MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 13 APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI
1. 

Prieteni, noi, ortodocșii am intrat de astăzi în Săptămâna Mare, sau Săptămâna Patimilor! Nu uitați că armele noastre de luptă cu cel rău sunt: postul, rugăciunea și milostenia!

Evenimente

1204: Capturarea Constantinopolului de către cea de-a Patra Cruciadă

• 1204: A patra cruciadă: Ocuparea capitalei bizantine Constantinopol.
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1742: A avut loc, la Dublin, premiera oratoriului „Messia" a compozitorului german Georg Friedrich Händel.
• 1849: Ungaria a devenit republică.
• 1859: Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Munteniei și Moldovei a fost recunoscută de Franța, Marea Britanie, Rusia, Prusia și Regatul Sardiniei, în cadrul Conferinței reprezentanților puterilor garante de la Paris.
• 1862, România : A intrat în vigoare legea presei.
• 1864: Camera Deputaților a adoptat o moțiune de vot de blam asupra guvernului Kogălniceanu, care și-a depus demisia, respinsă însă de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
• 1885: Promulgarea Legii depozitului legal, prin care orice tipografie era obligată să trimită câte trei exemplare din fiecare tipăritură bibliotecilor centrale din București și Iași, precum și Bibliotecii Academiei Române.
• 1889: A început să funcționeze prima agenție de presă din România, „Agenția Română".
• 1919: La Amritsar, India, trupele britanice și din Gurkha au masacrat peste 380 de demonstranți neînarmați.
• 1924: Referendumul popular organizat în Grecia privind proclamarea republicii.
• 1938: Printr-o scrisoare adresată de Gheorghe Tătărescu lui Constantin I. C. Brătianu, curentul favorabil regelui Carol al II-lea s-a separat definitiv de restul partidului conservator.
• 1939: Marea Britanie și Franța au acordat garanții unilaterale privind frontierele României și Greciei, în speranța echilibrării jocului politic al Germaniei în zona de sud-est a Europei.
• 1941: Al Doilea Război Mondial: La Moscova, s-a semnat Tratatul de neutralitate pe timp de zece ani între Japonia și URSS.
• 1941: Al Doilea Război Mondial: Trupele celui de-al Treilea Reich au ocupat Belgradul.
• 1945: Al Doilea Război Mondial: Înlăturarea ocupației germane din Viena.
• 1945: Proclamarea oficială a administrației românești în Transilvania de Nord (ocupată, în 1940, de Ungaria horthystă), restabilită la 9 martie 1945.
• 1946: Reluarea oficială a relațiilor diplomatice cu Franța. Primul ambasador român din perioada postbelică a fost profesorul universitar Simion Stoilov.
• 1948: Marea Adunare Națională a votat Constituția Republicii Populare Române, prima constituție postbelică a României, care reflecta caracterul de tranziție al perioadei pe plan economic și social. A fost ales un nou prezidiu, în frunte cu C.I. Parhon, și un nou guvern, condus de dr. Petru Groza.
• 1953: Directorul CIA Allen Dulles lansează programul de control al minții, MKULTRA.
• 1964: La Premiile Oscar, Sidney Poitier devine primul afro-american de sex masculin care câștigă premiul Ce mai bun actor, pentru filmul Lilies of the Field.
• 1970: Echipajul navei spațiale Apollo 13 a anunțat primele probleme, în zborul spre Lună, de îndată ce a observat explozia unei butelii cu oxigen.
• 1973: România: S-a constituit Institutul Central de Matematică.
• 1975: Izbucnirea războiului civil în Liban (1975-1990).
• 1992: Proclamarea Republicii Federale Iugoslavia, formată din Serbia și Muntenegru.

Nașteri

• 1519: Caterina de' Medici (n. 13 aprilie 1519, Florența - d. 5 ianuarie 1589, Blois) a fost regina Franței și soția regelui Henric al II-lea al Franței, precum și mamă a trei regi aparținând Casei de Valois. S-a născut în Italia, purtând numele de Caterina Maria Romola di Lorenzo de' Medici, iar mai târziu a trăit în Franța sub numele Catherine de Médicis. Mai întâi regină, apoi regentă a Franței, Caterina a fost o figură emblematică a secolului al XVI-lea. Numele său este legat de războaiele religioase. Rolul său în masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu face din ea o figură controversată, chiar și în prezent.

  „Era ea cea care făcea totul, regele nu mișca un pai fără ca ea să știe”

  —Pierre de l'Estoile

   Născută în Florența, a fost fiica lui Lorenzo II de Medici, duce de Urbino, (nepotul lui Lorenzo Magnificul) și a prințesei Madeleine de la Tour d'Auvergne. Și-a pierdut ambii părinți prematur, Madeleine moare la 28 aprilie 1519 de febră puerperală, iar Lorenzo moare câteva zile mai târziu; Caterina rămâne orfană la 3 săptămâni. Este încredințată mătușilor ei și papei Leon al X-lea, care aparținea și el familiei Medici. O parte din copilărie o petrece în mănăstire, iar mai târziu merge la unchiul și verișorii ei la Roma. Poartă titlul de Ducesă de Urbino, este unica moștenitoare a imensei averi a familiei Medici,iar poporul florentin o alintă duchessina,"mica ducesă"^[5][6]. În 1523 unchiul său este ales papă cu numele de Clement al VII-lea. În 1529 este luată ostatic de florentini (avea opt ani)^[7], iar apoi trupele papei asediază Florența. Avea doar paisprezece ani (28 octombrie 1533) când s-a măritat cu ducele de Orléans, la Marsilia. Unchiul ei, Clement al VII-lea este cel care a refuzat acordarea divorțului lui Henric al VIII-lea de prima lui soție, Caterina de Aragon. Deși acesta i se adresa Caterinei cu apelativul de nepoată, era de fapt văr de gradul întâi al bunicului ei. Papa Clement al VII-lea a fost cel care a perfectat mariajul ei, discutând cu tatăl lui Henric, Francisc I al Franței. Acesta era implicat în lupta împotriva lui Carol Quintul, luptă pe care avea să o ducă pe parcursul întregii sale vieți. A fost încântat de oportunitatea pe care i-o oferea mariajul fiului său de a-și întări influența în peninsula Italiei, iar zestrea imensă a Caterinei trebuia să acopere datoriile casei regale. 

Henric al II-lea, de Corneille de Lyon. Henric în timpul copilăriei sale a petrecut patru ani și jumătate ca prizonier în Spania, fapt care l-a marcat pe viață făcându-l introvertit și întunecat.
Nunta a avut loc în 28 octombrie 1533 la Église Saint-Ferreol les Augustins la Marsilia^[9][10] Caterina era atractivă și inteligentă, dar pe parcursul domniei lui Francisc I, a exercitat puțină influență în Franța. Era tânără și era o străină într-o țară care avea o mare greutate pe scena politică, fiind pusă în umbră de persoane mai importante. În primul an de căsătorie îl vede puțin pe Henric, dar doamnele de la curte o tratează bine, impresionate de inteligența și ascuțimea minții ei^[11]. Moartea lui Clement al VII-lea în 25 septembrie 1534 îi subminează poziția la curte. Noul papă Paul al III-lea, rupe alianța cu Franța și refuză să plătească zestrea imensă a Caterinei. Regele Francisc se plânge "fata a venit la mine goală"^[12].Prințul nu are nici un interes pentru soție, în schimb fără să se ascundă are amante. Una dintre ele, Philippa Duci dă naștere unei fetițe pe care el o recunoaște public^[13]. Caterina, după zece ani de căsnicie, încă nu avea copii. În consecință, zvonurile despre un posibil divorț au apărut la curte, și se pare că însuși regele era alarmat de infertilitatea mariajului său și tentat să dea curs unui asemenea demers. Mai târziu, Caterina avea sa fie pusă în umbră definitiv de amanta lui Henric al II-lea, Diane de Poitiers. Dar Caterina a avut într-un târziu așteptații copii, iar Francisc I a trăit suficient spre a-și vedea nepoții, înainte de a închide definitiv ochii. Intră în arena politică după moartea lui Henric al II-lea, când Carol al IX-lea avea zece ani. După moartea lui Carol al IX-lea, joacă un rol cheie în regatul celui de-al treilea fiu Henric al III-lea, care renunță la sfaturile sale doar în ultima lună de viață a Caterinei. 

Căsătoria Caterinei cu Henric, pictată șaptesprezece ani mai târziu.
În 1538, Henric,care avea 19 ani, a început o relație de durată cu Diane de Poitiers(38 de ani), după moartea soțului acesteia, cu care fusese prieten apropiat, pe care o va adora toată viața^[14]. Pe durata domniei soțului ei (1547-1559), Caterina a trăit retrasă, a dus o viață pasivă, observând totuși ce se petrecea în jurul ei. Caterina era geloasă din cauza relației soțului ei cu Poitiers, dar nu a avut autoritatea necesară pentru a o stopa. Pentru a se consola adună în jurul ei o curte formată din italieni: Ruggeri, Simeoni, Strozzi, Gondi, toți intră în aparatul administrativ regal. În ceea ce îl privea, Henric e atașat de Diana, în care are încredere deplină. De altfel, trăiește sub influența ei următorii ani, aceasta controlând cu abilitate din postura ei de iubită a regelui decizii politice. Conștientă de rolul pe care îl juca, avea intervenții competente și nu abuza de statutul câștigat. În 1552, când regele pleacă în campania de la Metz, Caterina rămâne să conducă regatul,^[15] cu ajutorul conetabilului Anne de Montmorency. Puțin mai târziu e trimisă de rege la parlament pentru a cere banii necesari continuării campaniei în Italia. Situația e restabilită în 1558, iar în 1559 este semnată pacea la Cateau-Cambrésis. Prin acest tratat Franța pierde posesiuni importante în Italia, iar Caterina e furioasă. În iulie 1559 Henric al II-lea este grav rănit la un ochi în timpul unui turnir, în timp ce se duela cu Gabriel de Montgomery, cu ocazia căsătoriei fiicei sale Elisabeta cu Filip al II-lea al Spaniei, oficiată prin procură. Lancea lui Montgomery s-a rupt în fața regelui^[16], iar Caterina, Diana de Poitiers și prințul Francisc au leșinat^[17]. Regele e dus la Château de Tournelles și din capul său sunt extrase cinci așchii, una din ochi și din creier. În următoarele zece zile starea regelui e schimbătoare. Uneori se simte bine încât poate scrie scrisori sau asculta muzică. Cu toate acestea încet încet își pierde vederea, nu mai poate vorbi și apoi moare în 10 iulie 1559. Pentru a-și arăta durerea pentru moartea regelui ia decizia de a purta numai haine de culoare neagră în semn de doliu, chiar dacă doliul regal era culoarea albă. Își schimbă și emblema: eșarfa lui Iris cu toate culorile curcubeului, devine o lance ruptă cu următorul motto: de aici lacrimile mele, de aici durerea mea (Lacrymae hinc,hinc dolor). 

Francisc al II-lea, de Francois Clouet 1560. Francisc a găsit coroana atât de grea la încoronarea sa, încât a avut nevoie de patru nobili să-l ajute să urce treptele spre tron.
Lui Henric al II-lea îi urmează la tron Francisc al II-lea care avea 15 ani. În ceea ce a fost numită o lovitură de stat, cardinalul de Lorena și ducele de Guise -a căror nepoată Maria, regina Scoției fusese căsătorită cu un an înainte cu Francisc, preiau puterea a doua zi după moartea lui Henric. Aceștia se instalează la Luvru cu tânărul cuplu^[19]. Ambasadorul englez raportează câteva zile mai târziu: „familia Guise conduce din spatele regelui”^[20]. Toată lumea se așteaptă ca ea să dispară de la curte: Caterina ar trebui să rămână 40 de zile în locul unde a murit soțul ei. Dar din prima zi Caterina nu are intenția să se opună familiei de Guise, bogați și înrudiți cu familia regală, care au preluat conducerea. Intervine doar în redistribuirea favorurilor regale, iar fosta favorită Diana de Poitiers trebuie să restituie bijuteriile coroanei^[21] și primește castelul de Chaumont în schimbul celui de Chenonceau, care Caterina dorește să se întoarcă la coroană. Soția fiului ei, Maria, regina Scoției, prea puțin dispusă să se amestece în politică pe cont propriu. Cu toate acestea Caterina nu încearcă să se impună, îi lasă mereu primul loc, prima ei preocupare fiind sănătatea lui Francisc al II-lea care suferă de o malformație congenitală. Prinsă între familia de Guise care aparținea partidului catolic și protestanți, e constrânsă să facă joc dublu. Luând contact cu protestanții și prințul de Condé iși atrage neîncrederea și suspiciunea familiei de Guise care o izolează din politică. Este izolată din consiliu, nu poate să-și exprime părerea și nu poate împiedica execuția lui Anne de Bourg în 1559. În iulie 1560 este ales cancelar al Franței Michel de l'Hôpital care cere sprijinul organelor constituționale din Franța și lucrează îndeaproape cu Caterina, pentru a apăra legea în fața anarhiei în creștere^[22]. La 20 august 1560 Caterina și Michel de l'Hôpital susțin această politică în fața unui ansamblu de notabili la Fontainebleau. Istoricii consideră acest fapt un exemplu timpuriu al stilului de conducere al Caterinei. Între timp principele de Condé ridică o armată și atacă sudul orașului. Caterina îi ordonă să vină la curte, iar când ajunge este arestat. În noiembrie este judecat de trădare împotriva coroanei și condamnat la moarte. Îl salvează moartea regelui, ca urmare a unei infecții la o ureche^[23]. Când Caterina vede că Francisc e pe moarte, face un pact cu Antoine de Bourbon prin care el renunță la dreptul său la regență în schimbul eliberării fratelui său prințul de Condé^[24]. Moartea lui Francisc al II-lea în decembrie 1560 o îndurerează profund, dar îi permite să ia în mână puterea. Carol al IX-lea are doar 10 ani în 1560 când urcă pe tron, iar Caterina este numită de consiliul Privy gouvernante de France, guvernantă a Franței cu puteri depline. Ea scrie fiicei sale Elisabeta „scopul meu principal este să am onoarea lui Dumnezeu în toate lucrurile și să păstrez autoritatea nu pentru mine, ci pentru conservarea acestui regat și pentru binele tuturor fraților săi” 

Carol al IX-lea, de Francois Clouet.
Ambasadorul venețian Giovanni Michiel l-a descris pe Carol al IX-lea ca fiind „un copil admirabil cu ochi buni,mișcări grațioase chiar dacă nu e robust. Nu poate practica exercițiile fizice violente pentru că are probleme de respirație”. Caterina era influențată de două curente: erasmismul, orientat spre o politică de pace și neo-platonismul care predică misiunea divină a suveranului pentru ca armonia să domnească în propriul regat. Ea prezidează consiliul, decide în politică, controlează afacerile de stat, dar nu reușește să controleze cu adevărat întreaga țară care este la un pas de războiul civil. Problemele cu care se confruntă Caterina sunt complexe și poate dificil de înțeles fiind străină^[26]. Ea cheamă liderii bisericii din ambele părți pentru a încerca să rezolve diferențele religioase. Cu tot optimismul său Colocviul de la Poissy se termină cu un eșec și se autodizolvă la 13 octombrie 1561, fără acordul Caterinei^[27]. Poate dă greș pentru că ea vede decalajul religios doar din punct de vedere politic.După cum spune istoricul R.J.Knecht "ea a subestimat puterea de convingere religioasă, imaginând că totul va fi bine dacă ea ar putea face ca liderii partidelor politice să fie de acord"^[28]. La 17 ianuarie 1562 Edictul de la Saint-Germain constituie o adevărată revoluție subliniind legătura sfântă între unitatea religioasă și continuitatea organizației politice^[29]. Acest edict autorizează libertatea de cult și de conștiință pentru protestanți, cu condiția ca aceștia să restituie toate locurile de cult pe care le aveau. Edictul nu are succes din cauza antagonismelor prea puternice dintre hughenoți și catolici. Primul război religios începe în 1562 cu Masacrul de la Wassy, opera familiei de Guise. În 1 martie 1562 ducele de Guise și oamenii lui au atacat și închis într-un hambar un grup de hughenoți omorând 74 și rănind 104^[30]. Ducele a denumit masacrul un accident regretabil și a fost ovaționat pe străzile Parisului în timp ce hughenoții cereau răzbunare^[31]. A fost fitilul care a declanșat războiul civil în Franța. În următorii treizeci de ani Franța se va afla într-o stare de război civil sau armistițiu armat^[32]. În termen de o lună Luis de Bourbon, prinț de Condé și amiralul Gaspard de Coligny adună o armată de 1800 de soldați, fac o alianță cu Anglia și încep să cucerească oraș după oraș în Franța^[33]. Caterina se întâlnește cu Coligny, dar acesta refuză să dea înapoi. Rebelii au semnat tratatul de la Hampton Court, cu Elisabeta I, oferindu-i Le Havre (pentru a fi schimbat ulterior cu Calais) în schimbul sprijinului său. Prin urmare ea îi spune "Din moment ce te bazezi pe forțele tale, noi ți-o vom arăta pe a noastră"^[34]. Armata regală lovește și hughenoții sunt asediați la Rouen. Caterina îl vizitează pe patul de moarte pe Antoine de Bourbon, rege al Navarei, împușcat mortal. În 18 februarie 1563, un spion, Jean de Poltrot, îl ucide pe ducele de Guise în timpul asediului din Orléans. Cu toate că moartea acestui aristocrat va complica războiul civil^[35], Caterina este mulțumită. Îi spune ambasadorului venețian: "dacă ducele de Guise ar fi murit mai devreme, am fi făcut pacea mai repede"^[36]. Caterina oferă hughenoților Edictul de la Amboise, cunoscut și ca Edictul de Pacificare, în 19 martie 1563. Caterina acum îi adună pe hughenoți și pe catolici pentru a lua Le Havre din mâna englezilor. În august 1563 Carol al IX-lea devine major, iar Caterina renunță la regență, dar Carol al IX-lea îi reconfirmă imediat puterea inițială.

Mormântul Caterinei și a lui Henric al II-lea la Saint-Denis.
În această perioadă Caterina renovează și construiește unele proprietăți regale:Philibert Delorme reface Palatul Tuileries, iar Primaticcio construiește mausoleul familiei de Valois, în onoarea lui Henric al II-lea la Saint-Denis.
În februarie și martie 1564 organizează baluri fastuoase la Fontainebleau , iar în martie același an începe Marea călătorie de-a lungul Franței a lui Carol al IX-lea, dorită și organizată de Caterina. Călătoria durează 28 de luni, până în 1566. La fiecare etapă Carol al IX-lea și mama sa se arată mulțimii, Caterina vrea ca fiul său să fie cunoscut de popor. În 1567 reîncep conflictele interne, e rândul Surprizei de la Meaux^[37], iar Caterina și fiul său se refugiază la Paris.Surpriza de la Meaux a reprezentat un punct de cotitură în politica Caterinei față de hughenoți. Din acel moment a abandonat orice compromis, în schimbul unei politici de represiune^[38]. Popularitatea reginei mamă scade tot mai mult în fața opiniei publice. Situația se înrăutățește continuu, iar politica de toleranță se pare că nu mai funcționează. Caterina trece din nou de partea catolicilor și în mai 1568 îl concediază pe Michel de l'Hôpital. Urmează lupte teribile, care duc țara în ruină. La 8 august 1570 Carol al IX-lea și amiralul Coligny semnează Tratatul de la Saint Germain punând capăt celui de-al treilea război religios^[39]. Cu această ocazie Caterina oferă mâna fiicei sale Margareta de Valois de religie catolică, lui Henric al III-lea de Navara hughenot, pentru a consolida pacea. 

Dimineața la porțile Luvrului, de Éduard Debat-Ponsan, 1880.
Totuși curând începe să se îngrijoreze de importanța crescândă a partidului hughenot și influența amiralului de Coligny asupra regelui.În 21 august amiralul Coligny este rănit la mână și la braț, fiind împușcat de la fereastra unei case^[40]. Este tratat în locuința lui de la Hôtel de Bethisy de chirurgul Ambroise Paré, care-i extrage un glonț din cot și îi amputează un deget cu o foarfecă. Caterina, de care s-a spus că a primit vestea fără să arate nici o emoție, îl vizitează în lacrimi și îi promite să-l pedepsească pe vinovat.Două zile mai târziu Coligny este ucis. Mulți istorici au acuzat-o pe Caterina de atentatul asupra lui Coligny. Alții au spus că a fost familia de Guise, sau a fost un complot spaniol-papal pentru a pune capăt influenței amiralului asupra regelui^[41][42]. Oricare ar fi adevărul, baia de sânge care a urmat, a fost în curând dincolo de controlul Caterinei sau a oricărui lider^[43]. Încercase o ultimă împăcare organizând nunta fiicei sale Margareta cu Henric al III-lea de Navara, care după moartea prințului de Condé, era căpetenia hughenoților. Dar în fața intransigenței celor două părți, consimte să fie uciși principalii conducători hughenoți veniți la Paris, cu ocazia căsătoriei. Masacrul, numit Noaptea Sfântului Bartolomeu, începe în noaptea dintre 23 și 24 august 1572. Ipoteze contradictorii se înfruntă și în zilele noastre asupra responsabilității acestui masacru. Una dintre acestea atribuie vina Caterinei, alții insistă asupra dorinței latente a tânărului rege de a se scutura de influența mamei sale și de politica sa de toleranță. Nu se știe dacă a fost sau nu de acord când Carol al IX-lea a spus: "Atunci să-i ucidem! Ucideți-i pe toți!" ^[44]. Masacrul, care a făcut mii de victime la Paris și în provincie și a continuat pentru săptămâni, se poate defini în cuvintele istoricului Jules Michelet: "Sfântul Bartolomeu nu a durat o zi, ci un sezon". Acest masacru a cântărit greu asupra popularității Caterinei, lăsând o amintire de neșters posterității^[45]. În 29 septembrie când Henric de Navarra îngenunchează în fața altarului ca un romano-catolic, după ce se convertise pentru a nu fi ucis, Caterina se întoarce spre ambasadori și izbucnește în râs^[46]. Din acest moment datează legenda reginei italiene rea. Scriitorii hughenoți au marcat-o pe Caterina ca o intrigantă italiană ce a acționat după principiul lui Machiavelli acela, de a-și ucide toți dușmanii dintr-o singură lovitură^[47]. Doi ani mai târziu Caterina se confruntă cu o nouă criză, Carol moare de tuberculoză. Cu o zi înainte de a muri, Carol al IX-lea o numește regentă pe Caterina, deoarece Ducele d'Anjou, urmașul la tron este în Polonia. Ducele d'Anjou, al treilea fiu al Caterinei, după întoarcerea din Polonia unde fusese ales rege îi urmează fratelui său la tron cu numele deHenric al III-lea. Henric este preferatul mamei sale, fără urmă de dubiu cel mai inteligent dintre cei trei frați și cel mai sănătos, deși are plămânii slabi și suferă de oboseală constantă^[48]. Caterina îl lasă să guverneze singur, fără a înceta să încerce să mențină pacea internă. Cu toate acestea, Henric se dovedește capricios în cea ce privește guvernarea, se bazează pe Caterina și echipa ei de secretari până cu puțin timp înainte de moartea Caterinei. Se ascunde de multe ori de afacerile de stat, cufundându-se în acte de pietate cum ar fi pelerinaje și flagerare^[49]. În 1578 Caterina începe a doua călătorie prin Franța care o duce la Nérac, unde încearcă s-o convingă pe Margareta să se împace cu Henric de Navara. Apoi în conflictul care îi vede inamici pe rege și pe propriul frate François duce d'Alençon, este prezentă constant până la restabilirea păcii. Chiar dacă are aproape șaizeci de ani, nu încetează să plătească impopularitatea coroanei franceze.Dar în final eforturile sale fac să recâștige respectul poporului francez.^[50] Adevăratul triumf al Caterinei, este când ajunsă la Paris în 1579, după călătoria prin țară, lumea iese pe străzi și aclamă această femeie de aproape 60 de ani care găsește forța și încăpățânarea să lupte pentru un ideal. Ambasadorul venețian Gerolamo Lipomanno, a scris: "Ea este o prințesă neobosită, născută pentru a îmblânzii un popor indisciplinat ca cel francez. Ei recunosc acum meritele sale, preocuparea ei pentru unitate și le pare rău că nu au apreciat-o mai devreme". Cu toate acestea, Caterina nu-și face iluzii. În 25 noiembrie 1579, ea îi scrie fiului său: "Tu te afli în pragul unei revolte generale^[51]. Oricine vă spune altfel e un mincinos". În 1588 în Ziua Baricadelor reginei mamă nu-i este teamă să înfrunte revolta din Paris, făcându-și drum printre baricadele Parisului. Cu puterea ei de a se bate cu toți și împotriva tuturor pentru a păstra armonia internă a regatului, Caterina de Medici a devenit înaintea contemporanilor o figură ieșită din comun, care impune respect. 

Caterina de Medici (circa 1585)
Franța este zguduită din nou de războaiele religioase. La 8 septembrie 1588 Henric își concediază miniștrii și mulțumește mamei sale pentru tot ceea ce a făcut. El o numește nu numai mamă a regelui, dar și mamă a statului.^[52] În 23 decembrie îl cheamă pe ducele de Guise la Castelul Blois. Intrat în camera regelui patruzeci și cinci de lame îi străpung corpul și moare la picioarele patului regelui. În același timp, alți opt membri ai familiei de Guise sunt arestați și uciși a doua zi în temnițele palatului^[53]. Caterina, bolnavă la pat de o infecție pulmonară, nu știa nimic. Nu se cunoaște reacția ei când fiul său intrând în camera sa o anunță: "Te rog iartă-mă, ducele de Guise e mort. El nu va mai vorbi, a trebuit să-l ucid. I-am făcut ceea ce el voia să-mi facă mie"^[54]. Dar se știe că în ziua de Crăciun spune unui călugăr: "Oh nenorocitul, ce a făcut..roagă-te pentru el..îl văd îndreptându-se în grabă spre ruină"^[55].În 5 ianuarie 1589, în vârstă de șaizeci și nouă de ani, moare (probabil de pleurezie) înconjurată de dragostea celor dragi, dar distrusă de ruina familiei sale și a Franței. L'Estoile a scris: "cei apropiați ei au crezut că viața ei a fost scurtată de neplăcerea produsă de fapta fiului său". Pentru că Saint-Denis era în mâinile conjuraților, trupul său rămâne la Blois; abia peste 22 de ani va fi depus la basilica Saint-Denis de către fiica lui Henric al II-lea și a Philippei Duci, Diana. În 1793 o gloată de revoluționari, profanează mormântul, iar oasele ei vor fi îngropate într-o groapă comună împreună cu resturile altor regi și regine^[56]. Acuzațiile cum că ar fi otrăvit-o pe Jeanne d'Albret și involuntar pe Carol al IX-lea sunt pure invenții ale romancierilor secolului XIX,(Michel Zévaco și Alexandre Dumas) nu se bazează pe nici o dovadă. Personalitatea Caterinei de Medici e dificil de schițat datorită faptului că dintotdeauna asupra ei a plutit o legendă neagră. Tradiția populară a făcut din ea o femeie machiavelică, nemiloasă și despotică. Chiar și istoricii au păstrat această imagine fără să realizeze propriile erori. Un proces de totală dezinformare a făcut din ea un monstru sângeros. A trebuit să așteptăm jumătatea secolului XX, pentru ca istoriografia tradițională a acestei regine să fie complet pusă în discuție: Jouanna, Garisson, Bourgeon, Crouzet. Din epoca războaielor religioase, hughenoții și catolicii au disprețuit și au luat în râs politica de toleranță a reginei mamă. O propagandă eficace împotriva familiei de Valois a perpetuat o imagine complet falsă a reginei. Înfrângerea din 1589 nu a permis reabilitarea. Mai rău, în secolul al XVII-lea istoricii au disprețuit intenționat familia de Valois, pentru a ridica și mai mult imaginea familiei de Bourbon care era la conducere. Uitaseră minunatele rezultate obținute de Henric al IV-lea și mai târziu de Richelieu, obținute continuând politica dusă de Caterina. În secolul al XVIII-lea când regii nu mai erau la modă, politica înțeleaptă a reginei a fost percepută ca despotică și opresivă. În secolul al XIX-lea scriitorii, mai ales Alexandre Dumas, școala republicană și tradiția populară au reluat toate prejudecățile, fără să țină cont de totala discordanță dintre fapte și legende. Astăzi figura Caterinei de Medici a fost reabilitată de istorici, dar opinia populară prin tradiție, continuă să fie negativă. În anumite castele din Franța sunt ghiduri turistice, care fără nici o dovadă, continuă să povestească istorii neîntemeiate despre Caterina, pentru a impresiona publicul. Toate acestea au făcut ca legenda neagră a Caterinei să ajungă până în zilele noastre.
La opt luni după moartea ei, Henric al III-lea este asasinat de un fanatic religios, Jacques Clément. Moartea sa înseamnă sfârșitul dinastiei de Valois, după aproape trei secole și începutul dinastiei de Bourbon, succesorul său fiind Henric al IV-lea.  

Caterina de' Medici
Date personale
Nume la naștere	Caterina Maria Romula di Lorenzo de' Medici
Născută	13 aprilie 1519 Florența
Decedată	5 ianuarie 1589 (69 de ani) Castelul Blois, Franța
Înmormântată	Biserica Saint Denis, Franța
Cauza decesului	pneumonie
Părinți	Lorenzo II de Medici[1][2][3] Madeleine de La Tour d'Auvergne[2]
Frați și surori	Alessandro de' Medici Antonio de' Medici[*]
Căsătorită cu	Henric al II-lea al Franței
Copii	Francis al II-lea al Franței Elisabeta de Valois Claude de Valois Ludovic al Franței Carol al IX-lea al Franței Henric al III-lea al Franței Margareta de Valois François, Duce de Anjou Ioana de Valois Victoria de Valois
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	Regent
Apartenență nobiliară
Titluri	count of Auvergne[*] queen consort of France[*]
Familie nobiliară	Casa de Valois Casa de Medici
Regină a Franței
Domnie	31 martie 1547 – 10 iulie 1559
Încoronare	10 iunie 1549

• 1570:  Guy Fawkes (n. 13 aprilie 1570 – d. 31 ianuarie 1606), numit și Guido Fawkes, nume adoptat în timp ce lupta de partea spaniolilor în Țările de Jos,^[6][7] era membru al unui grup de restauraționiști catolici din Anglia care au plănuit Complotul Prafului de Pușcă din 1605.^[8] Scopul lor era înlăturarea guvernării protestante din țară prin aruncarea în aer a clădirii Parlamentului în timp ce înăuntru se aflau Regele James I și întreaga nobilime protestantă (dar și mare parte din cea catolică). Conspiratorii credeau că aceasta este o reacție necesară față de ceea ce ei considerau a fi discriminarea sistematică împotriva catolicilor englezi Complotul Prafului de Pușcă a fost condus de Robert Catesby, dar Fawkes a fost cel însărcinat cu punerea sa în aplicare. El a fost arestat cu câteva ore înainte de explozia plănuită, în timpul unei inspecții a subsolului Parlamentului de la primele ore ale dimineții de 5 noiembrie, inspecție declanșată după primirea unei scrisori anonime de avertisment.
  Noaptea lui Guy Fawkes se sărbătorește în Regatul Unit și în unele țări ale Commonwealth-ului în ziua de 5 noiembrie, și comemorează complotul, festivitate în care se arde o păpușă ce-l reprezintă pe Fawkes, adesea însoțită de un foc de artificii. Termenul englez guy, care înseamnă om sau bărbat, provine de la numele lui Fawkes.^[10]
  Guy Fawkes a întruchipat unul dintre cei mai admirați rebeli din toate timpurile.^[11] Masca atribuită lui a revenit recent în actualitate ca un simbol al celor care se opun abuzurilor regimurilor politice de pe întreg mapamondul.^[11] Masca este purtată cu mândrie și de susținătorii mișcării Occupy Wall Street sau cei grupați sub numele de Anonymous. Guy Fawkes a fost prins și executat.  

  Guy Fawkes
  Guy Fawkes
  Date personale
  Născut	13 aprilie 1570  York, Regatul Angliei[2]
  Decedat	31 ianuarie/10 februarie 1606 (35 de ani)[3]  Westminster[*], Regatul Angliei[4]
  Cauza decesului	pedeapsa cu moartea[5] (cervical fracture[*][1])
  Cetățenie	Regatul Angliei
  Religie	catolicism[1]
  Ocupație	soldat politician
  Activitate
  Cauza decesului	cervical fracture[*][1]
  Alma mater	St Peter's School[*] Masca Guy Fawkes purtată peste tot în lume de protestatarii grupați sub numele Anonymous

• 1573: Christina de Holstein-Gottorp (d. 1625) 
• 1662: Prințesa Eleonore Erdmuthe Louise de Saxa-Eisenach (13 aprilie 1662 – 9 septembrie 1696) a fost prințesă de Saxa-Eisenach, mama Carolinei de Ansbach, care va deveni regină a Marii Britanii ca soție a regelui George al II-lea al Marii Britanii. Eleonore Erdmuthe Louise a fost fiica cea mare a lui Johann Georg I, Duce de Saxa-Eisenach și a soției acestuia, Joanna de Sayn-Wittgenstein.
  În 1681 ea a devenit a doua soție a lui John Frederick, Margraf de Brandenburg-Ansbach. A avut un fiu Wilhelm Frederick, și o fiică, Caroline. În 1685 a devenit văduvă. Ea și copii ei au trăit în sărăcie la Crailsheim.
  La Leipzig, la 17 aprilie 1692, Eleonore Erdmuthe s-a recăsătorit cu Johann Georg al IV-lea. Tânărul Elector a fost forțat să se căsătorească de către mama sa, Prințesa Anna Sofia a Danemarcei, care dorea moștenitori legitimi pentru Electorat și în special dorea să pună capăt relației dintre fiul ei și Magdalena Sibylla de Neidschutz. O altă cauză ar fi putut fi o alianță între Brandenburg și Saxonia.
  

  Al doilea soț al Eleonorei, Johann Georg al IV-lea, Elector de Saxonia
  Imediat după ce a devenit Elecor de Saxonia, Johann Georg al IV-lea a trăit în mod deschis cu metresa sa, care a devenit prima metresă oficială înregistrată vreodată (Favoritin) a Electoratului de Saxonia. Eleonore Erdmuthe, umilită în fiecare zi de la nuntă, a fost trimisă la Hofe (reședința oficială a Electorului). Johann George s-a mutat în alt palat împreună cu Magdalena Sybilla.
  Disperat să se căsătorească cu metresa sa, Johann George a încercat să-și omoare soția dar a fost împiedicat de către fratele său mai mic, Frederic August (viitorul rege August al II-lea al Poloniei). Când Johann George a încercat să o înjunghie pe Eleonore cu o sabie, Frederic neînarmat a întors impactul cu mâna lui, lăsându-l cu un handicap pe tot parcursul vieții.
  Eleonore a pierdut două sarcini în timpul mariajului, în august 1692 și februarie 1693. Ea s-a confesat diplomatului englez George Stepney, care a scris pe larg despre ea și curtea saxonă. Magdalene Sybille s-a îmbolnăvit de variolă și a murit la 4 aprilie 1694, în brațele Electorului, care, de asemenea, a fost infectat. Johann George a murit 23 de zile mai târziu, la 27 aprilie, la vârsta de 25 de ani. Ca văduvă, Eleonore și copiii ei s-au exilat la Pretzsch. A murit după doi ani, la 9 septembrie 1696, la 34 de ani. După 9 ani, fiica ei se va căsători cu George Augustus, prinț de Hanovra care în 1727 va deveni regele George al II-lea al Marii Britanii.  

  Prințesa Eleonore Erdmuthe
  Date personale
  Nume la naștere	Eleonore Erdmuthe Louise
  Născută	13 aprilie 1662 Friedewald
  Decedată	9 septembrie 1696 (34 de ani) Schloss Pretzsch, Pretzsch
  Înmormântată	Freiberg Cathedral[*]
  Părinți	John George I, Duke of Saxe-Eisenach[*] Johannetta of Sayn-Wittgenstein[*]
  Frați și surori	Friederike Elisabeth of Saxe-Eisenach[*] Johann Wilhelm al III-lea, Duce de Saxa-Eisenach Friedrich August von Sachsen-Eisenach[*] John George II, Duke of Saxe-Eisenach[*]
  Căsătorită cu	John Frederick, Margraf de Brandenburg-Ansbach (c. 1681–86) Johann Georg al IV-lea, Elector de Saxonia (c. 1692–94)
  Copii	Caroline, regină a Regatului Unit Prințul Friedrich August Wilhelm Frederick, Margraf de Brandenburg-Ansbach
  Cetățenie	Germania
  Religie	Luteranism
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Marchiz principe elector Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Wettin

• 1732: Frederick North, Lord North, prim-ministru al Regatului Unit (d. 1792)
• 1743: Thomas Jefferson (n. 2/13 aprilie 1743,^[3][4] Shadwell[*], SUA – d. 4 iulie 1826,^{[3][4][5][6][7][7][8][9][10][11][12][13][14][15]} Charlottesville[*], SUA) a fost al doilea vicepreședinte și al treilea președinte al Statelor Unite ale Americii (1801 - 1809), autor al Declarației de Independență (1776), și unul dintre cei mai influenți dintre "părinții fondatori" ai Statelor Unite. Evenimentele majore din timpul președinției sale includ Louisiana Purchase (Achiziția Louisianei) (1803), Actul Embargoului din 1807^⁠(d) și Expediția lui Lewis și Clark (1804 – 1806).
  Thomas Jefferson a fost un filozof al politicii care a promovat liberalismul clasic, republicanismul și separarea bisericii de stat. Jefferson a fost autorul lucrării Statutul Virginiei pentru libertatea religioasă^⁠(d) (1779, 1786), care a fost baza scrierii Primului Amendament^⁠(d) al Constituției Statelor Unite și totodată parte a seriei primelor zece amendamente ale Constituției Statelor Unite (The Bill of Rights, 1791).
  Numele lui Jefferson a devenit omonimul conceptului de democrație jeffersoniană^⁠(d), iar Thomas Jefferson a fost atât fondatorul, cât și liderul Partidului Democrat-Republican, care avea să domine scena politică americană pentru circa un sfert de secol, fiind precursorul Partidului Democrat de astăzi din Statele Unite.
  Jefferson a fost de asemenea al doilea guvernator al Virginiei^⁠(d) (1779 - 1781), primul secretar de stat (1789 - 1795), și al doilea vicepreședinte al Statelor Unite (1797 - 1801).
  Ca o completare armonioasă a carierei sale politice, Jefferson a fost agricultor, arheolog, horticultor, arhitect, plantator, etimolog, paleontolog, criptoanalist, autor de studii, scriitor, statistician, avocat, inventator, violonist și fondator al Universității din Virginia^⁠(en). Thomas Jefferson este considerat ca fiind printre cei mai remarcabili ocupanți ai fotoliului de președinte al Statelor Unite ale Americii și printre cei mai de seamă patrioți ai revoluției americane. Pentru Jefferson, ruperea totală de Anglia însemna nu doar obținerea independenței, ci calea spre crearea unui nou tip de stat bazat pe principiile suveranității și egalității naturale a oamenilor.
  Cu ocazia primirii a 49 de laureați ai premiului Nobel la Casa Albă, în anul 1962, președintele John Fitzgerald Kennedy a făcut o referire la Thomas Jefferson și la acei savanți spunând: "Cred că această [adunare] este cea mai extraordinară colecție de talente și de cunoștințe umane care a fost vreodată adunată în Casa Albă, cu excepția posibilă a [momentului] când Thomas Jefferson lua masa [de unul] singur," conform originalului în engleză: "I think this is the most extraordinary collection of talent, of human knowledge, that has ever been gathered at the White House, with the possible exception of when Thomas Jefferson dined alone."  

  Thomas Jefferson
  Portret al lui Thomas Jefferson de Rembrandt Peale⁠(d), 1800
  Date personale
  Născut	13 aprilie 1743 Shadwell⁠(d), Virginia
  Decedat	4 iulie 1826 Charlottesville⁠(d) Virginia
  Înmormântat	Monticello Graveyard[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (Uremie[1])
  Părinți	Peter Jefferson[*] Jane Randolph Jefferson[*]
  Frați și surori	Lucy Jefferson Lewis[*] Randolph Jefferson[*] Martha Jefferson Carr[*]
  Căsătorit cu	Martha Jefferson⁠(d)
  Număr de copii	6
  Copii	Martha Jefferson Randolph Mary Jefferson Eppes[*] Madison Hemings[*] Harriet Hemings[*] Eston Hemings[*] Jane Randolph Jefferson[*][2] unnamed son Jefferson[*][2] Mary (Maria) Jefferson[*][2] Lucy Elizabeth Jefferson[*][2] Lucy Elizabeth Jefferson[*][2]
  Naționalitate	Statele Unite ale Americii american
  Cetățenie	SUA
  Religie	deism
  Ocupație	jurist politician om de stat
  al 3-lea Președinte al Statelor Unite
  În funcție 4 martie 1801 – 3 martie 1809
  Vicepreședinte	Aaron Burr; George Clinton
  Precedat de	John Adams
  Succedat de	James Madison
  Premii	Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*]
  Partid politic	Democratic-Republican
  Alma mater	College of William & Mary[*]

• 1747: Louis Philippe d'Orléans (13 aprilie 1747, – 6 noiembrie 1793), a fost membru al unei ramuri inferioare a Casei de Bourbon, dinastia care conducea Franța. A susținut activ Revoluția franceză și a adoptat numele de Philippe Égalité; a fost ghilotinat în timpul Regimului Terorii.
  Fiul său Louis-Philippe a devenit rege al Franței după Revoluția din Iulie din 1830. 

  Louis Philippe
  Duce de Orléans
  Date personale
  Nume la naștere	Louis Philippe Joseph d'Orléans
  Născut	13 aprilie 1747 Castelul Saint Cloud, Franța
  Decedat	6 noiembrie 1793 (46 de ani) Paris, Franța
  Înmormântat	Madeleine Cemetery[*]
  Cauza decesului	Ghilotină
  Părinți	Louis Philippe I, Duce de Orléans Louise Henriette de Bourbon
  Frați și surori	Louis-Philippe de Saint-Albin[*] Bathilde d'Orléans
  Căsătorit cu	Louise Marie Adélaïde de Bourbon
  Copii	Louis-Philippe d'Orléans, rege al Franței Antoine Philippe, Duce de Montpensier Louise Marie Adélaïde Eugénie d'Orléans Louis-Charles, Conte de Beaujolais
  Cetățenie	Franța
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	politician
  Activitate
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Orléans
  Deputat al Franței[*]
  Master of the Grand Orient de France[*]

• 1756: Louis Henri de Bourbon (Louis Henri Joseph; 13 aprilie 1756 - 30 august 1830) a fost Prinț de Condé din 1818 până la moartea sa. A fost singurul fiu al lui Louis Joseph, Prinț de Condé și a soției acestuia, Charlotte de Rohan. Ca membru al Casei de Bourbon a fost prinț de sânge. Până să dețină titlul de Prinț de Condé, l-a deținut pe cel de Duce de Bourbon.
  

  Portret al Prințului de Condé de Pierre-Louis Delaval, Muzeul Condé de Chantilly.
  În 1770 s-a căsătorit cu Louise Marie Thérèse Bathilde d'Orléans, fiica lui Louis Philippe I, Duce de Orléans și a Louisei Henriette de Bourbon. Doi ani mai târziu s-a născut singurul lor fiu, Louis Antoine, Duce de Enghien. Mariajul nu a fost unul fericit iar în 1780 cuplul s-a despărțit. Louis nu s-a recăsătorit niciodată. La scurt timp după despărțire, Ducele de Bourbon a început o relație publică cu cântăreața de operă Marguerite Michelot din care au rezultat două fiice nelegitime. Una din ele, Adèle, se va căsători prima dată cu contele de Reuilly (1761-1831) și a doua oară în 1833 cu Guy-Jacques de Chaumont (1787-1851), conte de Quitry, șambelan al împăratului Napoléon I.
  În timpul Revoluției franceze ducele a plecat în exil împreună cu tatăl și fiul său, supraviețuind astfel epurării Casei de Bourbon în Franța, epurare care i-a costat viața, printre alții, pe regele Ludovic al XVI-lea al Franței și pe regina Maria Antoaneta. Din exil a luptat în armata tatălui său.
  În 1804, fiul său, Ducele de Enghien, a fost răpit în Germania din ordinul lui Napoleon și executat în șanțul Castelului Vincennes. Ducele de Enghien era căsătorit cu Charlotte de Rohan-Rochefort de mai puțin de două luni și nu avea copii.
  Ducele de Bourbon s-a întors în Franța cu tatăl său după înfrângerea lui Napoleon în 1814 și și-au recuperat averea și statutul public. După decesul tatălui său în 1818, Louis Henri și-a asumat titlul de Prinț de Condé.
  Dacă regii francezi Henric al IV-lea sau Ludovic al XIII-lea nu ar fi avut copii, Louis Henri ar fi fost ultimul membru al Casei de Bourbon pe linie masculină. Linia de Bourbon-Condé a luat sfârșit odată cu moartea în condiții suspecte a lui Louis Henri în 1830, la scurtă vreme după Revoluția din Iulie. În timp ce era în exil, în 1811, Ducele de Bourbon a făcut cunoștință la un bordel din Piccadilly cu Sofia Dawes sau Daw, o prostituată din Isle of Wight. El a instalat femeia și pe mama acesteia la Londra într-o casă pe strada Gloucester. Acolo, ea a trecut printr-un amplu program educațional de limbi moderne și autori antici.
  

  Descoperirea corpului prințului de Condé. Gravură extrasă din Istoria lui Ludovic Filip I rege al francezilor, 1847.
  După Restaurarea bourbonilor în 1815, Ducele a dus-o la Paris și a aranjat o căsătorie între ea și baronul Adrien Victor de Feucheres, un ofițer din garda regală. Acest lucru a permis Sofiei să intre în societatea franceză. Feucheres, care a devenit consilier al ducelui, a crezut timp de mulți ani de zile că Sofia este fiica naturală a lui Louis Henri. Când a descoperit adevărul, s-a despărțit de soția sa și l-a informat pe regele Ludovic al XVIII-lea de relația reală dintre Louis Henri și Sofia. Regele a interzis Sofiei accesul la curte.
  Pentru a se răzbuna, Sofia l-a abordat pe șeful Casei de Orléans, Ludovic Filip, și prin el și-a făcut o nouă intrare în societate. În schimb, ea a fost de acord să-și folosească influența asupra lui Louis Henri pentru a-l convinge să-l numească pe fiul cel mic al lui Ludovic Filip, Henri d'Orléans, duce de Aumale moștenitor al său. Sofia a primit pentru serviciile sale 2 milioane de franci. În cele din urmă, noul rege bourbon Carol al X-lea a acceptat-o la curte.
  La 27 august 1820, Prințul de Condé a fost găsit spânzurat în dormitorul său atârnat de două batiste înnodate legate de mânerul ferestrei. Nimic din viața prințului nu sugera o sinucidere. Imediat legitimiștii au răspândit zvonul asasinatului, acuzându-l pe Ludovic Filip și pe soția acestuia, Maria Amélia, că și-au dorit ca fiul lor cel mic să moștenească imensa avere a prințului.
  Teoria asasinatului afirmă, fără dovezi, că prințul bulversat de Revoluția din Iulie a rămas fidel monarhiei legitime și a decis să revoce testamentul făcut în favoarea tânărului duce d'Aumale și să lase averea ducelui de Bordeaux. În fața acuzațiilor, orleaniștii au căutat să demonstreze că prințul a aderat la noul regim.     

  Louis Henri
  Prinț de Condé
  Date personale
  Nume la naștere	Louis Henri Joseph de Bourbon
  Născut	13 aprilie 1756 Hôtel de Condé, Paris, Franța
  Decedat	30 august 1830 (74 de ani) Castelul Saint-Leu, Franța
  Înmormântat	Catedrala din Saint-Denis
  Părinți	Louis Joseph, Prinț de Condé Charlotte de Rohan[*]
  Frați și surori	Louise Adélaïde de Bourbon[*]
  Căsătorit cu	Bathilde d'Orléans
  Copii	Louis Antoine, Duce de Enghien
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	politician
  Activitate
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Prinț de Condé

Jump to navigationJump to search


• 1758: Johann von Klenau, general austriac (d. 1819)
• 1759: Maximilian de Saxonia (13 aprilie 1759 – 3 ianuarie 1838), a fost prinț german și membru al Casei de Wettin. Maximilian a fost al patrulea fiu din cei șapte copii ai părinților săi Frederic Christian, Elector de Saxonia și Maria Antonia de Bavaria. În momentul nașterii sale, tatăl său era moștenitorul tronului Electoratului de Saxonia. Acesta devine elecor la 5 octombrie 1763 când Maximilian avea patru ani. Având trei frați mai mari erau puține șanse ca Maximilian să moștenească Electoratul de Saxonia.
  În 1806 după crearea regatului Saxoniei, fratele său cel mare, Frederic Augustus, devine rege al Saxoniei iar Maximilian Prinț al Saxoniei. Neavând moștenitori pe linie masculină, la moartea lui Frederic Augustus, tronul Saxoniei este moștenit de următorul frate, Anton iar Maximilian devine Prinț Moștenitor (Kronprinz) al Saxoniei (al treilea frate Karl murise în 1781).
  Tri ani mai târziu, la 1 septembrie 1830, în timpul Tulburărilor din Toamnă el a renunțat la drepturile sale la succesiune în favoarea fiului său cel mare, Frederic Augustus. Opt ani mai târziu a murit la vârsta de 79 de ani. La Parma la 22 aprilie 1792 (prin procură) și din nou la Dresda la 9 mai 1792 (în persoană), Maximilian s-a căsătorit prima dată cu Prințesa Caroline de Bourbon (Carolina Maria Teresa Giuseppa), fiica lui Ferdinand, Duce de Parma și a Arhiducesei Maria Amalia de Austria (cumnată a unchiului său Albert, Prinț de Saxonia și Duce de Teschen). Maxilimian și Caroline au avut șapte copii:
  1. Maria Amalia Friederike Augusta Karolina Ludovica Josepha Aloysia Anna Nepomucena Philippina Vincentia Franziska de Paula Franziska de Chantal (n. Dresda, 10 august 1794 - d. Pillnitz, 18 septembrie 1870), cunoscută drept Amalia. [1]
  2. Maria Ferdinanda Amalia Xaveria Theresia Josepha Anna Nepomucena Aloysia Johanna Vincentia Ignatia Dominica Franziska de Paula Franziska de Chantal (n. Dresda, 27 aprilie 1796 - d. Schloss Brandeis, Bohemia, 3 ianuarie 1865), cunoscută drept Maria; s-a căsătorit la 6 mai 1821 cu Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana (socrul surorii sale mai mici).
  3. Frederick Augustus II Albert Maria Clemens Joseph Vincenz Aloys Nepomuk Johann Baptista Nikolaus Raphael Peter Xavier Franz de Paula Venantius Felix (n. Dresda, 18 mai 1797 - d. Brennbüchel, 9 august 1854), rege al Saxoniei (1836).
  4. Klemens Maria Joseph Nepomuk Aloys Vincenz Xavier Franz de Paula Franz de Valois Joachim Benno Philipp Jakob (n. Dresda, 1 mai 1798 - d. Pisa, 4 ianuarie 1822), cunoscut drept Klemens.[2]
  5. Maria Anna Carolina Josepha Vincentia Xaveria Nepomucena Franziska de Paula Franziska de Chantal Johanna Antonia Elisabeth Cunigunde Gertrud Leopoldina (n. Dresda, 15 noiembrie 1799 - d. Pisa, 24 martie 1832), cunoscută drept Maria Anna; s-a căsătorit la 16 noiembrie 1817 cu Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana.
  6. Johann I Nepomuk Maria Joseph Anton Xaver Vincenz Aloys Franz de Paula Stanislaus Bernhard Paul Felix Damasus (n. Dresda, 12 decembrie 1801 - d. Pillnitz, 29 octombrie 1873), rege al Saxoniei (1854).
  7. Maria Josepha Amalia Beatrix Xaveria Vincentia Aloysia Franziska de Paula Franziska de Chantal Anna Apollonia Johanna Nepomucena Walburga Theresia Ambrosia (n. Dresda, 6 decembrie 1803 - d. Aranjuez, 17 mai 1829), cunoscută drept Maria Josepha Amalia; s-a căsătorit la 20 octombrie 1819 cu regele Ferdinand al VII-lea al Spaniei.
  Soția sa a murit la Dresda, la vârsta de 33 de ani de febră în martie 1804. La 15 octombrie 1825 (prin procură), la Lucca și din nou la Dresda la 7 noiembrie 1825 (în persoană), Maximilian s-a recăsătorit cu Prințesa Luise de Bourbon (Maria Luisa Carlotta), fiica regelui Louis de Etruria și nepoata primei lui soții, Caroline. Maria Luisa era cu 43 de ani mai tânără decât soțul ei. Nu au avut copii.  

  Prințul Maximilian
  Prințul Moștenitor al Saxoniei
  Date personale
  Nume la naștere	Maximilian Maria Joseph Anton Johann Baptist Johann Evangelista Ignaz Augustin Xavier Aloys Johann Nepomuk Januar Hermenegild Agnellis Paschalis
  Născut	13 aprilie 1759 Dresda
  Decedat	3 ianuarie 1838 (78 de ani) Dresda
  Înmormântat	Catedrala Sfânta Treime din Dresda
  Părinți	Frederic Christian, Elector de Saxonia Maria Antonia de Bavaria
  Frați și surori	Maria Amalia de Saxonia Frederic Augustus I de Saxonia Karl Maximilian von Sachsen[*] Anton al Saxoniei
  Căsătorit cu	Carolina de Bourbon Luise de Bourbon
  Copii	Prințesa Amalie Maria Ferdinanda, Mare Ducesă de Toscana Frederic Augustus II Prințul Klemens Maria Anna, Mare Ducesă de Toscana Ioan I Maria Josepha, regină a Spaniei
  Cetățenie	Germania
  Religie	catolicism
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prinț
  Familie nobiliară	Casa de Wettin
  Prinț Moștenitor al Saxoniei
  Domnie	5 mai 1827 – 1 septembrie 1830
  Predecesor	Anthony
  Succesor	Frederic Augustus

• 1764: Laurent de Gouvion Saint-Cyr, om politic francez (d. 1830)
• 1769: Thomas Lawrence, pictor englez (d. 1830)
• 1771: Richard Trevithick, inginer și inventator englez (d. 1833)
• 1780: Alexander Mitchell, inginer irlandez (d. 1868)
• 1784: Friedrich Graf von Wrangel, mareșal prusac (d. 1877)
• 1787: John Robertson, politician din S.U.A. (d. 1873)
• 1800: Elisabeta de Savoia (Maria Francesca Elisabetta Carlotta Giuseppina; 13 aprilie 1800 – 25 decembrie 1856) a fost prințesă de Savoia și mătușa și soacra lui Vittorio Emanuele al II-lea, primul rege al Italiei. Maria Francesca Elisabetta Carlotta Giuseppina s-a născut la Paris ca fiică a lui Charles Emmanuel, Prinț de Carignan (1770–1800) și a Mariei Christina de Saxonia (1770–1851), care era nepoata regelui Augustus al III-lea al Poloniei. Elisabeta a avut un frate mai mare, Carol Albert, viitor rege al Sardiniei. 
  Maria Elisabeta de Savoia-Carignan, arhiducesă de Austria
  La 28 mai 1820 ea s-a căsătorit la Praga cu Arhiducele Rainer Joseph de Austria, vicerege al regatului Lombardia-Veneția. Cuplul a avut opt copii:
  • Maria Carolina (1821–1844)
  • Adelaide (3 iunie 1822 – 20 ianuarie 1855), care a devenit soția lui Vittorio Emanuele II, rege al Sardiniei din 1849 până în 1861, apoi rege al Italiei.
  • Leopoldo Luigi (6 iunie 1823 – 24 mai 1898)
  • Ernesto Carlo (8 august 1824 – 4 aprilie 1899)
  • Sigismondo Lepoldo (7 ianuarie 1826 – 15 decembrie 1891),
  • Ranieri Ferdinando (11 ianuarie 1827 – 27 ianuarie 1913)
  • Enrico Antonio (9 mai 1828 – 30 noiembrie 1891)
  • Massimiliano Carlo (16 ianuarie 1830 – 16 martie 1839)
  Elisabeta a murit la Bolzano în ziua de Crăciun 1856.  
Jump to navigationJump to search

Elisabeta
Arhiducesă Rainer de Austria
Date personale
Nume la naștere	Maria Francesca Elisabetta Carlotta Giuseppina di Savoia
Născută	13 aprilie 1800 Paris, Franța
Decedată	25 decembrie 1856 (56 de ani) Bolzano
Înmormântată	Bolzano
Cauza decesului	tuberculoză
Părinți	Charles Emmanuel[*] Princess Maria Christina of Saxony[*]
Frați și surori	Carol Albert de Sardinia
Căsătorită cu	Arhiducele Rainer Joseph de Austria
Copii	Adelaide, regină a Sardiniei Leopold Ludwig Rainer Ferdinand
Cetățenie	Franța
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Savoia-Carignan (prin naștere) Casa de Habsburg-Lorena (prin căsătorie)

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1802: Leopold Fitzinger, zoolog austriac (d. 1884)
• 1808: Antonio Meucci, inventator italian (d. 1889)
• 1814: Théodolinde de Beauharnais,^[1] Prințesă de Leuchtenberg, Contesă de Wurttemberg (13 aprilie 1814 – 1 aprilie 1857) a fost prințesă franco-germană. Théodolinde a fost al cincilea copil din cei șapte ai lui Eugène de Beauharnais (1781–1824), Duce de Leuchtenberg, și a soției lui, Prințesa Augusta de Bavaria (1788–1851). Ea a avut doi frați: Auguste și Maximilian și patru surori: Josephine, care a devenit regină a Suediei și Norvegiei, Eugénie, Amélie, care a devenit împărăteasă a Braziliei și Carolina. Bunica paternă a fost Josephine de Beauharnais, prima soție a lui Napoleon Bonaparte și fostă împărăteasă a Franței. Bunica Josephine a murit la șase săptămâni după nașterea Théodolindei.
  Prin mariajul cu Wilhelm de Württemberg, Théodolinde a devenit contesă de Württemberg însă a murit înainte ca soțul ei să primească titlul de Duce de Urach. A murit în dimineața zilei de 1 aprilie 1857 după o boală scurtă, la vârsta de 42 de ani. La 8 februarie 1841 la vârsta de 26 de ani s-a căsătorit cu Wilhelm, Duce de Urach la Munchen. Cuplul a avut patru fiice:
  • Prințesa Augusta Eugenie de Urach (1842–1916). Căsătorită prima dată cu contele Rudolf von Enzenberg zum Freyen und Jochelsthurn (1835–1874) și a doua oară cu contele Franz von Thun und Hohenstein (1826–1888). Din ambele mariaje a avut copii.
  • Prințesa Marie Josephine de Urach (1844–1864).
  • Prințesa Eugenia Amalie de Urach (1848–1867).
  • Prințesa Mathilde de Urach (1854–1907). Căsătorită cu Paolo Altieri, Prinț de Viano; a avut copii.  
• 
  
• Jump to navigationJump to search

  Théodolinde
  Prințesă de Leuchtenberg Contesă de Württemberg
  Portret al Prințesei Théodolinde, de Friedrich Dürck
  Date personale
  Nume la naștere	Theodelinde Louise Eugénie Auguste Napoléone
  Născută	13 aprilie 1814 Milano
  Decedată	1 aprilie 1857 (42 de ani) Stuttgart
  Înmormântată	Ludwigsburg
  Părinți	Eugène de Beauharnais Prințesa Augusta de Bavaria
  Frați și surori	Eugénie de Beauharnais Amélie de Leuchtenberg Josephine de Leuchtenberg Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg Auguste de Beauharnais, al 2-lea Duce de Leuchtenberg
  Căsătorită cu	Wilhelm, Duce de Urach
  Copii	Prințesa Augusta Eugenie, Contesă von Thun und Hohenstein Prințesa Marie Josephine Prințesa Eugenia Amalie Mathilde, Prințesă de Viano
  Cetățenie	Franța  Germania
  Ocupație	politiciană
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Württemberg Casa de Beauharnais

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1832: Juan Montalvo, scriitor ecuadorian (d. 1889)
• 1860: James Sidney Edouard, Baron Ensor (n. 13 aprilie 1860 – d. 19 noiembrie 1949^[2]) a fost un artist plastic belgian, excelând ca pictor și gravor, unul dintre cei care au exercitat o puternică influență asupra mișcărilor artistice ale expresionismului și suprarealismului, fără a fi fost considerat a fi parte a oricăreia din cele două puternice curente artistice ale secolului al 20-lea.
  Asociat cu grupul artistic Les XX, Ensor a trăit la Ostende pentru aproape întreaga sa viață. Tatăl viitorului pictor, James Frederic Ensor, s-a născut în Bruxelles din părinți englezi,^[3] a fost un om educat, care a studiat ingineria în Anglia și Germania.^[4] Mama lui Ensor, Maria Catherina Haegheman, era belgiană. James Ensor nu fusese deloc atras de studii academice, părăsind școala la vârsta de doar cincisprezece ani, pentru a deveni ucenicul a doi pictori locali.
  Între 1877 și 1880, a fost student al Academiei Regale de Arte (Académie Royale des Beaux-Arts) din Bruxelles, unde a fost coleg cu Fernand Khnopff.^[5] În 1881, Ensor și-a expus pentru prima dată lucrările sale. În perioada 1880 - 1917, artistul plastic și-a avut studioul artistic în mansarda casei părinților săi. A călătorit foarte puțin în această perioadă, doar două scurte incursiuni în Franța și alte două în Țările de Jos, în anii 1880,^[6] respectiv o vizită de patru zile în Londra în 1892. La sfârșitul secolului al XIX-lea, o mare parte din lucrările sale au fost respinse ca fiind scandaloase, iar pictura sa din 1889, Intrarea lui Hristos în Bruxelles (L'Entrée du Christ à Bruxelles) atrăgând revolta criticilor. Dar, criticul de artă belgiană Octave Maus, a găsit cuvintele potrivite în a-l apăra pe artist, rezumând un răspuns rezonabil la corul criticilor de artă contemporani artistului referitor la munca inovatoare a lui Ensor.

  “

  Ensor este liderul unui clan. Ensor este lumina reflectoarelor. Ensor adună și concentrează anumite principii, considerate a fi anarhice. Pe scurt, Ensor este „periculos”, pentru că aduce mari schimbări. Este permanent marcat de lovituri. Este el unde [toate] armele sunt utilizate. Este capul său peste care se toarnă cele mai „aromate containere”, ale tuturor criticilor așa-zis serioși. Unele din lucrările contemporane ale lui Ensor dezvăluie răspunsul său sfidător la această critică. De exemplu, gravura din 1887, "Le Pisseur," descrie artistul care urinează pe un zid de grafit, declarând (prin vocea unui critic de artă) "Ensor est un fou" adică "Ensor este un nebun". În ciuda tuturor obstacolelor generate de vocile criticilor de artă, picturile sale au continuat să fie expuse și artistul plastic a câștigat treptat acceptarea și recunoașterea. În 1895, pictura sa "The Lamp Boy" (1880) a fost achiziționată de către Muzeele Regale ale Artelor Frumoase (din Belgia) din Bruxelles și artistul a avut prima sa expoziție solo la Bruxelles. [9] Până în 1920 lucrările sale au făcut obiectul unor expoziții majore, iar în 1929 a fost numit baron de către regele Albert I al Belgiei. De asemenea, artistul însuși a făcut obiectul compoziției muzicale clasice "James Ensor Suite," a compozitorului belgian [:en:Flor Alpaerts|]], iar în 1933 i-a fost decernată prestigioasa distincție franceză Légion d'honneur. Alfred H. Barr Jr., directorul fondator al Muzeului de Artă Modernă din New York (cunoscut ca MoMA), după ce considerase pictura lui Ensor din 1887 "Tribulațiile Sfântului Anton" (aflată acum în colecția MoMA), a declarat Ensor ca fiind cel mai îndrăzneț pictor care lucra la vremea respectivă.   James Sidney Edouard, Baron Ensor în fața lucrării sale „Intrarea lui Hristos în Bruxelle” din casa sa din Ostende, anii 1940, fotografie de Albert Lilar În deceniile al treilea și al patrulea a secolului al XX-lea, când munca sa artistică de realizare de noi lucrări se diminuase destul de mult, Ensor se concentrează din ce în ce mai mult pe muzică. Deși nu avea nici o pregătire muzicală de specialitate, era un improvizator talentat, cântând la orga bisericii locale, unde a petrecut mult timp pentru vizitatorii localității. [11] Împotriva sfaturilor prietenilor, a rămas în Ostende în timpul celui de-al doilea război mondial, în ciuda riscului de bombardament. La bătrânețe, Ensor era o figură onorată și onorantă printre belgieni, iar plimbarea sa zilnică îl făcea a fi o figură familiară în Ostende.[12] A murit acolo, unde s-a și născut, după o scurtă boală, pe 19 noiembrie 1949. În timp ce lucrările timpurii ale lui Ensor, cum ar fi "Muzica rusă" (1881) și "Bețivii" (1883), prezintă scene realiste într-un stil sobru, paleta sa ulterioră a prins și a favorizat subiecte din ce în ce mai bizare, bizar prezentate. Astfel de picturi precum "Masca scandalizată" (1883) și "Scheletele care luptă împotriva unui om agățat" (1891) prezintă figuri în măști grotești inspirate de cele vândute în magazinul de cadouri al mamei sale pentru carnavalul anual al localității Ostende. Subiectele precum carnavaluri, măști, păpuși, scheleturi și alegorii fantastice sunt teme dominante în lucrările de maturitate ale lui Ensor. Astfel, Ensor a îmbrăcat schelete în atelierul său și le-a aranjat pe pânză în grupări colorate, enigmatice, folosind varii măști ca un aspect teatral în tot timpul vieții sale artistice. Atras de formele plastice ale măstilor, de culorile luminoase si de potentialul de impact psihologic, a creat un format in care putea picta cu libertate deplina   James Ensor Portrait of James Ensor by Henry De Groux, 1907 Date personale Nume la naștere James Sidney Ensor Născut 13 aprilie 1860 Ostend, Belgium Decedat 19 noiembrie 1949 (89 de ani) Ostende,  Belgia Naționalitate Belgian Cetățenie  Belgia  Ocupație pictor gravor[*]  Activitate Domeniu artistic pictură   Studii Académie Royale des Beaux-Arts[*][ Doctori răi maltratând un pacient, 1895   Venus de Medici

• 1869: Pompiliu Eliade, istoric literar român (d. 1914)
• 1872: Jan Szczepanik, inginer chimist polonez (d. 1926)
• 1885: Georg Lukács, filosof, scriitor și critic literar de origine maghiară (d. 1971)
• 1886: Nicolae Tonitza (n. 13 aprilie 1886^[1], Bârlad - d. 26 februarie 1940, București) a fost un pictor și grafician român, interpret al "tristețelor luxuriant colorate" și al unor sincere simțăminte de revoltă mocnită și îndelung resemnată. S-a născut la 13 aprilie 1886 la Bârlad, primul dintre cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță. Frecventează școala primară de băieți nr. 2 și urmează Gimnaziul real "Manolache K. Epureanu" din Bârlad. În 1902 părăsește Bârladul pentru a se înscrie la Școala națională de Belle-Arte din Iași, avându-i printre profesori pe Gheorghe Popovici și Emanoil Bardasare (dar nu va putea să își ia diploma de absolvire deoarece participă în ultimul an la o grevă a studenților),^[2] iar printre colegi pe Ștefan Dimitrescu și Leon Viorescu cu care va lega o lungă prietenie^[3].
  În 1903 cunoaște Italia, în cadrul unei excursii a studenților de la Arheologie din București, condusă de profesorul Grigore Tocilescu. Vacanța următoare rămâne în țară, unde, împreună cu alți colegi, zugrăvește biserica din satul Grozești.
  În 1908^[4] pleacă în Germania, la München, unde este admis la Königlich Bayerischen Akademie der Bildenden Künste (Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase, actualmente Academia de Arte Frumoase München) în clasa profesorului Hugo von Habermann. Expune la Kunstverein, trimite caricaturi la revista Furnica și articolul "Importanța criticii de artă" la revista Arta română din Iași, care reprezintă debutul său în publicistică. Părăsește Germania, fără să-și fi terminat studiile, și călătorește în vara anului 1909 în Italia și în toamnă în Franța, unde rămâne pentru doi ani la Paris.
  La Paris frecventează atelierul lui Pierre Laprade^[5] și face studii după pictori celebri. Influența preocupărilor din epocă nu întârzie să-și pună amprenta în opera tânărului artist, pe care calitățile de colorist și prospețimea senzațiilor îl fac să găsească repede drumul spre originalitate. Problemele impresionismului, cuceririle postimpresioniștilor și, nu mai puțin, modul decorativ de a gândi, compoziția și fastul stilului Belle Époque îi vor determina hotărâtor opțiunile estetice. Pictează peisaje, portrete și compoziții, pe care le expune în atelierul său din Montparnasse. Echilibrul, hedonismul - acea bucurie nereținută în fața fermecătoarelor aparențe ale realității - senzualitatea temperată, se traduc deja în aceste opere de început, pline de strălucirea luminii, exaltarea tonurilor și sudura perfectă dintre formă și culoare.
  În 1911 se reîntoarce în țară, mai întâi la Bârlad și mai târziu la Iași (unde predă un timp ca suplinitor la desen la Liceul militar). Participă la expoziția Tinerimii artistice. În 1912 termină cursurile Școlii naționale de Belle-Arte și obține prin concurs certificatul de "pictor bisericesc". Va zugrăvi bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni și altele. Se căsătorește în 1913 cu Ecaterina Climescu și va avea doi copii, Catrina și Petru. Din cauze economice renunță la pictură câțiva ani și lucrează ca redactor la ziarul Iașul.^[6] În 1916 expune la București 94 de picturi și desene, împreună cu Ștefan Dimitrescu. Mobilizat și trimis pe front, cade prizonier în luptele de la Turtucaia, de unde va fi trimis în lagărul de prizonieri din Kirjali, Bulgaria.
  A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum și-a condus compania din Regimentul 1 Grăniceri în Bătălia de la Turtucaia.

  „Pentru exemplul de vitejie dat cu ocazia luptelor de la Turtucaia din august 1916. Rănit grav a dat probă de un devotament admirabil, uitând de suferințele sale pentru a nu se gândi decât la compania sa.”

  Înalt Decret no. 2189 din 6 iunie 1919^{[7]:p. 69}

  După război se stabilește la București, unde - alături de participările la expoziții și ilustrări de cărți - colaborează la publicații de orientare socialistă cu desene și cronici artistice. În perioada 1921-1924 locuiește la Vălenii de Munte. Devine redactor la revista Artele Frumoase. În 1922 călătorește în Transilvania, unde îl cunoaște pe pictorul sătmărean Aurel Popp, cu care se va împrieteni și va purta o vastă corespondență. În 1924 expune la Bienala din Veneția iar un an mai târziu se retrage din asociația "Arta Română" și - împreună cu Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu - întemeiază "Grupul celor patru".
  În anii următori, până în 1934, au loc repetate expoziții ale "Grupului celor patru". Tonitza, între timp considerat "cel mai de seamă" pictor român în viață, expune și în străinătate: Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935). În 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă în urma decesului lui Ștefan Dimitrescu iar în 1937 devine rector al Academiei. În anii 1933 și 1934 pictează împreună cu Francisc Șirato în Dobrogea, realizând o serie de tablouri și desene cu peisaje din Balcic. În 1939 se îmbolnăvește grav și la 26 februarie 1940 se stinge din viață^[8]. În semn de omagiu îi sunt expuse lucrări la "Salonul Oficial" și la expoziția din cadrul "Lunii Bucureștilor".
  O privire retrospectivă asupra operei lui Tonitza ne revelează în prima perioadă o pictură academistă purtând pecetea școlii müncheneze, și, drept corolar, un interes major pentru desen, în detrimentul picturii. În scurtul său popas parizian, face tentative timide de a-și însuși viziunea impresionistă, dar preferința lui pentru exprimarea grafică îi va îndrepta atenția spre creațiile lui Daumier. Revirimentul cromatic, pe care fruntașii picturii franceze nu izbutiseră să-l provoace, a fost declanșat de Ștefan Luchian, fără ca acest fapt sa-l facă pe Tonitza să rămână la o treaptă inferioară, deși el și-a descoperit multe afinități cu pictorul "Anemonelor". După această perioadă, tablourile realizate între 1930 și 1935 își cuceresc deplina autonomie artistică, eliberându-se de orice influențe. Grafica, plină de maliție și deseori de dramatism - a colaborat la numeroase reviste culturale și sociale ale vremii: "Rampa", "Flacăra", "Clopotul", "Hiena" etc. - sunt mărturii ale participării intense la viața epocii.
  Pictura rămâne, dincolo de frământările cotidiene, de angajarea în evenimentele contemporane, senină, vorbind despre un ideal estetic clasic, despre cultul frumosului, despre o artă înțeleasă ca expresie a permanenței valorilor spirituale. Această viziune autonomă se conturează în portretele de copii. "Ochii lui Tonitza", ochii copiilor pictați de el, ne privesc astăzi cu o nostalgică inocență, cu o amară melancolie și candoare. Ochii aceștia mari, rotunzi și expresivi sunt inconfundabila pecete a stilului său de o unică poezie în arta plastică românească.
  De la sobra muzicalitate picturală de o rafinată împletire de poezie și realitate, Tonitza trece în ultimii ani ai vieții la o manieră cu reminiscențe orientale, datorită fără îndoială farmecului peisajului dobrogean. Este perioada premergătoare așa-numitei faze japoneze, caracterizată printr-un decorativism excesiv și printr-o simplificare a paletei dusă aproape până la monocromie.  

  Nicolae Tonitza
  Nicolae Tonitza, autoportret cca 1923
  Date personale
  Născut	13 aprilie 1886 Bârlad, România
  Decedat	26 februarie 1940 (54 de ani) București, România
  Înmormântat	Cimitirul Ghencea
  Părinți	Anastasia și Neculai Toniță
  Căsătorit cu	Ecaterina Climescu
  Copii	Catrina, Petre, Irina Tonitza și Nineta Gusti (înfiată)
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	caricaturist[*] pictor litograf[*] jurnalist
  Activitate
  Domeniu artistic	pictură, gravură, litografie, desen, artă ceramică
  Studii	Școala națională de Belle-Arte din Iași, Academia de Arte Frumoase din München
  Pregătire	Gheorghe Popovici, Emanoil Bardasare, Hugo von Habermann, Pierre Laprade
  Profesor pentru	Corneliu Baba, Ion Frunzetti, Tache Papatriandafil, Rodica Pavelescu, Călin Alupi, Petre Hârtopeanu
  Mișcare artistică	postimpresionism, expresionism, „Grupul celor patru”, Tinerimea artistică
  Patronaj	Krikor H. Zambaccian
  Influențat de	Honoré Daumier, Käthe Kollwitz, Ștefan Luchian, Frans Masereel Malul Mării   Fetiţa pădurarului (1924) - Colecţia Doctor Dona, Bucureşti   Portret de copil (1926) - Muzeul Zambaccian, Bucureşti   Grădină din Văleni (1922-1924) - Muzeul de Artă, Târgu-Mureş   Coadă la pâine (1920)   Nicolae Tonitza în 1927   Nicolae Tonitza - Autoportret - (1911), Colecţie particulară

• 1886: Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei (rusă Александр Михайлович Aleksandr Mihailovits) (13 aprilie 1866 – 26 februarie 1933) a fost membru al familiei imperiale ruse, ofițer naval, autor, explorator, cumnat al Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei. Marele Duce Alexandru s-a născut la Tbilisi, Georgia. Tatăl lui Alexandru era Marele Duce Mihail Nicolaievici, care era fiul cel mic al Țarului Nicolae I al Rusiei iar mama sa era Marea Ducesă Olga Feodorovna (Cecily de Baden). Prin mama sa, Marele Duce Alexandru era strănepot al regelui Gustav al IV-lea Adolf al Suediei, ultimul suedez Mare Duce al Finlandei. În familie era cunoscut sub numele de "Sandro".
  Marele Duce Alexandru a fost ofițer naval. În tinerețe a vizitat Japonia și imperiul Braziliei în numele impereiului rus. 
  Sandro și Xenia la Balul Mascat din 1894.
  S-a căsătorit cu verișoara sa primară Marea Ducesă Xenia Alexandrovna, fiica cea mare a Țarului Alexandru al III-lea la 6 august/25 iulie (stil vechi) 1894. După Revoluția rusă din 1917, el și familia lui împreună cu împărăteasa-mamă au fost salvați din Crimeea și îmbarcați pe nava britanică Marlborough.
  Alexandru a trăit la Paris și și-a scris memoriile, Once a Grand Duke publicate în 1933. De asemenea, el și-a petrecut timpul ca oaspete al viitorului împărat etiopian Ras Tafaro. A vorbit de ce a fost invitat îb Etiopia în continuarea biografiei sale, Always a Grand Duke.
  A murit la 26 februarie 1933 la Roquebrune, Franța. Soția sa Xenia a murit la Hampton Court Palace în 1960.
  Împreună Alexandru și Xenia au avut șapte copii:
  • Prințesa Irina Alexandrovna (1895–1970)
  • Prințul Andrei Alexandrovici (1897–1981)
  • Prințul Feodor Alexandrovici (1898–1968)
  • Prințul Nikita Alexandrovici (1900–1974)
  • Prințul Dmitri Alexandrovici (1901–1980)
  • Prințul Rostislav Alexandrovici (1902–1978)
  • Prințul Vasili Alexandrovici (1907–1989)  

    Marele Duce Alexandru Mihailovici
    Date personale
    Născut	13 aprilie 1866 Tiflis, Georgia
    Decedat	26 februarie 1933 (66 de ani) Roquebrune, Franța
    Înmormântat	Roquebrune-Cap-Martin
    Părinți	Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei Olga Feodorovna de Baden
    Frați și surori	Marea Ducesă Anastasia Mihailovna a Rusiei Marele Duce Serghei Mihailovici al Rusiei Marele Duce George Mihailovici al Rusiei Marele Duce Nicolai Mihailovici al Rusiei Marele Duce Alexei Mihailovici al Rusiei Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei
    Căsătorit cu	Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei
    Copii	Prințesa Irina Alexandrovna Prințul Andrei Alexandrovici Prințul Feodor Alexandrovici Prințul Nikita Alexandrovici Prințul Dmitri Alexandrovici Prințul Rostislav Alexandrovici Prințul Vasili Alexandrovici
    Cetățenie	Imperiul Rus  URSS
    Religie	creștinism ortodox[*]
    Ocupație	personal militar[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Mare principe
    Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp-Romanov

• 1895: Maximilian Eugen Ludwig Friedrich Philipp Ignatius Joseph Maria (13 aprilie 1895 – 19 ianuarie 1952) a fost arhiduce de Austria. Maximilian a fost al doilea fiu al Arhiducelui Otto Franz al Austriei și al Prințesei Maria Josepha a Saxoniei.^[3] Singurul său frate a fost Carol I al Austriei, ultimul împărat al Austriei.
  Titlul său oficial a fost Seine Kaiserliche und Königliche Hoheit Erzherzog Maximilian Eugen Ludwig Friedrich Philipp Ignatius Joseph, Königlicher Prinz von Ungarn und Böhmen.
  La 29 noiembrie 1917, la Laxenburg în apropiere de Viena, s-a căsătorit cu Prințesa Franziska zu Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst, fiica Prințului Konrad de Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst și a contesei Franziska von Schönborn-Buchheim.^[3]
  Cuplul a avut doi copii:
  • Arhiducele Ferdinand (Viena, 1918 - Ulm, 2004), căsătorit în 1956 cu contesa Helene zu Törring-Jettenbach (n. 1937), fiica Prințesei Elisabeta a Greciei și Danemarcei. Ei au avut două fiice și un fiu:^[3]

  • Arhiducesa Elisabeta, 1957-1983, căsătorită cu James Litchfield
  • Arhiducesa Sophie, n. 1959, căsătorită cu Prințul Mariano Hugo de Windisch-Graetz
  • Arhiducele Maximilian, n. 1961, căsătorit cu Maya Askari

  • Arhiducele Heinrich Karl Maria (n. 1925, Munchen), căsătorit în 1961 cu contesa Ludmilla von Galen (n. 1939). Au avut trei fii și o fiică:^[3]

  • Arhiducele Philipp, n. 1962, căsătorit cu Mayasuni Heath
  • Arhiducesa Marie-Christine, n. 1964, căsătorită cu Clemens Guggenberg von Riedhofen
  • Arhiducele Ferdinand, n. 1965, căsătorit cu contesa Katharina von Hardenberg
  • Arhiducele Konrad, n. 1971, căsătorit cu Ashmita Goswami

  Maximilian a murit în 1952 la vârsta de 56 de ani.  

  Arhiducele Maximilian de Austria
  Arhiduce de Austria
  Arhiducele Maximilian Eugen în 1917
  Date personale
  Nume la naștere	Maximilian Eugen Ludwig Friedrich Philipp Ignatius Joseph
  Născut	13 aprilie 1895 Viena, Austro-Ungaria[1]
  Decedat	19 ianuarie 1952 (56 de ani) Nisa, Franța[2]
  Înmormântat	Altshausen
  Părinți	Arhiducele Otto Franz al Austriei Prințesa Maria Josepha a Saxoniei
  Frați și surori	Carol I al Austriei
  Căsătorit cu	Prințesa Franziska zu Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst
  Copii	Arhiducele Ferdinand de Habsburg-Lorena Arhiducele Heinrich Karl Maria de Habsburg-Lorena
  Cetățenie	Austria
  Religie	catolicism
  Ocupație	jurist aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Arhiduce
  Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena

• 1901: Jacques-Marie-Émile Lacan, (n. 13 aprilie 1901 – d. 9 septembrie 1981) a fost un proeminent psihanalist și psihiatru francez, cu contribuții remarcabile în psihanaliză, filosofie și teoria literară.
  A susținut cursuri la Paris, între 1953 și 1981, fiind un influent intelectual francez al anilor 1960 și 1970, făcând parte din filosofii curentelor postmodernismului și poststructuralismului și având multe idei și abordări comune suprarealismului.
  Activitatea sa interdisciplinară freudiană a fost caracterizată de preocupări pentru inconștient, complexul castrării, ego, identificare și limbaj ca percepție subiectivă.  

  Jacques Lacan
  Jacques Lacan
  Date personale
  Născut	13 aprilie 1901[2][3][4][5][6][7][8][9]  Paris, Franța[10][11]
  Decedat	9 septembrie 1981 (80 de ani)[2][3][4][5][6][7][8][9]  Paris, Franța[12]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (Cancer anal)
  Căsătorit cu	Sylvia Bataille[*] (17 iulie 1953–22 decembrie 1993) Marie-Louise Blondin[*] (16 noiembrie 1906–23 septembrie 1983)
  Copii	Judith Miller[*] Sibylle Lacan[*]
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	psihanalist[*]
  Activitate
  Cauza decesului	Cancer anal
  Alma mater	Collège Stanislas de Paris[*] Faculté de médecine de Paris[*][1]
  Influențat de	Sigmund Freud, Ferdinand de Saussure, Alexandre Kojève
  Rude	Jacques-Alain Miller[*] Fabrice Roger Lacan[*]

• 1906: Samuel Beckett (n. 13 aprilie 1906 – d. 22 decembrie 1989) a fost un dramaturg, nuvelist și poet irlandez de expresie engleză și franceză. În anul 1969 a fost distins cu premiul Nobel pentru literatură.
  Beckett s-a născut la Dublin, însă a studiat și a predat la Paris unde s-a stabilit în 1937. Majoritatea operelor lui sunt scrise în limba franceză. Și-a tradus piesele în limba engleză. Primul său roman, Murphy, a apărut în 1938 și reprezintă un model al operelor lui ulterioare. Inovația constă în respingerea elementelor tradiționale ce țin de intrigă, personaje și decor. Ca alternativă, teatrul lui Beckett ilustrează experiența așteptării și luptei însoțite de o inutilitate epuizantă. Chinul și agonia de a exista într-o lume deșartă sporesc în următoarele romane ale lui Beckett. Printre acestea, se numără:
  • Watt (1942-1944);
  • trilogia Molloy (1951), Malone Meurt (Malone moare) (1951) și The Unnamable (1953);
  • How It Is (1961);
  • The Lost Ones (1972)
  Piesele lui aparțin teatrului absurdului. Beckett a îmbinat umorul nostalgic cu un sentiment devastator de durere și înfrângere. En attendant Godot (Așteptându-l pe Godot) (1952) și Fin de partie (Ultimul joc) (1957) rămân două dintre cele mai controversate piese ale lui Beckett. În 1969, dramaturgul a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Printre operele sale se numără o analiză semnificativă a operei lui Proust (1931); piesele Krapp's Last Tape (Ultima casetă a lui Krapp^[23]) (1959) și Happy Days (Zile fericite) (1961); un scenariu, Film (1969); povestiri, Breath (Răsuflare) (1966) și Lessness (1970); proze scurte adunate în volumele Stories and Texts for Nothing (Povestiri și texte fără nici un scop) (1967), No's Knife (Cuțitul lui Nu) (1967) și The Complete Short Prose (Povestiri complete: 1929-1989) (1996); antologiile More Pricks than Kicks (1970) și First Love and Other Shorts (Prima iubire și alte povestiri) (1974); și Poems (Poezii) (1963). Cele 16 volume de Collected Works (Opere) au fost publicate în 1970, primele ficțiuni și piese ale lui Beckett fiind publicate postum: romanul Dream of Fair to Middling Women (scris în 1932) în 1992 și piesa Eleuthéria (scrisă în 1947) în 1995. 

  Traduceri în limba română

  • Molloy, nuvele, traducere de Gabriela și Constantin Abăluță, prefață și tabel cronologic de Romul Munteanu, București, Editura Univers, 1990.
  • Malone murind, roman, traducere de Constantin Abăluță, București, Editura EST, 1995 (reed. 2005).
  • Teatru, ediție îngrijită, cuvânt înainte, traducere și note de Anca Măniuțiu, București, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, Editura Cheiron, 2007.
  • Așteptându-l pe Godot, Eleutheria, Sfârșitul jocului, traducere din limba franceză de Gellu Naum și Irina Mavrodin, București, 2010, Curtea Veche Publishing.  

    Samuel Beckett
    Samuel Beckett
    Date personale
    Nume la naștere	Samuel Barclay Beckett
    Născut	13 aprilie 1906[6][7][8][9][10][11][12][13][14][15][16][17][18][15][19][20]  Dublin, Irlanda[21]
    Decedat	22 decembrie 1989 (83 de ani)[6][7][8][9][10][11][12][13][14][15][16][18][15][19]  Paris, Republica Franceză[22]
    Înmormântat	Cimitirul Montparnasse
    Cauza decesului	Emfizem pulmonar
    Căsătorit cu	Suzanne Dechevaux-Dumesnil[*]
    Cetățenie	Irlanda
    Etnie	Irlandezi
    Ocupație	scriitor lingvist[*] regizor de film scenarist jucător de cricket[*] poet romancier[*] dramaturg traducător artist autor
    Pseudonim	Andrew Belis
    Limbi	limba franceză[1] limba engleză[1]
    Studii	Trinity College Dublin[*]
    Pregătire	James Joyce[2][3]
    Mișcare/curent literar	Nouveau Roman[*]
    Specie literară	dramă[*]
    Opere semnificative	Murphy[*] Molloy[*] Malone Meurt[*] L'Innomable[*] Așteptându-l pe Godot Watt[*] Fin de partie[*] Krapp's Last Tape[*] Comment c'est[*]
    Note
    Premii	Premiul Nobel pentru literatură[4][5] Prix Formentor[*] Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*]

• 1917: Siegfried Heinimann (n. 13 aprilie 1917, Olten - d. 15 iunie 1996, Berna) a fost un lingvist elvețian, specialist în limbi romanice. A studiat la Berna (ca elev al lingvistului Karl Jaberg), apoi la Geneva, Florența, Roma și Paris. Între 1946 și 1982 a fost profesor de filologie romanică la Universitatea din Berna. Preocupările sale de bază au fost: formarea limbilor romanice scrise și literare, dialectologia, stilistica, lexicologia, limbile romanice (specializat pe franceză și italiană), limba lui Dante și începuturile limbii scrise în Engadine. El a jucat un rol esențial în realizarea operei lui Samuel Singer, Thesaurus proverbiorum medii aevi (14 volume, 1995-2002).
• 1919: Howard Keel, actor și cântăreț american (d. 2004)

VA URMA