MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 
VINERI 6 MARTIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (A)

Bună ziua, tuturor! Iată că Domnul m-a adus cu bine până la vârsta de 74 ani și Îi mulțumesc pentru aceasta din toată ființa mea!

Astăzi, scumpa și draga mea fetiță, PUFULET ar fi împlinit 18 ani, dar a plecat prea repede dintre noi, sper, la mai bine! Dumnezeu să o odihnească în pace și să-mi păstreze și mie un loc, acolo, lângă ea!

ISTORIE PE ZILE 6 Martie

Evenimente

·         961 –  Generalul (si viitorul imparat) bizantin Nichifor Fokas, cucereste  dupa un asediu de 9 luni cetatea Candia (azi Heraklion), masacrandu-i pe aparatorii arabi. Este sfarsitul Emiratului Creta.

·         1447 – Incepe pontificatul Papei   Nicolae al V-lea (Tommaso Parentucelli, n. cca. 1397 – d. 24 martie 1455). Pontificatul său a fost marcat de evenimente dramatice, dintre care cel mai important este Caderea Constantinopolului. În anii următori a încercat să lanseze o cruciadă împotriva otomanilor, dar a fost fără succes. În ultimele momente ale pontificatului său, observă că vechea Catedrală a Sfântului Petru din Roma, construită în secolul al-IV-lea d.Hr de către Constantin cel Mare era într-o stare jalnică, așa că decide demolarea Colosseumului și folosirea materialului din el pentru a repara catedrala , dar moare în anul 1455 și nu reușește să-și ducă planul la bun sfârșit. A pus capat schismei antipapei Felix al V-lea si a fondat Biblioteca Vaticanului. Este ultimul papă cu numele de Nicolae.

·         1486: Bătălia de la Şcheia. Confruntare în cadrul expediţiei otomane ce are ca scop înlocuirea domnului Moldovei, Ştefan cel Mare (1457 – 1504), cu pretendentul Hroiot, un fiu al lui Petru Aron (1451 – 1452, 1454 – 1457). Sultanul Bayezid al II-lea (1481 – 1512) încredinţează atacul aspra Moldovei sangeacbey-ului de Silistra, Bali bey Malcocioglu, Ali bey şi Iskender bey, cu ordinul de a-l îndepărta pe recalcitrantul domn. Otomanii au trecut Dunărea pe la Isaccea, la 19 februarie 1486, iar peste câteva zile au trecut Prutul. Alături de oştile muntene, ele înaintează spre Siret, îndreptându-se spre Suceava. În apropiere de Roman, Ştefan cel Mare le iese în întâmpinare, la Şcheia (Bulgari), cu o parte din armată. În prima parte a bătăliei, oştile lui Ştefan sunt învinse: „a bătut Petru Hronoda pe Ştefan voievod şi a câştigat lupta şi Ştefan voievod a căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi de dimineaţă până la prânz. Atunci a venit călare un boier, cu numele Purice, care a recunoscut pe Ştefan voievod. Atunci a scos pe voievod de acolo, de şi-a adunat oastea lui, şi a trimis la Petru voievod pe un boier, anume Pântece, care s-a supus lui Petru voievod şi l-a scos afară din bătălie, după ce l-a convins că de acum câştigase bătălia. Şi cu ceata lui au tăiat capul lui Petru voievod şi au adus capul lui Ştefan voievod. Astfel, a rămas Ştefan voievod stăpân în ţară, cu ajutorul lui Dumnezeu”. (Cronicile slavo-române). Cei doi boieri ai lui Ştefan, Purice şi Pântece, au schimbat situaţia, recuperarea domnului şi uciderea pretendentului a dus la mobilizarea trupelor şi la victoria moldovenilor. Consecinţa cea mai importantă a acestor ultime conflicte cu otomanii a fost încheierea păcii cu sultanul, în acelaşi an (1486), Ştefan cel Mare fiind de acord şi cu plata tributului.

·         1521: Fernando Magellan, navigator portughez aflat in slujba regelui Spaniei, a descoperit insula Guam din Oceanul Pacific.

·         1836: Bătălia de la Alamo - 200 de oameni au apărat un mic fort din Texas timp de 13 zile împotriva a mii de soldați mexicani conduși de Antonio Lopez de Santa Anna, guvernatorul Mexicului. Bătălia de la Alamo (23 februarie – 6 martie 1836) a fost un eveniment-cheie în cadrul Revoluției Texane. După un asediu de 13 zile, soldații mexicani conduși de președintele general Antonio López de Santa Anna au lansat un asalt asupra Misiunii Alamo de lângă San Antonio de Béxar (astăzi, San Antonio, Texas). Toți apărătorii texani au fost uciși, cu excepția a doi. Cruzimea lui Santa Anna din timpul bătăliei i-a inspirat pe numeroși texani—atât coloniști din Texas cât și aventurieri din Statele Unite—să se alăture armatei texane. Mânați de dorința de răzbunare, texanii au reușit apoi să învingă armata mexicană în bătălia de la San Jacinto, în 21 aprilie 1836, punând capăt revoluției.

·         1837: Bisericile din stanga Nistrului sunt scoase din ordinul autoritatilor imperiale ruse din subordinea eparhiei Chişinăului şi Hotinului.

·         1837: prin decret imperial rus, mănăstirea Căpriana revine din subordinea eparhiei Chișinăului în cea a mănăstirii Zografu de pe Muntele Athos, dar pînă la 9 martie 1873, cînd e trecută în subordonarea Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei. Mănăstirea Căpriana, unul din cele mai vechi așezăminte monastice din Repubica Moldova, situată în codrii ce acoperă ținutul deluros al Moldovei Transprutiene, numiți cîndva codrii Lăpușnei, reprezintă un monument de valoare culturală și istorică excepțională pentru neamul românesc. Localitatea deosebit de pitorească, este situată într-o depresiune încîntătoare, fiind înconjurată din trei părti de coline împădurite.

·         1853: Opera Traviata, de Giuseppe Verdi are premiera la Veneția. Giuseppe Fortunino Francesco Verdi (n. 10 octombrie 1813, Le Roncole — d. 27 ianuarie 1901, Milano), compozitor italian, vestit mai ales pentru creațiile sale în muzica de operă. Traviata (în italiană La traviata) este o operă în trei acte compusă de Giuseppe Verdi pe libretul în limba italiană al lui Francesco Maria Piave. La baza operei stă romanul lui Alexandre Dumas fiul, Dama cu camelii.
Premiera operei a avut loc la Teatro La Fenice din Veneția, în data de 6 martie 1853. Prima reprezentație a fost un eșec, datorat în primul rând mediocrității interpretării. Abia la reprezentația din 6 mai 1854 pe mica scenă a teatrului San Benedetto, tot de la Veneția, opera a avut un real succes. La Timișoara, „La Traviata” a avut premiera în 9 februarie1855. Premiera la Teatrul Moldovenesc de Stat de Operă și Balet „A.S.Pușkin” din Chișinău a avut loc la 12 octombrie 1962.

·         1869: Dimitri Mendeleev a prezentat in premiera, in cadrul unei conferinte a Societatii Ruse de Chimie, tabelul periodic al elementelor. Acesta a realizat prima varianta a sistemului periodic al elementelor chimice in 17 februarie 1869. Atunci el a ordonat pentru prima data cele 63 de elemente chimice cunoscute la acea vreme in ordinea cresterii maselor atomice. A realizat tabelul folosindu-se doar de simbolurile elementelor, pe care le-a aranjat pe orizontala, iar apoi pe verticala, aceasta din urma structurare ajutandu-l sa descopere Legea periodicitatii (proprietatile fizice si chimice ale elementelor sunt intr-o dependenta periodica de greutatile lor atomice). Sistemul conceput de Mendeleev nu a fost acceptat usor, colegii sai fiind neincrezatori in teoria sa. Versiunea finala a tabelului a fost realizata in 1871, insa profesorul rus a lasat spatii libere in tabel tocmaiu in ideea descoperirii de noi elemente chimice. Sistemul periodic numara in prezent 118 elemente chimice, din care 90 se gasesc in stare naturala (2 lichide, 11 gaze si 77 solide), iar altele 28 artificiale. Pana in 1984 s-au produs din acestea 6.845.000 de compusi. Dimitri Ivanovici Mendeleev (n. 27 ianuarie 1834 (S.N. 8 februarie), Tobolsk, Imperiul Rus – d. 20 ianuarie 1907 (S.N. 2 februarie), Sankt Petersburg, Imperiul Rus) a fost un chimist rus care a publicat un tabel periodic al elementelor asemănător cu cel actual. Tabloul lui Mendeleev era o reprezentare mai completă a relației complexe dintre elementele chimice, și, pe de altă parte, cu ajutorul acelui tabel, Mendeleev a fost capabil să prezică atât existența altor elemente (pe care le-a numit eka-elemente) nici măcar bănuite a exista pe vremea sa, precum și a proprietăților lor generale. Majoritatea previziunilor sale au fost confirmate de descoperirile ulterioare din chimie.

·         1883: Legea pentru aderarea României la Convenția Internațională a metrului, încheiată, la Paris, la 8/20 mai 1875.

·         1897: A intrat în vigoare Legea repausului în zilele de duminică și sărbători. Potrivit legii, era liberă doar dimineața de duminică și alte 14 sărbători pe an.

·         La 6 martie - 9 martie 1907 are loc apogeul răscoalei ţărăneşti în regiunea Moldova din România. Răscoala țărănească inițial ia amploare în principal în localitățile din județele Dorohoi și Iași. La începutul secolului XX, în România, țărănimea constituia peste 80% din populație dintre care majoritatea aveau foarte puțin pămînt în poroprietate iar a zecea parte din ei chiar deloc. Majoritatea țăranilor trăiau din ceea ce lucrau, în dijmă sau pe plată, la marele proprietar vecin. În România acelei perioade, identic precum în Rusia, Polonia, Ungaria, existau proprietari de latifundii foarte mari care se întindeau pe zeci și chiar sute de mii de hectare. Diferența enormă dintre cantitatea de pămînt deținută de marii latifundiari și cea deținută de țărani constituie o primă cauză a nemulțumirilor țărănimii. O altă cauză este impunerea țăranilor spre cultivarea culturilor destinate exclusiv exportului (grîu, rapiță, etc), marii latifundiari dorind să scotă profituri maxime din exportul de alimente. Orientarea agriculturii spre export în România vine încă din vreme principatelor românești în urma tratatului de la Adrianopol (1829), tratat care a deschis hotarele principatelor pentru comerțul cu occidentul. Creșterea fenomenului arendășiei, constituie a treia și cea mai importantă cauză a răscoalei. Boierii nu mai doreau să se ocupe direct de administrația proprietăților lor, trecînd cu traiul la oraș. Acest fenomen a avut loc pînă și în zona Moldovei, cea mai conservatoare din România. Prin urmare boierii și marii latifundiari, închiriau domeniile lor unor intermediari (arendași), primind în schimb o sumă fixă (arendă). Arendașii, deseori străini de sat și chiar de neam, la rîndul lor încercau să obțină de pe seama țăranului profituri cît mai mari într-o perioadă cît mai scurtă de timp. Arendașii fiind mult mai duri și neînduplecațu cu țăranii decît boierii ajunsese să fie dușmanul principal al țărănimii din România. Răscoala țărănească din 1907, pornind din nordul Moldovei a ajuns pînă în Oltenia, cuprinzînd toată România. Mai multe proprietăți ale latifundiarilor au fost distruse, iar numeroși arendași au fost uciși sau răniți. Guvernul conservator (Partidul Conservator) nu a putut face față situației, astfel încît liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea. Liberalii au făcut ceea ce nu se puteau hotărî să faca conservatorii și anume să folosească armata și tunurile împotriva țăranilor. A fost o adevărată tragedie fiind omorîți circa 11 000 - 12 000 oameni, cifră neconfirmată deoarece nu s-a făcut nicodată un raport integru al victimelor.

·         1919: Consiliul Militar interaliat de la Paris a transmis Ungariei hotărârea privind obligativitatea retragerii trupelor maghiare din Transilvania,pană la încheiearea păcii care va hotărî noile graniţe politice (“Nota Vyx).

·         1930: A avut loc, la cinematograful Capitol din București, premiera filmului documentar Viața unui oraș, reintitulat ulterior Viața începe mâine, realizat de regizorul Jean Mihail; filmul a marcat începutul carierei de documentarist a regizorului. Jean Mihail (numele inițial a fost Jean Mihailovici) (n. 5 iulie 1896, com. Hălăucești, județul Roman — d. 12 martie 1963, București) a fost un regizor de film, scenarist, scriitor român. A absolvit cursurile școlii primare în localitatea natală, studii liceale la Liceul Roman Vodă din Roman, apoi studii universitare la București. Dedicat artei cinematografice a efectuat călătorii de studiu în Germania și Franța. A debutat în 1923, ca regizor secund, cu Țigănușa de la iatac. Este un pionier al artei cinematografice româneștri.

·         1941: A avut loc, la Opera Română din București, premiera operei Alexandru Lăpușneanu, de Alexandru Zirra, unul dintre pionierii muzicii de operă românești. Compozitor român (Roman, 1883 — Sibiu, 1946). Studiile muzicale le-a început la Conservatorul din Iaşi (1902-1905), finalizându-le la Conservatorul Giuseppe Verdi din Milano (1905-1907; 1909—1911), sub îndrumarea lui Carlo Gatti (armonie, contrapunct, compoziţie). Din 1907 până în 1940, cu unele întreruperi, este profesor de armonie şi director (1922-1924) al Conservatorului din Iaşi. În perioada 1925-1931 a predat armonie şi canto şi a fost director al Conservatorului din Cernăuţi. În stagiunea 1940-1941 a fost directorul Operei Române din Bucureşti. În 1944 este distins cu premiul „G. Hamangiu” al Academiei Române. Creaţia sa are în centru muzica de operă:Alexandru Lăpuşneanu (1930, rev. 1944), după C. Negruzzi; O făclie de Paşti (1937), după I.L. Caragiale; Capra cu trei iezi(1939), operă-basm după Ion Creangă; Furtuna (1941); Ion Vodă Potcoavă (1943), toate libretele fiind semnate chiar de compozitor. Cea mai importantă lucrare lirică teatrală a lui Zirra rămâne drama istorico-psihologică Alexandru Lăpuşneanu, muzica acesteia conturând cu plasticitate psihologia personajelor şi dramatismul situaţiilor. Melodica tensionată este înveşmântată într-o armonie complexă, bogată în disonanţe şi în inflexiuni modale ce au la bază tradiţia muzicii bizantine şi mai puţin pe aceea a folclorului. Pe de altă parte,Capra cu trei iezi, lucrare cu o intrigă simplă şi antrenantă, cuprinzând melodii inspirate şi accesibile, este una dintre cele mai reuşite opere pentru copii din creaţia românească. Un alt domeniu privilegiat de Zirra a fost muzica simfonică: trei simfonii (I „Ţărănească”; a Il-a; a IlI-a „Descriptiva”, 1922), poemele simfonice Tândală şi Păcală (1925), Ţiganii (1929), Pe şesul Moldovei (1931), Hanul Ancuţei(1932 ?),Cetatea Neamţului (1936), Poem simfonic cu vioară solo (1926), Poem simfonic cu solo de pian (1930),Rapsodia I pentru orchestră (1930), Suită de cântece moldoveneşti (1933), suita simfonică O săptămână muzicală (1936). A mai scris muzică vocal-simfonică (Luceafărul, 1912), de cameră (sonate, cvartete), corală, vocală şi lucrări didactice (Tratat de armonie, Craiova, 1928). Aşezată lângă Petru Rareş de Eduard Caudella şi de Năpasta de Sabin Drăgoi, lucrarea Alexandru Lăpuşneanu este încadrată în perioada de început a operei româneşti. Premiera din 6 martie 1941 la Bucureşti a operei a fost larg comentată de personalităţi importante ale vremii ca Mihail Jora, Emanoil Ciomac, Petru Comarnescu, Alexandru Lascarov-Moldoveanu, Filaret Barbu ş. a., citaţi ca atare în monografie.

·         1945: Instaurarea guvernului dr. Petru Groza (sub presiunea militară sovietică, regele Mihai I este nevoit să accepte numirea lui Petru Groza ca prim ministru; acesta formează un nou guvern, în care ministerele cheie erau deținute de comuniști).

·         1948: A fost înființat Teatrul Alexandru Davila din Pitești.

·         1948: A fost creată Organizația Maritimă Internațională (OMI) – instituție specializată a ONU.

·         1951: Începe procesul lui Ethel și Julius Rosenberg. Ethel și Julius Rosenberg au fost condamnați la moarte sub acuzația de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, îndeosebi pentru furnizarea datelor secrete privind bomba atomică. Procesul Rosenberg a avut răsunet mare în anii 1950. Cazul Rosenberg continuă să fie controversat și astăzi. Sentința de condamnare la moarte a fost pronunțată la 5 aprilie 1951, iar execuția a avut loc la 19 iunie 1953 în închisoarea Sing-Sing din statul New York

·         1953: Gheorghi Malenkov îi succede lui Stalin ca premier și Prim Secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

·         1957: Ziua națională a Republicii Ghana (fosta Coastă de Aur); aniversarea proclamării independenței.

·         1964: Constantin al II-lea devine rege al Greciei.

·         1967: Fiica lui Iosif Stalin, Svetlana Allilueva, a depus o cerere oficială de azil politic la ambasada americană din India. Svetlana Allilueva (n. 28 februarie 1926 – d. 22 noiembrie 2011), cunoscută și ca Svetlana Iosifovna Stalina, scriitoare, al treilea copil și singura fiică a lui Stalin. Allilueva a cauzat un scandal internațional în 1967 prin refugierea sa în SUA.

·         1989: Purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe sovietic anunță abolirea doctrinei Brejnev, afirmând că viitorul fiecărei țări est-europene se află în propriile ei mâini.

·         1992: Virusul „Michelangelo” a început să afecteze calculatoarele.

·         1993: A fost semnată, la Istanbul, Convenția privind cooperarea în domeniile culturii, învățământului, științei și informațiilor în zona Mării Negre.

·         1994: Controversatul sondaj de opinie „La sfat cu poporul” din Republica Moldova, ale cărui rezultate sunt invocate de către autorități în calitate de argument pentru fortificarea „statalității” Republicii Moldova.

·         1997: Tabloul lui Pablo Picasso, Cap de femeie, este furat de la galeria londoneză și recuperat o săptămână mai târziu.

·         2000 - Jocurile Olimpice Sydney 2000. Dintre cele 53 de monede comemorative consacrate acestei manifestări sportive, au fost prezentate la Sydney 17, dintre care una considerată cea mai mare din istoria Jocurilor Olimpice (diametrul de 10 cm).

·         2003 - George W. Bush afirmă că, dacă Saddam Hussein nu dezarmează de bună voie Irakul, Statele Unite vor atinge acest obiectiv prin forţă, chiar şi fără o nouă rezoluţie a Naţiunilor Unite.

·         2008 - Guvernul Islandei a recunoscut oficial independenţa Kosovo

Nașteri

·         1340: John de Gaunt, Duce de Lancaster (6 martie 1340 – 3 februarie 1399) a fost membru al Casei Plantagenet, al treilea fiu al regelui Eduard al III-lea al Angliei și a Filipei de Hainault. A fost numit "John de Gaunt" deoarece s-a născut la Ghent, intrat în engleză ca Gaunt. Când mai târziu a devenit nepopular, au circulat zvonuri macabre că el ar fi fost de fapt fiul unui măcelar Gent, probabil din cauză că Eduard al III-lea nu a fost prezent la naștere. Această poveste întotdeauna l-a înfuriat

Ioan de Gaunt
Date personale
Născut	6 martie 1340 Ghent, Comitatul Flandra (astăzi în Belgia)
Decedat	3 februarie 1399 (58 de ani) Castelul Leicester, Leicestershire
Înmormântat	Catedrala Saint Paul din Londra
Părinți	Eduard al III-lea al Angliei Filipa de Hainault
Frați și surori	Mary of Waltham[*] Isabella de Coucy[*] Margaret, Countess of Pembroke[*] Joan of England[*] Eduard Prințul Negru Edmund de Langley, primul Duce de York Lionel of Antwerp, 1st Duke of Clarence[*] Thomas of Woodstock, 1st Duke of Gloucester[*]
Căsătorit cu	Blanche de Lancaster c. 1359; dec. 1369 Infanta Constance a Castiliei c. 1371; dec. 1394 Katherine Swynford c. 1396; văd. 1399
Copii	Filipa, regină a Portugaliei Elisabeta de Lancaster, Ducesă de Exeter Henric IV Bolingbroke, rege al Angliei Catherine, regină a Castiliei John Beaufort, Conte de Somerset Cardinalul Henry Beaufort Thomas Beaufort, Duce de Exeter Joan Beaufort, Contesă de Westmorland
Ocupație	duce politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Duke of Lancaster[*]
Familie nobiliară	Casa de Plantagenet (prin naștere) Casa de Lancaster (fondator)
Duce de Lancaster; Duce de Aquitania
Succesor	Henry Bolingbroke

·         1405 – S-a nascut regele Ioan al II-lea  al  Castiliei (d. 20 iulie 1454), fiul lui Henric al III-lea al Castiliei și a soției sale, Caterina de Lancaster, fiica lui Ioan de Gaunt, Duce de Lancaster. A domnit  din 1406 până în 1454. Ioan al II-lea a declarat legile Valladolid, care au restricționat activitatea socială a evreilor din regat. Printre cele mai notabile prevederi a fost, obligarea evreilor să poarte haine distinctive și interzicerea  deținerii unor funcții de administrare.

·         1475: Michelangelo Buonarroti (n. 6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo - d. 18 februarie 1564, Roma) a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renașterii Italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură și arhitectură. A scris și poezii, în special în genul sonetuluiși madrigalului.

Michelangelo di Ludovico Buonarroti Simoni a fost al doilea din cei cinci fii ai lui Lodovico di Buonarroti Simoni și ai Francescăi di Neri di Miniato del Sera. După întoarcerea la Florența, de unde provenea familia lor, Michelangelo este lăsat în grija unei doici. Aceasta fiind fiică și soție de pietrar, i-a insuflat micului Michelangelo dragostea pentru marmură. Această pasiune timpurie îl determină să părăsească școala, deși părinții lui ar fi dorit ca el să studieze gramatica și să se consacre studiilor umaniste. Datorită prietenului său, pictorul Francesco Granacci, Michelangelo descoperă pictura și, în 1488 este dat la ucenicie în cel mai vestit atelier de pictură din Florența aparținând lui Domenico Ghirlandaio. În acea perioadă, acesta, împreună cu fratele său David, executa frescele din biserica Santa Maria Novella. Totuși, dorința de a lucra în marmură nu-l părăsește; are paisprezece ani când începe să studieze sculptura pe lângă Bertoldo di Giovanni, un elev al lui Donatello, pe baza statuilor antice aflate în grădina lui Lorenzo de Medici, supranumit Il Magnifico, conducătorul politic al Florenței. În palatul acestui bogat mecena, protector al artelor, are posibilitatea de a cunoaște pe artiștii care veneau la curte, devenită un centru important de cultură umanistă. Printre aceștia sa afla și poetul Angelo Poliziano, cu care Michelangelo poartă discuții despre Homer, Virgiliu, despre Dante și Petrarca.

Michelangelo va locui la familia Medicilor între anii 1489-1492. În această perioadă realizează Lupta centaurilor și Madona della Scala. După moartea lui Lorenzo Magnificul, părăsește palatul și se întoarce la casa părintească. Florența traversează în acea vreme o perioadă tulbure, în care timp Michelangelo pleacă pentru un an la Veneția, după ce s-a oprit pentru un timp în Bologna, unde are ocazia să admire operele lui Jacopo della Quercia și realizeaza trei sculpturi pentru catedrala San Petronio. Se întoarce la Florența în 1495, o dată cu restabilirea păcii, și - în timp ce Savonarola condamna în predicile sale luxul și imoralitatea - Michelangelo realizeaza sculptura „Il bambino”. În anul 1496, se duce pentru prima dată la Roma, unde primește câteva comenzi de sculptură din partea cardinalului Riario și a bancherului Jacopo Galli printre care si Bachus beat. Sculptează pentru bazilica Sfântul Petru celebra Pietà, a cărei frumusețe îi va face pe contemporanii artistului să-i recunoască geniul. În anul 1501, revenind la Florența, realizează statuia lui David, precum și alte opere de sculptură și pictură, printre care Tondo Doni și Tondo Pitti, care trezesc admirația concetățenilor săi.

Statuia lui David - Museo dell'Accademia - Florența

În anul 1505 papa Iuliu al II-lea l-a chemat la Roma, dându-i comanda realizării unui monumental mausoleu, în care arhitectura să se îmbine, după maniera clasică, cu sculptura. Stă opt luni la Carrara pentru a alege cele mai bune blocuri de marmură. La acest proiect va lucra, cu întreruperi, timp de patru decenii, desăvârșindu-l abia în anul 1545. Tot papa Iuliu al II-lea l-a însărcinat în 1508 cu pictura boltei Capelei Sixtine din Palatul Vatican, proiect gigantic la care Michelangelo va lucra timp de patru ani.

În anii următori Michelangelo s-a dedicat realizării decorațiilor pentru fațada bisericii San Lorenzo din Florența, rămase însă în stare de proiect, și construirii unei sacristii cu mormântul ducelui Lorenzo de Urbino. Cunoscut deja sub numele de Il Divino, începe în anul 1521 lucrările la cavoul familiei de Medici. Între timp Florența devine din nou republică, însă va fi curând asediată de detașamentele papale și imperiale. Michelangelo primește funcția de inspector al fortificațiilor. Florența capitulează în anul 1530 și de Medici revin la putere. Papa Clement al VII-lea, care a făcut parte din această familie, îi trece artistului cu vederea participarea activă la apărarea orașului asediat. Michelangelo revine la lucrările desfășurate în biserica San Lorenzoși la finisarea cavourilor familiei de Medici, lucrări care îl vor absorbi vreme de câțiva ani.

Michelangelo - Crearea lui Adam - Capela Sixtină, Vatican

În anul 1534 papa Clement al VII-lea l-a adus din nou la Roma, unde Michelangelo va rămâne până la sfârșitul vieții. Papa îl însărcinează cu pictarea peretelui altarului din Capela Sixtină cu tema Judecății de Apoi. Când, la 31 octombrie 1541, papa Paul al II-lea, urmașul papei Clement, a dezvelit pictura, toți cei prezenți au rămas uimiți în fața tabloului apocaliptic cu peste trei sute de personaje, dominat de figura lui Isus-Judecătorul Suprem. Nu au lipsit nici vocile de dezaprobare a celor care au fost revoltați de goliciunea personajelor, considerând opera ca pe o blasfemie.

În anul 1549 a fost numit de papă „arhitect-șef și constructor al bazilicii Sfântul Petru”, pentru a continua construirea catedralei, începută de Bramante. Până la sfârșitul vieții se ocupă mai mult de arhitectură: termină construcția palatului Farnese, execută planurile pentru sistematizarea pieții Capitoliului și pentru cupola Bazilicii Sfântul Petru. Ultimele sale sculpturi tratează din nou tema Pietà (pentru Domul din Florența și altele). Michelangelo Buonarroti moare la Roma la 18 februarie 1564, la vârsta de 89 de ani. Conform dorinței artistului, corpul său va fi dus la Florența, unde va fi depus într-o criptă a bisericii Santa Croce.

Moise, Biserica San Pietro in Vincoli, Roma

Sculptura a reprezentat totdeauna marea pasiune a lui Michelangelo. În anul 1504, grație grupurilor statuare Pietà și David, dobândise deja renumele de sculptor atât la Roma cât și la Florența.

Pietà, 1499
Bazilica San Pietro

Pietà (1499), realizată de Michelangelo la vârsta de 24 de ani, se îndepărtează cu mult de modul tradițional de prezentare a Fecioarei Maria, care apare foarte tânără, cu trăsături imaculate. Suferința ei înobilează dragostea și frumusețea, cufundată în durere, stă cu capul ușor aplecat, ținând tragic în brațe trupul inert al fiului, care pare să curgă ca o undă de pe genunchii ei. Sculptura s-a dovedit a fi o capodoperă a genului și contemporanii au recunoscut imediat geniul artistului.

Statuia lui David (1501-1504) a fost realizată din însărcinarea consiliului municipal al Florenței. David apare ca un personaj plin de energie și forță, chipul minunat finisat și privirea îndreptată către stânga îi conferă un aspect hotărât și brav. Cioplit într-un bloc de marmoră având o înălțime de patru metri, personifică forța și siguranța. A fost nevoie de trei zile pentru a transporta statuia în piața Signoria din centrul Florenței. În anul 1873, pentru a-l proteja de intemperii, originalul va fi mutat în interiorul Muzeului Academiei de Belle-Arte, locul lui din piață fiind ocupat de o copie. Alte opere sculpturale ale lui Michelangelo sunt Moise (în biserica San Pietro in Vincoli, Roma), Sclav înlănțuit și Sclav murind (prevăzuți pentru mausoleul papei Iuliu al II-lea, în prezent în Muzeul Luvru di Paris), grupul statuar Ziua și Noaptea, Amurgul și Aurora la mormântul lui Giuliano de Medici, Il Pensioroso (Gânditorul) reprezentându-l pe Lorenzo Magnificul, grupul de sclavi (așa zișii Giganți), sculpturi neterminate aflate în Muzeul Academiei din Florența. Ultimele sculpturi cu tema Pietà se deosebesc de cea din tinerețe printr-un dramatism impresionant.

Valoarea și celebritatea operei lui Michelangelo a pus în umbră viața sa personală. Cercetări mai recente au dezvăluit și aspecte obscure ale existenței sale. Deși nu era sărac, avea un mod de viață auster și solitar, asemeni unui călugăr. Adeseori lucra fără pauză chiar și în timpul nopții, uitând să mănânce sau să se odihnească.^[6]

Prezența a numeroase nuduri masculine în opera sa a făcut pe mulți comentatori să creadă că marele artist era homosexual, deși acesta nu a recunoscut niciodată. Astfel, cu Gherardo Perini, tânăr utilizat ca model în lucrările sale, maestrul a avut o relație de opt ani.^[7] Dar cea mai mare afecțiune a avut-o față de Tommaso dei Cavalieri, care avea 23 de ani pe când l-a întâlnit Michelangelo (care pe atunci avea 57 de ani) și căruia i-a dedicat peste 300 de sonete și madrigale.^[8]

Michelangelo a avut o relație platonică cu marchiza Vittoria Colonna de Pescara, care era cu 15 ani mai tânără și căreia i-a dedicat mai multe sonete. Povestea sentimentală începe pe când maestrul avea 61 de ani.^[9]

Către sfârșitul vieții, relația sa cu Biserica Catolică a fost încordată și aceasta deoarece artistul a criticat fastul și opulența instituției religioase. Mai mult, după unii autori, mesajul ascuns al operelor sale sugerează că omul poate ajunge la divinitate numai grației inteligenței sale, fără a avea nevoie de intermediari

Michelangelo Buonarroti
Michelangelo Buonarroti
Date personale
Nume la naștere	Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni
Născut	6 martie 1475[1][2]  Caprese Michelangelo, Republica Florentină[*][3]
Decedat	18 februarie 1564 (88 de ani)[4][2]  Roma, Statele Papale[5]
Înmormântat	Biserica Sfintei Cruci[*]
Cauza decesului	infecție
Cetățenie	Republica Florentină[*]
Etnie	italian
Religie	catolicism
Ocupație	sculptor[*] draftsperson[*] pictor arhitect poet inginer
Activitate
Pregătire	Domenico Ghirlandaio, Bertoldo di Giovanni[*]
Profesor pentru	Guglielmo della Porta[*]
Mișcare artistică	High Renaissance[*], Renaissance painting[*]
Opere importante	David, Pietà, Dying Slave[*], The Last Judgment[*], Doni Tondo[*], Madonna of the Stairs[*], Battle of the Centaurs[*], The Genius of Victory[*], The Deposition[*], Rondanini Pietà[*], Sistine Chapel ceiling[*], Rebellious Slave[*], St. Matthew[*], Medici Chapels[*], Bacchus[*], Brutus[*], Bazilica Sfântul Petru din Roma, Slaves[*], Biblioteca Medicea Laurenziana[*]

Galerie în imagini:

• 

  Crucifixul din biserica Santo Spirito, Florenţa (unica sculptură în lemn a lui Michelangelo)
     
• 

  Vatican, Capela Sixtină, profetul Ieremia (presupus autoportret al lui Michelangelo)
     
• 

  "Madonna" din biserica "Onze-Lieve-Vrouwekerk" ("Notre Dame") din Bruges, Belgia (unica "Madonna" a lui Michelangelo dinafara Italiei)
     
• 

  Sculptura "Pietà Bandini" din Florenţa de Michelangelo cu autoportretul artistului în figura neotestamentară Nicodim
   
• 

  "Pietà Rondanini", ultima sculptură din viaţă a lui Michelangelo, Castello Sforzesco, Milano (din seria sculpturilor neterminate ale maestrului: "Non-finito")
     
• 

  Mormântul lui Michelangelo din basilica "Santa Croce" (Florenţa)

·         1619 –  S-a nascut  Hector Savinien de Cyrano de Bergerac (d. 28 iulie 1655), aventurier, dramaturg și eseist francez. Prin utopiile sale filozofice, a fost un precursor al iluminismului. În domeniul literar a fost influentat der Molière și conceptele utopice ale unor filozofi ca Thomas Morus și Tommaso Campanella. Viața sa aventuroasă, precum și figura sa originală l-au inspirat pe Edmond Rostand în scrierea comediei eroice Cyrano de Bergerac (1897).

·         1760: Amalie Zephyrine de Salm-Kyrburg (n. 6 martie 1760 – d. 17 octombrie 1841) a fost fiica Prințului Philip Joseph de Salm-Kyrburg (primul prinț de Salm-Kyrburg) și a Mariei Theresa de Hornes, fiica cea mare și moștenitoarea prințului Maximilian de Hornes. A fost străbunica din partea paternă a regelui Carol I al României.

S-a născut la Paris, unde părinții ei, aristocrați germani, s-au instalat în jurul anului 1750. Amalie avea trei surori și un frate, toți mai mari. Ultimul copil al familiei s-a născut 18 luni mai târziu. Amalie a primit educația normală potrivit rangului ei: mai întâi la mănăstirea Port Royal, apoi la cea de la Bellechasse.

În 1782, la cererea părinților ei, ea s-a căsătorit cu Anton Aloys, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen. În primăvara anului 1783, Anton Aloys s-a întors la Sigmaringen; soția lui, care era însărcinată, a preferat să nu riște să piardă sarcina pe drumuri proaste într-o călătorie atât de lungă. Decesul subit al mamei a declanșat nașterea prematură a copilului lor, care a murit după trei zile. Anul următor, Amalie merge la Sigmaringen, reședința soțului ei.

Totuși, noul oraș nu a fost pe gustul ei și la zece săptămâni după nașterea fiului ei Karl s-a întors în 1785 în orașul ei natal, Paris. Acolo, fratele ei care va deveni Prințul Frederic al III-lea, s-a ocupat cu construcția hotelului de Salm ca reședința din Paris a familiei Salm-Kyrburg și un loc de întâlnire pentru mulți membri ai înaltei nobilimii.

În timpul Revoluției franceze, fratele său Frederic al III-lea și iubitul ei, Alexandre de Beauharnais au fost ghilotinați, dar Amalie Zephyrine a știut cum să supraviețuiască revoluției. În 1797, ea a cumpărat cimitirul în care fratele și iubitul ei au fost îngropați într-un mormânt de masă. În ciuda a tot, prințesa a menținut relații bune cu o serie de figuri influente ale Revoluției, cum ar fi Charles-Maurice de Talleyrand și Josephine de Beauharnais, văduva iubitului ei Alexandre și viitoarea soție a lui Napoleon Bonaparte.

Câțiva ani mai târziu, Amalie Zephyrine a folosit cu succes contactele sale la curtea lui Napoleon pentru a menține suveranitatea principatului său de Sigmaringen. Ea a devenit tutorele nepotului ei Frederic al IV-lea de Salm-Kyrburg (1789-1859), care a devenit Prinț de Salm-Kyrburg în 1794. Condiția lui Napoleon pentru a salva principatul de Sigmaringen a fost ca fiul ei, Karl, să se căsătorească cu Antoinette Murat, nepoata lui Joachim Murat. Pentru familia Hohenzollern-Sigmaringen a fost o căsătorie greu de acceptat (Antoinette era fiica unui cârciumar), însă mariajul a fost unul fericit. S-au născut patru copii, între care și Karl Anton, tatăl viitorului rege Carol I al României.

După douăzeci de ani la Paris, prințesa s-a întors în 1822 la Hohenzollern-Sigmaringen, unde inițial a locuit într-o anexă a fostei mănăstiri Inzigkofen și mai târziu într-o reședință numit Prinzenbau, pe care soțul ei a construit-o pentru ea la Sigmaringen. Amalie era foarte iubită, dădea regulat pomeni celor săraci, ajuta școlile și, de asemenea, a înființat un institut de formare pentru tinerele fete. A murit la vârsta de 81 de ani înconjurată de familie.

O stâncă în Donautal în Hohenzollern-Sigmaringen este numită Amalienfelsen după ea.

Amalie Zephyrine
Date personale
Născută	6 martie 1760 Paris
Decedată	17 octombrie 1841 (81 de ani) Sigmaringen
Părinți	Philip Joseph[*] Maria Theresia van Horne[*]
Frați și surori	Frederick III, Prince of Salm-Kyrburg[*]
Căsătorită cu	Anton Aloys, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen
Copii	Karl, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen
Cetățenie	Franța
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	House of Salm[*]

·         1779: Antoine Henri Jomini (n. 6 martie 1779, Payerne — d. 24 martie 1869, Passy) a fost un general elvețian.

Înrolat în Garda elvețiană al regelui Ludovic al XVI-lea (1774-1792), Jomini a sprijinit Republica, proclamată în 1792; a părăsit Parisul în 1798 pentru a ocupa funcții de conducere în Ministerul de Război și în Statul Major elvețian. Alături de generalul A. Massena a organizat un corp de voluntari elvețieni care a luptat împotriva trupelor ruse și austriece în 1799. Din nou la Paris (1804), s-a apropiat de mareșalul Ney, pe care l-a însoțit în aproape toate campaniile, până în anul 1813. Prețuit de către Napoleon I, datorită aptitudinilor tactice deosebite, evidențiate cu mai multe prilejuri, i s-a acordat în semn de recunoștință gradul de colonel și a fost înnobilat cu titlul de baron. Neînțelegerile cu mareșalul L. Berthier, șeful Cartierului Imperial, l-au îndepărtat de Napoleon I și l-au determinat în cele din urmă să intre în slujba Rusiei (1813). Înainte de a face acest pas l-a secondat pe mareșalul Ney în bătăliile de la Lützen (2 mai 1813) și Bautzen (20-21 mai 1813).

Ca ofițer superior al armatei ruse a îndeplinit sarcini de înaltă conducere strategică; l-a consiliat pe împăratul Alexandru I (1801-1825) în campaniile antinapoleoniene din 1813 și 1814 și a făcut parte din Comandamentul armatei de operații, asediind Varna, cu prilejiul războiului ruso-turc din 1828-1829. Jomini s-a stabilit ulterior la Bruxelles (1829) și apoi la Passy (1859), dar a răspuns favorabil apelurilor țarului Nicolae I (1825-1855), contribuind la organizarea Academiei Militare ruse (1830) și la conducerea acțiunilor de luptă în Războiul Crimeii (1853-1856). Pe de altă parte a sfătuit pe Napoleon III (1852-1870) în Războiul franco-sardo-austriac (1859). Strateg și tactician deopotrivă, Jomini a influențat prin ideile sale îndelung elaborate și științific fundamentate - gândirea militară europeană din prima jumătate a sec. al XIX-lea, înrâurindul chiar și pe Napoleon I. Analizând campaniile lui Frederic cel Mare și războaiele dintre Franța și coalițiile europene adverse (1792-1815), s-a preocupat de descifrarea, sistematizarea și explicarea regulilor luptei armate. Astfel, desfășurarea războiului - subordonată "câtorva principii generale", - îi apare ca "o dramă în care atât spiritul și moralul maselor, cât și talentele și caracterul șefilor exercită o influență decisivă". În acest sens, "teoriile bune, bazate pe principii adevărate și justificate de fapte, alături de lecții ale istoriei constituie [...] adevărata școală a comandamentului". Jomini disociază domeniul artei militare în două mari categorii: strategia și tactica. Introduce în limbajul curent de stat major noțiunea de "teatru de război", subîmpărțit la rândul său, în "teatre de război ofensiv", și "teatre de război defensiv". Pe de altă parte delimitează "teatrul de război" (întreg teritoriul în care beligranții își dispută decizia militaro-politică), de teatrul de operații (spațiul în care acționează o armată). Stabilește, de asemenea, 12 tipuri de dispozitive de luptă, în individualizarea cărora un rol determinant avea să revină conformației terenului, factorului geografic. De activitatea sa laborioasă se leagă și clarificarea sau definirea altor categorii ale artei militare moderne, ca: zone de operații, obiective și fronturi de operații, puncte strategice, baze intermediare de operații, linii de operații, linii strategice, linii de comunicații, fronturile fortificate, etc. În confruntarea dintre două armate, cheia succesului constă, după opinia lui Jomini, în alegerea celor mai bune linii de operații (direcții de manevre), în concentrarea rapidă și eficientă a forțelor și mijloacelor de luptă în cele mai vulnerabile puncte ale frontului advers. Entuziasmat de gândirea, observațiile și soluțiile propuse de Jomini, Napoleon I recunoștea în 1805 că "acest comandant de batalion [...] mi-a făcut cunoscute lucruri despre care profesorii mei nu mi-au vorbit niciodată".

·         1787: Joseph von Fraunhofer, fizician german (d. 1826)

·         1806: S-a născut Elizabeth Barrett Browning, poetă britanică (d. 1861). O mare parte din poeziile sale abordeaza teme religioase si a fost interesata de dezbaterile teologice. A învățat ebraică și a citit Biblia ebraică. A scris de asemenea versuri de o deosebită sensibilitate dedicate soțului ei, poetul Robert Browning.
Opera:

• 1847: Sonete unei portugheze ("Sonnets from the Portuguese"), traduse în limba română de Mărgărita Miller-Verghy
• 1851: Ferestrele casei Guidi ("Casa Guidi Window");
• 1860: Poeme înainte de Congres ("Poems Before Congress");
• 1857: Aurora Leigh ("Aurora Leigh").

Elizabeth Barrett Browning
Gravură din 1871 după o fotografie a scriitoarei din 1859
Date personale
Născută	6 martie 1806[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12]  Durham, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[13][14]
Decedată	29 iunie 1861 (55 de ani)[2][5]  Florența, Regatul Italiei[15][3][14]
Înmormântată	Florența
Părinți	Edward Moulton-Barrett[*][16] Mary Graham-Clarke[*][17]
Căsătorită cu	Robert Browning[16]
Copii	Robert Barrett Browning[*]
Naționalitate	engleză
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	poetă scriitoare scenaristă eseistă[*] pamphleteer[*] traducătoare
Limbi	limba engleză[1]
Activitatea literară
Activă ca scriitoare	epoca victoriană
Specie literară	roman
Opere semnificative	The Battle of Marathon: A Poem[*]

·         1817: Clémentine de Orléans (franceză Marie Clémentine Léopoldine Caroline Clotilde d'Orléans) (6 martie 1817 – 16 februarie 1907), prințesă de Saxa-Coburg și Gotha, a fost al șaselea copil din zece și cea mai mică fiică a regelui Ludovic-Filip al Franței și a reginei Maria Amalia a celor Două Sicilii. A fost mama țarului Ferdinand I al Bulgariei.

Portret al prințesei de Winterhalter.

Marie Clémentine Léopoldine Caroline Clotilde de Orléans, numită Mademoiselle de Beaujolais, s-a născut la 6 martie 1817 la Castelul Neuilly, în Neuilly-sur-Seine, Franța, curând după Restaurația Bourbonilor. A devenit o prințesă regală, Prințesă de Orléans,^[2] după ascensiunea la tron a tatălui ei în 1830.

Istoricul radical Jules Michelet i-a predat istorie Clementinei, care și-a petrecut orele glorificând Revoluția franceză elevei sale.

În 1836, existau zvonuri că prințesa Clémentine se va căsători cu verișorul ei, Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii, după ce va trece perioada lui de doliu după soție.^[4]

Regele Leopold al II-lea al Belgiei a organizat căsătoria Clementinei cu Prințul August de Saxa-Coburg-Kohary, care era strâns conectat cu casele regale ale Portugaliei, Spaniei, Belgiei, Braziliei, Mexicului și Austro-Ungariei. August era al doilea fiu al Prințului Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha și a soției acestuia, Maria Antonia Koháry.

Verișorul lui August, Albert, se căsătorise cu regina Victoria și devenise Prinț Consort în Regatul Unit.

Contractul de căsătorie dintre Clémentine și August a fost semnat la Viena la 24 februarie 1843 de ambasadorul francez Charles Joseph, conte de Flahaut, reprezentând-o pe Clémentine și ambasadorul belgian baronul O'Sullivan, reprezentându-l pe August.^[5]

La 20 aprilie 1843, Prințesa Clémentine s-a căsătorit cu Prințul August la Castelul Saint-Cloud, în prezența a multor membri ai regalității europene.^[6] Cuplul a avut cinci copii:

Nume	Naștere	Deces	Note
Prințul Filip de Saxa-Coburg și Gotha	28 martie 1844	3 iulie 1921	căsătorit cu verișoara lui, Prințesa Louise, fiica regelui Leopold al II-lea al Belgiei, la 4 februarie 1875; au avut copii
Prințul Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary	8 august 1845	14 septembrie 1907	căsătorit cu Leopoldina a Braziliei, fiica mai mică a împăratului Pedro al II-lea al Braziliei, la 15 decembrie 1864; au avut copii
Prințesa Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha	1846	1927	căsătorită cu Arhiducele Joseph Karl de Austria, Palatin al Ungariei, la 12 mai 1864; au avut copii
Prințesa Amalie de Saxa-Coburg și Gotha	1848	1894	căsătorită cu Ducele Maximilian Emanuel de Bavaria, fratele mai mic al împărătesei Elisabeta de Austria; au avut copii
Ferdinand, Țar al Bulgariei	26 februarie 1861	10 septembrie 1948	căsătorit cu Prințesa Marie Louise de Bourbon-Parma, fiica lui Robert I de Parma, la 20 aprilie 1893; au avut copii

Revoluția franceză de la 1848 a dus la sfârșitul domniei tatălui ei și prințesa a părăsit Franța împreună cu tatăl ei și mulți membri ai familiei regale. S-a instalat în Anglia, apoi la Cobourg și în cele din urmă la Viena, unde soțul ei era ofițer.

August a murit în 1881 iar Clémentine nu s-a recăsătorit.

Realizând că nu va fi niciodată regină, Clémentine și-a îndreptat eforturile pentru a-l instala în Ferdinand, copilul ei favorit, ideea că fiind descendent direct nu numai al lui Ludovic Filip dar și al Regelui-Soare, merită să devină rege. Clémentine s-a asigurat că Ferdinand este bine educat; el vorbea fluent câteva limbi străine și era pasionat de științele naturale și natură.^[7]

Clémentine a făcut lobby pentru alegerea fiului ei ca Prinț al Bulgariei.

Clementine și-a urmat fiul în Bulgaria, undea ea a devenit o persoană importantă ca mamă a suveranului. Extrem de bogată, Clémentine s-a făcut populară în țara adoptivă folosindu-și banii inclusiv donând 4 milioane franci pentru finalizarea unei căi ferate care lega Bulgaria de rețeaua feroviară din Europa.^[9]

Se consideră că ea a avut un impact pozitiv în societatea bulgară; a finanțat mai multe clădiri și instituții cum ar fi școala pentru orbi și spitalul Klimentinskata și a fost fondatoarea Crucii Roșii bulgare.

De asemenea, Clémentine și-a câștigat reputația pentru disprețul și trufia față de oricine care nu avea sânge regal, deși ea a surprins mulți observatori cu farmec și umorul bun.^[10] Prietenă a reginei Victoria, Clémentine lua prânzul cu Victoria, în particular la Coburg când regina își vizita rudele germane.^[11]

Clémentine a căutat o mireasă potrivită pentru Ferdinand și se spune că era nerăbdătoare să aranjeze căsătoria dintre Ferdinand și Prințesa Hélène de Orléans, fiica contelui de Paris însă Prințesa Hélène a refuzat.^[12] În cele din urmă, fiul ei s-a căsătorit cu Maria-Luiza de Bourbon-Parma, fiica cea mare a lui Robert I, Duce de Parma și a Prințesei Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii.

În februarie 1896, Clémentine "a rupt relațiile" cu Ferdinand după ce acesta a acceptat ca fiul său cel mare, Boris să fie botezat ortodox..^[13] În 1899, nora ei a murit în urma complicațiilor după nașterea fiicei ei, Nadejda, iar Clémentine și-a asumat responsabilitatea educării copiilor.

Odată cu trecerea timpului, auzul ei s-a deteriorat și a devenit dependentă de enormul ei cornet acustic. Cu toate acestea, chiar și la 80 de ani, adesea Clémentine călătorea la Paris pentru a studia ultima modă.^[12]

După ce l-a văzut pe Ferdinand recunoscut internațional ca Prinț al Bulgariei, Clémentine a murit cu un an înainte ca visul ei de a-l vedea instalat ca monarh s-a împlinit.

Clémentine a murit la Viena la 16 februarie 1907, la vârsta de 89 de ani. Influența ei asupra lui Ferdinand era atât de pronunțată încât oamenii au început să prezică căderea lui. A fost înmormântată la Coburg, cu o inscripție compusă de Ferdinand după instalarea lui ca țar în 1908: "Fiică de rege, nu regină ea însăși dar mamă de rege

Prințesa Clémentine
Date personale
Nume la naștere	Marie Clémentine Léopoldine Caroline Clotilde d'Orléans
Născută	6 martie 1817 Neuilly-sur-Seine, Franța[1]
Decedată	16 februarie 1907 (89 de ani) Palatul Coburg, Austria
Înmormântată	St. Augustin, Coburg[*]
Părinți	Ludovic-Filip al Franței Maria Amalia a celor Două Sicilii
Frați și surori	Marie de Orléans Louise-Marie a Franței Charles d'Orléans, Duke of Penthièvre[*] Louis, Duce de Nemours François d'Orléans, prinț de Joinville Prințul Ferdinand-Filip al Franței Antoine, Duce de Montpensier Henri d'Orléans, duce de Aumale
Căsătorită cu	Prințul August de Saxa-Coburg și Gotha
Copii	Prințul Filip Prințul Ludwig August Prințesa Clotilde, Arhiducesă de Austria Prințesa Amalie, Ducesă de Bavaria Ferdinand I, Țar al Bulgariei
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	watercolourist[*] desenatoare[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha Casa de Orléans

·         1823: Carol I ( 6 martie 1823 - 6 octombrie 1891) a fost al treilea rege de Württemberg, din 25 iunie 1864 până la moartea sa.

S-a născut la 6 martie 1823 la Stuttgart. A fost al patrulea copil și singurul fiu al regelui Wilhelm I de Württemberg și a celei de-a treia soții Pauline Therese de Württemberg.

A studiat la Berlin și Tübingen.

La 13 iulie 1846 s-a căsătorit cu Marea Ducesă Olga Nikolaevna, fiica Țarului Nicolae I și a Țarinei Charlotte a Prusiei. Charlotte a fost fiica lui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei și a Louisei de Mecklenburg-Strelitz. După căsătorie a luat numele de Alexandra Feodorovna.

După decesul tatălui său în 1864, Karl i-a succedat la tron.

Cuplul nu a avut copii, probabil din cauza homosexualității lui Karl.^[1] Karl a devenit obiect al scandalurilor de câteva ori din cauza apropierii sale de diferiți bărbați. Cel mai notoriu dintre acestea a fost americanul Charles Woodcock, fost șambelan pe care Karl l-a numit baron în 1888.^[2][3] Karl și Charles au devenit inseparabili, mergând atât de departe încât apăreau în public îmbrăcați la fel.
Până la urmă, Karl a fost nevot să renunțe la favoritul său. Woodcock s-a întors în America iar Karl și-a găsit mai târziu consolare cu directorul tehnic al teatrului regal, Wilhelm George.^[4]

În 1870, Olga și Karl au adoptat-o pe nepoata Olgăi, Vera Constantinova, fiica fratelui ei, Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei.

Sub conducerea lui Karl, Württemberg ba devenit în 1871 parte a Imperiului german.

A murit la Stuttgart la 6 octombrie 1891 și a fost succedat de nepotul său, fiul surorii sale, Wilhelm al II-lea de Württemberg.

Carol I
Date personale
Nume la naștere	Karl Friedrich Alexander
Născut	6 martie 1823 Stuttgart, Regatul Württemberg
Decedat	6 octombrie 1891 (68 ani, 214 zile) Stuttgart, Regatul Württemberg
Înmormântat	Old Castle[*]
Părinți	Wilhelm I de Württemberg Pauline de Württemberg
Frați și surori	Ecaterina Frederica de Württemberg Princess Augusta of Württemberg[*] Sofia de Württemberg Princess Marie, Countess of Neipperg[*]
Căsătorit cu	Marea Ducesă Olga Nikolaevna
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Conte
Familie nobiliară	Casa de Württemberg
Rege de Württemberg
Domnie	25 iunie 1864 – 6 octombrie 1891 (27 ani, 103 zile)
Predecesor	Wilhelm I
Succesor	Wilhelm II

* 1831: Philip Henry Sheridan (n. 6 martie 1831 ^[2] – d. 5 august 1888) a fost un ofițer de carieră al United States Army și un general al Uniuniiîn timpul American Civil War.

* 1847: Cesare Arzelà (n. 6 martie 1847 – d. 15 martie 1912) a fost un matematician italian. A predat la Universitatea din Bologna și este cunoscut mai ales pentru contribuțiile din teoria funcțiilor, în special pentru o caracterizare a șirurilor de funcții continue, unde a generalizat o propoziție a lui Giulio Ascoli, obținând ceea ce ulterior se va numi teorema Arzelà-Ascoli.

Lucrările sale au fost studiate de către Lilly-Jeanne Nicolescu, extinzând teorema lui Arzelà la clasa funcțiilor hiperbolice și de către E. V. Dobrescu.

* 1855: Vasile (Basiliu Remus^[3]) Damian (n. 6 martie 1855, Zlatna – d. 10 iunie 1919, Brad) a fost protopop al Zarandului, director al Gimnaziului greco-ortodox Brad între 1884–1891 și deputat în Dieta de la Budapestaîntre 1905–1918.

S-a născut ca fiu al preotului Gheorghe Damian din Zlatna, fost tribun în oastea lui Avram Iancu. A urmat școala elementară în localitatea natală (1862–1866), clasele I–IV de gimnaziu la Brad (1866–1870) și clasele V–VIII la Gimnaziul romano-catolic din Alba Iulia (1870–1874), Seminarul Teologic și Pedagogic „Andreian” din Sibiu (1874–1877), iar între 1978–1881 a studiat filosofia la Universitatea din Viena, pe care a absolvit-o cu calificativul „summa cum laude”. La Viena a fost secretar și apoi președinte al societății România Jună

În 1881, după terminarea studiilor a fost încadrat ca profesor la gimnaziul din Brad, unde a predat religie și matematică. În 1884 a devenit protopresbiterul tractului Zarand, implicit director al gimnaziului. În 1891 a renunțat la funcția de director al gimnaziului și la activitatea de profesor, fiind ocupat cu fondarea Băncii „Crișana” din Brad, al cărei director a devenit. A fost președinte al Reuniunii învățătorilor din Zarand, a administrat Fondul școlar (ca președinte), a fost membru în Reprezentanța comunală, asesor consistorial, reorganizator al Despărțământului Brad al ASTREI, președinte al Institutului de Credit „Grănițerul” din Dobra.^[5] În perioada 1904–1907 a revenit ca profesor al gimnaziului din Brad. Între 1911–1913 s-a preocupat de noul local al gimnaziului, făcând, împreună cu dr. Nicolae Robu, dr. Nerva Oncu, dr. Ioan Damian, și Aron Roman demersuri către mitropolitul Ioan Mețianu

A făcut parte din Partidul Național Român, fiind adept al activismului. La 26–27 ianuarie 1905, prin votul zărăndenilor a fost ales deputat de Orăștie în parlamentul de la Budapesta cu 2811 voturi, devansând candidatul guvernamental Imre Hollaki, care a primit doar 745 de voturi. La următoarele legislaturi a fost reales fără a avea contracandidat, fiind deputat până în 1918. Ca deputat, alături de Ștefan Cicio Pop, Roman Ciorogariu și Ioan Lupaș, a refuzat să semneze actul de loialitate către monarhia austro-ungară cerut de prim-ministrul Ungariei, contele Ștefan Tisza. La 1 decembrie 1918 a fost ales în Marele Sfat Național Român

Vasile Damian
Vasile Damian
Date personale
Născut	6 martie 1855 Zlatna  Imperiul Austriac, Marele Principat al Transilvaniei (astăzi România)
Decedat	10 iunie 1919 (64 de ani) Brad
Părinți	Gheorghe Damian, Elisabeta[2]
Căsătorit cu	Aurelia, n. Țepeș[2]
Copii	Alma, Aurora, Valeriu, Traian, Sabina, Ecaterina[2]
Naționalitate	română
Cetățenie	Imperiul Austriac  Austro-Ungaria  România
Religie	ortodoxă
Ocupație	preot, om politic
Activitate
Domiciliu	Brad
Educație	preot, filosof
Alma mater	Universitatea din Viena
Cunoscut pentru	Protopop al tractului Arad-Zarand luptător naționalist,[1] deputat în Parlamentul de la Budapesta
Partid politic	Partidul Național Român[

·         1866 - S-a născut Dumitru Kiriac-Georgescu, compozitor, profesor, dirijor de cor şi folclorist, unul dintre precursorii şcolii moderne de compoziţie în România (m. 8 ianuarie 1928). Compozitor şi folclorist român (Bucureşti, 1866 — id., 1928), studiază mai întâi la Conservatorul din Bucureşti (1880-1885), apoi la Conservatorul din Paris, unde îi are ca profesori pe E. Pessard (armonie), Theodore Dubois (contrapunct), Charles-Marie Widor (compoziţie) şi, în sfârşit, la Schola cantorum din Paris (1892-1897), cu Vincent d’Indy (compoziţie). A fost licenţiat al Facultăţii de Drept din Bucureşti. Activitatea sa de dirijor de cor începe la Capela română din Paris (1894-1899). După reîntoarcerea în ţară, D.G. Kiriac pune bazele Societăţii Corale „Carmen” (1901-1928), al cărei dirijor va fi timp de aproape trei decenii, în acelaşi timp dirijând corul bisericii Sf. Spiridon-Nou şi corul bisericii Domniţa Bălaşa (1909-1921). În paralel, a fost profesor de teorie-solfegii, armonic şi ansamblu coral la Conservatorul bucureştean (1900-1928). A fost membru fondator al Societăţii Compozitorilor Români (1920), activând în favoarea înfiinţării Arhivei de Folclor a Societăţii. Orientarea muzicii corale şi vocale a lui D.G. Kiriac este legată de valorificarea folclorului ţărănesc şi a trăsăturilor modale ale acestuia. Autorul adoptă cu precădere genul miniaturii corale, multe dintre coruri recurgând chiar la melodia folclorică autentică. Prelucrările sale se disting prin rafinamentul melodic şi prin păstrarea formulelor modale, care le conferă originalitate (Am umblat pădurile; Codrule, codruţule; Morarul; Hai, hai murgule, hui! etc). Pornind de la filonul cântărilor bizantine, D.G. Kiriac este unul dintre compozitorii care a mers pe drumul valorificării vechilor melodii psaltice, epurate de ornamentică (Cântările Liturghiei pentru copii şi popor, 1926; Liturgia psaltică; Îngerul a strigat, Axionul învierii, 1902). Liturghia psaltică este o lucrare monumentală, în care se îmbină momentele omofone cu cele contrapunctice, stilul arhaic cu cel contemporan, muzica bizantină cu folclorul. Îi datorăm şi muzică pentru voce şi pian, în general pe teme populare româneşti: Ciobănaş de la miori, Pe cărare sub un brad, Fata şi cucul. D.G. Kiriac semnează mai multe culegeri dc folclor, printre care Cântece populare româneşti culese cu ajutorul fonografului, manuscris îngrijit de C. Brăiloiu (1928), Cântece populare româneşti (Bucureşti, 1960) şi numeroase lucrări didactice (cântece, coruri, solfegii etc).

* 1866: Ettore Bortolotti (n. 6 martie 1866 la Bologna - d. 17 februarie 1947 la Bologna) a fost un matematician italian, cu contribuții deosebite în domeniul geometriei.

În 1902 devine profesor universitar la Modena.

În lucrările sale s-a utilizat noțiunea de direcții concurente, denumite astfel de matematicianul român Alexandru Myller în 1924. Bortolotti a efectuat numeroase cercetări în acest domeniu.

A stabilit în geometria varietăților neolonome, cunoscuta formulă de torsiune geodezică. De asemenea, a descoperit noțiunea de torsiune de paralelism.

·         1870: Oscar Straus, compozitor vienez (d. 1954)
* 1890: Ödön Tersztyánszky (n. 6 martie 1890, Csákvár – d. 21 iunie 1929, Budapesta) a fost un scrimer maghiar care a practicat floreta și sabia.

·         1903: Împărăteasa Kōjun (香淳皇后 kōjun kōgō^?) (6 martie 1903 – 16 iunie2000) a fost soția împăratului Shōwa al Japoniei. Născută Prințesa Nagako, a fost mama actualului împărat al Japoniei, Akihito.

Numele ei postum Kōjun^[1] înseamnă „puritate înmiresmată”.

Împărăteasa Kōjun a fost împărăteasă consort, kōgō (皇后^?), din 25 decembrie 1926 până în 7 ianuarie 1989, cea mai lungă perioadă din istoria Japoniei

Prințesa Nagako la 9 ani

Prințesa Nagako s-a născut la 6 martie 1903 la Tokyo. A fost al treilea copil și prima fiică a Prințului Kuni Kuniyoshi și a soției lui Chikako, fiica Prințului Shimazu Tadayoshi. Prin tatăl ei, era nepoata Prinților Yasuhiko Asaka (ofițer de carieră în armata imperială japoneză) și Naruhiko Higashikuni (prim-ministru timp de 54 de zile după predarea din 14 august 1945).
De asemenea, prin tatăl ei, era verișoara prințesei Masako de Nashimoto, ultima prințesă moștenitoare a Coreeii prin căsătoria sa cu prințul Euimin.

Toată școlarizarea sa, pe care o începe în anul 1907 de la grădiniță la liceul de fete, o face la Gakushuin din Tokyo, școală preferată a copiilor aristocrației japoneze.

După ce a fost aleasă mireasă pentru prințul Hirohito, de asemenea, ea primește o educație oferită de șapte tutori în literatura chineză și japoneză, limba franceză, caligrafie, compoziția poetică și eticheta de la curte.

Familia imperială în 1936. De la stânga la dreapta: prinţul Akihito, împăratul Hirohito, prințesa Teru Shigeko, prințesa Yori Atsuko, prințul Hitachi pe genunchii împărătesei Nagako, și prințesa Taka Kazuko.

Împărăteasa Kojun în 1924

Ea și prințul moștenitor Hirohito s-au logodit la 19 iunie 1921 și s-au căsătorit la 26 ianuarie 1924. Nagako a fost remarcată de împărăteasa Shōken la funerariile împăratului Meiji în 1912, apoi a fost invitată împreună cu alte prințese și fiice ale aristocrației japoneze la ceai cu împărăteasa Sadako în pavilionul concubinelor la 14 ianuarie 1914. Hirohito care a observat scena din spatele unui paravan a ales-o pe Nagako.^[3].

Odată cu accederea pe tronul Japoniei a lui Hirohito la 25 decembrie 1925, a devenit împărăteasă a Japoniei. Spre deosebire de predecesorii săi, împăratul Hirohito a decis să-și abandoneze curtea de 39 de concubine, limitându-se la o singură soție.

Cuplul imperial a avut șapte copii, doi băieți și cinci fete:

• Prințesa Teru (Shigeko) (照宮 成子;Teru-no-miya Shigeko) 9 decembrie 1925-23 iulie 1961, care s-a căsătorit la 10 octombrie 1943 cu prințul Higashikuni Morihiro. El și-a pierdut titlul în 1947, în timpul reformei casei imperiale iar soția lui a devenit simplu Doamna Shigeko Higashikuni.
• Prințesa Hisa (Sachiko) (久宮 祐子;Hisa-no-miya Sachiko) 10 septembrie 1927-8 martie 1928.
• Prințesa Taka (Kazuko) (孝宮 和子;Taka-no-miya Kazuko) 30 septembrie 1929-28 mai 1989, care s-a căsătorit la 20 mai 1950 cu Toshimichi Takatsukasa.
• Prințesa Yori (Atsuko) (順宮 厚子;Yori-no-miya Atsuko) n. 7 martie 1931, care și-a pierdut statutul de prințesă imperială după căsătoria cu Takamasa Ikeda de la 10 octombrie 1952.
• Prințul Tsugu (Akihito) (継宮 明仁;Tsugu-no-miya Akihito) n. 23 decembrie 1933, actualul împărat Akihito.
• Prințul Yoshi (Masahito) (義宮 正仁;Yoshi-no-miya Masahito) n. 28 noiembrie 1935, care a fondat propria sa casă, ramură a familiei imperiale prin căsătoria sa de la 1 octombrie 1964 cu Hanako Tsugaru. Actualul său titlu este Prințul Hitachi și este al patrulea în linia de succesiune la tronul Japoniei.
• Prințesa Suga (Takako) (清宮 貴子;Suga-no-miya Takako) n. 3 martie 1939, care a părăsit familia imperială la 3 martie 1960 odată cu căsătoria cu Hisanaga Shimazu.

După moartea împăratului Hirohito, în 1989, ea și-a luat titlul de „împărăteasă văduvă”. Ultima ei apariție publică a fost în 1989. A murit la vârsta de 97 de ani, pe 16 iunie 2000, a fost împărăteasă timp de 75 de ani. Împăratul Akihito i-a acordat numele post-mortem de împărăteasa Kojun.

Kōjun 香淳皇后
Împărăteasă a Japoniei
Date personale
Născută	6 martie 1903 Tokyo, Japonia
Decedată	16 iunie 2000 (97 de ani) Tokyo, Japonia
Înmormântată	Musashi Imperial Graveyard[*]
Părinți	Prince Kuniyoshi Kuni[*] Shimazu Chikako[*]
Frați și surori	Princess Kuni Satoko[*] Marquis Kuni Kunihisa[*] Higashifushimi Kunihide[*] Kuni Asaakira[*] Q29410798[*]
Căsătorită cu	Împăratul Hirohito
Copii	Shigeko, Prințesă Teru Sachiko, Prințesă Hisa Kazuko, Prințesă Taka Atsuko, Prințesă Yori Akihito, Prinț Tsugu (Prințul moștenitor) Masahito, Prinț Yoshi Takako, Prințesă Suga
Cetățenie	Imperiul Japonez  Japonia
Religie	Șintoism
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa Imperială a Japoniei
Domnie
Domnie	25 decembrie 1926 – 7 ianuarie 1989

• 

  Familia prințesei Nagako în 1920.
 
• 

  Prințesa Nagako în 1913.
 
• 

  Prințesa Nagako în 1922.
 
• 

  Prințesa Nagako cu surorile sale în 1912.

·         1905 - S-a născut Bob Wills, muzician country american (n.13.05.1975).

·         1917: S-a născut filosoful american Donald Davidson. Lucrările sale a exercitat o influență considerabilă în multe arii ale filosofiei începând cu anii 1960, în special în filosofia minții, filosofia limbajului și teoria acțiunii.

·         1917: William Erwin „Will” Eisner (6 martie 1917 – 3 ianuarie 2005) a fost un scriitor de benzi desenate, artist și antreprenor american. Este considerat unul dintre cei mai importanți contributori la dezvoltarea mediului și este cunoscut pentru studioul de benzi desenate pe care el l-a fondat; pentru seria The Spirit, care a avut o mare influență; pentru utilizarea benzilor desenate ca un mediu de instruire; pentru rolul principal pe care l-a avut în formarea Romanului grafic ca formă a literaturii cu cartea sa A Contract with God and Other Tenement Stories; și pentru munca sa educațională despre mediul benzilor desenate, exemplificată prin cartea sa Comics and Sequential Art.

Comunitatea benzilor desenate i-a adus un omagiu lui Eisner creând Premiul Eisner, pentru a premia realizările din fiecare an din domeniul benzilor desenate. Eisner a participat cu entuziasm la ceremonia de premiere, felicitând fiecare câștigător. În 1987, împreună cu Carl Barks și Jack Kirby a fost unul dintre cei care au inaugurat Will Eisner Comic Book Hall of Fame.

·         1920: Ion Apostol Popescu, poet, folclorist și critic literar român (d. 1984

·         1920: Ernest Maftei, actor român de teatru și film (d. 2006). In Mișcarea Legionară a aderat la varsta de  17 ani, ajungand unul dintre militantii ei de frunte in judet.În dosarele de la Securitate, era numit chiar al treilea cel mai periculos om pentru comunismul român. În momentul în care primește ordine de la București să ridice 136 de evrei suspectați de activități comuniste și subversive, el preia pe toți cei din listă și îi ascunde la Prăjești unde îi angajează la cariera de piatră care aparținea tatălui său. În urma acestei acțiuni tatăl său este arestat mai târziu și încarcerat. A fost judecat de către comuniști de mai multe ori însă a fost achitat tot timpul din cauza intervențiilor evreilor salvați de el și care au depus mărturii pentru a-l ajuta. Pentru a scăpa de opresiunile comuniste preia numele de Irimia Valahul. A participat activ la evenimentele din 21 decembrie 1989, apărând în fața demonstranților cu un steag fără stemă (nedecupat) și a rămas în stradă până la finalizarea evenimentelor. A participat si la protestele din iunie și a fost bătut și lăsat inconștient pe malul Dâmboviței, fiind salvat ulterior de un trecător. A fost  unul dintre  marii actori ai filmului românesc și unul dintre cei mai populari actori români. Alături de Colea Rautu și alți actori, a înființat Uniunea Cineaștilor din România. A colaborat la realizarea popularei  emisiunii „Ferma”, specializată pe teme din viața rurală și agricultură, transmisă pe canalul TVR. În 1995, a devenit membru al partidului „Pentru patrie”, alăturându-se camarazilor săi împreună cu care luptase și suferise în închisori.

·         1924: Benedict Corlaciu (n. 6 martie 1924, Galați - d. 15 iunie 1981, Paris) a fost un poet, prozator și traducător român.

A absolvit Literele și Filosofia la București (1947). A fost redactor la revista Flacăra, membru al grupării de pe lângă revista Albatros, alături de Geo Dumitrescu și Dinu Pillat. În 1975 s-a stabilit în Franța.^[3] A scris o poezie anticalofilă, cu tentă anarhistă. Proza de inspirație autobiografică se remarcă prin poza damnării și exprimarea revoltei sociale: Moartea lângă cer, 1946; Candidatul, 1950; Pâinea păcii, 1951; Cazul doctor Udrea, 1959; Baritina, 1965; Strigoaica și casa nebună, 1973; Tout espoir sera puni; d'un écrivain roumain à Paris (Orice speranță va fi pedepsită; de un scriitor român la Paris), 1984.

În 1976 face greva foamei pe Esplanada Trocadéro din Paris pentru a-și aduce soția și copilul din România, cărora autoritățile române nu le permitea emigrarea.^[4]. În cele din urmă, familiei i-a fost aprobată plecarea în Franța

Poezii

• Tavernale, 1941
• Pelerinul serilor, 1942
• Arhipelag, 1943
• Manifest liric, 1945 (Premiul Editurii Forum)
• Moartea lângă cer, 1946
• Poeme florivore, 1972
• Starea de urgență, 1972
• Arcul biologic, 1974

Romane

• Moarta lângă cer, 1946
• Cazul doctorului Udrea, 1959
• Baritina, 1965

Povestiri, nuvele

• La trântă cu munții, 1949
• Candidatul, 1950
• Timpii de aur, 1951
• Pâinea păcii, 1951

Ben Corlaciu
Date personale
Născut	6 martie 1924
Decedat	15 iunie 1981 (57 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist poet
Activitate
Limbi	limba română
Studii	Universitatea din București

* 1926: Andrzej Witold Wajda (['andʒei 'vajda]; n. 6 martie 1926, Suwałki, Polonia - d. 9 octombrie 2016, Varșovia) a fost un regizor polonez, co-fondator al școlii poloneze de film. Laureat al Premiului Oscar de Onoare (1999)^[5] pentru întreaga sa carieră, cavaler al Ordinului Vulturul Alb al Poloniei (2011) și comandor al Legiunii de Onoare franceze (2001).

* 1927: Gabriel García Márquez (n. 6 martie 1927, Aracataca, Columbia - d. 17 aprilie 2014, Ciudad de México, Mexic) a fost un scriitorcolumbian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1982, pentru roman și proză scurtă, în care fantasticul și realul sunt combinate într-o lume liniștită de bogată imaginație, reflectând viața și conflictele unui continent. Este cunoscut de către prieteni drept Gabo. Cel mai cunoscut roman al său este: Cien años de soledad (Un veac de singurătate). Literatura sa se încadrează în paradigma realismului magic.

Gabriel García Márquez s-a născut la data de 6 martie 1927, în municipiul Aracataca, aflat pe Coasta Atlantică Columbiană, ca fiu al lui Gabriel Eligio García și al Luisei Santiaga Márquez Iguarán. A fost crescut de bunicii materni, colonelul Nicolás Márquez și Tranquilina Iguarán, în Aracataca.

Copilăria sa este relatată în memoriile sale: Vivir para contarla (Sa trăiești pentru a povesti). În anul 2007 s-a întors în Aracataca, după o absență de 24 ani, pentru a primi omagiul adus în onoarea sa de către guvernul columbian la împlinirea celor 80 ani de viață și 40 de la prima publicare a celui mai cunoscut roman: Cien años de soledad (Un veac de singurătate).

În 1936 moare colonelul Nicolás Márquez, motiv pentru care Gabriel García Márquez vine în Sincelejo, Sucre cu părinții săi. Luni după aceea se mută în Barranquilla pentru a studia. În 1940 studiază primele clase în Colegiul San José (azi Institutul San José), după care călătorește în Zipaquirá și termină ultimii doi ani și bacalaureatul în Liceul Național de Băieți (azi Colegiul Național San Juan Bautista de La Valle), până în 1946.

În 1947 se duce în Bogotá cu intenția de a studia Dreptul și Științele Politice în Universitatea Naționala din Columbia, carieră pe care o abandonează pentru a pleca în Cartagena de Indias să lucreze ca reporter la ziarul El Universal, după ce la 9 aprilie 1948 este asasinat liderul popular Jorge Eliécer Gaitán și îi sunt arse câteva din scrierile sale din pensiunea unde locuia.

La sfârșitul anului 1949 revine în Barranquilla unde lucrează ca reporter și columnist la ziarul El Heraldo. La cererea scriitorului Álvaro Mutis, García Márquez se întoarce în Bogotá în 1954 și lucrează ca reporter și critic cinematografic la ziarul El Espectador. În 1958, după ce rămâne o perioadă în Europa, Gabriel Márquez se întoarce în America Latină și rămâne în Venezuela.

În Barranquilla s-a căsătorit cu Mercedes Barcha. Din căsnicia celor doi au rezultat doi băieți: Rodrigo (născut în 1959 în Bogotá) și Gonzalo (născut în Mexic trei ani mai târziu).

În 1960, după triumful revoluției din Cuba, se duce în Havana și lucrează pentru agenția de presă creată de guvernul cubanez Presa Latină unde se împrietenește cu Ernesto Guevara.

În 1961 se instalează în New York fiind corespondent la Presa Latina. Decide să se mute în Mexic atunci când exilați cubanezi nu erau de acord cu reportajele sale, iar CIA îl critică și amenință.

În 1967 a publicat cea mai cunoscută operă a sa: Cien años de soledad ([[]n veac de singurătate]]), istorie care povestește trăirile familiei Buendía în imaginarul sat Macondo. Opera este considerată ca aparținând realismului magic.

în 1969 se instalează in Barcelona (Spania) unde trăiește mai mulți ani stabilind legături cu numeroși intelectuali.

Din 1975 locuiește în Mexic, Cartagena de indias, Havana și Paris.

În 1982 primește Premiul Nobel pentru Literatură.

în 1988 este președintele unei grupări editoriale și proprietarul revistei Revista Cambio în Columbia, dar în 2006 își vinde acțiunile.

În 2002 publică autobiografia sa intitulată: Vivir para contarla (A trăi pentru a-ți povesti viața).

În 1981 decide să se retragă în Mexic, datorită persecuțiilor politice din partea guvernului Julio César Turbay Ayala (1978-1982).

La 22 martie 2008 scriitorul columbian Gabriel García Márquez a celebrat nunta de aur cu soția sa Mercedes Barcha.

Opere:

• Ojos de perro azul, 1950 (Ochi de câine albastru);
• La Hojarasca, 1955 (Frunze uscate);
• Relato de un náufrago, 1955 (Povestea unui naufragiat);
• El canibal, 1955 (Canibalul);
• Un día después del sábado, 1955 (O zi după sâmbătă);
• La mala hora, 1961 (O oră rea);
• El coronel nu tiene quien le escriba, 1961 (Colonelului nu are cine să-i scrie);
• Los funerales de la Mamá Grande, 1962 (Funeraliile bunicii);
• Un señior muy viejo con unas alas enormes, 1966 (Un domn foarte bătrân și cu niște aripi enorme);
• Cien años de soledad, 1967 (Un veac de singurătate);
• Monólogo de Isabel viendo llover en Macondo, 1968 (Monologul Isabelei văzând ploaia din Macondo);
• Cuando era feliz e indocumentado, 1973 (Când eram fericit și nedocumentat);
• El otono del patriarca, 1975 (Toamna patriarhului);
• Todos los cuentos, 1976 (Toate poveștile);
• Crónica de una muerte anunciada, 1981 (Cronica unei morți anunțate);
• Viva Sandino, 1982 (Trăiască Sandino);
• Noticia de un secuestro, 1982 (Știri despre o răpire);
• El amor en los tiempos del colera, 1985 (Dragostea în vremea holerei);
• El general en su laberinto, 1989 (Generalul în labirintul său);
• Vivir para contarla, 2002 (Să trăiești și să povestești);
• Memorias de mis putas tristes, 2004 (Amintirile curvelor mele triste);
• El rastro de tu sangre en la nieve (Urma sângelui tău pe zăpadă);
• Del amor y otros demonios (Despre dragoste si alti demoni).
• Yo no vengo a decir un discurso, 2010 (Nu vin să țin un discurs)

În 1999 i se descoperă cancer limfatic. Această boală l-a făcut pe García Márquez să își publice trăirile sale. În 2000 starea sa a fost declarată incorect de către ziarul peruan La Republica ca fiind "agonizantă". În iulie 2012 fratele scriitorului a anunțat că acesta suferă de demență senilă și că a încetat să mai scrie.

Gabriel García Márquez
Gabriel García Márquez la Festival Internacional de Cine de la Guadalajara
Date personale
Nume la naștere	Gabriel José de la Concordia García Márquez
Născut	6 martie 1927 Aracataca, Columbia
Decedat	17 aprilie 2014 (87 de ani) Ciudad de México, Mexic
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Limfom)
Căsătorit cu	Mercedes Barcha Pardo[*]
Copii	Rodrigo García[*]
Naționalitate	columbiană
Cetățenie	Columbia
Ocupație	scriitor
Limbi	limba spaniolă[1]
Studii	National University of Colombia[*]
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	realism magic
Subiecte	realitatea socială și politică latino-americană
Specie literară	proză
Opere semnificative	Un veac de singurătate El otoño del patriarca[*] El amor en los tiempos del cólera[*] Crónica de una muerte anunciada[*] Relato de un náufrago[*]
Note
Premii	Premiul Internațional Neustadt pentru Literatură[*] Premiul Nobel pentru literatură[2][3] Ordinul de Onoare[*] Legiunea de onoare Rómulo Gallegos Prize[*] Q5688317[*] Order of the Aztec Eagle[*] Ordinul pentru Merit Cultural și Educativ Gabriela Mistral[*] Common Wealth Award of Distinguished Service[*]
Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1982

* 1932: Bronisław Geremek (n. 6 martie 1932, Varșovia, A Doua Republică Poloneză – d. 13 iulie 2008, Lubień, Greater Poland Voivodeship[*], Polonia) a fost un om politic polonez, membru al Parlamentului European în perioada 2004-2009 din partea Poloniei.

* 1932: Timofei Moșneaga (n. 6 martie 1932, Corjova, RASS Moldovenească, URSS – d. 1 iunie 2014, Chișinău, Moldova) a fost un medic și om politic din Republica Moldova. A deținut funcția de medic-șef al Spitalului Clinic Republican timp de 43 de ani, care din anul 2017 îi poartă numele. De asemenea, a fost ministru al Sănătății al Republicii Moldova (1994–1997).

Timofei Moșneaga
Date personale
Născut	6 martie 1932 Corjova, raionul Dubăsari, RASS Moldovenească, URSS
Decedat	1 iunie 2014 (82 de ani) Chișinău, Republica Moldova
Înmormântat	Cimitirul Central din Chișinău
Copii	2
Naționalitate	moldovean
Cetățenie	Uniunea Sovietică →  Republica Moldova
Religie	creștin ortodox
Ocupație	medic politician
Ministru al Sănătății al Republicii Moldova
În funcție 5 aprilie 1994 – 24 ianuarie 1997
Președinte	Mircea Snegur Petru Lucinschi
Prim-ministru	Andrei Sangheli
Precedat de	Gheorghe Ghidirim
Succedat de	Mihai Magdei
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a II-a
În funcție 27 februarie 1994 – 5 aprilie 1994
Succedat de	Leonid Tabără
Deputat al poporului din URSS
În funcție 26 martie 1989 – 26 decembrie 1991
Circumscripția	nr. 257, Chișinău-Lenin
Premii	Ordinul Republicii (1997) Ordinul Lenin (1986) Ordinul Drapelul Roșu al Muncii (1976) Medalia „Nicolae Testemițanu” (2004)
Partid politic	PCUS (1953–1991)
Alma mater	Institutul de Stat de Medicină din Chișinău
Profesie	medic terapeut

·         1933: Margareta Pogonat (nume complet Margareta Pogonat-Caliopi; n. 6 martie 1933, Iași - d. 11 mai 2014, București)^[1] a fost o actriță română de teatru și film.

Tatăl, Alexandru Pogonat, (fiul lui Petru Pogonat), a fost jurist și ofițer, mort în război în prima linie atunci când armata română a trecut Prutul. Mama sa a fost actriță, se numeste Sia Ferichide Botez. Alexandru Pogonat nu a fost căsătorit cu mama Margaretei, însă a recunoscut-o drept copilul său.^[2]

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1959.^[1] Desfășoară o bogată activitate teatrală (Teatrul de stat din Botoșani, Teatrul Național din Iași, Teatrul de stat din Ploiești, Teatrul Nottara ^[3]) și cinematografică (debut în 1957 în „Pasărea furtunii”, r.Dinu Negreanu). Primește Premiul ACIN de interpretare în 1972 („Drum în penumbră” , r. Lucian Bratu) și 1973 („Zestrea”, r.Letiția Popa și „Dragostea începe vineri”, r.Virgil Calotescu).

Activitate didactică după 1990 la două facultăți particulare - Spiru Haret și Universitatea Ecologică, la care a predat Actoria

Filmografie:

Pasărea furtunii (1957) Două lozuri (1957) - Tica Lumină de iulie (1963) Amintiri din copilărie (1964) - tiganca Meandre (1967) Apoi s-a născut 'Legenda' (1969) Tinerețe fără bătrânețe (1969) Orașul văzut de sus (1970) Dragostea începe vineri (1972) - Sefa de echipa Marieta Drum în penumbră (1972) Papesa Ioana (1972) - Țăranca Zestrea (1972) Pistruiatul" (1973) - serial TV - Mama Pistruiatului Când trăiești mai adevărat (TV) / Când trăiești mai adevărat (1974) Trei scrisori secrete (1974) Orașul văzut de sus (1975) Actorul și sălbaticii (1975) Gloria nu cântă (1976)

Pasărea speranței (TV) (1976) E atât de aproape fericirea (1977) Regăsirea (1977) Clipa (1979) Visul unei nopți de iarnă (1980) - teatru TV Convoiul (1981) Lumini și umbre: Partea I (1981) - serial TV Lumini și umbre: Partea II (1982) - serial TV Crucea de piatră (1994) Gaițele (1993) - film TV Binecuvântata fii, închisoare (2002) - Maria Antonescu Amantul marii doamne Dracula (2005) - serial TV Cuscrele (2005) - serial TV Margo (2006)

Margareta Pogonat
Date personale
Născută	6 martie 1933[1][2]  Iași, România
Decedată	11 mai 2014 (81 de ani)[1]  București, România
Căsătorită cu	Cornel Coman
Cetățenie	România
Ocupație	actriță actriță de teatru[*] actriță de film[*]
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București

·         1936 - S-a născut Sylvia Robinson (Vanderpool), cântăreaţă americană.

·         1937 – S-a nascut  Valentina Tereşkova, prima femeie cosmonaut. Provenind dintr-o familie de ţărani, ea conducea în epocă secţia de tineri comunişti (Comsomol) dintr-o uzină de textile din Iaroslavl, o localitate aflată la o distanţă de 280 de kilometri de Moscova. În aprilie 1962, cinci femei sovietice au fost selecţionate în cel mai mare secret, pentru un zbor spaţial: două inginere, o învăţătoare, o stenografă şi o muncitoare care efectuase 90 de salturi într-un club de paraşutişti amatori, Valentina Tereşkova. După şapte luni de antrenamente intense, Tereşkova este aceea care a fost aleasă, probabil datorită biografiei sale, considerată ideală pentru regimul sovietic.

·         1942 - S-a născut Flora Purim, cântăreaţă, chitaristă şi percuţionistă braziliană.

·         1942: Ladislau Babocsic, pictor român de etnie maghiară

·         1944 - S-a născut David Gilmour, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (Pink Floyd).

·         1944 - S-a născut Mickey Jupp, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Legend).

·         1944 - S-a născut Mary Wilson, cîntăreaţă americană (The Supremes).
* 1944: Dame Kiri Janette Te Kanawa (n. 6 martie 1944, Gisborne) este o cântăreață de operă din Noua Zeelandă de origine maoră.

A debutat în 1971 la Covent Garden în rolul contesei Almaviva din Nunta lui Figaro. În anii următori a cântat la operle din Chicago, Paris, Sydney, Viena, La Scala, San Francisco, München și Köln.

În anii 80 apare vestita înregistrare a piesei musicale West Side Storysub bagheta lui Leonard Bernstein, în care Kiri Te Kanava cîntă rolul Mariei alături de José Carreras. În legătură cu această înregistrare există și un film documentar.

Din 1982 Kiri Te Kanawa poartă titlul de Dame Commander of The Order of the British Empire.

În ultimul timp s-a consacrat popularizări muzicii populare maori, a populației autohtone din Noua Zeelandă.

·         1945 - S-a născut Hugh Grundy, baterist britanic (Zombies).

·         1945: Paul Grigoriu, ziarist român, realizator de emisiuni radiofonice. Paul Grigoriu (nasut in data de 6 martie 1945, Bacau) a fost un prozator, ziarist si realizator de emisiuni radiofonice. Grigoriu a fost fiul Aureliei (nascuta Dima) si al lui Ioan Grigoriu, profesor. Paul Grigoriu a urmat cursurile primare, gimnaziale si liceale la Bacau, absolvind în 1963 Liceul „George Bacovia". Începe studii superioare tehnice la Institutul Politehnic din Brasov, însa renunta dupa un an si devine, din toamna anului 1964, student al Universitatii din Bucuresti, la Facultatea de Limbi Romanice, Clasice si Orientale, terminata în 1969 (specialitatea franceza - spaniola). Paul Grigoriu  s-a afirmat în cadrul emisiunilor în limba româna ale postului national Radio România-Actualitati, devenind unul dintre cei mai buni gazetari radiofonici ai tarii; o vreme, a fost director general adjunct al Societatii Române de Radiodifuziune.  Grigoriu a debutat cu poezie în revista „Amfiteatru", în 1967. Prima sa  „Amfiteatru", în 1967. Prima sa carte e Anatomia unei strazi, aparuta în 1992. Paul Grigoriu a declarat intr-un interviu ca s-a si-a facut o disciplina din a asculta radioul si radiourile si de a le compara. Pentru el, radioul a insemnat munca foarte multa si mare dragoste de cladirea aceea din Strada General Berthelot si de tot ceea ce se petrecea inauntru. Desi a avut propuneri foarte avantajoase, nu a regretat nici o secunda ca nu a parasit Radio Romania, a simtit ca-i seste dator radioului public cu toata devenirea sa. Paul Grigoriu s-a rupt de radio cu totul, dintr-un motiv foarte simplu: i-a venit fluturasul de pensionare. Si a zis ca nu mai sta, orice s-ar întâmpla. Nu a mai vrut sa fie cautat. Paul Grigoriu nu avea telefon mobil. Spunea ca il deranjeaza ca aparat si, apoi, avea senzatia ca este tinut în lesa. Nu-i place sa il caute oricine. Referitor la moarte Paul Grigoriu declara ca daca e sa se îngroape, o sa se îngroape în curtea casei sale, în satul Buciumeni. Nu-i place Bucurestiul, nu-l întelegea. Si nu putem incheia micul wiki biografic Paul Grigoriu cu o spusa de a sa: "Mi-a placut ceea ce a spus Andrei Gheorghe odata: - Publicul, orice este public - radio, televiziune - ucide orice initiativa".            • Anatomia unei strazi, Bucuresti, 1992;
• Vara franceza, Bucuresti, 1999;
• Radiografii. 1969-1989, Bucuresti, 2000;
• Mostenirea tinichigiului, prefata de Valeriu Râpeanu, Bucuresti, 2000. A murit la vârsta de 70 ani în 2015.

·         1946: David Gilmour, chitarist și vocalist al formației Pink Floyd

·         1946: Octavian Dicu, inginer constructor, colonel (ret).

·         1946 - S-a născut Tony Klatka, trompetist american (Woody Herman, Blood, Sweat & Tears).

·         1947 - S-a născut Kiki Dee (Pauline Matthews), cîntăreaţă britanică.

·         1947: Gheorghe Turda, interpret român de muzică populară. Gheorghe Turda (n. 6 martie 1948, Săpânța, Maramureș) este un cântăreț român de muzică populară. A dat concerte în peste 40 de țări și a participat la peste 80 de turnee. Prin decret prezidențial, din 1 decembrie 2008, Gheorghe Turda a fost înaintat în gradul de general de brigadă în rezervă (cu o stea). Este director al Centrului cultural național din Ministerul de Interne. În octombrie 2011, Înalta Curte de Casatie si Justitie a decis că Gheorghe Turda a fost colaborator al Securității.

* 1947: Robert Reiner (n. 6 martie 1947) este un actor american, regizor, producător și activist. Ca actor, Reiner a devenit cunoscut publicului american cu rolul lui Michael Stivic, ginerele lui Archie și Edith Bunker(interpretați de Carroll O'Connor și Jean Stapleton), în All in the Family(1971). Rolul i-a adus două premii Emmy de-a lungul anilor 1970. Ca regizor, Reiner a fost recunoscut de Directors Guild of America (DGA) că a atins maturitatea artistică cu filme ca Prietenie, Când Harry a cunoscut-o pe Sally sau Oameni de onoare. De asemenea a regizat filmul psihologic de groază Tortura, comedie fantastică romantică de aventuri File de poveste și comedia heavy metal mockumentar Spinal Tap. A absolvit UCLA Film School.

·         1952: Mircea Valer Pușcă, politician român

·         1953: Jan Kjærstad, autor norvegian
* 1956: Stig Fredriksson (n. 6 martie 1956 în Sorsele) este un fost fundaș suedez. A jucat pentru IFK Göteborg cea mai mare parte a carierei, câștigând de două ori Cupa UEFA (1982 și 1987) și de patru ori Allsvenskan. A evoluat de 54 de ori pentru echipa națională a Suediei.

·         1958: S-a născut compozitorul român George Natsis. Membru al Big Band-ului Radio, Natsis a absolvit Academia de Muzica „C. Porumbescu”, sectia pian, in 1981. Ca pianist si orchestrator, a intreprins turnee in tara si in strainatate (Kuweit, Germania, Slovenia, Canada, Austria) si a colaborat cu nume mari ale muzicii pop romanesti. Din 1993, este pianist al Big-Bandului Radiodifuziunii Romane. A semnat orchestratii, aranjamente si directia muzicala pentru emisiuni de televiziune. A fost aranjorul multor albume ale unor artisti consacrati, precum Stefan Hrusca, Ovidiu Lipan („Visul tobosarului”, „Getica”) si Gheorghe Zamfir. George Natsis a compus muzica de generic pentru emisiuni TV – „Ora 1 a venit” – Tele 7 abc, „Muzica e viata mea” – Romania 1, „Cerbul de aur” (festival international) – Romania 1 si muzica de film pentru pelicula „Divort din dragoste” – regia A. Blaier. Nu in ultimul rand, George Natsis este cunoscut ca dirijor, debutand la Teatrul „C. Tanase” (1979-1981), pentru a se afla apoi la pupitrul unor concerte precum cele de jazz cu Big-Band Radio. A dirijat, de asemenea, concertul etno-rock simfonic „Visul Tobosarului”- O. Lipan & Camerata Valahia, concertul aniversar Aura Urziceanu & Radio Big-Band (1987), concertul cameral Opus Avantra Strings Ensemble (2010), concertul rock simfonic Steve Vai & Evolution Tempo Orchestra (Bucuresti si Rimini, Italia, 2010), dar si turneul european cu Steve Vai si Evolution Tempo Orchestra (iunie 2013).

* 1958: Eddie Deezen (n. 6 martie 1958) este un actor, comic și actor de voce american, cunoscut pentru filme ca Grease, Midnight Madness și WarGames.
* 1961: George Timothy Clooney (n. 6 mai 1961) este un actor, producător, scenarist și regizor de film american. A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar în anul 2006.
Clooney a echilibrat performanțele sale din mari superproducții cu locul de muncă ca un producător și director comercial în spatele proiectelor comerciale mai riscante, precum și activist social și liberal. La 31 ianuarie 2008, Organizația Națiunilor Unite l-a numit pe Clooney "Mesager al Păcii".

Primul său rol important a fost în 1984 în sitcomul de scurtă durată E/R (a nu se confunda cu ER, drama în care Clooney, de asemenea, a jucat un deceniu mai târziu). El a jucat un îngrijitor în seria The Facts of Life. El a jucat rolul unui detectiv pe nume Bobby într-un episod din Golden Girls.

După ce a părăsit ER, Clooney a jucat în importante succese la Hollywood, cum ar fi The Perfect Storm și O Brother, Where Art Thou?. În 2001, el a făcut echipă cu Soderbergh din nou pentru Ocean's Eleven, un remake al anilor 1960, Rat Pack filmul cu același nume. Până în ziua de astăzi, acesta rămâne cel mai comercial film de succes a lui Clooney , câștigând mai mult de 444 milioane dolari în întreaga lume. Filmul a dat naștere la două continuări în care a jucat Clooney, Ocean's Twelve în 2004 și Ocean's Thirteen în 2007. În 2001, Clooney a fondat studioul de producție Secțiunea Opt cu Steven Soderbergh. Clooney este în general considerat Chief Actor.

El și-a făcut debutul regizoral în 2002 cu Confessions of a Dangerous Mind, o adaptare a autobiografiei producătorului de televiziune Chuck Barris. Deși filmul nu a a ieșit bine la box-office, directorul Clooney a fost lăudat printre critici și spectatori deopotrivă.

În 2005, Clooney a jucat în Syriana, care sa bazat vag pe fostul agent CIA, Robert Baer și memoriile sale de când era agent în Orientul Mijlociu. În același an a regizat, produs și jucat în Good Night, and Good Luck, un film despre un jurnalist de televiziune Edward R. Murrow din anii 1950 (război celebru de cuvinte cu senatorul Joseph McCarthy). Ambele filme au avut aclamații critice. La Premiilor Oscar din 2006, Clooney a fost nominalizat pentru Cel mai bun regizor și Cel mai bun scenariu original pentru Good Night, precum și Good Luck, precum și ca cel mai bun actor în rol secundar pentru Syriana. El a devenit prima persoană din istorie care urmează să fie nominalizat la Oscar pentru că a regizat un film și a jucat în altul în același an.El va continua să câștige pentru rolul său în Syriana.

Clooney a apărut în The Good German, un film regizat de Soderbergh.

* 1964: Stephen Gregory Bier Jr. (n. 6 martie 1964, Fort Lauderdale, Florida), mai cunoscut după numele de scenă Madonna Wayne Gacy sau după porecla Pogo, este fostul claviaturist al trupei Marilyn Manson (1989-2007). Numele lui de scenă combina numele cântăreței Madonna și cel al criminalului în serie John Wayne Gacy.

·         1967: Mihai Tudose (n. 6 martie 1967, Brăila, România) este un politician român, ales deputat de Brăila în Parlamentului României din partea partidului PRO România și a îndeplinit funcția de prim-ministru al României din 29 iunie 2017 până la demisia sa din data de 16 ianuarie 2018.

De la momentul vacantării postului de prim-ministru al României, asigurarea interimatului a fost efectuată de Mihai-Viorel Fifor (16 ianuarie 2018 - 29 ianuarie 2018).

În perioada 1991-1995 a urmat cursurile Facultății de Științe Juridice și Administrative, Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir, București^[1], iar apoi, în 2001, un curs postuniversitar, „Management și gestiunea afacerilor", în cadrul Facultății de Științe Economice a Universității „Dunărea de Jos” din Galați. În 2002 a urmat un curs de specializare la Bruxelles, referitor la controlul parlamentar al forțelor armate NATO. În 2006 a urmat diferite cursuri; un curs postuniversitar în domeniul securității naționale, în cadrul Colegiului Superior de Securitate Națională, Serviciul Român de Informații, un curs de specializare pentru cadre de conducere (Senior Executive Seminar; SES), în cadrul Centrul European Marshall pentru Studii de Securitate Națională (George C. Marshall European Center for Security Studies) din Garmisch-Partenkirchen, Germania și un curs de specializare postuniversitar în cadrul Colegiul Național de Apărare, București. În perioada 2006-2007 a efectuat un master în „Politici Economice Europene” la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) din București și un curs postuniversitar „Managementul comunicării și relații publice" în cadrul Facultății de Științe Economice a Universității „Dunărea de Jos”. În 2007 și-a completat studiile cu un curs de specialitate privind „Analiza și rezolvarea conflictelor armate” la Georgetown University, Statele Unite ale Americii, în colaborare cu Colegiul Național de Apărare. Tot în 2007 a mai urmat niște cursuri de formare profesională postuniversitară „Relații internaționale și integrare europeană” la Institutul Diplomatic Român, institut finanțat prin bugetul Ministerului Afacerilor Externe (MAE).

În 2010 a obținut titlul de doctor în domeniul Științe Militare și Informații, protecția infrastructurilor critice, conferit de Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul" (ANIMV).

A fost membru titular al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din partea delegației României.

Ca activitate profesională, a debutat în 1992 ca șef birou senatorial, până în 1999 când, pentru un an, a fost consilier județean, lucrând în același timp și ca jurist. Din anul 2000 reprezintă Brăila în Camera Deputaților. Din 2004 până în 2008 a fost președintele organizației municipale a PSD Brăila, perioada în care organizația a avut cele mai bune rezultate, reușind să câștige în urma scrutinului din 2008 primăria și să obțină cel mai mare numar de consilieri municipali. În 2008 a fost ales deputat cu peste 50% din preferințele electoratului în colegiul uninominal nr. 4, circumscripția electorală nr. 9 Brăila. Din 2004 este președinte al Comisiei pentru politică economică, reformă și privatizare din Camera Deputaților.

Mihai Tudose
Mihai Tudose
Date personale
Născut	6 martie 1967 (52 de ani)  Brăila, România
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Europarlamentar
Deținător actual
Funcție asumată 2 iulie 2019
Circumscripția	România
Al 66-lea prim-ministru al României
În funcție 29 iunie 2017 – 16 ianuarie 2018
Precedat de	Sorin Grindeanu
Succedat de	Vasilica-Viorica Dăncilă
Ministru al economiei
În funcție 23 februarie 2017 – 29 iunie 2017
Precedat de	Alexandru Petrescu
Succedat de	Mihai-Viorel Fifor
Membru al Camerei Deputaților a României
În funcție 21 decembrie 2016 – 19 iunie 2019
Succedat de	Florin Mircea[*]
Circumscripția	Brăila
Reprezentant al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
În funcție 27 mai 2016 – 23 aprilie 2017
Ministru al economiei
În funcție 17 decembrie 2014 – 17 noiembrie 2015
Precedat de	Constantin Niță
Succedat de	Costin Grigore Borc[*]
Reprezentant al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
În funcție 22 ianuarie 2007 – 19 aprilie 2015
Membru supleant al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
În funcție 22 ianuarie 2001 – 22 ianuarie 2007
Membru al Camerei Deputaților a României
Deținător actual
Funcție asumată 2000
Circumscripția	Brăila
Partid politic	PSD (din ianuarie 2020) PPR (ianuarie 2019–decembrie 2019) PSD (până în ianuarie 2019)
Alma mater	Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir

* 1969: Ilinca Goia (n. 6 martie 1969, București) este o actriță română de teatru, televiziune, voce și film.

Între anii 1987–1990 a fost membră a trupei de teatru studențesc Podul, condusă de profesorul Cătălin Naum. A absolvit Academia de Teatru și Film I.L. Caragiale din București în 1992 la clasa profesorului Florin Zamfirescu. A urmat un stagiu de pregătire la Universitatea și Teatrul Old Globe din San Diego (SUA), primind ulterior o bursă de studii la Academia Americană de Music-Hall și Artă Dramatică (AMDA) din New York, unde a absolvit în 1996.

Bogata sa experiență profesională cuprinde spectacole în teatre de repertoriu din San Diego - Civic Light Opera, Repertory Theatre și București: Teatrul "C.I.Nottara", Teatrul Român-American "Eugene O'Neill" și Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, sub semnătura unor importanți regizori precum: Todd Sallovey, Noel Craig, Andrei Șerban, Mircea Cornișteanu, Ion Cojar, Grigore Gonta, Eliot Swift, Gelu Colceag, Felix Alexa, Alice Barb, Anca Ovanez și Claudiu Goga.^[1][2]

De asemenea, biografia profesională a actriței cuprinde o bogată activitate cinematografică și de televiziune, unde a interpretat numeroase roluri principale sub bagheta unor regizori de prestigiu dintre care: Dan Pița, Andrei Blaier, Mircea Veroiu, Sergiu Nicolaescu, Nicolae Oprițescu, Malvina Urșianu, Ted Nicolau, Patrick Lissener, Viorel Sergovici, Valentin Hotea, Dinu Cernescu, Dominic Dembinski, Silviu Jicman.^[1]

A participat cu spectacole și recitaluri la diverse manifestări de cultură teatrală precum: „Festivalul Femeii Balcanice” din Salonic, Festivalul de teatru de la Milano, Quartier d'Ete la Paris, Bienala de teatru din São Paolo, Open Stage Festival la Târgu Mureș, Unidram la Potsdam, Alternative Theatre Festival din Rasgrad, „Festivalul Artelor” la București și Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu.

Ilinca Goia
Date personale
Nume la naștere	Ilinca Goia
Născută	6 martie 1969 (50 de ani) București
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Activitate
Roluri importante	Sofia Damian în Om sărac, om bogat, Beatrice în Lacrimi de iubire Mania in Femeia visurilor, Ecaterina Teodoroiu inTriunghiul mortii , Marta in Rochia alba de dantela

* 1972: Shaquille Rashaun O'Neal (n. 6 martie 1972, Newark, New Jersey), poreclit „Shaq”, este un fost jucător profesionist de baschet american, rapper, actor, ofițer de poliție și șerif adjunct al SUA

* 1973: Florin Alin Lupeică, mai cunoscut ca Alin Lupeică (n. 6 martie 1973, Iași) este un scrimer român specializat pe sabie.

Elev al lui Iulian Bițucă, a fost laureat cu bronz la individual la Campionat Mondial pentru juniori din 1993 și pe echipe la Campionatul Mondial pentru seniori din 1994 și din 2001. A participat la trei ediții ale Jocurilor Olimpice: Barcelona 1992, Atlanta 1996, Sydney 2000.^[1] A fost campion național în 1995, 1996, și 1997

* 1976: Kenneth Anderson^[3] (n. 6 martie 1976)^[1] este un wrestler americancare activează în Total Nonstop Action Wrestling (TNA) sub numele de ring Mr. Anderson. Între anii 2005 și 2009 a evoluat în World Wrestling Entertainment (WWE) sub numele de ring Mr. Kennedy și ocazional Ken Kennedy.
* 1977: Giorgos Karagounis ( n. 6 martie 1977 în Pyrgos, Grecia) este un jucător de fotbal legitimat la echipa Panathinaikos FC, fiind în același timp și căpitanul echipei naționale de fotbal a Greciei.
* 1978: Teruaki Kurobe (n. 6 martie 1978) este un fost fotbalist japonez.
* 1979: Timothy Matthew "Tim" Howard (n. 6 martie 1979) este un fotbalist american care evoluează pe poziția de portar la clubul din MLS, Colorado Rapids și la echipa națională de fotbal a Statelor Unite.
* 1979: Gabriela Doina Đukanović (n. Tănase, pe 6 martie 1979, în Turnu Severin), este o fostă jucătoare de handbal din România, acum retrasă din activitate și stabilită în Muntenegru. În urma unei căsătorii anterioare, handbalista a fost cunoscută și sub numele de Gabriela Tănase-Hobjilă pe vremea când juca la RK Podravka Koprivnica. Gabriela Tănase, care a evoluat pe postul de intermediar dreapta, a fost componentă a echipei naționale a României la Campionatul European din 2002^[1] și la Campionatele Mondiale din 1999^[2] și 2003.^[1] De asemenea, Tănase a participat cu echipa României la Olimpiada din 2000, de la Sydney, clasându-se pe locul al șaptelea.^[2]

În total, ea a jucat pentru România în 72 de meciuri, în care a înscris 158 de goluri.^[3]

La nivel de club, Gabriela Tănase a jucat pentru Oltchim Rm. Vâlcea, Rapid București, Podravka Vegeta și Budućnost T-Mobile

* 1980: Emílson Sánchez Cribari (n. 6 martie 1980 Cambará, Paraná, Brazilia) este un fotbalist brazilian, care joacă pentru clubul scoțian Rangers FC.
* 1980: Yeliz Özel este o jucătoare profesionistă de handbal din Turcia care joacă la Yenimahalle Belediyesi pe postul de coordonator.
* 1980: Rodrigo Ferrante Taddei (n. 6 martie 1980) este un fotbalist brazilian retras din activitate.

·         1981: Teodor Dună (n. la 6 martie 1981, în Tâncăbești, Ilfov) este un poetcontemporan.

A debutat în revista "Poesis" (2000) și a publicat în: "Luceafărul", "România literară", "Viața românească", "Steaua", "Ziua literară", "Cultura", "Vatra", "Dilemateca", "Cuvântul", "Wespennest" (trad. de Nora Iuga), "Manuskripte" (trad. de Ernest Wichner), "Balkani", "Alora, la bien cercada", "Langage et créativité" etc.

Este considerat a fi unul dintre vizionarii promoției 2000 (Octavian Soviany http://www.revistatribuna.ro/doc_db_site/tribuna/tribuna158.pdf(generația douămiistă), alături de Dan Coman, Claudiu Komartin, Marin Mălaicu Hondrari, Ruxandra Novac, Florin Partene, ș.a.

A debutat în anul 2002 cu volumul "Trenul de treieșunu februarie" (cu o prefață de Mircea Ivănescu) la editura Vinea, volum care a fost distins cu premiul Mihai Eminescu (Botoșani, 2003).

A publicat în 2005 volumul "Catafazii", apărut la aceeași editură. Teodor Dună a fost redactor al revistei Cuvântul.

A publicat în 2010 volumul "De-a viul", la Editura Cartea Romînească.

A avut peste 30 de lecturi publice, în țară și în străinătate (la Institutul Cultural Român din Viena – 2005; Institutul cultural român din Berlin – 2006 ICR Berlin.

Beneficiază de o bursă pentru literatură acordată de Akademie Schloss Solitude (juror Mircea Cărtărescu) la care va participa începând cu luna aprilie 2010

Volume:

• Trenul de treieșunu februarie (versuri), București, Ed. Vinea, 2002;
• Catafazii (versuri), București, Ed. Vinea, 2005;
• De-a viul (versuri), București, Ed. Cartea Românească, 2010.^[2]
• Obiecte umane (versuri), București, Ed. Cartea Românească, 2015

Teodor Dună
Date personale
Născut	6 martie 1981 (38 de ani) Tâncăbești, Ilfov
Părinți	Monica Dună(profesor)
Ocupație	poet
Activitatea literară
Operă de debut	„Trenul de treieșunu februarie”

* 1981: Gorka Iraizoz Moreno (n. 6 martie 1981) este un fotbalist spaniol de etnie bască, care evoluează la clubul FC Girona în Primera División, pe postul de portar.

* 1987: Ilan Șor (n. 6 martie 1987, Tel Aviv)^[1] este un om de afaceri milionar din Republica Moldova, de origine evreiască, care în prezent exercită funcția de primar al orașului Orhei și este cunoscut drept suspect într-o operațiune de devalizare a mai multor bănci din țară.

* 1988: Simon Mignolet (Pronunție în franceză: /simɔ̃ miɲɔlɛ/; n. 6 martie 1988) este un fotbalist belgian care joacă pentru clubul Liverpool din Premier League.

* 1989: Nikolaos Nikos Barboudis (n. 6 martie 1989, Cluj, România) este un fotbalist greco-român care evoluează în prezent la Ethnikos Achna.
* 1989: Agnieszka "Aga" Radwańska (n. 6 martie 1989) este o jucătoare profesionistă de tenis poloneză. Radwańska a atins punctul culminant al carierei sale, ocupând locul 2 mondial în iulie 2012, iar în prezent se situează pe locul 6 mondial în clasamentul Women's Tennis Association(WTA).
* 1989: Viktorija Žilinskaitė  (n. 6 martie 1989, în Urai)^[3] este o handbalistă rusă de origine lituaniană^[4] care joacă pentru clubul Kuban Krasnodar și echipa națională a Rusiei.
* 1989: Iana Aleksandrovna Zvereva ( n. 6 martie 1989, Tver) este o scrimeră rusă specializată pe spadă,
* 1991: Rodrigo Moreno Machado (n. 6 martie 1991,^[2] Rio de Janeiro, Brazilia) este un fotbalist spaniol care evoluează la clubul Valencia C.F. în La Liga
* 1992: Irina Ivan (n. 6 martie 1992, la Suceava)^[1] este o jucătoare profesionistă de handbal din România care evoluează pentru clubul HC Zalau din România .

Irina Ivan a fost campioană națională la categoria junioare I cu LPS Iași, în 2011.^[2] A activat la LPS Suceava, LPS Iași și HCM Roman.^[2] Handbalista s-a alăturat echipei clujene în 2011, iar contractul ei a fost semnat inițial pe o perioadă de patru ani, cu drept de prelungire.^[3]

Ivan a făcut parte din echipele de junioare și tineret ale României, fiind prima dată selecționată în 2008.

* 1996: Timo Werner (n. 6 martie 1996) este un fotbalist german care evolueaza la clubul german RB Leipzig și la Echipa națională de fotbal a Germaniei.

VA URMA