MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU

VINERI 7 FEBRUARIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Bună dimineața, prieteni!

ISTORIE PE ZILE 7 Februarie

Evenimente

·         457: Este incoronat imparatul  Leo I (in latina  Flavius ​​Valerius Leo Augustus) (n.401 – 18 ianuarie 474). A fost imparat in Bizant intre anii 457-474 si era nasut in Dacia Aureliana. S-a dovedit a fi un conducător capabil n cei aproape 20 de ani de domnie ai sai. De notat este si faptul ca a fost primul imparat roman de Est care  a legiferat în greaca , limba latina nefiind vorbita de popor. Este praznuit ca sfant in 20 ianuarie de Biserica ortodoxa. 

·         590: Ia sfarsit pontificatul Papei Pelagius al II-lea. Papa Pelagius al II-lea a fost Papă al Romei din 26 Noiembrie, 579 până în data de 7 februarie, 590. Pelagius II, s-a născut în Roma în anul 520 si a fost descendentul unui got (ostrogot), tatăl său numindu-se Winigild. Din cauza asediului Romei de către lombarzi și a controlului lor asupra vieții din oraș, Pelagius al II-lea a putut fi consacrat abia după patru luni Papă al Romei, in 26 Noiembrie 579 . În timpul pontificatului său, s-a preocupat mult de îngrijirea bolnavilor şi persoanelor în vârstă si a promovat reguli aspre de celibat în rândul clerului. În timpul iernii anului 589, ciuma a lovit puternic Roma, iar Papa Pelagius al II, afectat la rândul sau, a murit pe 7 februarie 590.

·         1301:  Fiul cel mare al regelui Angliei primeste titlul de  Prinţ de Wales. Edward II al Angliei, fiul regelui Edward I şi al Eleanorei de Castilia, a fost primul Prinţ de Wales.Începând cu 1301, fiul cel mare al regelui Angliei a primit  în mod tradiţional titlul de Prinţ de Wales.Galezii sunt una dintre cele şase naţiuni celtice,iar tara galilor este  parte a Regatului Unit. Este numita Cymru (pronunţat Kum-ri), in limba velsa. Pana la cucerirea sa în 1282 de către Edward I al Angliei, Ţara Galilor era divizata în numeroase principate independente.În prezent, prinţul mostenitor al coroanei Marii Britanii, Charles, este si Prince of Wales.

·         1510: S-a încheiat, la Iași, tratatul de pace între domnul Moldovei, Bogdan al III-lea și regele Poloniei, Sigismund I cel Bătrân.

·         1522 - S-a încheiat Tratatul de la Bruxelles, în urma căruia Habsburgii s-au împărţit în ramurile austriacă şi spaniolă

·         1550: Giovanni Maria del Monte a fost ales Papa sub numele de Papa Iuliu al III-lea. După moartea Papei Paul al III-lea la 10 noiembrie 1549,dupa 10 săptămâni de discutii este ales Papa Giovanni Maria del  Monte, sub numele de Iulius III.

·         1613: Mihail Romanov devine țar al Rusiei. Mihail  s-a nascut in anul 1596 si a  decedat in anul 1645, fiind primul tar din dinastia Romanovilor. A fost fiul lui Fiodor Nikitici Romanov (devenit apoi patriarhul Filaret) și al Kseniei. Domnia lui a marcat finalul asa numitor Timpuri Tulburi din istoria acestei tari. Mihail a fost ales în unanimitate țar al Rusiei de adunarea națională la 21 februarie 1613, dar delegații consiliului i-au găsit pe tânărul țar și pe mama lui la mănăstirea Ipatiev de lângă Kostroma abia pe 24 martie. La început, Marta a protestat, spunând că fiul ei este prea tânăr pentru o funcție atât de grea, în vremuri atât de dificile. În cele din urmă, Mihail a acceptat tronul. Alegerea lui Mihail și urcarea lui pe tron stau la baza legendei lui Ivan Susanin, dramatizată de compozitorul rus Mihail Glinka în opera „O viață pentru țar”.

·         1741: A apărut "Marele Hrisov al lui Constantin Mavrocordat" ce stabilește o serie de reforme fiscale și administrative în Țara Românească. Textul a fost publicat în ziarul "Mercure de France", în iulie 1742. Constantin Mavrocordat (n. 27 februarie 1711, Constantinopol – d. 23 noiembrie 1769, Iași) domn al țărilor române.

·         1812: În New Madrid, din Missouri a avut loc unul dintre cele mai puternice cutremure de pămînt din Statele Unite

·         1831: A fost promulgată Constituția Belgiei, considerată a fi cea mai democratică din Europa acelei vremi.

·         1869: La Timişoara, fruntaşii politici ai românilor din Banat s-au strâns în cartierul Fabric, pentru a înfiinţa primul partid românesc de pe teritoriul de azi al României, Partidul Naţional Român din Banat şi Ungaria, cu şase ani înaintea constituirii Partidului Naţional Liberal in vechiul Regat. Membrii noului partid l-au ales în funcţia de preşedinte pe Alexandru Mocioni, deputat în Camera Ungară a Parlamentului de la Budapesta şi au decis participarea la următoarele alegeri. La conducerea lui s-au aflat fraţii Alexandru şi Anton Mocioni, apoi Vincenţiu Babeş. După mai bine de 12 ani de funcţionare, la conferinţa naţională de la Sibiu din 12 – 14 mai 1881, partidul bănăţean a fuzionat cu Partidul Naţional al Românilor din Transilvania (înfiinţat la scurt timp după partidul bănăţenilor, la 7-8 martie 1869) pentru a forma Partidul Naţional Român din Transilvania. Programul partidului susţinea apărarea principiilor de libertate şi democraţie, lupta împotriva legilor nedrepte ale compromisului dualist, sprijinirea acţiunii pentru autonomia Transilvaniei. Se remarcă faptul că preocupările bănăţenilor nu se rezumau doar la chestiunile locale ci şi asupra tuturor românilor din Imperiul Habsburgic. După acordul dualist austro-ungar din 1867, a fost promulgată legea naţionalităţilor, care a deschis calea pentru românii bănăţeni să se organizeze politic. La conferinţa de la Timişoara din 26 ianuarie/2 februarie 1869, s-a decis înfiinţarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria, avându-l în frunte pe Alexandru Mocioni. Partidul s-a constituit legal 5 zile mai târziu, la 7 februarie. La doar o lună după acest eveniment, la Sibiu, se înfiinţa Partidul Naţional Român din Transilvania, condus de Ilie Măcelariu, fără a avea ca scop participarea la lupta electorală din Austro-Ungaria. După încă o lună, în 3 aprilie 1969, autorităţile interziceau activitatea celor două grupări, pe motiv că „nu există partide naţionale”. Vincențiu Babeș (n. 21 ianuarie 1821, Hodoni – d. 3 februarie 1907, Budapesta) a fost un avocat, profesor, ziarist, și om politic român din Banat, unul din membrii fondatori ai Academiei Române. Alexandru Mocioni (Alexandru de Mocioni sau Alexandru Mocsonyi, în forma maghiarizată) (n. 4 noiembrie 1841 la Budapesta; d. 1 aprilie 1909 la Birchiș, Arad) a fost un om politic român, deputat în mai multe legislaturi în Camera Ungară a Parlamentul de la Budapesta, unde a intrat pentru prima dată la vârsta de 24 de ani. A propus și a sprijinit înființarea unui Partid Național al românilor din Banat și Crișana, al cărui președinte a fost timp de patru luni; a militat pentru drepturile românilor din Banat și din Transilvania.

·         1873: În ședința parlamentului de la Budapesta, deputatul Gheorghe Pop de Băsești arăta necesitatea construirii unui drum de fier în ținutul Sălajului. Pe 23 decembrie 1887 va avea loc deschiderea liniei de cale ferată Carei - Zalău. Gheorghe Pop de Băsești (n. 1 august 1835, Băsești, Comitatul Sălaj – d. 23 februarie 1919) a fost un politician român din Transilvania, între 1881-1902 vicepreședinte, iar între 1902-1918 președinte al Partidului Național Român din Transilvania.

·         1895: În România, comitetul de conducere al asociaţiei “Astra” decide elaborarea şi publicarea “Enciclopediei române”, sub îndrumarea lui Cornel Diaconovici, primul secretar al Asociatiei.Lucrarea a aparut in trei volume intre 1898 si 1904.

·         1904: Dezastru in orasul Baltimore din SUA. Un incendiu catastrofal s-a declansat in orasul american Baltimore. Incendiul a distrus 1500 clădiri în 30 de ore şi practic întregul oraş ar trebuit să fie reconstruit.

·         1914 - Charlie Chaplin a debutat cu rolul care l-a făcut celebru în întreaga lume, micul Vagabond, în pelicula "Kid Auto Races in Venice".

·         1922: Marie Curie devine prima femeie membru al Academiei franceze de medicina. Marie Curie, născută Maria Salomea Skłodowska (n. 7 noiembrie 1867, Varșovia; d. 4 iulie 1934, Sancellemoz, Franța) a fost o savantă poloneză stabilită în Franța, dublu laureată a Premiului Nobel. A fost singurul savant care a primit două premii Nobel în două domenii științifice diferite (fizică și chimie). A introdus în fizică termenul de radioactivitate. Este cunoscută pentru cercetările sale în domeniul elementelor radioactive, al radioactivității naturale și al aplicațiilor acestora în medicină. A fost soția unui laureat al Premiului Nobel, fizicianul Pierre Curie, și mama unei laureate a Premiului Nobel (Irène Joliot-Curie). Cu excepția fiicei sale Ève Curie (scriitoare), toți descendenții săi vor urma cariere științifice. Publicația Time a considerat-o una dintre cele mai influente savante ale secolului al XX-lea

·         1929: Este promulgată legea pentru stabilizarea monetară privind devalorizarea leului în România. Se realizeaza convertbilitatea leului la bursa libera a devizelor pe baza cererii si a ofertei (care fusese suspendata oficial la 14 iulie 1917), iar Bancii Nationale a Romaniei i se reconfirma privilegiul de emisiune monetara.

·         1929: Romania ratifică Tratatul multilateral pentru renunțarea la război ca instrument de politică (Pactul Briand–Kellog).

·         1929: La această dată încep cursurile de limbă germană la Radiodifuziunea Română, predate prin sistemul linguaphon.

·         1935: Stroe și Vasilache, celebrul cuplu de comici, prezintă în premieră "Bing Bang" – primul film sonor realizat la București cu o aparatură construită de inginerul român Argani. Vasile Vasilache (n. 26 octombrie 1907, orașul Huși, județul Vaslui; d. 4 aprilie 1944, București), regizor și actor roman. Stroe și Vasilache a fost un cuplu de umoriști români, format din artistul evreu Nicolae Stroe (1905-1990) și artistul român Vasile Vasilache (1907-1944). Prima emisiune „Ora veselă” a fost difuzată de Radio București pe data de 9 ianuarie 1929. După decesul prematur al lui Vasile Vasilache în bombardamentul Bucureștiului din 4 aprilie 1944, Nicolae Stroe a continuat singur transmiterea în direct, ani în șir, a popularei emisiuni „Ora veselă”, care începea totdeauna cu refrenul:

Alo, alo, aici e Stroe (și Vasilache),
Și roagă să-i dați voie,
O clipă să vă-nveselească,
Să glumească,
Iar cu Voi…

·         1953:  Se autodizolvă Frontul Plugarilor, formatiune politica de stanga aliata a comunistilor, infiintata de Petru Groza.

·         1956: Stabilirea de relații diplomatice între România și Uniunea Myanmar (Birmania).

·         1964: Celebra trupă The Beatles efectuează primul turneu în SUA.

·         1969:  Yasser Arafat devine liderul Organizatiei de Eliberare a Palestinei. Yasser Arafat (pe numele său adevărat Muhamed Abdel Rauf Arafat al-Qudwa al-Husseini, zis și Abu Amar (n. 24 august 1929, Cairo- d. 11 noiembrie 2004, Paris) a fost un lider palestinian.

·         1971: Femeile și-au câștigat dreptul de vot în Elveția

·         1974: Insula Grenada din Caraibe și-a proclamat independența față de Marea Britanie

·         1977: Uniunea Sovietică lansează Soyuz 24

·         1987: Un nou decret al Consiliului de Stat impune măsuri pentru raționalizarea consumului de gaze naturale și energie electrică, însoțite de tarife punitive pentru depășirea consumurilor insuficiente stabilite pentru populație.

·         1992, a avut loc semnarea Tratatului de la Maastricht care a transformat Comunitatea Economică Europeană în Uniunea Europeană. Cele 12 ţări din CEE au semnat Tratatul de la Maastricht, în Olanda, tratat care a angajat Comunitatea Economică Europeană pe calea istorică a unei uniuni politice, economice şi monetare.

·         1998: Se deschide a XVII-a editie a Jocurilor Olimpice de iarna de la Nagano, in Japonia.

·         1999: Centrul sportiv olimpic Zetra din Bosnia și Herțegovina, refăcut după serioasele stricăciuni din timpul războiului, este deschis oficial de către președintele Comitetului Olimpic, Juan Antonio Samaranch, pentru a marca a XV-a aniversare a Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Saraievo.

·         1999: Prințul Moștenitor Abdullah devine rege al Iordaniei după decesul tatălui său, regele Hussein. Abdullah II bin al-Hussein (n. 30 ianuarie 1962) este actualul rege al Regatului Hașemit al Iordaniei. Se află la conducerea țării de la decesul tatălui său, regele Hussein, pe 7 februarie 1999. 

·         2001: A avut loc cea de-a 51-a ediție a Festivalului internațional de film de la Berlin - Berlinala.

·         2001: Jean-Bertrand Aristide și-a preluat prerogativele președinției în Haiti. El a fost ales în cadrul scrutinului din 26 noiembrie 2000.

·         2003: Irakul acuză Statele Unite că își folosesc tehnologiile avansate pentru a falsifica dovezile prezentate în Consiliul de Securitate al ONU.

Nașteri

·         574: S-a nascut Prințul Shōtoku, conducător semi-legendar japonez și regentul împărătesei Suiko. Prințul Shōtoku (n. 07 februarie 574 – m. 08 aprilie 622) a fost un conducător japonez (593 – 622) semi-legendar și regentul împărătesei Suiko. A fost fiul împăratului Yōmei și al prințesei Anahobe nu Hashihito din vestitul clan Soga, și este considerat creatorul civilizației japoneze. Domnia sa ca regent a fost una extrem de prosperă, deoarece Shōtoku Taishi a stabilit legături foarte bune cu dinastia Sui din China și cu Regatele Coreene și a introdus o constituție stabilă formată din 17 articole, formulate după exemplul legislației confuciene chineze. Prințul Shōtoku este considerat a fi întemeietorul budismului japonez.

·         1478: Thomas Morus, în engleză Thomas More, (n. 7 februarie 1478, Londra - d. 6 iulie 1535, Londra) a fost un avocat, scriitor și om de stat englez, personalitate reprezentativă a umanismului din Europa.

Pe durata vieții sale și-a câștigat reputația de important erudit, ocupând mai multe posturi publice, incluzându-l pe acela de Lord Cancelar, din 1529până în 1532. Morus a introdus termenul de „utopie” (greacă „niciun loc”, dar similar cu eu topos - „loc fericit”), numele dat de el unei națiuni insulare ideale, imaginare, a cărui sistem politic a fost descris în cartea lui, publicată în 1516. Este cunoscut în special pentru refuzul său de a-l recunoaște pe Henric al VIII-lea drept cap al Bisericii Angliei, nefiind dispus să renunțe la principiile sale și la religia sa catolică, acel refuz având drept consecințe terminarea carierei sale politice, închiderea sa în Turnul Londrei, și apoi executarea lui pentru înaltă trădare

Din 1510 până în 1518, Morus a fost unul din cei doi subșerifi ai orașului Cardiff, o poziție ce presupunea multă responsabilitate, și în care și-a câștigat reputația de funcționar public onest și eficient. În 1517 Morus a intrat în serviciul regelui ca și consilier și „ajutor personal”. În urma unei misiuni diplomatice la Împăratul Roman Carol Quintul, Morus a fost numit cavaler și a primit postul de subtrezorier în 1521. Ca secretar și consilier personal al regelui Henric al VIII-lea, Morus a dobândit din ce în ce mai multă influență în guvern, întâmpinând diplomați, redactând documente oficiale, și servind drept legătură între rege și Lordul Cancelar, cardinalul Thomas Wolsey, arhiepiscop de York.

În 1523 Morus a devenit orator al Camerei Comunelor. A fost apoi numit înalt protector al universităților Oxford și Cambridge. În 1525 a devenit cancelar al Ducatului Lancaster, o funcție care îi conferea control judiciar și administrativ asupra unei mari părți a Angliei de nord.

În 1505, la vârsta de douăzeci și șapte de ani, Morus s-a căsătorit pentru prima dată, cu Jane Colt, mai mică decât el cu zece ani. Conform ginerelui și primului său biograf, William Roper, Morus ar fi vrut să se însoare cu a doua fiică a lui John Colt, dar a crezut că Jane s-ar fi simțit umilită dacă una dintre surorile sale mai mici s-ar fi căsătorit înaintea ei. Mariajul a fost unul fericit, și au avut patru copii; trei fiice - Margaret (copilul preferat al lui Morus), Elizabeth, Cicely - și un fiu, John. Pe lângă asta, Morus a adoptat o fetiță orfană, Margaret Giggs. A fost un tată foarte devotat, spunându-le copiilor să îi scrie când era plecat, chiar dacă nu aveau nimic deosebit de spus, și i-a lovit doar cu o pană de păun. Lucru neobișnuit în epocă, a depus la fel de mult efort în educarea fiicelor sale, precum în educarea fiului său, declarând că femeile sunt la fel de inteligente ca și bărbații.

Jane a murit în 1511, și Morus s-a recăsătorit în scurt timp, pentru a nu îi lipsi pe copii de o mamă. A doua lui soție, Alice Middleton, era o văduvă, cu șapte ani mai mare decât el. Cei doi nu au avut copii, deși Morus a adoptat-o pe fiica ei, pe nume tot Alice. A spus despre soția lui că nu era nec bella nec puella - literalmente, „nici o perlă, nici o fată”, vrând să spună că nu era nici tânără, nici frumoasă. Erasmus i-a descris cu cruzime nasul ca fiind „ciocul în formă de cârlig al harpiei”. Deși aveau caractere diferite, se pare că Thomas Morus și soția sa s-au apropiat foarte mult unul de celălalt, chiar dacă nu a putut s-o educe precum o educase pe Jane. În epitaful său, scris de el însuși, Morus a elogiat-o pe Jane pentru cei patru copii, și pe Alice pentru că a fost o mamă vitregă iubitoare. A declarat că nu își poate da seama pe cine iubește mai mult, și și-a exprimat dorința ca toți să fie reuniți după moarte.

În 1935, la patru sute de ani de la moartea sa, Morus a fost canonizat de Biserica Catolică, prin papa Pius al XI-lea, și a fost apoi declarat protectorul politicienilor și oamenilor de stat, de către papa Ioan Paul al II-lea. Ziua în care este serbat în calendarul catolic, 22 iunie, este aceeași cu ziua sfântului John Fisher, singurul episcop din perioada Reformării Engleze care și-a păstrat fidelitatea față de papă. John Fisher și Thomas Morus au fost închiși, în aprilie 1535, în Turnul Londrei, în același timp și din aceleași motive. Fisher a fost executat înaintea lui Thomas Morus, pe 22 iunie 1535. Morus a fost canonizat și de Biserica Anglicană în 1980.

* 1688: Marie Louise de Hesse-Kassel (7 februarie 1688 – 9 aprilie 1765) a fost fiica lui Karl I, Landgraf de Hesse-Kassel și a soției acestuia, Maria Amalia de Courland. Prin căsătoria cu Johan Willem Friso, Prinț de Orania ea a devenit Prințesă consort de Orania, titlu deținut anterior de Maria a II-a a Angliei. La fel ca și soțul ei, ea este strămoașa tuturor actualilor monarhi din Europa.

Marie Louise cu cei doi copii.

Marie Louise a fost unul dintre cei 17 copii ai lui Karl I, Landgraf de Hesse-Kassel și ai soției acestuia, Maria Amalia de Courland. Doi dintre frații ei au fost regele Frederick I al Suediei și Wilhelm al VIII-lea, Landgraf de Hesse-Kassel.

Bunicii paterni ai Mariei Louise au fost Wilhelm al VI-lea, Landgraf de Hesse-Kassel și Hedwig Sophia de Brandenburg. Bunicii materni au fost Jacob Kettler, Duce de Courland și Louise Charlotte de Brandenburg.

La 26 aprilie 1709, Marie Louise s-a căsătorit cu Johan Willem Friso, Prinț de Orania.^[1] El era fiul cel mare al lui Henric Casimir al II-lea, Prinț de Nassau-Dietz și al Henriëtte Amalia de Anhalt-Dessau; el moștenise titlul în 1702 de la William al III-lea, Prinț de Orania, care a murit fără să lase moștenitori. Johan Willem Friso a fost descendent atât al lui Wilhem Taciturnul cât și al lui Frederick Henric, Prinț de Orania.

Marie Louise de Hesse-Kassel

Evenimentele din spatele logodnei lor a început după ce Johan Willem a fost aproape ucis de un foc tun. Mama lui, Henriëtte Amalia, realizând cât de vulnerabil era fiul ei a început rapid să caute o mireasă potrivită pentru a asigura un moștenitor. În cele din urmă, alegerea ei s-a oprit la două prințese germane. Johan a călătorit în Hesse-Kassel și în mai puțin de o săptămână s-a logodit la 20 de ani cu Marie Louise. El nici măcar nu s-a deranjat să se întâlnească și cu cealaltă candidată. Principalul factor în această decizie a fost, probabil, că tatăl Mariei Louise era un general de încredere al foarte respectatului Duce de Marlborough.^[2] În plus, căsătoria cu o fiică a Landgrafului de Hesse-Kassel ar fi putut servit la consolidarea poziției lui Johan Willem printre celelalte case regale.^[3]

Marie Louise nu era considerată atrăgătoare, fața ei fiind dominată de un nas mare. Avea însă farmec și saluta pe toată lumea, indiferent de rang, cu o atitudine prietenoasă și sincer preocupată de binele lor.^[4] Ei au avut doi copii înainte de moartea prematură (prin înec), la 23 de ani a lui Johan Willem; ultimul lor copil s-a născut la o lună și jumătate după moartea Prințului de Orania.

După naștere, fiul ei a devenit imediat Prinț de Orania.^[5] Marie Louise a servit ca regentă pentru fiul ei din 1711 până când acesta a devenit major, în 1731. Regența i-a fost acordată în ciuda lipsei de experiență în treburile țării sale adoptive. Deși neexperimentată, Marie Louise a făcut față cu succes la o serie de dezastre naturale, care au inclus o serie de recolte proaste și ierni severe în perioada 1712-1716.^[6] La momentul căsătoriei ei, Marie Louise a câștigat rapid afecțiunea populației olandeze. Ea a fost cunoscută ca o femeie inteligentă și sensibilă și a fost de multe ori numită cu drag Marijke Meu.^[7][8]

După o vizită în 1736, Marie Louise a menținut o corespondență, în "abominabila franceză", cu reformatorul religios și social Nicolaus Ludwig Zinzendorf.^[9] O femeie profund religioasă, ea a oferit sanctuar pentru protestanți persecutați care au fugit de habsburgii catolici.

Din 1759 până la moartea ei în 1765, Marie Louise a servit ca regentă și pentru tânărul ei nepot, Willem al V-lea, Prinț de Orania, după ce regentul anterior (mama lui și nora Mariei Louise) a murit. Marie Louise a fost succedată ca regentă de ducele Louis Ernest de Brunswick-Lüneburg.

Marie Louise de Hesse-Kassel
Prințesă consort de Orania
Date personale
Nume la naștere	germană Marie Luise
Născută	7 februarie 1688 Kassel
Decedată	9 aprilie 1765 (77 de ani) Leeuwarden, Olanda
Înmormântată	Leeuwarden
Părinți	Karl I Maria Amalia de Courland
Frați și surori	Sophie Charlotte of Hesse-Kassel[*] George Charles of Hesse-Kassel[*] Wilhelm al VIII-lea de Hesse-Kassel Frederic I al Suediei Maximilian of Hesse-Kassel[*] Wilhelmina Charlotta of Hessen-Kassel[*]
Căsătorită cu	Johan Willem Friso, Prinț de Orania
Copii	Amalia, Prințesă de Baden-Durlach Wilhelm al IV-lea, Prinț de Orania
Cetățenie	Germania Țările de Jos
Religie	luteranism
Ocupație	politiciană
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hesse-Kassel (prin naștere) Casa de Orania-Nassau (prin mariaj) Marie Louise cu cei doi copii.

* 1693: Ana Ivanovna (rusă Анна Иоанновна, Anna Ioannovna) (7 februarie [S.V.28 ianuarie] 1693 – 28 octombrie [S.V. 17 octombrie] 1740) a domnit ca Ducesă de Courland din 1711 până în 1730 și ca Împărăteasă a Rusiei din 1730 până în 1740.

Ana a fost fiica lui Ivan al V-lea al Rusiei și nepoată de frate a țarului Petru cel Mare. S-a căsătorit cu Frederick Wilhelm, Duce de Courland în noiembrie 1710 însă în ianuarie 1711, în urma unui atac cerebral, soțul ei a murit.

După ce țarul Petru al II-lea a murit fără moștenitori, Consiliul Suprem Regal, dominat de facțiunile Golițin și Dolgoruky, i-au eliminat de la succesiune pe Elisabeta, fiica lui Petru cel Mare, și pe nepotul acesteia, Karl Peter Ulrich, pe motiv că atât Elisabeta cât și Ana (mama lui Karl Peter Ulrich), se născuseră în afara căsătoriei.

Consiliul a examinat descendenții lui Ivan al V-lea. Ecaterina, fiica cea mare, nu a fost acceptată din cauza soțului ei, Ducele de Mecklenburg, care nu prezenta încredere. Sora ei, Ana, văduva Ducelui de Courland, a fost considerată ușor de manevrat politic.

Consiliul Suprem Regal i-a oferit Anei tronul cu anumite condiții. Ea nu avea voie să se recăsătorească, nici să numească un succesor iar Consiliul va continua să conducă afacerile guvernului.

La 25 februarie 1730 ea a semnat condițiile, apoi a rupt documentul și și-a anunțat intenția de a domni autocratic. Mai mulți adepți ai lui Dolgorukyau au fost exilați sau executați. Dmitri Golițin a fost în cele din urmă condamnat la închisoare pe viață.

Mulți istorici au caracterizat domnia Anei drept Bironovscina (era Biron), o perioadă de guvernare represivă și rapace, dominată de germani. Istoricul rus Kliucevski din secolul XIX a scris că "...Rusia a fost năpădită de nemți la fel cum se împrăștie gunoiul dintr-un sac cu găuri, au infestat curtea, s-au îngrămădit în jurul tronului și au înșfăcat posturile cele mai bine plătite din administrație." Cercetările recente ruse relevă însă că de fapt procentul de generali străini din armata rusă a scăzut în timpul domniei Anei.

Deși Biron era iubitul Anei și Mare Șambelan, el nu a depus nici un efort să învețe limba rusă sau să se informeze despre afacerile guvernului. Politica represivă a guvernului a fost condusă de ruși iar obiectivele politicii externe au fost în mare parte aceleași ca în vremea domniei lui Petru I.

În 1732 Sankt Petersburg a devenit din nou capitală. Primii ani de domnie ai Anei au fost marcați de pierderi de recolte și epidemii, care au dus la un declin al veniturilor din taxe.

Domnia nu a fost lipsită de reforme constructive. Marina a fost reabilitată. În 1736 s-au înființat brigăzi de pompieri la Moscova și Sankt Petresburg iar în 1740 s-a creat serviciul de poștă. Începând cu 1736, nobililor li s-a permis să-și dividă din nou moșiile între moștenitori. S-au luat măsuri de încurajare a creșterii economice.

Politica externă era dominată de Osterman, care a menținut relații bune cu Austria. În Războiul pentru succesiune din Polonia(1733-1736) care a început odată cu moartea lui August al II-lea al Poloniei, rușii l-au alungat pe Stanisław Leszczyński, alesul majorității electorilor și l-au înscăunat rege pe August II de Saxonia. Franța a fost atrasă în acest război deoarece Stanisław era socrul regelui Ludovic al XV-lea al Franței.

Ana a patronat artele într-o manieră oarecum selectivă. A recrutat prima trupă de teatru permanentă, un grup de actori italieni de elită din care făcea parte și mama lui Casanova și i-a dat permisiunea lui Jean-Baptiste Lande să întemeieze prima școală de balet din Rusia.

Biron care a devenit Duce de Courland în 1737, spera să-și consolideze poziția căsătorindu-și fiul cu nepoata Anei, Ana Leopoldovna. În 1731 împărăteasa a decretat că tronul va fi moștenit de copilul Anei Leopoldovna, indiferent de sexul copilului. Ea l-a ales pe Anton Ulrich, Duce de Brunswick-Wolfenbuteel drept soț al nepoatei sale și cei doi s-au căsătorit în 1739. Țarina a fost încântată în 1740 când Ana a născut un fiu, Ivan. Ea l-a desemnat pe Ivan moștenitorul ei, pe Biron regent iar Elisabeta a fost obligată să-i jure credință lui Ivan.

Împărăteasa care fusese diagnosticată ca având un ulcer al rinichilor a murit la 17 octombrie 1740 la vârsta de 47 de ani.

Ana
Împărăteasă și Autocrată al tuturor Rusiilor
Date personale
Născută	7 februarie 1693 Moscova
Decedată	28 octombrie 1740 (47 de ani) Sankt Petersburg, Imperiul Rus[1]
Înmormântată	Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg[1]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (boală la rinichi[*])
Părinți	Ivan al V-lea al Rusiei[2][1][3][4] Praskovia Saltykova[*][2][1][3]
Frați și surori	Tsarevna Praskovya Ivanovna of Russia[*] Ecaterina Ivanovna a Rusiei Maria Ivanovna[*] Theodosia Ivanovna[*]
Căsătorită cu	Frederick Wilhelm, Duce de Courland
Cetățenie	Țaratul Rusiei  Imperiul Rus
Religie	Biserica Ortodoxă
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	împărat și autocrat al întregii Rusii[*]
Familie nobiliară	Casa Romanov
Domnie
Domnie	29 ianuarie 1730 – 28 octombrie 1740 (10 ani, 272 zile)
Predecesor	Petru II
Succesor	Ivan VI

·         1777: Constantin Golescu (cunoscut sub numele de Dinicu Golescu, n. 7 februarie 1777– d. 5 octombrie 1830) a fost un boier și cărturar român, fiu al marelui ban din Țara Românească Radu Golescu și al Zoiței Florescu.

Tatăl său a fost Radu (Răducanu) Golescu, mare ban. Mama sa, Zoița Florescu era fiica lui Constantin Florescu. Dinicu (Constantin) Golescu a fost cel mai mic din patru frați, trei fii și o fiică: Nicolae, Gheorghe, Ana căsătorită cu banul Mihai Racoviță, Constantin (Dinicu). Un arbore genealogic al Goleștilor a fost publicat de Anastasie Iordache (1982).^[1]

Dinicu Golescu s-a căsătorit cu Zoe Farfara în 1804, fiica lui Alexandru Farfara. Din această căsătorie s-au născut Ana Golescu (1805-1878) căsătorită cu Alexandru Racoviță, Ștefan (1809-1874), Nicolae (1810-1877), Radu Golescu (1814-1882) și Alexandru (1818-1873), după cum rezultă din datele însemnate pe pietrele funerare de la Golești.

Prima pagină din "Însemnare a călătoriei mele", 1826

Împreună cu fratele său mai mare, Iordache, a studiat la Academia grecească din București, cu Lambros Fotiadis, Constantin Vardalah (director al școlii din 1803) și Ștefan Commitas, profesori eleniști iluștri. A participat, de asemenea alături de fratele său Iordache, la înființarea în 1822 a unei societăți literare secrete la Brașov, "Societatea de la Brașov -în același timp politică și literară"^[2], se pare de inspirație masonică^[3]. La conducerea societății mai erau: Nicolae Văcărescu, Gr. Băleanu, Emanoil Băleanu, Constantin Câmpineanu, Em. Florescu, episcopul de Argeș Ilarion. Statutele societății s-au pierdut. Scopul societății era de a elabora un program de reforme. Societatea de la Brașov a avut o existență de scurtă durată; a fost prima societate literară românească.

În anul 1823, marele logofăt Dinicu Golescu a fost trimis în Rusia, însoțit de alți boieri, într-o misiune secretă, pentru a înainta țarului un memoriu din partea boierilor. În 1825 în timpul călătoriei sale prin Europa a fost inițiat în francmasonerie într-o lojă masonică din Elveția; în același an, revenit din călătorie, începe să participe la lucrările unei loji bucureștene.^[4]

A fost ispravnic, hatman și mare logofăt în Muntenia. A înființat în primăvara anului 1826, la conacul moșiei sale din Golești, o școală-internat de băieți, cu două tipuri de cursuri: ghimnasticesc (în primii cinci ani de învățământ) și filosoficesc (în anul VI); în această școală puteau învăța gratuit (i.e. pe cheltuiala lui) tineri, indiferent de categoria socială din care făceau parte. Școala era deschisă tuturor: „școală slobodă obștească, unde pot merge fiii nobleții, ai norodului, și măcar și robi, pământeni și streini, pentru limba românească, nemțească, grecească, latinească și italienească”, după cum scrie Dinicu în Insemnare a călătoriei...(op. cit.). Școala și-a început cursurile la 1 mai 1826, sub conducerea profesorului transilvănean Florian Aaron, care a elaborat și programele școlii, și a funcționat până la moartea lui Dinicu Golescu, survenită în anul 1830.

Dinicu Golescu a fost în Occident de două sau de trei ori în anii 1824, 1825, 1826. În ultima sa călătorie i-a înscris pe fiii săi Radu, Alexandru, Ștefan și Nicolae la școli occidentale: pe Radu și Alexandru într-un institut din München, spre a primi o educație germană, iar Ștefan și Nicolae - într-o școală superioară din Geneva, pensionul Töpffer, pentru a căpăta o educație franceză. Profesorul Rodolphe Töpffer a fost unul dintre discipolii lui Jean-Jacques Rousseau. Cercetând arhivele din Geneva ale pensionului Töpffer, N. Iorga a afirmat că cei doi frați Golescu apar în 1827 între studenții în filozofie.^[5] În caietele lui Töpffer sunt trecuți și ceilalți doi fii, Radu C. Golescu și Alexandru C. Golescu încă de la 1830. „Din note se vede că se făceau versiuni latine și grecești, se învăța geografia, retorica, istoria, se făcea clasă de arme, de balet în salon, de desen, se recita...Elevii erau trimiși la concerte, la teatru.” (N.Iorga, op. cit. pp. 5-6). În septembrie 1833, cei doi frați Golescu au plecat din pensionul lui Töpffer, iar în 1834 li s-au eliberat diplome.

În anul 1826, după o călătorie în Occident, Dinicu Golescu a luat legătura cu Ion Heliade Rădulescu. În numele lui Heliade, Dinicu Golescu a solicitat , în anul 1828, o aprobare pentru editarea unei gazete cu titlul Curierul român, care s-a numit în cele din urmă Curierul românesc. În același an, 1828, s-a primit aviz favorabil de la Kiseleff, în 3 decembrie1828, pe baza raportului întocmit de contele rus Pahlen, Feodor Petrovici, președinte al Divanurilor Principatelor, ca urmare a instaurării administrației militare ruse în timpul războiului ruso-turc (1828-1829). Avizul favorabil a fost dat cu avertismentul „de a nu supăra niciodată religia, morala și buna cuviință.” Noul ziar în limba română a început să apară la 8/20 aprilie 1829, în București. În prima serie a Curierului românesc, cu 1-4 numere pe săptămână, Ion Heliade este menționat ca fondator, editor și proprietar, un timp fiind ajutat de Constantin Moroiu.^[6]

Dinicu Golescu a intenționat să întemeieze o școală de fete în București, școli primare în alte localități din țară, un teatru național, să inițieze luarea de măsuri pentru îmbunătățirea situației țărănimii, dar a murit de holeră la 5 octombrie 1830.

În 1827, Dinicu Golescu, împreună cu Ion Heliade Rădulescu, a pus bazele „Societății Literare” din București, societate cu un pronunțat caracter politic. Stanciu Căpățîneanu a fost inițiat ca al treilea membru al societății secrete. În toamna anului 1827, fiind ciumă în București, Ion Heliade Rădulescu și Stanciu Căpățîneanu au plecat la Golești, unde se afla C. Golescu: „Acolo, în altarul bisericii -scria I.H. Rădulescu -, Constantin Golescul [Dinicu] , Heliade și Căpățîneanu susemnară jurămîntul secret de a propaga și împlini condițiunile sau articolii programului...Jurăm, în cele după urmă, că nici o pată de sînge, nici o violare nu va întina împlinirea datoriilor noastre.” După moartea lui Dinicu, programul Societății Literare ,adoptat în 1827, a rămas să fie îndeplinit numai de către Heliade, întrucât cel de-al treilea membru al Societății secrete a plecat la Craiova.

Ședințele Societății aveau loc în casele luxoase ale lui Dinicu Golescu, pe Podul Mogoșoaiei.^[7] Stolnicul Dinicu Golescu a comandat, între 1812 și 1815, zidirea unei locuințe particulare, lângă biserica Krețulescu din București, o casă mare cu etaj, cuprinzând peste 25 de încăperi, între care și un salon foarte încăpător, pentru acele vremuri^[8] În anul 1832, aceste case trec în proprietatea statului, care instalează în ele „Sfatul Administrativ”. În 1837, Alexandru D. Ghica-Vodă face din această casă locuința sa personală, dându-i numele de Curte Domnească., iar urmașii acestuia Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbeypăstrează casa domnească, numai ca „palat de țeremonie”. Tot în acest palat a locuit Alexandru Ioan Cuza , de la 1859 până în seara zilei de 10 spre 11 februarie 1866, când a fost silit să abdice.

Din anul 1833, Societatea literară se va numi Societatea filarmonică,^[9] de asemenea cu scop politic, mascat de preocupările literare. Societatea filarmonică milita pentru dezvoltarea literaturii, a artelor și a teatrului românesc, în care scop a înființat și o școală, denumită Școala filarmonică, unde director și profesor de literatură era Heliade iar Costache Aristia profesor de declamație. Statutele Societății filarmonice au fost publicate apoi în gazeta Curierul românesc din 1835.

Din inițiativa și cu sprijinul financiar al unui grup de boieri luminați, în frunte cu Dinicu Golescu, la Leipzig în Germania s-a înființat prima revistă în limba română „Fama Lipschii” , tipărită în perioada iunie-decembrie 1827, cu apariție săptămânală. Redactorii săptămânalului au fost doi studenți români, aflați la studii în Leipzig : I. Mihail C. Rosetti și Anastasie Lascăr. Începând cu numărul al doilea, publicația s-a numit Fama Lipschii pentru Dația.^[10]Unicul număr păstrat de la această publicație este nr. 7 din noiembrie 1827, care se află în Biblioteca Brukenthal din Sibiu.

Dintre scrierile sale, cea mai importantă este Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826, în Austria, Italia, Bavaria, Elveția și tipărită la Buda în 1826. Este primul jurnal de călătorie tipărit din literatura română.^[11][7] Notele sale de drum cuprind referiri critice la starea de înapoiere socială și culturală a Țării Românești. Sub raportul limbii literare, lucrarea lui Golescu oglindește trecerea de la limba română literară veche la limba română literară modernă. Insemnările de călătorie au fost scrise mai întâi în greacă, apoi în limba română.

În însemnările sale de călătorie, Dinicu Golescu a încercat să pătrundă atât esența lucrurilor, cât și sufletele oamenilor, spre a le desprinde semnificațiile și a le oferi drept pildă boierilor. El considera necesar ca boierii să renunțe la aproape toate plăcerile lor, la lux, pentru a nu mai fi vanitoși. Dintre toate comparațiile pe care le face Dinicu Golescu între cele văzute în țările avansate și cele văzute în țara sa, cea mai semnificativă, cea mai elocventă pentru atitudinea sa de patriot luminat este comparația pe care o face între situația țărănimii române, aflată în relații feudale, înapoiate, de muncă și cea a țărănimii din occidentul european.

În călătoria sa, Golescu vrea să vadă totul și, cu toate că poartă îmbrăcăminte orientală, intră pretutindeni, în cabina motorului de pe vapor ca să-i prindă „meșteșugul”, sau în spitalul de nebuni. El are sperietura primitivului de tot ce e „cu meșteșug” și măsoară valorile estetice cu „stânjenul”.^[12] La Veneția îl atrage mașinăria celor doi „draci” care bat orele în turnul ceasornicului. Încolo, orașul i se pare fără meșteșug „arhitectonicesc”. Cadrele din Palatul Dogilor le măsoară cu stânjenul, Domul din Milano e evaluat la „240 stînjini”. Cu incapacitatea lui de a se analiza, el cade în extaze profunde la cele mai neînsemnate lucruri (apud G. Călinescu, op. cit.). „Au noao clopote- scrie el despre catedrala din Berna- pe care trăgându-le cu meșteșug, nu fac numai sunete de clopote mari sau mici, ci fac o armonie foarte plăcută urechilor, dimpreună jalnică și grozavnică.”

În a sa Însemnare...^[13] Dinicu Golescu scrie astfel despre Brașov: „Kronștatd, ce-i zic Româneaște Brașov. Acest oraș este în ținutul Sibenbirgen [Sibenbürgen, Transilvania] în județul Bârsi(i) mic și cetățuit, dar îndestul lăcuit, având peste douaăzeci de mii lăcuitori, căci este aproape de hotarăle Prințipatului Valahii și negoțul să află în mare lucrare. Acesta să otcârmueaște cu ale sale de osibite pravile și obiceiuri, supt stăpânirea austriecească.”

Dinicu Golescu a înzestrat prin contribuția sa directă învățământul, scriind și tipărind o carte începătoare de studii, tipărind o culegere de tratate între Rusia și Turcia, referitoare la Principatele române, traducând și tipărind lucrări din limba greacă, o traducere a unei colecții de pilde în 1826, intitulată Adunare de pilde bisericești și filosoficești. Tălmăcite de pre limba grecească în cea românească de Constantin din Golești, Buda, 1826; de asemenea a publicat și un tratat de filozofie morală în 1827.

Epitaful scris de Ion Heliade la moartea lui Dinicu (Constantin) Golescu, publicat în Curierul românesc din 9 octombrie 1830^[14], glăsuește: „Te înalți, pieri dintre noi, dar pomenirea ta nu va pieri, scrisurile tale vor sta de față și aici, și înaintea judecății cei înfricoșate! numele tău va fi drag învățăturii și celor ce se adapă de dînsa.”

Scrieri:

• Însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824, 1825, 1826 [de] Constantin (Dinicu) Golescu. Tipărită din nou și însoțită de o introducere de Nerva Hodoș, Bibliotecar-ajutor al Academiei Române. București, (Tip. "Cooperativa"), 1910, 148 p.
• ~ Idem. Editura populară. București, Editura Librăriei Socec & Co, 1911, 246 p. (Biblioteca Populară "Socec", nr. 108-110). Prefață de Nerva Hodoș
• ~ Idem. Cu o prefață, indice de lucruri, și cuvinte de Petre V. Haneș, Profesor secundar. București, "Minerva", Inst. de Arte Grafice și Editură - 1915, 238 p.

Portretul lui Dinicu Golescu

·         1812:  Charles John Huffam Dickens (n. 7 februarie 1812 – d. 9 iunie 1870) a fost un romancier englez.

Charles Dickens a fost un scriitor englez reprezentativ pentru realismul secolului al XIX-lea, cunoscut prin opere precum Marile speranțe, Aventurile lui Oliver Twist, David Copperfield, Martin Chuzzlewit, Dombey și fiul, Timpuri grele, Dugheana cu vechituri (Pravalia cu antichități), Documentele postume ale clubului Pickwich, Nicholas Nickeby, Barnaby Rudge, Poveste despre două orașe (ultimele două, romane istorice). Se naște la 7 februarie 1812, în Portsmouth, Hampshire, ca fiu al lui John și al Elizabethei Dickens. În 1817, familia sa se mută în Chatham, Kent, în 1822mutându-se din nou, în cartierul Camden Town, Londra. Primii ani ai vieții au fost unii foarte fericiți, petrecându-și timpul liber în compania romanelor de aventuri ale lui Tobias Smollett și Henry Fielding. Familia sa făcea parte din nobilimea de mijloc și i-a asigurat educația la o școală privată, dar totul avea să se schimbe după ce tatăl său a pierdut o sumă mare de bani în distracții și străduindu-se să-și mențină poziția socială, familia fiind trimisă la închisoarea datornicilor.

La vârsta de 12 ani, Dickens este destul de matur ca să muncească zece ore pe zi în fabrica de cremă de ghete a lui Warren (aflată în apropiere de stația de cale ferată Charing Cross), pentru șase șilingi pe săptămână. Cu acești bani trebuie să-și achite cazarea și să încerce să-și ajute familia. După o perioadă de timp, situația familiei se îmbunătățește în urma unei moșteniri venite din partea familiei tatălui.

Familia Dickens iese din închisoarea săracilor, dar mama îl lasă pe Charles să lucreze în continuare la fabrica de cremă de ghete. Dickens n-o va ierta niciodată și acest resentiment, precum și situația grea a clasei în mijlocul căreia și-a trăit o parte din copilărie vor deveni teme majore ale operei sale. Avea să-i spună mai târziu biografului său: „Niciun sfat, nicio aprobare, nicio încurajare, nicio consolare, niciun sprijin din partea nimănui de care să-mi amintesc, așa că, ajută-mă, Doamne!”.

Din 1827 a început să lucreze ca funcționar într-un birou de avocatură, având șansa să ajungă avocat. Nu i-a plăcut însă această profesie și după o scurtă perioadă de timp, în care a lucrat ca stenograf la tribunal, a devenit ziarist, relatând dezbaterile parlamentare și călătorind prin Anglia cu poștalionul, ca să scrie despre campaniile electorale. Reportajele sale vor fi publicate sub titlul „Schițe de Boz” (în engleză Sketches by Boz), Boz fiind pseudonimul său literar. Va continua să publice în ziare cea mai mare parte a vieții. În acești ani publică primul său roman, The Pickwick Papers.

Prima sa povestire a fost publicată în Monthly Magazine, în anul 1833, cu pseudonimul Boz. Cu același pseudonim a publicat și în Morning Chronicle și London Evening Chronicle. Povestirile au devenit foarte populare și în 1836 au fost reunite în volumul Sketches by Boz. Tot în anul 1836, Dickens a acceptat postul de editor la revista Bentley's Miscellany, o poziție pe care a detinut-o timp de trei ani, perioada în care editorul William Hall se angaja să îi publice The Pickwick Papers în 20 de numere lunare, apoi Oliver Twist în 1838 și The Life and Adventures of Nicholas Nickleby în 1839, de asemenea, publicate lunar în Bentley's Miscellany.

Pe 2 aprilie 1836 se căsătorește cu Catherine Hogarth, împreună cu care va avea zece copii. În acest an acceptă un post de editor la Bentley's Miscellany, unde va rămâne până în 1839. Alte două ziare la care a publicat foarte mult au fost Household Words și All the Year Round.

În 1842, în timp ce vizita Statele Unite, a incriminat sclavia. A investit o parte a drepturilor sale de autor într-un ziar radical nou, Daily News. A devenit astfel editor și în primul număr, în ianuarie 1846, a scris un articol în care pleda pentru educație, libertate religioasă, egalitate în fața legii. Ziarul n-a avut succes și a demisionat din funcția de editor iar în 1850 începea să editeze revista săptămânală Household Words. Tot în 1850 a apărut celebrul roman David Copperfield. A publicat în Household Words, sub formă de foileton, romanul său social Hard Times (1854). În 1859 a scos o altă revistă, All the Year Round, în care a publicat romane ale unor scriitori britanici ai momentului, precum și propriile scrieri: A Tale of Two Cities (1859) și Great Expectations (1860-1861). A continuat să publice în această revistă până la moartea sa.

În 1868 divorțeaza de soția sa, dar aceasta va locui la Gad’s Hill până la moarte.Dickens continuă să lucreze și să facă turnee de promovare a romanelor sale, iar în 1868 face a doua călătorie în SUA, unde remarcă schimbările survenite în urma Războiului Revenit în Anglia, de asemenea își continuă turneele în Scoția și Irlanda. În timpul unui astfel de turneu suferă un prim infarct în anul 1869 după care urmează o perioadă de odihnă. Deși la început au fost fericiți, Catherine era acum obosită și nu-i mai putea oferi lui Dickens energia de care avea nevoie. Primele semne de insatisfacție apăruseră în 1855, când mersese să se întâlnească cu prima lui iubire, Maria Beadnell, care era de asemenea căsătorită.

Pe 9 iunie 1865, în timp ce se întorcea din Franța, unde fusese să o vadă pe Ellen Ternan (o actriță pe care o cunoscuse în 1857), Dickens este implicat într-un accident de cale ferată în care șase vagoane ale trenului în care se afla alunecă de pe podul peste care acesta trecea. Singurul vagon de clasa întâi care rămâne pe șine este cel în care se află Dickens, împreună cu Ellen și mama acesteia. Petrece un timp între viață și moarte, până când vin ajutoare și când pleacă în sfârșit, își amintește de manuscrisul neterminat al romanului Our Mutual Friend (Prietenul nostru comun) și se întoarce la vagon. Reușește să evite un posibil scandal, cauzat de prezența Ellenei și a mamei acesteia, dar incidentul lasă urmări grave în starea lui de spirit. Ellen va continua să-i fie prietenă și, probabil, amantă, tot restul vieții.

Petrece mult timp în întâlniri cu publicul cititor, unde citește din cele mai bune romane ale sale. Fascinația sa pentru teatru ca mijloc de evadare din real este reflectată în romanul Nicholas Nickleby. Fără îndoială, cel mai cunoscut roman al lui Charles Dickens este “Marile speranțe” (1860), care urmărește destinul orfanului Pip, nepot al unui fierar, care vine la Londra cu visul de a deveni gentleman. Averea, care îl ajută să acceadă în înalta societate, îi este dăruită lui Pip, fără ca acesta să știe adevărul, de către un fost ocnaș, pe care tânărul îl ajutase odată. Banii îi parvin printr-un avocat, Jaggers, care îi comunica faptul ca dorința protectorului bogat este ca “băiatul (Pip) să fie scos din viața pe care o duce și să fie educat pentru a deveni un gentleman. Într-un cuvânt, să fie educat ca un tânăr cu mari speranțe”. De la acest moment încolo, Pip își ignora prietenii săraci, iar comportamentul său este tot mai mult falsificat de prejudecățile timpului. La momentul adevărului, întâlnirea cu fostul ocnaș, Magwich, care îi dăruise banii, Pip este debusolat: “Sila pe care o simțeam – spune el – față de omul acesta, teama pe care mi-o trezea, scârba cu care mă chirceam de frica lui n-ar fi putut să fie mai mari dacă ar fi fost cea mai crudă fiară”. Consecințele sunt dezastruoase pentru tânărul care considera că banii ocnașului sunt “murdari”, renunță la avere și la “marile speranțe”. Până la urmă va găsi resursele interioare ca să depășească acest moment și să-și reconstruiască o situație onorabilă.

Pe 2 decembrie 1867 are prima întâlnire cu cititorii în Statele Unite, la New York. Aceste întâlniri cer însă mult efort și vor contribui la deteriorarea stării lui de sănătate. Se stinge din viață la 9 iunie 1870, în urma unui atac de cord. Este înmormântat în Colțul poeților din Catedrala Westminster.

* 1819: Contesa Sidonija Rubido Erdődy (n. 7 februarie 1819, Zagreb, Croația - d. 17 februarie 1884, Gornja Rijeka, Croația) a fost prima prima donna de operă din Croația și o membră importantă a Mișcării Iliriene

Familia Rubido de Madrid provenea din Regatul Castiliei, unde a fost înnobilată în secolul al XII-lea. Ramura croată a familiei a ajuns în Croația în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Sidonija Rubido Erdődy s-a născut pe 7 februarie 1819, în reședința Razor, lângă un loc numit Sf. Petru, pe muntele Sveta Gora (Muntele Sfânt) în Capela Doamnei Noastre din Ierusalim. La acel moment nu exista nicio maternitate în Zagreb, dar numele ei a fost trecut în registrul nașterilor în Parohia Sfântului Mark.^[3] Sidonija a început o școală primară înGornja Rijekaprin începerea construcției unei școli noi. Astăzi, școala primară din Gornja Rijeka îi poartă numele.^[4]

Sidonija Rubido a răspuns idealurilor Mișcării Iliriene din tinerețe prin educația ei muzicală remarcabilă. Ea exersa foarte mult pentru a juca rolul principal în spectacolul de operă Ljubav i zloba (Dragoste și răutate) de Vatroslav Lisinski, care a avut premiera pe 28 martie 1846.

Ivan Peklic a scris o carte despre viața ei  - Sidonija Rubido Erdody: Prva Hrvatska Primadona.

În 1858 a fost prima care a cântat Imnul Croației din castelul ei din Gornja Rijeka, Zagorje, deși nu există nicio dovadă istorică care să confirme legenda

·         1834 - S-a născut chimistul rus Dimitri Ivanovici Mendeleev, care a descoperit legea periodicităţii şi a conceput clasificarea periodică a elementelor chimice (m.20.01.1907).

·         1862: Maria Cunțan, poetă română (d. 1935)

·         1870: Alfred Adler (n. 7 februarie 1870 – d. 28 mai 1937) a fost un medic psihiatru austriac, fondator al școlii de psihologie individuală; a doua școală vieneză de psihoterapie, în ordine cronologică (după psihanaliza lui Sigmund Freud și înainte de logoterapia lui Viktor Frankl).

·         1875: Nectarie Cotlarciuc, mitropolit al Bucovinei (d. 1935)

·         1885 - S-a născut scriitorul Sinclair Lewis, primul american laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1930 ) ("Main Street", "Babbitt", "Elmer Gantry") (m. 10 ianuarie 1951). Harry Sinclair Lewis (n. 7 februarie , 1885, în Sauk Centre, Minnesota – d. 10 ianuarie, 1951, Roma, Italia) a fost prozator american. A fost primul american care a luat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1930.Opera sa, cronică satirică a vieții provinciale americane, se înscrie, prin precizia și obiectivitatea cvasidocumentară a descrierii mediilor și măiestria portretizării, reductibile la tipul individului mediocru, apăsat de grotescul și banalitatea vieții cotidiene, în descendența realismului dickensian. Motivația Juriului Nobel: „Pentru forța și plasticitatea artei lui descriptive, precum și pentru darul de a crea cu ascuțime și umor personaje reprezentând tipologii noi”.

·         1889: Harry Nyquist (n. 7 februarie 1889, Nilsby, Värmland, Suedia – d. 4 aprilie1976, Harlingen, Texas, SUA) a fost un inginer electrotehnist și fizicianamerican de origine suedeză, cu numeroase contribuții în domeniile comunicațiilor, stabilității amplificatoarelor electronice cu reacție și în teoria sistemelor și controlului automat.

·         1902 - S-a născut Ethelda Bleibtrey, prima femeie din SUA care a obţinut medalia de aur la înot la Jocurile Olimpice (m.06.05.1978).
* 1905: Mihai Tänzer (în maghiară Mihály Táncos; n. 7 februarie 1905, Timișoara, Austro-Ungaria – d. 22 septembrie 1993, Cluj-Napoca, România) a fost un fotbalist internațional român de etnie germană, care ulterior a primit și cetățenia Ungariei

·         1905 - S-a născut Ştefan Lupşa, profesor de teologie (istoria bisericească universală, română, patrologie) (m.1964).

* 1906: Jean-Elmouhoub Amrouche (n. 7 februarie 1906,^[1][2][3][4] Ighil Ali, Algeria^[2] – d. 16 aprilie 1962,^[1][2][3][4] Paris, Franța) a fost un poetalgerian.^[5]

Născut într-o familie catolică în Kabylie, Algeria, Amrouche a emigrat împreună cu familia în Tunisia, pe când acesta era încă tânăr. Mai târziu s-a mutat la Paris pentru a studia.

·         1906: Pu Yi (Chineza tradițională: 溥儀; Chineză: 溥仪; pinyin: Pǔyí) (n. 7 februarie 1906 – d. 17 octombrie 1967) a fost al doisprezecelea și ultimul împărat al Dinastiei chineze Qing. A fost încoronat la vârsta de doar trei ani în anul 1909 și a fost obligat să abdice la 12 februarie 1912.

A fost cunoscut ca împărat sub numele de Împăratul Xuantong (宣統皇帝) între 1908 și 1911, și ca împărat, dar fără să conducă efectiv, între 1911 și 1924, iar între anii 1932 și 1945 a domnit în statul marionetă cunoscut sub numele de Manciukuo.

Puyi (dreapta), în vârstă de trei ani stând lângă tatăl său, Zaifeng, Prinț Chun și fratele său mai mic, Pujie.

Străbunicul lui Puyi a fost Împăratul Daoguang (domnie: 1820–1850), care a fost succedat de cel de-al patrulea fiu al său, Împăratul Xianfeng (domnie: 1850–1861).^[2][3]

Bunicul patern al lui Puyi a fost Yixuan, Prinț Chun (1840–1891), al șaptelea fiu al Împăratului Daoguang și fratele mai mic al Împăratului Xianfeng. Împăratul Xianfeng a fost succedat de singurul său fiu, care a devenit Împăratul Tongzhi (domnie: 1861–1875).^[4] Împăratul Tongzhi a murit la vârsta de 18 ani fără un fiu și a fost succedat de Împăratul Guangxu (domnie: 1875–1908), fiu al primului Prinț Chun și a Yehenara Wanzhen (sora mai mică a Împărăteasei văduve Cixi). Împăratul Guangxu a murit fără un moștenitor.^[5]

Puyi, care i-a succedat Împăratului Guangxu Emperor, a fost fiul cel mare al lui Zaifeng, Prinț Chun și a concubinei Lingiya (1866–1925). Zaifeng era fratele mai mic al Împăratului Guangxu și primul în linia de succesiune.^[6]

Puyi a avut un frate mai mic, Pujie (1907–1994), care s-a căsătorit cu o verișoară a Împăratului Hirohito, Lady Hiro Saga. Regula de succesiune a fost modificată pentru a+i permite lui Pujie să-i succeadă lui Puyi, care nu a avut copii.^[7][8]

Fratele vitreg al lui Puyi, Puren (n. 1918) a adoptat numele chinez Jin Youzhi și în prezent trăiește în China. În 2006 Jin Youzhi a intentat un proces în ceea ce privește drepturile de imagine și a vieții private ale lui Puyi. Procesul a susținut că aceste drepturi au fost încălcate de către lucrarea "Ultimul monarh al Chinei și familia sa"

Puyi în 1922

Ales de Împărăteasa văduvă Cixi pe patul de moarte,^[5] Puyi a devenit împărat la vârsta de 2 ani și 10 luni, în decembrie 1908 după ce Împăratul Guangxu a murit la 14 noiembrie. Intitulat Împăratul Xuantong, inițierea lui Puyi pentru viața de împărat a început când oficiali ai palatului au venit la reședința familiei să-l ia. Micul Puyi a țipat și s-a opus atunci când oficialii au ordonat unui eunuc să-l ridice.^[10] Tatăl lui, Prințul Chun, a devenit Prinț-Regent (摄政王). În timpul încoronării lui Puyi, micul împărat a fost purtat în brațe spre tron de tatăl său. Puyi a fost atât de speriat de scena din fața lui și de sunetele asurzitoare de la tobele ceremoniale și muzică, încât a început să plângă. Tatăl său i-a spus încercând să-l liniștească "Nu plânge, se va termina curând."

Doica lui Puyi, Wen-Chao Wang, a fost singura care a putut să-l liniștească și l-a însoțit în Orașul Interzis. Puyi nu și-a mai văzut mama biologică, prințesa Chun, timp de șapte ani. El a dezvoltat o legătură specială cu Wen-Chao Wang și era singura persoană care îl putea controla. Atunci când împăratul a împlinit opt ani, ea a fost trimisă departe. După ce Puyi s-a căsătorit, el ar fi adus-o din când în când în Orașul Interzis, și mai târziu la Manchukuo, să-l viziteze. După grațierea lui de către guvern în 1959, el l-a vizitat pe fiul ei adoptiv și a aflat abia atunci de sacrificiile ei personale pentru a fi doica lui.^[11]

Creșterea lui Puyi a fost greu să conducă la creșterea unui copil sănătos și bine echilibrat. Peste noapte, a fost tratat ca un zeu și în imposibilitatea de a se comporta ca un copil. Adulții din viața lui, cu excepția doicei lui, Wen-Chao Wang, au fost toți străinii, îndepărtați, și incapabili să-l disciplineze. Oriunde mergea, oamenii maturi îngenuncheau într-un ritual de ploconire, ferindu-și privirea până când el trecea. Curând, tânărul Puyi a descoperit puterea absolută pe care o deținea peste eunuci și frecvent i-a bătut pentru greșeli mici.^[10]

După căsătorie, Puyi a început să preia controlul asupra palatului. El a descris că "o orgie de jafuri" a avut loc, care a implicat "toată lumea de la cel mai mare la cel mai mic". Potrivit lui Puyi, până la sfârșitul ceremoniei de nuntă, perlele și coroana de jad ale împărătesei au fost furate.^[12] Încuietorile au fost rupte, zonele au fost percheziționate și la 27 iunie 1923 un incendiu a distrus zona din jurul Palatului. Puyi a suspectat că a fost un incendiu intenționat pentru a acoperi furtul. I-a izgonit pe eunuci de la palat și existau zvonuri că fratele său a furat comori și colecții de artă pentru a le vinde colecționarilor bogați pe piața neagră. Următorul pas de acțiune a fost să reformeze administrația Palatului. În această perioadă, el a adus în mai multe persoane din exterior pentru a-i înlocui pe ofițerii tradițional aristocratici în scopul de a îmbunătăți responsabilitatea. El l-a numit pe Zheng Xiaoxu ca ministru al Administrației și Zheng Xiaoxu l-a angajat pe Tong Jixu, un fost ofițer al Forțelor Aeriene de la Beiyang Military, ca șeful său de personal. Cu toate acestea, reforma nu a durat mult înainte ca Puyi să fie forțat să iasă din Orașul Interzis de Feng Yuxiang.

Puyi (dreapta) și un ofițer sovietic

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Puyi a fost capturat de Armata Roșie sovietică la 16 august 1945 în timp ce voia să fugă cu un avion în Japonia.^[13]Sovieticii l-au dus într-un oraș din Siberia, Chita. A trăit într-un sanatoriu, apoi mai târziu a fost dus la Khabarovsk în apropiere de granița chineză.

În 1946, a depus mărturie la Tokyo, la Tribunalul militar internațional pentru Extremul Orient,^[14] detaliind resentimentele sale despre cum a fost tratat de japonezi.

Când Partidul Comunist Chinez sub Mao Zedong a venit la putere în 1949, Puyi a fost repatriat în China după negocieri între Uniunea Sovietică și China.^[15][16] Exceptând perioada din timpul războiului coreean, când a fost mutat la Harbin, Puyi și-a petrecut zece ani la Centre de detenție pentru criminali de război de la Fushun în provincia Liaoning, până când a fost declarat reformat.

Puyi a ajuns la Peking în 1959 cu permisiunea specială de la Mao Zedong și a trăit următorii șase ani ca cetățean obișnuit la o reședință împreună cu sora lui, înainte să fie transferat la un hotel sponsorizat de guvern. El și-a exprimat sprijinul pentru comuniști și a lucrat ca asistent grădinar la Grădina Botanică din Peking. La vârsta de 56 de ani, la 30 aprilie 1962, s-a căsătorit cu Li Shuxian, o asistentă medicală, în cadrul unei ceremonii care a avut loc la Conferința Consultativă. Din 1964 până la moartea sa, el a lucrat ca redactor la departamentul literar al Conferinței Consultative Politice a Poporului Chinez, unde salariul său lunar a fost în jur de 100 de yuani.^[17]

Cu încurajarea lui Mao Zedong și a premierului Zhou Enlai, Puyi și-a scris autobiografia Wo De Qian Ban Sheng (chineză: 我的前半生 Prima jumătate a vieții mele în anii 1960 împreună cu Li Wenda, un editor de la Biroul de Presă din Peking.

·         1906: S-a nascut Oleg Konstantinovici Antonov, constructor de avioane, renumit pentru constructia avioanelor de tip AN-10, AN-24, AN-22, AN-12 (m. 4 aprilie 1984).

·         1907 - S-a născut Haralambie Mihăescu, lingvist şi filolog, membru corespondent al Academiei Române (m.28.02.1985).

* 1907: Victor Capesius (n. 7 februarie 1907, Miercurea Sibiului, Austro-Ungaria - d. 20 martie 1985, Göppingen, landul Baden-Württemberg, Germania) a fost un criminal de război nazist, farmacist român de minoritate germană(sas), și din 1943, membru al partidului nazist german și al SS(Sturmbannführer).

Ca farmacist în lagărul de exterminare de la Auschwitz, Capesius a colaborat cu Josef Mengele, notoriul medic-criminal, participând personal la selecțiile deportaților pentru camerele de gazare.

La 31 mai 1946^[3] Tribunalul Poporului de la Cluj l-a declarat criminal de război și l-a condamnat la moarte în contumacie

Fiu de medic, Capesius a studiat farmacia la Universitatea din Cluj, studii pe care le-a terminat la Viena.

În 1931 și-a efectuat stagiul militar de un an în armata română unde a fost promovat la gradul de căpitan.

În 1933 și-a luat doctoratul în farmacie. Începând din 1934 a fost reprezentantul în România al firmei germane IG Farbenindustrie.

În cel de-al Doilea Război Mondial, Capesius a fost mobilizat în armata română ca farmacist la un spital militar apoi, fiind de etnie germană s-a încadrat în Wehrmacht (1943) de unde a fost cooptat în SS. În același an a fost trimis la specializare la lagărul central sanitar din Varșovia, apoi a fost trimis ca farmacist în Lagărul de concentrare Dachau.

În februarie 1944 a fost transferat la lagărul din Auschwitz, unde a ajuns farmacist-șef, post pe care l-a deținut până la evacuarea lagărului în ianuarie 1945. Între timp ajunsese Sturmbannführer (grad echivalent cu cel de maior în armată). Pe lângă participarea la selecții umane la Auschwitz, Capesius a colaborat cu Mengele și la experiențele sale genetice pe cobai uman

După terminarea războiului a fost arestat de britanici în Schleswig-Holstein și internat în lagărul de denazificare de la Neuengamme. În 1947 un tribunal l-a declarat nevinovat și a fost eliberat. A plecat la Stuttgart, unde a studiat electrotehnica la Universitatea Tehnică. În timpul unei vizite la München a fost recunoscut de către Leon Czekalski, un fost prizonier de la Auschwitz. Denunțat, a fost arestat de poliția militară americană și deținut la lagărele din Dachau și Ludwigsburg. Deoarece nu i s-a putut dovedi nici o crimă, a fost eliberat în august 1947. S-a întors la Stuttgart unde a găsit serviciu ca farmacist într-o farmacie, iar în 1950 a cumpărat o farmacie la Göppingen. Se crede că Victor Capesius s-a îmbogățit de pe urma jefuirii efectelor personale și a dinților de aur de la deportații uciși, iar aurul obținut pe această cale i-a fost capitalul de investiție pentru viața de după război. ^[6]

La începutul lui 1959, pe baza unor dovezi asupra activității sale ca membru al SS, Capesius a fost arestat din nou, fiind deținut în arest preventiv timp de 8 ani. Procesul a avut loc între anii 1963-1965 la Frankfurt pe Main. Principala acuzație contra sa a fost uciderea în chinuri a 8.000 de deținuți în lagărul de exterminare de la Auschwitz și participarea la uciderea altor 8 000^[7][8]. Încă înainte ca sentința procesului din 1965 să devină definitivă (în februarie 1969), a fost eliberat în ianuarie 1968. Conform unor informații, în ziua în care a fost eliberat din detenție s-a dus la un spectacol în orașul Göppingen, unde a fost primit de spectatori cu aplauze.^[9].

Capesius nu a mai fost deranjat pentru crimele comise și a decedat la 20 martie 1985, ca un cetățean onorabil al Göppingen-ului.

* 1908: Clarence Linden "Buster" Crabbe II (n. 7 februarie 1908 – d. 23 aprilie1983) a fost un atlet american și actor. În 1932, a câștigat medalia de aur olimpică la 400 m înot liber. Ca actor, a jucat într-o serie de filme populare din anii 1930 și 1940.^[1] De asemenea, a jucat rolul principal în serialele Flash Gordon și Buck Rogers.

* 1912: Henri Charles Louis Romagnesi (n. 7 februarie 1912, Paris – d. 18 ianuarie 1999, Draveil) a fost un profesor de gramatică și studii clasice precum un renumit micolog francez cu rădăcini italiene. El a fost secretar general și președinte al Société mycologique de France (Societății Micologice a Franței) care distribuie anual, din 1999, „Premiul Romagnesi” în onoarea lui. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Romagnesi

·         1915: Teoctist, pe numele de mirean Toader Arăpașu, (n. 7 februarie 1915, Tocileni, județul Botoșani - d. 30 iulie 2007, București) a fost patriarh al Bisericii Ortodoxe Române între anii 1986-2007.

Patriarhul Teoctist Arăpașu (din botez Toader Arăpașu) s-a născut la data de 7 februarie 1915 în satul Tocileni, Botoșani, din părinții Dumitru și Marghioala Arăpașu, ca al zecelea din cei unsprezece copii ai acestora. A urmat școala primară din satul natal. A intrat de tânăr ca frate, la Schitul Sihăstria Voronei (jud. Botoșani), aparținând de Mănăstirea Vorona, aflată în apropierea ținuturilor natale în anul 1928. A urmat vreme de un an cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț, pe care le-a continuat apoi la Mănăstirea Cernica.

A fost tuns în monahism la 6 august 1935 la Mănăstirea Bistrița (jud. Neamț), sub numele de Teoctist. La 4 ianuarie 1937, Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei aprobă hirotonia monahului Teoctist în treapta de ierodiacon. A fost hirotonit de către arhiereul Ilarion Băcăoanul, în biserica Precista din Roman, pe seama Mănăstirii Bistrița. În anul 1940 s-a înscris la Facultatea de Teologie din București, pe care a absolvit-o în anul 1945, primind calificativul Magna cum laude pentru lucrarea susținută în cadrul Catedrei de Liturgică, sub conducerea Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu. În acest timp a îndeplinit diferite funcții în cadrul Arhiepiscopiei București și diacon la Patriarhia Română.

La 1 martie 1945 a fost transferat, la cererea sa, la centrul eparhial Iași. Este hirotonit ieromonah la 25 martie 1945 de către PS Valeriu Moglan Botoșăneanul, arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei. Este hirotesit arhimandrit în anul 1946. Între anii a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie din cadrul Universității din Iași. La Iași, activează în calitate de preot slujitor (1945), apoi Mare Eclesiarh la Catedrala Mitropolitană din Iași și Exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor.

La începutul anului 1947 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a retras rangul de arhimandrit, din cauza poziției sale procomuniste. Decizia Sfântului Sinod este publicată în periodicul oficial al Patriarhiei Române, revista "Biserica Ortodoxă Română", nr. 1-3 din ianuarie-martie 1947. Raportul spune că Teoctist Arăpașu s-a asociat cu arhiereul-vicar Justinian Marina, prelat perceput de asemenea ca procomunist, care-și submina superiorul, mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, prin atacuri în presa cotidiană. Autoritățile comuniste au organizat în paralel scoaterea lui Irineu Mihălcescu din scaunul de mitropolit și înlocuirea sa cu Justinian Marina, fapt care a facilitat ascensiunea lui Teoctist Arăpașu, apropiatului său.

n anul 1948 Justinian Marina avea să fie instalat în scaunul de patriarh al României. În perioada 1948-1950 arhimandritul Teoctist Arăpașu a deținut funcția de vicar administrativ al Arhiepiscopiei Iașilor. La scurt timp după aceasta, la 28 februarie1950, arhimandritul Teoctist Arăpașu a fost ales de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Patriarhului Justinian, în rangul de episcop-vicar patriarhal, cu titlul de "Botoșăneanul". A fost hirotonit în treapta arhieriei la 5 martie1950, în Biserica Sfântul Spiridon Nou din București, de către patriarhul Justinian, mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei și episcopul Chesarie Păunescu al Dunării de Jos.

În anii 1950-1954 episcopul vicar patriarhal Teoctist a fost secretar al Sfântului Sinod, rector al Institutului Teologic Universitar din București și a condus diferite sectoare din cadrul administrației patriarhale. În perioada 1954-1962 a condus cancelaria Arhiepiscopiei Bucureștilor. În această calitate i-a vizitat periodic pe episcopii Alexandru Rusu, Iuliu Hossu și Ioan Bălan, ținuți cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeș și la Mănăstirea Căldărușani. Episcopul Teoctist a fost cel care în data de 14 august 1956 a comunicat episcopilor Hossu și Bălan faptul că mitropolitul Alexandru Rusu nu se va mai întoarce la Căldărușani, fiind mutat la Mănăstirea Cocoșu.^[2]

La 28 iulie 1962 a fost ales de către Colegiul Electoral Bisericesc în postul de episcop al Episcopiei Aradului, iar la 16 septembrie 1962 a fost înscăunat episcop în Catedrala Nașterea Sf. Ioan Botezătorul din Arad, unde a păstorit timp de 10 ani. În această calitate a avut sub jurisdicție Vicariatul de la Gyula și două protopopiate din Banatul Sârbesc.

În aprilie 1963 congresul Episcopiei Ortodoxe Române din America l-a ales în postul de episcop de Detroit (S.U.A.), iar Sfântul Sinod a aprobat alegerea și i-a acordat rangul de arhiepiscop. Din cauza neacordării vizei, nu a putut lua în primire conducerea efectivă a Episcopiei Ortodoxe Române din Statele Unite ale Americii și Canada. De asemenea, în perioada decembrie 1969-decembrie 1970, arhiepiscopul Teoctist a îndeplinit funcția de locțiitor de episcop al Oradiei.

La 28 ianuarie 1973 a fost ales în rangul de arhiepiscop al Craiovei și mitropolit al Olteniei, fiind înscăunat la 25 februarie 1973 de către patriarhul Justinian în Catedrala Mitropolitană din Craiova. La 25 septembrie 1977 a fost ales în rangul de arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al Moldovei și Sucevei. În data de 4 octombrie 1977 președintele Nicolae Ceaușescu a semnat decretul de recunoaștere în funcție, după care, la 9 octombrie 1977, a fost înscăunat în Catedrala Mitropolitană din Iași. În perioada iulie 1980-ianuarie 1982, de la pensionarea forțată a mitropolitului Nicolae Mladin și până la alegerea lui Antonie Plămădeală, a îndeplinit și funcția de locțiitor de mitropolit al Ardealului.

După moartea Patriarhului Iustin Moisescu la 31 iulie 1986, IPS Mitropolit Teoctist a devenit locțiitor de patriarh. La 9 noiembrie 1986 este ales în urma votului Colegiului Electoral Bisericesc ca arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind întronizat la 16 noiembrie 1986 în Catedrala Patriarhală din București de către mitropoliții țării, Antonie al Transilvaniei, Nestor al Olteniei și Nicolae al Banatului, în prezența membrilor Sfântului Sinod, a patriarhilor Ierusalimului și Bulgariei, a reprezentanților tuturor Bisericilor Ortodoxe, ai Bisericii Romano-Catolice, ai Bisericilor Protestante și a reprezentanților forurilor de Stat.

În perioada noiembrie 1986-iunie 1990, PF Teoctist a suplinit postul vacant de mitropolit al Moldovei și Sucevei, ca locțiitor de mitropolit, întrucât nu se obținuse aprobarea de ocupare a scaunului rămas vacant.

În cei 45 de ani de activitate ca ierarh, s-a preocupat nu numai de probleme administrative și economice, ci și de restaurarea unor monumente de artă bisericească din cele patru eparhii pe care le-a condus (îndeosebi Putna, Bistrița, Slatina, Râșca, Gorovei, Vorona, Mitropolia Veche, Bărboi, toate în Arhiepiscopia Iașilor) și de organizarea unor muzee bisericești și a ctitorit o biserică în localitatea Victoria (jud. Botoșani). A îndrumat revistele "Mitropolia Olteniei", "Mitropolia Moldovei și Sucevei" și "Glasul Bisericii" și a încurajat apariția mai multor lucrări teologice.

Reprezentant de seamă al ecumenismului românesc, a făcut parte din mai multe delegații sinodale care au vizitat alte Biserici și a condus delegații în vizitele de peste hotare: Biserica Ortodoxă din Finlanda (1971), Biscrica Ortodoxă Siriană a Răsăritului din Malabar-India (1976), Biserica Ortodoxă Rusă (1978), Biserica Bulgară (1983) Biserica Armeană (1983), Arhiepiscopia misionară din America (1978). Ca patriarh, a condus delegații sinodale române care au vizitat Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Bulgară, Austria, Suedia (toate în 1987), Patriarhia Rusă (1988) etc.

A participat la Conferința mondială a Comisiei "Credință și Constituție" a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, la Montreal (1963), vizitând atunci o serie de parohii românesti din Canada, la întâlnirea ecumenică de la Chantilly-Franța (1978), a opta Adunare Generală a Conferinței Bisericilor Europene din Chania-Creta (1979), când a fost ales membru în Comitetul consultativ, a doua Conferință panortodoxă presinodală (Chambesy, 1982), la lucrările Prezidiului și Comitetului Consultativ de la Oxford (1993) etc.

Patriarhul Teoctist
Date personale
Născut	7 februarie 1915[1]  Tocileni, Stăuceni, Botoșani, România
Decedat	30 iulie 2007 (92 de ani)[1]  București, România
Înmormântat	Catedrala Patriarhală din București
Cetățenie	România
Etnie	români
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	preot
Funcția episcopală
Sediul	București
Titlul	Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
Perioada	1986 - 2007
Predecesor	Iustin Moisescu
Succesor	Daniel Ciobotea
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală	5 martie 1950, București
Episcop consacrator	Justinian Marina, patriarh
Titluri precedente	Episcop-vicar patriarhal (1950-1962) Episcop al Aradului (1962-1973) Arhiepiscop, Episcop al SUA și Canada (1963) Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei (1973-1977) Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei (1977-1986)
Alte funcții	Arhiepiscop al Bucureștilor Mitropolit al Munteniei și Dobrogei Locțiitor al Scaunului Cezareii Capadociei
Membru de onoare al Academiei Române
Premii	Ordinul național „Steaua României” în grad de Colan[*] Ordinul Republicii

* 1920: Karol Rosenbaum (n. 7 februarie 1920,^[1] Lednické Rovne[*], Slovacia – d. 5 martie 2001,^[1] Stupava, Slovacia) a fost un cercetător și istoric literar slovac.
S-a născut în Lednických Rovne pe 7 februarie 1920. A studiat la Facultatea de Filosofie a Universității Comenius din Bratislava, apoi a lucrat ca profesor de liceu în orașele Trenčín și Martin. A fost preocupat mai ales de literatura secolelor al XIX-lea și al XX-lea, de relația dintre literatura slovacă și literatura străină și, sporadic, de critica literară. A lucrat la Matica slovenská și mai târziu la Academia Slovacă de Științe de la Bratislava. A predat, de asemenea, la Universitatea Carolină din Praga. Între anii 1973 și 1990 a deținut funcția de vicepreședinte al instituției culturale Matica slovenská. A contribuit semnificativ la alcătuirea cărții Enciclopedia scriitorilor slovaci (1984), care a fost publicată în două volume.

·         1925: Marius Constant, compozitor francez de origine română

·         1926: Vasile Crișan, pictor român

* 1926: Konstantin Feoktistov (n. 7 februarie 1926, URSS - d. 21 noiembrie 2009, Rusia) a fost un cosmonaut rus care a făcut parte din echipajul Voskhod 1în anul 1964.

·         1927: Juliette Greco, cântăreață și actriță franceză
* 1929: Grigore Nagacevschi (n. 7 februarie 1929, Corjova, Tighina, Basarabia) este un actor român de teatru și film.
Grigore Nagacevschi s-a născut la 7 februarie 1929 în Republica Moldova. A absolvit IATC-ul în anul 1947. În prezent este actor la Teatrul Național din București
În teatru:

• Postelnicul Șteful - „Apus de soare" de Barbu Ștefănescu Delavrancea, regia Dan Pița, 2004
• Niță - „Ultima oră" de Mihail Sebastian, regia Anca Ovanez Doroșenco, din 2004
• Fotograful - „Crimă pentru pământ" după Dinu Săraru, scenariul și regia Grigore Gonța, din 2004
• Ubertino - „Numele trandafirului" după Umberto Eco, regia Grigore Gonța, 1999
• „Livada cu vișini" de Anton Pavlovici Cehov, regia Andrei Șerban, 1992
• Alexandru cel Bun - „Moștenirea" de Titus Popovici, regia Horea Popescu, 1989
• Episcopul - „Cheile orașului Breda" de Ștefan Berceanu, regia Sanda Manu, 1981
• Samurcaș - „Zodia taurului" de Mihnea Gheorghiu, regia Mihai Berechet, 1973
• Luca Arbore - „Săptămâna patimilor" de Petre Anghel, regia George Teodorescu, 1971
• Răzeșul - „Răzvan și Vidra" de Bogdan Petriceicu Hasdeu, regia Sică Alexandrescu, 1967
• Rumân Gruie - „Vlaicu Vodă" de Alexandru Davila, regia Sică Alexandrescu, 1965
• Filip - „Febre" de Horia Lovinescu, regia Miron Nicolescu, 1962
• Gheorghe - „Năpasta" de Ion Luca Caragiale, regia Miron Nicolescu, 1959
• Moș Hrăman - „Apus de soare" de Barbu Ștefănescu Delavrancea, regia Marietta Sadova, 1956

În film: 

• Ciulinii Bărăganului (1957)
• Mihai Viteazul (1970)
• Premiera (1976)

·         1932: Dan Hăulică, critic literar și artă român

* 1932: Ion Acsan (n. 7 februarie 1932, București – 23 iunie 2013^[1]) a fost un poet și traducător român.

Este fiul lui Mihail Acsan, negustor, și al Elenei (n. Sütö). În perioada 1939 - 1948 a urmat clasele primare, secundare și liceale la Liceul „Sfântul Iosif” și la Liceul Clasic Mixt din București, între 1948 - 1951. A urma simultan Facultatea de Filologie, secția limbi clasice, a Universității din București și Școala de Literatură „Mihai Eminescu”, ambele absolvite în 1955.

A fost redactor la secția de scenarii a Centrului de Producție Cinematografică București în perioada 1955 - 1956, apoi, între 1956 și 1969, la Editura de Stat pentru literatură și artă, și lector (din 1970) la Editura Albatros (pensionat în 1990).

A debutat cu versuri în Scânteia tineretului în 1953, iar editorial, cu volumul de poezii Primăvara cosmică în 1962; ulterior, s-a dedicat activității de traducător, tălmăcind (uneori integral și pentru prima dată în românește) din Homer, Hesiod, Seneca, Terențiu, Apollonios din Rhodos, din lirica japoneză, a Egiptului faraonic, ca și din literaturile europene moderne. A colaborat la Antologia literaturii maghiare (volumul I, 1965) și la Antologia de poezie rusă. Perioada clasică (volumele I-III, 1987). Din activitatea de traducător a rezultat o culegere de studii erudite (Constelația corifeilor, 1984) și una de povestiri pentru copii (Porumbeii Semiramidei, 1988). A realizat, singur sau în colaborare, antologii de literatură universală (antică, orientală, modernă), adesea cu substanțiale traduceri proprii (Legende mitologice din opera poeților greci și latini, 1972; Prometeu, erou al literaturii universale, 1977; Orfeu și Euridice în literatura universală, 1981; Poezia de dragoste a lumii, 1997).

A colaborat la publicațiile Tânărul scriitor, Scrisul bănățean, Iașul literar, Gazeta literară, Tribuna etc. A îngrijit și prefațat ediții din Homer, Vergiliu, Platon, Thomas Morus, Erasmus din Rotterdam și Ovidius.

A fost membru al Societății române de haiku.
Opera:

• Primăvara cosmică, versuri, prefață de E. Camilar, București, 1962;
• Constelația corifeilor (Orfeu – Amfion – Homer – Arhiloh – Sappho – Simonides – Empedocle), București, 1984;
• Povestirile unui șoarece de bibliotecă, București, 1985;
• Porumbeii Semiramidei. Isprăvile unui școlar din anticul Tomis, povestite de el însuși, București, 1988.

Traduceri

• Terențiu, Seneca, Teatru, în colab. cu N. Teică, pref. și note de E. Cizek, București, 1966;
• Viteazul Jumătate. Basme populare din insulele malaieze Roti, Celebes, Borneo de Nord, București, 1966;
• Povești nemuritoare, alese și prelucrate de Ion Acsan, București, 1967 (ed. II, 1974);
• Din lirica japoneză, în colab. cu D. Constantinescu, I. Olteanu etc., cuvânt înainte de V. Nicolescu, antologie și note de Ion Acsan, București, 1970;
• Homer, Imnuri. Războiul șoarecilor cu broaștele. Poeme apocrife, pref. și note de Ion Acsan, București, 1971;
• Legende mitologice din opera poeților greci și latini, antologie, pref. și note de Ion Acsan, București, 1972;
• Orfeu, Imnuri, cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, București, 1972;
• Seneca, Medeea, tragedie în cinci acte, București, 1973;
• Goethe, Poezii, antologie, cuvânt înainte și note de Ion Acsan, București, 1974;
• Poezia Egiptului faraonic, în colab. cu I. Larian Postolache, cuvânt înainte și note de C. Daniel, București, 1974;
• Apollonios din Rhodos, Argonauticele (Epopeea argonauților), pref. și note de Ion Acsan, București, 1976;
• Faraonul Kheops și vrăjitorii. Povestirile Egiptului antic, pref. și note în colab. cu C. Daniel, București, 1977;
• Prometeu, erou al literaturii universale, antologie, pref. și note de Ion Acsan, București, 1977;
• Tanka – Haiku. Antologie de poezie clasică japoneză, în colab. cu D. Constantinescu, București, 1981 (altă ediție, 2002)
• Orfeu și Euridice în literatura universală, antologie, studiu introductiv și note de Ion Acsan, București, 1981;
• Tăblițele de argilă. Scrieri din Orientul antic, pref., cuvânt înainte și note în colab. cu C. Daniel, București. 1981;
• Hesiod, Poeme, pref., prezentări și note de Ion Acsan, București, 1987;
• Apollonios din Rhodos, Peripețiile corabiei Argo, trad., pref., tabel cronologic și note de Ion Acsan, București, 1992;
• Țara cireșilor în floare. Poezia Japoniei, antologie și note de Ion Acsan, București, 1995;
• Vrăjitorii faraonilor. Povești orientale și precolumbiene prelucrate de Ion Acsan, București, 1995;
• Poezia de dragoste a lumii, antologie de Ion Acsan, București, 1997;
• Flavius Josephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, trad. de G. Wolf și Ion Acsan, București, 1997;
• Homer, Imnuri, trad., pref. și note de Ion Acsan, București, 1998;
• Flavius Josephus, Antichități iudaice, trad. și note de Ion Acsan, I-II, București, 2000-2001 (altă ed., 2002-2003);
• Al. Philo, Viața lui Moise, trad. și note de Ion Acsan, București, 2003.

·         1934 - S-a născut omul de cultură Florin Mugur. A scris versuri ("Visele de dimineaţă", "Mituri", "Piatra palidă" - Premiul Uniunii Scriitorilor), proză, eseistică şi publicistică literară ("Aproape noiembrie", "Convorbiri cu Marin Preda", "Profesiunea de scriitor") (m.09.02.1991).

·         1934 - S-a născut Earl King (Earl Silas Johnson), cântăreţ, chiatrist şi compozitor R&B american.

·         1936 - S-a născut poeta Adela Popescu-Muntean.

* 1940: Toshihide Maskawa (în japoneză 益川 敏英, n. 7 februarie 1940) este un fizician japonez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 2008, împreună cu Makoto Kobayashi, pentru descoperirea originii ruperii simetriei, ceea ce prezice existența a cel puțin trei familii de quarkuri în natură.^[1] Cei doi au împărțit jumătate din premiu, cealaltă fiindu-i acordată americanului de origine japoneză Yoichiro Nambu.
* 1942: Gabriela Pană Dindelegan (n. 7 februarie 1942) este un lingvist român, membru corespondent al Academiei Române. Profesor doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București. Prin lucrarea Sintaxa transformațională a grupului verbal în limba română pune bazele gramaticii românești moderne de orientare generativă.
Titluri:

• 1964: diplomat universitar (absolventă, cu diplomă de merit, a Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea din București
• 1970: doctorat în filologie (conducător științific: Al. Rosetti); teza Sintaxa transformațională a grupului verbal în limba română (publicată la Editura Academiei, 1974)
• 1976: premiul Academiei “Timotei Cipariu” pentru cartea Sintaxa transformațională a grupului verbal în limba română
• 1985 până în prezent: membru în Consiliul Științific al Facultății de Litere din București
• 1996-2000, 2004-2007, membru în Senatul Universității Bucuresti
• din 1996-: conducător de doctorat la Universitatea din București; specialitatea Filologie
• 2000-2004, 2004-2007, șef al Catedrei de limba română, Facultatea de Litere, Universitatea București
• 2001, expert evaluator CNCSIS
• dec. 2004: membru corespondent al Academiei Române
• 2004 – membru în comisia superioară a MEC de acordare a doctoratelor și a titlurilor academice

·         1943 - S-a născut Harvey Herskowitz, vocalist american (The Quotations).

·         1944 - S-a născut inginerul Emanuel Diaconescu, membru corespondent al Academiei Române.

* 1946: Peter William „Pete” Postlethwaite OBE (/ˈpɒsəlθweɪt/ ; 7 februarie 1946 – 2 ianuari 2011)^[6][7] a fost un actor englez. După mai multe roluri mărunte în seriale TV precum The Professionals, a devenit cunoscut prin filmul autobiografic Distant Voices, Still Lives (1988). A devenit cunoscut în Statele Unite datorită rolului lui David din Alien 3 (1992), reușind un an mai târziu să obțină o nominalizare la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru interpretarea din filmul În numele tatălui (1993). A mai jucat în rolul misteriosului avocat Mr. Kobayashi din Suspecți de serviciu(1995), Brassed Off (1996), Romeo + Juliet (1996), Amistad (1997), The Shipping News (2001), The Constant Gardener (2005), The Age of Stupid(2009) și Inception (2010). La mai puțin de o lună după moartea cauzată de cancerul pancreatic,^[8] a fost nominalizat la Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor într-un rol secundar pentru rolul său din filmul The Town (2010) regizat de Ben Affleck.

·         1946 - S-a născut Laurence Scott, clăpar şi dentist britanic (Isotope, Long John Baldry).
* 1947: Flemming „Bamse“ Duun Jørgensen (n. 7 februarie 1947, Randers – d. 1 ianuarie 2011, Egå) a fost un cântăreț și actor danez.

·         1949 - S-a născut Alan Lancaster, basist britanic (Status Quo).
* 1949: Ioan Lucaci (n. 7 februarie 1949, Mălădia, (jud.Sălaj) este un cascador și actor român.

Actor-cascador, regizor de filme documentare născut la data de 07.02.1949 în satul Mălădia (jud.Sălaj). Provenit dintr-o familie de țărani, care a cunoscut necazurile și greutățile cotelor plătite la ruși din vremea CAP-urilor, Ioan Lucaci are o descendență multi-etnică: bunicul matern: maghiar, bunica maternă: nemțoaică (idis); bunicul patern (Lucaci Pall de la Cehall): ceh; bunica paternă (țărani–iobagi de pe pămanturile grofilor unguri din Transilvania.

In 1967, a absolvit Liceul “Mihail Sadoveanu” (seral), București, respectiv 1970–1972 - Cursuri I. A. T. C. (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică). În 1985, el a înființat “Bynder–Shari–Albac. FILM VON TRANSILVANIA, studioul de creație de film IOAN LUCACI”. S-a căsătorit (1981), în București, cu Maria (decedată în 2006), crescută de o familie de evrei din București.

1966–2005: Dupa terminarea cursurilor liceale, Ioan Lucaci vine la București să facă filme. Aici, a urmat cursuri de specialitate și a fost, frecvent, pe platourile de filmare din Buftea, unde a fost distribuit, in calitate de cascador, in peste 80 filme naționale și internaționale. De asemenea, Ioan Lucaci a fost asistemt regie film și zgomotist, totalizînd până în prezent 10 filme. Ioan Lucaci este membru în Uniunea Cineaștilor din România (UCIN).

* 1951: Thibault Damour (n. 7 februarie 1951, Lyon, Franța) este un fizicianfrancez, specialist în domeniul relativității generale einsteiniene, undelor gravitaționale, profesor universitar al Observatorului astronomic de la Meudon, cercetător principal la Institutul des Hautes etudes scientifiques.
* 1952: Dan Podeanu (n. 7 februarie 1952, Poroina Mare, județul Mehedinți) este un profesor român de scrimă. Pregătește lotul olimpic de spadă a României, care sub conducerea sa a fost dublă campioană mondiale în 2010 și în 2011, și de cinci ori campioană europeană (2006, 2008, 2009, 2011 și 2015).

Podeanu s-a născut în județul Mehedinți, dar părintii lui s-au mutat la Craiova când avea șapte ani.^[1] După ce s-a jucat cu săbii împreuna cu alți copii, a început scrima la vârsta de 12 ani cu antrenorul Paul Ghinju. A fost dublu campion național la juniori, campion național la seniori și campion balcanic.^[1]

A devenit profesor de scrimă la Craiova după ce s-a retras din competiție. În anul 1997, a fost numit antrenorul echipei feminine de spada a României, la două ani după ce Centrul Olimpic de spadă a fost înființat la Craiova. Le-a selectat pe Ana Maria Brânză, Loredana Iordăchioiu-Dinu, Iuliana Măceșeanu și Anca Măroiu când erau doar copii. Sub conducerea sa, echipa acesta, la care ulterior s-a adăugat și bucureșteanca Simona Alexandru-Gherman, s-a crescut și a câștigat cam 24 de medalii la Campionatele Mondiale și Europene la toate categoriile de vârstă, inclusiv argintul olimpic Anei Brânză la Beijing 2008 și două titluri mondiale pe echipe la seniori.^[2]

După eșecul spadasinelor la Londra 2012, care nu au câștigat nici o medalie în ciuda faptului că erau mari favorite, Podeanu și-a dat demisie, declarând: „Îi las pe cei tineri să facă treabă mai bună”.^[3] A fost înlocuit ca antrenor principal cu Octavian Zidaru, care în doi ani a obținut patru medalii europene și o medalie mondială de bronz. Totuși, Campionatul Mondial din 2014 de la Kazan a fost o dezamăgirea, fiindcă România nu a urcat pe podium, atât la individual, cât și la echipe. Federația Română de Scrimă și a constatat că relația dintre Zidaru și Brânză nu era cea mai bună posibilă, cu privire la faptul că Brânză îl considera pe Podeanu ca un al doilea tată.^[4] În consecință, Podeanu a fost numit din nou ca antrenor principal, misiunile sale fiind calificarea echipei la Jocurile Olimpice de la Rio și medalii la Campionatele Europene și Mondiale.

Fiul său Radu este și el antrenor de scrimă la LPS „Petrache Trișcu”, în cadrul căruia funcționează Centrul Olimpic de spadă.

Dan Podeanu în 2015

·         1956: Nicolae Iliescu, prozator român

* 1956: Zinaida Greceanîi (în rusă Зинаида Гречаный / Гречаная - Greceanaia; n. 7 februarie 1956, satul Metalist, regiunea Tomsk, Federația Rusă)^[2] este o politiciană și economistă din Republica Moldova, care a ocupat funcția de prim-ministru al Republicii Moldova între 31 martie 2008 - 14 septembrie 2009. Din 2009 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova.
* 1958: Giuseppe Baresi (pronunție în italiană: /dʒuˈzɛppe baˈreːzi/; născut 7 februarie 1958) este un antrenor italian de fotbal și fost fotbalist, care a jucat pe postul de mijlocaș. În prezent lucrează ca asistent tehnic la Internazionale. Baresi a petrecut cea mai mare parte a carierei sale de 18 ani la clubul italian Internazionale, înainte de a se retrage în 1994 pentru două sezoane la Modena. 
* 1960: Beslan Butba (în abhază: Беслан Быҭәба, în georgiană ბესლან ბუთბას; n. 27 februarie 1960) este un om de afaceri și politician abhaz. Deține televiziunea privată Abaza TV^⁠(en). Este președintele Partidului pentru Dezvoltare Economica al Abhaziei. În 2009 a candidat fără succes la alegerile prezidențiale din Abhazia.

·         1962: David Bryan, membru al formației "Bon Jovi"
* 1962: Troyal Garth Brooks (n. 7 februarie 1962, Tulsa, Oklahoma, Statele Unite) este un muzician american de muzică country. S-a bucurat de o mare popularitate în anii 1990.
* 1962: Edward John "Eddie" Izzard (n. 7 februarie, 1962) este un scriitor, actor și comediant britanic. Născut și crescut în Colony of Aden, a fost starul The Riches.
* 1962: Nicolò Napoli (n. 7 februarie 1962, Palermo, Italia) este un antrenor italian de fotbal.
* 1962: Anatol Șalaru (n. 7 februarie 1962, Văratic, raionul Rîșcani) este un politician român din Republica Moldova, Ministru al Transporturilor și Infrastructurii Drumurilor al Republicii Moldova (din 30 iulie 2015), deputat în Parlamentul Republicii Moldova (din decembrie 2014).
* 1966: Monica Weber, cunoscută și ca Monika Weber-Koszto, (n. 7 februarie1966, Satu Mare) este o scrimeră specializată pe floretă, laureată cu argint la Los Angeles 1984 pentru România, apoi cu argint la Barcelona 1992 iar cu bronz la Atlanta 1996 și la Sydney 2000 pentru Germania.
* 1968: Hong Ri-na (în coreeană 홍리나), (n. 7 februarie 1968) este o actriță din Coreea de Sud. Ea a jucat în Giuvaierul palatului difuzat în România pe TVR1
* 1974: James Dewitt Yancey (n. 7 februarie 1974 - d. 10 februarie 2006),^[1][2] mai bine cunoscut cu numele de scenă J Dilla, a fost un producător muzical și rapper care a devenit cunoscut în anii '90 pe scena underground a hip hopului din Detroit, Michigan. Conform necrologului de la NPR.org, „a fost unul din cei mai influenți artiști de hip hop din industria muzicii”,^[3]colaborând cu nume ca A Tribe Called Quest, De La Soul, Busta Rhymes, Erykah Badu, The Roots, The Pharcyde și Common.^[4] Yancey a decedat în 2006, suferind de purpură trombotică trombocitopenică.

În 2000 a primit două nominalizări la premiile Grammy ca producător, la categoriile cel mai bun câtec R&B și cea mai bună interpretare Rap.^[5] În februarie 2007 a primit două premii PLUG, la categoriile Artistul Anului și Producătorul Anului

·         1975 - S-a născut scriitorul francez Martin Page („M-am hotărât să devin prost”, „O perfectă zi perfectă”, „Libelula”, „Diletantul”).
* 1976: Daisuke Oku (7 februarie 1976 - 17 octombrie 2014) a fost un fotbalistjaponez.
* 1977: Tsuneyasu Miyamoto (n. 7 februarie 1977) este un fost fotbalist japonez.
* 1978: Christopher Ashton Kutcher^[1] (n. 7 februarie 1978) este un actor american, comediant, producător, fost model, care a intrat în atenția publicului odată cu sitcomul That '70s Show, unde interpreta rolul personajului Michael Kelso.
* 1978: Daniel Van Buyten (n. 7 februarie 1978, în Chimay) este un fost fotbalist belgian, care evolua pe postul de fundaș.
* 1978: Bogdan Mihăiță Vrăjitoarea (n. 7 februarie 1978, Craiova) este un fotbalist român.

·         1979: Tawakkul Karman, laureată a Premiului Nobel pentru Pace yemenită
* 1982: Delia Matache (n. 7 februarie 1982, București), cunoscută mai bine sub numele de scenă Delia, este o cântăreață, vedetă de televiziune și jurat în cadrul competiției muzicale internaționale X Factor, România.

În perioada 1999-2003 a făcut parte din formația N&D, alături de care a scos 4 albume, astfel cunoscând succesul la nivel național. După 2003, în cariera solo, Delia a mai lansat alte 3 albume. În prezent este jurat în cadrul "X Factor", emisiune difuzată de postul de televiziune Antena 1.

În anul 2015 aceasta a lansat ultimul album, Pe aripi de vânt, album ce poartă numele hit-ului care a fost #1 pentru 21 de săptămâni in topul "Media Forest". În martie 2015, Delia susține primul concert la Sala Palatului, înregistrând un real succes cu un concert sold out. În cadrul X Factor, artista este cel mai longeviv jurat, patru ani consecutivi, dar și singurul jurat cu studii muzicale.^[2] Mai multe din piesele sale devin hituri în 2015, Delia fiind printre cele mai importante femei din industria muzicală și showbiz-ul românesc

Delia s-a născut pe data de 7 februarie 1982, în București. A absolvit Liceul de Muzică „Dinu Lipatti” după cinci ani de studiu al pianului și lecții particulare pentru flaut. Delia alege a-și continua studiile, urmând cursuri la Universitatea Națională de Muzică București. Artista a fost încurajată și susținută pentru a-și urma visul de a deveni un star de către mama sa, Gina, solistă de muzică populară. Delia mai are un frate, Eduard, și o soră Oana.

Delia a debutat în industria muzicală în anul 1999, la vârsta de 17 ani, fiind încă la liceu, în clasa a XI-a. Alături de Nicolae Marin, cunoscut sub numele de scenă Nick, cei doi au format trupa N&D, acesta fiind principalul compozitor al trupei. Cu N&D, Delia a cunoscut succesul la nivel național. Cei doi au lansat trei albume împreună, între 1999 și 2003, denumite "Altfel", "Face ce vreau" și "Nu e vina mea". Acestea au conținut single-uri care au rămas în topurile muzicale pentru mai mulți ani, incluzând hitul "Vino la mine".

Delia
Delia Matache în concert (2016)
Date personale
Nume la naștere	Delia Matache
Născută	7 februarie 1982 (37 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	Cântăreață, compozitoare, dansatoare, vedetă de televiziune, jurat X Factor , jurat iUmor
Activitate
Alte nume	Delia[1]
Gen muzical	Dance   pop   R&B   muzică electronică   soul   Eurobeat   house   electropop
Instrument(e)	Voce,Pian,Flaut,Chitara
Ani de activitate	1999-prezent
Case de discuri	Cat Music, Media Services, Red Clover Media
Colaborare cu	Connect-R   Sunrise Inc.   F.Charm   Smiley   Bibanu MixXL   Puya   Tudor Turcu   Mihai Bendeac   Matteo   Kaira   Carla's Dreams   Deepcentral   The Motans

* 1983: Federico Marchetti (pronunție în italiană: /fedeˈriko marˈketti/; n. 7 februarie 1983, Bassano del Grappa, Italia) este un fotbalist italian ce activează în Serie A la echipa Lazio Roma pe postul de portar
* 1986: Raimy Florent (n. 7 februarie 1986) este un fotbalist profesionist din Beninde la FCM Bacău.
* 1987: Andrei Rădoi (n. 7 februarie 1987 în Baia Mare) este un jucător român de rugby în XV. Evoluează pe postul de taloner (hook).
* 1989: Cosmin Gârleanu (n. 7 februarie 1989 în Galați) este un fotbalist român care joacă pentru Sporting Liești pe postul de mijlocaș.
* 1990: Bogdan Păun (n. 7 februarie 1990, Ploiești) este un regizor român. Fondator al NGM Creative și regizor a peste 150 de videoclipuri pentru cei mai cunoscuți artiști din industria autohtonă.
  Totul a început la 13 ani, lucrând ca vânzător alături de tatăl lui la un eveniment de aniversare a orașului Slănic Prahova, strânge primii bani pe care îi investește în cumpărarea unei camere video. De aici începe să descopere lumea altfel, o lume privită prin lentila aparatului de filmat, o lume fantastică în care el era unicul arbitru. La început explorează diverse domenii afiliate aceste pasiuni, bunti, botezuri, evenimente și proiecte educative.
  După absolvirea Liceul Teoretic "Șerban Vodă" din Slănic, Prahova, la profilul Matematică-Informatică pleacă în 2009 la București unde începe Universitatea Tehnică de Construcții București, Geodezie și Cadastru, după primul semestru își da seama că vrea altceva de la viață, în toată această perioadă dedicându-și timpul activităților artistice, grafică, compoziție muzicală, video. 
În 2010 începe cursurile Facultății de Matematică-Informatică din cadrul Universității din București.  
 În paralel, intră în lumea media, colaborând cu Senso TV în realizarea unei emisiuni de lifestyle, de asemenea colaborează cu Teatrul Constantin Tănase, Opera Comică pentru Copii, Quick Bodyform, etc. 

În anul doi de facultate, îl descoperă pe Alexandru Mureșan, nu la mult timp vine și prima lor colaboare, unde Bogdan Păunregizează primul lui documentar, despre viața unor balerine din Olanda. 

În 2011 începe colaborarea cu Roton Music, anul următor are loc prima colaboare cu Cat Music pentru videoclipul Gipsy Casual - Bate Toba Mare, și primul proiect important cu Roton pentru videoclipul piesei Chris Mayer & Nick Kamarera feat. Raluka - Replay. 

În anul 2013 alături de Alexandru Mureșan pune bazele companiei de producție video, NGM Creative și produce până în prezent peste 150 de videoclipuri pentru cei mai cunoscuți artiști din industria autohtonă, printre care și Alexandra Stan, Maxim, Dorian Popa, Lora, Raluka, Akcent, What's up, Paraziții, Lidia Buble, Corina, Alina Eremia, Caitlyn, Monoir, Anca Pop, Sandra N și mulți alții. 

* 1990: Rebecca „Becca” Ward (n. 7 februarie 1990, Grand Junction, Colorado) este o fostă scrimeră americană specializată pe sabie, laureată cu bronz atât la individual, cât și pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 2008 de la Beijing. 

* 1992: Sergi Roberto (n. 7 februarie 1992, Reus, Spania) este un jucător de fotbalspaniol care evoluează în prezent ca mijlocaș la Barcelona 

* 1992: TinKode (sau Tinkode) este pseudonimul sub care Răzvan Manole Cernăianu (n. 7 februarie 1992), un consultant și hacker român, era cunoscut pentru obținerea accesului neautorizat la sistemele informatice ale unor organizații și, de asemenea, utilizat pentru postarea dovezilor spargerilor sale on-line, pe rețelele de socializare. Țintele preferate ale acestuia erau site-urile de profil înalt, în care urmărea identificarea vulnerabilităților (de ex. NASA) ^[1] , folosind metode necunoscute în atacurile sale cele mai recente. Alt pseudonim utilizat de acesta mai era "sysgh0st

* 1993: Toader Andrei Gontaru (n. 7 februarie 1993, Fălticeni) este un canotor român.
* 1994: Alessandro Schöpf (n. 7 februarie 1994, Umhausen, Austria) este un fotbalist austriac, care în prezent joacă la FC Schalke 04 în Bundesliga pe postul de mijlocaș.
* 1996: Manon Brunet (n. 7 februarie 1996, Lyon) este o scrimeră franceză specializată pe sabie, laureată cu argint la Campionatul European din 2014și la Campionatul Mondial din același an.

Decese

·         590: Ia sfarsit pontificatul Papei  Pelagius al II-lea. Pelagius II, s-a  născut în Roma în anul 520 si a fost  descendentul unui got (ostrogot), tatăl său numindu-se Winigild.  Din cauza asediului Romei de către lombarzi și a controlului lor asupra vieții din oraș, Pelagius al II-lea a putut fi  consacrat abia după patru luni  Papă al Romei, in 26 Noiembrie  579. În timpul pontificatului său,  s-a preocupat mult de îngrijirea bolnavilor şi persoanelor în vârstă si a  promovat reguli aspre de celibat  în rândul clerului. În timpul iernii anului 589, ciuma a lovit puternic Roma, iar Papa Pelagius al II, afectat la rândul sau, a murit pe 7 februarie 590.

·         999: A decedat ducele Boemiei, Boleslaus  al II-lea II Cuviosul (n.cca. 932), un membru al dinastiei Premysl care  a condus  Boemia din 972 până la moartea sa. Domnia sa a ramas in istorie mai ales datorita  întemeierii Episcopiei de la Praga in 973, aflata la acel moment în jurisdicția arhiepiscopului de Mainz. În 982 la conducerea episcopiei a fost numit Adalbert de Praga (mai târziu cunoscut sub numele de Sfântul Adalbert).

·         1045: A murit impăratul Go-Suzaku (n.14 decembrie 1009). A fost al 69-lea imparat al Japoniei in conformitate cu ordinea tradițională de succesiune. Domnia lui Go-Suzaku  a durat din 1036, pana in  1045.
* 1520: Alfonsina Orsini (1472 – 7 februarie 1520) a fost soția lui Piero di Lorenzo de' Medici și mama lui Lonrezo al II-lea de Medici, Duce de Urbino. A fost fiica lui Roberto Orsini, Conte de Tagliacozzo și a Caterinei San Severino.

Ea a avut o mare influență asupra afacerilor de stat. A guvernat Republica Firenze în timpul absenței fiului ei în perioada 1515 - 1519. A fost implicată în planurile privind războiul dintre Florența și Franța.

·         1560: Bartolomeo Bandinelli, sculptor italian (n. 1493)

·         1626: Wilhelm al V-lea, Duce de Bavaria (29 septembrie 1548 – 7 februarie1626), numit cel Pios, (germană Wilhelm V., der Fromme, Herzog von Bayern) a fost Duce de Bavaria din 1579 până în 1597.

Wilhelm V s-a născut la Landshut ca fiu al Ducelui Albert V de Bavaria și a soției acestuia, Anna of Austria (1528-1590).

El a primit o educație iezuită și a arătat un atașament profund față de principiile Contrareformei iezuite. Titlul său "Piosul" i-a fost dat pentru că și-a dedicat rutina zilnică massei (când era posibil, de câteva ori pe zi), rugăciunii, contemplației și lecturii devoționale. El a luat parte la procesiuni și pelerinaje publice.

Reședința lui Wilhelm al V-lea în calitate de prinț moștenitor a fost vechiul loc fortificat Castelul Trausnitz din Landshut. Modernizarea sa de la o fortificație gotică într-un complex renascentist, inclusiv construirea unei curți interioare, a fost realizată în perioada 1568-1578.

Wilhelm al V-lea
Wilhelm al V-lea, Duce de Bavaria (portret de Hans von Aachen)
Date personale
Născut	29 septembrie 1548 Landshut
Decedat	7 februarie 1626 (78 de ani) Palatul Schleissheim
Înmormântat	Biserica St. Michael, Munchen
Părinți	Albert V, Duke of Bavaria[*] Anna de Austria
Frați și surori	Maria Anna de Bavaria Maximiliana Maria von Bayern[*] Ferdinand of Bavaria[*] Ernest of Bavaria[*]
Căsătorit cu	Renata de Lorena
Copii	Maximilian I, Elector de Bavaria Maria Anna de Bavaria Philipp William, episcop de Regensburg Ferdinand de Bavaria Eleonore Magdalena de Bavaria Karl de Bavaria Albert al VI-lea de Bavaria Magdalena de Bavaria
Cetățenie	Germania
Etnie	german
Religie	catolicism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach
Duce de Bavaria
Domnie	24 octombrie 1579 – 15 octombrie 1597 (abdicare)
Predecesor	Albert V
Succesor	Maximilian I

·         1736: Stephen Gray, astronom englez (n. 1666)

·         1837: Gustav IV Adolf (n. 1 noiembrie 1778 în Stockholm; d. 7 februarie 1837 în St. Gallen) a fost rege al Suediei din 1792 până în 1809. A fost ultimul rege al Suediei care a fost și conducător al Finlandei.

Gustav Adolph.

Gustav Adolf s-a născut la Stockholm. Au existat zvonuri potrivit cărora Gustav Adolf ar fi fost fiul biologic al unui nobil suedez, Baronul și mai târziu Contele Adolf Fredrik Munck af Fulkila, totuși acestea n-au fost dovedite ca adevărate niciodată. A crescut sub tutela tatălui său și a unei minți liberale, Nils von Rosenstein. După asasinarea lui Gustav al III-lea în martie 1792, Gustav Adolf a urcat pe tronul Suediei la vârsta de 14 ani sub regența unchiului său, Carol, Duce de Södermanland.

În august 1796, unchiul său i-a aranjat o vizită la Sankt Petersburg pentru a se logodi cu nepoata Ecaterinei a II-a a Rusiei, Marea Ducesă Alexandra Pavlovna. Totuși întregul aranjament a eșuat din cauza încăpățânării lui Gustav de a permite ca tânăra lui mireasă să-și păstreze religia ortodoxă.

Domnia sa a fost de rău augur și urma să se încheie brusc. În 1805, el s-a alăturat celei de-a Treia Coaliție împotriva lui Napoleon. Campania sa a mers prost și francezii au ocupat Pomerania suedeză. Când aliatul său, Rusia, a făcut pace și a încheiat o alianță cu Franța, la Tilsit, în 1807, Suedia și Portugalia au rămas ca aliații europeni ai Marii Britanii. La 21 februarie 1808 Rusia a invadat Finlanda, care era condusă de Suedia, sub pretextul de a-i convinge pe suedezi să adere la Sistemul Continental al lui Napoleon. Danemarca a declarat, de asemenea, război Suediei. În doar câteva luni după aceea, aproape toată Finlanda a fost pierdută și preluată de Rusia. Ca urmare a războiului, la 17 septembrie 1809, în Tratatul de la Hamina, Suedia a predat o treime din partea estică în Rusia.

La 29 martie, pentru a salva coroana de fiul său, Gustav a abdicat în mod voluntar, însă pe 10 mai, Parlamentul suedez, dominat de armată, a declarat că nu numai Gustav pierdea tronul ci toată familia, probabil fiind o scuză pentru a exclude familia de la succesiune pe baza zvonurilor de ilegitimitate. O cauză mai probabilă este că revoluționarii se temeau că fiul lui Gustav, dacă avea să moștenească tronul, ar fi răzbunat detronarea tatălui său. La 5 iunie, Ducele Carol a fost proclamat rege sub numele de Carol al XIII-lea al Suediei, după ce a acceptat o nouă constituție liberală, care a fost ratificată a doua zi. În decembrie, Gustav și familia sa au fost transportați în Germania. În 1812, el a divorțat de soția lui.

Gustav IV
Rege al Suediei
Date personale
Născut	1 noiembrie 1778 Palatul Stockholm, Suedia
Decedat	7 februarie 1837 (58 de ani) Elveția
Înmormântat	Biserica Riddarholmen, Suedia
Cauza decesului	Accident vascular cerebral
Părinți	Gustav al III-lea al Suediei[1] Sophia Magdalena a Danemarcei[1]
Frați și surori	Karl Gustav av Sverige[*]
Căsătorit cu	Frederica de Baden
Copii	Gustav, Prinț de Vasa Prințesa Sophie Prințesa Cecilia
Cetățenie	Suedia
Religie	luteranism
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp
Rege al Suediei
Domnie	29 martie 1792 – 29 martie 1809
Încoronare	3 aprilie 1800
Predecesor	Gustav III
Succesor	Carol al XIII-lea al Suediei

* 1871: Prințesa Leopoldina a Braziliei (13 iulie 1847 – 7 februarie 1871) a fost membră a familiei imperiale braziliene, al treilea copil și a doua fiică a împăratului Pedro al II-lea al Braziliei și a soției lui, Teresa Cristina a celor Două Sicilii. Prin căsătorie a devenit Prințesă de Saxa-Coburg și Gotha și Ducesă de Saxonia. După ce a avut patru fii, a murit la vârsta de 23 de ani de febră tifoidă.

Prințesa Leopoldina
Prințesă de Saxa-Coburg-Gotha-Koháry Ducesă de Saxonia
Date personale
Nume la naștere	Leopoldina Teresa Francisca Carolina Micaela Gabriela Rafaela Gonzaga
Născută	13 iulie 1847 Rio de Janeiro, Brazilia
Decedată	7 februarie 1871 (23 de ani) Viena, Austro-Ungaria
Înmormântată	St. Augustin, Coburg[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (febră tifoidă)
Părinți	Pedro al II-lea al Braziliei Teresa a celor Două Sicilii
Frați și surori	Isabel, Prințesă Imperială a Braziliei Pedro, Prince Imperial of Brazil[*] Afonso, Prince Imperial of Brazil[*]
Căsătorită cu	Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary
Copii	Prințul Petru Prințul August Leopold Prințul Joseph Prințul Ludwig
Cetățenie	Brazilia
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă empress consort[*]
Familie nobiliară	Casa de Bragança

·         1878: A murit Papa Pius al IX-lea (n. 1792). Papa Pius al IX-lea, născut Giovanni Maria Mastai-Ferretti, (n. 13 mai 1792, Senigallia, Italia – d. 7 februarie 1878, Roma) a fost Papă timp de 31 de ani din 16 iunie 1846 până la moartea sa. Este cel mai prelungit pontificat din istoria Bisericii. A convocat Conciliul Vatican I în 1869, care a declarat dogma infailibilității papale. Papa Pius al IX-lea a definit și conceptul a Neprihănitei Zămisliri a Feciorei Maria, care înseamnă că Maria a fost concepută în afara păcatului primordial. A fost beatificat (declarat fericit). Papa Pius al IX-lea a refuzat să elibereze copilul evreu Edgardo Mortara, care fusese răpit, la vârsta de 6 ani, din familia lui de poliția papală, ca să fie educat ca creștin catolic. Acest scandal a otrăvit relațiile Papei cu comunitățile evreiești și cu cercurile liberale contemporane.
* 1881: Prințesa Elisabeth de Thurn și Taxis^[1][2] (germană Elisabeth Maria Maximiliana, Prinzessin von Thurn und Taxis^[2]) (28 mai 1860, Dresda^[1][2]– 7 februarie 1881, Ödenburg^[1][2])

Elisabeth a fost Prințesă de Thurn și Taxis prin naștere și pretendentă la titlul de regină consort a Portugaliei prin căsătoria cu Miguel Januário de Bragança, pretendent miguelist la tronul Portugaliei din 1866 până în 1920.

Elisabeth a fost al doilea copil^[1][2] a lui Maximilian Anton Lamoral, Prinț Ereditar de Thurn și Taxis și a soției acestuia, Ducesa Helene de Bavaria

La 17 octombrie 1877 la Regensburg, Bavaria, Elisabeth s-a căsătorit cu Miguel al II-lea, Duce de Braganza, al doilea copil și singurul fiu al lui Miguel I al Portugaliei, regele detronat al Portugaliei. Împreună au avut trei copii:

• Miguel Maria Maximiliano de Bragança (1878–1923), căsătorit cu Anita Stewart; a avut copii
• Francisco José de Bragança (1879–1919), a murit necăsătorit; fără copii
• Maria Teresa de Bragança (1881–1945) căsătorită cu Prințul Karl Ludwig de Thurn și Taxis; a avut copii

Cuplul s-a mutat în Austria, unde la 22 septembrie 1878 în Reichenau an der Rax, s-a născut primul lor fiu, Miguel Maria Maximiliano. După naștere, sănătatea Elisabetei a început să se deterioreze. Elisabeta a murit la vârsta de 20 de ani, la Ödenburg, la scurtă vreme după nașterea celui de-al treilea copil, Maria Teresa.

Soțul ei s-a recăsătorit după 12 ani, la 8 noiembrie 1893, la Kleinheubach, cu Maria Theresa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg cu care a avut opt copii.

Elisabeta de Thurn și Taxis
Prințesa de Thurn și Taxis
Date personale
Nume la naștere	Elisabeth Maria Maximiliana
Născută	28 mai 1860 Dresda, Regatul Saxoniei
Decedată	7 februarie 1881 (20 de ani) Ödenburg, Imperiul Austriac
Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
Părinți	Maximilian Anton Lamoral, Prinț de Thurn și Taxis Ducesa Elena de Bavaria
Frați și surori	Princess Louise of Thurn and Taxis[*] Albert de Thurn și Taxis Maximilian Maria, Prinț de Thurn și Taxis
Căsătorită cu	Miguel Januário de Bragança
Copii	Miguel Maria Maximiliano Francisco José Maria Teresa
Cetățenie	Germania
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Thurn și Taxis Casa de Bragança

·         1894: A murit la Paris, Antoine-Joseph Adolphe Sax, inventatorul belgian al saxofonului. Adolphe Sax, pe numele său Antoine Joseph Sax, (n. 6 noiembrie 1814 în Dinant; d. 7 februarie 1894 în Paris) a fost un inventator de instrumente muzicale, belgian, care în 1846 a inventat saxofonul.

·         1907: A murit generalul Iacob Lahovary (16 ianuarie 1846- 7 februarie 1907), rapus de un  cancer de intestin gros . Ziarele din toată Europa publicau ferpare lungi cu cel care fusese în ultimii trei ani, în calitate de ministru de Externe, unul dintre cei mai abili diplomaţi de pe continent. Din anul 1891, conduce Ministerul de Război nu mai puţin de patru mandate, fiind cel care a făcut cea mai importantă reformă a armatei până în preajma Primului Război Mondial. Generalul a fost un vizionar şi, în ciuda relaţiilor strânse pe care le avea România cu Austro- Ungaria în acea vreme, a avut curajul să elaboreze, în secret, un plan de război  pentru eliberarea Transilvaniei.

Iacob N. Lahovari
Iacob N. Lahovari
Date personale
Născut	16 ianuarie 1846  București, Țara Românească
Decedat	7 februarie 1907 (61 de ani)  Paris, Franța
Părinți	Q18538430[*]
Frați și surori	Ion N. Lahovari Constantin Lahovary[*] Alexandru N. Lahovari
Cetățenie	România
Ocupație	politician diplomat
Activitate
Studii	ParisTech[*]
Gradul	general
Modifică date / text

* 1908: Ernst I Frederic Paul George Nikolaus, Duce de Saxa-Altenburg(germană Ernst I. Friedrich Paul Georg Nikolaus von Sachsen-Altenburg; 16 septembrie 1826 – 7 februarie 1908), a fost Duce de Saxa-Altenburg.

A fost fiul cel mare al lui Georg, Duce de Saxa-Altenburg și a soției acestuia, Ducesa Marie Louise de Mecklenburg-Schwerin. Ernst i-a succedat tatălui său ca Duce de Saxa-Altenburg după decesul acestuia în 1853.

În 1845 el a început cariera militară la Breslau și apoi a intrat în serviciul prusac. În timp ce își vizita verișoara Alexandra, s-a întâlnit cu țarul Alexandru al II-lea, cu care s-a împrietenit. După finalizarea studiilor la Universitatea din Leipzig, a fost promovat la gradul de locotenent al Regimentului 1 prusac din Potsdam.

La 28 aprilie 1853, la Dessau, s-a căsătorit cu Agnes de Anhalt-Dessau(1824–1897). Agnes a fost sora lui Frederic I, Duce de Anhalt.^[1]

Ei au avut doi copii:

• Marie (n. 2 august 1854, Eisenberg – d. 8 octombrie 1898, Camenz), căsătorită la 19 aprilie 1873 cu Prințul Albert al Prusiei .
• Georg (n. 1 februarie 1856, Altenburg – d. 29 februarie 1856, Altenburg).

Tatăl său a murit la 3 august 1853, iar Ernst a devenit Duce de Saxa-Altenburg. El a simplificat administrația de stat și Altenburg a devenit, sub guvernarea lui, un mare oraș industrial. La izbucnirea războiului german între Prusia și Austria, el s-a aliat cu Prusia.

După o domnie care a durat 55 de ani, a murit fără să lase moștenitori direcți masculini; a fost succedat de nepotul său de frate, Ernst al II-lea.

Ernst I
Date personale
Nume la naștere	Ernst Frederick Paul Georg Nikolaus
Născut	16 septembrie 1826 Hildburghausen
Decedat	7 februarie 1908 (81 de ani) Altenburg
Părinți	Georg, Duce de Saxa-Altenburg Ducesa Marie Louise de Mecklenburg-Schwerin
Frați și surori	Moritz de Saxa-Altenburg
Căsătorit cu	Agnes de Anhalt-Dessau
Copii	Prințul Georg, Prinț Ereditar de Saxa-Altenburg Marie, Prințesă Albert de Prusia
Cetățenie	Germania
Religie	Luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Wettin
Duce de Saxa-Altenburg
Domnie	1853–1908
Predecesor	George
Succesor	Ernst II

* 1911: Panait Warthiadi (n. 16 martie 1846, București - d. 7 februarie 1911, București) a fost un general de divizie român, șeful Statului Major Regal, comandant al Școlii de Ofițeri de Artilerie și Geniu, al Corpurilor nr. 3 Armată la Galați, apoi și nr. 2 Armată la București precum diplomat militar.

Familia generalului a fost de origine română din Macedonia. Tatăl său Dimitrie (n. 11 iulie 1807, Macedonia – d. 30 august 1862, București)^[1] a făcut studiile la Pesta, unde a dobândit diploma de doctor în filosofie la 1828. Apoi a trecut la Viena, unde a obținut la 1831 diploma de doctor în medicină. De la 1834 până la 1847 a fost medic al Spitalului Colțea. În anul 1849 a fost numit medic șef al armatei și al spitalului ostășesc, iar doi ani mai târziu i s-a adăogat și însărcinarea de medic al școlii militare. La 1853 a trecut inspector al spitalelor județene. A publicat: Mica chirurgie (1850).

Fiul lui Dimitrie, Panait, s-a cäsätorit cu Elena Filipescu-Kretzulescu (n. 11 iunie 1857 – d. 24 ianuarie 1930) - după divorțul ei de generalul Iacob N. Lahovari - cu care a avut un fiu, Dumitru (Puiu) Warthiadi-Kretzulescu, moșier și inginer agronom.

Tânărul Warthiadi a fost absolvent al Școlii de ofițeri din 1859-1864 (Promoția Unirii) și făcut sublocotenent în Regimentul 1 Artilerie. În acest regiment a devenit locotenent (1868) și căpitan (1871).^[2]

În anul 1877 a fost trecut la rangul de maior și comandant de divizion în Regimentul 2 Artilerie. În această funcție a luptat în Războiul de Independență al României, conducând divizionul său în luptele de la Plevna, Opanez, Vidin și Smârdan. A comandat bombardamentele de la Smârdan.^[3] La 30 august 1877, din divizionul său a căzut la datorie primul ofițer artilerist, sublocotenentul Ion Elefterescu.

În anul 1881 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel fiind numit atașat militar la Viena împotriva voinței sale, prin un decret al regelui Carol I al României (1884-1885).^[4] Acolo a locuit la renumitul „Hotel Sacher”.^[5] În ziua de 11 septembrie 1884, a fost invitat la marele dineu al țarului Alexandru al III-lea cu prilejul zilei sale de nume, care a avut loc la sala de ceremonii în Palatul Hofburg la Viena.^[6] La vizita întreprinderii „Ernst Braun & Söhne” din Schöndorf (azi un cartier al orașului Vöcklabruck), pe 22 februarie 1885, locotenent-colonelul a comandat un mare număr de șei de cavalerie în numele Ministerului de Război al României.^[7] După terminarea funcției sale la Viena a comandat Regimentul 2 Artilerie. ^[8]

La 10 iulie 1888 a fost numit colonel precum comandant al artileriei Corpului 1 (1888-1891), apoi al corpului 2 Armată (1891-1896) și în sfârșit comandant al Școlii de Ofițeri de Artilerie și Geniu din capitală (1896-1897). Numit general la 8 aprilie 1897, ofițerul a preluat comandatura Regiunii Întărite Focșani-Nămoloasa-Galați (1897-1900), apoi, din 1900-1906, a fost făcut șef al Statului Major Regal. După acea, trecut la rangul de general de divizie, a servit ca comandant al Corpului 3 Armată Galați (1906-1910), și 2 Armată București (1910-1911)

Încă în luna noiembrie 1909, cu un an înaintea morții sale la vârsta de abia 64 de ani, generalul Warthiadi a fost sărbătorit de camarazii din Corpul 3 Armată la împlinirea a 50 de ani de serviciu militar, iar la 8 noiembrie, la restaurantul Capșa, a avut loc întâlnirea promoției sale, mai fiind în viață 8 din 15 absolvenți, dintre care generalul de divizie Constantin Brătianu și generalii artileriști Alexandru Tell și Nicolae Stoika.^[2]

La înmormântarea lui, corpul neînsuflețit al generalului a fost transportat la Cimitirul Bellu pe un tun tras de șase cai. În jurul sicriului și pe două platforme erau așezate mulțime de coroane din partea Regelui Carol I, fiului regal Ferdinand, Corpurilor 2 și 3 Armată, Regimentului 2 Artilerie, Școlilor militare, Revistei Artileriei, Revistei Armatei, camarazilor de arme, prietenilor și rudelor. Afetul mortuar a fost urmat de un foarte mare număr de generali și ofițeri superiori, rude și prieteni, trăsura Regelui Carol I (ca o distincție acordată generalului - doar consilierii familiei regale și generalii Alexandru Cernat și Eracle Arion mai beneficiaseră de această distincție), trăsurile rudelor, toate trupele garnizoanei București.^[9]

În discursul de omagiere, generalul Leon Mavrocordat (pe atunci șeful Statului Major Regal) a spus: ,,Generalul Warthiadi a consacrat întreaga sa activitate carierei militare, a servit țara cu credință și a apărat-o cu vitejie, a iubit armata cu pasiune, a câștigat dragostea și stima tuturor acelora care l-au cunoscut și au putut aprecia acest caracter leal și neșovăitor

Asaltul asupra redutei Bucova, apropiere Plevna 1877

Atacul de la Smârdan (pictură de Nicolae Grigorescu)

Tânărul Warthiadi a fost absolvent al Școlii de ofițeri din 1859-1864 (Promoția Unirii) și făcut sublocotenent în Regimentul 1 Artilerie. În acest regiment a devenit locotenent (1868) și căpitan (1871).^[2]

În anul 1877 a fost trecut la rangul de maior și comandant de divizion în Regimentul 2 Artilerie. În această funcție a luptat în Războiul de Independență al României, conducând divizionul său în luptele de la Plevna, Opanez, Vidin și Smârdan. A comandat bombardamentele de la Smârdan.^[3] La 30 august 1877, din divizionul său a căzut la datorie primul ofițer artilerist, sublocotenentul Ion Elefterescu.

În anul 1881 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel fiind numit atașat militar la Viena împotriva voinței sale, prin un decret al regelui Carol I al României (1884-1885).^[4] Acolo a locuit la renumitul „Hotel Sacher”.^[5] În ziua de 11 septembrie 1884, a fost invitat la marele dineu al țarului Alexandru al III-lea cu prilejul zilei sale de nume, care a avut loc la sala de ceremonii în Palatul Hofburg la Viena.^[6] La vizita întreprinderii „Ernst Braun & Söhne” din Schöndorf (azi un cartier al orașului Vöcklabruck), pe 22 februarie 1885, locotenent-colonelul a comandat un mare număr de șei de cavalerie în numele Ministerului de Război al României.^[7] După terminarea funcției sale la Viena a comandat Regimentul 2 Artilerie. ^[8]

La 10 iulie 1888 a fost numit colonel precum comandant al artileriei Corpului 1 (1888-1891), apoi al corpului 2 Armată (1891-1896) și în sfârșit comandant al Școlii de Ofițeri de Artilerie și Geniu din capitală (1896-1897). Numit general la 8 aprilie 1897, ofițerul a preluat comandatura Regiunii Întărite Focșani-Nămoloasa-Galați (1897-1900), apoi, din 1900-1906, a fost făcut șef al Statului Major Regal. După acea, trecut la rangul de general de divizie, a servit ca comandant al Corpului 3 Armată Galați (1906-1910), și 2 Armată București (1910-1911).

Încă în luna noiembrie 1909, cu un an înaintea morții sale la vârsta de abia 64 de ani, generalul Warthiadi a fost sărbătorit de camarazii din Corpul 3 Armată la împlinirea a 50 de ani de serviciu militar, iar la 8 noiembrie, la restaurantul Capșa, a avut loc întâlnirea promoției sale, mai fiind în viață 8 din 15 absolvenți, dintre care generalul de divizie Constantin Brătianu și generalii artileriști Alexandru Tell și Nicolae Stoika.^[2]

La înmormântarea lui, corpul neînsuflețit al generalului a fost transportat la Cimitirul Bellu pe un tun tras de șase cai. În jurul sicriului și pe două platforme erau așezate mulțime de coroane din partea Regelui Carol I, fiului regal Ferdinand, Corpurilor 2 și 3 Armată, Regimentului 2 Artilerie, Școlilor militare, Revistei Artileriei, Revistei Armatei, camarazilor de arme, prietenilor și rudelor. Afetul mortuar a fost urmat de un foarte mare număr de generali și ofițeri superiori, rude și prieteni, trăsura Regelui Carol I (ca o distincție acordată generalului - doar consilierii familiei regale și generalii Alexandru Cernat și Eracle Arion mai beneficiaseră de această distincție), trăsurile rudelor, toate trupele garnizoanei București.^[9]

În discursul de omagiere, generalul Leon Mavrocordat (pe atunci șeful Statului Major Regal) a spus: ,,Generalul Warthiadi a consacrat întreaga sa activitate carierei militare, a servit țara cu credință și a apărat-o cu vitejie, a iubit armata cu pasiune, a câștigat dragostea și stima tuturor acelora care l-au cunoscut și au putut aprecia acest caracter leal și neșovăitor”

Panait Warthiadi
Panait Warthiadi
Date personale
Născut	16 martie 1846
Decedat	7 februarie 1911 (64 de ani)
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Ocupație	diplomat
Gradul	general
Decorații și distincții
Decorații	Medalia Apărătorii Independenței Ordinul Coroana României Crucea Trecerea Dunării Ordinul național „Steaua României”

* 1920: Aleksandr Vasilievici Kolceak (în rusă Александр Васильевич Колчак(n. 16 noiembrie 1874 — d. 7 februarie 1920) a fost un amiral rus, explorator polar și, în timpul Războiului Civil din Rusia, comandant al unei părți a Armatei Albe.

Amiralul Kolceak era un descendent al lui Iliaș Colceag, supranumit Kolceak-Pașa, militar moldovean din secolul al XVIII-lea, care a luptat ca mercenar în armata otomană.

În 1994, autoritățile Federației Ruse au pus o placă comemorativă pe clădirea Corpului de cadeți de marină din Sankt Petersburg în memoria lui Kolceak. Inaugurarea a coincis cu împlinirea a 300 ani de la înființarea flotei Rusiei și cu aniversarea a 125 de ani de la nașterea amiralului.

·         1931: Ion Vidu, compozitor (n. 1863)

* 1953: Alexandru Glatz (n. 14 aprilie 1882, Craiova - d. 7 februarie 1953, Sighet) a fost un militar de carieră (general de divizie) și diplomat român, din 1933 secretar general la Ministerul Apărării Naționale. El a fost descendent (nepot) din familia baronului Julius von Glatz (se pare că acesta s-a stabilit în România odată cu venirea regelui Carol I în țară).

După absolvirea Liceului “Carol I” din Craiova, urmează cursurile Școlii de Ofițeri de Artilerie și Geniu (1901-1903) și pe cele ale Școlii de Aplicație de Artilerie și Geniu.^[1]

Își începe activitatea ca sublocotenet (1903) în cadrul Regimentului 9 Artilerie. În anul 1909 este ridicat la rangul de locotenet și transferat în cadrul Regimentului 1 Cetate. Urmează cursurile Școlii de Tragere a Artileriei de la Constanța (11 iulie - 18 august 1911) și activează în mai multe unități militare: Brigada 1 Artilerie, Regimentul 1 Artilerie “Regele Carol”. La data de 1 aprilie 1913 este numit căpitan și transferat în cadrul Brigăzii 2 Artilerie cu care participă la Campania din Bulgaria din timpul Celui de al Doilea Război Balcanic. În același an a început studiile la Școala Superioară de Război.

La începutul Primului Război Mondial participă alături de Regimentul 21 Artilerie la luptele duse de armata română. În anul 1917 este ridicat la gradul de maior și transferat în cadrul Biroului de Informații de pe lângă Comandamentul Armatei a II-a. În perioada 1918-1920 lucrează la Marele Stat Major și la Școala Superioară de Război. La 1 aprilie 1919 este avansat la gradul de locotenet-colonel. În anul 1920 este numit atașat militar al României în Turcia, unde desfășoară o importantă activitate de culegere de date pe toată perioada conflictului greco-turc, dar și a unor informații legate de politica noului stat bolșevic.

Glatz este ridicat la gradul de colonel prin Înaltul Decret Regal nr. 1525 din iunie 1921, numit șef al serviciului de informații al armatei, mai târziu Diviziunea II (cu secția informații și contrainformații).^[2]. O altă activitate importantă care a revenit lui Alexandru Glatz a fost recuperarea bunurilor aparținând statului român care au fost scoase din țară de către turci în timpul ocupației din timpul Primului Razboi Mondial.

La întoarcerea în țară (1 ianuarie 1922) primește comanda Regimentului 34 Obuziere. După o perioadă de un an (1924-1925), în care ocupă funcția de Șef al Statului Major al Diviziei 17 Infanterie, Alexandru Glatz este rechemat în structurile Marelui Stat Major al Armatei Române. În anul 1930 este numit comandant al Brigăzii 2 Artilerie. La data de 15 aprilie 1933 este ridicat la gradul de general de brigadă, iar câteva luni mai târziu pe 16 noiembrie, este numit secretar general al Ministerului Apărării, funcție pe care o ocupă patru ani. Datorită calităților excepționale dovedite pe parcursul activității desfășurate de-a lungul întregii cariere militare Glatz este numit la 7 aprilie 1937 subsecretar de stat în Ministerul Apărării Naționale, funcție, care o deține până la 12 octombrie 1938.^[3] Pe acest post este avansat la data de 1 iunie 1938 la gradul de general de divizie. La cererea sa, la data de 1 iulie 1940, este pensionat.^[4]

Odată cu venirea la putere a autorităților comuniste generalul a fost încarcerat: La 1 august 1950, în cadrul celui de-al treilea lot de demnitari, Glatz a fost arestat împreună cu, între alții, fostul subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe, Zamfir Brătescu, Dimitrie Burileanu dar și alți înalți ofițeri ai armatei române. El a fost condamnat la 2 ani muncă silnică în lagăr printr-o decizie a M.A.I. Căpitanul de securitate Eugen Dascăl, de la Direcția Regională a Securității Statului Baia Mare, a confirmat D.G.S.P., la 20 martie 1951, depunerea generalului Alexandru Glatz la locul ordonat [penitenciarul Sighet]. Glatz a murit acolo în urma unor schingiuiri prelungite

·         1960: Igor Vasilievici Kurceatov (n. 12 ianuarie 1903 - d. 7 februarie 1960) a fost un fizician și savant rus, academician, de trei ori Erou al Muncii Socialiste, laureat al Premiului Lenin, organizator și conducător științific al lucrărilor în domeniul tehnicii atomice.
S-a născut la data de 12 aprilie 1903 într-o familie de pădurari din satul Sim, nu departe de orașul Ufa. Igor a absolvit cu medalie de aur gimnaziul din Simferopol și tot aici intră la Universitate. Viața studențească a lui Kurceatov a decurs în condițiile dificile de după război, în vremuri de grea cumpănă, foamete. Studentul la facultatea de fizică și matematică Igor Kurceatov era nevoit să-și câștige existența, lucrând ca educator la grădinița de copii, ca paznic sau ca tăietor de lemne. A terminat Universitatea înainte de termen și, plecând la Petrograd, reuși să se înscrie în anul al 3-lea al Institutului politehnic. După absolvirea Institutului politehnic este îndreptat la lucru la Institutul fizico-tehnic din Petrograd.
După război, s-a ocupat intensiv cu fizica atomului cu scopuri militare și pașnice. Astfel, la 27 iunie 1954 a intrat în funcție prima centrală atomoelectrică din lume, iar mai târziu a fost construit primul spărgător de gheață atomic "Lenin". Kurceatov a murit în anul 1960.
* 1965: Lee Hoi-Chuen (4 februarie 1901 – 7 februarie 1965) a fost un cântăreț de operă cantoneză și actor de film din Hong Kong. El a fost tatăl lui Bruce Lee.

Lee Hoi-chuen și soția sa, Grace Ho, se aflau în San Francisco în 1940 când s-a născut Bruce Lee, cei doi fiind în timpul unei călătorii prin Statele Unite ale Americii cu Compania Operei Cantoneze^⁠(en). Celălalt fiu al cuplului, Robert Lee, fratele mai mic al lui Bruce Lee, a fost faimos în Hong Kong în anii 1960, acesta fiind fondatorul și vocalistul trupei „The Thunderbirds”.^[1][2]

Lee Hoi-chuen a murit la doar câteva zile după ce a împlinit 64 de ani, și la o săptămână după ce s-a născut nepotul său, Brandon Lee. În filmul Bruce Lee, My Brother, Lee Hoi-chuen a fost interpretat de actorul Tony Leung Ka-fai.

* 1972: Ottola Nesmith (12 decembrie 1889 – 7 februarie 1972) a fost o actrițăamericană.^[1] A apărut în peste 115 filme și emisiuni de televiziune în perioada 1913 - 1969.

·         1978: Dimitrie Cuclin, compozitor, estetician și muzicolog (n. 1885)

·         1979: Josef Mengele, criminal nazist, supranumit "Îngerul Morții" datorită experimentelor inumane din lagărul de concentrare de la Auschwitz (n. 1911). Între 1943 şi 1945, Josef Mengele a luat parte la selecţia de prizonieri care urmau să fie trimisi la camerele de gazare, şi a efectuat experimente pentru studiile sale rasiale. La sfârşitul războiului, el a reuşit să scape de aliaţi şi a trăit în ascuns în Bavaria înainte de a găsi refugiu în America de Sud, în primul rând în Paraguay, unde a primit cetăţenia, apoi în Brazilia. În 1985, o echipa de cercetare formată din criminalisti brazilieni, americani şi germani au ajuns la concluzia că Mengele a uzurpat identitatea unui alt nazist si ca a murit in urma unui atac de cord în 1979 fiind îngropat sub numele de Wolfgang Gerhard.
* 1982: Mihail Drumeș (pseudonim pentru Mihail V. Dumitrescu, n. 26 noiembrie1901, Ohrida, Imperiul Otoman – d. 7 februarie 1982, București, RS România) a fost un dramaturg, nuvelist, realizator de proză scurtă și romancier român, foarte popular in perioada interbelică.

Fiul lui Vasilie Dimitrie (devenit Dumitrescu) și al Despinei (n. Gero). Familia sa, la origine aromână, se stabilește în Oltenia.

Liceul l-a urmat la Caracal și Craiova, bacalaureatul l-a obținut în 1925. Urmează Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, absolvită în 1928. O vreme funcționează ca profesor de liceu, va trece mai apoi în învățământul superior.

Debut la revista Flamura în 1922, debut editorial cu volumul de nuvele și schițe Capcana in 1927. Între anii 1922 și 1924 Teatrul Național din Craiova îi înscrie în repertoriu piesa Rămășagul, dar nu vede lumina rampei. Este cronicar dramatic la ziarul Rampa din București pentru Teatrul Național din Craiova. În 1925 susține bacalaureatul la Colegiul Carol I din Craiova, unde a urmat ultimele două clase după ce întrerupsese studiile din cauza stagiului militar și a războiului. Între anii 1924 și 1928 este student la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității din București.

În anul 1927 devine membru al Societății Scriitorilor Români, ulterior și al Societății Autorilor Dramatici. Mai înainte publicase prima sa carte de proză, Capcana. Nuvele și schițe, primită bine de critica literară. În 1930 publică, în foileton, în ziarul Dimineața, primul său roman, Sfântul Părere, apărut în același an și la Editura Cartea românească. În 1932 tipărește, la invitația lui Nicolae Iorga, în cadrul Editurii Datina românească din Vălenii de Munte, prima sa piesă, Ioana d'Arc, înscrisă mai târziu în repertoriul Naționalului clujean. În anul 1936 apare, în Editura Vremea, romanul Invitația la vals, care înregistrează, de-a lungul timpului, 35 de ediții, obținând un record unic în materie de tiraj.

Autorul devine unul dintre cei mai citiți scriitori din perioada interbelică. În anul 1938 apare romanul Scrisoarea de dragoste în colecția Universul literar al ziarului Universul. Autorul reia tema nuvelei Capcana, pe care o amplifică, dându-i și unele sensuri sociale, încât se poate spune că romanul dezbate tema carierismului. 1940, piesa Năluca este publicată în colecția "Universul literar", împreună cu volumul Trei comedii: Școala nevestelor, Calul de curse, Liniștea soțului - difuzate anterior și de Radio București. În 1941, O crimă pasională, care fusese interzisă din repertoriul Naționalului clujean în 1935, după a doua reprezentație, caz unic în perioada interbelică, vede lumina tiparului în aceeași colecție a "Universului literar", cu o prezentare de Teodor Scarlat.În 1942, romanul Sfântul Părere, publicat În 1930, în foileton, în coloanele cotidianului "Dimineața" și imediat în Ed. Cartea românească, reapare cu titlul schimbat în Cazul Magheru, în Ed. Bucur Ciobanul și este recenzat pozitiv de "Viața românească:, "Gândirea", "Rampa". Apare volumul Teatrul, ediție bibliofilă. În 1946, romanul Elevul Dima dintr-a șaptea, frescă a adolescenței din literatura noastră, alături de Medelenii lui Ionel Teodoreanu, îl aduce pe autor din nou în atenția cititorilor. În anul 1961 Editura militară îi publică romanul Se revarsă apele, cu subtitlul "Cronică împletită dintr-o seamă de povestiri despre oameni și fapte întămplate în cei dintâi ani ai veacului nostru și despre răscoalele țăranilor din acea vreme".

În 1967 Mihail Drumeș devine membru al Uniunii Scriitorilor și pensionar al acesteia. În 1969, povestirea istorică Iancu Jianuapare, în foileton, în ziarul "Oltul" din Slatina. 1972, îi apare în Editura Ion Creangă volumul Edison, reluat un an mai târziu cu titlul Mari invenții. Povestiri adevărate, ed. a II-a, 1977, semnată cu pseudonimul Barbu Apelevianu. În 1974 Editura Albatros îi publică romanul Arde Prahova. La editura Ion Creangă vede lumina tiparului, in 1977, volumul Povestiri despre cutezători. Între anii 1978 și 1979 continuă activitatea de prozator prin publicarea volumului Povestea neamului românesc. De la început și până în zilele noastre. Pagini din trecut. vol. I, 1978, vol. II-III,1979, în Editura didactică și Pedagigică. În 1980 Ed. Dacia din Cluj-Napoca îi publică volumul 10 cărți celebre repovestite de Mihail Drumeș. 1982, 27 februarie, scriitorul încetează din viață la București, lăsând în manuscris numeroase volume de proză, piese de teatru, scenarii de filme, prelucrări etc.

Lucrări:

• Capcana, 1927
• Invitație la vals, 1936
• Ioana d'Arc, 1937
• Scrisoarea de dragoste, 1938
• Elevul Dima dintr-a șaptea, 1946
• Se revarsă apele, 1961.
• Sfântul Părere, 1930, ediție definitivă Cazul Magheru, 1970
• Arde Prahova, 1974

Mihail Drumeș
Date personale
Născut	26 noiembrie 1901  Ohrida, Imperiul Otoman
Decedat	7 februarie 1982 (80 de ani)  București, RS România
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor
Activitate
Limbi	limba română[1]
Studii	Facultatea de Filosofie a Universității din București

·         1984: Constantin Macarovici, chimist, academician (n. 1902)

·         1985 - A murit Florin Comişel, compozitor, dirijor, folclorist (n.10.04.1922).

* 1990: Alan Jay Perlis (n. 1 aprilie 1922, Pittsburgh, Pennsylvania, SUA — d. 7 februarie 1990) a fost un informatician american, pionier în domeniul limbajelor de programare. În 1966, a devenit primul laureat al Premiului Turing.

·         1999: Hussein bin Talal (în arabă حسين بن طلال, Ḥusayn bin Ṭalāl; n. 14 noiembrie 1935 – d. 7 februarie 1999) a fost al treilea rege al Iordaniei de la abdicarea tatălui său, regele Talal, în 1952, și până la moarte. Domnia lui Hussein s-a suprapus peste Războiul Rece și peste patru decenii de conflict arabo-israelian.^[1] El a fost al doilea șef de stat arab care a recunoscut statul Israel, în 1994.
* 2007: Arhimandritul Grigorie Băbuș (n. 3 iunie 1915, Teișani, Prahova - d. 7 februarie 2007, Mănăstirea Cheia) a fost un duhovnic ortodox român și membru al organizației culturale „Rugul Aprins”.
Părintele Grigorie Băbuș a urmat cursurile seminariale ale Mănăstirii Cernica, unde a fost călugărit de către unchiul său Arhimandritul Grigorie Georgescu, stareț al Mânăstirii Cheia. S-a înscris apoi la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din București. A absolvit cursurile împreună cu Teoctist Arăpașu și Sofian Boghiu care i-au fost colegi de facultate. De-a lungul întregii sale vieți a legat o strânsă prietenie cu Teoctist Arăpașu care l-a denumit „Patriarhul Cărții”. Grigorie Băbuș a fost slujitor al Catedralei Patriarhale din București ca ierodiacon, cântăreț și ieromonah. Ulterior, a fost directorul fondator al Bibliotecii Sfântului Sinod din București din cadrul Mănăstirii Antim la inițiativa Patriarhului Justinian. Aici a lucrat împreună cu prietenul său, Arhimandritul Bartolomeu Anania. În anul 1950 a fost hirotesit protosinghel de către episcopul-vicar patriarhal Teoctist Botoșăneanul. Patriarhul Justinian l-a hirotesit pe Grigorie Băbuș ca arhimandrit la data de 25 martie 1956
Ca urmare a apartenenței sale la Organizația culturală „Rugul Aprins”,^[2] alături de mari duhovnici și intelectuali ai României (Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Teodor M. Popescu și mulți alții), Grigorie Băbuș a fost arestat de către securitatea comunistăîmpreună cu principalii lideri ai grupării și a îndurat ani de temniță grea la Închisoarea Aiud și Jilava. După eliberarea sa, în anul 1964, Grigorie Băbuș se stabilește la Mănăstirea Antim. În 2006 se retrage la Mănăstirea Cheia unde moare la vârsta de 93 de ani, la data de 7 februarie 2007.
* 2016: Konstantin Despotopoulos (în greacă Κωνσταντίνος Δεσποτόπουλος; n. 8 februarie 1913 – d. 7 februarie 2016) a fost un filosof grec, membru de onoare al Academiei Române (din 1993).
* 2019:  Albert Finney, actor englez (n. 1936)

Sărbători

·         Sf. Ier. Partenie, episcopul Lampsacului; Sf. Cuv. Luca din Elada; (calendar creștin-ortodox)

·         Sf. Richard, rege; Sf. Apolinar, martir (calendar romano-catolic)

·         Sf. Parteniu, episcop († secolul al IV-lea); Sf. Luca, cuvios († 953) (calendar greco-catolic)

·         Grenada: Ziua națională - Aniversarea proclamării independenței (1974)

VA URMA