassilo de Hohenzollern (28 septembrie 1898 – 30 iulie 1977)
- Prințesa Henriette Leopoldine Wilhelmine of Hohenzollern (29 septembrie 1907 – 3 octombrie 1907)
| Prințul Karl Anton | |
| Prințul Karl Anton de Hohenzollern | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Karl Anton Friedrich Wilhelm Ludwig |
| Născut | 1 septembrie 1868 Sigmaringen, Hohenzollern, Prusia |
| Decedat | (50 de ani) Cetatea Namedy |
| Părinți | Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen Antónia a Portugaliei |
| Frați și surori | Ferdinand I al României Wilhelm, Prinț de Hohenzollern |
| Căsătorit cu | Prințesa Joséphine Caroline a Belgiei |
| Copii | Prințesa Stephanie Prințesa Marie Antoinette Prinul Albrecht Prințesa Henriette |
| Cetățenie |  Germania |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | soldat ofițer |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | prinț |
| Familie nobiliară | Casa de Hohenzollern-Sigmaringen |
Dom Afonso a avut o carieră militară. A fost general în armata portugheză și anterior a fost inspector-general de artilerie. Trecutul său militar exemplar i-a permis să fie ales să comande forțele militare la Goa, la sfârșitul secolului al XIX-lea, când a fost Vicerege al Indiei.
Performanța sa în India a motivat nominalizarea sa la funcția de conetabil al Portugaliei. În primele luni ale anului 1890, logodna sa cu Arhiducesa Valerie de Austria a fost dată publicității, însă mai târziu ea a refuzat să se căsătorească cu el, sub influența mătușii ei, Arhiducesa Maria Theresa de Austria, din ramura miguelistă a dinastiei Bragança.
Când amenințările asupra vieții fratele său, regele Carlos, i-au fost aduse la cunoștință, el a adoptat obiceiul de a purta zi și noapte un revolver, fiind gata să-și apere familia ori de câte ori ar fi fost necesar. De asemenea, el a cerut nepotului său, Luís Filipe de Bragança, să poarte o armă asupra sa.
Dom Afonso a fost un iubitor de curse de automobile, el fiind responsabil pentru primele curse cu motor din Portugalia, unde a fost unul dintre primii șoferi. După proclamarea Primii Republicii Portugheze în 1910, Afonso a plecat în exil în străinătate, mai întâi în Gibraltar cu nepotul său, regele detronat, Manuel al II-lea, și apoi în Italia cu mama sa, regina Maria Pia. A trăit la Torino, și, după moartea mamei sale, s-a mutat la Roma, și, în cele din urmă, la Napoli.
Suferind, ca și mama lui, de debilitate mentală și emoțională după atacul feroce din 1908 asupra familiei lor, Afonso de Bragança s-a căsătorit, la Roma la 26 septembrie 1917, cu o văduvă care divorțase de două ori, moștenitoarea americană Nevada Stoody Hayes.
În 1917, pretendentul portughez Manuel al II-lea trăia în Anglia cu soția sa cu care era căsătorit de patru ani, Augusta Victoria de Hohenzollern-Sigmaringen, dar cu care nu avea copii. Regaliștii erau reticenți cu privire la perspectivele unui moștenitor legitim și anxietatea lor s-a dublat la vestea căsătoriei lui Afonso cu o femeie de rând, mai ales cu o astfel de reputație dubioasă.
În Portugalia, căsătoria morganatică nu era recunoscută. Copiii legitimi ai lui Afonso și Nevada nu ar fi putut moșteni tronul Portugaliei. Aproape la fel de deranjantă era perspectiva că atât Manuel cât și Afonso nu ar fi putut produce un moștenitor. În acest caz, pretenția la tronul portughez ar fi fost a unui descendent al lui Miguel I, regele absolutist.
Dom Afonso a fost al patrulea soț al americancei Nevada Stoody Hayes. Ei nu s-au putut căsători religios în Italia, unde regele Italiei, Victor Emanuel al III-lea, la fel ca Papa, a ales să nu recunoască validitatea căsătoriei făcută la Roma. Ea l-a convins pe Alfonso să se căsătorească din nou la Madrid, unde un ofițer consular al Republicii portugheze a ținut ceremonia civilă, fără martori, familie sau prieteni.[1]
Prințul a încercat în prealabil să obține aprobarea regelui pentru căsătoria lui, dar el a constatat că nepotul său și restul familiei regale s-au opus vehement. După căsătorie, alocația i-a fost tăiată de către Manuel al II-lea și Dom Afonso, respins, de asemenea, de rudele sale din Italia, a început să trăiască în obscuritate. În cele din urmă a murit singur, la Napoli, la 21 februarie 1920, la vârsta de 54 de ani. Doar un singur servitor portughez a rămas cu el până la sfârșit.
| Afonso Henriques | |
| Prinț Regal al Portugaliei | |
.png) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 31 iulie 1865 Palatul de Ajuda, Lisabona |
| Decedat | (54 de ani) Neapole, Italia |
| Înmormântat | Monastery of São Vicente de Fora[*] |
| Părinți | Luís I al Portugaliei Maria Pia de Savoia |
| Frați și surori | Carlos I al Portugaliei |
| Căsătorit cu | Nevada Stoody Hayes |
| Cetățenie |  Portugalia |
| Religie | catolicism |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Duke of Porto[*] (–) |
| Familie nobiliară | Casa de Bragança-Saxa-Coburg și Gotha |
* 1926: Heike Kamerlingh Onnes (pronunție neerlandeză: /ˈɔnəs/; n. , Groningen, Țările de Jos[8] – d. , Leiden, Țările de Jos[8]) a fost un fizicianolandez, profesor universitar la Leiden, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1913.
Heike Kamerlingh Onnes a avut contribuții în termodinamică și electricitate. Este întemeietorul laboratorului criogenic din Leiden în 1882, unde a atins pentru prima oară temperaturi apropiate de zero absolut și a ajuns să lichefieze heliul în anul 1908. A studiat fenomenul opalescenței critice împreună cu W.H. Keesom, și a descoperit în anul 1911, fenomenul supraconductibilității.
Heike Kamerlingh Onnes a avut contribuții în termodinamică și electricitate. Este întemeietorul laboratorului criogenic din Leiden în 1882, unde a atins pentru prima oară temperaturi apropiate de zero absolut și a ajuns să lichefieze heliul în anul 1908. A studiat fenomenul opalescenței critice împreună cu W.H. Keesom, și a descoperit în anul 1911, fenomenul supraconductibilității.
· 1938 – A murit George Ellery Hale, astronom american, inventatorul telescopului Hale; (n. 29 iunie 1868).
· 1941 – A murit Frederick Banting medic canadian, laureat al Premiului Nobel; (n. 1891).
· 1958: Duncan Edwards (n. 1 octombrie 1936 — d. 21 februarie 1958) a fost un fotbalist englez. Născut în Dudley, West Midlands, a semnat cu Manchester United în iunie 1952 ca amator, devenind profesionist pe 1 octombrie 1953
* 1960: Edwina Cynthia Annette Mountbatten, Contesă Mountbatten de Burma (28 noiembrie 1901 – 21 februarie 1960)[1] a fost soția Lordului Mountbatten, ultimul vicerege al Indiei britanice.
Edwina Cynthia Annette Ashley s-a născut în 1901 ca fiica cea mare a lui Wilfrid Ashley (mai târziu baron Mount Temple), membru al Parlamentului și a soției acestuia, Amalia Mary Maud Cassel. Mama ei era fiica unui magnat internațional, Sir Ernest Joseph Cassel, prieten și finanțator privat al viitorului rege Eduard al VII-lea. Cassel a fost unul dintre cei mai puternici și bogați oameni din Europa. Și-a pierdut soția iubită (Annette Mary Maud Maxwell), pentru care s-a convertit de la iudaism la romano catolicism. De asemenea, și-a pierdut unicul copil, Amalia. După această pierdere a plecat pe mare și a lăsat mare parte din vasta lui avere Edwinei, nepoata sa cea mare.
* 1960: Edwina Cynthia Annette Mountbatten, Contesă Mountbatten de Burma (28 noiembrie 1901 – 21 februarie 1960)[1] a fost soția Lordului Mountbatten, ultimul vicerege al Indiei britanice.
Edwina Cynthia Annette Ashley s-a născut în 1901 ca fiica cea mare a lui Wilfrid Ashley (mai târziu baron Mount Temple), membru al Parlamentului și a soției acestuia, Amalia Mary Maud Cassel. Mama ei era fiica unui magnat internațional, Sir Ernest Joseph Cassel, prieten și finanțator privat al viitorului rege Eduard al VII-lea. Cassel a fost unul dintre cei mai puternici și bogați oameni din Europa. Și-a pierdut soția iubită (Annette Mary Maud Maxwell), pentru care s-a convertit de la iudaism la romano catolicism. De asemenea, și-a pierdut unicul copil, Amalia. După această pierdere a plecat pe mare și a lăsat mare parte din vasta lui avere Edwinei, nepoata sa cea mare.
Bunicul ei a murit în 1921, lăsându-i 2 milioane de £ (astăzi 65,8 milioane £), domeniile Broadlands, Hampshire și Casa Brooke din Londra într-o vreme când salariul viitorului ei soț era de 610 £ pe an. Lordul Louis Mountbatten a întâlnit-o prima dată în 1920, când ea era un membru de frunte al societății londoneze.
Ashley și Mountbatten s-au căsătorit la 18 iulie 1922 la catedrala St. Margaret. Au fost prezenți familia lui Louis Mountbatten, faimoasa familie regală britanică. Prințul de Wales de atunci și viitorul rege Eduard al VIII-lea a fost cavaler de onoare. Cuplul a avut două fete: Patricia (născută la 14 februarie 1924) și Pamela (născută la 19 aprilie 1929).
Lady Mountbatten a trăit o viață privilegiată aproape în totalitate dedicată căutării plăcerii. Pentru o perioadă destul de mare de timp a fost plecată pe mare în timpul anilor 1930, când timp de patru luni nimeni nu a avut nici o idee unde este. Janet Morgan, biografa lui Lady Mountbatten, a scris: "Edwina Ashley s-a căsătorit cu Lordul Louis ('Dickie') Mountbatten în 1922 la vârsta de 20 de ani după două decade de frivolitate. Nemulțumindu-se cu două fiice bine-crescute și cu un 'băiat entuziast' de soț, ea s-a refugiat în amanți și a declanșat scandaluri.
Ocazional, Lady Mountbatten a călătorit împreună cu cumnata soțul ei, Lady Milford Haven, ale căror legături bisexuale sunt probabil mai bine documentate decât cele atribuite Edwinei. Împreună cu Nancy Cunard, ea a fost suspectat că ar fi fost amanta actorul american Paul Robeson, deși ea a câștigat procesul împotriva ziarului care a imprimat povestea, ea mărturisind că nici nu a întâlnit pe acel bărbat. Totuși, ea a avut o relație reală cu starul de cabaret Leslie Hutchinson. Aventura lor a dus la ostracizarea lui socială și i-a distrus cariera profesională.
În timpul când soțul ei a fost vicerege al Indiei, au existat zvonuri că Edwina a avut o aventură cu Jawaharlal Nehru, care a devenit primul premier al Indiei în timpul staționării lor acolo, și că perechea ar fi reluat legătura la vizitele ulterioare ale lui Nehru în Anglia. Afirmația a fost făcută de Richard Hough în 1980, biograful Lordului Mountbatten în Hero of Our Times. Aventura a fost negată de familia Mountbatten deși au fost admise legături deschise ale cuplului. Ginerele Lordului Mountbatten și fost aide-de-camp naval, Lordul Brabourne, citând corespondența extinsă conservată între soacra lui și Nehru a făcut public acest lucru la 12 februarie 2003 în periodicul de știri indian "The Pioneer": "Philip Ziegler și Janet Morgan [biografi ai lui Louis și Edwinei Mountbatten] sunt singurii doi oameni care au văzut scrisorile în afara familiei, și nici unul dintre ei nu crede că a existat ceva fizic."
Catherine Clement, autoarea cărții Edwina and Nehru: A Novel a declarat într-un interviu în "Times of India" ca "Edwina în scrisorile sale către Lordul Mountbatten a scris că relația ei cu Nehru a fost în cea mai mare parte platonică. În cea mai mare parte nu întotdeauna".[3] Fiica lui Mountbatten, Pamela, a recunoscut aventura cu Nehru susținând că relația a fost non-fizică.
Lady Mountbatten a murit în somn la vârsta de 58 de ani din cauze necunoscute, la Jesselton, Borneo de Nord. În conformitate cu dorințele ei, Lordul Mountbatten i-a împrăștiat cenușa pe mare în largul coastei Portsmouth la 25 februarie 1960; Nehru a trimis două distrugătoare indiene să însoțească corpul ei; Geoffrey Fisher, arhiepiscopul de Canterbury, a oficiat
| Edwina Mountbatten | |
| Contesă Mountbatten de Burma | |
 Edwina și Louis | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Edwina Cynthia Annette Ashley |
| Născută | 28 noiembrie 1901 Broadlands, Romsey, Hampshire, Anglia |
| Decedată | (58 de ani) Jesselton, Borneo de Nord |
| Părinți | Wilfrid Ashley, 1st Baron Mount Temple[*] Amalia Mary Maud Cassel[*] |
| Căsătorită cu | Louis Mountbatten, Conte Mountbatten de Burma |
| Copii | Patricia Knatchbull Pamela Hicks |
| Cetățenie | Regatul Unit |
| Ocupație | aristocrat[*] |
· 1965 – Liderul radical al populatiei de culoare din America, Malcolm X a fost asasinat. Malcolm X (născut Malcolm Little; 19 mai 1925 – 21 februarie 1965) (cunoscut și sub numele Hajji Malik El-Shabazz) a fost un preot musulman american de culoare și purtător de cuvânt pentru Nation of Islam. Pentru admiratorii săi a fost un avocat curajos pentru drepturile negrilor, un om care a pus sub acuzare albii din America în termenii cei mai aspri pentru crimele sale împotriva americanilor de culoare; insa adversarii l-au acuzat de propovaduirea rasismului și a violenței. El a fost numit unul dintre cele mai mari și mai influente personalitati afro-americane din istorie.
· 1969 - A murit compozitorul şi dirijorul Constantin Silvestri (n.31.05.1913).
* 1969: Vasile Lăzărescu (n. 1 ianuarie 1894 Jadani, astăzi Cornești, județul Timiș - d. 21 februarie 1969, Mănăstirea Cernica) a fost un mitropolit român.
A urmat școala elementară în localitatea natală, liceul în Timișoara și Facultatea de Teologie din Cernăuți unde a obținut doctoratul în 1919. A urmat studii de Pedagogie și Filozofie la Universitățiile din Budapesta, Viena și Cernăuți
Vasile Lăzărescu a fost ales profesor de dogmatică, apologetică și morală la Institutul Teologic „Andreian” din Sibiu (1920-1924), Academia Teologică din Oradea (1924-1933) și redactor al foii eparhiale „Legea românească" (1925-1931).[1]
La 21 octombrie 1933 a fost ales episcop al Caransebeșului, iar la 12 iunie 1940 episcop al Timișoarei, din 1947 devenind arhiepiscop și mitropolit al Banatului.
Închis de autoritățile comuniste la Mănăstirea Cernica, Vasile Lăzărescu și-a găsit sfârșitul la 21 februarie 1969, în condiții încă neelucidate.[1] S-ar impune scrierea pe viitor a unei monografii-album despre personalitatea sa, inițiată eventual de instanțele eclesiastice românești.
* A avut contribuții scriitoricești remarcabile în ceea ce privește doctrina ortodoxă și cea catolică:
- Cultul inimii lui Iisus la romano-catolici
- În ce ne deosebim (semnată Bisericanul Ortodox)
- Creștinismul și cultele oculte
- Omileticele „Pârga darului”, „Cuvântări", „Praznic luminat”, „Gânduri de sărbători”.
· 1972: Georgi Adamovici, poet rus (n. 1892)
* 1980: Aldo Andreotti (n. ,[1][2] Florența, Italia – d. ,[1][2] Pisa, Italia) a fost un matematician italian, cu contribuții importante la geometria algebrică, teoria funcțiilor de variabile complexeși teoria ecuațiilor cu derivate parțiale.
* 1980: Aldo Andreotti (n. ,[1][2] Florența, Italia – d. ,[1][2] Pisa, Italia) a fost un matematician italian, cu contribuții importante la geometria algebrică, teoria funcțiilor de variabile complexeși teoria ecuațiilor cu derivate parțiale.
· 1984 – A murit Mihail Șolohov, scriitor rus, laureat al Premiului Nobel (n.11 mai 1905).; Mihail Alexandrovici Șolohov (n. 11 mai 1905 – d. 21 februarie 1984), a fost un scriitor cazac, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1965. Motivația Juriului Nobel: „…pentru forța artistică și integritatea cu care a dat expresie, în epica Donului, unei etape istorice din viața poporului rus.”
* 1986: Mart Stam (n. 5 august 1899, Purmerend – d. 21 februarie 1986, Zürich) a fost un arhitect, designer de scaune și planificator urban olandez.
* 1986: Mart Stam (n. 5 august 1899, Purmerend – d. 21 februarie 1986, Zürich) a fost un arhitect, designer de scaune și planificator urban olandez.
Stam a studiat la Școala regală pentru studii avansate din Amsterdam, pentru ca apoi să lucreze într-o firmă de arhitectură ca proiectant în 1922. În 1923, în Zurich, a fondat revista ABC Beitrage zum Bauen(Contribuții la construcții) împreună cu arhitectul Hans Schmidt, cu viitorul director al Bauhaus, comunistul elvețian Hannes Meyer, și cu rusul El Lissitzky.
În 1927, Stam a devenit unul din membrii fondatori olandezi, alături de Gerrit Rietveld și Hendrik Petrus Berlage, ai Congresului internațional al arhitecturii moderne, organizație profesională a arhitecților cunoscută sub acronimul CIAM.
Stam a fost unul din rarii arhitecții secolului 20 cu extrem de multe relații. Nu întâmplător, cariera sa s-a intersectat cu multe momente importante ale arhitecturiisecolului 20, așa cum au fost designarea de mobilier la Bauhaus, expoziția din 1927 dedicată habitatului uman, Weißenhofsiedlung (Locuințele de la Weißenhof), "Van Nelle Factory", o construcție industrială din Rotterdam, realizată de Leendert van der Vlugt și Mart Stam, care a marcat un important moment al modernismului, clădirile realizate pentru proiectul caselor lui Ernst May, asocierea cu idealistica Brigadă din mai din Rusia, respectiv cu reconstruirea Germaniei după cel de-al doilea război mondial.
| Mart Stam | |
 Locuință pentru expoziția Weissenhof Estate, Stuttgart, 1927 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 5 august 1899 Purmerend |
| Decedat | (86 de ani)[1][2][3] Goldach[*], Elveția |
| Naționalitate |  Țările de Jos |
| Cetățenie | Regatul Țărilor de Jos.svg){kind=small} Republica de la Weimar URSS RDG.svg){kind=small} Elveția |
| Ocupație | arhitect profesor universitar industrial designer[*] arhitect-șef[*] |
| Activitate | |
| Numele firmei | Weißensee Academy of Art Berlin[*]  |
· 1991 - A murit psihologul Vasile Pavelescu; contribuţii în domenii precum: problema personalităţii şi afectivitătii, statutul ştiinţific al psihologiei, învăţarea şcolară ş.a. ;membru al Academiei Române. (n.1900).
· 1992 - A murit Constantin Th. Botez, istoric şi eseist, cercetător al arhivelor (n.11.03.1929).
* 1993: Inge Lehmann ForMemRS (n. 13 mai 1888 – d. 21 februarie 1993) a fost o geofiziciană si seismologă daneză ce a descoperit existența nucleului intern al Pământului[4][5]
* 1997: Josef "Jupp" Posipal (20 iunie 1927 – 21 februarie 1997) a fost un jucător de fotbal german de origine română, care a făcut parte din echipa care a câștigat Campionatul Mondial de Fotbal din 1954
· 2004 - A murit generalul de brigadă Ion Ştefan Eremia, autorul unui roman satiric anticomunist pentru a cărui scriere, dar şi pentru tentativa (eşuată) de a-l trimite spre a fi publicat la Paris a fost „răsplătit” cu închisoarea de către Gheorghiu-Dej („Guliver în Ţara Minciunilor”) (n.05.08.1913).
* 2004: William John Charles, CBE (27 decembrie 1931 – 21 februarie 2004), cunoscut ca John Charles, a fost un fotbalist galez. Considerat de mulți cel mai mare fotbalist galez din toate timpurile[1], putea să joace și atacant și fundaș. De atunci a fost inclus în Football League 100 Legends și în Football Hall of Fame.
* 2005: Zdzisław Beksiński (n. 24 februarie 1929, Sanok - d. 21 februarie 2005, Varșovia) a fost un pictor cunoscut pentru tablourile sale cu trupuri descompuse și fanteziile sexuale sado-masochiste.
· 2006 - A murit Angelica Rozeanu, prima campioană mondială la simplu din istoria tenisului de masă românesc (n.15.10.1921).
* 2007: Arawa Kimura (8 iulie 1931 - 21 februarie 2007) a fost un fotbalist japonez.
* 2010: Valeriu Cușnerenco (n. 22 martie 1937, Constanța – 21 februarie 2010, Constanța), cu pseudonimul de scriitor Valeriu Cușner, a fost un scriitor și critic literar român.
A absolvit Liceul Mircea cel Bătrân în anul 1954. În 1960 a absolvit Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic Iași. În perioada 1952-1960 a practicat fotbalul de performanță (întâi ca junior la formația Locomotiva PCA - în prezent Farul Constanța – apoi, ca senior, la Știința Iași). A lucrat ca inginer proiectant în Constanța.
A făcut parte în 1970 din grupul de scriitori liberi, condus de poetul Radu Crișan. În acel grup se afla și poetul Horia Agarici (celebrul aviator care „vânase bolșevici”), precum și Paul Andreescu (în prezent este șeful Filialei din Constanța a Asociației Foștilor Deținuți Politici). Colaborări cu poeme, cronici literare, eseuri și proză la reviste de cultură: Contemporanul, Ideea Europeană, Luceafărul, Cronica Fundației Internaționale Mihai Eminescu (toate din București), Axioma (Ploiești), 13 PLUS (Bacău), Bucovina Literară (Suceava), Steaua, Adevărul, Orașul, Făclia, Cetatea Culturală(toate din Cluj), Memento (Timișoara), Turd΄Art (Turda), Oglinda literară (Vrancea), Spații Culturale (Râmnicu Sărat) și la revistele de cultură din Constanța: Tomis, Marea Noastră și EMEL (Ideal). Colaborări la revista Conexiuni-New York(Romanian Monthly Magazine), Agero (Stuttgart), precum și la revista multilingvă Qirim Cultural Association of Canada.
A publicat:
- Pândar de vise, 2001, versuri, Editura Metafora
- Joc de nenoroc, 2004, versuri, Editura FIME
- Împușcați-i pe poeți!, 2005, versuri, Editura EX PONTO
- Cronici discursive, 2007, critică literară, Editura Tomis
- Timpul Zero, 2009, proză, Editura Junimea
Deține premiului I - pe țară, în anul 1998, la Emisiunea politică de la Televiziunea Română intitulată „Punctul pe i”, precum și numeroase diplome și insigne pentru performanțele din munca de proiectare.
* 2016: Pascal Bentoiu (n. 22 aprilie 1927, București - d. 21 februarie 2016, București) a fost un compozitor, muzician și muzicolog român, doctor honoris causa al mai multor universități din țară și străinătateA studiat compoziția în particular cu Mihail Jora. A urmat cursurile Facultății de Drept din București (1945 - 1947) și apoi s-a înscris la Conservatorul din București (în septembrie 1947) însă nu a putut continua studiile din cauza taxelor exorbitante stabilite de regimul comunist pentru copiii personalităților din România interbelică.
După o perioadă în care a activat ca cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor din București (1953-1956), Pascal Bentoiu s-a dedicat în întregime vocației de compozitor. A fost secretar al Secției de muzică simfonică, muzică de cameră și operă din cadrul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (1968-1973), fiind primul președinte al acesteia ales după Revoluția română din 1989. Pascal Bentoiu a făcut parte din jurii ale unor concursuri de prestigiu.
Este cel mai reputat expert în muzica compozitorului român George Enescu. A analizat toate lucrările acestuia și a completat unele dintre partiturile rămase neterminate: Simfoniile nr. 4 și 5, poemul simfonic Isis, Trioul cu pian în la minor. Este autorul celei mai importante cărți referitoare la opera muzicală a lui George Enescu, Capodopere enesciene (tipărită și în limba engleză, în Statele Unite ale Americii, și în limba germană, în Germania).
În calitate de muzicolog, Pascal Bentoiu a scris mai multe cărți, zeci de articole și studii în revistele de specialitate, a participat la sute de emisiuni de radio și de televiziune. A susținut zeci de conferințe, prelegeri, cursuri de măiestrie, în țară și în străinătate.
Pascal este fiul avocatului Aurelian Bentoiu[5]; este fratele scriitoarei Marta Cozmin și cumnatul scriitorului Alexandru Miran. A fost căsătorit cu scriitoarea Annie Bentoiu. Fiica lor este soprana și profesoara Ioana Bentoiu, stabilită în Elveția.
Opere
- Amorul doctor, operă comică într-un act, libretul aparține compozitorului, după piesa lui Molière; L’amour médecin, opus 15, 1964, premiera la București, 23 decembrie 1966[9]
- Jertfirea Ifigeniei, operă radiofonică, libret de A. Pop și de Pascal Bentoiu, după Euripide, opus 17, premiera la București, 20 septembrie 1968
- Hamlet, operă în două acte, libret de Pascal Bentoiu, după tragedia Hamlet de William Shakespeare, opus 18, 1969, premiera absolută la Marsilia, Franța, la 26 aprilie 1974; premiera românească la 26 septembrie 1975, la Opera Română din București
Muzică orchestrală și concertantă
- Simfonia nr. 1, op.16 (1965)
- Simfonia nr. 2, op.20 (1974)
- Simfonia nr. 3, op.22 (1976)
- Simfonia nr. 4, op.25 (1978)
- Simfonia nr. 5, op.26 (1979)
- Simfonia nr. 6 „Culori”, op.28 (1985)
- Simfonia nr. 7 „Volume”, op.29 (1986)
- Simfonia nr. 8 „Imagini”, op.30 (1987)
- "Eminesciana III", concert pentru orchestră, op. 23 (1976)
- Poemul simfonic „Luceafărul”, op. 7, după Mihai Eminescu (1957)
- Suita simfonică „Imagini bucureștene”, op. 10 (1959)
- Suita ardelenească, op. 6 (1955)
- Uvertura de concert, op. 2 (1948)
- Concertul pentru pian și orchestră nr. 1, op. 5 (1954)
- Concertul pentru pian și orchestră nr. 2, op. 12 (1960)
- Concertul pentru vioară și orchestră, op. 9 (1958)
- Concertul pentru violoncel și orchestră, op. 31 (1989)
Muzică de scenă
Pentru următoarele piese de teatru:
- Nunta lui Figaro (Beaumarchais)
- Fântâna Blanduziei (Alecsandri)
- Femeia îndărătnică (Shakespeare); de același autor Doi domni din Verona, Romeo și Julieta, Poveste de iarnă, Hamlet, Visul unei nopți de vară
Muzică de cameră
- Sonata pt. pian, op. 1 (1947, revizuită în 1957)
- Sonata op. 14 pentru vioară și pian (1962)
- Cvartetul de coarde nr. 1, op. 3 (1953)
- Cvartetul de coarde nr. 2 „al consonanțelor”, op. 19, (1973)
- Cvartetul de coarde nr. 3, op. 27a (1981)
- Cvartetul de coarde nr. 4, op. 27b (1981)
- Cvartetul de coarde nr. 5, op. 27c (1982)
- Cvartetul de coarde nr. 6, op. 27d (1982)
Lieduri
- „Patru cântece pe versuri de Șt.O. Iosif”, op. 4 (1953)
- Trei sonete (Mihai Eminescu), op. 8 (1958)
- Cinci cântece (Nina Cassian), op. 11 (1959)
- Patru cântece (Mihai Beniuc), op. 13 (1961)
- „Flăcări negre” (Alexandru Miran), op. 21 (1974)
- „Incandescențe” (Alexandru Miran), op. 24 (1977)
- „Gelozie” (George Topîrceanu)
Cărți
- Imagine și sens (Editura Muzicală, București, 1971, ed. 2/1973, versiune franceză 1979)
- Deschideri spre lumea muzicii (Editura Muzicală, București, 1973)
- Gândirea muzicală (Editura Muzicala, București, 1975)
- Capodopere enesciene (Editura Muzicala, București, 1984)
- Breviar enescian (Editura UNMB, București, 2005)
- Opt simfonii și un poem (Editura UNMB, București, 2007)
- Masterworks of George Enescu. A Detailed Analysis. Translated by Lory Wallfisch. (Scarecrow Press, Lanham, Maryland, 2010)[10]. Versiunea în limba engleză a volumului „Capodopere enesciene”.
- George Enescu: Meisterwerke – Pascal Bentoiu, Frank & Timme, Berlin, 2015. Traducere de Larisa Schippel și Julia Richter a volumului „Capodopere enesciene”.
| Pascal Bentoiu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  22 aprilie 1927, BucureștiBucurești, România[1] |
| Decedat | 21 februarie 2016, București București, România |
| Căsătorit cu | Annie Bentoiu |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | compozitor, muzician, muzicolog |
| Activitate | |
| Gen muzical | operă |
Sărbători
· * Calendarul ortodox: Sf Cuv Timotei; Sf Ier Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei
· * În calendarul romano-catolic: Sf. Petru Damiani, episcop și învățător al Bisericii (1007-1072). Petru Damiani (în latină Petrus Damianus, în italiană Pier Damiani, n. 1007, Ravenna, d. 22 februarie 1072, Faenza), a fost un prelat italian din secolul XI, la început eremit, pustnic, reformator, care devine ulterior episcop și apoi cardinal, fiind declarat doctor al Bisericii de papa Leonțiu XII, în 1828.
· * În calendarul greco-catolic: Sf. Timotei, cuvios († secolul al VIII-lea); Sf. Eustațiu, patriarhul Antiohiei († 338)
- Ziua internațională a limbii materne (UNESCO). Ziua internaţională a limbii materne, a fost proclamata de către Conferinţa generală a UNESCO în noiembrie 1999 si este celebrată în fiecare an incepand cu 21 februarie 2000 pentru a promova diversitatea lingvistică, culturală şi multilingvismul.
La origine, a fost Ziua Miscării pentru Limbă, comemorată în Bangladesh începind din 1952, în amintirea studeților uciși de către poliție, care au militat pentru recunoașterea limbii bengali în Pakistan care cuprindea pe atunci și teritoriul de astăzi al statului Bangladesh. 21 februarie 1952 corespunde zilei de 8 Falgun 1359 din calendarul Bangla. La această dată un grup de studenți de la Universitatea din Dacca au manifestat pentru recunoașterea limbii bengali ca una dintre limbile vorbite pe teritoriul statului Pakistan. Guvernatorul Pakistanului decretase în 1948 ca limba urdu este singura limbă oficială atât în Estul cât și în Vestul Pakistanului. Dar populația din Est (teritoriu devenit ulterior statul Bangladesh), care vorbea în majoritate limba bengali, a inițiat o mișcare de protest care a culminat în 21 februarie 1952 cu manifestația studenților de la Universitatea din Dacca încheiată cu deschiderea focului de către forțele de ordine. Proclamarea Zilei internaţionalăe a limbii materne are semnificatia recunoasterii faptului ca limbile sunt cele mai puternice instrumente pentru conservarea şi dezvoltarea constiintei de sine indivizilor si a popoarelor.
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu