MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 20.APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Decese

• 

  Adrian Maniu, poet român
 
• 

  Paul Celan, scriitor și poet german de origine română
 
• 

  Monica Lovinescu, ziaristă, critic literar și cunoscută comentatoare de radio, fiica criticului Eugen Lovinescu
 
• 

  Avicii, DJ suedez

• 1314: Papa Clement al V-lea (n. 1264)
• 1517: Bogdan al III-lea (n. 9 martie 1479,^[1] Huși, România – d. 20 aprilie 1517,^[1] Huși, România) a fost domn al Moldovei între 2 iulie 1504 și 20 aprilie 1517. Este fiul lui Ștefan cel Mare și al doamnei Maria Voichița, fiind asociat la domnie încă din 1497. La moartea tatălui său avea circa 25 de ani. Bogdan a fost fiul lui Ștefan cel Mare și al doamnei Maria Voichița, fiica domnitorului Țării Românești, Radu cel Frumos, nepoata lui Vlad Dracul și strănepoata lui Mircea cel Bătrân. S-a căsătorit de trei ori, mai întâi cu Anastasia (d. 1512), apoi cu Stana (d. 1518) și în cele din urmă cu Ruxandra, fiica principelui Țării Românești Mihnea cel Rău. A avut copii doar din relații ilegitime. Trei dintre fiii săi au fost, de asemenea, principi ai Moldovei: Ștefăniță Vodă (a domnit din 1517 până în 1527), Alexandru Cornea (a domnit din 1540 până în 1541) și Alexandru Lăpușneanu. În momentul în care a luat domnia, a și avut motive de luptă cu polonezii: cerând mâna Elisabetei, sora regelui Poloniei, căruia îi dăruise și două cetăți, și fiind refuzat de două ori, Bogdan pustiește Polonia. În cele din urmă se convine asupra căsătoriei cu unele promisiuni favorabile in ceea ce privește catolicismul în Moldova (1506). Curând după aceea, regele Poloniei moare, iar succesorul acestuia nu mai aprobă căsătoria, ceea ce provoacă o serie de devastări reciproce^[2], până la 4 octombrie 1509, când Bogdan al III-lea este învins pe Nistru, lângă Hotin și se face pace la 17 ianuarie 1510, iar Bogdan renunță la căsătorie în schimbul unor avantaje politico-economice. Tot în 1510, tătarii năvălesc in Moldova^[3], pradă cumplit țara și iau cu ei 74 de mii de robi. În noiembrie 1510, Bogdan al III-lea preîntâmpină o nouă năvălire tătărească. Marele pericol reprezentat de tătari devine devastator în 1511 când aceștia ocupă țara. Polonezii, de frică, îi trimit ajutor și Bogdan îi lovește pe năvălitori în mai 1512. Câțiva ani mai înainte, în 1507, Bogdan s-a aflat pe punctul de a intra în conflict cu domnul Țării Românești, Radu cel Mare, cei doi împăcându-se în urma intervenției mitropolitului Țării Românești, Maxim, rudă cu cei doi, ce a invocat tocmai argumentul rudeniei și al folosirii unei limbi comune. În 1514, logofătul Tăutu este trimis la Poartă să închine de bunăvoie Moldova, în condiții cvasi-identice cu cele ale Munteniei: autonomie sub toate aspectele,recunoașterea suzeranității otomane și plata unui peșcheș anual. În acest fel, Bogdan scapă de pericolul tătăresc și de alti dușmani, care astfel, deveneau dușmanii Porții.
  În 1513 Bogdan al III-lea s-a însurat cu prințesa Ruxandra, fiica lui Mihnea cel Rău din Muntenia, după ce mai înainte fusese însurat cu Doamna Stana și cu Nastasia. Bogdan al III-lea a bătut și monede.
  A murit la 20 aprilie 1517 la Huși, fiind îngropat la Mănăstirea Putna. Datele privitoare la sluțenia lui Bogdan al III-lea provin de la cronicarii poloni, niciun document intern nu consemnează așa ceva.^[4]
  Lui Bogdan al III-lea i s-a atribuit cea mai cunoscută poreclă a sa - de Orbu - datorită lui Grigore Ureche^[5] (abia în secolul al XVII-lea). Acesta, în letopisețul său, îl numește Bogdan Vodă cel Orb și Grozav^[6] (în sensul de groaznic la înfățișare sau grozav, extraordinar în timpul luptelor). El era orb la un ochi^[7], posibil în urma bătăliei de la Codrii Cosminului din 1497.^[8] Grigore Ureche s-a folosit de informații polone subiective (exagerarea defectului avut de voievodul român era folosită de regele Poloniei drept pretext pentru anularea logodnei dintre sora sa și Bogdan al III-lea).
  Teoria legată de sluțenia lui Bogdan al III-lea este anulată și de imaginile sale de pe frescele din bisericile Sfântul Ilie din Suceava și Sfântul Nicolae din Dorohoi, de la Mănăstirea Dobrovăț sau Mănăstirea Putna.  

  Bogdan al III-lea
  Domn al Moldovei
  Bogdan al III-lea, frescă, Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iași
  Date personale
  Născut	1479 Huși, România
  Decedat	1517 Huși, România
  Înmormântat	Mănăstirea Putna
  Părinți	Ștefan cel Mare Maria Voichița
  Căsătorit cu	Ruxandra Basarab Doamna Anastasia
  Copii	Ștefan al IV-lea al Moldovei Alexandru Lăpușneanu Alexandru Cornea
  Cetățenie	Moldova
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Dinastia Mușatinilor
  Domnie
  Domnie	1504 - 1517
  Predecesor	Ștefan cel Mare
  Succesor	Ștefăniță Vodă Imaginea lui Bogdan III pe o marcă poştală din Republica Moldova Înfrăţirea moldovenilor şi muntenilor. Bogdan al III-lea şi Radu cel Mare în centrul picturii. Autor: Constantin Lecca

• 1690: Maria Anna Victoria de Bavaria (28 noiembrie 1660, München - 20 aprilie 1690, Versailles), a fost Delfină a Franței. Era cunoscută și ca Delfina Victoria sau Marea Delfină. Numele complet era Maria Anna Christine Victoria von Wittelsbach. Este strămoașa Prințului Henri, Conte de Paris, pretendent orleanist la tronul Franței, a monarhilor: Juan Carlos I al Spaniei, Albert al II-lea al Belgiei, Henri, Mare Duce de Luxembourg și a pretendentului la tronul Italiei, Vittorio Emanuele, Prinț de Neapole. Era fiica mai mare a lui Ferdinand Maria, Elector de Bavaria și a soției sale Adelaide Henriette de Savoia. Bunicii materni erau Victor Amadeus I, Duce de Savoia și Christine Marie a Franței. Christine Marie era a doua fiică a lui Henric al IV-lea al Franței și a Mariei de Medici.
  Născută la München în Germania de astăzi, Maria Anna a fost logodită cu Delfinul Franței în 1668, la vârsta de opt ani. S-a acordat o atenție specială educației ei; știa să vorbească câteva limbi străine: franceza, italiana, latina. S-a spus că a aștepta cu nerăbdare să devină Delfină a Franței. Maria Anna a fost foarte apropiată de mama ei care a murit în 1676.
  Frații Mariei Ana erau: Violante de Bavaria, viitoarea soție a lui Ferdinando de' Medici și viitorul Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria.
  Înainte de căsătoria cu Ludovic, a avut loc o ceremonie la München la 28 ianuarie 1680; cuplul s-a întâlnit pentru prima dată la 7 martie 1680 la Châlons-sur-Marne. A fost prima Delfină a Franței de la Maria Stuart care s-a căsătorit cu Francisc al II-lea al Franței în 1558. 
  Maria Anna Christina Victoria de Bavaria, Delfină a Franței, în anul căsătoriei, 1680.
  S-a căsătorit cu Ludovic, Monseigneur, fiul și moștenitorul lui Ludovic al XIV-lea al Franței, la 7 martie 1680 la Chalons-sur-Marne.
  După căsătorie, a luat rangul soțului ei care era Fils de France (Fiu al Franței); formula de adresare la curte era Madame la Dauphine.
  Când a ajuns în Franța, a făcut o impresie excelentă cu buna ei franceză. La întâmpinarea ei la Strasbourg atunci când lumea i s-a adresat în germană, ea i-a întrerupt spunând Messieurs, parlez-moi français !. (Un secol mai târziu, în același loc, o altă Delfină, austriacă de data asta, arhiducesa Maria Antoaneta a răspuns în același fel). Totuși, impresia generală asupra înfățișării ei nu era prea bună; a fost descrisă ca fiind "teribil de urâtă". Alții au spus că poate nu este o frumusețe însă are farmec personal.
  De la sosirea în Franța, rangul său o situa pe poziția a doua de la Curte, după soacra sa, regina Maria Tereza a Spaniei. Regina a murit în iulie 1683 iar Maria Ana a devenit personajul feminin cel mai important, cu rangul cel mai mare din regat și a primit apartamentele reginei. Regele se aștepta să îndeplinească funcțiile primei doamne de la Curte însă starea sa de sănătate n-a lăsat-o să-și îndeplinească datoria.
  Soțul ei a avut metrese iar ea a trăit izolată în apartamentele ei unde vorbea cu prietenii ei în germană, limbă pe care soțul ei n-o înțelegea. A fost apropiată de Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină, care era a doua soție a lui Filip, care era fratele mai mic al regelui Ludovic al XIV-lea.
  A suferit pentru că nu era frumoasă la o Curte unde frumusețea era foarte importantă, lucru care a deprimat-o. A murit în 1690 și a fost înmormântată la biserica St Denis. 

  Copii[modificare | modificare sursă]

  Nume	Portret	Date	Note
  Ludovic al Franței Delfin al Franței		16 august 1682 - 18 februarie 1712 (29 de ani)	Născut la Versailles, a deținut titlurile de Duce de Burgundia și Delfin al Franței; s-a căsătorit cu Marie-Adélaïde de Savoia iar fiul său a devenit rege al Franței sub numele Ludovic al XV-lea.
  Filip al Franței Rege al Spaniei		19 decembrie 1683 - 9 iulie 1746 (62 de ani)	Născut la Versailles, a deținut titlul de Duce de Anjou; s-a căsătorit prima dată cu Maria Louisa de Savoia cu care a avut patru fii; a doua oară s-a căsătorit cu Elisabeta de Parma cu care a avut șapte copii. În 1724 a devenit rege al Spaniei.
  Charles al Franței		31 iulie 1686 - 5 mai 1714 (27 de ani)	Născut la Versailles, a deținut titlul de Duce deBerry; s-a căsătorit cu verișoara sa primară Marie Louise Élisabeth de Orléans; au avut copii însă nu au supraviețuit vârstei de un an.

• Marie Anne Victoire de Bavaria
  Date personale
  Nume la naștere	Maria Anna Christine Victoria
  Născută	28 noiembrie 1660 München, Bavaria
  Decedată	20 aprilie 1690 (29 de ani) Palatul Versailles, Franța
  Înmormântată	Biserica Saint Denis, Franța
  Părinți	Ferdinand Maria, Elector de Bavaria Prințesa Henriette Adelaide de Savoia
  Frați și surori	Ducesa Violante Beatrice de Bavaria Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria Joseph Clemens of Bavaria[*]
  Căsătorită cu	Ludovic, Delfin al Franței
  Copii	Ludovic al Franței, Duce de Burgundia Filip al V-lea al Spaniei Charles, Duce de Berry
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă de Bavaria Delfină a Franței
  Familie nobiliară	Casa de Bourbon Casa de Wittelsbach
  Delfină a Franței
  Domnie	7 martie 1680 – 20 aprilie 1690
  Predecesor	Maria Stuart
  Succesor	Marie-Adélaïde de Savoia

• 1751: Gisela Agnes de Anhalt-Köthen (21 septembrie 1722 – 20 aprilie 1751) a fost prințesă de Anhalt-Köthen prin naștere și Ducesă de Anhalt-Dessau prin căsătorie. Gisela Agnes a fost singurul copil care a atins vârsta adultă a Prințului Leopold de Anhalt-Köthen (1694–1728) din prima sa căsătorie cu Frederica Henriette (1702–1723), fiica Prințului Karl Frederick de Anhalt-Bernburg.
  Când tatăl ei a murit fără moștenitori pe linie masculină, el a fost succedat ca Prinț de Anhalt-Köthen de unchiul ei, August Ludwig de Anhalt-Köthen. Totuși Gisela a pretins titlul. Prințul Johann Augustus, Prinț de Anhalt-Zerbst a mediat conflictul și s-a ajuns la un compromis. Gisela a fost compensată cu suma de 100000 de taleri plus un venit anual până la căsătorie. De asemenea, ea a primit colecția tatălui ei de arme și monede și alți 32000 de taleri pentru domeniile Prosigk, Klepzig și Köthen.
  S-a căsătorit la 25 mai 1737 la Bernburg cu vărul ei Prințul Leopold de Anhalt-Dessau (1700–1751). Mariajul a fost descris ca fiind fericit, cuplul având șapte copii. Decesul soției sale l-a lovit pe Leopold al II-lea atât de tare încât opt luni mai târziu a murit și el. Gisel și Leopold au avut șapte copii:
  1. Leopold III Frederick Franz (n. 10 august 1740, Dessau – d. 9 august 1817, Luisium bei Dessau), următorul Prinț de Anhalt-Dessau.
  2. Louise Agnes Margarete (n. 15 august 1742, Dessau – d. 11 iulie 1743, Dessau).
  3. Henrietta Katharina Agnes (n. 5 iunie 1744, Dessau – d. 15 decembrie 1799, Dessau), căsătorită la 26 octombrie 1779 cu Johann Justus, Freiherr von Loën.
  4. Marie Leopoldine (n. 18 noiembrie 1746, Dessau – d. 15 aprilie 1769, Detmold), căsătorită la 4 august 1765 cu Simon August, Conte de Lippe-Detmold.
  5. Johann Georg (n. 28 ianuarie 1748, Dessau – d. 1 aprilie 1811, Vienna).
  6. Casimire (n. 19 ianuarie 1749, Dessau – d. 8 noiembrie 1778, Detmold), căsătorită la 9 noiembrie 1769 cu Simon August, Conte de Lippe-Detmold, văduvul surorii sale.
  7. Albert Frederick (n. 22 aprilie 1750, Dessau – d. 31 octombrie 1811, Dessau), căsătorit la 25 octombrie 1774 cu Henriette de Lippe-Weissenfeld.

  Gisela Agnes de Anhalt-Köthen
  Date personale
  Născută	21 septembrie 1722 Köthen, Anhalt
  Decedată	20 aprilie 1751 (28 de ani) Dessau
  Înmormântată	Dessau-Roßlau
  Părinți	Leopold, Prince of Anhalt-Köthen[*] Frederica Henriette of Anhalt-Bernburg[*]
  Căsătorită cu	Leopold al II-lea, Prinț de Anhalt-Dessau
  Copii	Leopold al III-lea Henrietta Catherine Agnes of Anhalt-Dessau[*] Johann Georg von Anhalt-Dessau[*] Princess Maria Leopoldine of Anhalt-Dessau[*] Princess Casimire of Anhalt-Dessau[*] Albert Friedrich von Anhalt-Dessau[*] Luise von Anhalt-Dessau[*][1]
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	politiciană
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Ascania
  Prințesă consort de Anhalt-Dessau
  Domnie	1747–1751

• 1769: Pontiac, șef al Tribului Ottawa
• 1804: Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (30 ianuarie 1745 – 20 aprilie 1804), a fost al doilea fiu al Ducelui Frederic al III-lea de Saxa-Gotha-Altenburg și a soției acestuia, Luise Dorothea de Saxa-Meiningen. Decesul fratelui său mai mare, Frederic, în 1756 l-a transformat în moștenitorul ducatului de Saxa-Gotha-Altenburg. Ducesa Luise Dorothea a fost intens preocupată de formarea fiilor ei, Ernest și August, și aceștia au fost educați de către un grup selectat de profesori. În perioada 1768-1769 ambii prinți au avut o călătorie educațională în Țările de Jos, Anglia și Franța, unde Ernest a întâlnit persoane importante din viața politică, a științei și a artelor.
  În 1772 tatăl său a murit iar Ernest a moștenit ducatul de Saxa-Gotha-Altenburg. El a fost interesat de conducători liberali și luminați, versatili artistic și științific. A promovat în ducatul său un sistem educațional, teatru, colecții de artă și biblioteci, precum și științele naturale, ceea ce a plasat ducatul în topul ducatelor saxone. În mod particular, el era interesat de astronomie și fizică. A numit specialiști competenți în toate aceste domenii, cum ar fi mecanicul și ceasornicarul Johann Andreas Klindworth, căruia i-a acordat titlul de mecanicul curții.^[1]
  Împreună cu astronomul Franz Xaver von Zach, a fondat Observatorul din Gotha (Sternwarte Gotha), care a devenit centrul european al astronomiei. La Meiningen la 21 martie 1769, Ernest s-a căsătorit cu Prințesa Charlotte de Saxa-Meiningen (verișoara mamei sale). Cuplul a avut patru fii:
  • Ernest (n. Gotha, 27 februarie 1770 – d. Gotha, 3 decembrie 1779).
  • Emil Leopold August, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (n. Gotha, 23 noiembrie 1772 – d. Gotha, 27 mai 1822), cunoscut drept Augustus.
  • Frederic al IV-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (n. Gotha, 28 noiembrie 1774 – d. Gotha, 11 februarie 1825).
  • Ludwig (n. Gotha, 21 octombrie 1777 – d. Gotha, 26 octombrie 1777).  

    Ernst al II-lea
    Date personale
    Nume la naștere	Ernst II. Ludwig von Sachsen-Gotha-Altenburg
    Născut	30 ianuarie 1745 Gotha
    Decedat	20 aprilie 1804 (59 de ani) Gotha
    Înmormântat	Gotha
    Părinți	Frederic al III-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Luise Dorothea de Saxa-Meiningen
    Frați și surori	Prince August of Saxe-Gotha-Altenburg[*] Friedrich Ludwig von Sachsen-Gotha-Altenburg[*]
    Căsătorit cu	Prințesa Charlotte de Saxa-Meiningen
    Copii	Ernest, Prinț Ereditar de Saxa-Gotha-Altenburg Augustus Frederic IV Prințul Ludwig
    Cetățenie	Saxa-Gotha-Altenburg
    Ocupație	filozof
    Apartenență nobiliară
    Titluri	duce
    Familie nobiliară	Casa de Saxa-Gotha-Altenburg
    Duce de Saxa-Gotha-Altenburg
    Domnie	1772–1804
    Predecesor	Frederic III
    Succesor	Augustus

• 1826: Zygmunt Vogel (n. 15 iunie 1764, Wołczyn - d. 20 aprilie 1826, Varșovia) a fost un pictor, grafician și pedagog de origine poloneză, reprezentant al clasicismului. În anul 1787, Vogel a devenit pictorul regelui Stanislaw August Poniatowski, din ințiativa căruia a explorat Polonia, schițând tablouri cu imagini ale unor construcții și monumente arhitecturale. O parte din ele, în anii 1806-1807, au fost publicate în seria de gravuri Zbiór widoków sławniejszych pamiątek narodowych. În 1818, a devenit lector la Secția de Arte Frumoase a Universității din Varșovia. 

  Zygmunt Vogel
  Zygmunt Vogel
  Date personale
  Născut	15 iunie 1764[1][2][3]  Wołczyn[*], Q3918902[*], Marele Ducat al Lituaniei[4]
  Decedat	20 aprilie 1826 (61 de ani)[1][2][3]  Varșovia, Imperiul Rus[5]
  Înmormântat	Evangelical Cemetery of the Augsburg Confession in Warsaw[*]
  Cetățenie	Imperiul Rus  Uniunea Polono-Lituaniană
  Ocupație	pictor

• 1878: Ion C. Cantacuzino (n. 12 septembrie 1825, Iași - d. 20 aprilie 1878, Viena) a fost un politician și ministru român. Era fiul caimacanului Constantin Cantacuzino și al Zoei Slătineanu, cât și nepot al lui Ion Ghica. După ce a studiat la Paris, s-a întors în țară, unde a îndeplinit demnități publice: inițial ca ajutor de șef în secția franceză a Ministerului Afacerilor Străine, apoi în magistratură, unde a avansat până la funcția de președinte al Curții de Apel din București, în 1858. S-a implicat în politică, fiind membru al Adunării ad-hoc (1957) și al Adunării Elective din Muntenia, în ianuarie 1859. După Mica Unire, a fost ministru în mai multe guverne (la justiție, culte și instrucțiune publică) și președinte al Curții de Casație.
  • Guvernul Nicolae Kretzulescu (București), între 6 septembrie - 11 octombrie 1859 în Principatul Munteniei după Mica Unire - ministru al justiției și interimar al cultelor.
  Ulterior, făcând parte din coaliția care l-a răsturnat pe Alexandru Ioan Cuza de la conducerea țării, a fost apoi ministru de justiție în trei guverne consecutive:
  • Guvernul Ion Ghica (2) (11 februarie 1866 - 10 mai 1866) - sub Locotenența Domnească din 1866
  • Guvernul Lascăr Catargiu (1) (11 mai 1866 - 13 iulie 1866)
  • Guvernul Ion Ghica (3) (15 iulie 1866 - 21 februarie 1867)  

    Ion C. Cantacuzino
    Date personale
    Născut	12 septembrie 1825
    Decedat	20 aprilie 1878 (52 de ani)
    Ocupație	politician

• 1887: Petre Mavrogheni (n. 1819, Iași, Moldova – d. 20 aprilie 1887, Viena, Austro-Ungaria) a fost politician, ministru în varii guverne și ministru de externe român.
  Petru Mavrogheni a fost ministru de finanțe în guvernul Lascăr Catargiu din perioada 11 martie 1871 - 30 martie 1876. Tatăl său a fost Petre Mavrogheni, iar mama sa Ruxandra Mavrogheni (n. Sturdza) a fost sora domnitorului Moldovei Mihail Sturza. Împreună cu Mihail Kogălniceanu, a întocmit textul actului normativ promulgat în 1856 de domnitorul Barbu Știrbei, prin care romii au fost eliberați din sclavie.  

  Petre Mavrogheni
  Petre Mavrogheni
  Date personale
  Născut	1819  Iași, Moldova
  Decedat	20 aprilie 1887 (68 de ani)  Viena, Austro-Ungaria
  Cetățenie	România
  Ocupație	politician diplomat
  Ministru al finanțelor publice
  În funcție 11 martie 1871 – 30 martie 1876
  Ministru al Afacerilor Externe
  În funcție 10 februarie 1866 – 13 iulie 1866
  Precedat de	Ion Ghica
  Succedat de	George Barbu Știrbei
  Ambasador al României în Italia

• 1912: Bram Stoker, scriitor englez (n. 1847)
• 1918: Karl Ferdinand Braun (n. 6 iunie 1850,^{[7][8][9][10][11][12][13]} Fulda, Germania^[14][15] – d. 20 aprilie 1918,^{[7][16][8][9][10][11][12][13]} New York, New York, SUA^[17][15]) a fost fizician și inventator german, profesor universitar la Strasbourg, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică pe anul 1909 împreună cu Guglielmo Marconi, pentru contribuțiile lor în dezvoltarea telegrafiei fără fir. 

  Karl Ferdinand Braun
  Karl Ferdinand Braun
  Date personale
  Născut	6 iunie 1850[7][8][9][10][11][12][13]  Fulda, Germania[14][15]
  Decedat	20 aprilie 1918 (67 de ani)[7][16][8][9][10][11][12][13]  New York, New York, SUA[17][15]
  Frați și surori	Philipp Braun[*] Wunibald Braun[*]
  Cetățenie	Germania
  Etnie	german
  Ocupație	fizician inventator profesor universitar[*]
  Activitate
  Domeniu	fizică
  Instituție	Universitatea din Tübingen Universitatea din Marburg Universitatea din Karlsruhe Universitatea din Würzburg[*]
  Alma Mater	Universitatea din Marburg Universitatea Humboldt din Berlin Universitatea din Strasbourg
  Organizații	Academia de Științe din Berlin
  Conducător de doctorat	August Kundt Georg Hermann Quincke[1]
  Doctoranzi	Leonid Mandelstam[*][2] Richard Gans[*][3] Godfrey Thomson[*][4]
  Premii	Premiul Nobel pentru Fizică (1909)[5][6] honorary doctor of the Vienna Technical University[

• 1929: Prințul Heinrich al Prusiei (Albert Wilhelm Heinrich, 14 august 1862 – 20 aprilie 1929) a fost fratele mai mic al Împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei și Prinț al Prusiei. 
  Prințul Heinrich al Prusiei, Mare Amiral al Marinei imperiale germane în timpul Primului Război Mondial.
  Prințul Heinrich s-a născut la Berlin, ca al treilea din cei opt copii ai Prințului Moștenitor Frederic (mai târziu împăratul Frederic al III-lea al Germaniei) și al Prințesei Regale Victoria (mai târziu împărăteasa Victoria). Mama lui era fiica cea mare a reginei Victoria a Regatului Unit iar tatălui lui era fiul cel mare al împăratului Wilhelm I al Germaniei. Heinrich era cu trei ani mai mic decât fratele său, viitorul Wilhelm al II-lea al Germaniei.
  După ce a urmat gimnaziul la Kassel, tânărul Heinrich de 15 ani a intrat cadet în marina imperială. Educația navală și pregătirea pentru a deveni ofițer de marină a inclus o călătorie de doi ani în jurul lumii (1878-1880), examinarea în octombrie 1880 (Seeoffizierhauptprüfung) și intrarea la Academia Navală a Germaniei în 1884.
  Călătoria în jurul lumii i-a permis să viziteze Japonia unde a rămas un an^[1] și primit în audiență de împăratul Meiji de mai multe ori. În 1900, Carl von der Boeck a publicat o carte pentru tineret intitulată "Des Prinzen Heinrich von Preußen Weltumseglung".^[2] Raportul detaliat al șederii sale în Japonia este arhivat la ministerul japonez al afacerilor externe.
  Prințul Heinrich a comandat numeroase nave de război, inclusiv primul său distrugător în 1887, apoi prima divizie de distrugătoare. În 1888 a comandat yachtul imperial, SMY Hohenzollern; în 1889 și 1890, SMS Irene (un cruiser numit după tânăra sa soție) iar în 1892 fregata blindată de apărare de coastă SMS Beowulf. Până în 1894 a comandat nava de război SMS Sachsen, apoi în 1895 SMS Wörth. 
  Prințul Heinrich cu soția sa, Prințesa Irene, și al doilea fiu, Sigismund.
  La 24 mai 1888, Heinrich s-a căsătorit cu verișoara sa primară, Prințesa Irene de Hesse și de Rin. Ea era fiica lui Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse și a Prințesei Alice a Regatului Unit (fiica reginei Victoria).
  Împreună au avut trei copii:
  • Prințul Waldemar Wilhelm Ludwig Friedrich Viktor Heinrich al Prusiei (20 martie 1889 – 2 mai 1945); căsătorit cu Prințesa Calixta de Lippe-Biesterfeld.
  • Prințul Wilhelm Viktor Karl August Heinrich Sigismund al Prusiei (27 noiembrie 1896 – 14 noiembrie 1978); căsătorit cu Prințesa Charlotte de Saxa-Altenburg.
  • Prințul Heinrich Viktor Ludwig Friedrich al Prusiei (9 ianuarie 1900 – 26 februarie 1904)
  Fiii lor Waldemar și Heinrich au fost hemofili, boală moștenită prin mama lor de la regina Victoria a Regatului Unit.  După Revoluția Germană, Heinrich a locuit cu familia la Hemmelmark în apropiere de Eckernförde, în Schleswig-Holstein. A continuat să practice sporturi cu motor și navigație și chiar la o vârstă înaintată a fost un participant de foarte mare succes la regate. A popularizat Prinz-Heinrich-Mütze ("șapca prințul Heinrich"), care încă este purtată, mai ales de către marinarii mai în vârstă.
  În 1899, Heinrich a primit un doctorat onorific (Doctor în inginerie honoris causa) de la Universitatea Tehnică din Berlin. De asemenea, a primit numeroase onoruri similare din țări străine, inclusiv un doctorat onorific în 1902 de la Universitatea Harvard.
  Prințul Heinrich a murit de cancer esofagian, cum a avut și tatăl lui, la Hemmelmark, la 20 aprilie 1929.  

  Prințul Heinrich
  Prinț al Prusiei
  Date personale
  Nume la naștere	Albert Wilhelm Heinrich
  Născut	14 august 1862 Berlin, Prusia
  Decedat	20 aprilie 1929 (66 de ani) Hemmelmark, Schleswig-Holstein
  Înmormântat	Schleswig-Holstein
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer esofagian)
  Părinți	Frederic al III-lea al Germaniei Prințesa Victoria a Regatului Unit
  Frați și surori	Charlotte, Ducesă de Saxa-Meiningen Prințesa Victoria a Prusiei Prințesa Margareta a Prusiei Sofia a Prusiei Prințul Sigismund al Prusiei Prințul Waldemar al Prusiei Wilhelm al II-lea al Germaniei
  Căsătorit cu	Prințesa Irene de Hesse
  Copii	Prințul Waldemar al Prusiei Prințul Sigismund al Prusiei Prințul Heinrich al Prusiei
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	soldat aviator politician
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern

• 1932: Giuseppe Peano, matematician italian (n. 1858)
• 1939: Arhiducele Franz Salvator de Austria (germană Franz Salvator Maria Joseph Ferdinand Karl Leopold Anton von Padua Johann Baptist Januarius Aloys Gonzaga Rainer Benedikt Bernhard; 21 august 1866 - 20 aprilie 1939), a fost membru al ramurei toscane a Casei de Habsburg-Lorena. 
  Arhiducele Franz Salvator, prima lui soție si și copiii lor
  A fost al doilea fiu al Arhiducelui Karl Salvator, Prinț de Toscana și a celei de-a doua soții, Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii.
  La Ischl, la 31 iulie 1890, Franz Salvator s-a căsătorit cu verișoara lui, Arhiducesa Marie Valerie de Austria (1868-1924), fiica cea mică a împăratului Franz Joseph al Austriei și a împărătesei Elisabeta.
  Marie Valerie și Franz-Salvator au avut 10 copii:
  • Elisabeta Franziska "Ella" (1892-1930), în 1918 s-a căsătorit cu contele Georges de Walburg-Zeil; a avut copii
  • Franz Karl Salvator (1893-1918), necăsătorit, a murit de gripă spaniolă
  • Hubert Salvator (1894-1971), în 1926 s-a căsătorit cu prințesa Rosemary de Salm-Salm (1904-2001); a avut copii
  • Hedwig (1896-1970), în 1918 s-a căsătorit cu contele Bernard of Stolberg-Stolberg; a avut copii
  • Theodor Salvator (1899-1978), în 1926 s-a căsătorit cu contesa Maria Theresa of Waldburg-Zeil-Trauchburg; a avut copii
  • Gertrud (1900-1962), în 1931 s-a căsătorit cu contele Georges de Walburg-Zeil, văduvul surorii ei Elisabeta; a avut copii
  • Maria Elisabeta (1901-1936), necăsătorită
  • Clemens Salvator (1904-1974), în 1930 s-a căsătorit cu contesa Elisabeth Rességuier de Miremont; a avut copii
  • Matilda (1906-1991), în 1947 s-a căsătorit cu Ernest Hefel; n-a avut copii
  • Agnes (1911-1911), a murit după opt ore
  S-a căsătorit a doua oară morganatic la Viena, la 28 aprilie 1934, cu Melanie Freiin von Riesenfels (1898-1984); fără copii.
  Franz Salvator a avut un fiu nelegitim cu Prințesa Stephanie von Hohenlohe, numit Franz Josef Rudolf Hans Weriand Max Stefan Anton von Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst (n. 5 decembrie 1914).  

  Arhiducele Franz Salvator
  Arhiduce și Prinț de Austria, Ungaria, Croația și Boemia
  Date personale
  Nume la naștere	Franz Salvator Maria Joseph Ferdinand Karl Leopold Anton von Padua Johann Baptist Januarius Aloys Gonzaga Rainer Benedikt Bernhard
  Născut	21 august 1866 Altmünster, Austro-Ungaria
  Decedat	20 aprilie 1939 (72 de ani) Viena, Austria
  Înmormântat	Wallsee-Sindelburg[*]
  Părinți	Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii
  Frați și surori	Arhiducele Leopold Salvator, Prinț de Toscana Archduchess Maria Immakulata of Austria[*] Arhiducesa Maria Theresia, Prințesă de Toscana Arhiducesa Carolina Maria de Austria
  Căsătorit cu	Arhiducesa Marie Valerie Melanie Freiin von Riesenfels
  Copii	Arhiducesa Elisabeta Arhiducele Franz Karl Arhiducele Hubert Salvator Arhiducesa Hedwig Arhiducele Theodor Salvator Arhiducesa Gertrud Arhiducesa Maria Elisabeta Arhiducele Clemens Salvator Arhiducesa Matilda Arhiducesa Agnes
  Cetățenie	Austria
  Ocupație	personal militar[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena

• 1947: Christian al X-lea (Christian Carl Frederik Albert Alexander Vilhelm) (26 septembrie 1870 – 20 aprilie 1947) a fost rege al Danemarcei din 1912 până în 1947 și ultimul rege al Islandei între 1918 și 1944. S-a născut la Palatul Charlottenlund în apropiere de Copenhaga.
  A fost primul născut al regelui Frederic al VIII-lea al Danemarcei și al soției sale Lovisa a Suediei, care era singurul copil supraviețuitor al regelui Carol al XV-lea al Suediei. Fratele său mai mic a fost regele Haakon al VII-lea al Norvegiei.
  Christian s-a căsătorit cu prințesa Alexandrine, ducesă de Mecklenburg-Schwerin la Cannes la 26 aprilie 1898. Au avut doi copii:
  • Prințul Frederic (1899-1972), mai târziu regele Frederic al IX-lea al Danemarcei
  • Prințul Knud (1900-1976)  Christian devine rege la vârsta de 41 de ani iar la numai doi ani de la încoronare, izbucnește primul război mondial. Deși intenția sa a fost aceea de a ține regatul la adăpost de război, regele este obligat de către Germania să mineze strâmtorile pentru a împiedica invazia engleză în Marea Britanie. La 15 iunie 1915, în plin război mondial, are loc o modificare constituțională importantă pentru Danemarca: se instituie reprezentarea proporțională și se acordă drept de vor tuturor femeilor, indiferent de statutul acestora. 
    Christian al X-lea în 1925
    În urma înfrângerii Germaniei, Danemarcei i s-a oferit de către puterile de la Versailles retrocedarea provinciilor Schleswig-Holstein. Danemarca a refuzat Holstein și a insistat asupra organizării unui plebiscit în ceea ce privește returnarea provinciei Schleswig. În 1920, în urma plebiscitului, Schleswigul de nord a reintrat în componența Danemarcei (75% din voturi pentru reunirea cu Danemarca, 25% pentru rămânerea în cadrul Germaniei). În Schleswigul central situația a fost exact invers, 80% pentru Germania și 20% pentru Danemarca.
    Mulți naționaliști danezi au simțit că măcar orașul Flensburg situat în Schleswigul central ar fi trebuit retrocedat Danemarcei, în ciuda rezultatului plebiscitului, motivând importanta majoritate daneză din oraș și dorința generală de a slăbi Germania pentru o lungă perioadă de timp.
    În acord cu aceste sentimente, Christian a ordonat prim-ministrului Zahle să includă Flensburg în procesul de reunificare. Zahle a refuzat și a demisionat câteva zile mai târziu după un schimb de replici cu regele. Ulterior, Christian al X-lea a concediat restul cabinetului Zahle și l-a înlocuit cu un guvern conservator. Acest lucru a provocat manifestații, o atmosferă aproape revoluționară plutea deasupra Danemarcei; pentru câteva zile viitorul monarhiei a fost incert. În aceste condiții, negocierile au fost deschise între regele Christian și membri ai social-democrației. În fața pericolului pentru coroana daneză, Christian și-a demis propriul guvern și a instalat un cabinet de compromis până la alegerile care au avut loc un an mai târziu.
    A fost ultima oară când un suveran danez a luat măsuri politice fără aprobarea Parlamentului. Ca urmare a acestei crize, Christian al X-lea a acceptat reducerea considerabilă a rolului său politic, devenind un șef de stat simbolic. 


În timpul ocupaţiei germane, regele călărea zilnic prin Copenhaga şi a devenit un simbol al suveranităţii daneze. Această imagine este de la aniversarea din 1940. Regele nu este acompaniat de gărzi.
În ciuda continuei neutralități, Danemarca a fost invadată de Germania (Operațiunea Weserübung), pe data de 9 aprilie 1940. Deși inițial i s-a acordat autonomie, Danemarca a rămas ocupată militar de-a lungul întregului război.
În contrast cu fratele lui, regele Haakon al VII-lea al Norvegiei și cu regina Wilhelmina a Olandei, care au plecat în exil în timpul ocupației naziste din țările lor, Christian al X-lea a rămas în capitala sa, fiind un simbol vizibil al cauzei naționale daneze. În ciuda vârstei sale și a situației precare, călărea zilnic calul său Jubilee prin oraș.
În 1942, Adolf Hitler i-a trimis regelui o lungă telegramă prin care îl felicita la aniversarea celor 72 de ani. Christian al X-lea i-a răspuns print-o telegramă simplă: Meinen besten Dank. Chr. Rex (română: Mulțumirile mele, regele Chr.). Această replică l-a indignat pe Hitler care și-a chemat ambasadorul de la Copenhaga și a expulzat ambasadorul danez din Germania. Presiunea germană a dus la demisia guvernului condus de Vilhelm Buhl și înlocuirea lui cu un nou cabinet condus de diplomatul Erik Scavenius, de la care germanii așteptau o mai mare cooperare.
După ce regele Christian a căzut de pe cal la 19 octombrie 1942 ^[1], a rămas invalid pentru tot restul vieții sale. Rolul pe care l-a jucat în criza din 1921 i-a redus popularitatea însă disidența sa în fața Wehrmachtului german, aparițiile zilnice din capitală și criza telegramelor l-au făcut din nou popular.
Christian al X-lea al Danemarcei a decedat la castelul Amalienborg la 20 aprilie 1947 și a fost înhumat la Catedrala Roskilde.  

Christian al X-lea
Date personale
Născut	26 septembrie 1870 Palatul Charlottenlund
Decedat	20 aprilie 1947 (76 de ani) Palatul Amalienborg
Înmormântat	Catedrala Roskilde
Părinți	Frederic al VIII-lea al Danemarcei Lovisa a Suediei
Frați și surori	Haakon al VII-lea al Norvegiei Prințesa Louise a Danemarcei Prințul Harald al Danemarcei Prințesa Ingeborg a Danemarcei Prințesa Thyra a Danemarcei Prințul Gustav al Danemarcei Prințesa Dagmar a Danemarcei
Căsătorit cu	Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin
Copii	Frederic al IX-lea al Danemarcei Knud, Prinț al Danemarcei
Cetățenie	Danemarca
Religie	luteranism
Ocupație	monarh ofițer
Apartenență nobiliară
Titluri	rege[*] (14 mai 1912–20 aprilie 1947) Prinț moștenitor (29 ianuarie 1906–14 mai 1912) prinț (26 septembrie 1870–29 ianuarie 1906)
Familie nobiliară	Casa de Glücksburg
Rege al Danemarcei și al Islandei
Domnie	14 mai 1912 – 20 aprilie 1947
Predecesor	Frederic VIII
Succesor	Frederic IX

• 1951: Ivanoe Bonomi, fost prim-ministru al Italiei
• 1960: Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei (6 aprilie 1875 – 20 aprilie 1960) a fost membru al familiei imperiale ruse. A fost fiica cea mare a Țarului Alexandru al III-lea al Rusiei și a soției lui, Maria Feodorovna. Xenia a fost sora viitorului Țar Nicolae al II-lea al Rusiei. S-a căsătorit cu Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei cu care a avut șapte copii. Marea Ducesă Xenia s-a născut la Palatul Anichkov din St. Petersburg și a fost botezată de ziua bunicului ei,la 17 aprilie 1875, la Palatul de iarnă din Sankt Petersburg. Tatăl ei era împăratul Alexandru al III-lea al Rusiei, fiul împăratului Alexandru al II-lea al Rusiei și al împărătesei Maria Alexandrovna a Rusiei. Mama ei era împărăteasa Maria Feodorovna a Rusiei (născută Prințesa Dagmar a Danemarcei), fiica regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și a reginei Louise a Danemarcei.
  
  

  Marea Ducesă Xenia
  Nașii de botez ai Xeniei au fost bunica paternă, bunicul matern, fratele tatălui ei, Marele Duce Vladimir Alexandrovici și sora mai mică a mamei ei, Prințesa Thyra a Danemarcei (mai târziu Ducesă de Cumberland).^[3]
  Xenia avea trei frați mai mari: Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei, Marele Duce Alexandru al Rusiei (care a murit în copilărie) și Marele Duce George al Rusiei și doi frați mai mici: Marele Duce Mihail (care a fost pentru câteva ore Mihail al II-lea al Rusiei) și Marea Ducesă Olga Alexandrovna a Rusiei.
  În februarie 1880, nihiliștii au avut acces la Palatul de iarnă și au plantat o bombă în camera de zi a familiei care a cauzat pagube considerabile. Familia nu a fost rănită însă tatăl Xeniei i-a mutat pe copii departe de pericol, la Palatul Yelagin. ^[4] La 13 martie 1881, când Xenia avea șase ani, a asistat la moartea bunicului ei Alexandru al II-lea care a fost ucis de explozia unei bombe aruncată de revoluționari. Tatăl ei a urcat pe tronul Rusiei și a devenit Țar sub numele de Alexandru al III-lea iar familia s-a mutat de la St. Petersburg în mult mai sigurul Palat Gatchina.^[5]
  Xenia, la fel ca frații ei, a primit educație de la profesori particulari. Un accent deosebit a fost pus pe studiul limbilor străine.^[6] În afara limbii ruse, a învățat engleza, franceza și germana. În mod surprinzător, Xenia nu a învățat limba nativă a mamei sale, daneza.^[6]
  Xenia a învățat gastronomie, tâmplărie și să facă atât marionete cât și hainele acestora pentru teatru de păpuși. De asemenea, îi plăcea echitația și pescuitul,^[7] desenul, gimnastica, dansul și cântatul la pian.^[7]
  Împreună cu întreaga familie își petrecea vacanțele în țara mamei sale, Danemarca.^[8] Reuniunile de familie din casa bunicilor materni, Castelul Fredensborg, erau plăcute și zgomotoase. Într-una dintre aceste vizite a cunoscut-o pe verișoara și prietena ei de-o viață, Prințesa Maria a Greciei, fiica regelui George I al Greciei și a soției lui, Olga Constantinovna a Rusiei.
  În 1884 Marele Duce Ludovic al IV-lea de Hesse a venit în vizită la Palatul Peterhof împreună cu familia pentru nunta fiicei lui, Ella, cu unchiul Xeniei, Marele Duce Serghei Alexandrovici. Aceasta a fost prima ocazie cu care Xenia și-a întâlnit viitoarea cumnată, Alexandra Feodorovna, (atunci avea 12 ani) cunoscută în familie sub numele 'Alix'.^[9] În 1888, Xenia și Alix au început să-și scrie una celeilalte.
  Xenia și familia ei trăiau cu teama constantă de moarte din mâinile teroriștilor. În 1887 familia era pe cale să ia trenul spre Gatchina de la St.Petersburg, când autoritățile au reținut mai mulți "studenți" care transportau cărți ce conțineau bombe pe care intenționau să le folosească împotriva familiei imperiale. Unul dintre cei cinci arestați era Alexandru Ulianov, fratele lui Vladimir, mai cunoscut sub numele de Lenin.  


Marea Ducesă Xenia înconjurată de soț și copii.
Xenia și vărul ei primar, Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei ("Sandro"), erau prieteni și se jucau împreună în anii 1880.^[11] La vârsta de 15 ani, Xenia și Alexandru au vrut să se căsătorească însă părinții ei erau reticenți deoarece Xenia era prea tânără și nu erau siguri de caracterul lui Alexandru. Țarina Maria Feodorovna se plângea de aroganța și mojicia lui Alexandru.^[12] După intervenția tatălui lui Alexandru, Marele Duce Mihail Nicolaievici, părinții Xeniei au fost de acord cu logodna în 1894. În cele din urmă, la 6 august 1894, la Palatul Peterhof, Xenia și Alexandru s-au căsătorit. ^[13] Au petrecut noaptea nunții la Palatul Ropsha și luna de miere la Ay-Todor (moșia lui Alexandru din Crimeea). În timpul lunii de miere a Xeniei, Alexandru al III-lea s-a îmbolnăvit și a murit la 1 noiembrie 1894.^[14] Fratele ei mai mare, Nicolae al II-lea a moștenit coroana Rusiei și a devenit Țar.
După nașterea celui de-al șaptelea copil, Marele Duce a început o aventură cu o femeie numită "Maria Ivanova". Un an mai târziu și Xenia a început și ea o aventură cu un englez numit "Fane". În jurnalele ei, Xenia se referă la el sub numele "F.". Au corespondat unul cu altul până la sfârșitul Primului Război Mondial.^[15] După ce Xenia și Alexandru au admis aventurile, căsnicia lor a început să se destrame. Deși îndrăgostiți unul de altul, au început să doarmă în camere separate și să meargă pe drumuri diferite.^[16]
În 1913, Irina, singura fiică a Xeniei și a lui Sandro și-a mărturisit intenția de a se căsători cu Prințul Felix Iusupov, care era moștenitorul uneia dintre cele mai mari averi din Rusia ^[17] însă un bărbat cu multe contradicții. Erau zvonuri că ar fi avut o aventură cu Marele Duce Dmitri Pavlovici al Rusiei.^[17] Xenia s-a căsătorit la 9 februarie 1914 în prezența Țarului care a condus-o la altar.
Înaintea revoluției, Alexandru era dezamăgit de cursul evenimentelor din Rusia și de viața de la curte.^[11] Atât Xenia cât și Alexandru au petrecut perioade considerabile de timp în afara Rusiei;^[11] ambii s-au întors înaintea începutului Primului Război Mondial. După Revoluția din 1917, au reușit să scape din Rusia și s-au separat, Xenia a locuit în Marea Britanie iar Sandro în Franța.
La 26 februarie 1933 soțul Xeniei a murit.^[18] Xenia și fiii ei au fost prezenți la funeralii la 1 martie, la Roquebrune-Cap-Martin, în sudul Franței. În martie 1937, Xenia s-a mutat de la Casa Frogmore la Hampton Court Palace unde a trăit până la deces, la 20 aprilie 1960.  

Marea Ducesă Xenia Alexandrovna
Date personale
Născută	6 aprilie 1875 Saint Petersburg, Imperiul Rus
Decedată	20 aprilie 1960 (85 de ani) Londra, Anglia
Înmormântată	Roquebrune-Cap-Martin
Părinți	Alexandru al III-lea al Rusiei[1][2] Dagmar a Danemarcei
Frați și surori	Marea Ducesă Olga Alexandrovna a Rusiei Marele Duce Mihail Alexandrovici al Rusiei Marele Duce George Alexandrovici al Rusiei Nicolae al II-lea al Rusiei Marele Duce Alexandru Alexandrovici al Rusiei
Căsătorită cu	Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei
Copii	Prințesa Irina Alexandrovna Prințul Andrei Alexandrovici Prințul Feodor Alexandrovici Prințul Nikita Alexandrovici Prințul Dmitri Alexandrovici Prințul Rostislav Alexandrovici Prințul Vasili Alexandrovici
Cetățenie	Imperiul Rus
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp-Romanov

• 1968: Adrian Maniu, scriitor și poet român (n. 1891)
• 1970: Paul Celan, poet german de origine română (n. 1920)
• 1982: Archibald MacLeish (n. 7 mai 1892 - d. 20 aprilie 1982) a fost un poet și dramaturg american, exponent al curentului liric modern.
  Pentru opera sa a primit trei Premii Pulitzer. Debutul liricii sale a stat sub influența lui Ezra Pound și T.S. Eliot.
  A fost cel de-al 9-lea Librarian of Congress. 

  Versuri[modificare | modificare sursă]

  • 1917: Tower of Ivory ("Turnul de fildeș")
  • 1925: The Pot of Earth ("Vasul de pământ")
  • 1926: Streets in the Moon ("Străzi în lună")
  • 1928: The Hamlet of A. MacLeish ("Hamletul lui A. MacLeish"), poeme de inspirație socială și națională
  • 1932: Conquistador
  • 1933: Frescoes for Mr. Rockefeller's City ("Fresce pentru orașului domnlui Rockefeller")
  • 1933: Poems ("Poeme")
  • 1924 - 1933: Colloquy for the States ("Dialog pentru Statele Unite")
  • 1952: Collected Poems 1917 - 1952 ("Culegere de poeme 1917 - 1952")
  • 1954: Songs for Eve ("Cântece pentru Eva")
  • 1963: Collected Poems 1917 - 1962 ("Culegere de poeme 1917 - 1962").

  Drame radiofonice[modificare | modificare sursă]

  • 1935: Panic ("Panica")
  • 1937: The Fall of the City ("Căderea orașului")
  • 1938: Air Raid ("Raid aerian")
  • 1968: JB.

  Pamflete politice[modificare | modificare sursă]

  • 1940: The Irresponsables ("Iresponsabilii")
  • 1941: The American Cause ("Cauza Americii").

  Eseuri[modificare | modificare sursă]

  • 1961: Poetry and Experience ("Poezie și experiență").  

    Archibald MacLeish
    Archibald MacLeish
    Date personale
    Născut	7 mai 1892[3][4][5][6][7][8][9][10]  Glencoe, Illinois[*], SUA
    Decedat	20 aprilie 1982 (89 de ani)[11][3][5][12][6][7][8][9][10]  Boston, SUA
    Cetățenie	SUA
    Ocupație	bibliotecar[*] poet dramaturg scriitor profesor universitar[*] jurist-poet[*] avocat
    Limbi	limba engleză[1]
    Studii	Universitatea Yale[2] Facultatea de Drept Harvard[*][2] Hotchkiss School[*]
    Opere semnificative	The Fall of the City[*]
    Note
    Premii	Premiul Pulitzer pentru Dramaturgie Rome Prize[*] Premiul Bollingen[*][2] Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] Premiul Pulitzer pentru poezie[*] National Book Award[*] Comandor al Legiunii de Onoare[*] Library Hall of Fame[*] National Book Award for Poetry[*

• 1989: Doru Davidovici (n. 6 iulie 1945,^[1] București, România – d. 20 aprilie 1989,^[1] Bărăganul, Brăila, România) a fost un aviator și scriitor român de origine evreiască. A fost unul dintre cei mai cunoscuți piloți români de după 1945^[2], în anii '80 devenind unul dintre cei mai iubiți scriitori^[3][4], cărțile sale creând un sens neobișnuit de libertate în perioada comunistă. Davidovici a fost influențat de operele scriitorilor Ray Bradbury, Radu Tudoran și Bertolt Brecht. Datorită cărților sale, a profesiei, dar și a modului în care a trecut în neființă, a fost deseori comparat cu Antoine de Saint-Exupéry. Tatăl lui, Paul Davidovici, provenea dintr-o familie de evrei săraci. A terminat dreptul la Iași unde l-a avut ca profesor pe Matei B. Cantacuzino, devenind jurist. A fost printre primii diplomați români trimiși în 1948 pentru a înființa Legația română în Israel, după care a revenit în țară.^[7] Mama, Etti (născută Benchas), a fost educatoare și traducătoare.^[7][8] Cunoștea câteva limbi străine, ultimul ei serviciu fiind la Agerpres unde traducea din germană.^[7]
  Doru Davidovici a absolvit Școala Superioară de Ofițeri Activi de Aviație în anul 1967 cu gradul de locotenent și al Academiei Militare în perioada 1977-1979. A fost pilot, comandant de patrulă și de escadrilă în Regimentul 86 Aviație vânătoare, inspector pentru aviația de vânătoare în Comandamentul Aviației Militare între1981-1986. A devenit instructor cu întrebuințarea în luptă a aviației în Regimentul 86 Aviație vânătoare în perioada 1986-1989.
  În după-amiaza zilei de 20 aprilie 1989, Doru Davidovici a zburat pentru ultima oară. În al șaselea zbor din acea zi, avionul MIG-21, pilotat de Davidovici împreună cu elevul său, locotenentul major Dumitru Petra, s-a prăbușit de la 1.000 de metri, din motive necunoscute, la revenirea dintr-un zbor de antrenament.^[9]
  A avut doi copii.^[10] Sora lui este scriitoarea Victoria Dragu-Dimitriu. Cărțile sale au reușit să creeze în perioada comunistă un sens neobișnuit de libertate prin descrierea experienței de zbor și a apropierii nu numai dintre piloți, ci și dintre piloți și avioane. Avionul nu este văzut de Davidovici ca un simplu aparat ci aveau un caracter cu propria personalitate și aproape propriul lor suflet.
  Dintre volumele apărute:
  • Caii de la Voroneț, Editura Eminescu, București, 1973 (Premiul I la Concursul pentru debut al Editurii Eminescu 1973).
  • Ultima aventură a lui Nat Pinkerton, Editura Eminescu, București, 1975.
  • Insula nevăzută, Editura Ion Creangă, București, 1976; Editura Litera, București, 1994.
  • Intrarea actorilor, Editura Militară, București, 1977; Editura Labirint, București, 1991
  • Zeița de oricalc, Editura Albatros, București, 1977.
  • Celula de alarmă, Editura Eminescu, București, 1979
  • Culoarea cerului, Editura Militară, București, 1981
  • Aripi de argint, Editura Militară, București, 1983
  • Lumi galactice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986 (cu titlu inițial Colegii mei din neștiut); Editura Rum-Irina, București, 1992
  • V de la Victorie, Editura Militară, București, 1987
  • Ridică-te și mergi, Editura Cartea Românească, București, 1991
  • Dezmințire la Mit, 1991  

    Doru Davidovici
    Date personale
    Născut	6 iulie 1945[1]  București, România
    Decedat	20 aprilie 1989 (43 de ani)[1]  Bărăganul, Brăila, România
    Naționalitate	România
    Cetățenie	România
    Ocupație	scriitor de literatură științifico-fantastică[*] aviator

• 1992: Benny Hill (n. Alfred Hawthorn Hill, 21 ianuarie 1924 - d. 20 aprilie 1992) a fost un cunoscut comic britanic, realizator de emisiuni de divertisment. Alfred Hawthorn Hill s-a născut la 21 ianuarie 1924 în Southampton, pe coasta de sud a Angliei. Tatăl său, Alfred Hill (ulterior, managerul unui magazin de aparate chirurgicale care vând cel mai mult prezervative) și bunicul Henry Hill au fost ambii clovni de circ. Hiller la Woolworths,în calitate de om de lapte, operator de pod, șofer și tobosar, înainte de a deveni un manager de scenă cu o revistă turistică. A fost chemat în 1942 și a fost instruit ca mecanic în armata britanică. A servit ca mecanic, șofer de camion și operator de lumini de lumină în Normandia după septembrie 1944 și mai târziu a fost transferat la serviciile de divertisment combinat înainte de sfârșitul războiului.
  Inspirat de "starii de comedie" din serialul de muzică britanică, și-a pus amprenta în show-business. El și-a schimbat numele în "Benny" în semn de omagiu față de comediantul său preferat, Jack Benny. A murit pe 20 aprilie 1992 la vârsta de 68 ani. Pe 22 aprilie, vecinii au chemat poliția, și l-au găsit pe Hill, mort, stând în fotoliu, în fața televizorului. În ziua când a murit Hill, un nou contract a sosit în poștă de la Central Independent Television. Cauza morții lui Hill a fost oficial înregistrată ca tromboză coronară. Hill a fost îngropat la cimitirul Hollybrook lângă locul lui de naștere în Southampton pe 26 aprilie 1992. În octombrie 1992, zvonurile că el a fost îngropat cu mari cantități de bijuterii din aur au dus la o tentativă de exhumare făcută de hoți. Cu toate acestea, când autoritățile au văzut în sicriul său deschis în dimineața următoare, nu a fost găsită nici o comoară. În consecință, nu se știe dacă a fost ceva de valoare în interior.La 2 ore de la descoperire Hill a fost reînhumat și acoperit cu jumătate de tonă de ciment. Averea lui Hill a fost estimată la £10 milioane. A fost găsit însă un testament din 1961 în care și-a lăsat averea întreagă părinților săi. Ambii părinți au murit iar următoarii în linie au fost fratele său Leonard și sora sa Diana care, de asemenea, au murit. Acest lucru le-a lăsat celor șapte nepoate și nepoți averea pe care să o împartă în mod egal. O notă a fost găsită printre lucrurile sale atribuind sume de bani celor mai apropiați prieteni, dar din cauză că nu au fost nici un martor nota nu a avut un statut juridic.  

  Benny Hill
  Date personale
  Nume la naștere	Alfred Hawthorne Hill
  Născut	21 ianuarie 1924[1][2]  Southampton, Regatul Unit
  Decedat	20 aprilie 1992 (68 de ani)[1][3][4][2]  Teddington[*], Regatul Unit
  Înmormântat	Hollybrook Cemetery[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (coronary thrombosis[*])
  Cetățenie	Regatul Unit
  Ocupație	actor umorist[*] actor de film cântăreț scenarist actor de televiziune[*]
  Activitate
  Alma mater	Bournemouth School[*

• 1997: Tiberiu Alexandru (n. 14 mai 1914, Ilimbav, județul Sibiu - d. 20 aprilie 1997, București) a fost un folclorist, etnomuzicolog și organolog român. Ca discipol al lui Constantin Brăiloiu, acesta a adaptat riguros metodele științifice ale profesorului său, lăsându-ne un număr mare de cărți și lucrări bine documentate, concis și clar prezentate. Este creatorul organologiei muzicale populare moderne românești. S-a născut la data de 14 mai 1914 în localitatea Ilimbav, județul Sibiu.
  Studiile muzicale le-a urmat la Conservatorul din București, în perioada 1931-1936, cu Ioan D. Chirescu (teorie-solfegiu), Ion Nonna Otescu (armonie), Dimitrie Cuclin (estetică muzicală, forme muzicale, contrapunct), Constantin Brăiloiu (istoria muzicii, folclor), George Breazul (enciclopedia și pedagogia muzicii) și Ștefan Popescu (dirijat cor, compoziție corală bisericească).^[1]
  Începând din 1935 devine colaborator al lui Constantin Brăiloiu la Arhiva de Folklore a Societății Compozitorilor Români^[2], devenită în 1949 Institutul de Folklor.
  În perioada 1936-1939 este dirijor al „Reuniunii române de cântări și muzică” din Caransebeș, iar între 1938-1939 este profesor suplinitor de muzică la Liceul „C. Diaconovici-Loga” din Timișoara.^[3]
  În 1942 publică Muzica populară bănățeană. Notă monografică, unde oferă o imagine concludentă a unui original și complex spațiu folcloric, pe care îl denumește „punte de legătură între Transilvania și Oltenia” și „unul din cele mai muzicale ținuturi ale țării”.^[4] Atașează scurtei schițe monografice și un catalog al înregistrărilor din Arhiva de Folklore a S.C.R.
  În perioada 1943-1959 este, pe rând: profesor suplinitor (1943-1948), șef de lucrări (1948-1950), lector (1953-1954), șef de catedră (1953-1958) și profesor de folclor (1953-1959) la Conservatorul din București.
  Între 1949-1953 ajunge conferențiar la nou-înființatul Institut de Folclor, iar mai apoi: cercetător științific (1953-1956), cercetător științific principal (1956-1974) și șeful sectorului muzical (1957-1974).
  În 1956 publică studiul Instrumentele muzicale ale poporului român, cea mai de seamă contribuție a sa în domeniu, unică în literatura de specialitate din România.^[5] În 1957 lucrarea este distinsă cu Premiul Academiei R.P.R.
  Din 1957 devine membru la International Folk Music Council for Traditional Music, iar între 1971-1979 intră în Comitetul executiv al acesteia. Între 1971-1974 este vicepreședinte, iar din 1974 președinte al Consiliului național român al acestui for internațional.^[3]
  Între 1965-1967 este expert de folclor în Republica Arabă Unită^[1] și Egipt, iar din 1979 în Sudan.^[3]
  În 1975 publică sinteza Muzica populară românească, prin care își propune să releve „pe scurt bogăția și varietatea fără pereche a muzicii noastre populare, sensurile și valorile ei”.^[6]
  Între 1978-1980 publică Folcloristică, organologie, muzicologie în două volume, reunind mai toate articolele și studiile sale publicate în perioada 1937-1973.^[7] Cartea a fost tradusă în limba engleză de Constantin Stihi-Broos, cu o traducere revizuită de A. L. Lloyd.
  Din 1984 este Honorary Life Member la European Seminar in Ethnomusicology. 

  Volume[modificare | modificare sursă]

  • Muzica populară bănățeană. Notă monografică (cu un Catalog al înregistrărilor din „Arhiva de Folklore a Soc. Compozitorilor Români”), București, Editura „Cercului Bănățenilor”, nr.2, 1942, 81 pag.
  • Instrumente muzicale ale poporului român, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956, 387 pag.
    reed. Editura Grafoart, 2014, 402 pag. ISBN 9786067470031
  • Béla Bartók despre folclorul românesc, București, Editura Muzicală, 1958, 132 pag.
  • Muzica populară românească, București, Editura Muzicală, 1975, 268 pag.
    varianta în engleză: Romanian Folk Music (translated by Constantin Stihi-Boos; translation revised A. L. Lloyd), Musical Publishing House, 1980, 269 pag.
  • Folcloristică. Organologie. Muzicologie. Studii
    vol. 1, București, Editura Muzicală, 1978, 264 pag.
    vol. 2, București, Editura Muzicală, 1980, 287 pag.

  Studii și articole[modificare | modificare sursă]

  • Arhiva de folklore, în „25 Ani de muzică românească” (volum omagial întocmit de Soc. Comp. Români cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la înființare, 1920-1945), București, Editura S.C.R., 1945
  • Concursul tinerilor soliști populari, în „Muzica”, V, nr. 7-8, București, 1955
  • Solistul popular, rapsod al comorilor folclorice, în „Contemporanul”, nr. 14 (444), 1955
  • Tilinca. Ein uraltes rumanisches Volksinstrument, în „Studia Memoriae Belae Bartok Sacra”, Budapest, Akademiai Kiado, 1956
  • Despre localitățile din care Bela Bartok a cules muzica populară romînească, în „Revista de folclor”, II, nr. 1-2, București, 1957
  • Vioara ca instrument muzical popular, în „Revista de folclor”, II, nr. 3, București, 1957
  • Despre cîntăreții populari, în „Revista de folclor”, III, nr. 4, București, 1958
  • Cîntecul popular românesc, în „Colecție de studii asupra muzicii naționale”, vol. III, Beijing, 1958 (în lb. chineză)
  • Despre ansamblul de fluiere a lui Justin Sora, în „Revista de folclor”, IV, nr. 1-2, București, 1959
  • Foklorul în cadrul celui de-al V-lea concurs al formațiilor artistice de amatori de la orașe și sate, în „Revista de folclor”, IV, nr. 3-4, București, 1959
  • The Study of Folk Musical Instruments in the Rumanian People's Republic, în „Journal of the International Folk Music Council, Cambridge, vol. XII, 1960
  • Despre meșterii „fluierași” din Hodac, în „Studii și cercetări de etnografie și artă populară”, București, Muzeul de artă populară al R.S.R., Editura Științifică și Enciclopedică, 1965
  • Constantin Brăiloiu (1893-1958), în „Revista de etnografie și folclor”, XIII, nr. 6, București, 1968
  • Les instruments musicaux du folklore egyptien et ceux de pays de Balkans, în „Rad XV-og Kongresa Saveza Udruzenja Folklorista Jugoslavije u Jajcu”, 12-16, Sarajevo, 1971
  • An Account of the Teaching Methods of Some Folk Instruments in Romania: The Panpipe, în „Yearbook of the International Folk Music Council”, Kingston, Canada, vol. 3, 1971
  • Sur l'eseignement de quelques instruments de musique populaire de Roumanie: la flute de Pan, în „Muzica”, București, nr. 11, 1971 (în lb. franceză)
  • O nastavi izvesnih instrumenta narodne muzike, în „Narodno stvaralestvo”, Beograd, nr. 39-40, 1971 (în lb. sârbocroată)
  • Sensuri și valori ale etnomuzicologiei românești, în „Studii de muzicologie”, București, nr. 7, 1971
  • Dimitrie Cantemir și muzica orientală, în „Revista de etnografie și folclor”, XVIII, nr. 5, București, 1973
  • Die rumanische Panflote. Monographische Skizze, în „Studia Instrumentorum Musicae Popularis”, III, Stockholm, 1974
  • La doina roumaine et le folklore musical compare, în „Muzica”, București, nr. 1, 1975
  • Naiul românesc, în „Revista de etnografie și folclor”, XX, nr. 1, București, 1975
  • Societatea compozitorilor români, factor militant pentru afirmarea ființei noastre spirituale (1920-1948), în „Studii de muzicologie”, vol. XVI, București, 1981
  • Quelques reperes chronologiques des violons comme instruments populaires chez les Roumains, în „Studia Instrumentorum Musicae Popularis”, VIII, Stockholm, 1985

  Ediții critice[modificare | modificare sursă]

  • Nicolae Lighezan. Folclor muzical bănățean, Editura Muzicală, București, 1959
  • Ilarion Cocișiu. Cîntece populare românești (în colaborare cu Maria Siminel-Fusteri)
    Ediția I, Editura Muzicală, București, 1960
    Ediția a II-a, Editura Muzicală, București, 1963
    Ediția a III-a, Editura Muzicală, București, 1966  

    Tiberiu Alexandru
    Date personale
    Născut	14 mai 1914,  Ilimbav, județul Sibiu
    Decedat	20 aprilie 1997,  București
    Ocupație	folclorist, etnomuzicolog, organolog profesor universitar
    Activitate
    Gen muzical	folclor, muzică populară

• 2001: Giuseppe Sinolopi, dirijor și compozitor italian (n. 1946)
• 2002: Drăgan Muntean (n. 18 aprilie 1955, Poienița Voinii, Hunedoara – d. 20 aprilie 2002, Târgu Mureș) a fost un cunoscut solist vocal de folclor muzical românesc din Ardeal. Caracteristice pentru repertoriul său au fost cântecele spațiului natal, din Ținutul Pădurenilor Hunedoarei. Artistul s-a bucurat de o deosebită popularitate într-o carieră care a durat 20 de ani. El s-a stins din viață la 20 aprilie 2002, în urma unui accident vascular cerebral. Înregistrările sale constituie documente importante ale cântecului popular românesc. Mai jos sunt enumerate câteva dintre piesele sale:
  • De-aș avea mândră să-mi placă
  • Feciorii din poieniță
  • Doamne, atât mi-i de greu
  • Drag mi-i să mă duc la fân
  • Nu știu, mândră, ce-are luna
  • Mândruță, de dorul tău
  • Bate vântul printre duzi
  • Lele din Orăștie
  • Nici un dor nu-mi vine greu
  • Sara bună, bade Ioane
  • Dă-i, Doamne, mândrii noroc
  • Eu cânt pădurenilor
  • Care om n-are pe nimeni
• 2002: Alan Dale, cântăreț american (n. 1925)
• 2008: Monica Lovinescu (n. 19 noiembrie 1923, București – d. 20 aprilie 2008, Paris^[4][5]) a fost o intelectuală română care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist. Unica fiică a criticului literar Eugen Lovinescu și a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu, Monica Lovinescu a fost la rândul ei critic literar, devenind o autoritate în materie de literatură română contemporană.După 1947 a trăit și a activat în exil în Franța, fiind una din cele mai cunoscute voci ale postului anticomunist Radio Europa Liberă, unde a realizat, printre altele, emisiunea Teze și antiteze la Paris. Mama sa a sfârșit în închisorile staliniste, un fapt care a marcat-o pentru tot restul vieții. Angajamentul ferm anticomunist s-a soldat în 1977 cu un atentat asupra vieții sale și cu campanii de calomniere în presa românească și în publicațiile finanțate de către regimul comunist.Monica Lovinescu a fost căsătorită cu poetul, publicistul și omul de radio Virgil Ierunca. Cuplul Lovinescu-Ierunca a întreținut relații apropiate cu figurile importante ale exilului românesc, locuința lor pariziană devenind un nod pentru exilul românesc și pentru scriitorii și personalitățile culturale române aflate în vizită la Paris. Prin publicitatea făcută disidenților români în presa internațională, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au contribuit la ameliorarea tratamentului acestora de către autoritățile de la București. După Revoluție, au ales să rămână în Franța, Lovinescu supraviețuindu-i soțului său cu câțiva ani. Rămășițele lor pământești a fost repatriate în 2008, fiind întâmpinate cu onoruri militare. Monica Lovinescu a crescut într-o familie cu aplecare către lumea literelor, între verii săi numărându-se prozatorul Anton Holban, scriitorul Vasile Lovinescu și dramaturgul Horia Lovinescu.La vârsta de opt ani (1931) i se publică un basm în revista Dimineața copiilor, iar la vârsta 15 ani îi apar nuvele și schițe în revistele Vremea și Kalende sub pseudonimul „Ioana Tăutu”.După moartea lui Eugen Lovinescu, în 1943, publică sub propriul nume romanul În contratimp în „Revista Fundațiilor Regale”, iar după război scrie critică teatrală în ziarul „Democrația” al lui Anton Dumitriu.^[5]În anul 1942 a terminat Liceul „Notre Dame de Sion” din București, iar în 1946 a obținut licența în Litere Universitatea din București.^[6] Lucrează ca asistentă a lui Camil Petrescu în cadrul seminarului de teatru condus de acesta. După instaurarea regimului comunist în România, în septembrie 1947, pleacă în Franța ca bursieră a statului francez, iar în primele zile ale anului 1948 cere azil politic.În Franța colaborează cu articole și studii despre literatura română și despre ideologia comunistă care aservise România, publicând în revistele: East Europe, Kontinent, Preuves, L'Alternative, Les Cahiers de l'Est, Témoignages, La France Catholique. Este autoarea capitolului despre teatrul românesc din Histoire du Spectacle (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard, 1965).Traduce în franceză texte românești sub pseudonimele „Monique Saint-Côme” și „Claude Pascal”, cel mai cunoscut fiind romanul La Vingt-cinquième heure („A douăzeci și cincea oră”) de Constantin Virgil Gheorghiu.Colaborează la reviste românești din exil: Luceafărul, Caiete de dor, Ființa românească, Ethos, Dialog, Agora. După 1990 publică și în reviste literare și politice din România, în Contrapunct, România literară, 22, etc.
• 
  

  Monica Lovinescu la București în septembrie 1993Din anul 1951 și până în 1974 colaborează la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, precum și la redacția centrală a emisiunilor pentru Europa răsăriteană. Începând din 1962 colaborează la Radio Europa Liberă unde avea două emisiuni săptămânale: Actualitatea culturală românească și Teze și antiteze la Paris. Aceste emisiuni au avut o puternică influență în România, atât în mediile culturale cât și în rândurile publicului larg.O parte din cronicile literare radio, difuzate de Monica Lovinescu, au apărut în volumul Unde scurte (editura „Limite”, Madrid, 1978).Din anul 1990, editura Humanitas i-a publicat cărțile, jurnalul și volumele de studii și articole citite la Radio Europa Liberă. În 1977, în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pentru a cărui eliberare militase, Monica Lovinescu a fost agresată fizic, în curtea casei sale din Paris (8, rue François Pinton), de doi agenți palestinieni trimiși de Securitate la ordinele lui Nicolae Ceaușescu. Este transportată în stare de comă la spital. După cinci zile părăsește spitalul, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză și pentru a denunța agresiunea la microfonul Europei Libere^{[7] [8] [9]}.
  În propriile ei cuvinte, la scurt timp după întâmplare:

  „Vineri, 18 noiembrie, mă întorceam acasă spre orele 5 si jumătate după-amiaza. În curtea din fața casei se aflau doi necunoscuți (al doilea, pitit după un arbust, n-a apărut decât în ultima clipa). Primul care mi-a ieșit în față m-a întrebat în franțuzește, cu accent, dacă sunt "Madame Monica". Mi-am dat imediat seama că vine din partea unor români (în Franța nu se întrebuințează "domn" sau "doamna" alături de un prenume). Avea un plic mare în mână și mi-a spus că e un mesaj, să intrăm în casă să mi-l citească. Am simțit că e ceva suspect și am refuzat. A insistat să intre. Am refuzat din nou. Atunci a apărut și al doilea și au început să-mi dea în cap. Mi-am pierdut repede cunoștința, dar am apucat să țip. Un trecător (funcționar la poștă) s-a repezit și i-a pus pe fugă.”  

   A încetat din viață la 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. Urnele cu cenușa Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca au fost duse în România și depuse la Ateneul Român, unde a avut loc o ceremonie comemorativă. Înainte de a fi transportate spre Fălticeni, urnele au fost păstrate câteva săptămâni în „Casa Lovinescu”, apartament ce adăpostise cenaclul Sburătorul al tatălui său. În anul 2000 Monica Lovinescu a donat apartamentul fundației Humanitas Aqua-Forte în vederea reintroducerii acestui loc eminent al culturii române în circuitul cultural bucureștean. De asemenea, prin testament, Monica Lovinescu și-a donat casa din Paris statului român, pentru a deveni un loc de studiu si de găzduire pentru cercetători și bursieri români. 
  

  Cărți[modificare | modificare sursă]

  • Unde scurte. I, Limite, Madrid, 1978
  • Unde scurte, Humanitas, 1990
  • Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ștefan Lupașcu și Grigore Cugler, Cartea Românească, 1992
  • Seismografe. Unde scurte II, Humanitas, 1993
  • Posteritatea contemporană. Unde scurte III, Humanitas, 1994
  • Est-etice. Unde scurte IV, Humanitas, 1994
  • Pragul. Unde scurte V, Humanitas, 1995
  • Insula Șerpilor. Unde scurte VI, Humanitas, 1996
  • La apa Vavilonului. I, Humanitas, 1999
  • La apa Vavilonului. II, Humanitas, 2001
  • Diagonale, Humanitas, 2002
  • Jurnal 1981–1984, Humanitas, 2003
  • Jurnal 1985–1988, Humanitas, 2003
  • Jurnal 1990–1993, Humanitas, 2003
  • Jurnal 1994–1995, Humanitas, 2004
  • Jurnal 1996–1997, Humanitas, 2005
  • Jurnal 1998–2000, Humanitas, 2006
  • Cuvântul din cuvinte, roman inedit, Humanitas, 2007
  • La apa Vavilonului, Humanitas, 2008, ediția I
  • La apa Vavilonului, Humanitas, 2010, ediția a II-a

  Traduceri[modificare | modificare sursă]

  Romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu La vingt-cinquième heure (Ora a douăzeci și cincea/Ora 25), a fost tradus și scurtat (editat) de Monica Lovinescu sub pseudonimul Monique Saint-Côme. Romanul epic, cu o prefață a editorului său, Gabriel Marcel, a apărut la Editura Plon, „Feux Croisés”, Paris, în 1949.  

  Monica Lovinescu
  Monica Lovinescu
  Date personale
  Născută	19 noiembrie 1923[2]  București, România
  Decedată	20 aprilie 2008 (84 de ani)[3][2]  Paris, Franța
  Părinți	Eugen Lovinescu Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu
  Căsătorită cu	Virgil Ierunca
  Cetățenie	România
  Ocupație	lingvistă[*] jurnalistă autobiografă[*] critic literar[*] eseistă[*] traducătoare
  Limbi	limba română[1]
  Studii	Facultatea de Litere a Universității din București
  Opere semnificative	La apa Vavilonului
  Note
  Premii	Ordinul național „Steaua României”

• 2017: Mihai Ielenicz (n. 9 aprilie 1941 la București - d. 20 aprilie 2017, în Iordania) a fost un renumit geograf și geomorfolog român. A fost profesor universitar și decan la Facultatea de Geologie-Geografie din cadrul Universității din București și președinte al Societății de Geografie. Activitatea sa științifică a inclus un spectru larg de preocupări din domeniul geografiei fizice și geomorfologiei (relieful României, geneza, evoluția și regionalizărea sa), materializate în peste 200 de articole științifice și peste 25 de volume de specialitate. A studiat Munții Buzăului, Dognecei, Măcin, Grohotiș, bazinele văilor Slănic de Buzău, Amaradia etc. A fost distins cu premiul „Gh. Murgoci” al Academiei Române și premiul „Grigore Cobălcescu” al Academiei Române. S-a născut la 9 aprilie 1941 la București. A absolvit Facultatea de Geologie și Geografie a Universității din București în perioada 1959-1964. La aceeași instituție a parcurs toate treptele ierarhiei didactice: preparator (1964-1967), asistent (1967-1982), lector (1982-1990), conferențiar (1990-1993), profesor universitar (din 1993) la Facultatea de Geografie. În 1978 susține teza de doctorat "Munții din bazinul Buzăului – studiu geomorfologic" sub îndrumarea prof. dr. doc. Grigore Posea, publicată sub titlul "Munții Buzău – Ciucaș, studiu de geomorfologie" (1984).^[1][2]
  Profesorul Mihai Ielenicz a fost prodecan (1992-1996; 2004-2008) și decan (1996-2004) a Facultății de Geografie, Universitatea din București și director adjunct al stațiunii geografice Orșova (între 1986-1990). A fost mentorul a numeroase generații de geografi, îndrumătorul unor geografi, cercetători științifici, cadre didactice preuniversitare și universitare. Profesorul Mihai Ielenicz a fost vicepreședinte al Comitetului Național de Geografie, membru în Biroul Societății Geografie din România, președintele Societății de Geografie din România, membru în Biroul Asociației Geomorfologilor din România și membru al Institutului Biografic American (din 1998).^[1][2][5]
  A fost membru și președinte în diferite comisii ale Ministerului Educației și Cercetării: președinte al Comitetului Național de Programe pentru Învățământul preuniversitar, președinte al Olimpiadelor Naționale de Geografice, membru al Consiliului Național de Evaluare Academică - CNEEA; membru al Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare - CNATDCU. ^[1][2][5]
  A fost redactor la revistele geografice Analele Universității din București, Terra , Studii și comunicări de geografie, Revue Roumaine de Géographie, Analele Universității „Spiru Haret”, Analele Universității „Valahia” din Târgoviște, Revista Geopolitica, coeditor al Buletinului Societății de Geografie din România. Activitatea științifică și didactică a lui Mihai Ielenicz s-a materializate prin peste 200 de articole științifice publicate în țară și în străinătate, cursuri universitare, peste 25 de volume de specialitate, concepute ca singur autor și în colaborare, mai mult de 50 contracte de cercetare cu diverși beneficiari, hărți murale, la care se adaugă 21 lucrări de popularizare (cărți, articole, hărți). Printre ele se remarcă:^{[1][2][6][5][7]}
  • Geografia fizică generală (compendiu), 1992-1993;
  • Munții Baiului, 1985;
  • Munții Buzău – Ciucaș, studiu de geomorfologie, 1984;
  • Tușnad, 1989;
  • Mijloace foto în geografie - curs, 1989;
  • Geografie generală, 1999;
  • Dealurile și podișurile României, 1999;
  • România. Mică enciclopedie, 2000;
  • Cetatea de piatră a Carpaților, 1969;
  • Probleme de geomorfologia României, 1969;
  • Geomorfologie, 1970;
  • Județul Buzău, 1971;
  • Relieful României, 1975;
  • Munții Buzăului, 1977;
  • Rezervații și monumente al naturii, 1987;
  • Dicționar de geografie fizică, 1999, 2003;
  • România – Geography and Tourism, 2001;
  • Dicționar de termeni geografici, 2001;
  • Europa – Enciclopedie geografică, 2002;
  • România. Enciclopedie turistică, 2003;
  • Subcarpații României, 2003;
  • Geografia Fizică, 2005;
  • Geografia României, vol. I, 1983;
  • Geografia României, vol. III, 1987;  

    Mihai Ielenicz
    Date personale
    Născut	9 aprilie 1941
    Decedat	20 aprilie 2017 (76 de ani)
    Ocupație	geograf

• 2018: Avicii, DJ suedez (n. 1989)

Sărbători

• Ziua Internațională a Presei Libere
• În calendarul ortodox: (+) Sfintele Paști; + Sf  Ier Teotim, episcopul Tomisului; Sf Cuv Teodor Trihina

VA URMA