MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 12 APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE  (B  Decese, Sărbători);  PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Decese

• 65: Lucius Annaeus Seneca, filosof roman
• 238: Gordian I, împărat roman
• 238: Gordian al II-lea, împărat roman
• 352: Papa Iuliu I
• 1550: Claude de Lorena, duce de Guise (20 octombrie 1496 – 12 aprilie 1550) a fost aristocrat francez și general. El a devenit primul Duce de Guise în 1528. A fost al doilea fiu al lui René al II-lea, Duce de Lorena și al Filipei de Guelders. A fost educat la curtea franceză a regelui Francisc I. La 17 ani, Claude a făcut o alianță cu casa regală a Franței prin căsătoria cu Antoinette de Bourbon (1493–1583), fiica lui François, Conte de Vendôme. S-a căsătorit cu Antoinette de Bourbon la 9 iunie 1513 și au avut 12 copii:
  • Maria de Guise (1515–1560); căsătorită cu regele Iacob al V-lea al Scoției în 1538. Fiica lor a fost Maria, regină a Scoției.
  • Francisc, Duce de Guise (1519–1563)
  • Louise de Guise (10 ianuarie 1520 – 18 octombrie 1542); căsătorită cu Charles I, Duce de Arschot la 20 februarie 1541.
  • Renée de Guise (2 septembrie 1522 – 3 aprilie 1602), stareță de St. Pierre, Reims.
  • Charles de Guise (1524–1574), Duce de Chevreuse, arhiepiscop de Reims și cardinal de Guise.
  • Claude, Duce de Aumale (1526–1573)
  • Louis I, Cardinal de Guise (1527–1578)
  • Philip de Guise (3 septembrie 1529 – 24 septembrie 1529)
  • Peter de Guise (3 aprilie 1530); a murit de mic.
  • Antoinette de Guise (31 august 1531 – 6 martie 1561), stareță de Faremoutier
  • Francis de Guise (18 aprilie 1534 – 6 martie 1563)
  • René, marchiz de Elbeuf (1536–1566)  

    Claude de Lorena
    Duce de Guise
    Portret al lui Claude, Duce de Guise de Jean Clouet
    Căsătorit(ă)	Antoinette de Bourbon (c. 1513–50; decesul lui)
    Urmași Maria, regină consort a Scoției Francis, Duce de Guise Renée, stareță de Sf. Pietru Charles Arhiepiscop de Reims Claude, Duce de Aumale Louis I, Cardinal de Guise Antoinette, stareță de Faremoutier Francisa René, marchiz de Elbeuf
    Familie nobilă	Casa de Lorena
    Tată	René al II-lea, Duce de Lorena
    Mamă	Philippa de Guelders
    Naștere	20 octombrie 1496 Castelul Condé-sur-Moselle
    Deces	12 aprilie 1550 (53 de ani) Castelul Joinville
    Religie	romano-catolică

• 1555: Ioana de Castilia (spaniolă Juana I de Castilla) (n. 6 noiembrie 1479 – d. 12 aprilie 1555), numită și Ioana cea Nebună (Juana La Loca), a fost regină a Castiliei și a Aragonului, în comun cu fiul ei Carol al V-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman^[1], deși din 1506 nu a exercitat nici o putere, iar din 1509 a trăit închisă la Tordesillas mai întâi din voința tatălui său Ferdinand al II-lea de Aragon și apoi din voința fiului său Carol al V-lea. Prin naștere a fost infantă de Castilia și de Aragon. De la o vârstă fragedă a dat semne de indiferență religioasă, iar mama sa a încercat să păstreze secretul. S-a căsătorit cu Filip cel Frumos și au avut șase copii. La moartea mamei sale în 1504, a fost proclamată regina Castiliei împreună cu soțul său, iar la moartea tatălui său în 1516, devine regina Navarrei și a Aragonului. Prin urmare în 25 ianuarie 1516 a devenit, teoretic, prima regină a coroanelor care au modelat Spania contemporană, dar din 1506 puterea sa a fost doar nominală. A fost numită Ioana cea Nebună, datorită unei presupuse boli mintale cauzate de gelozie și apoi de durerea pentru moartea soțului său, argument care a fost folosit de tatăl ei și mai târziu de fiul ei Carol pentru a o închide pe viață la Tordesillas. Figura ei a fost popularizată în perioada Romantismului în pictură și literatură. 
  Ioana de Castilia în copilărie
  Ioana s-a născut în vechiul oraș vizigot Toledo, capitala regatului Castiliei. Ea a fost al treilea copil și a doua fiică a regilor Isabela a Castiliei și Ferdinand al II-lea de Aragon. La curtea castiliană, principalii ei preceptori au fost preotul dominican Andrés de Miranda, profesor respectat și membru al curții reginei, Beatriz Galindo și mama sa, regina. Ioana a studiat religia, muzica, dansul, eticheta curții, și-a dezvoltat abilități ecvestre și a învățat să stăpânească toate limbile (sau dialectele) romanice iberice: castiliana, leoneza, galiciana, portugheza și catalana. De asemenea, ea vorbea fluent franceza și latina. Deja din 1495 a arătat semne de scepticism religios și lipsă de devotament față de culturile și ritualurile creștine. Acest fapt a alarmat-o pe mama sa, care a ordonat să fie păstrat secretul. 

Filip cel Frumos și Ioana
În 1496, la vârsta de 16 ani, Ioana se logodește cu arhiducele Filip cel Frumos, fiul împăratului Maximilian I al Imperiului romano-german și al primei sale soții Maria de Burgundia. Căsătoria a fost o alianță între Casa de Habsburg și Casa de Trastamara împotriva puterii în creștere a francezilor. În august 1496 ea a părăsit portul Laredo (actuala Cantabria) din nordul Spaniei, la bordul unei carace condusă de căpitanul Juan Perez. Flota, care voia să demonstreze splendoarea coroanelor Castiliei și Aragonei, era compusă din alte nouăsprezece nave și caravele, comandate de amiralul D. Frederic și conduse de Sancho de Bazán. Flotei i s-au alăturat alte 60 de nave comerciale, care transportau lână din Castilia. A fost cea mai mare flotă în misiune de pace, organizată de Castilia^[2]. Călătoria a fost plină de peripeții: în 31 august flota a fost nevoită să se refugieze la Portland, Anglia. Când în cele din urmă flota se apropia de Middelburg, Zeelanda, o caracă genoveză care transporta 700 de oameni, hainele și multe din efectele personale ale Ioanei, a eșuat pe un banc de nisip și a trebuit să fie abandonată. Ajunsă în țările nordice, Ioana nu a fost primită de către logodnicul ei, datorită opoziției francofililor de la curtea lui Filip. Căsătoria formală a avut loc în 20 octombrie 1496, la Lier, la nord de Bruxelles, Filip fiind fascinat de frumusețea Ioanei.
Imediat cei doi soți se îndrăgostesc nebunește. Între anii 1498 și 1507 ea a născut șase copii (doi viitori împărați și patru viitoare regine).
Această uniune a fost considerată (din punct de vedere politic), drept una din cele mai reușite din istoria europeană: moștenitorul lui Filip și al Ioanei urma să devină stăpân peste un teritoriu enorm și pretendent al coroanei imperiale. Curtenii îi vedeau pe Filip și Ioana ca un cuplu perfect. Cei doi s-au stabilit la Bruxelles unde s-a născut prima lor fiică, Eleanor. Dar curând, cum era normal în acea epocă, Filip a avut aventuri cu alte femei, ceea ce a provocat accese de gelozie furibunde din partea Ioanei, îndrăgostită nebunește de soțul ei. Comportamentul Ioanei nu era socotit normal deoarece misiunea legitimă a căsătoriei era aceea de a procrea și relațiile extra-conjugale erau socotite normale. Ioana obișnuia să-l respingă pe Filip când acesta acorda prea multă atenție altor doamne de la curte, ținându-l la distanță, ceea ce-l făcea pe Filip să cadă în depresie și să facă scene de gelozie. 

Ioana de Castilia
Moartea singurului ei frate, Ioan, Prinț de Asturia, fiul cel mare al regilor Isabela a Castiliei și Ferdinand al II-lea de Aragon, a surorii sale mai mari Isabella de Asturia, regină a Portugaliei și a singurului ei fiu Miguel, a făcut-o pe Ioana moștenitoarea tronului Spaniei. În 1502, curtea castiliană a recunoscut-o pe Ioana moștenitoarea legitimă a tronului castilian. Împreună cu soțul ei a plecat la curtea Spaniei pentru a primi titlul de prințesă de Asturia conform tradiției. La sfârșitul anului Filip s-a întors în Flandra, ceea ce a aruncat-o într-o tristețe profundă pe Ioana. La 10 martie 1503 a dat naștere unui fiu ,care a fost numit Ferdinand ca și tatăl Ioanei. Ioana a dorit să se întoarcă la soțul ei, dar mama sa a încercat să o împiedice. Încăpățânată, Ioana a insistat să plece, iar mama sa a închis-o sub supravegherea episcopului Fonseca în castelul La Motta. După o discuție foarte aprinsă cu Ioana, Isabela a Castiliei a fost nevoită să o lase să plece, punând însă în dubiu sănătatea mintală a fiicei sale. 
De la moartea mamei sale, Isabela I a Castiliei în 26 noiembrie 1504, Ioana a devenit regină a Castiliei iar soțul ei rege de jure uxoris. Tatăl Ioanei, Ferdinand al II-lea și-a pierdut titlul de rege al Castiliei deși soția sa i-a permis să guverneze în absența Ioanei sau, dacă Ioana nu dorește să conducă ea însăși, până când fiul ei, Carol I va împlini 20 de ani. Ferdinand a refuzat să accepte asta; a emis monede pe care scria "Ferdinand și Ioana, rege și regină a Castiliei, Leonului și Aragonului" iar la începutul anului 1505 a convins curtea că Ioana este bolnavă și nu poate guverna.

Filip și Ioana la curte
Soțul Ioanei, Filip cel Frumos, care nu se mulțumea cu regența ci visa să fie rege, a emis la rândul său monede cu numele "Filip și Ioana, rege și regină a Castiliei, Leonului și Arhiduci de Austria, etc^[3]" și a început să se plângă de comportamentul ei. În replică, Ferdinand a îmbrățișat o politică pro-franceză, s-a căsătorit cu Germaine de Foix, nepoata regelui Ludovic al XII-lea al Franței în speranța că va avea un fiu care va moșteni Aragon și poate Castilia.^[4]Filip și Ioana au rămas la curtea din Bruxelles, unde în 15 septembrie 1505 Ioana a dat naștere celui de-al cincilea copil, Maria. La sfârșitul anului 1505 Filip era dornic să meargă în Castilia, astfel a dispus să se pregătească flota, în ciuda faptului că era riscant să călătorească în timpul iernii. Au plecat în 10 ianuarie 1506 cu 40 de nave. În Canalul Mânecii o furtună a scufundat mai multe nave, iar restul au fost împrăștiate. În cele din urmă s-au oprit în Portland și au stat trei luni în Anglia. Ioana cu această ocazie a vizitat-o pe sora ei Caterina de Aragon, pe care nu o văzuse de zece ani^[5]. Au plecat în aprilie și în loc să meargă în Laredo, unde erau așteptați, au mers la A Coruña, probabil pentru a câștiga timp și pentru a se reuni cu nobilii castilieni, înainte de a se întâlni cu Ferdinand.^[6] Filip nu voia să renunțe la Castilia fiind pregătit pentru o confruntare armată. Dar datorită diplomației lui Ferdinand s-a semnat tratatul de la Villavafila, prin care Ferdinand îi ceda Castilia lui Filip, convenind cu un al doilea tratat excluderea Ioanei de la guvernare, datorită presupusei sale nebunii. Imediat după aceea Ferdinand a declarat că a fost șantajat de ginerele său, pe care l-a acuzat că o ține prizonieră pe Ioana și a dezmințit tratatul, spunând că Ioana trebuie să-și mențină dreptul de Reina proprietaria a Castiliei. În această controversă, este evidentă contradicția între prima declarație despre incapacitatea fiicei sale și afirmația succesivă despre drepturile regale ale acesteia: prima dată nebună, apoi înțeleaptă. De fapt și Filip și Ferdinand

„amândoi sunt interesați să acrediteze ideea că Ioana este incapabilă să guverneze.”

—J. Pèrez^[7], Isabella e Ferdinando, p. 320, op. cit. în bibliografie

La 25 septembrie 1506 Filip a murit brusc de febră tifoidă la Burgos în Castilia. Unii au suspectat că a fost otrăvit de socrul său Ferdinand al II-lea. Ioana era însărcinată cu cel de-al șaselea lor copil, Caterina.
Aici a început tragedia Ioanei de Castilia: tatăl ei, ca regent, a scris la toate curțile Europei, lamentându-se de nebunia fiicei sale, cauzată de moartea bruscă a iubitului soț. Astfel a apărut legenda, sporită și răspândită, despre comportamentul ciudat al Ioanei, văduvă inconsolabilă, asupra sicriului soțului său. Ioana decisese să mute trupul lui Filip de la Burgos unde murise, pentru a respecta dorința lui Filip de a fi înmormântat la Granada, cu excepția inimii care a fost purtată la Bruxelles. Însoțită de un alai de nobili, soldați, preoți, doamne de la curte și slujitori, a pornit la drum. Călătoreau numai pe timp de noapte, deoarece Ioana era de părere că un alai cu un catafalc pe străzile orașelor, nu era un spectacol prea plăcut la vedere. Timp de opt luni cât a durat călătoria, ea nu s-a despărțit de sicriul soțului. Nobilii din cortegiu erau nemulțumiți și s-au înmulțit bârfele despre nebunia reginei. În orașul Torquemada la 14 ianuarie 1507, Ioana a dat naștere ultimului copil, Caterina. Ioana devenise o văduvă râvnită, moștenitoarea unei coroane prestigioase.
Fiul și moștenitorul ei, Carol I, avea 16 ani și era în grija mătușii sale în nordul Flandrei; tatăl ei a rămas în Aragon permițând creșterea crizei politice.
De la moartea mamei sale, până la propria moarte, Ioana a deținut doar în mod formal titlul de regină a Castiliei, deoarece puterea reală a fost deținută de o serie de patru regenți diverși. 

Regina Ioana cea Nebună închisă la Tordesillas împreună cu fiica sa infanta Caterina, tablou de Francisco Pradilla, 1906
În februarie 1509 Ioana a fost închisă în castelul Tordesillas din ordinul tatălui său, împreună cu ultimul copil, Caterina, complet izolată de lumea externă. După moartea lui Ferdinand în 23 ianuarie 1516, situația Ioanei nu s-a schimbat, deoarece fiul său Carol Quintul la rândul lui dorea coroana.
Pe 4 noiembrie 1516, Carol, care nu-și văzuse mama de zece ani și fusese crescut în Flandra de către mătușa sa Margareta, a mers să o viziteze. Nu își mai amintea de ea și doar auzise de nebunia ei. Întâlnirea a fost necesară deoarece Carol avea nevoie de legitimarea sa pe tron si situația Ioanei nu s-a schimbat cu nimic dupa aceea.
Carol se temea de anticonformismul Ioanei în privința religiei. Un guvern al mamei sale ar fi avut un efect distrugător asupra clerului și a nobilimii ce erau la putere din timpul regenței lui Ferdinand. De asemenea l-ar fi făcut să piardă coroana și ar fi eliminat anturajul flamand de care era înconjurat și care se îmbogățea pe seama lui. O incapacitate mintală a Ioanei era comodă multora, iar cei interesați erau conștienți de acest fapt. Astfel, Carol a continuat politica bunicului său și a lăsat-o pe mama sa închisă la Tordesillas.

„El a sacrificat-o cu fermitate pe mama sa, la fel cum Filip își sacrificase soția datorită avariției și cum Ferdinand își jertfise fiica datorită planurilor sale politice^[16]”

Ioana și fiica sa au fost abuzate fizic și psihic de către temnicerii lor. Cu atât mai grei au fost anii petrecuți sub paza marchizului de Denia, don Bernandino de Sandoval y Royas și a soției sale, temniceri aleși de Carol Quintul. Predecesorul său, Juan Ferrer, a declarat că nu o supusese niciodată pe regină torturii cu la cuerda^[17], doar la ordinul lui Ferdinando. Captivitatea Ioanei a fost extrem de dificilă și datorită totalei izolări la care a fost supusă. Era constrânsă să practice catolicismul și să se confeseze, ceea ce refuza cu încăpățânare. De-a lungul anilor au izbucnit mai multe epidemii de ciumă, iar marchizul Denia a cerut permisiunea de a evacua palatul, dar Carol a refuzat. Chiar dacă viața mamei sale era în pericol, Carol dorea să o țină ascunsă de ochii lumii. Marchizul Denia a demonstrat un zel exemplar în funcția sa de temnicer, după cum demonstrează corespondența purtată cu Carol Quintul, în care uneori amintea că înainte de sentimentele filiale trebuie să fie puse interesele politice: uneori sugera ca regina să fie supusă unei anumite torturi, deoarece astfel ar fi adus un serviciu lui Dumnezeu și deseori îi amintea că acționa doar în interesul lui. Denia îi înlătura pe acei călugări care, puși alături de regină pentru a o converti, deveneau în schimb prieteni și apărători, asa cum s-a întâmplat cu călugărul Juan de Avila. Carol era mereu informat de ceea ce se întâmpla, deoarece se temea că mama sa, liberă și activă, ar putea înflăcăra șovăitorul sentiment anti-flamand și i-ar periclita puterea. Dacă s-ar zvoni că regina este sănătoasă, adversarii noului rege l-ar putea răsturna. Ferdinand și Carol au încercat să șteargă orice corespondență cu temnicerii Ioanei și chiar și Filip a ordonat să se ardă unele documente referitoare la bunica sa.^[18]Caterina a părăsit-o pe mama sa în 1525, când a plecat să se mărite cu Ioan al III-lea al Portugaliei. 

Scud cu Ioana și Carol
De mult timp în Castilia mocnea nemulțumirea și resentimentul față de Carol și curtea sa de flamanzi, pentru rapacitatea cu care își exercitau puterea. La aceasta, se unea și faptul că regele urma să plece, pentru a fi încoronat cu coroana imperială, pe care o primise la moartea bunicului său Maximilian I și după o serie de intrigi și mari sume de bani vărsate pentru a cumpăra voturile necesare pentru a fi ales. Carol a plecat în 20 mai 1520, lăsându-l ca regent pe detestatul flamand Adrian de Utrecht, viitorul papă Adrian al VI-lea.
La sfârșitul lunii mai 1520 a izbucnit așa numita revoltă a comunităților castiliene,(spaniolă movimiento comunero) cu caracter anti-flamand, condusă de Juan de Padilla. În luna august din același an, locuitorii din Tordesillas s-au alăturat rebelilor și au luat cu asalt castelul în care se găsea închisă regina. L-au înlăturat pe Denia și au eliberat-o pe Ioana și, convinși că era în deplinătatea facultăților mintale, au încercat să o atragă de partea lor. Astfel ea a aflat de moartea tatălui ei și de evenimentele care avusesera loc de când era închisă. Ioana i-a primit de multe ori pe reprezentanții rebelilor, dar a refuzat să se alăture lor împotriva fiului său, chiar dacă o eliberaseră; a refuzat să semneze orice document care ar fi legitimat acțiunile lor. În această situație, ea a arătat că nu este nebună, păstrând drepturile fiului ei. Chiar și Adrian de Utrecht, devenit episcop de Tortosa, îi comunica lui Carol că toți erau martorii sănătății mintale a mamei sale și preciza: "Alteța Voastră a uzurpat titlul regal și a ținut-o prizonieră forțat pe regină, care este rațională, sub pretextul că este nebună...".^[19]
Revolta a fost reprimată cu bătălia finală de la Villalar, în 23 aprilie 1521, iar conducătorii ei au fost executați. 

Ioana cea Nebună (1877) de Francisco Pradilla y Ortiz, Muzeul Prado, Madrid
După insuccesul revoltei, Ioana a fost închisă din nou sub supravegherea marchizului Denia, devenit și mai ostil din cauza ofenselor suferite în timpul revoltei.^[20] Viața Ioanei s-a deteriorat progresiv, mai ales după plecarea fiicei sale pentru a se căsătorii cu regele Portugaliei. Aceasta încercase mereu să o protejeze pe mama sa de răutățile marchizului Denia. Crizele depresive au crescut în intensitate și în ultimii ani presupusa boală mentală a devenit reală. Avea probleme la picioare și în ultimii ani nu mai putea merge. A murit vineri 12 aprilie 1555, Vinerea Mare, după ce a refuzat din nou să primească ungerea de pe urmă. La căpătâiul ei se afla Francisco de Borja, care a mărturisit că fost lucidă până la sfârșit. A fost înmormântată la mănăstirea Santa Clara și nu a avut parte de funeralii de stat. Mai târziu, nepotul ei Filip a poruncit să fie înmormântată în Capilla Real (Capela Regală) a catedralei din Granada, alături de soțul său și de alți regi spanioli.
A fost victima tatălui său ,pe care l-a adorat, dar care a văzut în ea gânduri puțin ortodoxe și indisponibilitatea de a-l urma în politica inchiziției și a rugurilor.
Ioana a rămas în istorie cu numele cea nebună, un supranume jignitor, și poate chiar a înnebunit după 46 de ani de captivitate aproape neîntreruptă.
Michael Pradwin^[21] a văzut secretul din Tordesillas: închisă din rațiuni de stat, folosind ca pretext nebunia, captivitatea a făcut-o să-și piardă mințile cu adevărat^[22].
Ioana a demonstrat până la final o hotărâre și o forță morală pe care nici măcar captivitatea dură, nemiloasă și lipsită de orice privilegiu nu a reușit să o înfrângă. Fiul său, Carol Quintul, a abdicat la trei luni dupa moartea ei și a murit trei ani mai târziu la mănăstirea Cuacos de Yuste, în 21 septembrie 1558.
După G. Belli, Ioana, Reina Proprietaria a Castiliei, a Leónului a Granada, a Galiciei, a Seviliei, a Aragonei, a Navarrei, a Indiilor Occidentale, a Insulelor Canare, a Neapolelui, a Siciliei, contesă de Barcelona, "nu era nebună ci victimă a circumstanțelor politice din acea vreme.  

Ioana de Castilia
Portret de Juan de Flandes, c. 1500
Date personale
Nume la naștere	Joana I de Castella
Născută	6 noiembrie 1479 Toledo, Spania
Decedată	12 aprilie 1555 (75 de ani) Tordesillas, Spania
Înmormântată	Granada, Spania
Părinți	Ferdinand al II-lea de Aragon Isabela I a Castiliei
Frați și surori	Catherine de Aragon Maria de Aragon Isabella, Prințesă de Asturia Alonso de Aragón[*] John, Prince of Asturias[*] Alonso de Estrada[*] John of Aragon, Prince of Girona[*]
Căsătorită cu	Filip I al Castiliei
Copii	Eleanor, regină a Franței Carol al V-lea, Împărat romano-german Isabella, regină a Danemarcei Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria, regină a Bohemiei Caterina, regină a Portugaliei
Cetățenie	Spania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	conducător[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Queen of Castile[*] queen regnant of Navarre[*] Infante of Aragón[*] senior de Molina[*]
Familie nobiliară	Casa de Trastamara
Regină a Leonului și a Castiliei
Domnie	26 noiembrie 1504 – 12 aprilie 1555
Predecesor	Isabella I & Ferdinand V
Succesor	Carol al V-lea
Regent	Filip I Carol al V-lea
Regină a Aragonului
Domnie	23 ianuarie 1516 - 12 aprilie 1555
Predecesor	Ferdinand II
Succesor	Carol al V-lea

• 1817: Charles Messier (n. 26 iunie 1730, Badonviller, Meurthe-et-Moselle, Lorena – d. 12 aprilie 1817, Paris) a fost un astronom francez.
  Messier a fost un eminent vânător de comete, el reușind să descopere nu mai puțin de 20 de comete. 13 dintre ele îi poartă numele, Messier fiind recunoscut ca primul descoperitor al lor.
  În prezent, Messier este cunoscut mai cu seamă prin Catalogul Messier, un catalog care cuprinde 110 corpuri cerești: galaxii, roiuri stelare și nebuloase. Pentru multe dintre aceste obiecte Messier a fost primul care le-a observat.
  Un crater de pe lună și asteroidul 7359 Messier îi poartă numele. Charles Messier era al zecelea dintr-o familie numeroasă de doisprezece copii. S-a născut la Badonviller, Lorena, la 26 iunie 1730. Părinții săi, Nicolas Messier (1682-1741) și Françoise născută Grandblaise (?-1765), erau de origine modestă. Tatăl său era administrator în principatul Salm-Salm, în Vosgi.
  Charles Messier a lucrat cu Joseph-Nicolas Delisle la obsevatorul de la Hôtel de Cluny.
  A studiat, cu multă scrupulozitate, 44 de comete și a descoperit 22 între 1760 și 1801, uneori împreună cu alți astronomi, printre care figurează Pierre Méchain și Alexis Bouvard.
  Ludovic al XV-lea l-a numit vânător de comete.
  A fost recunoscut mai ales prin catalogul său de 110 obiecte de pe cerul profund, cu aspect difuz roiuri stelare și nebuloase în sensul epocii, catalog pe care l-a făcut în intenția căutătorilor de comete cu scopul de a evita orice confuzie cu aceste obiecte fixe, însă stranii. Astăzi, acest catalog nu mai este folosit atât de vânătorii de comete, cât de astronomii amatori doritori de a avea o privire asupra obiectelor celor mai spectaculoase pe care le-ar putea găsi pe cerul nocturn. A repertoriat, într-adevăr, cea mai mare parte a roiurilor, nebuloaselor și galaxiilor celor mai strălucitoare de pe cerul boreal și, în mai mică măsură, austral.
  La bătrânețe, în 1806, Charles Messier a fost onorat de Napoleon, cu Crucea Legiunii de Onoare. Apoi, Messier și-a pierdut o parte din reputația științifică din cauza unui memoriu în care a dedicat Marea Cometă din 1769 împăratului, născut în același an. Charles Messier a murit la Paris, la 12 aprilie 1817, la vârsta de 86 de ani. A fost înhumat în Cimitirul Père-Lachaise la Paris.  

  Charles Messier
  Charles Messier
  Date personale
  Născut	26 iunie 1730[1][2][3][4]  Badonviller[*], Franța[5]
  Decedat	12 aprilie 1817 (86 de ani)[1][2][3]  Paris, Franța[5]
  Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	astronom
  Activitate
  Domeniu	astronomie
  Organizații	Societatea Regală din Londra Academia Regală Suedeză de Științe Academia Franceză de Științe Academia Rusă de Științe Academia de Științe din Berlin
  Cunoscut pentru	Catalogul Messier
  Premii	Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] (1806)

• 1828: Samuel Frederick Gray (n. 10 decembrie 1766, City of Westminster – d. 12 aprilie 1828, Chelsea, Londra) a fost un botanist, zoolog, micolog și farmacist englez. El a fost tatăl zoologilor John Edward Gray (1800–1875) și George Robert Gray (1808–1872). Abrevierea numelui său în cărți științifice este Gray. Samuel a fost fiul comerciantului de semințe Samuel Gray (1739-1771) - traducătorul anonim al operei Philosophia Botanica a lui Carl von Linné - și al Frances Wade (1738–1801). La vârsta de patru ani tatăl său a murit^[1] și moștenirea lui a fost deja distribuită între alții, supravegherea financiară având-o unchiul său Edward Whitaker Gray. Astfel a fost în întregime dependent de activități proprii precum ajutorul acestuia pentru a acoperi mijloacele de existentă. Sigur este, că Samuel a fost un copil sărac, extrem de bolnăvicios și aproape mut. De abia în vârsta de zece sau unsprezece ani, el a învățat să citească și să vorbească, dar cu un impediment considerabil, fiind sprijinit energic de către mama sa. El a avut prilejul, cu ajutorul lui Edward Whitaker, să absolve un liceu. În urmare, Gray, bine învățat în limba greacă și latină, a ales medicina ca obiect de studiu. După ce nu a reușit să se califice ca medic, el a lucrat mai întâi (1793) ca asistent al clericului și filologului englez Robert Nares (1753-1829) la editarea jurnalului acestuia conservator „British Critic”, iar în anul 1794 s-a căsătorit, împotriva voinței unchiului său, cu Elizabeth Forfeit (1777–1852).^[2]
  Apoi, de la 1797 până 1800, Gray s-a stabilit ca chimist farmaceutic la Walsall în Staffordshire, completând veniturile prin publicarea de lucrări medicale și botanice. În acest timp s-a născut primul său fiu, renumitul zoolog John Edward Gray. Din anul 1800 a început să sufere de o boală a plămânilor care l-ar însoții până la moarte.^[3]
  La sfârșitul anului 1800, Gray s-a mutat la Londra, pentru a preda acolo botanica, unde a locuit mai întâi în Devonshire Street, Queen Square. După puțini ani s-a născut acolo al doilea fiu, George Robert Gray (1808-1872), mai târziu, de asemenea ca fratele, un respectat zoolog și autor științific precum șef al secțiunii ornitologice al British Museum. Datorit unei apropieri reînnoite între unchi și nepot, acela l-a ajutat financiar foarte mult la studiile lui Gray în istorie naturală.
  În anul 1812, a deschis și o farmacie în cartierul Wapping. După ce afacerile ca farmacist nu au fost foarte rentabile, se pare că scrisul de cărți precum prelegeri ar fi fost singurele surse de venit ale lui Gray. Majoritatea publicațiilor sale, s-au ocupat cu probleme medicale, dar s-a implicat de asemenea activ în botanică și micologie (printre altele lucrări ample despre scoici, viermi sau morfologia insectelor.^[4]
  Spre sfârșitul vieții sale Gray a fost constant bolnav. El a mai publicat Elements of Pharmacy (1823) și The Operative Chemist (1828), lucrări practice de merit ridicat. A murit, cu câteva săptămâni înainte de publicarea acesteia din urmă și a fost înmormântat în biserica New Chelsea Church. Samuel Frederick Gray a fost de profesie farmacist, așadar cele mai multe publicații ale lui s-au ocupat, ca deja menționat, cu probleme medicale. Totuși, a fost implicat activ în botanică și zoologie precum în mare măsură în micologie.
  Opera principală a savantului, de interes până astăzi este The Natural Arrangement of British Plants („Aranjamentul natural al plantelor britanice”), publicat în două volume în 1821 care a inclus secțiuni substanțiale de ciuperci, clasificate ca plante criptogamice și introducând mai multe genuri noi. Cartea în sine este inovatoare, fiind prima despre flora britanică în care a fost utilizat sistemul natural de clasificare a plantelor al lui Jussieu, o îmbunătățire semnificativă față de clasificarea lui Carl Linné. Probabil din acest motiv, Gray nu a fost bine acceptat de către botaniști conservatori, parțial până în zilele de azi.^[4] [5]
  El a fost prima persoană care a pornit dereticarea „totul aparține genurilor mare” al sistemului Fries de clasificare, prin crearea de grupări mai mici de genuri precizându-le astfel mai exact ca de exemplu Auriscalpium, Coltricia, Grifola, Leccinum sau Steccherinum. În plus a recunoscut și evaluat genuri descrise de autori vechi, ce înseamnă în biologie referința la scriitori și taxoni pre-binomiali precum la scriitori și taxoni pre-științifici. Mai târziu în secol, această misiune a fost preluată de Petter Adolf Karsten, Lucien Quélet, Narcisse Théophile Patouillard, Paul Kummer, și alții.^[6] În acest context, Gray a redenumit și descris o mulțime ale speciilor noastre fungide „de bază” [enumerate mai jos). Astfel o mulțime din ele au fost atribuite domnului Gray.  

  Samuel Frederick Gray
  Samuel Frederick Gray
  Date personale
  Născut	10 decembrie 1766  Londra, Regatul Marii Britanii
  Decedat	12 aprilie 1828 (61 de ani)  Chelsea[*], Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
  Copii	John Edward Gray George Robert Gray
  Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
  Ocupație	botanist[*] farmacologist[*] zoolog[*] micolog[*] farmacist[*]

• 1860: Ernst Christian Carl al IV-lea (7 mai 1794 – 12 aprilie 1860) a fost cumnatul reginei Victoria a Regatului Unit. El a fost fiul cel mare al Prințului Karl Ludwig de Hohenlohe-Langenburg și a Contesei Amalie Henriette de Solms-Baruth. 

  Ernst I, Prinț de Hohenlohe-Langenburg
  Date personale
  Nume la naștere	germană Ernst Christian Karl
  Născut	7 mai 1794 Langenburg, Hohenlohe-Langenburg
  Decedat	12 aprilie 1860 (65 de ani) Baden-Baden, Marele Ducat de Baden
  Înmormântat	Langenburg
  Părinți	Karl Ludwig Countess Amalie Henriette of Solms-Baruth[*]
  Frați și surori	Agnes de Hohenlohe-Langenburg Princess Helene of Hohenlohe-Langenburg[*]
  Căsătorit cu	Prințesa Feodora de Leiningen
  Copii	Karl Ludwig al II-lea, Prinț de Hohenlohe-Langenburg Prințesa Elise Hermann, Prinț de Hohenlohe-Langenburg Prințul Victor Adelheid, Ducesă de Schleswig-Holstein Feodora, Ducesă de Saxa-Meiningen
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	politician
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Hohenlohe-Langenburg
  Prinț de Hohenlohe-Langenburg
  Domnie	1825–1860
  Predecesor	Karl Ludwig
  Succesor	Karl Ludwig II

• 1869: Prințesa Ida Caroline de Waldeck și Pyrmont^[1][2] (germană Ida Caroline Prinzessin zu Waldeck und Pyrmont; 26 septembrie 1796 – 12 aprilie 1869)^[1][2] a fost membră a Casei de Waldeck și Pyrmont și Prințesă de Waldeck și Pyrmont. Prin căsătoria ei cu Georg Wilhelm, Prinț de Schaumburg-Lippe, Ida a fost de asemenea membră a Casei de Lippe și Prințesă consort de Schaumburg-Lippe. Prințesa Ida s-a căsătorit la 23 iunie 1816 la Arolsen cu Prințul Georg Wilhelm de Schaumburg-Lippe; ei au avut nouă copii:
  • Prințul Adolf I (1817–1893)
  • Prințesa Matilda (1818–1891); căsătorită cu Ducele Eugen de Württemberg (1820–1875)
  • Prințesa Adelheid, Ducesă de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (1821–1899)
  • Prințul Ernst (1822–1831)
  • Prințesa Ida (1824–1894)
  • Prințesa Emma (1827–1828)
  • Prințul Wilhelm (1834–1906); căsătorit cu Prințesa Bathildis de Anhalt-Dessau.
  • Prințul Hermann (1839–1839)
  • Prințesa Elisabeta (1841–1926); căsătorită cu Prințul Wilhelm de Hanau și Horowitz, un fiu morganatic al lui Frederic Wilhelm, Elector de Hesse.  

    Prințesa Ida
    Date personale
    Nume la naștere	Ida Caroline Luise
    Născută	26 septembrie 1796 Rhoden, Principatul de Waldeck și Pyrmont
    Decedată	12 aprilie 1869 (72 de ani) Menton, Alpes-Maritimes, Franța
    Înmormântată	Stadthagen
    Părinți	George I Princess Augusta of Schwarzburg-Sondershausen[*]
    Frați și surori	George al II-lea Princess Mathilde of Waldeck and Pyrmont[*]
    Căsătorită cu	Prințul Georg Wilhelm de Schaumburg-Lippe
    Copii	Adolf I, Prinț de Schaumburg-Lippe Matilda Adelheid, Ducesă de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Ernst Ida Emma Wilhelm Hermann Elisabeta
    Cetățenie	Germania
    Ocupație	politiciană
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Prințesă
    Familie nobiliară	Casa de Waldeck-Pyrmont (prin naștere) Casa de Lippe (prin căsătorie)
    Prințesă consort de Schaumburg-Lippe
    Domnie	23 iunie 1816 – 21 noiembrie 1860

• 1873: Eugenie Hacman (n. 1793, satul Vaslăuți, districtul Sadagura, Imperiul Austriac — d. 31 martie / 12 aprilie 1873, Viena) a fost un cleric ortodox român, care a avut rangul de episcop al Bucovinei (1835–1873) și apoi pe cel de arhiepiscop al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei și Dalmației (ianuarie – martie 1873). De asemenea, a îndeplinit și funcții politice, fiind ales mareșal al Ducatului Bucovinei. Eugenie Hacman s-a născut în anul 1793, în satul Vaslăuți din regiunea Cernăuți, într-o familie de țărani români originară din părtile Hotinului. Numele său este moștenit de la un strămoș, care a fost hatman. Devenit patronimic, a fost schimbat, în Bucovina, în Hackman sau Hacman. După absolvirea studiilor secundare, a urmat cursurile Școlii clericale din Cernăuți și apoi pe cele ale Facultății de Teologie Romano-Catolică a Universității din Viena, pe care le-a absolvit în 1823.
  După absolvirea facultății, a fost tuns în monahism în anul 1823, fiind hirotonit ierodiacon și apoi ieromonah. Având studii înalte, este numit catihet (profesor de religie) la Școala trivială, apoi profesor pentru studiul biblic la Institutul Teologic din Cernăuți (1827-1835).
  În anul 1835, este numit și hirotonit ca episcop ortodox al Bucovinei. În perioada păstoririi sale, a militat pentru dezvoltarea învățământului primar și a școlilor confesionale. A introdus din proprie inițiativă limba română ca limbă de învățământ în locul latinei la Institutul Teologic din Cernăuți, dar s-a opus introducerii alfabetului latin. În anul 1837, el a obținut aprobarea de reînființare a unor școli primare românești, iar în 1848 a înființat o Școală normală la Cernăuți, cu limba de predare română, dar în 1869 acestea devin școli de stat cu limba de predare germană. În anul 1860 s-a înființat un liceu la Suceava.
  În afară de susținerea învățământului în limba română, episcopul Eugenie Hacman a contribuit la dezvoltarea eparhiei bucovinene. El a sprijinit construirea de noi biserici, în perioada păstoririi sale fiind construite Palatul mitropolitan și Catedrala Mitropolitană din Cernăuți (1844-1864). Deoarece a condus autoritar eparhia, favorizând introducerea limbii germane în administrația eparhială și pe ruteni în dauna românilor, episcopul și-a pierdut atașamentul clerului. Această atitudine a sa a lovit, de multe ori, în interesele românilor din Bucovina. Deși românii din Imperiul Austro-Ungar doreau înființarea unei singure mitropolii pentru toți românii ortodocși din imperiu, episcopul Eugenie Hacman s-a opus revendicărilor naționale românești, luptând cu disperare pentru înființarea unei Mitropolii a Bucovinei și visând să ajungă în scaunul de mitropolit. În anul 1861 clerul din Bucovina a decretat ridicarea episcopiei la rang de mitropolie.
  Totuși, fruntașii bucovineni (printre care și Eudoxiu Hurmuzachi) au făcut parte din delegația românilor din toate eparhiile române de pe teritoriul Austro-Ungariei venită în anul 1862 cu o petiție în fața împăratului. Ca urmare a acestui demers, împăratul Franz Iosif I și-a dat acordul pentru înființarea unei mitropolii greco-ortodoxă, independentă de cea sârbească. Episcopul Ardealului, Andrei Șaguna, a cerut încorporarea în viitoarea mitropolie și a românilor din Bucovina, în ciuda opoziției episcopului Hacman, care dorea separarea.

  „S-ar putea obiecta din partea puținilor oponenți că episcopia bucovineană ar trebui să aibă o metropolie separată și din considerațiune că o parte a credincioșilor de acolo sunt de naționalitate rutenă. Această obiecțiune perde din puterea sa prin aceea că partea rutenă a credincioșilor ortodocși din Bucovina față de creștinii de naționalitate română abia face a patra parte. (...) Mitropolia cu reședința în Sibiu, are să cuprindă șase eparhii, în afara celor existente – a Transilvaniei, a Aradului și Bucovinei și încă trei care se vor înființa, anume două în Banata (Caransebeș și Timișoara) și un pe teritoriul arhidiecesei cu reședința în Ciuș.”

  —Andrei Șaguna

  La data de 12/24 decembrie 1864 Curtea Imperială de la Viena a decretat înființarea Mitropoliei Ortodoxe din Transilvania și Ungaria, cu sediul la Sibiu, dar fără Eparhia Bucovinei.
  La data de 23 ianuarie 1873, Episcopia Bucovinei a fost ridicată la rangul de mitropolie, încorporând și două episcopii slave din Dalmația, iar episcopul Eugenie a fost numit arhiepiscop de Cernăuți și mitropolit al Bucovinei și Dalmației. Totuși, el nu și-a văzut visul împlinit, deoarece a murit subit la Viena la data de 31 martie / 12 aprilie 1873, neapucând să fie instalat în scaunul mitropolitan. Trupul său neînsuflețit a fost adus în Bucovina, fiind înmormântat în Catedrala Mitropolitană din Cernăuți, ctitorită de el.
  Hacman a fost și primul mareșal al Ducatului Bucovinei de la 1862 la 1864. Succesorul său în această funcție a fost Eudoxiu Hurmuzachi. Episcopul a fost purtător al Crucii de Comandor al Ordinului Franz Joseph și cetățean de onoare al orașelor Cernăuți și Siret. După el a fost denumită o stradă pe timpul monarhiei austriece: „Bischof-Hakman-Gasse“ în capitala Bucovinei.  

  Eugenie Hacman
  Eugenie Hacman 1849
  Date personale
  Născut	16 martie 1793  Vaslăuți, Imperiul Habsburgic
  Decedat	12 aprilie 1873 (80 de ani)  Viena, Austro-Ungaria
  Cetățenie	România  Austria
  Religie	Biserica Ortodoxă
  Ocupație	politician cleric[*]
  Activitate
  Alma mater	Universitatea din Viena
  Premii	Commander's Cross of the Order of Franz Joseph Eugenie Hacman (n. 1793, satul Vaslăuți, districtul Sadagura, Imperiul Austriac — d. 31 martie / 12 aprilie 1873, Viena) a fost un cleric ortodox român, care a avut rangul de episcop al Bucovinei (1835–1873) și apoi pe cel de arhiepiscop al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei și Dalmației (ianuarie – martie 1873). De asemenea, a îndeplinit și funcții politice, fiind ales mareșal al Ducatului Bucovinei. Mitropolia ortodoxă și fosta reședință a arhiepiscopului din Cernăuți Biografie[modificare | modificare sursă] Arhiepiscopul Eugenie Hacman

• 1891: Marea Ducesă Olga Feodorovna a Rusiei (20 septembrie 1839 – 12 aprilie 1891), a fost soția Marelui Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei, cel mai mic fiu al Țarului Nicolae I al Rusiei. S-a născut Cecilie Auguste, Prințesă și Margravine de Baden, cea mai mică fiică a Marelui Duce Leopold de Baden și a Sophie Wilhelmine a Suediei. După ce a trecut la ortodoxism, Cecilie a luat numele de Olga Feodorovna. 
  Olga Feodorovna pictură de Franz Xaver Winterhalter. Portretul original a fost distrus în timpul celui de-al doilea război mondial.
  Marea Ducesă Olga Feodorovna s-a născut la 20 septembrie 1839, la Karlsruhe ca Cäcilie Auguste, Prințesă de Baden. A fost fiica cea mică dintre cei șapte copii ai Marelui Duce de Baden Leopold I și a Prințesei Sofia a Suediei. Olga a fost o descendentă a regelui George al II-lea al Marii Britanii și a dinastiei ruse Rurik prin Anna de Kiev, regină a Franței și fiică a lui Iaroslav I cel Înțelept.^[1]
  Tatăl Ceciliei, Marele Duce Leopold, descindea dintr-o ramură morganatică a familiei Baden (mama lui a fost Luise von Heyer, o nobilă) și, prin urmare, nu avea dreptul la un statut princiar sau drepturile suverane ale Casei de Zähringen din Baden. Cu toate acestea, în 1830 el a urcat pe tronul Marelui Ducat de Baden după ce linia masculină principală a familiei sale s-a stins. Leopold a fost considerat primul domnitor german care a făcut reforme liberale în țara sa.^[1]
  Mama Ceciliei, Sophie Wilhelmine a Suediei, a fost fiica regelui Gustav al IV-lea Adolf al Suediei și a reginei Frederica de Baden, o soră a împărătesei Rusiei Elisabeta Alexeievna (Louise de Baden). Spre deosebire de soțul ei, Sophie Wilhelmine era o susținătoare a politicilor conservatoare.
  În timpul tumultul cauzae de apariția lui Kaspar Hauser, s-a spus că Sophie ar fi ordonat asasinarea lui Hauser în 1833. Acest lucru a deteriorat relația dintre cei doi și s-a spus că Sophie a avut o aventură. Zvonurile de la Curte au atribuit paternitatea Ceciliei, ltimul copil al cuplului, unui bancher evreu pe nume Haber. Nu există dovezi istorice care să confirme această afirmație.^[1]
  În timpul copilariei Ceciliei, revoluția din 1848-1849 a forțat familia Marelui Duce să fugă de la Karlsruhe la Koblenz. Cecilie avea doisprezece ani la moartea tatălui său în 1852. Ea a primit o educație spartană. Relația ei cu părinții ei a fost una formală mai degrabă decât afectuoasă. Mai târziu va va aplica aceleași principii de creștere propriilor copii. Cu pomeți înalți și ochi oblici a avut o înfățișare izbitoare euroasiatică. 
• 

  Olga Feodorovna, Mare Ducesă a Rusiei
  Prințesa Cecilie avea 17 ani când familai ei i-a aranjat căsătoria cu Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei, fiul cel mic al Țarului Nicolae I al Rusiei. În 1856 fratele ei, Frederic I, Mare Duce de Baden se căsătorise cu Prințesa Louise a Prusiei, o fiică a lui (pe atunci prinț moștenitor) Wilhelm I al Prusiei și deci văr primar al Marelui Duce Mihail.
  Când Olga a ajuns în Rusia, soțului ei nu i-a plăcut numele de naștere și a ales pentru ea numele de Olga Feodorovna, numele pe care l-a luat când a trecut la ortodoxism. Nunta a avut loc la 28 august 1857 la palatul de iarnă din Sankt Petersburg.^[2] Marele Duce Mihail și-a iubit foarte mult soția și întreaga viață a fost sub puternica ei influență.^[3] Mihail Nicolaievici a fost bun, calm, devotat familiei și carierei militare, care nu a avut un intelect de excepție. Pe de altă parte, Olga Feodorovna era plină de viață, cu limba ascuțită, plină de duh, foarte pasionată de bârfe și zvonuri - potrivit unora dintre contemporanii ei, bârfa a fost principalul ei raison d'être (scop de a exista).
  Cuplul a rămas apropiat întreaga viață.^[4] Ei au locuit la reședința lor de din St Petersburg, Palatul Marelui Duce Mihail, care a fost construit pentru ei în 1861.^[3] De asemenea, ei mai aveau o reședință de vară, Mikhailovskoe în Peterhorf, și Grushevska, o mare moșie rurală în sudul Ucrainei.^[5] Olga Feodorovna și Mihail au avut 7 copii. Marea Ducesă Olga, care avea o personalitate mai puternică decât a soțului ei, și-a crescut copiii cu o mână de fier.
  1. Marele Duce Nicolai Mihailovici al Rusiei (1859 – 1919)
  2. Marea Ducesă Anastasia Mihailovna a Rusiei (1860 – 1922)
  3. Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei (1861 – 1929)
  4. Marele Duce George Mihailovici al Rusiei (1863 – 1919)
  5. Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei (1866 – 1933)
  6. Marele Duce Serghei Mihailovici al Rusiei (1869 – 1918)
  7. Marele Duce Alexei Mihailovici al Rusiei (1875 – 1895)  

     Prințesa Cecilie
     Marea Ducesă Olga Feodorovna a Rusiei
     Date personale
     Nume la naștere	Cäcilie Auguste
     Născută	30 septembrie 1839 Karlsruhe
     Decedată	12 aprilie 1891 (51 de ani) Kharkov, Rusia
     Înmormântată	Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg
     Părinți	Leopold, Mare Duce de Baden Prințesa Sofia Wilhelmina a Suediei
     Frați și surori	Prințesa Alexandrine de Baden Maria Prințul Wilhelm de Baden Frederic I, Mare Duce de Baden Ludovic al II-lea Karl von of[*]
     Căsătorită cu	Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei
     Copii	Marele Duce Nicolai Mihailovici Marea Ducesă Anastasia Mihailovna Marele Duce Mihail Mihailovici Marele Duce George Mihailovici Marele Duce Alexandru Mihailovici Marele Duce Serghei Mihailovici Marele Duce Alexei Mihailovici
     Cetățenie	Imperiul Rus
     Religie	creștinism ortodox[*]
     Apartenență nobiliară
     Titluri	ducesă[*] Prințesă
     Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov Casa de Zähringen

  1895: Silvestru Morariu Andrievici, născut Samuil Morariu, (n. 26 noiembrie 1818, Mitocu Dragomirnei — d. 12 aprilie 1895, Cernăuți) a fost un cleric ortodox român, care a avut rangul de arhiepiscop al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei și Dalmației (1880-1895). Samuil Morariu s-a născut în Mitocul Dragomirnei lângă Suceava ca fiu al preotului de acolo George Andrievici și al soției sale Zamfira, fiica parohului din loc George Grigorovici. La botez primi numele Samuil. Numele adevărat al familiei era Morariu, pe care-l poartă până în ziua de azi toate rudele răposatului. Iar numele Andrievici e o reminisciență din epoca tristă de slavizare, patronată de factorii lumești și bisericești. Primele cunoștințe de carte le-a primit în casa părintească, după aceea în școala primară din Suceava, iar studiile liceale le-a terminat la liceul de stat din Cernăuți, pe atunci unicul din întreaga țară^[1]. După liceu și studii ulterioare ale teologiei ortodoxe grecești din Cernăuți, a primit numirea ca preot în Ceahor (1843-1862). Aici i se oferi tânărului preot un teren larg de activitate. Cu zel apostolic se dedică el misiunii sale, pătruns de intențiile cele mai curate pentru binele bisericii și al poporului încredințat păstoriei sale. Pătruns de convingerea fermă că soldatul bun și credincios trebuie să se înarmeze totdeauna cu armura cea mai modernă, pentru ca să-și poată împlini misiunea grea și plină de responsabilitate, căuta tânărul paroh Samuil să se cultive necontenit și să-și câștige toate acele cunoștințe, care îi sunt necesare unui păstor adevărat.^[2]
  Din 1862-1877 a fost consistoriu consistoriului arhiepiscopal și profesor de muzică la seminarul diecezan și școala pentru cântăreți bisericești din Cernăuți.^[3] 1877-1880 a devenit mitropolit vicar, 1879 administrator al Bucovinei.
  De la 1870 la 1880 a fost deputat ales în Camera Reprezentanților a Reichsratului austriac.
  În anul 1874, cu ocazia ridicării în rangul de arhimandrit onorific, sau în 1877, cu ocazia ridicării în treapta de arhimandrit propriu zis, și-a luat numele de Silvestru.^[4] Când anume și-a adăugat numele de Morariu nu poate fi stabilit. Cert este că în anul 1877 a fost numit vicar mitropolitan la Cernăuți sub numele Silvestru Morariu-Andriewicz.^[4]
  În data de 12 martie 1880 a fost numit prin decretul împăratului Franz Joseph arhiepiscop de Cernăuți și mitropolit al Bucovinei și Dalmației. Slujba de sfințire a avut loc în 16 aprilie 1880 în Biserica Sf. Treime din Viena. Din causa aceasta, în calitatea sa de demnitar spiritual înalt, a devenit membru în Herrenhaus, camera superioară a Reichsratului Imperiului Austriac, "pe viață". În acest timp el și Alexandru Baron Wassilko de Serecki au fost singurii reprezentanți al Ducatului Bucovinei în acest organ.^[4][5][6]
  În anul 1885 a publicat în tipografia sa lucrarea lui Iraclie Porumbescu intitulată Kloster Putna in der Bucovina. ^[7] În același an Morariu a devenit membru fondator al societății „Concordia“, care s-a concentrat pe activitatea culturală. Sub influența sa a fost înființată și asociația de muzică „Armonia“, iar apoi uniunea literară a studenților ortodocși de teologie, „Academia ortodoxă“, în 1889.^[8][9]
  Faptul că preoțimea a colaborat la aceste jurnale, a fost pentru apărarea intereselor Bisericii și a culturii, într-o mică măsură aceștia au acționat politic. „Preoțimea nu avea propriul său organ de presă prin care să facă cunoscută poziția sa în diferitele chestiuni care priveau viața socială, culturală etc. a românilor, lucru care a determinat intensificarea eforturilor pentru realizarea acestui vis, împlinit după ocuparea scaunului mitropolitan de către Silvestru Morariu Andrievici”.^[10]
  Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici împreună cu întreaga Biserică ortodoxă din Bucovina a reușit să mențină nealterat patrimoniul spiritual sub stăpânirea habsburgică pe perioada întregului secol XIX, fiind caracterizat ca un secol al rezistenței. Lupta pentru identitatea națională și culturală românească, a devenit mai vizibilă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.  Odată ajuns în fruntea Bisercii ortodoxe din Bucovina, Silvestru era „un vrednic reprezentant al curentului naționalist român”^[11], numirea sa a fost salutată cu mare bucurie de către toți locuitorii români ai provinciei. De la el se aștepta că va pune capăt politicii confesionale și va inaugura o nouă eră națională românească.
  Un dintre principalele căi spre afirmarea culturală și națională a fost înființarea și redactarea revistei „Candela jurnalu bisericescu” la inițiativa mitropolitului Silvestru Morariu, deoarece a fost prima publicație finanțată din resursele Fondului bisericesc și putea fi accesibilă tuturor preoților din eparhia Bucovinei. Ea a apărut într-un moment favorabil pentru că mitropolitul a avut deja câteva încercări de a contribui la înființarea unor lucrări de presă, încă din tinerețe redactase „Calendariu poporului bucovinean”, editase „Amicul poporului” (12 iunie 1878-martie 1896), după ce, în 1864, împreună cu Veniamin Iliuț, întocmise proiectul de apariție a ziarului „Steaua Bucovinei”, nerealizat însă”  

  Silvestru Morariu Andrievici
  Silvestru Morariu Andrievici
  Date personale
  Născut	26 ianuarie 1818  Mitocu Dragomirnei, Mitocu Dragomirnei, Suceava, România
  Decedat	3 aprilie 1895 (77 de ani)  Cernăuți, Austro-Ungaria
  Cetățenie	România  Austria
  Religie	creștinism ortodox[*]
  Ocupație	politician scriitor Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici Mitropolia Bucovinei și Dalmației (cu galben), alături de celelalte două provincii bisericești ortodoxe din Imperiul Austro-Ungar Silvestru Morariu Andrievici, născut Samuil Morariu, (n. 26 noiembrie 1818, Mitocu Dragomirnei — d. 12 aprilie 1895, Cernăuți) a fost un cleric ortodox român, care a avut rangul de arhiepiscop al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei și Dalmației (1880-1895). Biografie[modificare | modificare sursă] Mitropolia din Cernăuți

• 1901: George Mârzescu (n. 29 august 1834, Iași - d. 12 aprilie 1901, Iași) a fost un politician și ministru român. 

  George Mârzescu
  Date personale
  Născut	29 august 1834
  Decedat	12 aprilie 1901 (66 de ani)  România
  Înmormântat	Cimitirul „Eternitatea” din Iași
  Cetățenie	România
  Ocupație	politician
  Modifică date / text

  

  Mormântul lui George Mârzescu de la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1928: Adolf Hohenstein (n. 18 martie 1854, Sankt Petersburg - d. 12 aprilie 1928, Bonn) a fost un decorator de interioare, grafician, ilustrator, pictor, scenograf și realizator de postere italian și german de origine ruso-germană.
  Cunoscut ca exponent al curentului artistic Stile Liberty, varianta italiană a amplului curent artistic Art Nouveau, Hohenstein a fost alături de Leonetto Cappiello, Giovanni Maria Mataloni, Leopoldo Metlicovitz și Marcello Dudovich unul dintre cei mai importanți realizatori de postere și de afișe publicitare din Italia. Născut la Sankt Petersburg ca fiu al lui Julius, un inginer forestier, și Laura Irack, Adolf a crescut și studiat Viena (Austria). La terminarea studiilor de artă, a întreprins numeroase călătorii în Asia, stabilindu-se în India, unde a creat artefacte și a decorat interioarele caselor a numeroase personalități din nobilimea locală.
  La sfârșitul anilor 1870, reîntors în Europa, Hohenstein s-a stabilit la Milano în 1880, lucrând pentru faimosul Teatro alla Scala, precum și pentru alte teatre, ca scenograf și designer de costume. După ce l-a cunoscut pe promotorul muzical Giulio Ricordi în 1889, a început să lucreze pentru Oficiul de grafică Ricordi, pentru care a produs afișe și postere pentru operele La bohème, Tosca. Ulterior, a produs afișe publicitare pentru cunoscutele Campari și Buitoni, respectiv pentru cotidianul Corriere della Sera. În anii timpurii ai primului deceniu al secolului XX, după căsătoria sa cu Katharina Plaskuda, o văduvă, Hohenstein a călătorit adeasea între Italia și Germania. În 1906, după câștigarea unei competiții de postere în "Esposizione per il Traforo del Sempione", graficianul părăsește definitiv Milano pentru Bonn și Düsseldorf. Ulterior, în 1918, se va stabili în Bonn. Ultimii săi ani ai carierei și ai vieții îl vor găsi pe artist implicat în special ca pictor și decorator de clădiri și de interioare. Printre aceste realizări profesionale, Hohenstein se numără ca unul din primii desgineri din lume care a decorat clădiri realizate din beton armat; prima sa realizare înregistrându-se în Renania în 1911.
  Adolf(o) Hohenstein a decedat la Bonn la data de 12 aprilie 1928.  

  Adolf Hohenstein
  Adolf Hohenstein
  Date personale
  Născut	18 martie 1854 Sankt Petersburg
  Decedat	12 aprilie 1928 (74 de ani) Bonn
  Naționalitate	german
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	afișist[*] scenograf creator de costume[*] ilustrator[*] litograf[*]
  Activitate
  Domeniu artistic	Pictură, ilustrator, artă decorativă
  Mișcare artistică	Art Nouveau
  Opere importante	Posterele Tosca și La Bohème
  Influențat de	Alfons Mucha
  A influențat pe	Leonetto Cappiello, Giovanni Mario Mataloni, Leopoldo Metlicovitz și Marcello Dudovich Adolfo Hohenstein, un poster promovând Trienala de arte frumoase a Academiei di Brera, 1900. O stradă din Paris, desen pentru scenografia actului II pentru premiera operei Boema, Teatro Regio di Torino, 1 februarie 1893. Desen - Act II Tosca   Poster Boema   Poster Madama Butterfly   Poster Tosca   Monaco, 1900, Poster al concursului de automobile   Costume, Boema   Desen - Act II Boema

• 1938: Feodor Șaliapin, bas rus (n. 1873)
• 1945: Franklin Delano Roosevelt (n. 30 ianuarie 1882,^{[1][2][3][4][5][6][7][8][9]} Hyde Park, New York, SUA^[10] – d. 12 aprilie 1945,^{[11][1][2][3][4][5][6][7][8][9]} Little White House[*], Comitatul Meriwether, Georgia, SUA^[12][13]) a fost cel de-al treizeci și doilea președinte al Statelor Unite ale Americii (1933–1945). S-a remarcat ca fiind una dintre principalele figuri politice secolului XX-lea pe plan național cât și internațional, care a contribuit esențial la depășirea crizei economice mondiale și la înfrângerea Germaniei naziste în perioada celui de al Doilea Război Mondial. De asemenea, este singurul președinte din istoria Statelor Unite care a fost instituit în funcție pentru patru mandate consecutiv. Roosevelt - forma pseudo-anglicizată a numelui olandez „Van Rozevelt” sau „Van Rozenvelt”, care înseamnă „din câmpia de trandafiri”. Primele nume de „Roosevelt” din Statele Unite ale Americii au fost Klaus si fiul său Nicolae de unde numele a început a se răspândi. Astfel, in 1828 s-a născut tatăl viitorului președinte al SUA, James Roosevelt. În 1880 se căsătorește cu Sara Delano, devenind doi ani mai târziu părinții lui Franklin Delano Roosevelt. Una dintre cele mai vechi familii din New York, Roosevelt s-au remarcat în mai multe domenii, în afară de politică. Strămoșul familiei Delano în America, în anul 1621 a fost Philippe de La Nua, primul hughenot în „Lumea Nouă”, al cărui nume a fost ulterior anglicizat. Franklin Delano Roosevelt s-a născut în familia lui James Roosevelt și a doua soție a acestuia, Sara Delano. Tatăl, fiind businessman, deținea o proprietate ereditară pe Hyde Park pe râul Hudson și mize importante într-o serie de companii de cărbune și transport. Mama lui Roosevelt, Sara Delano, de asemenea, a aparținut aristocrației locale. În copilărie, Roosevelt călătorea în fiecare vară cu familia în Europa (motiv pentru care deținea cunoștințe bune în limbile străine) și se odihnea pe litoralul mării Noii Anglii, de unde a devenit interesat de chestiunile maritime.
  Până la vârsta de 14 ani, a primit educația la domiciliu. Între anii 1896-1899, și-a făcut studiile la una dintre cele mai bune școli din orașul Groton, statul Massachusetts. Între 1900 și 1904, și-a continuat studiile la Universitatea Harvard din Cambridge, unde a primit o diplomă de licență. Ulterior, (1905-1907) a urmat Facultatea de Drept a Universității Columbia și a primit dreptul de a practica profesia de avocat. Astfel, și-a început cariera pe Wall Street la o mare firmă de avocatură. Pe data de 17 martie, 1905, Franklin Delano Roosevelt face primul pas către întemeierea unei familii, căsătorindu-se cu verișoara sa de gradul cinci, Anna Eleanor Roosevelt (1884-1962). Tatăl ei era frate mai mic al președintelui Theodore Roosevelt, care a fost idolul lui Franklin. Cuplul a avut șase copii: Anna Eleanor Roosevelt, James Roosevelt, Franklin Roosevelt, Elliott Roosevelt, Franklin Delano Roosevelt, Jr., John Aspinwall Roosevelt. Al treilea dintre aceștia nu a trăit decât aproape 8 luni. Soția lui FDR a jucat un rol deosebit de important în cariera lui politică, în special după 1921, când Franklin Delano Roosevelt s-a îmbolnăvit de poliomielită și a început să conducă țara din scaunul cu rotile.
  Câinele Fala i-a servit lui Roosevelt ca animal de companie pe durata șederii lui la Casa Albă și a devenit cunoscut ca „cel mai fotografiat câine din lume”. 

  Franklin D. Roosevelt
  Date personale
  Nume la naștere	Franklin Delano Roosevelt
  Născut	30 ianuarie 1882[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  Hyde Park, New York, SUA[10]
  Decedat	12 aprilie 1945 (63 de ani)[11][1][2][3][4][5][6][7][8][9]  Little White House[*], Comitatul Meriwether, Georgia, SUA[12][13]
  Înmormântat	Home of Franklin D. Roosevelt National Historic Site[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (hemoragie cerebrală[*])
  Părinți	James Roosevelt[*] Sara Roosevelt[*]
  Frați și surori	James Roosevelt Roosevelt[*]
  Căsătorit cu	Eleanor Roosevelt (17 martie 1905–12 aprilie 1945)
  Număr de copii	6
  Copii	Elliott Roosevelt[*][14] Franklin Delano Roosevelt Jr.[*] John Aspinwall Roosevelt[*] Anna Roosevelt Halsted[*][14] James Roosevelt[*][14] Franklin Delano Roosevelt[*][14]
  Naționalitate	american
  Cetățenie	SUA
  Religie	Biserica Episcopală din Statele Unite[*]
  Ocupație	politician om de stat
  al 32-lea Președinte al Statelor Unite
  În funcție 4 martie 1933 – 12 aprilie 1945
  Vicepreședinte	John N. Garner Henry A. Wallace Harry S. Truman
  Precedat de	Herbert Hoover
  Succedat de	Harry S. Truman
  Premii	Omul Anului conform revistei Time (1932) Omul Anului conform revistei Time (1934) Omul Anului conform revistei Time (1941) Knight Grand Cross of the Military Order of William[*] (15 aprilie 1948) Albert Medal[*] (1941)
  Partid politic	Partidul Democrat
  Alma mater	Harvard College[*] Columbia Law School[*] Groton School[*] Universitatea Columbia Roosevelt cu soția la Campobello Island, Canada, în 1904   Roosevelt în scaunul cu rotile, 1941   Roosevelt și Fala la Warm Springs, Georgia

• 1946: Teizo Takeuchi (6 noiembrie 1908 - 12 aprilie 1946) a fost un fotbalist japonez.
• 1961: Gheorghe Manu (alternativ George Manu sau Georges Mano; n. 13 februarie 1903,^[1] București, România – d. 12 aprilie 1961, Aiud, România) a fost un fizician român și o figură deosebită în mișcarea națională de rezistență de după al Doilea Război Mondial. Părinții săi erau Ioan (Iancu) Manu (fiul generalului Gheorghe Manu) și Elisabeta (Zeta Cantacuzino).^[2] Se trăgea, conform tradiției, dintr-o veche familie genoveză, pe nume Manno (pe blazonul familiei figurează o mână ieșind din apă),^[3] stabilită la Constantinopol înainte de cucerirea otomană. Urmașii strămoșului Mihail Manu, sosit în Țara Românească în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, s-au înrudit prin alianță cu familii boierești și domnitoare din partea locului, împământenindu-se; așa se face că în ascendența lui Gheorghe Manu se regăsesc numele domnilor Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu.^[4][5]
  Școala primară și liceul le-a pregătit în particular (cu excepția ultimelor două clase de liceu, urmate la Nancy), absolvind liceul în 1921. Se înscrie la Facultatea de Științe a Universității din București, obținând în 1925 două licențe: în matematică și în fizico-chimice. În 1926 obține certificatul de studii superioare de chimie fizică și radioactivitate al Facultății de Științe din Paris. Lucrează apoi la Institut du Radium (1927-1934), pregătindu-și teza de doctorat sub îndrumarea Mariei Curie. Frecventează simultan, la Sorbona și Collège de France, cursurile ținute de Eugène Bloch, Louis de Broglie și Paul Langevin. În 1933 își susține teza de doctorat, obținând diploma de Docteur ès sciences physiques (Doctor în științele fizice), cu mențiunea „très honorable”.^[6][7] Declină oferta de a rămâne cercetător la Institut du Radium și se întoarce în țară, devenind asistent la Facultatea de Științe din București (1935). Va fi numit conferențiar abia în 1945 – prea târziu.
  A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935. Se căsătorește în 1936 cu Sonia Poulieff.
  Aderă în 1937 la Mișcarea Legionară. În primii ani nu e activ politic, se remarcă însă prin activitate civică: ia atitudine deschis contra abuzurilor și corupției în mediul universitar din timpul dictaturii carliste (1938-1940) și e sancționat.^[4][8] Își exprimă oroarea față de atrocitățile din scurta perioadă de guvernare legionară (asasinarea lui Nicolae Iorga în 1940).^[9] Devine activ în conducerea legionară în 1943 și este, o vreme, comandant interimar al mișcării. Duce apoi o dublă existență, împărțindu-se între îndeletnicirile de asistent la Facultatea de Științe și cele, clandestine, de coordonator al mișcării legionare. La sfârșitul războiului trece definitiv în clandestinitate, dedicându-se exclusiv mișcării naționale de rezistență. În 1948 este arestat și condamnat, în „procesul grupului de complotiști, spioni și sabotori”, la muncă silnică pe viață.^[4]
  Intelectual cu o vastă cultură științifică și umanistă, ajutat de o excepțională memorie, Gheorghe Manu a ținut adevărate cursuri clandestine pentru codeținuți: matematică, fizică, filozofie, istorie, geografie, literatură, drept, limbi străine... Talentul și inventivitatea sa au produs metode originale de comunicare în temniță – ca texte scrise cu vârful acului pe tăblițe de săpun,^[10] sau mesaje Morse codificate prin noduri pe un fir de ață.^[11] I s-a cerut să participe la „reeducarea de la Aiud”, semnând o declarație de desolidarizare; demn și dârz, nu a făcut nici un compromis. Ca pedeapsă, grav bolnav fiind, i-a fost refuzat ajutorul medical; a decedat la 12 aprilie 1961, în penitenciarul Aiud. Cercetările asupra absorbției radiației alfa în materie întreprinse de Gheorghe Manu la Institut du Radium cuprind determinări experimentale foarte precise și interpretarea lor teoretică în cadrul modelelor existente. Rezultatele au fost publicate în Comptes rendus de l’Académie des sciences (1932-33) și au constituit substanța tezei sale de doctorat, intitulată Cercetări asupra absorbției razelor alfa (Recherches sur l'absorption des rayons α), publicată în Annales de physique (1934). Era, în vremea aceea, cea mai completă investigație a interacției radiației alfa cu materia, ea însăși un subiect nou și actual, și a fost citată extensiv.^[4][12]
  Cercetări experimentale de fizică nucleară erau greu de realizat la Facultatea de Științe din București, unde infrastructura necesară era deficitară. A continuat să publice (1937-1940) lucrări de analiză a unor date experimentale proprii anterioare și din literatură, dezvoltând latura teoretică, în dialog de idei cu prietenul Șerban Țițeica, asistent suplinitor la Politehnică.
  După ce, de mai mulți ani, la Facultatea de Științe se preda o conferință de Radioactivitate de către Ștefania Mărăcineanu, George Manu inițiază niște ore de fizică nucleară. Ca simplu asistent la Catedra de Fizică Moleculară, Acustică și Optică, el nu putea ține decât seminarii sau lucrări practice cu studenții. Cum cursul predat de Eugen Bădărău includea un semestru de spectroscopie, Gheorghe Manu, ajutat de Radu Grigorovici, a amenajat într-o încăpere din subsol un modest laborator de fizică atomică pentru studenți. După laboratorul de radioactivitate pe care Ștefania Mărăcineanu îl conducea de mai mulți ani, acesta era cel de-al doilea laborator ce trata aspecte din domeniul fizicii atomice și nucleare.
  A ținut numeroase prelegeri și comunicări la Societatea Română de Fizică, al cărei secretar a fost (1936-1945). Subiectele din domeniul fizicii nucleare erau de mare actualitate pentru auditoriu: transmutări prin raze α și neutronul, transmutări prin particule accelerate, pozitroni, radioelemente artificiale, structura și stabilitatea nucleului, date noi despre razele cosmice, despre parcursul particulelor de transmutare, transmutarea uraniului și toriului, momente nucleare...
  În 1940 publică volumul I (despre isotopi, momente nucleare, radioactivitate) al monografiei Fizica nucleară proiectată în trei volume. Această lucrare a fost primul tratat de fizică nucleară din România. Nu a reușit să mai scrie volumul II (despre transmutări nucleare) și volumul III (despre teoria nucleului). 

  Gheorghe Manu
  Gheorghe Manu Autoportret
  Date personale
  Născut	13 februarie 1903[1]  București, România
  Decedat	12 aprilie 1961 (58 de ani)  Aiud, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	fizician
  Activitate
  Partid politic	Mișcarea Legionară
  Membru al Academiei de Științe din România

• 1962: Constantin I. Gane, scriitor român (n. 1885)
• 1971: Igor Evghenievici Tamm, fizician sovietic, laureat al Premiului Nobel (n. 1895)
• 1975: Josephine Baker (născută Freda Josephine McDonald, n. 3 iunie 1906,^{[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14]} Saint Louis, Missouri, Missouri, SUA^[15][16] – d. 12 aprilie 1975,^{[1][2][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14]} Paris, Franța^[17][18]) a fost o dansatoare, actriță și cântăreață franceză de origine americană.
  A participat la cel de-al Doilea Război Mondial de partea aliaților, susținând prin acțiuni de spionaj Rezistența franceză condusă de Charles de Gaulle. A fost prima americancă decorată cu Croix de guerre. Josephine Bake, a fost fiica nelegitimă a unui producător evreu de instrumente muzicale, Eddie Carson și o spălătoreasă de culoare, Carrie McDonald. Ea crește în cartierele sărace din St. Louis. În anul următor 1907, mama ei va naște un băiat pe nume Richard, în același tatăl ei va părăsi familia. În anul 1911, mama ei se recăsătorește și va naște încă doi copii. La data de 2 iulie 1917, Josephine Baker va face cunoștință cu cruzimile unui pogrom în St. Louis, când au fost uciși mai multe sute de afroamericani. Această experiență a făcut ca ea să devină mai târziu o militantă contra rasismului. La vârsta de 13 ani, mama ei a căsătorit-o cu Willie Wells, care era cu mult mai în vârstă dar căsătoria va eșua la câteva săptămâni. În același timp ea va juca diferite roluri la teatrul Booker Washington Theatre din St. Louis, în 1921 se recăsătorește cu conductorul Willie Baker, pe care-l va părăsi în 1925.
  La 16 ani joacă diferite roluri la teatrele din Philadelphia, apoi New York unde va fi angajată la o trupă de vodevil. În contextul rasist al societății americane din acea perioadă, este nevoită să părăsească țara și să plece în Europa, urmând ca ulterior să se stabilească în Franța. Ea va fi descoperită ca talent de poetul german Karl Gustav Vollmoeller, prin intermediul căruia va ajunge să danseze și să cânte, având un succes răsunător pe scenele din Paris și Berlin. În Paris în cercuri intime ea va dansa frecvent complet goală. De asemenea, este cap de afiș în celebrul "Folies Bergère".
  La 3 iunie 1927 se va căsători cu cioplitorul în piatră sicilian, Giuseppe Abatino, care se prezenta în societate drept conte.
  În timpul celui de-al Doilea Război Mondial devine activă în Rezistența franceză. Participă la acțiuni de spionaj adunând informații de la diverși clienți germani, italieni sau japonezi, care intrau în barurile unde ea ținea spectacole. Mai mult, reușește să se infiltreze în rândurile ocupanților fasciști, fiind invitată la petrecerile ambasadei italiene din Franța.
  După război, ia în adopție mai mulți copii orfani de diferite etnii și rase. 

  Filmografie

  • 1927 : La Revue des revues de Joé Francys și Alex Napals
  • 1927 : La Sirène des tropiques d'Henri Etiévant și Mario Nalpas : Papitou
  • 1928 : Le Pompier des Folies Bergère (court métrage - réalisation anonyme)
  • 1929 : La Folie du jour de Joé Francys
  • 1929 : Die Frauen von Folies Bergères de Joé Francys & Max Obal "version allemande du film précédent"
  • 1934 : Zouzou de Marc Allégret : Zouzou
  • 1935 : Princesse Tam Tam d'Edmond T. Gréville : Aouïna
  • 1940 : Moulin Rouge d'Yves Mirande
  • 1940-1945 : Fausse alerte de Jacques de Baroncelli : Zazou Clairon
  • 1954 : An Jedem Finger Zehn d'Erik Ode : une chanteuse
  • 1955 : Carroussel des variétés - Carosello del varietà d'Aldo Bonaldi și Aldo Quinti  

    Josephine Baker
    Date personale
    Nume la naștere	Freda Josephine McDonald
    Născută	3 iunie 1906[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14]  Saint Louis, Missouri, Missouri, SUA[15][16]
    Decedată	12 aprilie 1975 (68 de ani)[1][2][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14]  Paris, Franța[17][18]
    Înmormântată	Monaco
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (hemoragie cerebrală[*])
    Copii	Jean-Claude Baker[*]
    Cetățenie	SUA  Franța
    Etnie	afro-american
    Religie	catolicism
    Ocupație	cântăreață vedette[*] actriță de film artist stradal[*] dansatoare[*] muzician de jazz[*] model actriță
    Alte premii
    Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] Croix de guerre 1939–1945[*] Médaille de la Résistance[*] Josephine Baker

• 1984: Ion Lucian Murnu (n. 2/15 noiembrie 1910, București - d. 12 aprilie 1984, București)^[1] a fost un sculptor, desenator și pictor român, cunoscut mai mult de inițiați decât de publicul larg. S-a născut dintr-o familie de intelectuali de origine aromână, cu o puternică cultură clasică, fiind fiul graficianului și caricaturistului Ary Murnu^[2] și nepotul fratelui acestuia, George Murnu, unul din traducătorii în limba română ai epopeilor Iliada și Odiseea^[3].
  Ion Lucian Murnu s-a înscris în 1930 Academia de Arte Frumoase din București^[4], unde a studiat sculptura sub îndrumarea lui Oscar Han și desenul cu Camil Ressu, absolvind în 1936^[5]. Ca student, a lucrat și în atelierul lui Corneliu Medrea.^[1]
  Între octombrie 1938 și iunie 1940, și-a continuat studiile postuniversitare cu o bursă la Accademia di Romania, la Roma.^[4] În perioada în care a studiat la Roma, a supravegheat executarea unei copii de pe Columna lui Traian, comandată de statul român.^[6] A fost mobilizat și a luptat în al Doilea Război Mondial pe frontul din Crimeea.^[2]
  Revenit la viața civilă, s-a angajat în 1943 la Facultatea de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, unde a urcat una câte una treptele universitare în cadrul până la cea de profesor la Catedra de Sculptură, în 1976.^[2]
  Este considerat „unul dintre cei mai dăruiți profesori” ai Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București^[5], astfel că prin activitatea didactică a format o serie de tineri artiști, între care au excelat: Silvia Radu, Vasile Gorduz, Victor Roman, Gheorghe Apostu, Vladimir Predescu, Dinu Rădulescu, Ion Condiescu. Tânărul Murnu a cultivat o sensibilitate deplin clasică într-o epocă în care arta universală descoperea abstractul, geometrismul și chiar primele forme ale minimalismului. În tinerețe, a fost influențat și de Mac Constantinescu.^[4]
  Murnu a părăsit sculptura în momentul în care proiectele de monumente, de o mare noblețe și rafinament, nu i-au mai fost acceptate nici în anii ’40, nici în anii ’50. S-a retras către desen și pictură și către o sculptură care se esențializează, care pierde aura preclasicului și liniștea discursului clasic  

  Expoziții[modificare | modificare sursă]

  Expoziții personale ^[7]

  Antume[modificare | modificare sursă]

  • 1940 - Roma;
  • 1946 - Sala Dalles, București;
  • 1966 - Galeria "Orizont" - Bucureșsti;
  • 1967 - Roma;
  • 1970 - Arnsberg, Dortmund;

  Postume[modificare | modificare sursă]

  • 1985 - Galeria "Orizont" - București;
  • 1991 - Galeria de artă a municipiului București;
  • 1993 - Galați, Constanța.
  • 1998 - Galeria "Catacomba" - București
  Expoziții colective:^[7] - 1937, 1938, 1941, 1942, 1945, 1946 - Salonul oficial, București; - Roma, Moscova, Leningrad, Torino, Tel Aviv, Varșovia, Belgrad, Sofia, Atena, Sircasa.

  Premii[modificare | modificare sursă]

  În cariera sa a obținut următoarele premii:^[5][7]
  • 1937 - premiul "Hanul Ancuței";
  • 1938 - premiul "Anastase Simu";
  • 1940 - premiu Școlii Române de la Roma;
  • 1946 - premiul Salonului Oficial;
  • 1967 - "Medalia de aur a orașului Cerveteri", Italia
  • 1967 - "Zodiaco d'Oro", Italia.

  Sculpturi[modificare | modificare sursă]

  Lucrări ale sale se află în muzee și colectii particulare dinn: România (Bucuresti, Bușteni, Brăila, Dej, Turda, Drobeta Turnu-Severin), Bulgaria, Italia, Franța, R.F.G., S.U.A.
  Sculptură de for public (selecție):
  • Bustul lui Mihai Eminescu din Câmpulung Moldovenesc, județul Suceava. Operă a sculptorului Ion Lucian Murnu din 1975, a fost așezată în anul 2000 la intersecția dintre Calea Bucovinei și strada Dimitrie Cantemir, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului.^[8]
  • Statuia lui Mihai Eminescu din Dej, dezvelită la 14 ianuarie 1993 în Cartierul 1 Mai.^[9]
  • Statuia lui George Coșbuc, dezvelită la 5 noiembrie 1993, în fața Casei Municipale de Cultură din Dej, dată de la care instituția poartă numele marelui poet^[9].
  • Bustul lui George Stephănescu, în bronz, amplasat în fața clădirii Operei Naționale București
  • Făt Frumos amplasat în Parcul Herăstrău din București, piatră de Albești, 1965, 280x130x35 cm.
  • Statuia lui Nicolae Bălcescu în curtea liceului din Bușteni.^[10]
  • Grupul statuar Horea, Cloșca și Crișan din Turda (cartierul Oprișani)

  Scrieri[modificare | modificare sursă]

  • Idee și meșteșug, editura Staff, 1994  

    Ion Lucian Murnu
    Date personale
    Născut	2/15 noiembrie 1910 București, România
    Decedat	12 aprilie 1984, (74 de ani) București, Republica Socialistă România
    Părinți	Ary Murnu
    Naționalitate	România, origine aromână
    Ocupație	pictor
    Activitate
    Domeniu artistic	sculptură, pictură
    Studii	Academia de Arte Frumoase din București, Accademia di Romania din Roma
    Pregătire	Oscar Han, Camil Ressu, Corneliu Medrea
    Profesor pentru	Silvia Radu, Vasile Gorduz, Victor Roman, George Apostu, Gheorghe Apostu, Vladimir Predescu, Dinu Rădulescu, Ion Condiescu
    Opere importante	Bustul lui George Stephănescu, în bronz, amplasat în fața clădirii Operei Naționale București
    Influențat de	Mac Constantinescu
    Premii	1938 - premiul "Anastase Simu" Făt-Frumos Parcul Herăstrău București Bustul în bronz a lui George Stephănescu (1843-1925), amplasat în fața clădirii Operei Naționale București

• 1985: Seiji Miyaguchi (宮口 精二 Miyaguchi Seiji^?, n. 15 noiembrie 1913,^[1][2] Tokyo[*], Japonia – d. 12 aprilie 1985,^[1][2] Tokyo[*], Japonia) a fost un actor japonez de teatru, film și televiziune.  

  Seiji Miyaguchi
  Date personale
  Născut	15 noiembrie 1913[1][2]  Tokyo[*], Japonia
  Decedat	12 aprilie 1985 (71 de ani)[1][2]  Tokyo[*], Japonia
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer pulmonar)
  Cetățenie	Japonia
  Ocupație	actor actor de film
  Alte premii
  Mainichi Film Award for Best Supporting Actor[*] (1955) pentru Cei șapte samurai Medal with Purple Ribbon[*] (1983)

• 1986: Nicușor Predescu (n. 2 iulie 1919, Drobeta Turnu Severin - d. 12 aprilie 1986, București) a fost un cunoscut dirijor și violonist român de café-concert și muzică populară. Este fratele mai mic al violonistului Victor Predescu. S-a născut la data de 12 aprilie 1919 într-o familie de lăutari vestiți în zonă, tatăl său Nicolae Predescu fiind violonist și șef de orchestră.^[1] Primește de timpuriu îndrumarea în studiul viorii din partea tatălui, fiind apoi preluat și de fratele mai mare, Victor Predescu.
  Studiile muzicale le face la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din București sub îndrumarea violonistului George Enacovici.^[2]
  În 1935, fiind atras de compoziție, debutează cu două piese de muzică ușoară: „Dragoste, ce ai cu mine?” și „Ai distrus inima mea”.^[3]
  În perioada 1935-1945, după cântă în diverse restaurante din București, precum „Neptun”, își alătură o serie de cântăreți în cunoscuți, între care Gică Petrescu și Rodica Bujor, și lansează câteva șlagăre de mare succes ca tangoul „Ne despărțim” și cântecul în stil popular „Niculae, iar te-ai îmbătat”.^[3]
  După cel de-Al Doilea Război Mondial revine la muzica clasică, ocupând postul de concert-maestru al Orchestrei de Studio Radio. Urmează în perioada interbelică o etapă de peregrinări prin nenumărate localități, cum ar fi: Corabia, Craiova sau Ploiești, precum și prin diferite restaurante din București („Athénée Palace”, „Lido”, „Boulevard” și „Cercul Militar”) sau din Craiova („Minerva”).^[3]
  La 18 aprilie 1947 cântă la debutul a noii Filarmonici „Oltenia” din Craiova.^[4] Urmează api să cânte în orchestrei noului Ansamblu de Cântece și Dansuri al Sindicatelor (CCS) ce a luat ființă în București. După doar două stagiuni (1948-1950) trece la formațiile Radiodifuziunii Române, profitând de prezența fratelui său, la conducerea Orchestrei de Muzică Populară Radio.^[5]
  În anii '50-'60 colaborează și înregistrează des cu artistele Maria Tănase și Ioana Radu.
  Fără a renunța la pasiunea pentru muzica ușoară, Predescu îndeplinește mai multe angajamente pasagere la marile restaurante între care „Cina”. Agenția Română de Impresariat Artistic (ARIA) îl trimite la Berlin (1961-1964) și apoi la Stuttgart (1969-1970). Datorită solicitărilor la turnee peste hotare cu „Ciocârlia” și „Rapsodia română”, ia decizia de întrerupere, la cerere, a colaborării cu Radiodifuziunea Română.^[5]
  În 1967 participă la spectacolul de revistă din Israel cu N. Stroe și un grup de soliști de frunte din România, între care: Marica Munteanu, Angela Moldovan, Vasile Tomazian, Bimbo Mărculescu, Gică Petrescu sau Dan Spătaru.^[6] În cadrul revistei „Allo, aici e Stroe”, încheie prima parte a spectacolului cu momentul „Pe strune de vioară”, interpretând „Koll Nidrei”, „Mein Steitola Beltz” și „Ciocârlia” Moare în București la data de 12 aprilie 1986, fiind înmormântat în cimitirul „Izvorul Nou”  

  Nicușor Predescu
  Date personale
  Născut	2 iulie 1919, Drobeta Turnu Severin
  Decedat	12 aprilie 1986, București
  Cetățenie	România
  Ocupație	violonist, dirijor, compozitor
  Activitate
  Gen muzical	clasică, café-concert, populară
  Instrument(e)	vioară

• 1989: Sugar Ray Robinson (n. Walker Smith Jr. 3 mai 1921 - d. 12 aprilie 1989) a fost un pugilist american.
  Între 1943 și 1951 Robinson a câștigat 91 de lupte fără întrerupere, fiind a treia cea mai lungă serie fără înfrângere din istoria boxului profesionist.^[1][2] A deținut titlul mondial la categoria semimijlocie între 1946 și 1951. A fost inclus în International Boxing Hall of Fame în 1990.
• 1991: Ion Vitner (numele apare și în grafia Wittner; n. 19 august 1914, București — d. 12 aprilie 1991, București) a fost un scriitor și critic literar român evreu,^[1] reprezentant al realismului socialist și proletcultismului. A studiat pentru a deveni medic stomatolog, dar a abandonat profesia în 1931, când a debutat la revista literară avangardistă unu, condusă de Sașa Pană.
  Între anii 1933 și 1935 a participat la Cercul de studii marxiste de pe lângă revista Cuvântul liber, devenind unul dintre reprezentanții dogmatismului proletcultist. Din cauza activității politice de stânga desfășurate i s-a fixat domiciliu forțat în 1940 și a fost deportat în 1942 în Transnistria.
  Între anii 1944 și 1946 a fost redactor la ziarul Scînteia, între 1944 și 1949 a fost membru în comitetul redacțional al revistei Orizont, iar din 1948 până la moarte a fost redactor-șef adjunct și apoi redactor-șef al revistei Flacăra.
  A colaborat și la revistele Gazeta literară, Contemporanul, Tribuna și Viața românească unde a scris o serie de articole pe tema „Pe drumul realismului socialist”.
  Ion Vitner socotea că prin silință se poate deveni „un adevărat educator al maselor, un propagandist al ideilor socialismului, un agitator și un mobilizator al elanului eroilor muncii din viața noastră de fiecare zi”.^[3]
  În revista Contemporanul, nr. 40, 27 iulie 1947, Ion Vitner a publicat un articol, cu titlul „Poetul culorilor sumbre”, în care Mihai Eminescu era contestat, fiind declarat „nebun”^[4] și l-a acuzat că este „exponent al marii boierimi și a tendințelor ei retrograde”, „un caz tipic de intelectual în derută, care în ura sa împotriva burgheziei, în loc să utilizeze armele claselor de jos, utilizează armele marii latifundii. [...] Mesajul său poetic... este mesajul unei clase decadente, agonice...”.
  Volumele din 1949, Pasiunea lui Pavel Corceaghin și Critica criticii, în care a adunat articolele publicate în prealabil în presă, au fost primul ghid a dogmatismului proletcultist în România.^[5]
  După 1945, și mai ales în anii ’50, când lupta de clasă „se ascuțea din ce în ce”, rubrica de cinema de la Contemporanul, a lui Eugen Schileru, a fost uzurpată de un semnatar vigilent și corespunzător, numit Emil Suter, și de fratele său, Ion Vitner, aceștia având sarcina de partid să atace și așa destul de fragila cinematografie autohtonă.^[6][7]
  Între anii 1948 și 1960 a fost membru în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor. Din 1948 a lucrat la Universitatea din București, înlocuindu-l pe George Călinescu, pentru a se putea impune o „nouă” intelectualitate, care să-i ia locul celei vechi. 

  Scrieri[modificare | modificare sursă]

  • Octombrie, 1932 (publicat sub numele de Ion Wittner)
  • Supremul adevăr, editura unu, București, 1933 (ediție hors-commerce cu un portret de M. Grünspan și cu un autoportret-colaj de autor; publicat sub numele de Ion Wittner)
  • Critica criticii, Imprimeriile Scrisul Liber, 1949
  • Pasiunea lui Pavel Corceaghin, 1949
  • Fronturile de luptă ale lui C. Dobrogeanu-Gherea, 1949
  • Influența clasei muncitoare în opera lui Eminescu și Caragiale, 1949
  • Poezia lui A. Toma, 1950
  • Viața și opera lui D. Th. Neculuță, Editura pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., București, 1950
  • Problema moștenirii literare, 1952
  • Pămîntul prieteniei, Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1954
  • Eminescu, Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1955
  • Un mare scriitor al Chinei de Azi: Go Mo-Jo, Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1955
  • Eminescu, Editura Allami Irodalmi es Meveszeti Kiado, Marosvasarhely, 1956
  • Firul Ariadnei, Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1957
  • Meridiane literare, Editura de Stat pentru Literatură și artă, București, 1960
  • Prozatori contemporani: Ion Vitner. Vol. I, Editura pentru Literatură, București, 1961
  • Prozatori contemporani: Ion Vitner. Vol. II, Editura pentru Literatură, București, 1962
  • Formarea conceputului de literatură socialistă. Literatura în publicațiile socialiste și muncitorești 1880-1900. Reviste literare, Editura pentru Literatură, București, 1966
  • Albert Camus sau tragicul exilului, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968
  • Semnele romanului, Editura Cartea Românească, București, 1971
  • Reverii pe malurile Senei, Editura Cartea Românească, București, 1978
  • Alexandru Ivasiuc: înfruntarea contrariilor, Colecția „Contemporanul nostru”, Editura Albatros, București, 1980
  • Popas lîngă Notre-Dame, Editura Cartea Românească, București, 1981 (jurnal de călătorie)  

    Ion Vitner
    Date personale
    Născut	19 august 1914
    Decedat	12 aprilie 1991 (76 de ani)  București, România
    Cetățenie	România
    Ocupație	istoric literar[*] critic literar[*]
    Activitate
    Partid politic	Partidul Comunist Român
    Studii	Universitatea din București

• 2002: Platon Pardău, prozator și poet român (n. 1934)
• 2002: Gabriel Raksi (n. 1 noiembrie 1938; d. 12 aprilie 2002) a fost un fotbalist român, care a jucat la Steaua București.
• 2010: Alper Balaban (n. 1 august 1987, Karlsruhe – d. 12 aprilie 2010, Bretten) a fost un fotbalist turco-german.
• 2011: Ioan Anton (n. 18 iulie 1924, Vintere, Holod, Bihor, România – d. 12 aprilie 2011, Timișoara, România) a fost un inginer electromecanic român, academician.^[1][6] A fost dezvoltatorul școlii românești de mașini hidraulice, inițiate de profesorul Aurel Bărglăzan. În urma activității de cercetare, a obținut rezultate valoroase în mai multe domenii: hidrodinamica turbomașinilor, turbine, pompe, mașini hidraulice reversibile, cuplaje hidraulice, ventilatoare, turbine de foraj și vânt, hidrodinamica profilelor și rețelelor de profil, fenomenul de cavitație, efecte de scară.^[7] Este tatăl lui Anton Anton, fost ministru al Educației din partea PNL (în toamna anului 2008). A urmat cursurile școlii primare din comuna natală și apoi, între anii 1935–1943, ale Liceului „Samuil Vulcan” din Beiuș. Apoi a urmat cursurile Politehnicii din Timișoara, pe care a absolvit-o în anul 1948, sub îndrumarea profesorului Aurel Bărglăzan.^[8] În anul 1960 obține titlul de candidat în științe tehnice (denumirea din epocă pentru titlul de doctor inginer) cu teza Curbe caracteristice de cavitație la pompele centrifuge cu turație specifică joasă,^[2] tot sub îndrumarea lui Aurel Bărglăzan, care în acest moment era membru corespondent al Academiei. În 1972 obține titlul de doctor docent Ioan Anton și-a început cariera de cadru didactic al Facultății de Mecanică din cadrul Institutului Politehnic Timișoara în 1949, parcurgând de-a lungul anilor toate gradele didactice și îndeplinind diverse funcții specifice: asistent suplinitor (1 ianuarie 1949), șef lucrări (aprilie 1949), conferențiar suplinitor (1 octombrie 1951), atestat conferențiar (1956), profesor titular provizoriu (1962), atestat profesor (1967), șef al Catedrei de Mașini hidraulice, (1962–1973 și 1982–1989).^[1] Începând cu anul 1964 a fost și conducător de doctorat; în această calitate sub directa sa îndrumare 40 de cadre didactice și de cercetare au obținut titlul de doctor inginer.^[8]
  Devine membru corespondent al Academiei în 21 martie 1963 și titular în 1 martie 1974. A fost vicepreședinte al Academiei Române în perioada 1 martie 1974 – 2 februarie 1990 și președinte ad-interim al ei între 25 decembrie 1981 – 13 noiembrie 1984.^[1]
  Pe parcursul carierei sale, profesorul Anton a avut o serie de funcții administrative în învățământ: Prodecan la Facultatea de Mecanică, Institutul Politehnic Timișoara (1951–1953), Secretar științific la Facultatea de Mecanică, Institutul Politehnic Timișoara (1953–1961), decan – Facultatea de Mecanică, Institutul Politehnic Timișoara (1961–1963), prorector – Institutul Politehnic Timișoara (1963–1966), rector – Institutul Politehnic Timișoara (1971–1981), rector – Institutul Politehnic Timișoara, (1989), membru în Comisia Superioară de Diplome MEI, (1969–1990), membru în Consiliul Învățământului Superior (1968–1972), membru în Consiliul de conducere MSI (1972–1976).
  În 1951 a contribuit substanțial la înființarea Bazei de Cercetări Științifice din Timișoara a Academiei RSR, care avea să devină Filiala Timișoara a Academiei.^[9] Între 1951–1963 a fost cercetător științific al acestei baze, la început cu o jumătate de normă, apoi cercetător științific principal. Pentru o perioadă de timp a fost directorul acestui centru de cercetări.^[1]
  A fost membru al mai multor asociații profesionale: Societatea Română de Materiale Magnetice (1990), Asociația Internațională Hydromag (1996), președinte de onoare al Asociației Române pentru Promovarea Fluidelor Magnetice (1998), membru de onoare al Asociației Generele a Inginerilor din România, membru de onoare al Asociației Române de Robotică, președinte de onoare al Fundației „Samuil Vulcan” din Beiuș, Filiala din Timișoara 

  Lucrări[modificare | modificare sursă]

  Activitatea de cercetare s-a concretizat și într-un număr mare de lucrări publicate: 270 de lucrări științifice, 8 tratate și monografii,^[2] editor a 18 cărți și volume ale unor conferințe și simpozioane științifice organizate.^[13]

  Tratate, monografii, cursuri

  • Turbine hidraulice și turbotransmisii, Curs (turbine)
  • Încercarea mașinilor hidraulice și pneumatice (împreună cu Aurel Bărglăzan, Viorica Anton și Iosif Preda), 1959
  • Technologia Naval, Rio de Janeiro: 1968
  • Turbine hidraulice, Timișoara: Ed. Facla, 1979
  • Cavitația, vol. I, II, București: Ed. Academiei, 1984, 1985
  • Hidrodinamica turbinelor bulb și a turbinelor-pompe bulb, (împreună cu Viorel Câmpian, Iuliu Carte) București: Editura Tehnică, 1988
  • Turbine hidraulice și turbotransmisii, 1991
  • Academia Română, Filiala Timișoara, (împreună cu Gheorghe Silaș) Timișoara: Ed. Orizonturi Universitare, 1999
  • Energetic and cavitational scale-up effects in hydraulic turbines, Timișoara: Ed. Orizonturi Universitare, 2002

  Lucrări semnificative publicate la conferințe

  • Contribution au recherches sur la cavitation dans les machines hydraulique (Turbines et Pompes hydrauliques), Aix-en-Provence: 1958
  • Die Kavitationskennlinien der Wasserkraftmaschinen (Mitteilungen der Konferenz fur Wasserkraftmaschinen, Timișoara 1964)
  • Determination of the sensitivity to cavitation of cascade of hydrofoils of arbitrary shape (Hovering Craft & Hydrofoil, London, 1967)

  Volume ale conferințelor, apărute sub coordonarea sa

  • Conferința de Mașini Hidraulice și Hidrodinamică (Timișoara, 1989, 1990)
  • Conferința Internațională de Mașini Hidraulice și Hidrodinamică dedicată memoriei prof. dr. ing. Aurel Bărglăzan membru al Academiei Române (Timișoara, 2000)
  • Numerical Simulation for Fluid Mechanics and Magnetic Liquids, (împreună cu Victor Ancușa, Romeo Resiga) Timișoara: Orizonturi Universitare, 2001
  • Workshop on Numerical Methods in Fluid Mechanics and FLUENT Applications, (împreună cu Romeo Resiga, Victor Sofonea) Timișoara: Orizonturi Universitare, 2003  
• Jump to navigationJump to search
  
  

  Ioan Anton
  Date personale
  Născut	18 iulie 1924[1] Vintere, Bihor[1], România
  Decedat	12 aprilie 2011[2] Timișoara[2], România
  Căsătorit cu	Viorica[3]
  Copii	Anton, Hortensia[4]
  Cetățenie	România
  Religie	Greco-catolic[5]
  Ocupație	Inginer
  Activitate
  Organizație	Universitatea Politehnica Timișoara
  Partid politic	Partidul Comunist Român, Partidul Social-Democrat Român
  Membru titular al Academiei Române
  Membru al C.C. al P.C.R.

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 2011: Ioan Șișeștean (n. 11 iunie 1936, Șișești, Maramureș, d. 12 aprilie 2011, Baia Sprie) a fost un cleric greco-catolic, episcop al Episcopiei de Maramureș din 1994 până în 2011. Ioan Șișeștean s-a născut la data de 11 iunie 1936 în comuna Șișești, pe atunci în județul Maramureș (interbelic), fiind copilul cel mai mic al unei familii de țărani binecuvântați cu opt copii. După absolvirea școlii primare din comuna natală, urmează cursurile Liceului teoretic “Gheorghe Șincai” din Baia Mare. La vârsta de 12 ani descoperă lucrarea “Teologia spirituală”, moment în care a început și pregătirea sa autodidactă.
  A lucrat pentru o perioadă la o bibliotecă comunală, a fost profesor suplinitor de matematică, fizică și chimie la clasele V-VIII ale școlii din Rus, apoi a fost angajat ca laborant chimist la Uzina UUMR din orașul Baia Mare. De fiecare dată a fost dat afară din serviciile unde a lucrat, pentru că provenea dintr-o familie de chiaburi.
  Ioan Șișeștean studiază teologia în mod clandestin și este hirotonit în secret ca preot greco-catolic la 13 martie 1972 de către Episcopul Dr. Ioan Dragomir al Maramureșului. Din acel an începe să oficieze slujbe în casa sa natală din satul Șișești. În anul 1990, devine preot greco-catolic în comuna natală Șișești (jud. Maramureș).
  Odată cu redeschiderea Institutului Teologic Greco-Catolic "Alexandru Rusu" din Baia Mare, lucrează ca profesor de teologie dogmatică. La începutul anului 1994 este numit de către PS Episcop Lucian Mureșan ca Vicar al Maramureșului istoric, la Sighetu-Marmației.
  A fost numit episcop de în data de 4 iulie 1994, în locul PS Lucian Mureșan, numit mitropolit la Blaj. Consacrarea sa ca episcop a avut loc la 11 septembrie 1994 în orașul Baia Mare, prin punerea mâinilor de către mitropolitului Lucian Mureșan.
  A decedat la data de 12 aprilie 2011 la reședința familiei de la Baia Sprie în urma unui stop cardio-respirator.  

  Ioan Șișeștean
  Date personale
  Născut	11 iunie 1936
  Decedat	12 aprilie 2011 (74 de ani)
  Cetățenie	România
  Religie	Biserica Română Unită cu Roma
  Ocupație	preot catolic[*] profesor universitar[*]
  Funcția episcopală
  Sediul	Baia Mare
  Titlul	Episcop de Maramureș
  Perioada	1994 - 2011
  Predecesor	Lucian Mureșan
  Cariera religioasă
  Hirotonire episcopală	11 septembrie 1994, Baia Mare
  Episcop consacrator	Lucian Mureșan

• 2012: Gabriel Țepelea (n. 6 februarie 1916, Borod, Bihor - d. 12 aprilie 2012, București) a fost un om de cultură și politician român, membru PNȚCD, membru de onoare al Academiei Române. A absolvit Facultatea de Litere și Filozofie (secția filologie romanică) a Universității Regele Ferdinand din Cluj, în anul 1937, fiind mai apoi promovat doctor în litere și filozofie la Universitatea București (1948).^[1] A urmat de asemenea studii juridice la Facultatea de Drept a Universității Regele Ferdinand din Cluj.
  A urmat cursuri de specializare în domeniul limbii franceze și literaturii franceze în Franța, în anii 1937-1938. În perioada 1938-1944 a fost profesor secundar la Lugoj și la Timișoara, iar după anul 1945 a fost profesor la București.
  După ieșirea din închisoarea politică, între anii 1962-1964, a fost lector de limba franceză și istoria limbii române la Facultatea de filologie de la Timișoara, iar din 1964 lector, conferențiar și profesor la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din Pitești, unde, în perioada 1971-1974, a îndeplinit și funcția de decan al facultății. 

  Activitatea politică[modificare | modificare sursă]

  • s-a înscris în PNȚ, în anul 1933. A fost apropiat de Iuliu Maniu.
  • președintele Organizației de tineret a PNȚ (1945-1946)
  • candidat pe lista de deputați la alegerile din 1946, arestat și condamnat la 6 ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale
  • din 1989 - membru PNȚCD
  • 1990-1996 - vicepreședintele PNȚCD
  • 1996-2000 - prim vicepreședinte al PNȚCD
  • Activitate parlamentară:
    • 1990-1992, 1992-1996, 1996-2000 - Membru al Camerei Deputaților, circumscripția electorală PNȚCD din Bihor
    • 1992-1996 - locțiitorul liderului Grupului parlamentar al PNȚCD și al PER
    • 1996-2000 - președintele Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă
  • vicepreședintele Conferinței Interparlamentare de la Santiago de Chile
  • 1992-1996 - membru al Grupului parlamentar și al Comisiei mixte pentru Parlamentul European
  • 1992-1996 - președintele Grupului parlamentar de prietenie cu Belgia
  • 1996-2000 - președintele Grupului parlamentar de prietenie cu Franța - Adunarea Națională

  Activitate publicistică  

• Autor a 4 cursuri publicate sub egida Ministerului Învățământului în limba română și 3 cursuri în limba franceză
• 25 de volume și peste 700 de studii, articole și comunicări
• contribuții în redimensionarea literaturii și culturii vechi românești, în includerea scrierilor românești în limba latină în istoria literaturii și culturii române, precum și în domeniul literaturii comparate
• Membru al Comitetului de redacție (1942 - 1944) al publicației Ardealul, care apărea la București, în vremea ocupației horthyste a Transilvaniei de Nord
• Membru al Colectivului de redacție al revistei Tribuna Transilvaniei (1945-1946)
• Redactor al revistei Argeș (1966 - 1968)
• Membru al Societății de științe filologice

Lucrări[modificare | modificare sursă]

• "Plugarii condeieri din Banat", Editura "Cercului Bănățenilor", București
• Argeșul, în lumina toponimiei (în colaborare), Pitești, 1969
• Corelația limbă - literatură, Editura didactică și pedagogică, București, 1971
• Studii de istorie și limbă literară, 1970
• L'influence du latin médieval sur le roumain littéraire de Transylvanie (în colaborare), 1971
• Momente din evoluția limbii române literare, Editura didactică și pedagogică, București, 1973  

  Gabriel Țepelea
  Date personale
  Născut	6 februarie 1916 Borod, comitatul Bihor, Austro-Ungaria
  Decedat	12 aprilie 2012 (96 de ani) București
  Cetățenie	România
  Religie	Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică
  Ocupație	politician
  Deputat de Bihor
  În funcție 1990 – 2000
  Partid politic	PNȚCD
  Alma mater	Universitatea Regele Ferdinand din Cluj Universitatea din București
  Membru de onoare al Academiei Române

• 2017: Charlie Murphy, actor, comedian și scenarist american (n. 1959)
• 2017: Toby Smith (Toby Grafftey-Smith; n. 29 octombrie 1970, Londra - d. 12 aprilie 2017^[1]) a fost un muzician britanic. Între 1992 și 2002 a fost claviaturist al trupei Jamiroquai. 

  Toby Smith
  Date personale
  Născut	29 octombrie 1970 Londra, Regatul Unit
  Decedat	12 aprilie 2017 (46 de ani) Londra, Regatul Unit
  Cetățenie	Regatul Unit
  Ocupație	muzician de jazz[*] textier[*] keyboardist[*] producător muzical
  Activitate
  Gen muzical	Muzică funk pop Acid Jazz
  Instrument(e)	clape
  Case de discuri	EMI

• Sărbători
• 
  
• Ziua mondială a aviației și cosmonauticii
• În calendarul creștin-ortodox: (+) Intrarea Domnului în Ierusalim; +) Sf. Mc. Sava de la Buzău; Duminica a 6-a din Post - a Floriilor - Toate ale praznicului (Dezlegare la pește și vin)

VA URMA