sâmbătă, 18 aprilie 2020

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 20.APRILIE 2020

 PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Evenimente


1972: La patru zile după lansare, Apollo 16 aselenizează pe Lună. Astronauții au petrecut 2 zile și 23 de ore pe suprafața lunară, timp în care au desfășurat trei activități extravehiculare, în total 20 de ore și 14 minute.

1992: Un mare concert în memoria lui Freddie Mercury are loc pe stadionul Wembley din Londra.

Nașteri

  • 1492: Pietro Aretino, poet și scriitor italian (d. 1556)
  • 1633: Împăratul Go-Kōmyō al Japoniei (d. 1654)
  • 1805: Franz Xaver Winterhalter, pictor german (d. 1873)
  • 1808: Charles-Louis-Napoléon Bonaparte (n. 20 aprilie 1808 — d. 9 ianuarie 1873) a fost primul președinte al celei de a 2-a Republici Franceze în 1848 și a devenit apoi, în urma unei lovituri de stat din 1852, al doilea împărat al francezilor, sub numele de Napoléon al III-lea. 
    "Cei patru Napoleon". Sus: Napoléon I și fiul său, Napoleon al II-lea, rege al Romei. Jos: Napoleon al III-lea și fiul său, Louis Napoléon, zis și Napoleon al IV-lea.
    Napoleon al III-lea, cunoscut ca "Louis-Napoléon" înainte să devină împărat, a fost nepotul de frate al împăratului Napoleon I, fiul fratelui său, Louis Bonaparte, care s-a căsătorit cu Hortense de Beauharnais, fiica din prima căsătorie a soției lui Napoleon, Joséphine de Beauharnais. Paternitatea lui Louis-Napoléon a fost adusă în discuție. Louis-Napoléon însuși avea suspiciuni legate de legitimitatea sa, deși mulți istorici au ajuns la concluzia că a fost conceput de Louis Bonaparte și Hortense.[1]
    În timpul domniei lui Napoleon, părinții lui Louis-Napoléon au fost numiți rege și regină a statului marionetă al Franței, Regatul Olandei. După înfrângerea militară a lui Napoleon I, deportarea sa în 1815 și restaurarea monarhiei Bourbonilor în Franța, toți membrii dinastiei Bonaparte au fost forțați să plece în exil. Louis-Napoléon a ajuns în Elveția, unde a locuit cu mama sa la Castelul Arenenberg din cantonul Thurgau și în Germania, unde a frecventat gimnaziul de la Augsburg, Bavaria. Mai târziu s-a stabilit în Italia, unde, împreună cu fratele său mai mare, Napoléon Louis, au îmbrățișat politicile liberale și s-au implicat alături de Carbonari, o organizație care lupta pentru dominația austriacă în nordul Italiei.
    La 17 martie 1831, în timp ce părăsea Italia, fugind din cauza unei represiuni privind activitatea revoluționară, fratele lui Louis-Napoléon, care suferea de rujeolă, a murit în brațele sale.[2] Mai târziu, experiențele sale din Italia, au avut un efect profund asupra politicii sale externe. Louis-Napoléon a călătorit în Franța, unde a fost rapid arestat și trimis în Anglia.
    În acest timp, Franța a devenit din nou monarhie. Conform legii de succesiune stabilită de Napoleon când era împărat, Coroana trecea fiului său. Cunoscut de bonapartiști ca Napoleon al II-lea, acesta a trăit într-o închisoare virtuală la Viena sub numele de Ducele de Reichstadt. Următorul în linie era fratele mai mare a lui Napoleon, Joseph Bonaparte, urmat de Louis Bonaparte și de fiii lui. Deoarece Joseph nu avea moștenitori masculini și fratele mai mare a lui Louis-Napoléon a murit în 1831, moartea Ducelui de Reichstadt în 1832 l-a făcut pe Louis-Napoléon moștenitor al lui Napoleon. Unchiul său și tatăl său, relativ în vârstă atunci, l-au lăsat pe el lider activ al cauzei bonapartiste.
    Louis-Napoléon s-a întors în Franța în octombrie 1836, și a încercat să inițieze la Strasbourg o lovitură de stat prin care să reinstaureze imperiul. A fost însă arestat și s-a întors în exil în Elveția. Când regele Franței, Ludovic-Filip, a cerut extrădarea sa, Elveția a refuzat să predea un om care a fost cetățean și membru al forțelor lor armate. Pentru a evita un război, Louis-Napoléon a părăsit Elveția pentru America Centrală. Între 1838 și 1839 Louis-Napoléon a stat la Londra. Astăzi, clădirea este numită "Casa Napoleon".
    S-a întors în secret în Franța și a încercat o nouă lovitură de stat în august 1840, de această dată în Boulogne. În urma acestei tentative el a fost condamnat la închisoare pe viață. În timpul anilor de închisoare, a scris eseuri și pamflete. În 1844, unchiul său Joseph a murit. În cele din urmă, la 25 mai 1846 a evadat din fortăreață și s-a stabilit la Southport, Anglia. O lună mai târziu a murit tatăl său, Louis.
    Louis-Napoléon a trăit în interiorul granițelor Regatului Unit până la revoluția din februarie 1848 din Franța. Ludovic-Filip a fost detronat și s-a proclamat republică. Acum se putea întoarce în Franța, ceea ce a și făcut imediat. Totuși, guvernul provizoriu, l-a considerat că distrage inutil atenția și a cerut plecarea lui[3] În aprilie a câștigat un loc în Adunarea Constituantă franceză pentru o nouă constituție. Nu a avut mari contribuții și ca orator public mediocru nu a reușit să impresioneze membrii săi. Unii chiar au crezut că, după ce a trăit în afara Franței aproape toată viața, vorbea franceza cu un ușor accent german.[4] Exilul său temporar din 1848 s-a dovedit a fi de bun augur pentru alegerile prezidențiale din decembrie când a fost capabil să-și îmbunătățească imaginea și l-a învins pe principalul său adversar, Louis-Eugène Cavaignac, care a condus represiunea împotriva clasei muncitoare din Paris. 
    Bustul lui Napoléon al III-lea amplasat în piața bucureșteană care îi poartă numele
    După Revoluția din 1848 i-a fost permisă întoarcerea la Paris, unde a devenit deputat în Assemblée Nationale. În 20 decembrie 1848 Ch-L-Napoleon a fost ales președinte al Republicii Franceze, prin lovitura de stat din 2 decembrie 1851 el a primit titlul de "principe-președinte" și puteri dictatoriale. Exact după un an de la lovitura sa de stat și la 48 de ani de la încoronarea unchiului său, Ch-L-Napoleon a fost numit Napoleon al III-lea ca împărat al francezilor, pe data de 2 decembrie 1852. Investirea fusese validată de un plebiscit. Împăratul s-a căsătorit în 30 ianuarie 1853 cu contesa spaniolă Eugenie de Montijo, cu care a avut un fiu, pe Louis Napoleon.
    Epoca celui de-al doilea Imperiu Francez este caracterizată de o industrializare rapidă și de modernizarea instituțiilor economice și administrative ale statului. După războiul din Crimeea (1854-1856) și implicarea în unificarea Italiei Franța a redevenit o mare putere europeană. După eșecul expediției militare din Mexic (1862-1867) și neputința sa de a evita conflictul cu Prusia renumele politic al lui Napoleon III a apus și nu a mai putut fi restabilit nici prin reformele liberale din 1869. În urma înfrângerii de la Sedan împăratul a căzut, pe data de 1 septembrie 1870, în captivitate germană și a fost închis în castelul Wilhelmshöhe din Kassel.
    După eliberarea din detenție la data de 19 martie 1871, Napoleon III s-a stabilit la Chislehurst, unde a decedat la data de 9 ianuarie 1873.  
    Napoleon al III-lea
    Alexandre Cabanel 002.jpg
    Date personale
    Nume la naștereCharles Louis Napoléon Bonaparte
    Născut20 aprilie 1808
    Paris, Franța
    Decedat (64 de ani)
    Chislehurst, Londra, Regatul Unit
    ÎnmormântatSarcophagus of Emperor Napoleon III[*] Modificați la Wikidata
    Cauza decesuluicauze naturale[*] (septicemie) Modificați la Wikidata
    PărințiLouis Bonaparte
    Hortense de Beauharnais Modificați la Wikidata
    Frați și suroriNapoleon Louis Bonaparte
    Napoleon Charles Bonaparte
    Charles de Morny[*] Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuEugénie de Montijo
    CopiiLudovic Napoléon, Prinț Imperial
    CetățenieFlag of France.svg Franța Modificați la Wikidata
    ReligieBiserica Catolică Modificați la Wikidata
    Ocupațiepolitician Modificați la Wikidata
    Apartenență nobiliară
    TitluriÎmpărat
    Familie nobiliarăCasa de Bonaparte
    Primul Președinte al Franței
    Domnie20 decembrie 1848–
    2 decembrie 1852
    PredecesorLouis-Eugène Cavaignac
    ca șef de stat și al guvernului
    SuccesorA Doua Republică Franceză
    El însuși ca Împărat al Franței
    Împărat al Franței
    Domnie2 decembrie 1852–
    4 septembrie 1870
    PredecesorA Doua Republică Franceză
    El însuși ca președinte al Franței
    Ludovic Filip, Duce de Orléans a fost monarhul anterior ca Rege al Franței Monarhie abolită
    A Treia Republică Franceză
    Louis Jules Trochu ca președinte al Guvernului Apărării Naționale
  • 1818: Heinrich Goebel, inventator de origine germană (d. 1893)
  • 1839: Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. ,[1][2][3][4] Sigmaringen, Hohenzollern-Sigmaringen[5] – d. ,[1][2][3][6][4] Castelul Peleș, România) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat[7][8] a lui Alexandru Ioan Cuza.
    Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.
    În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Munții Carpați Castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei)[9], iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.
    Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în perioada monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a cărei economie era bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în covârșitoare majoritate de țărani.[10] După suirea pe tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe să se degradeze serios[11], pe măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele externe, ridică continuu nivelul de exploatare al țărănimii.[12] Sistemul injust pentru covârșitoarea majoritate a populației României din acea perioadă era în plus aproape o excepție în regiune[13][14][15], fapt care totuși nu l-a stimulat pe suveran să inițieze un program de reformă agrară, situație care a condus la repetate[16] explozii sociale în mediul rural la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Rezultatul a fost că principalul sector al economiei românești în epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a rămas într-o stare primitivă. 
    Prințul Karl de Hohenzollern Sigmaringen
    Carol s-a născut în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen la Sigmaringen ca Prinț Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al prințului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen (ramura catolică a familiei Hohenzollern) și al soției sale, prințesa Josephine. Prințul Karl Anton, tatăl lui Carol, servise ca ministru-prezident al Prusiei în anii 1858-1862.
    După finalizarea studiilor elementare din Dresda s-a înscris la școala de cadeți din Münster, pe care a absolvit-o cu calificativul bine, devenind sublocotenent de dragoni. La 1 ianuarie 1857 a fost numit locotenent secund în suita unui regiment de artilerie. În 1857 a terminat cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din Berlin iar în anul 1864 a participat ca voluntar în armata Prusiei, la Al Doilea Război al Schleswigului, mai ales la asaltul citadelelor Fredericia și Dybbøl, experiență care îi va fi de folos mai târziu în Războiul ruso-turc. În 1866 a fost înaintat la gradul de căpitan.
    Deși nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos, disciplinat și, de asemenea, un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoștea bine mai multe limbi europene. Familia sa, Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea și avea relații excelente cu acesta. România era în acea perioadă sub o influență puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon al III-lea a prințului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca și rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol și familia acestuia posibilitatea ca prințul Carol să vină pe tronul României.
    În 10 aprilie 1866, o proclamație a guvernului provizoriu ajuns la putere după alungarea lui Cuza de către coaliția formată din liberalii radicali și conservatori, a declarat că va organiza un plebiscit prin care populația cu drept de vot să accepte sau să respingă accederea lui Karl von Hohenzollern-Sigmaringen ca principe ("domn", sau "gospodar") al Principatelor Unite (care din 1862 purtau numele de România). Plebiscitul a avut loc în data de 15 aprilie 1866, rezultatul arătând că 99.9% dintre electori sprijineau propunerea. Termenul "plebiscit" trebuie, firește, înțeles în sensul acordat acestuia în epocă, anume de consultare a populației cu drept de vot (boieri și anumite segmente ale populației urbane), ceea ce în cazul dat reprezenta mai puțin de 16% din populația totală a Principatelor Dunărene (686.193 electori[19] din aproximativ 4.400.000 locuitori).
    Franța a susținut suirea pe tron a domnitorului Carol, Marea Britanie a oscilat între temerile că Rusia s-ar vedea invitată să intervină pentru a recaptura sudul Basarabiei (și a avansa astfel în Balcani), dacă românii continuă să agite apele politice de abia liniștite după războiul Crimeii și o neutralitate bine-voitoare, Prusia - țara de origine a prințului - a fost, firește de acord, în timp ce dușmanii păstrării unității administrative și politice a Principatelor au fost Imperiul Habsburgic (Austria), care constata cu îngrijorare cum românii de la sud de Carpați avansează pe drumul spre neatârnare, și, cum era de așteptat, Turcia, care înțelegea foarte bine că gestul românilor înseamnă un pas în plus în direcția destrămării imperiului lor colonial în Europa.[19] Turcii considerau că prințul Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, acceptând cererile aristocraților români, s-a pus în fruntea unei insurecții armate contra Imperiului Otoman, drept pentru ca trupele sultanului vor invada provincia pentru a-l alunga.[19] Noul domn român, știindu-se amenințat de Înalta Poartă, se va grăbi, de altfel, de îndată ce a ajuns în România, să îmbarce armata într-o serie de reforme modernizatoare inspirate, care doar într-un deceniu distanță se vor fi dovedit salvatoare pentru națiune și dinastie.
    Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat prin reclamarea respectării articolului XII din Convenția semnată în 9 august 1858, care cerea ca deputații moldoveni și valahi, în adunare, să fie cei care aleg conducătorul.[19] Elitele românești n-au întârziat să îndeplinească această cerere, astfel încât la 10 mai 1866, cu unanimitate de voturi ale deputaților din Camera Deputaților, prințul prusac a fost ales domn al Principatelor. După sosirea sa la București, la 22 mai 1866 Carol a depus în fața Camerei jurământul că va domni pe baze constituționale, va numi ,imediat, un guvern de coaliție avându-l ca prim-ministru pe conservatorul Lascăr Catargiu.
    La presiunile Franței și Marii Britanii, Imperiul Otoman a acceptat păstrarea unității Principatelor, cu condiția însă ca principele străin să recunoască statutul de vasalitate în fața Înaltei Porți, ceea ce acesta a și făcut: în 23 octombrie 1866 a fost emis un firman imperial prin care Carol a fost recunoscut domn ereditar al Pincipatelor Unite sub suzeranitatea sultanului. 
    Portret al lui Carol I al României, de George P. A. Healy, 1873.
    După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, conducătorii loviturii de stat au format un guvern provizoriu, puterea executivă fiind încredințată unei Locotenențe Domnești, formată din Nicolae Golescu, ministru de Interne și de Război sub Cuza; Lascăr Catargiu, unul dintre fruntașii conservatori și generalul Nicolae Haralambie, prefectul de poliție al Bucureștilor. Ion Ghica, pașoptist și unionist, a devenit prim-ministru și ministru de Externe. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și Țării Românești, iar acum țara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Ion C. Brătianu, călătorește în Germania și se întâlnește la Düsseldorf cu Carol și cu tatăl său, obținând acordul acestuia de a deveni principe. Brătianu a telegrafiat guvernului provizoriu că obținuse acordul lui Carol.
    Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la experiența dobândită de Brătianu și Rosetti pe parcursul revoluției pașoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorită conflictului care exista între țara sa și Imperiul Austriac. Nici chiar în țara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să sărute "papucul Sultanului", fapt în sine care a fost ocolit de Carol și de predecesorul acestuia). După ce a pășit pe teritoriul țării, punând prima dată piciorul pe pământ românesc în localitatea Drobeta-Turnu Severin (prima casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoțit mai departe cu trăsura până la podul Mogoșoaiei. Traseul prin țară, de le Turnu Severin la București, a cuprins orașele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, vechiul drum al țării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”. În volumul biografic CAROL I (editat în 1906 de Paul Lindenberg după jurnalul regelui) se menționează cu lux de amănunte alt traseu parcurs uneori direct peste câmpuri, spre București cu opriri foarte scurte și schimbări ale cailor, respectiv Turnu Severin - Craiova - Slatina - Pitești, cu înnoptare numai la moșia boierilor Golești și pornire în dimineața următoare spre București. Alte surse confirmă semnarea chiar la Golești a primului act de grațiere a Mitropolitului Moldovei, judecat pentru revolta sa împotriva unirii principatelor.

    10 mai 1866: Intrarea în București a princepelui Carol I.
    Pe 10/22 mai 1866[20] Carol a intrat în București. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de circa 30.000 de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Cuplul regal a fost binecuvântat în aceeași zi în Dealul Mitropoliei de către Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei[21] care l-a invitat să depună jurământul pe legile țării.
    Colonelul Haralambie citește formula de jurământ românesc comunicată prințului în traducere franțuzească: „Jur de a păzi legile României; de a menține drepturile sale și integritatea teritoriului.”, după care prințul Carol, cu mâna dreaptă pe Evanghelie, rosti în românește, cu voce fermă: Jur[22].
    Din acest moment începe domnia lui Carol I. Proclamat domnitor al României în ziua de 10/22 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în data de 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947. În aprilie 1866 au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a Deputaților ce urma să fie și Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Între 14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României.
    Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituție a țării cu votul unanim al celor 91 de deputați din Adunarea Electivă,[23] una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831. Constituția din 1866 îi conferă domnului României dreptul de a numi titularii tuturor funcțiilor publice, de a conferi gradele militare, de a comanda armata, de a bate monedă, de a sancționa legile sau de a le refuza semnarea, de a amnistia condamnați sau de a le comuta pedepsele.[24] Aceasta era liberală, însă nu și democratică.[25] Constituția a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiune care s-a constituit într-un prim pas spre independență.
    Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”.Prin Constituție s-a oficializat schimbarea denumirii din "Principatele Unite" în "România".
    Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de „Alteță regală”. Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.
    Articol principal: Ceremonia de încoronare a regelui Carol I al României‎.
    Ideea de bază a tuturor constituțiilor regale din România era aceea că regele domnește fără a guverna.
    Caracterul destul de autocratic[26][27][28] al lui Carol I, ca și realitățile românești (practicile politice și sociale ale unei populații balcanice, fără experiență în autoguvernare, compusă în cvasitotalitate din țărani analfabeți, și tarată in materie de instituții și practici de dominația multiseculară otomană) au făcut totuși literă moartă de lege, din acest înalt principiu constituțional, ca și din prevederile democratice care făceau din Constituția bazată pe modelul occidental, o lege fundamentală avansată.[29] În România din perioada de domnie a regelui Carol I, ca și în perioada de domnie a regelui Ferdinand I și cu atât mai mult în perioada de domnie a lui Carol al II-lea[30], deși formal exista un regim de monarhie constituțională în care se organizau alegeri limitate, nu populația (fie ea si doar aceea selectată pe criterii de clasă prin sistemul votului cenzitar al vremii) alegea cine și cum guvernează țara în ultimă instanță, ci suveranul.[31][32][33] Nici măcar introducerea votului universal masculin, în alegerile postbelice din noiembrie 1919, n-au alterat caracterul trucat, formal[34] și nedemocratic al sistemului politic și electoral românesc. 
    • Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane. În 1870, cu ocazia războiului franco-prusac, germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa coroana, preferințele românilor în acel moment fiind în contradicție cu cele ale suveranului.[36][37]
    În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878), în care contribuția României a fost decisivă.

    Carol I

    România 1878-1913
    În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, Regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. În urma unei întrevederi între prințul Carol, țarul Alexandru al II-lea și marele duce Nicolae, prințul român a primit la 28 august 1877 comanda trupelor ruso-române aliate de la Plevna, avându-l ca șef de stat major pe generalul rus Totleben.[38] Asediul cetății Plevna, puternic fortificată, a continuat până la 10 decembrie când Osman Pașa a încercat să iasă din încercuire prin luptă; încercarea turcilor de a sparge încercuirea nu a izbutit, iar Osman Pașa, rănit, a capitulat. După victoria de la Plevna, trupele lui Carol au participat în ianuarie 1878 la luptele de la Smârdan care a fost cucerit la 12/24 ianuarie 1878, precum și de la Vidin care a fost,și acesta, cucerit de trupele române. România a întâmpinat anumite dificultăți în obținerea recunoașterii independenței. Astfel, mai întâi, negociatorul român desemnat, Eracle Arion, nu a fost primit la negocierile ruso-turce încheiate cu Tratatul de la San Stefano (19 februarie/3 martie), motivul invocat fiind că România nu este o țară independentă. Prin tratatul respectiv, României i-a fost impus un „schimb”: astfel Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat Rusiei sudul Basarabiei (mai exact județele: Cahul, Bolgrad și Ismail). Românii au luat formal în posesiune Dobrogea în noiembrie și decembrie 1878, în momentul în care administrația civilă românească a înlocuit autoritățile militare ruse.[39] Marile Puteri, nemulțumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Congresul de la Berlin din 1878, unde delegația română (condusă de I. C. Brătianu) nu a fost primită inițial, ea fiind primită însă ulterior. Lucrările congresului, finalizate prin Tratatul de la Berlin (1878), au consfințit nu numai independența absolută a României față de „Sublima Poartă”, dar și un imens prestigiu internațional datorat tuturor, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat. Totuși independența a fost recunoscută definitiv numai după acceptarea „schimbului” menționat în Tratatul de la San-Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție, care până în acel moment prevedea acordarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.
    De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei „șubrezimi” și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 - 24 ianuarie 1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independență, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin.
    Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea tronului prin „pactul de familie” încheiat la 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, murind la 4 ani), prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.
    Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București, din 1913, România obține partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul (viitoarele județe Durostor și Caliacra) de la Bulgaria. 
    În anul 1868, guvernul liberalilor radicali a fost silit să se retragă de la putere din cauza diferendelor puternice cu Domnitorul Carol. Radicalii își manifestaseră opoziția față de planurile lui Carol de reorganizare a armatei și de construcție a căilor ferate și aveau intenția de a transforma tronul într-un simplu instrument al politicii lor interne.
    Relațiile dintre Carol și conducătorii radicali și moderați s-au deteriorat atât de mult încât spre toamna anului 1870, acesta intenționa să abdice. (Keith Hitchins, 2013, op. cit. p. 42). Într-o scrisoare publicată anonim în Ausburger Zeitung din 27 ianuarie 1871, Domnitorul îi acuza pe liberali care, consemna el, fuseseră educați în străinătate, de faptul că aplicau acasă, fără discernământ, ideile politice și sociale, aflate în Europa Occidentală.
    La 22 martie 1871, Carol a îndepărtat guvernul liberal condus de Ion Ghica și a numit un guvern conservator condus de Lascăr Catargiu. Venirea conservatorilor la putere a condus la sfârșitul instabilității guvernamentale, iar Carol și-a recăpătat încrederea în capacitatea sa de a domni și a renunțat la gândurile de abdicare. Sub președinția lui Lascăr Catargiu, conservatorii au condus neîntrerupt între 1871 și 1876, cea mai lungă perioadă de guvernare de până atunci. Guvernul conservator al lui Titu Maiorescu a dus România în cel de al doilea război balcanic, iar prin pacea semnată la București la 10 august 1913, Bulgaria a fost obligată să renunțe la majoritatea teritoriilor pe care le dobândise în primul război balcanic și a cedat Dobrogea de Sud României, recunoscând linia Turtucaia-Balcic drept noua frontieră între cele două țări.
    Viața politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de pământ (categorie din care, începând cu 1884, făcea parte și familia regală[40]), organizată în jurul partidelor rivale, Liberal și Conservator, a fost lovită de două răscoale ale țăranilor mai importante, în sudul Țării Românești, în aprilie 1888 (care a cuprins 27 din cele 32 de județe ale țării[41]) și în partea nordică a Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede și sudul țării până în martie. Răscoala a început la 21 februarie 1907 în satul Flămânzi din nordul Moldovei, ca o răzmeriță pur locală, însă s-a extins în următoarele săptămâni în toată țara, cunoscând formele cele mai violente în Muntenia și Oltenia. Aceste convulsii sociale majore au fost provocate de faptul ca țăranii nu posedau pământul pe care-l lucrau, ca și de exploatarea la care aceștia erau supuși de către coroană și clasa feudală (boierească)[42] asociată acesteia, precum și de spolierea sistematică la care țărănimea era supusă din partea clasei comerciale străine active în domeniul comerțului agricol.[43] Răscoalele au fost reprimate în mod sângeros, fiind folosite armata și chiar artileria[44] împotriva țăranilor revoltați. Represiunile s-au soldat cu aproximativ 10.000 de victime, după unele surse[45][46][47][48].[49][50][51] Alte surse vorbesc însă de o cifră probabilă a morților de 9000 de țărani.[52] Perpetuarea relațiilor feudale în agricultură au dat naștere din acea epocă începând la tendințe republicane, partizanii acestor idei acuzându-l pe rege pentru faptul că era cel mai mare proprietar de pământ (boier) din țară.[53]
    Regele a promis țăranilor în toiul răscoalei din 1907 că va înfăptui o reformă agrară, în urma căreia țăranii să fie împroprietăriți, însă suveranul - care în termeni practici era cel mai mare boier al țării[40][54] - va uita repede de promisiunea făcută în proclamație, de îndată ce criza va fi soluționată o dată cu trimiterea armatei contra țăranilor, prin masacru, conform uzanțelor monarhice ale vremii[55]
    Regelui Carol I îi vor scăpa semnificațiile importante ale campaniei românești din Bulgaria din timpul celui de-al doilea război balcanic, când trupele românești, formate în covărșitoare majoritate din țărani, vor constata în timpul ocupării teritoriilor bulgărești de la sud de Dunăre că vecinii lor bulgari trăiesc decent și prosperi, fără feudalismul și exploatarea la care erau ei supuși ei de către regimul feudal-monarhic românesc.[15][56]
    În timpul domniei regelui Carol I a avut loc un complot împotriva regelui, pus la cale, în anul 1870, de Candiano Popescu, care intenționa declanșarea unei revolte în 13 capitale de județ. Republica de la Ploiești a durat doar câteva ore, complotul fiind curmat în aceeași zi, când Candiano s-a predat autorităților. (Cristian Preda, op. cit. p. 122). Candiano Popescu a fost grațiat de rege, apoi a intrat în armată și ca maior, a luat parte la războiul de independență ca șef al batalionului 4 vânători. A participat la asaltul redutei Grivița din 30 august 1877. 
    Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Statul însuși însă – sub domnia lui Carol s-a dezvoltat într-un mod în care administrația era una coruptă și ineficientă, iar puterea marilor proprietari de pământ – care-l siliseră să abdice pe Alexandru Ioan Cuza rămăsese intactă.[57][58]
    Spre sfârșitul domniei sale și începutul Primului Război Mondial, Regele dorea să intre în război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianță și, deși tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins că cel mai onorabil ar fi fost intrarea în război de partea Imperiului German. În 21 iulie / 3 august 1914 a fost convocată o întrunire de urgență a Consiliului de Coroană unde Carol le-a comunicat acestora existența tratatului și și-a exprimat dorința sa. A întâmpinat o opoziție fermă din partea majorității membrilor Consiliului de Coroană. Carol I moare pe 27 septembrie/10 octombrie 1914. Viitorul rege Ferdinand, sub influența soției sale, regina Maria, a fost mai dispus să asculte opinia publică. 
    Înainte de a deveni Principe al României, Carol a fost trimis de tatăl său, Carl-Anton să facă un voiaj de studii în Franța și Algeria în ianuarie 1862, însoțit de locotenentul von Schrötter.[59] În Algeria a stat două luni.

    Regele Carol și regina Elisabeta ai României
    Când a fost ales Principe al României, Carol nu era căsătorit și, conform constituției române, aprobată de el însuși, nu avea voie să se căsătorească cu o femeie de origine română. În 1869, principele a inițiat o călătorie în Europa și mai ales în Germania, pentru a-și găsi o mireasă.
    A întâlnit-o pe Elisabeta, principesă de Wied, pe care a văzut-o „harnică, iubitoare de oameni, cultă și talentată”. După o convorbire care nu a ținut mai mult de o oră, prințul a cerut-o de soție și în aceeași zi s-a întors ca logodnic al ei. În final, s-a căsătorit cu Elisabeta de Neuwied la 3 noiembrie 1869.
    Mariajul lor a fost unul dintre cele mai puțin potrivite[60], el fiind un bărbat rece și calculat, iar ea o visătoare notorie. Au avut doar un copil, principesa Maria, născută pe 27 august/8 septembrie 1870 și decedată pe 28 martie/9 aprilie 1874. Aceasta a dus la o înstrăinare a celor doi membri ai cuplului regal, Elisabeta nereușind să-și revină complet din trauma pierderii unicului copil.

    Regele Carol I cu nepotul său, Ferdinand, și fiul acestuia, Carol
    Spre sfârșitul vieții lor, Carol și Elisabeta au reușit să găsească o modalitate de a se înțelege reciproc și au fost descriși ca fiind buni prieteni, deși regina considera, de manieră evident naivă, ca o formă republicană de guvernare, îndepărtând regii și împărații de la putere, ar scuti națiunile de indolența și corupția conductorilor.[61].
    Lipsa de urmași a cuplului regal al României a făcut ca prințul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol, să devină următorul succesor la tronul României. În octombrie 1880, Leopold renunță la tronul țării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare. Acesta, la rândul său, în 1888 renunță la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni Principe de România, moștenitor al tronului și mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927. Soția lui, Elisabeta a încercat să-l influențeze pe prinț ca să se căsătorească cu Elena Văcărescu. Conform constituției române, însă, nu avea voie să ia de soție o româncă. Pentru a clarifica incidentul, Elena a fost exilată pentru 2 ani, până când Ferdinand a luat-o de soție pe Maria.  
    Carol I
    Domnitor al României
    Rege al României
    Carol I King of Romania.jpg
    Date personale
    Nume la naștereKarl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen
    Născut[1][2][3][4] Modificați la Wikidata
    Sigmaringen, Hohenzollern-Sigmaringen[5] Modificați la Wikidata
    Decedat (75 de ani)[1][2][3][6][4] Modificați la Wikidata
    Castelul Peleș, România Modificați la Wikidata
    ÎnmormântatMănăstirea Curtea de Argeș Modificați la Wikidata
    PărințiKarl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen
    Prințesa Josephine de Baden Modificați la Wikidata
    Frați și suroriStephanie de Hohenzollern-Sigmaringen
    Prințesa Marie de Hohenzollern-Sigmaringen
    Frederic de Hohenzollern-Sigmaringen
    Anton de Hohenzollern-Sigmaringen
    Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuRegina Elisabeta
    CopiiMaria, Principesă de Hohenzollern
    Religiecatolicism Modificați la Wikidata
    Ocupațiepersonal militar[*] Modificați la Wikidata
    Apartenență nobiliară
    TitluriPrinț al Sfântului Imperiu Roman[*]
    Familie nobiliarăCasa Regală de Hohenzollern-Sigmaringen
    Imn regalTrăiască regele
    Domnitor, apoi Rege al României
    Domnie10 mai 1866 – 27 septembrie/10 octombrie 1914
    Încoronare10 mai 1866
    PredecesorAlexandru Ioan Cuza
    SuccesorFerdinand

    • Portret
      •  
    • Portret
      •  
      •  
    • Medalie cu Carol I
      •  
    • Încoronarea lui Carol ca rege al României 10 mai 1881
      •  
    • Efigia lui Carol I ca domn (1880) şi ca rege (1888) pe monede de 5 lei din argint
      •  
    • Regele Carol I, regina Elisabeta şi prinţesa Maria, 1873
      •  
    • Carol I şi Elisabeta la Sinaia
      •  
    • Funeraliile regelui Carol I, 1914

  • 1839: Iulian Grozescu (n. 20 ianuarie 1839, Comloșu Mare, Comitatul Torontal - d. 2 iunie 1872, Comloșu Mare, Comitatul Torontal, Imperiul Austro-Ungar) a fost un poet, publicist și traducător român.
    Iulian Grozescu a fost redactor și colaborator la ziarele românești din Arad, Viena, Pesta, Oradea, București și prim-redactor la revista Familia. Iulian Grozescu s-a născut în satul bănățean de câmpie Comloșu Mare, în familia numeroasă a preotului Ioan Grozescu, originar din Livezi de lângă Craiova.
    A urmat studiile liceale la Timișoara, Arad și Oradea, după care a urmat dreptul la Pesta. În perioada studiilor universitare a publicat poezii și a colaborat cu ziarul Concordia, condusă de Sigismund Pop, și la revista umoristică Strigoiu al lui Mircea V. Stănescu, iar împreună cu cel din urmă editează la Pesta foaia Speranța, În anul 1863 care, însă, apare doar într-un singur număr.
    La 13 octombrie 1863 apare la Pesta revista satirică „Umoristulu” coordonată de George Ardelean, la care se alătură ca redactor. Colaborând cu această revistă timp de doi ani, leagă o prietenie durabilă cu prim-redactorul revistei, Iosif Vulcan, iar la 5 iunie 1865 faimoasa revistă „Familia” își începe apariția, iar Iulian Grozescu se alătură de la început colectivului de redacție, publicând în Familia poezii, nuvele, traduceri, recenzii etc.
    În anul 1867 pleacă la București, unde colaborează la ziarele Telegraful și Poșta română. În această perioadă publică în Familia, Suveniruri din București. În noiembrie 1871 devine redactor responsabil al revistei Albina din Pesta, iar la 12 mai, 1872 scoate ziarul umoristic Priculiciu la Timișoara.
    În anul 1869 apare la Arad, la tipografia lui Ștefan Gyula, volumul de poezii "POESII" editat de avocatul Emericu B. Stănescu. Editorul îi aduce în prefața volumului un adevărat elogiu poetului.
    Moare la 2 iunie 1872, în casa părintească din Comloșu Mare, răpus de tuberculoză. Poezie:
    • Sunt român
    • Străină
    • Coriolan
    • Mihai Bravul
    • Unit sau neunit
    Nuvele:
    • Fatalitate și noroc
    • Mărioara și Măriuța
    • Căderea Timișanei
    Traduceri:
  • 1840: Odilon Redon,pictor simbolist și litograf francez (d. 1916)
  • 1851: Eduardo Acevedo Díaz prozator, politician și jurnalist uruguayan (d. 1921)
  • 1879: Paul Poiret, creator de modă francez (d. 1944)
  • 1884: Prințesa Beatrice de Saxa-Coburg și Gotha (Beatrice Leopoldine Victoria; 20 aprilie 1884 – 13 iulie 1966) a fost membru al familie regale britanice, nepoată a reginei Victoria. Prin căsătorie a intrat în familia regală spaniolă; a fost soția lui Alfonso de Orleans y Borbón, infante al Spaniei. În familie era numită Bea. Prințesa Beatrice s-a născut la 20 aprilie 1884 la Eastwell Park, Kent. Tatăl ei era Alfred, Duce de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria și al Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Mama sa era Ducesa de Edinburgh, născută Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei), singura fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a Mariei de Hesse.
    Ca nepoată a unui monarh britanic, Beatrice a primit titlu de Prințesă a Regatului Unit al Marii Britanii și a Irlandei. Beatrice și-a petrecut cea mai mare parte din copilărie la Malta, unde tatăl ei servea în Marina Regală Britanică. Atunci când Ducele de Edinburgh moștenește Ducatul Saxa-Coburg și Gotha în 1893 familia se mută la Coburg.
    În 1902, Prințesa Beatrice a avut o poveste romantică cu Marele Duce Mihail al Rusiei, fratele mai mic al Țarului Nicolae al II-lea, și la acel moment, moștenitorul prezumptiv al tronului Rusiei. A început să primească scrisori de la el în septembrie 1902 și deși el era Mare Duce al Rusiei iar ea Prințesă Germană, corespondau în engleză.[3]
    Biserica Ortodoxă Rusă interzice căsătoria între veri primari, astfel că mariajul n-a avut loc. Deși în trecut astfel de căsătorii au mai avut loc în Casa Romanov (Marea Ducesă Caterina Pavlovna, a cărui mână a fost refuzată de Napoleon I a fost căsătorită de două ori cu veri primari), Nicolae al II-lea care era oficial capul Bisericii Ruse, a refuzat să încalce regulile de dragul fratelui său. [3]
    În noiembrie 1903 Mihail i-a scris Beatricei că nu se poate căsători cu ea. Situația a fost agravată de o scrisoare pe care Beatrice a primit-o de la sora sa mai mare, Prințesa Victoria (Ducky) în care Mihail era acuzat de insensibilitate (când, doi ani mai târziu lui Ducky, care divorțase de verișorul ei primar Ernst, Mare Duce de Hesse, i se spusese că o recăsătorie cu alt văr primar, Kirill Mare Duce al Rusiei este interzisă de Biserica Rusă, ea a refuzat să considere răspunsul un "nu"; cuplul a plecat în exil.[3]) Umilită, Beatrice a fost trimisă în Egipt pentru a-și vindeca inima rănită însă ea a trimis scrisori de reproș lui Mihail până în 1905. 
    Beatrice şi Alfonso.
    Au existat zvonuri conform cărora Beatrice urma să se căsătorească cu Alfonso al XIII-lea al Spaniei însă s-a dovedit a fi un zvon fals devreme ce el s-a căsătorit cu verișoara ei, Victoria Eugenie de Battenberg în 1906. La nunta lor, Beatrice l-a întâlnit pe vărul regelui Alfonso, Alfonso de Orleans y Borbón, infante al Spaniei, al 5-lea Duce de Galliera. Guvernul spaniol a obiectat ca un infante să se căsătorească cu o prințesă britanică care, spre deosebire de regina Victoria Eugenie nu voia să se convertească la catolicism. Regele a fost obligat să spună clar că în cazul în care nunta va avea loc, cuplul va trebui să trăiască în exil.
    Cu toate acestea, Beatrice și Alfonso au avut o slujbă romano-catolică și luterană la Coburg la 15 iulie 1909. Cuplul s-a stabilit la Coburg până în 1912 când s-au întors în Spania iar rangul lui de infante a fost restabilit. Mariajul regelui Alfonso al XIII-lea era unul nefericit, cu numeroase aventuri, din unele rezultând și copii nelegitimi. Rămâne un zvon nedovedit faptul că regele a avut o aventură și cu Beatrice. Erau prieteni apropiați însă eticheta de la curtea Spaniei avea dificultăți în a accepta o astfel de relație.
    Regina Maria Cristina (mama regelui Alfonso al XIII-lea) s-a declarat scandalizată de zvonuri și s-a întâlnit cu Beatrice la San Sebastián cerându-i să părăsească Spania. Cum ea a refuzat, regele Alfonso n-a avut încotro și a exilat-o.
    Cuplul a avut trei copii:
  • 1889: Adolf Hitler, politician german și conducător ("Führer") al Germaniei Naziste (d. 1945)
  • 1893: Joan Miró, pictor și sculptor spaniol (d. 1983)
  • 1895: Emile Christian, interpret american de jazz (d. 1973)
  • 1897: Vintilă Russu-Șirianu (n. 20 aprilie 1897, Arad, comitatul Arad, d. 25 februarie 1973, București) a fost un dramaturg, traducător, memorialist și publicist român. A fost fiul lui Ioan Russu-Șirianu. Studiile liceale le face la Arad și Ploiești, apoi urmeză un timp cursurile Conservatorului de Artă Dramatică și ale Facultății de Medicină din București, apoi urmează Facultatea de Litere și Filosofie, fiind în același timp secretarul lui Nicolae Iorga la Liga Culturală[1].
    A fost pentru scurte perioade de timp audient la școli superioare din Londra și Paris. În timpul Primului Război Mondial se înrolează ca voluntar, iar după război, în anul 1919, lucrează la Biblioteca Academiei Române.
    A fost secretarului lui Octavian Goga la Societatea Scriitorilor Români între anii 1923 și 1924[1]. În perioada interbelică a fost redactor la Flacăra și colaborează cu versuri, proză, cronici și la Gândirea, Cugetul românesc, Minerva, Sfatul țării, Adevărul literar și artistic, Rampa, Universul literar, Îndreptatea și altele.
    În anul 1924, are loc la Teatrul Național din București, premiera piesei Biruitorul, scrisă în colaborare cu Alexandru Băbeanu[1].
    În anul 1927 pleacă la Paris, unde conduce periodicul lunar Revue franco-roumaine, promovând literatura și cultura românească[1].
    Vintilă Russu-Șirianu a fost dezinteresat de soarta scrierilor sale, cele mai multe rămânând rătăcite prin publicațiile vremii și ascunse după pseudonime ca: Cronicarul Dâmbo-viței, Ion Dacu, D. Dinu, Mefistofel, V. Ronea, V. Rugă, V. Sângeru, V. Șerban etc.
    Lucrarea sa cea mai importantă, este o suită de schițe memorialistice despre personalități literare și artistice pe care le-a cunoscut: George Enescu, Constantin Brâncuși, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Panait Istrati, iar în această lucrare sunt incluse și amintirile tatălui său despre Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, George Coșbuc.
    Moare în București la 25 februarie 1973.  

    Opera[modificare | modificare sursă]

    • Nopțile, București, 1917;
    • Foi galbene, București, 1921;
    • Biruitorul (în colaborare cu Al. Băbeanu), București, 1925;
    • Teatru pentru muncitori (în colaborare), București,1947;
    • Vinurile lor...., București, 1969;
    • Îmi amintesc de aceste versuri, București, 1972.

    Traduceri[modificare | modificare sursă]

  • 1902: Alexandru Filipașcu (n. 20 aprilie 1902, Petrova, Maramureș – d. 20 decembrie 1952, Valea Neagră, Constanța) a fost un istoric, primar al orașului Sighetu Marmației, profesor și preot român, provenit dintr-o familie greco-catolică.[1] În perioada 1948 -1952 a fost profesor la Institulul Teologic Cluj.[2] A fost deținut politic din vara anului 1952 la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a decedat.
  • 1908: Lionel Hampton, cântăreț de jazz american (d. 2002)
  • 1917: Ioniță G. Andron (n. 20 aprilie 1917, Racșa, Satu Mare – d. 23 aprilie 1989, Negrești Oaș, județul Satu Mare), a fost un artist fotograf, teolog greco-catolic și avocat din Țara Oașului.
    Fiu al preotului Ioan Andron, originar din Pribilești (Țara Chioarului), învață la școala primară din Racșa. A urmat liceul la Satu Mare (1927-1934), apoi studii juridice la Cernăuți și Cluj (1935-1940). Între 1941-1944 a studiat teologia la Academia Teologică Unită din Cluj.
    Începe să facă fotografie în 1934, cu un aparat de tip Voigtländer Bessa cu film lat, primit în dar de la tatăl său. De la fotografii cu prietenii și familia, interesul său evoluează la documentarea vieții țăranilor din Țara Oașului.
    Colecția fotografică, cuprinzând aproximativ 93.000 de clișee, a fost achiziționată în septembrie 2015 de către Muzeul Județean Satu Mare[1]. Familia artistului a donat către muzeu arhiva documentară. Arhiva conține, pe lângă corespondență, memorii și documente personale, texte cu informații etnografice și istorice din zona Oaș[1].
    Liceul tehnologic din orașul Negrești-Oaș îi poartă numele. 
    Ioniță G. Andron
    Date personale
    Născut Modificați la Wikidata
    Racșa, Racșa, Satu Mare, România Modificați la Wikidata
    Decedat (72 de ani) Modificați la Wikidata
    Negrești-Oaș, România Modificați la Wikidata
    CetățenieFlag of Romania (1965-1989).svg România Modificați la Wikidata
    ReligieGreco-catolici Modificați la Wikidata
    Ocupațiefotograf
    teolog[*]
    avocat 
  • 1918: Kai Siegbahn, fizician suedez (d. 2007)
  • 1927: Alex Müller, fizician german, laureat al Premiul Nobel
  • 1936: Alfonso, Duce de Anjou, Duce de Cádiz (Alfonso Jaime Marcelino Manuel Víctor María de Borbón y Dampierre, cetățean francez ca Alphonse de Bourbon) (20 aprilie 1936 – 30 ianuarie 1989) a fost nepotul regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei și pretendent legitimist la tronul Franței.  
    Alfonso
    Duce de Anjou; Duce de Bourbon; Duce de Cádiz
    Duke Alfonso 1963b.jpg
    Alfonso, Duce de Anjou și Cádiz în 1963
    Date personale
    Nume la naștereAlfonso Jaime Marcelino Manuel Víctor María de Borbón y Dampierre
    Născut20 aprilie 1936
    Roma, Italia
    Decedat (52 de ani)
    Colorado, SUA
    ÎnmormântatConvent of Las Descalzas Reales[*] Modificați la Wikidata
    Cauza decesuluiaccident Modificați la Wikidata
    PărințiInfantele Jaime, Duce de Segovia
    Emmanuelle de Dampierre[*] Modificați la Wikidata
    Frați și suroriGonzalo, Duke of Aquitaine[*] Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuMaría del Carmen Martínez-Bordiú y Franco
    CopiiFrancisco de Asís, Duce de Bourbon
    Luis Alfonso, Duce de Anjou
    CetățenieFlag of Italy.svg Italia
    Flag of France.svg Franța
    Flag of Spain.svg Spania
    Flag of Italy (1861–1946).svg Regatul Italiei Modificați la Wikidata
    ReligieBiserica Catolică Modificați la Wikidata
    Ocupațiediplomat Modificați la Wikidata
    Apartenență nobiliară
    TitluriDuke of Cádiz[*]
    Familie nobiliarăCasa de Bourbon
    Pretendent legitimist la tronul Franței
    Domnie20 martie 1975 – 30 ianuarie 1989
    PredecesorJacques II
    SuccesorLouis XX
    Duce de Anjou
    Domnie3 august 1975 – 30 ianuarie 1989
    PredecesorJaime, Duce de Anjou
    SuccesorLouis, Duce de Anjou
    Duce de Bourbon
    Domnie25 noiembrie 1950–1975
    SuccesorFrancisco, Duce de Bourbon
  • 1939: Gro Harlem Brundtland, politiciană norvegiană
  • 1928: Gerald S. Hawkins, astronom englez (d. 2003)
  • 1941: Ryan O'Neal, actor american
  • 1943: Dan Horia Mazilu, autor, critic literar, estetician și istoric literar român (d. 2008)
  • 1943: John Eliot Gardiner, dirijor englez
  • 1944: Tudor Zamfirescu (n. 20 aprilie 1944, Suedia) este un matematician român, membru de onoare al Academiei Române din 2009.
  • 1948: Nicolae Grigorie-Lăcrița (pseudonimul lui Nicolae Grigorie, n. 20 aprilie 1948, Lăcrița, județul Dolj) este autor a 101[1] cărți, 31 de lucrări, 160 studii și 2600 articole de economie și fiscalitate. O parte din aceste opere sunt recunoscute și folosite ca subiect de studiu și cercetare. După terminarea facultății, a lucrat în unități de producție, în compartimentele: financiar-contabilitate; calculația costurilor, prețu­rilor și tarifelor; organizarea și normarea muncii; retribuirea muncii.
    Între anii 1991 – 2012 a lucrat la Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj în activitățile de control fiscal, metodologie, asistență contribuabili.
    Este doctor în economie (din 1981), conferențiar universitar, disciplinele predate fiind „Finanțe publice” și „Fiscalitate”.
    Practician de elită și deopotrivă teoretician, N. Grigorie – Lăcrița are publicate în literatura de specialitate 101 de cărți, 31 de lucrări, 160 studii și peste 2.600 de articole, pe probleme economice, cele mai multe pe teme de fiscalitate, foarte apreciate pentru utilitatea lor practică și contribuția adusă la îmbunătățirea legislației fiscale și a reglementărilor de aplicare a acesteia.
    Colaborarea cu mass-media (ziare locale și centrale) s-a concretizat în publicarea, în aceastea, a peste 240 de articole.
    Pe Internet, lucrările autorului pot fi găsite la o simplă căutare pe Google, folosind termenul „N. Grigorie – Lăcrița”.
    Dintre miile de propuneri și soluții exprimate pentru îmbunătățirea legislației fiscale și a reglementărilor de aplicare a acesteia, peste 100 au fost adoptate, contribuind la perfecționarea sistemului fiscal, al celui de pensii, al asigurărilor sociale de sănătate și de șomaj.
    În perioada 1999 – 2005, a publicat, pe cont propriu, revista „Ghid Fiscal”[3], devenită un instrument practic util pentru agenții economici și specialiștii din domeniul financiar-contabil. Aceasta a ajuns la un tiraj maxim de 28.000 de exemplare, cu o desfacere de până în 17 județe.
    Este evaluator în specialitatea evaluare economică și financiară a întreprinderilor și expert contabil, membru al Corpului Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România.
    Cercetător de prestigiu și profund cunoscător al fiscalității în practică, N. Grigorie – Lăcrița a încheiat și a executat 45 contracte de cercetare științifică cu diferiți agenți economici din țară și străinătate, pe probleme de interes major, soluțiile oferite fiind susținute de aceștia, de organizațiile lor patronale și sindicale, în îmbunătățirea anumitor prevederi legale.
    Grupul de presă și editură „Tribuna economică” București, editor a 11 dintre cele mai apreciate reviste din țară din domeniul economic, i-a acordat, în anul 1999, „LAURII  Tribunei economice” (echivalent al Premiului I pe țară, premiul care se acorda o dată la 5 ani), primind „Diploma”, „Medalia” și „Coroana de LAUREAT” pentru contribuția la abordarea problemelor fiscalității. De asemenea, în anul 2004 i s-au acordat, pentru a doua oară, „LAURII  Tribunei economice”, primind „Diploma” și „Medalia”. Portret Gricorie Nicolae Lăcrița
    Portret Nicolae Grigorie-Lăcrița
  • 1949: Jessica Lange, actriță americană
  • 1949: Mircea Florin Șandru, poet român
  • 1950: Alexandr Lebed, general și politician rus
  • 1952: Karl Friedrich, Prinț de Hohenzollern (n. 20 aprilie 1952; Sigmaringen, Baden-Württemberg, Germania) este fiul cel mare al Prințului Friedrich Wilhelm de Hohenzollern și a Prințesei Margarita de Leiningen. A devenit șeful Casei de Hohenzollern-Sigmaringen după decesul tatălui său la 16 septembrie 2010. La 17 mai 1985 la Sigmaringen s-a căsătorit cu contesa Schenck von Stauffenberg, fiica contelui Clemens Anton Schenck von Stauffenberg (o rudă a colonelului Claus Schenk Graf von Stauffenberg) și a soției acestuia, contesa Clementine Elisabeth de Wolff-Metternich. Cuplul a divorțat la 21 ianuarie 2010.[2] Împreună au patru copii:
    • Alexandru, Prinț Moștenitor de Hohenzollern (n. 16 martie 1987, New York)
    • Prințesa Philippa Marie Carolina Isabelle de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 2 noiembrie 1988, New York)
    • Prințesa Flaminia Pia Eilika Stephanie de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 9 ianuarie 1992, Munchen)
    • Prințesa Antonia Elisabeth Georgina Tatiana de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 22 iunie 1995, Munchen)
    La 17 iulie 2010 Karl Friedrich s-a recăsătorit cu Katharina (Nina) de Zomer (n. 1959), un fotograf german.[3]
    Prințul trăiește la Castelul Sigmaringen; el deține, de asemenea, Castelul Krauchenwies (reședința fostei sale soții), Castelul Umkirch și Josefslust, un conac de vânătoare.
    El este președintele și unicul proprietar al Unternehmensgruppe Fürst von Hohenzollern care include imobiliare și păduri, cu 400 de angajați, și deține o pondere de 50% din Zollern GmbH und Co. KG (combinate siderurgice, tehnici de transmisie), cu 2800 de angajați.
    Având în vedere prevederile art. 35 alin.1 din Constituția României din 1938 (ultima constituție regală, suspendată începând cu data de 5 septembrie 1940), Prințul de Hohenzollern-Sigmaringen este și prinț ereditar al României. 
    Karl Friedrich
    Prinț de Hohenzollern
    Graf von dem Bergh, Fotografie Fürst Karl Friedrich von Hohenzollern.jpg
    Date personale
    Nume la naștereKarl Friedrich Emich Meinrad Benedikt Fidelis Maria Michael Gerold
    Născut (67 de ani)
    Sigmaringen, Baden-Württemberg, Germania
    PărințiPrințul Friedrich Wilhelm de Hohenzollern[1]
    Princess Margarita of Leiningen[*][1] Modificați la Wikidata
    Frați și suroriPrince Ferdinand of Hohenzollern[*]
    Albrecht Johannes Prinz von Hohenzollern-Sigmaringen[*] Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuContesa Alexandra Schenck von Stauffenberg (c.1985 – div.2010)
    Nina de Zomer (c.2010)
    CopiiPrințul Alexandru de Hohenzollern
    Prințesa Philippa de Hohenzollern
    Prințesa Flaminia de Hohenzollern
    Prințesa Antonia de Hohenzollern
    CetățenieFlag of Germany.svg Germania Modificați la Wikidata
    Religiecatolicism Modificați la Wikidata
    Ocupațieantreprenor Modificați la Wikidata
    Apartenență nobiliară
    Familie nobiliarăCasa de Hohenzollern-Sigmaringen
    Șeful Casei de Hohenzollern-Sigmaringen
    Domnie16 septembrie 2010 – prezent
    (9 ani, 215 zile)
    PredecesorFriedrich Wilhelm
  • 1953: Ioan Oltean, politician român
  • 1958: Lucian Merișca (n. 20 aprilie 1958,[2] Târgu Frumos, Iași) este un scriitor român de literatură științifico-fantastică, traducător și redactor de radio. Este frate cu Dan Merișca și fiul istoricului și scriitorului Costin Merișca.[3] În 1979, Lucian Merișca, împreună cu Dan Merișca, a fondat cenaclul SF Quasar din Iași.[4] A debutat în literatura științifico-fantastică în 1981 cu povestire „Peripețiile unor pămînteni în Exterrior”. A publicat diferite povestiri în Anticipația CPSF (nr. 503),[5] în La orizont, această constelație... (1990, povestirea „Tic-tac”) Almanahul Anticipația (din 1993),[6] Fantastic Magazin, Argonaut, SF Contact, Quark, Jurnalul SF etc. Aparține „noului val” din anii 1980 de scriitori ai SF-ului românesc. 

    Lucrări publicate

  • 1958: Dragan Đokanović, politician sârb din Bosnia
  • 1972: Tara Leigh Patrick (n. 20 aprilie 1972, Sharonville, Ohio), cunoscută după numele de scenă Carmen Electra,[1] este o actriță, cântăreață, dansatoare, vedetă de televiziune și fotomodel american. Ea devenit celebră datorită aparițiilor în revista Playboy, în game show-ul MTV Singled Out, în serialul Baywatch și dansând cu Pussycat Dolls. De asemenea, este cunoscută pentru rolurile din filmele Scary Movie, Date Movie, Epic Movie, Meet the Spartans și Disaster Movie. Numele său adevărat este Tara Leigh Patrick. S-a născut pe 20 aprilie 1972 în Sharonville, Ohio, în familia lui Harry Patrick, un chitarist și entertainer, și a soției sale Patricia (d. 1998), o cântăreață.[2][3] Este cea mai mică din cei șase copii ai cuplului; are patru frați și o soră.[4] A făcut cursurile școlii primare la Ann Weigel Elementary School. A luat cursuri de dans sub îndrumarea lui Gloria J. Simpson, în Western Hills, vecină cu Cincinnati. Mama ei a decedat în 1998 în urma unei tumori cerebrale. A urmat liceul la Princeton și în același timp a luat cursuri de actorie la Cincinnati Public School District.[5] Are origini engleze, irlandeze, olandeze și germane. În anii 1990, Carmen Electra a avut relații romantice cu muzicienii Tommy Lee de la Mötley Crüe și Fred Durst de la Limp Bizkit.[8] În 1998, Electra was dating ea a avut o relație cu starul NBA Dennis Rodman. În august, același an, mama și sora sa au murit la câteva săptămâni una de cealaltă.[9] She and Rodman wed in November 1998 at Little Chapel of the Flowers in Las Vegas, Nevada.[10][11]
    Pe 22 noiembrie 2003, Electra s-a căsătorit cu Dave Navarro, chitaristul principal al formației rock Jane's Addiction.[12] Pe 17 iulie 2006, ea și Navarro au anunțat separarea lor și, la 10 august, Electra a inițiat procedura de divorț; aceasta a fost finalizaztă pe 20 februarie 2007.[13][14]
    În aprilie 2008, reprezentatul lui Carmen Electra a confirmat că ea este logodită cu Rob Patterson, membru al formației nu metal Otep și al formației hard rock Filter.[15] După o logodnă de câțiva ani,[16] în 2012 Electra a apărut la show-ul TV The Choice ca celibatară.[17] Ulterior ea a avut o scurtă relație cu Simon Cowell, între decembrie 2012 și februarie 2013.  
    Carmen Electra
    Carmen Electra 2013.jpg
    Carmen Electra în 2013
    Date personale
    Nume la naștereTara Leigh Patrick Modificați la Wikidata
    Născută (47 de ani)
    Sharonville, Ohio, SUA
    Părinți
    • Harry Patrick
    • Patricia Patrick (d. 1998)
    Căsătorită cuDennis Rodman (1998–1999; divorțați)
    Dave Navarro (2003–2007; divorțați)
    NaționalitateAmerican
    CetățenieFlag of the United States.svg SUA Modificați la Wikidata
    EtnieIrlandezi Modificați la Wikidata
    OcupațieActriță, fotomodel, dansatoare, vedetă de televiziune, cântăreață, entertainer
    Activitate
    Alte numeTara Patrick
    Ani de activitate1990–prezent
    Înălțime1,6 m  Modificați la Wikidata
    Partener(ă)Rob Patterson (2008–2012)
    RudeDebbie (soră; d. 1998)
    PremiiMTV Movie Award for Best Kiss
  • 1974: Adrian Ilie, fotbalist și om de afaceri român
  • 1975: Steluța Luca (n. Lazăr, 20 aprilie 1975, în Pechea) este o fostă mare jucătoare de handbal din România, componentă și căpitan al echipei naționale a României. În prezent este antrenor la Centrul Național de Excelență din Râmnicu Vâlcea[1] și profesor de pregătire sportivă la Liceul Energetic din Râmnicu Vâlcea, specializarea handbal. Anterior a pregătit, din postura de antrenor secund, apoi cea de antrenor principal, clubul Oltchim Râmnicu-Vâlcea.
    Steluța Luca a evoluat pe postul de intermediar dreapta. În prezent este vice-președinte al Federației Române de Handbal.
  • 1977: Adrian Gurzău (n. 20 aprilie 1977, Cluj-Napoca, România) este un politician român, deputat de Cluj
  • 1977: Viorel Iordăchescu (n. 20 aprilie 1977, Chișinău, RSS Moldovenească) este un jucător moldovean de șah, Mare maestru la șah din 1999.
  • 1979: Victor Berco (n. 20 aprilie 1979 în Bălți) este un fost fotbalist din Republica Moldova.
  • 1980: Mircea Oprea (n. 20 aprilie 1980, Sibiu) este un jucător de fotbal român 
  • 1982: Bogdan Apostu (n. ,[1] Hunedoara, România) este un fost fotbalist român, manager la FC Clinceni.
  • 1983: Adrian-Octavian Dohotaru (n. 20 aprilie 1983) este un deputat român, ales în 2016.
  • 1983: Miranda May Kerr (n. 20 aprilie 1983 în Sydney) este un fotomodel australian, care de la vârsta de 13 ani a început să pozeze ca model. Ea a lucrat printre altele la agenția Victoria’s Secret și Maybelline. Miranda este primul copil al Theresei și al lui John Kerr. Ea a copilărit în Gunnedah, un orășel în New South Wales, Australia. După ce a câștigat la vârsta de 13 ani un concurs de frumusețe a început în 1997 să lucreze ca manechin. Kerr se mută în Brisbane, unde urmează cursurile la "All Hallows", o școală superioară catolică pentru fete. În 2004 începe cariera de model internațional la agențiile publicitare de modă: "Ober Jeans Paris", "Vogue" și "Elle". În iunie 2009 se poate vedea poza ei goală legată de un copac în magazinul australian Rolling Stone. Din viața ei privată, Kerr este de religie budistă, practică printre altele exerciții de meditație și yoga. Din februarie 2007 trăiește cu actorul Orlando Bloom, cu care s-a căsătorit în iulie 2010 și cu care are un fiu în ianuarie 2011.  
    Miranda Kerr
    Miranda Kerr launches new Qantas Frequent Flyer Rewards Alliance - Sydney (4).jpg
    Miranda Kerr în 2012
    Nume la naștereMiranda May Kerr
    Data nașterii (36 de ani)[1]
    Locul nașteriiSydney, Australia
    Înălțime1,75 m
    Culoarea păruluiCastaniu
    Culoarea ochilorAlbaștri
    Măsuri32–24–34 (SUA)
    81–61–86 (UE)[2]
    Mărimea la rochie6 SUA/36 UE[2]
    AgențieIMG Models
    Traffic Models
    Chic Management[2]
    Soț(ie)Orlando Bloom (2010–2013)
    CopiiFlynn Christopher Blanchard Copeland Bloom (n. 2011)

    Miranda Kerr.jpg
  • 1986: Errol Zimmerman (n. 20 aprilie 1986) este un kickboxer curaçaoan, care luptă pentru clubul Hemmers Gym în Breda, Olanda. Zimmerman este triplu campiona al Olandei la Muay Thai, și campion în promoțiile K-1 World Grand Prix 2008 din Amsterdam și SUPERKOMBAT Fight Club.[1] la data de 7 mai 2014, Zimmerman era pe poziția #5 mondial la categoria grea în GLORY[2] și #6 mondial conform LiverKick.com.[3]
    Errol Zimmerman a luptat în promoțiile K-1, It's Showtime și SUPERKOMBAT și în prezent este sub contract cu GLORY. De asemenea, Zimmerman a mai luptat într-o partidă openweight la K-1 Dynamite!! 2008 contra japonezului parcticant de MMA Ikuhisa Minowa.
  • 1997: Alexander "Sascha" Zverev Jr. (n. 20 aprilie 1997) este un jucător de tenis german. Este fiul fostului antrenor de tenis rus Alexander Zverev Sr. și fratele mai mic al jucătorului de tenis Mischa Zverev.
    În mai 2017, Zverev a intrat pentru prima dată în ATP top-10 după ce l-a învins pe Novak Djokovic în finala turneului 2017 Italian Open, câștigând astfel primul său titlu Masters 1000.[3] A câștigat un al doilea titlu consecutiv Masters 1000, când l-a învins pe Roger Federer la Canada Masters 2017, ajungând în cele din urmă locul 4 în lume.

VA URMA
la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...