MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
VINERI 6 MARTIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B)
VINERI 6 MARTIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B)
Bună ziua, tuturor! Iată că Domnul m-a adus cu bine până la vârsta de 74 ani și Îi mulțumesc pentru aceasta din toată ființa mea!
Astăzi, scumpa și draga mea fetiță, PUFULET ar fi împlinit 18 ani, dar a plecat prea repede dintre noi, sper, la mai bine! Dumnezeu să o odihnească în pace și să-mi păstreze și mie un loc, acolo, lângă ea!
Decese
· 1490 – A murit Ivan cel Tanar, (n.15 februarie 1458), fiul cel mai mare din prima căsătorie al Marelui Cneaz Ivan al III-lea al Rusiei cu Maria din Tver și moștenitorul tronului.
Ivan cel Tanar a lăsat un fiu pe nume Dmitri Ivanovici din căsătoria sa cu Elena, fiica lui Stefan cel Mare al Moldovei. Ivan al III- lea a ales să-l excludă de la succesiunea tronului in urma masinatiunilor soției sale, Sofia Paleolog, în favoarea fiului sau Vasili. După mai multe certuri între Elena și soacra sa, Sofia, Ivan cel Tanar a fost aruncat in închisoare la 11 aprilie 1502. Elena a fost incriminata ca ar fi sprijinit secta Skhariya cunoscuta ca “Erezia iudaizanta” și a murit în închisoare, la 18 ianuarie 1505. Fiul sau a murit patru ani mai târziu.
Ivan cel Tanar a lăsat un fiu pe nume Dmitri Ivanovici din căsătoria sa cu Elena, fiica lui Stefan cel Mare al Moldovei. Ivan al III- lea a ales să-l excludă de la succesiunea tronului in urma masinatiunilor soției sale, Sofia Paleolog, în favoarea fiului sau Vasili. După mai multe certuri între Elena și soacra sa, Sofia, Ivan cel Tanar a fost aruncat in închisoare la 11 aprilie 1502. Elena a fost incriminata ca ar fi sprijinit secta Skhariya cunoscuta ca “Erezia iudaizanta” și a murit în închisoare, la 18 ianuarie 1505. Fiul sau a murit patru ani mai târziu.
· 1531: Pedrarias Dávila, conchistador spaniol
* 1663: Sir Edward, Conte Palatin de Simmern (5 octombrie 1625 – 10 martie1663) a fost al șaselea fiu al lui Frederic al V-lea, Elector Palatin din Casa de Wittelsbach și al Elisabetei de Bohemia.
* 1663: Sir Edward, Conte Palatin de Simmern (5 octombrie 1625 – 10 martie1663) a fost al șaselea fiu al lui Frederic al V-lea, Elector Palatin din Casa de Wittelsbach și al Elisabetei de Bohemia.
Edward s-a născut la Haga, unde părinții săi erau în exil după înfrângerea din Bătălia de la White Mountain. Tatăl său a murit la 29 noiembrie 1632 când Edward avea șapte ani.
La 24 aprilie 1645, Edward s-a căsătorit cu Anna Gonzaga (1616–1684). Ea era fiica lui Carlo I, Duce de Mantua și a Ecaterinei de Lorena. Soția lui crescuse în Franța, unde tatăl ei deținea ducatul de Nevers înainte să moștenească ducatul italian. El era în jenă financiară iar ea era urmărită de scandalul unei căsătorii secrete cu un văr de gradul al doilea, pe care mirele o nega, așa că Edward și Anna s-au căsătorit în secret. Sub influența ei, Edward s-a convertit la catolicism în ciuda amenințărilor mamei lui că va renega orice copil al său care va deveni catolic. (Elisabeta și-a iertat fiul surprinzător de repede). Convertirea promptă a lui Edward a făzut posibilă împăcarea cu curtea regală franceză. Cuplul a locuit la Paris, unde li se spunea Prințul și Prințesa Palatină.
Edward și Anna Gonzaga au avut trei fete:
- Louisa Maria (23 iulie 1647 – 11 martie 1679). Căsătorită cu Charles Theodore, Prinț de Salm; au avut copii.
- Anne Henriette Julie, Prințesă Condé (23 iulie 1648 – 23 februarie 1723). Căsătorită cu Henri Jules, Prinț de Condé, au avut copii;
- Benedicta Henrietta (14 martie 1652 – 12 august 1730). Căsătorită cu Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg; au avut copii.
Edward a murit la Paris la vârsta de 37 de ani.
Patruzeci de ani după moartea lui Edward, sora lui mai mică, Sofia de Hanovra, a fost declarată moștenitoare prezumptivă a verișoarei ei, regina Anna a Marii Britanii. Sofia nu a fost declarată niciodată moștenitoare prezumptivă a Scoției. Sofia de Hanovra a decedat cu câteva săptămâni înainte de regian Ana. După moartea Sofiei, fiul ei, George Louis, elector de Hanovra și Duce de Brunswick-Lüneburg a devenit moștenitorul prezumptiv. După decesul reginei Ana, el a devenit regele George I al Marii Britanii.
Dacă Edward nu s-ar fi convertit la catolicism, este posibil ca tronul englez să fi fost deținut de către urmașii săi.
| Prințul Maurice | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 5 octombrie 1625 Haga, Olanda |
| Decedat | (37 de ani) Paris |
| Înmormântat | Paris  |
| Părinți | Frederic al V-lea, Elector Palatin Elisabeta de Bohemia |
| Frați și surori | Henriette Marie of the Palatinate[*] Louise Hollandine of the Palatinate[*] Sofia de Hanovra Elisabeta de Boemia, prințesă palatină Prințul Maurice von Simmern Prințul Rupert al Rinului Philip Frederick of the Palatinate[*] Frederic, Prinț Ereditar al Palatinatului Gustavus Adolphus of the Palatinate[*] Carol I Ludovic al Palatinatului Charlotte of the Palatinate[*] |
| Căsătorit cu | Anna Gonzaga |
| Copii | Louisa Maria, Prințesă de Salm Ana Henrieta, Prințesă Condé Benedicta Henrietta, Ducesă de Brunswick-Lüneburg |
| Cetățenie |  Germania |
| Religie | protestantism |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | prinț |
| Familie nobiliară | Casa de Palatinate-Simmern |
* 1683: Camillo-Guarino Guarini (n. 7 ianuarie 1624 la Modena - d. 6 martie 1683 la Milano) a fost un preot și arhitect italian care a avut preocupări și în domeniul matematicii și literaturii.
În 1660 a scris piesa de teatru La Pietà trionfante. A mai scris și cărți de matematică în care s-a ocupat de proiecția ortogonală și cea stereografică, de imaginea în plan a curbelor și de suprafețe nedesfășurabile.
Cea mai valoroasă lucrare științifică a sa este Euclides adauctus din domeniul geometriei descriptive.
Ca arhitect, a proiectat mai multe clădiri publice particulare din Torino, printre care: palatul lui Carol Emanuel al II-lea, bazilica San Lorenzo, Palazzo Carignano și multe alte edificii din orașe ca: Modena, Messina, Verona, Viena, Praga, Lisabona, Paris
· 1754: Henry Pelham, prim-ministru al Regatului Unit (n. 1694)
* 1836: James Bowie (n. 10 aprilie 1796 - d. 6 martie 1836) a fost un aventurier american, erou al Războiului Texan de Independență. Numele său de familie a fost ales drept nume de familie al pseudonimului cântǎrețuluibritanic David Bowie (născut David Robert Jones).
* 1836: James Bowie (n. 10 aprilie 1796 - d. 6 martie 1836) a fost un aventurier american, erou al Războiului Texan de Independență. Numele său de familie a fost ales drept nume de familie al pseudonimului cântǎrețuluibritanic David Bowie (născut David Robert Jones).
Nǎscut în statul Kentucky, Bowie și-a petrecut o mare parte din viațǎ în Louisiana, câștigându-și traiul prin revânzarea terenurilor și sclavilor, pe care îi procura de la Jean Lafitte din Galveston, statul Texas.
În 1827 a fost rǎnit de glonț și înjunghiat într-o luptă cu sheriff-ul din orașul Rapids Parish, pe care l-a omorât cu un cuțit de format deosebit.
În 1830 s-a mutat în Texas, cǎsǎtorindu-se cu fiica vice-guvernatorului și primind cetățenie mexicanǎ în anii dinaintea formării Republicii Texas. În timpul unui raid în căutarea minelor pierdute San Sabo, Bowie și mai mulți tovarășii de ai săi au respins atacul unui detașament mare de indieni, câștigând astfel faimǎ în întregul Texas.
De la începutul luptei pentru independență a Texas-ului, Bowie a condus miliția locală, în Bătălia de la Concepción și așa-numita "Bătălia pentru Fân" din 1835. În 1836, Bowie a condus apărarea misiunii Alamo în San Antonio. Toți apărătorii localității au fost uciși în luptă. Bowie a fost țintuit la pat de boalǎ, dar înainte de moarte, conform tradiției, a încărcat arma înainte ca mexicanii sǎ nǎvǎleascǎ în camera lui.
* 1836: Davy Crockett (născut David Stern Crockett la 17 august 1786, Comté de Greene, statul 
Tennessee - d. 6 martie 1836, asediul de la Fort-Alamo) a fost un soldat și om politic american.
Tennessee - d. 6 martie 1836, asediul de la Fort-Alamo) a fost un soldat și om politic american.
În cultura populară occidentală este de obicei numit „King of the Wild Frontier”.
A reprezentat statul Tennessee în Camera Reprezentanților a Statelor Unite ale Americii, a participat la Revoluția Texană și a murit în Bătălia de la Alamo.
· 1842: Constanze Mozart, văduva lui Wolfgang Amadeus Mozart (n. 1763)
· 1866: William Whewell, matematician și filozof englez (n. 1794)
* 1888: Louisa May Alcott (n. 29 noiembrie 1832, Germantown, Philadelphia,
Pennsylvania - d. 6 martie 1888, Boston, 
Massachusetts), a fost o prozatoare americană.
Fiică a unui filozof și pedagog celebru la vremea lui, Amos Bronson Alcott, ea a crescut în mijlocul cercurilor transcendentaliste din Boston și Concord, Massachusetts. A început să scrie pentru a le întreține pe mama și surorile sale. Aboliționistă înflăcărată, a fost soră medicală voluntară în timpul Războiului Civil Amercian, unde s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, boală care i-a zdruncinat sănătatea pentru tot restul vieții. S-a făcut cunoscută prin scrisorile sale, publicate sub titlul "Schițe de spital" (Hospital Sketches, 1863), însa cel mai mare succes i-a adus cartea autobiografică "Micuțele doamne" (Little Women, 1868-1869), datorită căreia a scăpat definitiv de datorii. Romanele "O fată demodată", "Orfanii" și "Băieții lui Jo" s-au bazat pe propriile sale experiențe ca educator.
Opera:
* 1892: Mihail (Mișu) Popp (n. ,[2][3][4] Brașov, Imperiul Austriac[5] – d. ,[2] Brașov, Austro-Ungaria[6]) a fost un pictor român, reprezentant al academismului românesc, care s-a remarcat în domeniul portretisticii și al picturii bisericești. Alături de prietenul său Constantin Lecca și de litograful Carol Popp de Szathmary, Popp a făcut parte din grupul de artiști ardeleni care au influențat semnificativ pictura românească a secolului al XIX-lea. Provenit fiind dintr-o familie unde meșteșugul zugrăvelii a fost o îndeletnicire cu care s-au ocupat toți membrii acesteia, a fost printre primii artiști români cu educație plastică occidentală. A fost cel mai talentat și prolific pictor transilvănean român din secolul al XIX-lea, care, între anii 1846 – 1848, a studiat la Academia de Artă din Viena. Practic, pictura românească de la Mișu Popp – în Ardeal, împreună cu cea din Principate, a început să facă parte integrantă din cea a Occidentului.
* 1888: Louisa May Alcott (n. 29 noiembrie 1832, Germantown, Philadelphia,
Pennsylvania - d. 6 martie 1888, Boston, 
Massachusetts), a fost o prozatoare americană.Fiică a unui filozof și pedagog celebru la vremea lui, Amos Bronson Alcott, ea a crescut în mijlocul cercurilor transcendentaliste din Boston și Concord, Massachusetts. A început să scrie pentru a le întreține pe mama și surorile sale. Aboliționistă înflăcărată, a fost soră medicală voluntară în timpul Războiului Civil Amercian, unde s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, boală care i-a zdruncinat sănătatea pentru tot restul vieții. S-a făcut cunoscută prin scrisorile sale, publicate sub titlul "Schițe de spital" (Hospital Sketches, 1863), însa cel mai mare succes i-a adus cartea autobiografică "Micuțele doamne" (Little Women, 1868-1869), datorită căreia a scăpat definitiv de datorii. Romanele "O fată demodată", "Orfanii" și "Băieții lui Jo" s-au bazat pe propriile sale experiențe ca educator.
Opera:
- 1855 -- Fabule cu flori ("Flower Fables");
- 1868 -- Cele patru fiice ale doctorului March ("Little Women");
- 1869 -- Tinerele doamne (al doilea volum al operei Little Women).
- 1870 -- O fată demodată ("An Old Fashioned Girl");
- 1871 -- Little Men (urmarea cărții Cele patru fiice ale doctorului March)
- 1880 -- Jack și Jill - o poveste rurală (Jack and Jill - A Village Story)
| Louisa May Alcott | |
 Louisa May Alcott la 20 ani | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Louisa May Alcott |
| Născută | 29 noiembrie 1832 Germantown, Philadelphia, SUA |
| Decedată | 6 martie 1888 (la 55 de ani) Boston, Massachusetts |
| Înmormântată | Massachusetts |
| Cauza decesului | Accident vascular cerebral |
| Părinți | Amos Bronson Alcott Abby May[*] |
| Frați și surori | Elizabeth Sewall Alcott[*] Abigail May Alcott Nieriker[*] Anna Alcott Pratt[*] |
| Număr de copii | 0[3] |
| Naționalitate | americană  |
| Cetățenie | .svg){kind=small} SUA |
| Etnie | americani[*] |
| Ocupație | poet |
| Limbi | limba engleză[1] |
| Studii | |
| Activitatea literară | |
| Specie literară | roman |
| Opere semnificative | Cele patru fiice ale doctorului March An Old-Fashioned Girl[*] Little Men[*] Jo’s Boys, and How They Turned Out[*] Work: A Story of Experience[*] Eight Cousins[*] Rose in Bloom[*] Under the Lilacs[*] Jack and Jill: A Village Story[*] Flower Fables[*] |
| Note | |
| Premii | National Women's Hall of Fame[*][2] |
Prin portretistică, Mișu Popp a lăsat documente prețioase pentru cunoașterea epocii în care a trăit, fiind unul din creatorii portretului de tip Biedermeier în pictura românească, precum și unul din realizatorii portretului istoric cu rezonanță romantică. A realizat o vastă operă de acest gen, având ca temă principală personalități politice, istorice și culturale (a fost puternic atras de portretul istoric), dar și oameni obișnuiți precum funcționari, preoți sătești, orășeni sau țărani. A stăpânit mijloacele tehnice necesare picturii și a reușit să evidențieze luciul materialelor și efectele picturale ale luminii fără ca expresia imaginii în opera sa să fie distrusă. Picturile sale sunt caracterizate totuși, de un convenționalism de tip academic. A fost fără nicio îndoială un maestru al portretului de grup sau individual, maestru care a pus mai presus de orice idealul clasic al echilibrului și al armoniei. Alături de Lecca în perioada imediat următoare înfrângerii revoluției din anul 1848 și până în 1859 la Unirea Principatelor, a reușit împotriva opreliștilor și împotriva demoralizării generale a intelectualilor români, să trezească interesul publicului față de artă.
A devenit faimos după ce s-a apucat alături de alți artiști cunoscuți ai vremii, să zugrăvească biserici din București. Este de remarcat faptul că atât pictura bisericească a lui Mișu Popp (care a avut printre antecesorii săi preoți), cât și cea a lui Constantin Lecca au urmat aceeași tendință de laicizare și umanizare a chipurilor de sfinți, care până atunci erau concepute hieratic și erau stilizate schematic. Ei au preluat linia pe care au mers înaintașii lor în istoria artei românești Gheorghe Tattarescu și Nicolae Grigorescu la începuturile creației sale.
Folosind drept izvoare de inspirație stampele și gravurile care reproduceau operele celebre ale maeștrilor Renașterii sau Barocului, pictorul Popp a urmat spiritul academismului. Acesta a pictat singur sau împreună cu Constantin Lecca și Barbu Stănescu numeroase biserici: Biserica Sfântul Gheorghe-Nou, Biserica Curtea Veche, Biserica Răzvan Vodă, Biserica Sfânta Ecaterina din București, Capela cimitirului Șerban Vodă, Catedrala Sfinții Voievozi din Târgu Jiu, Biserica din Gârbovu, Biserica schitului de la Frăsinei, Biserica Mănăstirii Radu Vodă, Biserica Sfântul Nicolae de la Câmpulung Muscel și bisericile din Satulung, Cernat, Toderița, Râșnov, Țânțari (Dumbrăvița) și Arpătac (Araci). Cea mai însemnată colecție de picturi religioase realizate de către Mișu Popp se află în Biserica Adormirii Maicii Domnului din Comuna Satulung (astăzi orașul Săcele) de lângă Brașov.
A provenit dintr-o familie de artiști cunoscuți, tatăl său Ioan Popp Moldovan de Galați fiind înaintea artistului, un faimos zugrav de biserici și iconar. Arta pentru Mișu Popp, a fost un mijloc de recreație care nu presupunea o necesitate generatoare de răscoliri sufletești profunde. Prin prisma meseriei de zugrav de biserici și a portretelor pe care le-a făcut, Mișu Popp a fost o personalitate larg acceptată atât în cercurile intelectuale din Brașov, unde s-a stabilit până la urmă, cât și în vechea Românie. Cu toate că a rămas necăsătorit toată viața, a fost dorit și apreciat în cercurile feminine pe care le-a frecventat. A fost un cunoscut bibliofil, fiind deținătorul unei biblioteci impresionante, iar casa sa din Brașov a devenit pe timpul vieții sale un adevărat muzeu, cu exponate create de către el însuși.
S-a născut la Brașov, fiind al optulea copil al unei familii din regiunea Făgărașului. Deși o veche familie de preoți, neamul Popp avea un rang nobiliar (mai mult simbolic), ca urmare a unei diplome din 14 aprilie 1668,[7] prin care principele Mihai Apafi I (1661-1680) l-a înnobilat pe un strămoș al pictorului, anume pe Ioan al Popii și pe fiii acestuia. Tatăl pictorului, Ioan Popp Moldovan de Galați (1774-1869), era zugrav de biserici. Mama sa (1783-1867) avea numele de Elena și fusese născută Ivan.[7]
Ioan Popp Moldovan se trăgea dintr-o familie de țărani din Țara Făgărașului. După Corneliu Comănescu, Ioan Popp a făcut probabil parte din grupurile de moșneni împroprietăriți de voievozii Țării Românești. Familia sa a fost una de frunte din Galații Făgărașului[A], astăzi cartier de peste Râul Olt al orașului Făgăraș. Zugravul Popp a pictat icoane, iconostase(catapetesme) și chiar interioare de biserici sătești ortodoxe sau catolice din jurul Brașovului, din Țara Oltului, din zona Ciucului, din secuime și de prin alte părți din Ardeal, cum au fost Gherla (în mod special) sau valea Someșului.[8] Popp Moldovan a rămas în istoria picturii murale bisericești ca un continuator al școlii de zugravi din Nicula, care au îngemănat precum în Încoronarea Fecioarei din Biserica din Țânțari[9] (1820), atât unele elemente datorate legăturii picturii autohtone cu arta apuseană a barocului venită în Ardeal prin catolicism, cât și linia esențială a iconografiei tradiționale răsăritene. Meșteșugul zugrăvelii a fost în casa lui Ioan Popp o îndeletnicire cu care s-au ocupat toți membrii familiei, exact ca în casele țărănești de iconari. Copiii au fost ucenicii care au umplut cu culoare figurile de sfinți conturate pe sticlă și mama a fost calfa care a copiat și a multiplicat izvodul.[10] Astfel, meseria de zugrav a fost moștenită de mai mulți dintre copii săi, unul dintre ei – Mihail Popp, cel alintat Mișu, simțind din copilărie o puternică atracție către artă.[8] Un alt „zugrav” al familiei a fost Nicolae Popp, fratele cel mare, care a început să picteze singur biserici și amvoane în perioada 1835 - 1854
Împreună cu Constantin Lecca, Mișu Popp a zugrăvit Biserica Sfântul Nicolae din Șchei și Biserica Răzvan Vodă.[15][16]După terminarea lucrărilor, Lecca a plecat în Țara Românească, iar Mișu Popp s-a alăturat centuriilor românești devenind conducător al luptei naționale a revoluției din Transilvania.[17] El s-a implicat activ prin prisma pregătirii sale militare și, cu toate că trupele revoluționare au fost prost înarmate față de cele împărătești, revoluționarii ardeleni au reușit să respingă inamicul din Munții Perșani în depresiunea Bârsei, în lupta pentru apărarea Brașovului.[17] Cu toate acestea, orașul a fost evacuat de către autorități și revoluționarii au fost puși pe fugă. Mișu Popp a cautat azil peste Carpați și a fugit la Ploiești, unde împreună cu Ștefan Emilian (care a devenit profesor la Universitatea din Iași) și fratele său (viitorul matematician Ioan Popp), au fost arestați sub acuzația de propagandă revoluționară și au fost duși la București.[17]
.jpg)
La București s-a asociat cu Constantin Lecca și în anul 1850 a executat diferite comenzi cum a fost, printre altele, pictarea stemei țării pe drapelele oștirii Țării Românești.[17] Atelierul lor a început să prospere, drept pentru care au angajat și un ajutor care a devenit ulterior asociat, poleitorul din Câmpulung, Barbu Stănescu. Funcționarea atelierului în această perioadă s-a desfășurat în condițiile unei aspre cenzuri guvernamentale, care a luat măsuri contrarevoluționare în domeniul picturii românești tocmai pentru ca împrăștierea duhului răzmeriței să fie restrâns.[18] Aceste măsuri au reprezentat în istoria picturii românești o stagnare artistică relativă, singurele genuri artistice acceptate fiind compozițiile cu teme religioase și portretistica.[18] Ca urmare, Constatin Lecca, Mișu Popp și Barbu Stănescu s-au apucat să zugrăvească biserici din București: Biserica Sfântul Gheorghe-Nou[B], Biserica Curtea Veche, Biserica Sfânta Ecaterina din București[C] și Capela cimitirului Șerban Vodă[D].[18][19] Datorită executării acestor lucrări, Mișu Pop a devenit faimos și a fost chemat să picteze singur Catedrala Sfinții Voievozi din Târgu Jiu în anul 1855, lucrare pe care a finalizat-o după cinci ani de muncă. În paralel lucrul la Târgu Jiu, a pictat și Biserica din Gârbovu, Comuna Turceni.[18] În zona Brașovului, Mișu Popp a pictat Biserica Adormirea Maicii Domnului din Satulung, Biserica Romano-catolică din Cernat și bisericile din Toderița, Râșnov, Țânțari (Dumbrăvița) și Arpătac (Araci).[19] Cercetătorul Mihai Manolache prin studiile pe care le-a realizat, meționează că Mișu Popp împreună probabil cu Constantin Lecca, ar fi pictat și Biserica Sfânta Treime (pe Tocile) din Scheii Brașovului.[19][19][20]
Mișu Popp s-a întors în Brașov în anul 1862 și și-a reactivat atelierul părintesc, în condițiile în care tatăl său bătrân fiind, nu mai putea lucra.[21] Începând din acest an, Mișu Popp a început să realizeze magnifica serie de portrete brașovene, multe dintre ele făcând parte astăzi din colecția Muzeului de Artă din Brașov.[21] Chiar dacă a părăsit Bucureștiul, clientela pe care și-o formase în capitala Țării Românești i-a rămas fidelă. Astfel, Calinic de la Cernica în calitate de episcop al Râmnicului, l-a solicitat în vederea zugrăvirii bisericii schitului de la Frăsinei din Comuna Muereasca, Județul Vâlcea.[21]
.jpg)
Pentru pictarea bisericii din Frăsinei, Calinic a intenționat să-l angajeze pe Gheorghe Tattarescu care-i era prieten bun. Acesta a refuzat însă oferta din cauza unor alte comenzi în care era prins și, ca urmare l-a recomandat pe Mișu Popp. Pictura bisericii Mănăstirii Frăsinei a fost executată între anii 1860 - 1863 în stil academist realist, cromatica generală având predominață albastră.[22] Împreună cu Constantin Lecca a pictat în anul 1863 biserica Mănăstirii Radu Vodă.[E]
Aprecierile pe care presa vremii le-a făcut lui Lecca în anul 1852pentru pictarea bisericii de la Curtea Veche, unde și-a adus aportul în egală măsură și Mișu Popp, l-au omagiat de această dată în principal pe pictorul Popp.[21]
Ca urmare, în anul 1864, Mișu Popp a fost chemat să picteze Biserica Sfântul Nicolae de la Câmpulung Muscel, fapt care a avut și o consecință: o mulțime de comenzi de portrete. După terminarea bisericii din Câmpulung, Mișu Popp s-a stabilit definitiv la Brașov[21], oraș pe care nu l-a mai părăsit până la moartea sa, petrecută în anul 1892.
„Devenit una din acele glorii locale ale provinciei, menite unei activități uniforme, lipsite de orizont, Mișu Popp își trăiește cele trei decenii din urmă ale vieții retras în atelier și încetează de a mai juca un rol în dezvoltarea artei din Principate, chiar dacă faima câștigată în rândurile publicului de peste Carpați mai face să-i vină încă, din când în când, în atelierul din Brașov, persoane din protipendada bucureșteană, dornice a-și vedea chipul zugrăvit de meșterul acesta renumit.”
Din această perioadă au rămas numeroase portrete de tinere femei: al Anastasiei Rudeanu (1870), al sorei actorului Grigore Manolescu, al Carolinei Bergazoglu (1860) și nu în ultimul rând al femeii cu monogramul AR (AP în chirilic, aflat astăzi la Galeria Națională) care este cel puțin la fel de bun ca portretul realizat în 1861 al Anei Enescu.[23] Desigur, într-o epocă în care în Principate erau artiști ca Nicolae Grigorescu și Theodor Aman care expuneau în galeriile bucureștene, pictura lui Mișu Popp reprezenta deja un stadiu depășit în pictura românească.[23]
În anul 1890, catedra de desen a liceului român din Brașov a devenit vacantă prin decesul profesorului Gheorghe Vlădăreanu. Ca urmare, Mișu Popp a preluat ca suplinitor această catedră la vârsta de 63 de ani.[24] După doi ani, în 1892, pe data de 6 martie, Mișu Popp a încetat din viață fără a fi fost căsătorit vreodată.[24] El a fost înmormântat în cimitirul capelei române din Groavăr.[24] Colecția de tablouri a lui Mișu Popp a fost donată muzeului Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român Astra din Sibiu
| Mișu Popp | |
 Mișu Popp - fotografie de Leopold Adler | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 19 martie 1827 Brașov, Marele Principat al Transilvaniei, Imperiul Austriac(astăzi în România) |
| Decedat | 6 martie 1892, (64 de ani).svg){kind=small} Brașov, Regatul Ungariei, Imperiul Austro-Ungar(astăzi în România) |
| Părinți | Ioan Popp Moldovan, Elena Ivan |
| Frați și surori | Nicolae, Maria, Catinca, Elena, Constantin, Paraschiva, Eufrosina, Ioan[1] |
| Naționalitate |  Română |
| Cetățenie | Austro-Ungară |
| Ocupație | pictor |
| Activitate | |
| Domeniu artistic | Pictură murală, pictură |
| Studii | Școala Militară Grănicerească din Târgu Secuiesc, Academia Chezaro-Crăiască de Arte Frumoase din Viena |
| Pregătire | Ferdinand Georg Waldmüller, Joseph von Führich, Friedrich von Amerling |
| Mișcare artistică | Clasicism, romantism, Biedermeier, academism |
| Opere importante | ---------------------------------------- 1. Portretistică: Mihai Viteazul Fata în albastru   ---------------------------------------- |
| Influențat de | Rembrandt, Rubens, Gerrit Dou, Ferdinand Georg Waldmüller, Joseph von Führich, Friedrich von Amerling, Carl Gsellhofer, Gustave Doré ---------------------------------------- |
| A influențat pe | 1. Pictura religioasă românească prin abordarea manierei clasicist - academice occidentale 2. A introdus în pictura românească stilul Beidermeier |
· 1899: A decedat Ieronim G. Baritiu (n.1848), publicist și traducător român, fiul lui George Barit, istoric și publicist român transilvănean, unul din întemeietorii presei românești din Transivania.
· 1899: Prințesa Kaʻiulani, prințesă moștenitoare a insulelor Hawaiene (n. 1875). Victoria Kaʻiulani Kalaninuiahilapalapa Kawekiu i Lunalilo Cleghorn, a fost moștenitoare a tronului regatului Hawaiʻi și a deținut titlul de prințesă moștenitoare. Prin mama sa, Kaʻiulani a fost descendenta lui Marelui Șef Kepoʻokalani, verișor primar al lui Kamehameha cel Mare. De asemenea, mama sa a fost sora regelui Kalākaua și a reginei Liliʻuokalani. Tatăl lui Kaʻiulani a fost Archibald Scott Cleghorn, un bancher scoțian din Edinburgh și ultimul guvernator al Oʻahu. În 1889, la vârsta de 13 ani, Kaʻiulani a fost trimisă la Northamptonshire, Anglia pentru a primi o educație privată si s-a mutat in Anglia pentru următorii patru ani, în ciuda faptului că inițial i s-a spus că va studia în Marea Britanie numai un an. În timpul absenței ei, în Hawaiʻi au avut loc mai multe evenimente. Regele Kalakaua a murit în 1891 și prințesa Lidia Liliʻuokalani a devenit regină. Imediat, regina a numit-o pe Kaʻiulani moștenitoarea sa. În 1893, monarhia a fost înlăturată și noul guvern a încercat să devină parte a Statelor Unite. Vestea a ajuns la Kaʻiulani la 30 ianuarie 1893 printr-o scurtă telegramă care spunea: „regină detronată”, „monarhie abolită”. După răsturnarea monarhiei din Hawaii în 1893, ea a vizitat Statele Unite unde a militat pentru restabilirea regatului sau. Deși a ezitat să participe la viața politică, ea a avut multe discursuri și apariții publice, denunțând răsturnarea guvernului său și nedreptatea făcută oamenilor ei.
* 1930. Alfred von Tirpitz (n. 19 martie 1849, Küstrin, Brandenburg - d. 6 martie 1930) a fost un amiral german.
* 1930. Alfred von Tirpitz (n. 19 martie 1849, Küstrin, Brandenburg - d. 6 martie 1930) a fost un amiral german.
Nava de război Tirpitz a fost denumită după Alfred von Tirpitz.
| Alfred von Tirpitz | |
 Alfred von Tirpitz | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4][5][6][7] Kostrzyn nad Odrą, Polonia[8] |
| Decedat | (80 de ani)[1][9][2][3][4][5][6][7] Schäftlarn, Germania |
| Înmormântat | Munich Waldfriedhof[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Germania |
| Ocupație | politician ofițer |
| Activitate | |
| Ramura | Marina Imperială Germană |
| Gradul | amiral[*] Mare amiral[*] |
| Bătălii / Războaie | Războiul franco-prusac Primul Război Mondial |
| Decorații și distincții | |
| Decorații | Pour le Mérite Ordinul Vulturului Negru[*] Ordinul Victorian Regal în grad de Mare Cruce[*] Ordinul Frederic[*] Legiunea de onoare Ordinul Vulturul Roșu House Order of Hohenzollern[*] Ordinul Sfântul Olaf[*] Ordinul Dannebrog Knight Grand Cross of the Order of Saint Stephen of Hungary[*] Order of Philip the Magnanimous[*] honorary citizen of Frankfurt (Oder)[*] |
· 1939 – A încetat din viaţă Miron Cristea (Elie Cristea), primul patriarh al României, prim-ministru între 1938-1939; (n. 20 iulie 1868). Participant la Marea Adunare Nationala de la Alba lulia din 1 Decembrie 1918 si membru al delegatiei romanilor transilvaneni care a prezentat actul unirii la Bucuresti. Membru de onoare al Academiei Romane (1919), La 18 dec. 1919 a fost ales mitropolit primat al Romaniei intregite, iar in ziua urmatoare investit si inscaunat. La 4 febr. 1925 devine primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, fiind instalat in noua demnitate la 1 nov. 1925. Sub el s-a facut unificarea bisericeasca din noul stat roman unitar, s-a organizat Biserica noastra ca Patriarhie, s-a votat Statutul de organizare si functionare al BOR. din 1925. In timpul pastoririi lui, a reaparut revista ” Biserica Ortodoxa Romana” (1921), a initiat aparitia revistei “Apostolul”, organ de publicitate al Arhiepiscopiei Bucurestilor (1924), s-a ingrijit de traducerea si tiparirea Bibliei sinodale din 1936 (in traducerea preotilor pofesori Gala Galaction, Vasile Radu si mitropolitul Nicodim), precum si a unor editii din Noul Testament, a sprijinit tiparirea de carti teologice in Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, a infiintat Seminarul teologic “Miron Patriarhul” din Campulung (1922) pentru orfanii de razboi si Academia de Muzica religioasa din Bucuresti (1927), a sprijinit o serie de tineri teologi la Studii peste hotares sub el s-a ridicata actualul palat patriarhal si a fost repictata catedrala patriarhala, a ctitorit schitul de lemn de la Toplita. A publicat culegeri de folclor, o Iucrare de iconografie, cateva volume de cuvantari. Pe plan politic, a facut parte din “Regenta” (20 iul. 1927 – 8 iun. 1930) si a fost prim-ministru (10 febr. 1938 – 6 mart. 1939).
La 4 februarie 1925, mitropolitul primat Miron Cristea a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind învestit și înscăunat la 1 noiembrie 1925, devenit astfel primul patriarh al creștinismului ortodox românesc. În calitate de întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, el a desfășurat o intensă activitate cultural-misionară:
- revigorarea revistei Biserica Ortodoxă Română;
- înființarea la București a publicației eparhiale Apostolul, acest exemplu generalizându-se și la alte eparhii și chiar în unele parohii, care au scos foi parohiale;
- a stăruit asupra importanței predicii și a determinat publicarea unor părți din Sfânta Scriptură cu explicații pentru credincioși, precum și tipărirea și răspândirea unor broșuri cu cuprins religios și moral;
- a susținut intensificarea învățământului religios în școlile secundare, iar în privința pregătirii clerului, încă puțin numeros în raport cu cerințele timpului, a reînființat seminarii și a pus bazele altora noi.
- a sprijinit activitatea filantropică prin crearea Fondului Milelor, ajutorarea tinerilor teologi la studii în străinătate etc.
Prea Fericitul Miron a contribuit la strângerea legăturilor Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, prin:
- trimiterea de delegații la conferințele interortodoxe de la Constantinopol (1923) și de la Muntele Athos (1930), ca și la întrunirile Mișcării Ecumenice;
- călătoriile sale în Orient, până la Locurile Sfinte (1927);
- intervenția sa la Patriarhia Ecumenică pentru ridicarea așa-numitei „Schismele bulgare" și pentru recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Albaneze;
- edificarea a două biserici românești la Ierusalim și la Iordan[necesită citare];
- înființarea Episcopiei Ortodoxe Române în Statele Unite și Canada (1934);
- primirea vizitelor efectuate la București de către ierarhi și reprezentanți ortodocși și neortodocși.
Importanța și prestigiului Bisericii Ortodoxe Române din acei ani au fost ilustrate de faptul că Biserica Ortodoxă Bulgară și-a luat o vreme Sfântul și Marele Mir de la Biserica Ortodoxă Română, iar patriarhul Ierusalimului a ținut să călătorească personal în România pentru a reînnoi vechile legături, uitate într-o vreme.
Ca lider național român și militant pentru unificarea teritorială a României, patriarhul Cristea a fost numit senator, regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930) și, în cel din urmă an al vieții, în împrejurări deosebit de grele, prim-ministru, între 10 februarie 1938 și 6 martie 1939, dată la care a murit. Decesul a survenit la Cannes (Franța), unde plecase pentru tratament medical. Trupul neînsuflețit al patriarhului a fost înmormântat în Catedrala Patriarhală din București.
A fost succedat în funcția de premier de Armand Călinescu și în cea de patriarh de Nicodim Munteanu [4].
Sub pretextul că între anii 1918 și 1924 s-ar fi infiltrat în România evrei din fostele imperii Austro-Ungaria și Rusia, guvernul precedent, prezidat de Octavian Goga, încălcând prevederile Constituției și obligațiile internaționale asumate de România, a publicat la 21 ianuarie 1938 Decretul nr. 169 privind revizuirea cetățeniei, în virtutea căruia evreii cetățeni români erau constrânși să-și dovedească cu acte dreptul la cetățenie, în conformitate cu legea din 25 februarie 1924, în termen de 20 de zile de la afișarea listelor în comune și orașe. În baza acestui decret a fost revizuită situația a 617.396 de evrei, dintre care 392.172 (63,50%) și-au păstrat cetățenia română, iar 225.222 (36,50%) și-au pierdut-o. Evreii cu cetățenia pierdută au primit certificate de identitate valabile pe un an, cu posibilitatea de prelungire și au fost considerați străini fără pașaport, supuși regimului juridic ca atare[8][9]. Aceasta a fost prima dintr-o serie de legi descriminatorii, adoptate în cadrul unei politici de purificare etnică, prin care statul român își abandona cetățenii de origine evreiască, privându-i de cele mai elementare drepturi civice. Minoritatea evreiască, lăsată la bunul plac al unor funcționari publici regionali a început să se expatrieze. Un val de intelectuali și industriași români de sorginte evreiască a părăsit România, economia și cultura română fiind lezate, iar intelectuali de frunte au protestat vehement[10][11].
Guvernul Goga-Cuza s-a menținut la putere 44 de zile. Deși ar fi putut să abroge această lege, Patriarhul a fost cel care a aplicat-o, conform propriei sale viziuni antisemite, militând pentru alungarea evreilor din România[9]. Într-un articol al vremii, semnat de Miron Cristea, acesta scria că „a nu reacționa împotriva evreilor înseamnă a ne duce de vii la pieire”[4].
În anul 1938, revista Time, oferea o mostră din gândirea antisemită a patriarhului:
„Sarcina unui creștin este să se iubească pe sine, înainte de toate, și să se asigure că nevoile sale sunt satisfăcute. Abia atunci își va putea ajuta aproapele. De ce să nu scăpăm de acești paraziți care sug sângele românilor ortodocși? Este o datorie sfântă să reacționăm împotriva lor - Patriarhul Miron Cristea[12]”
Unele surse susțin că Miron Cristea a încercat să pună capăt violențelor antievreiești din timpul guvernului Goga-Cuza[4].
„Patriarhul Miron Cristea nu a luat niciodată atitudine împotriva antisemitismului. Dimpotrivă, el i-a demonizat pe evrei și s-a pronunțat pentru îndepărtarea lor din România:”—Elie Wiesel; ed. Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, Raport final / Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România. Iași : Polirom, 2004, p. 36
| Miron Cristea | |||
 Miron Cristea | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 20 iulie 1868 Toplița | ||
| Decedat | (70 de ani)[1][2][3] Cannes, Franța | ||
| Înmormântat | Catedrala Patriarhală din București | ||
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (pneumonie) | ||
| Cetățenie | România Austro-Ungaria Franța | ||
| Etnie | români | ||
| Religie | Ortodox | ||
| Ocupație | preot jurnalist politician | ||
| Prim-ministrul României | |||
| În funcție 1 februarie 1938 – 6 martie 1939 | |||
| Precedat de | Octavian Goga | ||
| Succedat de | Armand Călinescu | ||
| Primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române | |||
| În funcție 1925 – 1939 | |||
| Precedat de | Funcție nou înființată | ||
| Succedat de | Nicodim Munteanu | ||
| Ultimul mitropolit-primat al Bisericii Ortodoxe Române | |||
| În funcție 1918 – 1925 | |||
| Precedat de | Conon Arămescu-Donici | ||
| Succedat de | Funcție desființată | ||
| Premii | Ordinul Vulturul Alb | ||
| Alma mater | Universitatea din București | ||
| Profesie | Episcop ortodox | ||
| |||
· 1950: Albert Lebrun, președinte al Franței (n. 1871)
* 1954: Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha (Leopold Charles Edward George Albert; 19 iulie 1884 – 6 martie 1954) a fost al patrulea și ultimul Duce de Saxa-Coburg și Gotha, din 1900 până la moartea sa în 1954. De asemenea, a fost prinț al Regatului Unit, Duce de Albany și nepot al reginei Victoria și al Prințului Consort Albert.
* 1954: Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha (Leopold Charles Edward George Albert; 19 iulie 1884 – 6 martie 1954) a fost al patrulea și ultimul Duce de Saxa-Coburg și Gotha, din 1900 până la moartea sa în 1954. De asemenea, a fost prinț al Regatului Unit, Duce de Albany și nepot al reginei Victoria și al Prințului Consort Albert.
Ducele a fost o figură controversată în Regatul Unit în timpul statutului său de Duce Suveran de Saxa-Coburg și Gotha, parte a Imperiului German, în timpul Primului Război Mondial. În 1918 a fost forțat să abdice de pe tronul ducal iar în 1919 a fost deposedat de titlul de prinț britanic. Mai târziu s-a alăturat Partidul Nazist german și a deținut câteva poziții în Germania în anii 1930 și 1940, inclusiv în calitate de președinte al Crucii Roșii germane.
El este bunicul matern al regelui Carol al XVI-lea Gustaf al Suediei. El a fost, de asemenea, fratele mai mic al Prințesei Alice, Contesă de Athlone.
Charles Edward s-a născut la Casa Claremont în apropiere de Esher, Surrey. Tatăl său a fost Prințul Leopold, Duce de Albany, al patrulea fiu al reginei Victoria și al Prințului Albert. Mama sa a fost Ducesa de Albany (născută Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont).
Cum tatăl său a murit înainte de nașterea sa, Charles Edward i-a preluat titlurile chiar de la naștere.
După ce s-a îmbolnăvit, la două săptămâni de la naștere a fost botezat într-o ceremonie privată la Claremont la 4 august 1884. Mai târziu a fost botezat public la 4 decembrie 1884. Nașii săi au fost: bunica paternă regina Victoria, Prințul de Wales (unchiul patern), mătușile paterne Prințesa Christian de Schleswig-Holstein și Ducesa de Argyll, Prințesa Frederica de Hanovra (verișoara tatălui), unchiul matern Alexis, Prinț de Bentheim și Steinfurt și bunicul matern George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont.[1] Unchiul său, Eduard al VII-lea l-a numit Cavaler al Ordinului Jartierei la 15 iulie 1902, chiar înainte de aniversarea de 19 ani.
Ca nepot al reginei Victoria, Ducele a fost verișor primar cu regele George al V-lea al Regatului Unit, regina Maud a Norvegiei, Marele Duce Ernest Louis de Hesse, împărăteasa Alexandra a Rusiei, regina Maria a României, Prințesa Moștenitoare Margaret a Suediei, regina Victoria Eugenia a Spaniei, regina Sofia a Greciei, regina Wilhelmina a Olandei și Josias, Prinț de Waldeck și Pyrmont (ultimii doi prin mama sa). Ducele era de asemenea verișor primar cu împăratul german Wilhelm al II-lea, dar interesul mare a lui Wilhelm arătat în educația tânărului său văr l-a făcut cunoscut pe Charles Edward sub numele "al șaptelea fiu al împăratului".[2]
A studiat la Bonn și a fost membru al "Corps" la care a fost introdus de către împărat.
În 1900, Ducele de Albany în vârstă de 16 ani a moștenit tronul Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha de la unchiul său, Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha. Singurul fiu al Ducelui de Saxa-Coburg și Gotha, Prințul Alfred ("Tânărul Affie"), a murit în 1899 la vârsta de 24 de ani iar al treilea fiu al reginei, Ducele de Connaught, cel căruia îi revenea titlul, a renunțat la pretențiile sale asupra Ducatului.
Fiul lui Arthur, Prințul Arthur de Connaught (care de asemenea a renunțat la drepturile sale), și care urma școala la Eton împreună cu Prințul Charles, a amenințat că-și bate vărul dacă nu acceptă Ducatul. În timp ce era la școală, mama sa i-a scris lui Charles insuflându-i un sentiment profund al datoriei și obligației. Cu astfel de influențe puternice atât de la mama cât și de la bunică, tânărul a preluat tronul de la Coburg pentru a salva această linie de sânge regal.
Wilhelm a ales ca mireasă pentru Charles pe nepoata sa și la 11 octombrie 1905, la Castelul Glücksburg, Holstein, Ducele s-a căsătorit cu Prințesa Victoria Adelaide de Schleswig-Holstein, fiica Ducelui Friedrich Ferdinand de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg. Ducele și Ducesa de Saxa-Coburg și Gotha au avut cinci copii.
- Prințul Johann Leopold (2 august 1906 - 4 mai 1972); prin prima sa căsătorie morganatică cu baronesa Feodora von der Horst a renunțat la drepturile sale ca Șef al Casei de Saxa-Coburg și Gotha; au avut copii. În 1963 s-a căsătorit a doua oară cu Maria Theresia Reindl; fără copii.
- Prințesa Sibylla (18 ianuarie 1908 - 28 noiembrie 1972); s-a căsătorit la 20 octombrie 1932 cu Prințul Gustaf Adolf al Suediei, Duce de Västerbotten; au avut copii
- Prințul Hubertus (24 august 1909 - 26 noiembrie 1943) necăsătorit.
- Prințesa Caroline Mathilde (22 iunie 1912 - 5 septembrie 1983); căsătorită prima dată în 1931 cu Friedrich Wolfgang Otto, Conte de Castell-Rüdenhausen; au divorțat la 2 mai 1938; au avut copii; a doua căsătorie în 1938 cu căpitanul Max Schnirring care a murit în 1944; au avut copii; a treia căsătorie în 1946 cu Karl Andree; au divorțat la 27 decembrie 1947; fără copii
- Prințul Friedrich Josias (29 noiembrie 1918 - 23 ianuarie 1998); căsătorit prima dată la 25 ianuarie 1942 cu Contesa Viktoria-Luise de Solms-Baruth; au divorțat la 19 septembrie 1947; au avut copii; a doua căsătorie la 14 februarie 1948 cu Denyse Henrietta de Muralt; au divorțat la 17 septembrie 1964; au avut copii; a treia căsătorie la 30 octombrie 1964 cu Katrin Bremme; fără copii
Prin fiica sa Sibylla, Charles Edward a fost bunicul matern al regelui Carl al XVI-lea Gustav al Suediei.
| Prințul Charles Edward | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Charles Edward George Albert Leopold |
| Născut | 19 iulie 1884 Casa Claremont, Surrey |
| Decedat | (69 de ani) Coburg, Germania |
| Părinți | Leopold, Duce de Albany Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont |
| Frați și surori | Prințesa Alice, Contesă de Athlone |
| Căsătorit cu | Prințesa Victoria Adelaide de Schleswig-Holstein |
| Copii | Prințul Johann Leopold Prințesa Sibylla, Ducesă de Västerbotten Prințul Hubertus Prințesa Caroline Mathilde Prințul Friedrich Josias |
| Cetățenie | Germania |
| Religie | luteranism |
| Ocupație | politician |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | Casa de Saxa-Coburg și Gotha |
| Duce de Saxa-Coburg și Gotha | |
| Domnie | 30 iulie 1900 – 14 noiembrie 1918 |
| Predecesor | Alfred |
· 1957: A încetat din viaţă Constantin Rădulescu-Motru, filosof, psiholog, pedagog român; (n. 1868). Constantin Rădulescu-Motru (n. 15 februarie, 1868, Butoiești, județul Mehedinți – 6 martie, 1957, București), a fost un filozof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru român, academician și președinte al Academiei Române între 1938 – 1941, personalitate marcantă a României primei jumătăți a secolului XX.
· 1963: A decedat în închisoarea comunista cu regim de exterminare fizică a deținuților politici de la Ramnicul Sarat, omul politic roman Ion Mihalache; (n.3 martie 1882). S-a nascut pe 18 februarie 1882 in Topoloveni, judetul Argeş si a decedat pe 5/6 martie 1963 la închisoarea Râmnicu Sărat.A fost învăţător, publicist şi om politic; lider intre 5 decembrie 1918 si februarie 1925, preşedinte intre februarie 1925-10 octombrie 1926 al Partidului Ţărănesc si preşedinte al Partidului National Ţaranesc in perioada 20 noiembrie 1933-23 noiembrie 1937. A fost preocupat de situaţia ţărănimii din rândul căreia se ridicase, infiinţand şi conducand gazete ţărăneşti şi reviste pedagogice care, pe lângă revendicări profesionale, militau şi pentru implicarea lumii satelor în viaţa politică. A articipat la războiul pentru întregire (1916-1918), fiind cu Ordinul Minai Viteazul pentru acte de bravură. Acordarea votului universal la sfârşitul războiului face din ţărănime o categorie care, prin număr, putea înrâuri viaţa politică. La 5 decembrie 1918 înfiinţează Partidul Ţărănesc, cu scopul reprezentării intereselor ţăranilor în noul context social şi politic al României Mari. La primele alegeri pe baza votului universal (2-9 noiembrie 1919), PŢ obţine 10,7% din mandatele pentru Adunarea Deputaţilor şi 13% din cele de la Senat (locul patru). Ca urmare, participă la guvernul de concentrare naţională condus de Al. Vaida-Voevod, în care deţine funcţia de ministru al Agriculturii şi Domeniilor (16 decembrie 1919-12 martie 1920). Reuşeşte să promoveze o lege care îi va purta numele şi care prevedea împroprietărirea şcolilor săteşti cu o suprafaţă de teren pe care să se poată face practica agricolă (s-au acordat în total 100 ha teren arabil şi 25 ha de vie). In urma fuziunii PŢ cu Partidul Naţional Român (1926) condus de Iuliu Maniu, se formează Partidul National Ţaranesc, unde devine vicepreşedinte. Deputat de Argeş, apoi senator de drept în toate legislaturile perioadei interbelice. Deseori mergea îmbrăcat în straie ţărăneşti tradiţionale la şedinţele legislativului. După cucerirea puterii de către Partidului National Ţaranesc , în 1928, ocupă o serie de funcţii ministeriale în guvernele conduse de Iuliu Maniu şi Gheorghe Mironescu: ministru al Agriculturii şi Domeniilor (10 noiembrie 1928-6 iunie 1930; 7-12 iunie 1930; 13 iunie-9 octombrie 1930), ministru de Interne (10 octombrie 1930-4 aprilie 1931; 11 august 1932-8 ianuarie 1933). In urma retragerii lui I. Maniu de la conducerea PNŢ, preia preşedinţia partidului între 20 noiembrie 1933 şi 23 noiembrie 1937, perioadă în care face opoziţie guvernării liberale a lui Gheorghe Tătărescu. Işi transpune ideile doctrinare în programul partidului (aprilie 1935) de creare a „statului ţărănesc”, întemeiat pe colaborarea tuturor claselor sociale în cadrul unei „democraţii rurale”.
După instituirea regimului autoritar al lui Carol II, acceptă să fie consilier regal (17 aprilie 1940), dar demisionează (26 iunie 1940) atunci când se pune problema cedării Basarabiei. Participă ca voluntar la războiul împotriva URSS, fapt pentru care i se va retrage dreptul de a alege şi a fi ales la alegerile din 1946, fiind considerat de autorităţile comuniste „voluntar hitlerist şi provocator de război”.
După venirea la putere a comuniștilor, prin guvernul condus de Petru Groza, Ion Mihalache este arestat cu ocazia diversiunii cunoscute sub denumirea de „Înscenarea de la Tămădău”, punctul de plecare al unui proces intentat împotriva unor personalități marcante ale PNȚ. La 12 noiembrie 1947, în urma acestui proces, a fost condamnat la temniță grea pe viață, 10 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată. Işi sfârşeşte viaţa în închisoare după mulţi ani de suferinţe şi umilinţe, în martie 1963, în închisoarea de la Râmnicu Sărat.
Comandant al Penintenciarului Râmnicu Sărat din anul 1956 şi până la desfiinţarea închisorii, in 1963, a fost tortionarul Alexandru Vişinescu ,acesta fiind şi ultimul comandant al închisorii în care a sfârşit, în urma torturilor, Ion Mihalache. Prin convingerile, ideile şi acţiunile sale, Ion Mihalache a fost un adevărat simbol al lumii ţărăneşti interbelice. Avea calităţile cu care era identificat prototipul ţăranului român în epocă: modestie, patriotism, cinste exemplară, credinţă faţă de monarhie. In concepţia sa, progresul ţării nu consta în industrializare, ci în agricultură. Milita pentru infiintarea de cooperative formate în mod voluntar de către ţărani, astfel încât să existe o organizare mai eficientă a muncii şi o mai bună valorificare a produselor. Şi-a pus ideile în practică chiar în satul natal, unde a organizat o cooperaţie cu bune rezultate în plan economic şi social. In politică a rămas fidel liderului partidului, I. Maniu, pe care nu l-a părăşit, aşa cum au făcut mai toate celelalte figuri proeminente ale partidului. Este autor al scrierilor: „Imbunătăţirea soartei materiale a învăţătorilor (1911), Ce politică să facem? (1914), Noul regim agrar (1925), Scrisori către plugari (1930), Statul ţărănesc (1936), Zece ani de la fuziunea PNŢ (1936), Tineretul român şi naţionalismul constructiv (1937), Statul ţărănesc. Lămurirea Programului PNŢ (1944), Ce politică trebuie să facem (1995)”.
După instituirea regimului autoritar al lui Carol II, acceptă să fie consilier regal (17 aprilie 1940), dar demisionează (26 iunie 1940) atunci când se pune problema cedării Basarabiei. Participă ca voluntar la războiul împotriva URSS, fapt pentru care i se va retrage dreptul de a alege şi a fi ales la alegerile din 1946, fiind considerat de autorităţile comuniste „voluntar hitlerist şi provocator de război”.
După venirea la putere a comuniștilor, prin guvernul condus de Petru Groza, Ion Mihalache este arestat cu ocazia diversiunii cunoscute sub denumirea de „Înscenarea de la Tămădău”, punctul de plecare al unui proces intentat împotriva unor personalități marcante ale PNȚ. La 12 noiembrie 1947, în urma acestui proces, a fost condamnat la temniță grea pe viață, 10 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată. Işi sfârşeşte viaţa în închisoare după mulţi ani de suferinţe şi umilinţe, în martie 1963, în închisoarea de la Râmnicu Sărat.
Comandant al Penintenciarului Râmnicu Sărat din anul 1956 şi până la desfiinţarea închisorii, in 1963, a fost tortionarul Alexandru Vişinescu ,acesta fiind şi ultimul comandant al închisorii în care a sfârşit, în urma torturilor, Ion Mihalache. Prin convingerile, ideile şi acţiunile sale, Ion Mihalache a fost un adevărat simbol al lumii ţărăneşti interbelice. Avea calităţile cu care era identificat prototipul ţăranului român în epocă: modestie, patriotism, cinste exemplară, credinţă faţă de monarhie. In concepţia sa, progresul ţării nu consta în industrializare, ci în agricultură. Milita pentru infiintarea de cooperative formate în mod voluntar de către ţărani, astfel încât să existe o organizare mai eficientă a muncii şi o mai bună valorificare a produselor. Şi-a pus ideile în practică chiar în satul natal, unde a organizat o cooperaţie cu bune rezultate în plan economic şi social. In politică a rămas fidel liderului partidului, I. Maniu, pe care nu l-a părăşit, aşa cum au făcut mai toate celelalte figuri proeminente ale partidului. Este autor al scrierilor: „Imbunătăţirea soartei materiale a învăţătorilor (1911), Ce politică să facem? (1914), Noul regim agrar (1925), Scrisori către plugari (1930), Statul ţărănesc (1936), Zece ani de la fuziunea PNŢ (1936), Tineretul român şi naţionalismul constructiv (1937), Statul ţărănesc. Lămurirea Programului PNŢ (1944), Ce politică trebuie să facem (1995)”.
· 1964: A decedat regele Paul I al Greciei; (n.1901) si este urmat la tron de Constantin al II-lea. Constantin al II-lea ( n. 2 iunie 1940) a fost rege al grecilor din 1964, până la abolirea monarhiei în 1973.
Paul s-a născut la Atena, ca al treilea fiu al regelui Constantin I al Greciei și a soției lui, Prințesa Sofia a Prusiei. La 9 ianuarie 1938, Paul s-a căsătorit cu Frederika de Hanovra la Atena. Au avut trei copii:
- Sofia, regină a Spaniei (n. 1938)
- Constantin al II-lea, rege al Greciei (n. 1940)
- Irene, Prințesă a Greciei și Danemarcei (n. 1942)
Din 1917 până în 1920 Paul a trăit în exil împreună cu tatăl său, Constantin I. Din 1923 până în 1935 și din nou din 1941 până în 1946, a trăit din nou în exil, de data asta împreună cu fratele său, George al II-lea. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când Grecia a fost sub ocupație germană, Paul împreună cu guvernul din exil au trăit la Londra și Cairo. Din Cairo trimitea mesaje poporului grec.
Paul s-a întors în Grecia în 1946. El a urcat pe tronul Greciei în 1947, după decesul fratelui său mai mare, George al II-lea, în timpul războiului civil grec. În 1947 n-a putut ajunge la nunta verișorului său primar Prințul Filip, Duce de Edinburgh cu viitoarea regină Elisabeta a II-a a Regatului Unit deoarece suferea de febră tifoidă.[1]
În 1959, a suferit o operație de cataractă iar în 1963 o operație de apendicită. La sfârșitul lunii februarie 1964, a suferit o nouă operație pentru cancer la stomac și a murit o săptămână mai târziu la Atena.
| Paul I | |
| Rege al Greciei | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 14 decembrie 1901 Atena, Grecia |
| Decedat | (62 de ani) Atena, Grecia |
| Înmormântat | Palatul Tatoi, Grecia |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (cancer la stomac) |
| Părinți | Constantin I al Greciei Sofia a Prusiei |
| Frați și surori | George al II-lea al Greciei Alexandru I al Greciei Regina mamă Prințesa Irene, Ducesă de Aosta Prințesa Ecaterina a Greciei și Danemarcei |
| Căsătorit cu | Frederika de Hanovra |
| Copii | Sofia, regină a Spaniei Constantin al II-lea al Greciei Prințesa Irene |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Grecia |
| Religie | Biserica Ortodoxă Greacă[*] |
| Ocupație | suveran[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa de Glücksburg |
| Domnie | |
| Domnie | 1 aprilie 1947 – 6 martie 1964 |
| Încoronare | 1 aprilie 1947 |
| Predecesor | George II |
| Succesor | Constantin II |
*
* 1973: Pearl Sydenstricker Buck (n. 26 iunie 1892, Hillsboro, Virginia de Vest - d. 6 martie 1973, Danby, Vermont), scriitoare americană, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 1938.
* 1977. Grațian Sepi (n. 30 decembrie 1910 - d. 6 martie 1977) a fost un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 (Italia). Este al doilea cel mai tânăr debutant al echipei naționale de fotbal a României, având în 1928 17 ani, 3 luni și 15 zile
* 1973: Pearl Sydenstricker Buck (n. 26 iunie 1892, Hillsboro, Virginia de Vest - d. 6 martie 1973, Danby, Vermont), scriitoare americană, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 1938.
S-a născut la Hillsboro, în Virginia de Vest, într-o familie de misionari ai austerei biserici prezbiteriene, dar a crescut și s-a maturizat în China unde a petrecut mai bine de patruzeci de ani.
Părinții săi, după cum își amintește Pearl Buck , "se mutau foarte des dintr-o localitate într-alta, până ce, la un moment dat, când eram încă foarte mică, s-au statornicit la Tsingkiang, un oraș de pe malul fluviului Yangtze. Acolo, maica-mea m-a învățat carte și m-a pregătit ca să pot fi admisă la școala secundară. Dânsa mi-a dezvăluit puterea cuvintelor și a înțelesurilor ce pot fi împărtășite cu ajutorul lor."
Primii scriitori pe care i-a citit au fost Mark Twain, Dickens, Thackeray și George Eliot și clasicii literaturii chineze.
Când a împlinit cincisprezece ani, părinții au trimis-o internă la un liceu din Șanhai.
La șaptesprezece ani, împreună cu părinții, vizitează Europa și Anglia, după care merge în America, unde rămâne la Randolph Macon Collegeca să-și încheie studiile. După absolvire se întoarce în China unde aproape doi ani îngrijește de mama sa. Se căsătorește cu John Buck, un tânar misionar american specializat în agronomie.
Se stabilesc la Nanking, unde predă istoria literaturii engleze atât la Universitatea Nanking cât și la Universitatea Chinei de Sud-Est. În 1932, soțul său obține o bursă de studii la Universitatea Cornell și revine în America.
În patrie, Pearl Buck era tocmai pe cale să devină o vedetă literară. Spre deosebire de prima ei carte publicată la New Yorkîn 1930 care trecuse neobservată, The Good Earth (Ogorul), romanul ei despre viața necăjită a țărănimii chineze, apărut către sfârșitul anului 1931, se ridica tot mai sus pe lista de bestseller-uri americane și fusese reeditată la Londra și tradusă la Paris, Roma și Berlin, și urma să vadă lumina tiparului în alte câteva capitale. La câtva timp după sosirea ei în America, romanul The Good Earth a fost distins cu premiul Pulitzer pe 1932 și se afla în curs de scenarizare la Hollywood. Uriașul răsunet al cărții se datora atât faptului că dezvăluia cititorilor realități crude, pe care scrierile lui Pierre Loti, Lafcadio Hearn, Kipling sau Blasco Ibanez le evitaseră sau le drapaseră în faldurile exotismului romantic, cât și caldei simpatii manifestate de autoare pentru năzuințele de înnoire socială ale poporului chinez.
La întoarcerea în China, Pearl Buck părăsește învățământul și încetează activitatea misionară ce o desfășurase mulți ani pentru a se dedica exclusiv literaturii. În 1934, după ce revine în America, divorțează și se stabilește la New York, unde acceptă o muncă de răspundere într-o editură. În același an, publică un nou roman The Mother (Mama), care se înscrie rapid pe lista marilor succese de librărie. Apoi reia personjele din The Good Earth, încheind în 1935 trilogia cunoscută sub titlul de The House of Earth (Casa de lut). În anul următor, dă la iveală biografiile părinților ei, intitulate respectiv Fighting Angel (tradusă în romnă de Mircea Eliade în 1939) și The Exile.
Doi ani mai târziu aceste scrieri biografice împreună cu romanele ei despre satul chinezesc cuceresc sufragiile Academiei Suedeze, care-i acordă Premiul Nobel pentru literatură pe anul 1938.
În vremea războiului, Pearl Buck scrie numeroase articole și broșuri antifasciste și sprijină sau inițiază acțiuni în favoarea înfăptuirii egalității pentru toate rasele și întemeiază o fundație pentru creșterea copiilor orfani.
După 1945, abordează în romane (semnate cu pseudonimul John Sedges) personaje și realități americane, dar, după câteva eșecuri, revine la tematica chineză, unul dintre ultimele ei romane, Three Daughters of Madame Liang, publicat în 1969, afirmându-se cu succes în concurență cu scrierile prozatorilor moderni și devenind un Bestseller. Moare în 1973.
Opera:
- East Wind, West Wind (Vânt de Răsărit, Vânt de la Apus), 1930
- The Good Earth (Ogorul), 1931
- Sons" (Feciorii), 1932
- The Mother (Mama), 1934
- A House of Earth (Casa de lut), 1935
- Pavilionul femeilor, 1946
Pearl Sydenstricker Buck  | |
 Pearl S. Buck | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Pearl Sydenstricker Buck |
| Născută | 26 iunie 1892 Hillsboro, Virginia de Vest, SUA |
| Decedată | (80 de ani) Danby, Vermont |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (cancer pulmonar) |
| Părinți | Absalom Sydenstricker[*][2] |
| Frați și surori | Edgar Sydenstricker[*] |
| Căsătorită cu | John Lossing Buck[*] |
| Naționalitate | franceză  |
| Cetățenie |  SUA |
| Religie | prezbiterianism |
| Ocupație | romancieră, misionară |
| Limbi | limba engleză[1] Limba mandarină chineză standard[*] |
| Studii | Universitatea Cornell Randolph–Macon College[*][2] |
| Activitatea literară | |
| Specie literară | roman |
| Opere semnificative | The Exile[*] Fighting Angel[*] East Wind: West Wind[*] The Good Earth[*] Sons[*] A House Divided[*] China Sky[*] Dragon Seed[*] Peony[*] The Big Wave[*] |
| Note | |
| Premii | Premiul Nobel pentru literatură[3][4] National Women's Hall of Fame[*][5] Horatio Alger Award[*][6] |
| Premiul Pulitzer, 1932 Premiul Nobel pentru Literatură, 1938 | |
* 1980: Virgil Alexandru Dragalina (n. 16 ianuarie 1890, București; d. 06 martie1980, Toledo, Ohio) a fost un ofițer de marină român și scriitor, fiul generalului Ioan Dragalina.
Virgil Alexandru Dragalina s-a născut în București, la 16 ianuarie 1890, fiind al doilea băiat din cei șase copii (Corneliu, Virgiliu-Alexandru, Aurora, Elena, Cornelia și Viorica) ai lui Elena (născută Giurginca) și ai generalului Ioan Dragalina.
A urmat o clasă la Gimnaziul "Mihail Kogălniceanu" din Vaslui, după care a continuat cursurile la Liceul Militar din Craiova (1901) și Liceul Militar din Iași, pe care le-a încheiat în anul 1908.
Căsătorit cu Virginia Theodorescu, are două fete: Ioana Elena (născută în 1941) și Opritsa Alexandra (născută în 1942). Înainte de căsătorie a avut o relație cu Kitty Bursey, fiica unui ofițer britanic, din care a rezultat un copil, Peter, născut în 1922, în Anglia, băiat pe care l-a recunoscut și cu care a ținut legătura toată viața.
La 1 iulie 1910 a absolvit Școala de Artilerie, Geniu și Marină, din București, fiind avansat la gradul de sublocotenent de marină și repartizat la Divizia de Dunăre, de unde a fost detașat pentru instrucție pe crucișătorul "Elisabeta", la Divizia de Mare (1910-1915). În această perioadă a fost ambarcat pe un cargou al Serviciului Maritim Român, cu care a navigat timp de șase luni pe linia Constanța-Rotterdam (1912-1913). Revine pe crucișătorul "Elisabeta" până la sfârșitul lunii august 1913. Pentru o perioadă scurtă a fost ambarcat ca însărcinat administrativ pe bricul "Mircea" (1913-1914). Între 1 aprilie și 4 noiembrie 1916 a fost adjutant al comandantului Marinei Militare, contraamiralul Sebastian Eustațiu.
În Primul Război Mondial a luptat pe Dunăre și la Nistru, fiind comandantul torpilorului "Zborul" din Flota de Operațiuni (1 februarie 1917-1 iulie 1918), comandantul vasului francez "Jeanne Blanche" (1 aprilie - 1 iulie 1918), comandantul vedetei nr. 7 din cadrul Diviziei de Dunăre, la Tighina, pe Nistru (15 octombrie 1918- 26 august 1919), perioadă evocată în volumul memorialistic "Escadrila de Nistru", apărut la Editura Militară și distins cu Premiul " Nicky Chrissoveloni" pe anul 2011 al Fundației Culturale Magazin Istoric. Un episod de război memorabil s-a consumat în ziua de 3 februarie 1918, la Vâlcov, pe Nistru, când vedetele comandate de locotenent-comandorii Virgiliu-Alexandru Dragalina și Nicolae Steriopol au atacat și capturat un vas rusesc care transporta muniția și materialul necesare tragerilor Flotei ruse de Dunăre.
Grade militare: locotenent (1 octombrie 1913), căpitan (1 noiembrie 1916) și locotenent-comandor (1 septembrie 1917); căpitan-comandor (1 octombrie 1927); comandor (10 mai 1934).
După război și-a continuat perfecționarea militară prin cursuri de specializare la Școala de Radiotelegrafie ("Wireless Telegraphy") din Portsmouth (2 martie 1920-31 martie 1921), la Școala de Electricitate și Torpile ("Torpedo School") pe HMS VERNON (2 august-4 decembrie 1921) și la Școala de Artilerie (Gunnery School") din Whale Island-Marea Britanie (5 decembrie 1921-16 aprilie 1922).
Întors în țară, îndeplinește diverse funcții importante, printre care și aceea de aghiotant al Alteței Sale Regale Principele Nicolae în statul major Regal (15 iulie1926 - 15 iulie 1927). La moartea regelui Ferdinand, în 1927, figurează printre moștenitorii regelui. În același an este numit în Comisia de supraveghere a construcției distrugătoarelor tip R pe lângă Șantierul Pattison din Napoli (20 august 1927-1 iulie 1929). Timp de trei luni este ofițer de legătură pe lângă amiralul englez Henderson, însărcinat de Ministerul de Război cu studiul Bazei Navale (15 aprilie-1 iulie 1930).
La 31 august 1937 a demisionat din armată. Și-a continuat activitatea în funcția de director al Serviciului Maritim Român (1940-1942).
În timpul ultimului război mondial a fost concentrat și numit șef de stat-major la comandamentul Escadrilei de Distrugătoare (1 ianuarie-1 februarie 1940).
În anul 1945, după desființarea Serviciului Maritim Român, s-a pensionat. Au urmat ani grei de izolare socială și persecuție a regimului instaurat de sovietici. Ca să-și poată întreține familia, a lucrat ca electrician la Trustul Alimentației Publice nr. 4 București. În 1975 a emigrat împreună cu soția în Statele Unite, unde se stabiliseră și cele două fiice cu familiile lor.
Moare în anul 1980 și este înmormântat la New York. Soția sa, Virginia, moare în 1988, fiind îngropată la Davis, California.
În cuvântul înainte la volumul Virgil Alexandru Dragalina, Viața tatălui meu, Generalul Ioan Dragalina, apărut la Editura militară, în 2011, Opritsa Dragalina Popa a scris: "Tata a suferit mult de dorul de țară și a făcut încercări repetate de a se reîntoarce acasă, în țara lui dragă, unde își avea moșii și strămoșii. Dar... nu a mai fost cu putință... Casa îi fusese luată, pensia lui mică - anulată, iar surorile lui erau prea sărace și prea bătrâne ca să-l mai poată întreține. N-a apucat să vadă schimbarea de regim, din 1989, la care a visat o viață. N-a apucat să-și vadă nici țara, nici mormintele străbunilor de la Caransebeș, leagănul neamului Dragalina, acolo unde, copile fiind, părinții ne duceau vara. Aproape în fiecare zi mergeam la Monumentul lui Tata-mare (generalul Ioan Dragalina - n.r.) și, așezate pe treptele albe de marmură, încălzite de soare, îl ascultam pe Tata povestindu-ne despre Tata-mare Ioan, erou, căzut pentru Neam și Țară."
| Virgil Dragalina | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 16 ianuarie 1890 |
| Decedat | (90 de ani) |
| Părinți | Ioan Dragalina Elena Giurginca |
| Frați și surori | Corneliu Dragalina, Aurora, Elena, Cornelia și Viorica |
| Căsătorit cu | Virginia Theodorescu |
| Copii | Ioana, Opritsa |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie |  România |
| Activitate | |
| A luptat pentru | Armata Română |
| Gradul | Comandor Marina |
| Unitatea | Flota de Operațiuni |
| A comandat | comandant de navă |
| Bătălii / Războaie | Primul Război Mondial, -Frontiera de Est, Nistru, lupte contra bolșevicilor |
| Decorații și distincții | |
| Decorații | Legiunea de Onoare franceză în grad de cavaler (1919); Ordinul regal britanic "Victoria" în grad de Comandor(1921); Ordinul "Coroana României" cu spade în grad de ofițer cu panglică de "Virtutea Militară" (1919) |
· 1989: Vasile Netea, istoric român (n. 1912). Vasile Netea s-a născut în 1 februarie 1912 în comuna Deda. A avut o copilărie zbuciumată, în principal datorită contextului istoric din acea perioadă. La numai 4 ani de la nașterea sa izbucnește prima conflagrație mondială, tatăl său merge pe frontul din Galiția, iar copilul Vasile împreună cu mama sa se refugiază în satul natal al mamei, Gledin. După terminarea războiului revine împreună cu familia în comuna natală, Deda. Aici, în anul 1923, urmează școala primară, studiind împreună cu învățătorul Borșianu. În anul 1931 pleacă la Târgu Mureș, unde urmează Școala Normală. Aici debutează cu o poezie în revista Liceului Alexandru Papiu Ilarian. Perioada petrecută în Târgu Mureș este de mare însemnătate pentru viitorul lui Vasile Netea. Intră în contact cu revista Astra, în paginile căreia va debuta la scurt timp ca publicist cu două articole, unul despre George Coșbuc (la 10 de la trecerea în neființă a poetului) și un necrolog la moartea povestitorului Ion Dragoslav. În aceași revistă va mai publica și o poezie, intitulată Pământ - poezie preluată de revista Cuget clar a lui Nicolae Iorga. Deși elev fiind, Vasile Netea are o tentativă de a scoate pe cont propriu o revistă de cultură generală, intitulată Avântul, din care nu a apărut decât un număr în anul 1928.[3] În anul 1928 debutează literar la Cluj, în ziarul Patria și în Lugoj în publicația Drapelul. După absolvire profesează ca învățător în mai multe localități de pe Valea Mureșului, printre care Teaca, Lunca Bradului, Reghin. Între 1931-1932, Vasile Netea se stabilește la Reghin. Aici leagă o prietenie și o colaborare cu profesorul Aurel Popp, directorul liceului Petru Maior din localitate. Prin intermediul acestuia îl cunoaște pe doctorul Eugen Nicoară, împreună cu care Vasile Netea, sub patronajul Astrei, antrenează un număr semnificativ de intelectuali într-o mișcare culturală fără precedent în această zonă. Împreună cu același doctor, Vasile Netea publică mai multe lucrări despre istoria, etnografia și valorile neamului românesc, printre care Figuri mureșene și Murăș, Murăș apă lină. În anul 1933, împreună cu Em. I. Cocoș, inițiază o foaie de cultură, intitulată Credința, în care publică un material despre Nicolae Titulescu - „exponentul diplomației românești pentru apărarea integrității hotarelor României”. Chiar dacă popasul în aceste locuri a fost de scurtă durată, în această perioadă Vasile Netea intră în contact cu istoria Ardealului, cu tradițiile de pe Valea Mureșului, întocmind o serie de memorii în care evocă locurile vizitate și oamenii de cultură pe care i-a întâlnit. Printre persoanele pe care le cunoaște în această perioadă se numără: Theodor A. Bogdan (1877-1945) - învățător, folclorist, autor al culegerii intitulate Ștefan cel Mare, Tradiții legende, balade colinde, doctorul Aurel Moldovan - membru al societății România Jună, Vasile Berbecaru Muntenescu - preot și poet, întemnițat în Ungaria datorită ideila sale naționale, Iosif ioan Șchiopul, etc. Între anii 1936-1937 scoate la Târgu Mureș revista de literatură și artă Clipa, iar în anul 1937 editează o alt revistă de literatură Jar și slovă. Ulterior, își completează diferența de liceu la Blaj, iar mai apoi, între anii 1939-1940 aprofundează pedagogia la universitatea din Cluj. După absolvirea cursurilor pleacă la București unde, între 1940-1941, studiază pedagogia. Între anii 1942-1946 urmează cursurile Facultății de Litere și Filozofie din cadrul Universității București. În anul 1948, în cadrul Universității din București, își dă doctoratul cu lucrarea George Barițiu: Viața și opera la Universitatea din București. Vasile Netea a avut o activitate culturală prodigiaosă, pe lângă cele 40 de cărți publicate a publicat mai multe sute de articole.
* 1989: Harry Andrews (n. 10 noiembrie 1911 – d. 6 martie 1989) a fost un actorenglez de film și cântăreț.
* 1990: Taro Kagawa (9 august 1922 - 6 martie 1990) a fost un fotbalist japonez
· 1991 - A murit medicul Ionel S. Pavel, membru al Academiei Române şi al Academiei de Medicină din Franţa (n.14.03.1897).
· 1994- A decedat Melina Mercouri, renumita actrita greacă, cantareata, și politician (n. 1920). Ca actriță a facut debutul in filmul Stella (1955) și a avut succes pe plan internațional cu rolurile sale din filmele Niciodată duminica, Phaedra, sau Topkapi. Ea a castigat premiul pentru cea mai buna actrita la Festivalul de Film de la Cannes in 1960, și a fost nominalizata la Premiul Academiei americane de film, la un premiu Tony, trei Globuri de Aur și două premii BAFTA.
* 1994: Ken Noritake (18 iulie 1922 - 6 martie 1994) a fost un fotbalist japonez.
* 1999. Dennis Sydney Viollet (n. 20 septembrie 1933 în Manchester – d. 6 martie 1999) a fost un fotbalist englez. Viollet a semnat cu Manchester United pe 1 septembrie 1949. După ce a trecut prin toate grupele de vârstă a devenit profesionist în 1950. Primul lui meci la club a fost împotriva rivalilor de la Newcastle United, pe 11 aprilie 1953. Este considerat unul dintre cei mai subestimați atacanți din toate timpurile.
* 1994: Ken Noritake (18 iulie 1922 - 6 martie 1994) a fost un fotbalist japonez.
* 1999. Dennis Sydney Viollet (n. 20 septembrie 1933 în Manchester – d. 6 martie 1999) a fost un fotbalist englez. Viollet a semnat cu Manchester United pe 1 septembrie 1949. După ce a trecut prin toate grupele de vârstă a devenit profesionist în 1950. Primul lui meci la club a fost împotriva rivalilor de la Newcastle United, pe 11 aprilie 1953. Este considerat unul dintre cei mai subestimați atacanți din toate timpurile.
· 2005: Hans Albrecht Bethe, fizician american (n. 1906)
* 2007. Tănase Mureșanu (n. 22 mai 1940, București – d. 6 martie 2007, Aubonne, Elveția, înhumat la Perișani) a fost un scrimer român.
* 2007. Tănase Mureșanu (n. 22 mai 1940, București – d. 6 martie 2007, Aubonne, Elveția, înhumat la Perișani) a fost un scrimer român.
A cucerit medalia de bronz în proba de floretă la Criteriul mondial al tineretului din 1958 de la București, și un alt bronz la ediția din 1959, de data asta în proba de spadă. Apoi s-a specializat pe floretă. A fost campion mondial pe echipe la Havana în 1967 și laureat cu bronz pe echipe la Campionatele Mondiale din 1970.[1] A participat la patru ediții ale Jocurilor Olimpice: Roma 1960, Tokyo 1964, México 1968 și München 1972
· 2007: Jean Baudrillard (n. , Reims, Franța[1] – d. , Paris, Franța[9]) a fost un autor, critic literar eseist, sociolog și scriitor francez, teoretician al postmodernismului.
S-a născut la Reims, în Franța, fiind descendentul unei familii de fermieri. În tinerețe, Baudrillard a predat limba germană la liceu, după care și-a dat teza de doctorat în sociologie, sub conducerea lui Henri Lefevre iar în perioada anilor 1950-60, războiul algerian l-a influențat puternic.
A fost marcat de scrierile lui Roland Barthes privind analiza semiotică a culturii și de cele ale lui Marshall McLuhan, care a demonstrat importanța studierii mass media în orice analiză sociologică.
În perioada revoltei studențești de la Universitatea Nanterre (1968), Baudrillard scrie articole pentru revista „Utopie“, tipică pentru acea perioadă. Este influențat de marxism și în articolele sale face o critică a tehnologiei.
Filosofia lui Baudrillard se centrează pe conceptele-gemene de „hiper-realitate“ și „simulare“, care se referă la natura virtuală (nereală) a culturii actuale, în epoca dominată de comunicarea și de consumul de masă.
* 2013: Andrei Vladimirovici Panin (28 mai 1962, Novosibirsk — 6 martie2013, Moscova) este un actor de teatru și film, regizor de film rus. Artist emerit al Federației Ruse (1999). Laureat al premiului de Stat din Rusia (2001) și premiul "Nika" (2013 — postum), multiplu nominalizat pentru premiul "Vulturul de aur".
Andrei Panin s-a născut pe 28 mai 1962 în Novosibirsk. Peste doi ani, familia s-a mutat în Celeabinsk. Apoi, cînd Andrei avea șase ani, s-au mutat în Kemerovo, unde și-a trăit șaisprezece ani. Anume orașul Kemerovo actorul l-a considerat baștina sa, unde și-a petrecut copilăria.
Familia:
- Prima soție — Tatiana Franțuzova, economistă
- Fiica — Nadejda
- A doua soție , Natalia Rogojkina, actriță
- Fiu — Alexandru (n.2001)
- Fiu — Petru (n.2008)
| Andrei Panin | |
.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2] Novosibirsk, URSS |
| Decedat | (50 de ani) Moscova, Rusia |
| Înmormântat | cimitirul Troiekurovskoie[*] |
| Căsătorit cu | Natalya Rogozhkina[*] |
| Cetățenie |  URSS Rusia |
| Ocupație | regizor de film actor actor de teatru[*] actor de televiziune[*] |
| Alma mater | Kemerovo state university of cutlure and arts[*] Moscow Art Theatre School[*] |
| Alte premii | |
| artist emerit al Federației Ruse[*] (1999) Premiul de Stat al Federației Ruse[*] (2002) Q4375533[*] (2013) Nika Award[*] (2003) Nika Award[*] (2013) | |
* 2015: Walter Biemel (n. 19 februarie 1918, Brașov - d. 6 martie 2015, Aachen) a fost un filozof german originar din România.
În fapt, Walter Biemel s-a născut în 19 februarie 1918, la Belgrad. Într-o convorbire cu Constantin Aslam el a declarat următoarele:[3]
- „Sunt sas din Ardeal, brașovean, cu părinți originari din Sibiu. Cu toate că sunt din Brașov, nu m-am născut la Brașov. M-am născut, asta e un lucru ciudat și, cred, aproape unic, în două locuri. La Belgrad, în 1918, în palatul Topcider. Familia mea locuia aici, pentru că tatăl meu era căpitan de artilerie într-un regiment de rezervă la Belgrad, în primul război. După război, când am revenit în Transilvania, tatăl meu a încercat să obțină un extras de naștere și, pentru că nu știa sârbește, i-au propus să schimbe locul nașterii mele. Și tata a zis Brașov. De fapt, asta e și adevărat. Eu sunt brașovean, am trăit în Brașov cei mai frumoși ani ai mei”.
Născut într-o familie de sași, a urmat liceul în limba germană la colegiul Honterus din Brașov. A studiat apoi la Bucureștifilozofia, psihologia, sociologia, istoria literaturii și istoria artelor unde i-a avut ca profesori pe Ion Petrovici, Tudor Vianu, Mircea Vulcănescu și Constantin Rădulescu-Motru.
Între 1942–1944 a fost (împreună cu Alexandru Dragomir) studentul lui Martin Heidegger la Freiburg i. B., pregătind o lucrare despre conceptul de natură la Novalis, ce n-a putut fi încheiată din cauza împrejurărilor de război.
Între anii 1945–1960 a fost colaborator la arhiva Husserl din Louvain. În 1949 a obținut la Louvain titlul de doctor (cu o teză despre conceptul de lume la Heidegger), iar în 1958, la Köln, titlul de docent. Din 1962 și până în 1976 a lucrat ca profesor universitar titular la catedra de filozofie a Institutului Politehnic din Aachen, iar din 1976 până în 1983, la catedra de filozofie a Academiei de Artă din Düsseldorf.
Este editorul mai multor volume din Husserliana și din ediția completă Heidegger, precum și autorul a numeroase articole, studii și traduceri din domeniul fenomenologiei, al filozofiei artei etc. A tradus în limba franceză, împreună cu A. de Waelhens, scrieri ale lui Martin Heidegger (Despre esența adevărului, Kant și problema metafizicii). Până la decesul său, în 2015, a locuit la Aachen, Germania.
La data de 7 mai 2003 Universitatea din București i-a decernat titlul Doctor honoris causa, eveniment desfășurat în amfiteatrul „Mircea Florian” al Facultății de Filosofie a Universității din București, ocazie cu care s-a lansat Ființă și timp de Martin Heidegger – versiunea românească, care a fost dedicată lui Walter Biemel.[4]
Începând din 2004, Walter Biemel a fost președintele de onoare al Societății Române de Fenomenologie încă de la înființarea acesteia.[5].
Editura Humanitas a publicat de asemenea un emoționant volum de corespondență cu prietena sa Onica Busuioceanu, care a trăit în SUA, și pe care a ajutat-o din punctul de vedere financiar, sub titlul Dragă Walter, Scrisori către un binefăcător, 1976-2006, aceeași editură publicând o traducere a unei mini monografii consacrată lui Martin Heidegger.
* 2007: Tănase Mureșanu (n. 22 mai 1940, București – d. 6 martie 2007, Aubonne, Elveția, înhumat la Perișani) a fost un scrimer român.
* 2018: Lavrente Calinov (n. 16 august 1936, Mila 23, județul Tulcea - d. 6 martie 2018, București) a fost un canoist român de etnie lipovean, a castigat o medalie la campionate mondiale de caiac-canoe si 5 medalii la campionate europene
* 2018: Peter George Oliver Freund (n. ,[1] Timișoara, România[2][3] – d. ,[3] Chicago, SUA) a fost un fizicianamerican, evreu originar din România. Freund este profesor emerit de fizică teoretică la Universitatea din Chicago. El a adus contribuții importante în fizica particulelor și în fizica matematică, mai ales în domeniul teoriei coardelor. În afară de aceasta el a publicat mai multe romane și eseuri. În anul 1961 a primit cetățenia austriacă, iar mai târziu pe cea americană.
Peter George Oliver Freund s-a născut în anul 1936 și a crescut într-o familie evreiască bine situată din Timișoara. Tatăl său, Josef Freund (1901-1982) era medic chirurg și ginecolog, absolvent al unor universități din Germania, care în 1935 a înființat în centrul Timișoarei o clinică privată cunoscută ca Sanatoriul Freund. Mama sa, Rózsi, de profesie cântăreață de operă, era născută la Lugoj în familia unui cunoscut comerciant de textile. Familia tatălui său se așezase la Timișoara încă de la începutul secolului al XIX-lea. Freund a locuit în copilărie în centrul Timișoarei, într-o clădire cunoscută ca „Palatul Färber”. La vârsta de 13 ani Freund a fost campion de înot sportiv al școlilor din Timișoara la categoria 33 metri bras. [4]
Numeroși membri ai familiei lui Freund care au locuit în nordul Transilvaniei (anexat la Ungaria horthistă în 1940) și în Ungaria au fost deportați și omorâți la Auschwitz în anul 1944, în Holocaustul evreilor maghiari. Un unchi pe nume Pavel care trăia în România, a pierit în lagărul Vapniarca din Transnistria înființat de regimul antonescian. În timpul legilor rasiale din România în anii 1940-1944, când s-a interzis evreilor să fie tratați de medici neevrei (iar medicilor evrei li s-a interzis să trateze pacienți neevrei), numeroși evrei din Timișoara au putut primi tratamente în Sanatoriul dr-ului Freund.
În anii regimului comunist Freund a urmat studii liceale la Liceul Loga din Timișoara (în acea vreme numit Școala medie nr.1 „Nikos Beloyanis”), apoi la Facultatea de electrotehnică a Institutului Politehnic din orașul natal, în prezent Universitatea Politehnica. Din cauza participării sale în noiembrie 1956 la o manifestație studențească antisovietică, sub influența Revoluției din Ungaria din 1956, Freund a fost la un moment dat arestat de securitate și era cât pe ce sa fie împușcat. În cele din urmă și-a putut relua studiile pe care le-a terminat cu titlul de master în anul 1958.
În anul 1959 Freund și părinții săi au obținut permisiunea de a emigra în Austria. Acolo el a terminat doctoratul in fizica teoretică la Universitatea din Viena, sub îndrumarea lui Walter Thirring. După o perioadă în care a lucrat ca cercetător la Viena alături de Thirring, și apoi la Universitatea din Geneva, Freund a emigrat în Statele Unite. El s-a perfecționat la Institutul de Studii Avansate din Princeton, New Jersey, apoi, din anul 1963, a devenit cadru didactic la Universitatea din Chicago, din 1965 conferențiar. Ulterior a devenit profesor la Institutul Enrico Fermi și profesor ordinar la departamentul de fizică teoretică al Universității din Chicago.
Sărbători
- În calendarul creștin ortodox: Sf 42 Mucenici din Amoreea; Aflarea Sfintei Cruci
- În calendarul romano-catolic: Sf. Luciu I, papă, martir; Sf. Coletta, fecioară. Papa Lucius I a deținut funcția papală în perioada 25 iunie 253 – 5 martie 254. Papa Lucius I a fost roman de origine. Imediat după alegerea sa a fost exilat de împăratului Trebonianus Gallus (206-253), co-împărat cu fiul său Volusianus între anii 251-253. Gallus și fiul său Volusianus au fost trădați de trupele lor și asasinați în 253, fiind succedați pentru 3 luni de împăratul Aemilianus, după care a urmat la putere împăratul Valerian care a dus o politică mai tolerantă în privința creștinilor. În aceste circumstanțe, Papa Lucius I a revenit la funcția papală, până la decesul său natural în 254. Deși de moravuri severe, în privința lapsilor, a continuat linia predecesorului său readmițându-i în Biserică după împlinirea pocăinței cuvenite. Nu același lucru însă se poate spune cu privire la disciplina clericilor și în ceea ce privește viața sexuală. Clericilor le-a interzis – sub pedeapsa depunerii – să conviețuiască cu diaconesele, chiar dacă le permitea să le ospiteze din caritate. Laicilor le-a interzis coabitarea în caz de consangvinitate. A murit de moarte naturală și a fost înmormântat în cripta papilor din cimitirul Sf. Calixt. Epigraful lespedei sale a fost scris inițial în greacă. Este sărbătorit pe 5 martie.
- În calendarul Greco-catolic: (†) Cei 42 martiri din Amorion († 848)
- Ziua națională a Republicii Ghana
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu