MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 6 APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Evenimente

1871: Gara Timișoara-Iosefin, una din cele mai frumoase gări din perioada Belle Époque

2005: De la stânga la dreapta: Președintele SUA George W. Bush, Prima Doamnă Laura Bush, foștii președinți George H. W. Bush și Bill Clinton, Secretarul de Stat Condoleezza Rice și Șeful Major al Casei Albe Andrew Card își aduc omagiile lor Papei Ioan Paul al II-lea în Biserica Sf. Petru, 6 aprilie 2005

• 402: Are loc bătălia de la Pollentia, dintre romani și vizigoți. Romanii, conduși de generalul Stilicon, îi determină pe adversari să se retragă și capturează familia liderului vizigot, Alaric.
• 1199: Regele Richard I al Angliei moare de o infecție în urma îndepărtării unei săgeți din umărul său.
• 1327: Poetul italian Petrarca a văzut-o pentru prima dată pe Laura - iubirea sa idealizată - în biserica Sf. Clara din Avignon.
• 1749: Constantin Mavrocordat abolește șerbia în Moldova, prin redefinirea statutului vecinilor, care nu mai sunt considerați robi, ci țărani fără pământ. Anterior, la 5 august 1746, se instituise aceeași reformă în Muntenia, desființând rumânia.
• 1795: Apare prima carte românească de matematică, Aritmetica, tipărită în Moldova și datorată episcopului de Hotin, Amfilohie Hotiniul.
• 1814: Abdicarea fără condiții a lui Napoleon.
• 1871: Este dată în folosință calea ferată Timișoara–Arad.
• 1896: La Atena, se deschid primele Jocuri Olimpice Moderne, la 1.500 de ani după ce ele au fost interzise de împăratul Teodosiu I.
• 1909: Exploratorul american Robert Peary, asistentul Matthew Henson și patru eschimoși ajung la ceea ce au stabilit că este Polul Nord.
• 1913: S-a înființat, la București, Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale (Academia de Studii Economice), prima instituție de învățământ superior economic din România.
• 1917: Primul Război Mondial: Statele Unite declară război Germaniei.
• 1941: Al Doilea Război Mondial: Germania invadează Iugoslavia.
• 1941: Al Doilea Război Mondial: Germania invadează Grecia.
• 1974: La Brighton, în Marea Britanie, formația ABBA câștigă cea de-a 19-a ediție a concursului muzical Eurovision pentru Suedia cu piesa Waterloo.
• 1990: Ion Rațiu este ales președinte al PNȚCD.
• 1992: A început asediul orașului Sarajevo de către armata sârbă condusă de Slobodan Miloșevici. În aceeași zi, Comunitatea europeana recunoștea independența Bosniei–Herțegovina. Începutul Războiului Bosniac.
• 1994: Președinții statelor Rwanda și Burundi și-au pierdut viața într-un accident aviatic.
• 2009: A avut loc un cutremur devastator care a zguduit centrul Italiei, în special orașul L'Aquila.
• 2012: Este declarată independența statului Azawad.

Nașteri

Rafael, pictor italian

• 1483: Rafael, pictor italian (d. 1520)
• 1632: Maria Leopoldine de Austria, împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman (d. 1649)
• 1660: Johann Kuhnau, compozitor și organist german (d. 1722)
• 1671: Jean-Baptiste Rousseau, poet francez (d. 1741)
• 1740: Sébastien-Roch Nicolas de Chamfort (n. 6 aprilie 1740^[2] - d. 13 aprilie 1794) a fost un scriitor francez din perioada Revoluției franceze, căreia i-a fost susținător. În scrierile sale, de un caracter pesimist, cinic și caustic, a criticat moravurile societății și excesele Revoluției. 

  Opera[modificare | modificare sursă]

  • 1764: Tânăra indiană ("La jeune indienne");
  • 1769: Elogiu lui Molière, încoronat ("Éloge de Molière, couronné ")
  • 1770: Negustorul din Smirna ("Le marchand de Smyrne") - comedie;
  • 1795: Maxime și gânduri, caractere și anecdote ("Maximes et pensées, caractères et anecdotes")
  • Mustapha și Zéangir ("Mustapha et Zéangir") - tragedie. 

    Nicolas Chamfort
    Date personale
    Născut	6 aprilie 1740 Clermont-Ferrand, Franța
    Decedat	13 aprilie 1794 (la 54 de ani) Paris
    Cauza decesului	sinucidere
    Naționalitate	franceză
    Cetățenie	Franța
    Ocupație	scriitor, jurnalist
    Limbi	limba franceză[1]
    Activitatea literară
    Activ ca scriitor	perioada Revoluției franceze
    Subiecte	moravurile societății
    Specie literară	aforism, teatru, poezie,

• 1749: William Blount (n. 26 martie 1749,^[1][2][3][4] Windsor[*], Province of North Carolina[*] – d. 21 martie 1800,^{[5][1][6][2][3]} Knoxville, SUA) a fost un om de stat american, speculator de valori imobiliare (mai ales pământ) și unul din cei 39 de semnatari ai Constituției Statelor Unite ale Americii la Convenția Constituțională din anul 1787 din Philadelphia.
  Membru al delegației la Întrunirea Constituțională din 1787, din partea statului Carolina de Nord, William Blount a depus eforturi semnificative pentru convingerea locuitorilor coloniei (ulterior statului său) de importanța aderării la Uniune. Mai târziu, a fost singurul guvernator al Teritoriului de Sud-Vest, jucând un rol esențial în aderarea acestuia la Uniune sub numele de Statul Tennessee. Ulterior, a devenit unul din cei doi senatori ai statului Tennessee în Senatul Statelor Unite ale Americii, în anul 1796. 

  William Blount
  William Blount
  Date personale
  Născut	26 martie 1749[1][2][3][4]  Windsor[*], Province of North Carolina[*]
  Decedat	21 martie 1800 (50 de ani)[5][1][6][2][3]  Knoxville, SUA
  Înmormântat	Tennessee
  Copii	William Grainger Blount[*]
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	politician
  Senator al Statelor Unite
  În funcție 2 august 1796 – 8 iulie 1797
  Succedat de	Joseph Inslee Anderson[*]
  Membru al Camerei Reprezentanților din Carolina de Nord
  Membru al Senatului Statului Tennessee
  Partid politic	Partidul Democrat-Republican

• 1765: Carol Felix (Carlo Felice Giuseppe Maria; 6 aprilie 1765 – 27 aprilie 1831) a fost Duce de Savoia, Piemont, Aosta și rege al Sardiniei din 1821 până în 1831. Carlo Felice di Savoia s-a născut la Torino ca al 11-lea copil și al 5-lea fiu al regelui Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei și a soției lui, Maria Antonia a Spaniei. Bunicii paterni au fost Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei și Polixena Christina de Hesse-Rotenburg. Bunicii materni au fost regele Filip al V-lea al Spaniei și Elizabeth Farnese.
  A fost fratele mai mic al altor doi conducători ai Savoiei, Carol Emanuel al IV-lea și Victor Emmanuel I. Și-a petrecut copilăria împreună cu sora sa Maria Carolina la Castelul Moncalieri. Carol Felix a avut un caracter închis, predispus la singurătate, aproape ascetic și cu o concepție sacrală a monarhiei și a dreptului de a domni. Odată cu ocuparea de către Napoleon a Piemontului în 1796, el a pierdut coroana ducatului de Savoia. Carol Felix a obținut în schimb titlul de marchiz de Susa. 
  Carol Felix al Sardiniei
  Fiind al cincilea fiu al regelui, nimeni nu se aștepta ca el să succeadă la tron. Totuși, fratele său mai mare Carol Emanuel al IV-lea nu a avut moștenitori și a abdicat la 4 iunie 1802. Victor Emmanuel I avea patru fiice în viață când a abdicat în 1821. Cum succesiunea era reglată de Legea Salică, Carol Felix i-a succedat fratelui său la tronul Sardiniei. Carol Felix s-a căsătorit cu Prințesa Maria Cristina de Neapole și Sicilia (1779-1849) la 7 martie 1807. Ea era fiica regelui Ferdinand I al celor Două Sicilii și a Mariei Carolina a Austriei, sora Mariei Antoaneta, regină a Franței.
  Carol Felix a murit fără să aibă moștenitori după o domnie de zece ani. După moartea sa la Palatul Chablais, a fost succedat de descendentul pe linie masculină cel mai apropiat, de Carol Albert. 

  Carol Felix
  Date personale
  Nume la naștere	Carlo Felice Giuseppe Maria di Savoia
  Născut	6 aprilie 1765 Palatul regal din Torino
  Decedat	27 aprilie 1831 (66 de ani) Palatul Chablais, Torino
  Înmormântat	Biserica Superga, Torino, Italia
  Părinți	Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei Maria Antonia a Spaniei
  Frați și surori	Marie Josephine de Savoia Marie-Thérèse de Savoia Prințesa Maria Carolina de Savoia Prințesa Maria Ana de Savoia Victor Emmanuel I al Sardiniei Charles Emmanuel al IV-lea al Sardiniei Giuseppe Benedetto, Count of Asti[*] Prince Maurizio, Duke of Montferrat[*] Amedeus Alexander of Savoy[*] Maria Elisabetta Carlotta of Savoy[*]
  Căsătorit cu	Maria Cristina de Neapole și Sicilia
  Ocupație	rege[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Savoia
  Rege al Sardiniei
  Domnie	12 martie 1821 – 27 aprilie 1831
  Predecesor	Victor Emmanuel I
  Succesor	Carol Albert

• 1773: James Mill, filosof și istoric scoțian (d. 1836)
• 1826: Gustave Moreau, pictor simbolist francez (d. 1898)
• 1849: John William Waterhouse (n. 6 aprilie 1849, Roma, Statele Papale – 10 februarie 1917, Londra, Anglia, Regatul Unit) a fost un pictor englez cunoscut pentru lucrările realizate în stilul prerafaelit. A lucrat câteva decenii după despărțirea de prerafaeliți, perioadă în care s-a aflat în vârful carierei la mijlocul secolului al XIX-lea, ceea ce a dus la porecla „prerafaelitul modern“.^[8] Împrumutând influențe stilistice, nu numai de la prerafaeliții timpurii, dar și de la contemporanii săi, impresioniștii,^[8] operele sale de artă au fost cunoscute pentru reprezentările unor femei atât din mitologia greacă veche, cât și din legenda regelui Arthur.
  Născut în Italia, din părinți englezi, care erau pictori, s-a mutat mai târziu la Londra, unde s-a înscris la Academia Regală de Artă. A început să expună la expoziții anuale de vară, concentrându-se pe crearea unor lucrări planșă reprezentând scene din viața cotidiană și din mitologia Greciei antice. Mai târziu a preluat stilul prerafaelit de pictură, în ciuda faptului că acesta nu mai era la modă pe scena artei britanice de câteva decenii.
  Deși nu este la fel de bine cunoscut precum alți artiști prerafaeliți precum Dante Gabriel Rossetti, John Everett Millais și William Holman Hunt, opera lui Waterhouse este afișată în prezent în mai multe galerii importante de artă britanice, iar Academia Regală de Artă a organizat o retrospectivă majoră a operei sale în anul 2009. Waterhouse s-a născut la Roma din pictorii englezi William și Isabella Waterhouse în 1849, în același an în care membrii curentului prerafaelit, inclusiv Dante Gabriel Rossetti, John Everett Millais și William Holman Hunt, agitau scena artei din Londra.^[9] Data exactă a nașterii sale nu este cunoscută, deși el a fost botezat la 6 aprilie, și Peter Trippi, cel care a cercetat opera lui Waterhouse, a crezut că el a fost născut între 1 și 23 ianuarie.^[10] Viața sa în Italia a fost unul dintre motivele pentru care multe dintre picturile sale de mai târziu prezentau Roma antică sau erau bazate pe scene preluate din mitologia romană.
  În 1854, familia Waterhouse s-a întors în Anglia și s-a mutat într-o casă nou construită în South Kensington, Londra, care era aproape de Victoria and Albert Museum nou înființat. Waterhouse, sau „Nino“, așa cum a fost poreclit, venind dintr-o familie artistică, a fost încurajat să deseneze, și de multe ori a făcut schițe ale operelor de artă pe care le-a găsit în British Museum și în National Gallery.^[11] În 1871 a intrat la școala Academiei Regale de Artă, inițial pentru a studia sculptura, înainte de a trece la pictură. Lucrările timpurii ale lui Waterhouse nu prezentau natura în stil prerafaelit, dar prezentau teme clasice în spiritul lui Alma-Tadema și a lui Frederic Leighton. Aceste lucrări timpurii au fost expuse la Galeria Dudley și la Royal Society of British Artists, iar în 1874 a fost expusă pictura „Somnul și fratele său vitreg Moartea” la expoziția de vară a Academiei Regale.^[12] Pictura a fost un succes și Waterhouse a expus la expoziția anuală în fiecare an, până în 1916, cu excepția anilor 1890 și 1915. A devenit din ce în ce mai important pe scena de artă din Londra, cu tabloul său din 1876 „După Dans” primind cel mai important loc la expoziția de vară din acel an. Poate din cauza succesului său, picturile sale au devenit din ce în ce mai mari în dimensiune. În 1883 s-a căsătorit cu Esther Kenworthy, fiica unui institutor de artă de la Ealing, care a expus propriile tablouri cu flori la Academia Regală. Au avut doua fete, dar ambele au murit în copilărie. În 1895 Waterhouse a fost ales să aibă statutul de academician plin. A predat la Școala de Artă din Lemn St. Ioan, a intrat în Clubul de Artă din Lemn St. John, și a făcut parte din Consiliul Academiei Regale.
  Una dintre cele mai faimoase picturi ale lui Waterhouse este Doamna de Shalott, un studiu al lui Elaine de Astolat, care moare de durere atunci când Lancelot nu o iubește. Waterhouse a pictat de fapt, trei versiuni diferite ale acestui personaj, în 1888, 1894 și 1916. Un alt subiect favorit al lui Waterhouse a fost Ofelia; cea mai faimoasă dintre picturile sale cu Ofelia descrie chiar momentele de dinainte de moartea ei, punându-și flori în păr stând pe o ramură de copac aplecat peste un lac. La fel ca Doamna de Shalott și alte picturi Waterhouse, pictura prezintă o femeie aflată pe moarte în apă sau în apropierea apei. E posibil să fi fost inspirat de picturile cu Ofelia de către Dante Gabriel Rossetti și John Everett Millais. A prezentat pictura Ofelia din 1888 pentru a primi diploma de la Academia Regală. (A vrut inițial să prezinte un tablou intitulat O sirenă, dar nu a fost finalizată la timp.) După aceasta, pictura a fost pierdut până în secolul al XX-lea, și este afișată acum în colecția Lordului Lloyd Webber. Waterhouse a mai pictat-o pe Ofelia în 1894 și 1909 sau 1910, și a planificat un alt tablou din serie, numit „Ofelia în curtea cimitirului“.
  Waterhouse nu a putut încheia seria de picturi închinată Ofeliei deoarece a fost grav bolnav de cancer din 1915. A murit doi ani mai târziu, iar mormântul lui poate fi găsit la Kensal Green Cemetery din Londra. 

  John William Waterhouse
  John William Waterhouse
  Date personale
  Născut	6 aprilie 1849[1][2][3][4][5]  Roma, Statele Papale[6]
  Decedat	10 februarie 1917 (67 de ani)[1][2][3][4][5]  Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[7]
  Înmormântat	Kensal Green Cemetery[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
  Căsătorit cu	Esther Kenworthy Waterhouse[*]
  Cetățenie	Regatul Italiei  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
  Ocupație	pictor
  Activitate
  Domeniu artistic	pictură
  Studii	Royal Academy of Arts[*]
  Mișcare artistică	Prerafaeliții, neo-Pompeian[*]
  Opere importante	The Lady of Shalott[*], Circe Offering the Cup to Ulysses[*], Gather Ye Rosebuds While Ye May[*] În total, a creat 118 tablouri. Anii 1870[modificare | modificare sursă] Undine 1872   Plecată, dar neuitată 1873   Însoțitoarea nebinevenită--O scenă de stradă din Cairo 1873   La Fileuse 1874   In the Peristil 1874   Miranda 1875   Un copil bolnav adus în Templul lui Esculap 1877   Remușcările împăratului Nero după asasinarea mamei sale 1878 Anii 1880[modificare | modificare sursă] Dolce far Niente 1880   Diogene 1882   Favouriții împăratului Honorius 1883   Consultând oracolul 1884   Sfânta Eulalia 1885   Cercul magic 1886   Doamna de Shalott 1888   Cleopatra 1888   Ofelia 1889 Anii 1890[modificare | modificare sursă] O ofrandă romană 1890   Circe oferind cupa lui Ulise 1891   Ulise și sirenele 1891   Danaë 1892   Circe Invidiosa 1892   O naiadă sau Hylas cu o nimfă 1893   La Belle Dame sans Merci 1893   Studiu feminin 1894   Doamna de Shalott uitându-se la Lancelot 1894   Ofelia 1894   Altarul 1895   Sfânta Cecilia 1895   Pandora 1896   Hylas și nimfele 1896   Julieta 1898 Anii 1900[modificare | modificare sursă] Sirena c. 1900   Destin 1900   Doamna Clare 1900   Nimfe găsind capul lui Orfeu 1900   Sirena 1901   Globul de cristal 1902   The Missal 1902   Flori de vânt 1902   Boreas 1903   Echo și Narcis 1903   Psyche deschizând cutia de aur 1903   Psyche deschizând ușa spre grădina lui Cupidon 1904   Lamia (versiunea 1) 1905   Iason și Medeea 1907   Buchetul (studiu) 1908   Adună-ți trandafirii sau Ofelia (studiu) circa 1908   Adună-ți trandafirii cât mai poți... 1908   Sufletul trandafirului 1908   Adună-ți trandafirii cât mai poți 1909   Lamia (versiunea a doua) 1909   Thisbe 1909 Anii 1910[modificare | modificare sursă] Ofelia 1910   Primăvara împrăștie un strat verde de flori 1910   The Charmer 1911   Penelopa și pretendenții 1912   Anunțarea 1914   Dante și Matilda (studiu) c. 1914-17   Matilda (studiu) c. 1915   Sunt sătulă de umbre, a spus Doamna de Shalott 1916   O poveste din Decameron 1916   Miranda -- Furtuna 1916   Tristan și Isolda 1916

• 1875: Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei (6 aprilie 1875 – 20 aprilie 1960) a fost membru al familiei imperiale ruse. A fost fiica cea mare a Țarului Alexandru al III-lea al Rusiei și a soției lui, Maria Feodorovna. Xenia a fost sora viitorului Țar Nicolae al II-lea al Rusiei. S-a căsătorit cu Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei cu care a avut șapte copii. Marea Ducesă Xenia s-a născut la Palatul Anichkov din St. Petersburg și a fost botezată de ziua bunicului ei,la 17 aprilie 1875, la Palatul de iarnă din Sankt Petersburg. Tatăl ei era împăratul Alexandru al III-lea al Rusiei, fiul împăratului Alexandru al II-lea al Rusiei și al împărătesei Maria Alexandrovna a Rusiei. Mama ei era împărăteasa Maria Feodorovna a Rusiei (născută Prințesa Dagmar a Danemarcei), fiica regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și a reginei Louise a Danemarcei.
  

  Marea Ducesă Xenia
  Nașii de botez ai Xeniei au fost bunica paternă, bunicul matern, fratele tatălui ei, Marele Duce Vladimir Alexandrovici și sora mai mică a mamei ei, Prințesa Thyra a Danemarcei (mai târziu Ducesă de Cumberland).^[3]
  Xenia avea trei frați mai mari: Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei, Marele Duce Alexandru al Rusiei (care a murit în copilărie) și Marele Duce George al Rusiei și doi frați mai mici: Marele Duce Mihail (care a fost pentru câteva ore Mihail al II-lea al Rusiei) și Marea Ducesă Olga Alexandrovna a Rusiei.
  În februarie 1880, nihiliștii au avut acces la Palatul de iarnă și au plantat o bombă în camera de zi a familiei care a cauzat pagube considerabile. Familia nu a fost rănită însă tatăl Xeniei i-a mutat pe copii departe de pericol, la Palatul Yelagin. ^[4] La 13 martie 1881, când Xenia avea șase ani, a asistat la moartea bunicului ei Alexandru al II-lea care a fost ucis de explozia unei bombe aruncată de revoluționari. Tatăl ei a urcat pe tronul Rusiei și a devenit Țar sub numele de Alexandru al III-lea iar familia s-a mutat de la St. Petersburg în mult mai sigurul Palat Gatchina.^[5]
  Xenia, la fel ca frații ei, a primit educație de la profesori particulari. Un accent deosebit a fost pus pe studiul limbilor străine.^[6] În afara limbii ruse, a învățat engleza, franceza și germana. În mod surprinzător, Xenia nu a învățat limba nativă a mamei sale, daneza.^[6]
  Xenia a învățat gastronomie, tâmplărie și să facă atât marionete cât și hainele acestora pentru teatru de păpuși. De asemenea, îi plăcea echitația și pescuitul,^[7] desenul, gimnastica, dansul și cântatul la pian.^[7]
  Împreună cu întreaga familie își petrecea vacanțele în țara mamei sale, Danemarca.^[8] Reuniunile de familie din casa bunicilor materni, Castelul Fredensborg, erau plăcute și zgomotoase. Într-una dintre aceste vizite a cunoscut-o pe verișoara și prietena ei de-o viață, Prințesa Maria a Greciei, fiica regelui George I al Greciei și a soției lui, Olga Constantinovna a Rusiei.
  În 1884 Marele Duce Ludovic al IV-lea de Hesse a venit în vizită la Palatul Peterhof împreună cu familia pentru nunta fiicei lui, Ella, cu unchiul Xeniei, Marele Duce Serghei Alexandrovici. Aceasta a fost prima ocazie cu care Xenia și-a întâlnit viitoarea cumnată, Alexandra Feodorovna, (atunci avea 12 ani) cunoscută în familie sub numele 'Alix'.^[9] În 1888, Xenia și Alix au început să-și scrie una celeilalte.
  Xenia și familia ei trăiau cu teama constantă de moarte din mâinile teroriștilor. În 1887 familia era pe cale să ia trenul spre Gatchina de la St.Petersburg, când autoritățile au reținut mai mulți "studenți" care transportau cărți ce conțineau bombe pe care intenționau să le folosească împotriva familiei imperiale. Unul dintre cei cinci arestați era Alexandru Ulianov, fratele lui Vladimir, mai cunoscut sub numele de Lenin. 
  Marea Ducesă Xenia înconjurată de soț și copii.
  Xenia și vărul ei primar, Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei ("Sandro"), erau prieteni și se jucau împreună în anii 1880.^[11] La vârsta de 15 ani, Xenia și Alexandru au vrut să se căsătorească însă părinții ei erau reticenți deoarece Xenia era prea tânără și nu erau siguri de caracterul lui Alexandru. Țarina Maria Feodorovna se plângea de aroganța și mojicia lui Alexandru.^[12] După intervenția tatălui lui Alexandru, Marele Duce Mihail Nicolaievici, părinții Xeniei au fost de acord cu logodna în 1894. În cele din urmă, la 6 august 1894, la Palatul Peterhof, Xenia și Alexandru s-au căsătorit. ^[13] Au petrecut noaptea nunții la Palatul Ropsha și luna de miere la Ay-Todor (moșia lui Alexandru din Crimeea). În timpul lunii de miere a Xeniei, Alexandru al III-lea s-a îmbolnăvit și a murit la 1 noiembrie 1894.^[14] Fratele ei mai mare, Nicolae al II-lea a moștenit coroana Rusiei și a devenit Țar.
  După nașterea celui de-al șaptelea copil, Marele Duce a început o aventură cu o femeie numită "Maria Ivanova". Un an mai târziu și Xenia a început și ea o aventură cu un englez numit "Fane". În jurnalele ei, Xenia se referă la el sub numele "F.". Au corespondat unul cu altul până la sfârșitul Primului Război Mondial.^[15] După ce Xenia și Alexandru au admis aventurile, căsnicia lor a început să se destrame. Deși îndrăgostiți unul de altul, au început să doarmă în camere separate și să meargă pe drumuri diferite.^[16]
  În 1913, Irina, singura fiică a Xeniei și a lui Sandro și-a mărturisit intenția de a se căsători cu Prințul Felix Iusupov, care era moștenitorul uneia dintre cele mai mari averi din Rusia ^[17] însă un bărbat cu multe contradicții. Erau zvonuri că ar fi avut o aventură cu Marele Duce Dmitri Pavlovici al Rusiei.^[17] Xenia s-a căsătorit la 9 februarie 1914 în prezența Țarului care a condus-o la altar.
  Înaintea revoluției, Alexandru era dezamăgit de cursul evenimentelor din Rusia și de viața de la curte.^[11] Atât Xenia cât și Alexandru au petrecut perioade considerabile de timp în afara Rusiei;^[11] ambii s-au întors înaintea începutului Primului Război Mondial. După Revoluția din 1917, au reușit să scape din Rusia și s-au separat, Xenia a locuit în Marea Britanie iar Sandro în Franța.
  La 26 februarie 1933 soțul Xeniei a murit.^[18] Xenia și fiii ei au fost prezenți la funeralii la 1 martie, la Roquebrune-Cap-Martin, în sudul Franței. În martie 1937, Xenia s-a mutat de la Casa Frogmore la Hampton Court Palace unde a trăit până la deces, la 20 aprilie 1960. 

  Marea Ducesă Xenia Alexandrovna
  Date personale
  Născută	6 aprilie 1875 Saint Petersburg, Imperiul Rus
  Decedată	20 aprilie 1960 (85 de ani) Londra, Anglia
  Înmormântată	Roquebrune-Cap-Martin
  Părinți	Alexandru al III-lea al Rusiei[1][2] Dagmar a Danemarcei
  Frați și surori	Marea Ducesă Olga Alexandrovna a Rusiei Marele Duce Mihail Alexandrovici al Rusiei Marele Duce George Alexandrovici al Rusiei Nicolae al II-lea al Rusiei Marele Duce Alexandru Alexandrovici al Rusiei
  Căsătorită cu	Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei
  Copii	Prințesa Irina Alexandrovna Prințul Andrei Alexandrovici Prințul Feodor Alexandrovici Prințul Nikita Alexandrovici Prințul Dmitri Alexandrovici Prințul Rostislav Alexandrovici Prințul Vasili Alexandrovici
  Cetățenie	Imperiul Rus
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	ducesă[*]
  Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp-Romanov

• 1883: Charles "Charlie" Roberts (n. 6 aprilie 1883, Darlington — d. 7 august 1939, Manchester) a fost un jucător de fotbal englez. Cea mai mare parte a carierei sale a petrecut-o la clubul englez Manchester United FC, la care a evoluat în perioada 1904–1913.
• 1888: Hans Richter (n. 6 aprilie 1888, Berlin, Germania, d. 1 februarie 1976, Minusio, Elveția) a fost un pictor, artist grafic, avangardist, regizor și producător german. Richter, care s-a născut într-o familie înstărită, și-a făcut studiile academice (arhitectură și arte plastice) le-a făcut la Berlin și Weimar. Primele contacte cu arta modernă le-a avut prin intermediul revistei lui Herwarth Walden Der Sturm („Furtuna”), a mișcării Der Blaue Reiter („Călărețul albastru”) și a revistei lui Franz Pfemfert Die Aktion („Acțiunea”).
  Prima lui expoziție a avut loc la München în anul 1916, revista Die Aktion dedicându-i o ediție specială.
  În timpul Primului Război Mondial a fost rănit. După ce a fost demobilizat în 1916, a mers la Zürich, unde l-a reîntâlnit pe Hans Arp (pe care îl cunoscuse la Berlin) ambii participând activ la mișcarea dadaistă.
  În 1917 l-a întâlnit pe suedezul Viking Eggeling, un artist plastic și experimentator de film, cu care a trăit timp de trei ani (începând cu 1919) pe moșia părinților săi din Klein-Kölzig, unde au experimentat cu pictură și film. Primul lor film abstract a fost Rhytmus 21, pe care l-au terminat în 1921. Au susținut că este primul film abstract din lume, ceea ce nu este adevărat, deoarece futuriștii italieni Bruno Corra și Arnaldo Ginna au făcut lucruri asemănătoare încă prin 1911-1912.
  În aprilie 1919 a fost împreună cu Marcel Iancu, Hans Arp, Viking Eggeling unul din fondatorii grupului Bund radikaler Künstler.
  Din 1923 a fost împreună cu Werner Graff și Mies van der Rohe unul din editorii revistei G. Material zur elementaren Gestaltung („material pentru modelare elementară”), la care mulți avangardiști au contribuit: Arp, Raoul Hausmann, Tristan Tzara, Man Ray, Kurt Schwitters etc.
  În anul 1926 a regizat filmul Filmstudie (pe muzica lui Hans Heinz Stuckenschmidt), iar un an mai târziu filmul Vormittagspark („Parcul înainte de prânz”) (pe muzica de Paul Hindemith).
  În 1940 a emigrat în SUA, ulterior devenind cetățean american. A predat, începând cu 1942, la Institute of Film Techniques la City College din New York timp de 15 ani.
  Între 1944 și 1947 a regizat filmul suprarealist Dreams That Money Can Buy („Vise care pot fi cumpărate cu bani”), la care au participat printre alții Marcel Duchamp, Max Ernst, Man Ray, Fernand Léger.
  La filmul său 8x8: A Chess Sonata au participat Max Ernst, Jean Cocteau, Alexander Calder, Paul Bowles, Fernand Léger, Marcel Duchamp etc.
  În 1957 s-a reîntors la Berlin, iar începând cu anul 1958 a făcut dese călătorii în Europa, împărțindu-și timpul între Ascona, Elveția și Connecticut, SUA. În această perioadă și-a dedicat toată energia picturii, pe care o neglijase o perioadă de timp.
  A decedat la Minusio, lângă Locarno, în Elveția. 

  Hans Richter
  Date personale
  Născut	6 aprilie 1888[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12]  Berlin, Imperiul German[13][10]
  Decedat	1 februarie 1976 (87 de ani)[1][2][3][4][6][7][8][9][10][11][12]  Minusio[*], Elveția[14][10]
  Cetățenie	Germania  SUA
  Ocupație	pictor istoric de artă artist cineast ilustrator[*]
  Alte premii
  Deutscher Filmpreis[*]

• 1890: André-Louis Danjon (n. 6 aprilie 1890,^[1][2][3][4] Caen, Franța – d. 21 aprilie 1967,^[1][3][4] Paris, Franța) a fost un astronom francez născut în Caen. Părinții acestuia au fost Louis Dominique Danjon și Marie Justine Binet. Danjon a conceput o metodă de măsurare a „luminii Pămăntului” pe Lună folosind un telescop în care o prismă împarte imaginea Lunii în două imagini identice parte cu parte. Prin ajustarea unei diafragme cu scopul de a diminua una dintre imagini până când porțiunea însorită avea aceeași luminozitate aparentă ca și porțiunea luminoasă pe imaginea neajustată, a putut cuantifica ajustarea diafragmei și astfel a obținut o măsură reală pentru luminozitatea luminii Pămăntului. El a înregistrat măsurătorile folosind metoda sa (cunoscută acum ca Scala Danjon, pe care zero echivalează cu o Lună foarte puțin vizibilă) din anul 1925 până în anul 1950.
  Printre contribuțiile sale notabile din domeniul astronomiei a fost proiectarea astrolabului impersonal (prismatic) cunoscut acum ca astrolabul Danjon, ceea ce a dus la o îmbunătățire a preciziei astrometriei optice fundamentale. O relatare a acestui instrument și a rezultatelor primilor ani ai funcționării sale sunt prezentate în Danjon's 1958 George Darwin Lecture to the Royal Astronomical Society (în Monthly Notices of the RAS (1958), vol.118, paginile 411 - 431).
  De asemenea, Danjon a dezvoltat Danjon Limit, o măsură propusă a separării unghiulare minime a Soarelui și a Lunii, la care este vizibilă o semilună. Cu toate acestea, este probabil ca această limită să fie inexistentă.
  A fost director al Observatorului din Strasbourg în anul 1930 până în anul 1945 și al Observatorului din Paris din anul 1945 până în anul 1963.^[6]
  Danjon a fost președintele Societății astronomice din Franța (SAF) din anul 1947 până în anul 1949 și din anul 1962 până în anul 1964.^[7][8]
  A fost premiat cu premiul Jules-Janssen din partea Société astronomique de France în anul 1950 și cu medalia de aur a Societății Astronomice Regale în anul 1958.
  Danjon a murit în anul 1967 în Suresnes, Hauts-de-Seine.  

  André-Louis Danjon
  Date personale
  Născut	6 aprilie 1890[1][2][3][4]  Caen, Franța
  Decedat	21 aprilie 1967 (77 de ani)[1][3][4]  Paris, Franța
  Înmormântat	Cimitirul Bagneux din Paris[*]
  Naționalitate	Franceză
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	astronom profesor universitar[*]
  Activitate
  Domeniu	Astronomie
  Instituție	Universitatea din Strasbourg Universitatea din Paris
  Alma Mater	École Normale Supérieure
  Organizații	Academia Franceză de Științe
  Premii	Medalia de aur a Societății Astronomice Regale Premiul Jules Janssen

• 1893: Prințul Tassilo Wilhelm Humbert Leopold Friedrich Karl al Prusiei (6 aprilie 1893 – 6 aprilie 1917) a fost prinț german și călăreț care a participat la Jocurile Olimpice din 1912. Prințul Friedrich Karl von Preußen s-a născut la Schloss Klein-Glienicke, Potsdam/Berlin. A fost al doilea fiu al Prințului Friedrich Leopold al Prusiei (1865–1931) și a Prințesei Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (1866–1952). A fost nepot al Prințului Friedrich Karl al Prusiei.
  A făcut parte din echipa de călărie care a reprezentat Germania la Jocurile Olimpice de la Stockholm din 1912, unde a câștigat medalia de bronz. Calul său în timpul competiției a fost "Gibson Boy".
  A luptat în Primul Război Mondial între 1914 și 1917. În timpul unei patrulări, la 21 martie 1917 a fost forțat să aterizeze, motorul său fiind lovit iar el rănit ușor la picior. În timp ce mergea spre propriul front, a fost rănit grav în spate de trupele australiene. A fost luat în captivitate, unde a murit din cauza rănilor sale pe 6 aprilie 1917 la Saint-Étienne-du-Rouvray. 

  Friedrich Karl al Prusiei
  Date personale
  Nume la naștere	Tassilo Wilhelm Humbert Leopold Friedrich Karl
  Născut	6 aprilie 1893 Berlin
  Decedat	6 aprilie 1917 (24 de ani) Saint-Étienne-du-Rouvray, Franța
  Părinți	Prințul Friedrich Leopold al Prusiei[1] Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg[1]
  Frați și surori	Prince Friedrich Sigismund of Prussia[*] Prințesa Victoria Margaret a Prusiei Prince Friedrich Leopold of Prussia (1895–1959)[*]
  Cetățenie	Imperiul German
  Ocupație	show jumper[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Hohenzollern

• 1893: Alfred Gerstenberg (n. 6 aprilie 1893, Grainau, Germania – d. 1 ianuarie 1959, Bad Tölz, Germania) a fost un general german de aviație (Luftwaffe), comandantul forțelor militare germane din România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A fost atașat militar al Luftwaffe la Legația din București (Șeful misiunii militare germane pentru arma aerului în România) (1 iunie 1938 - 27 august 1944), iar între 15 februarie 1942 și 27 august 1944 a fost și Comandant General al Luftwaffe în România. În urma raidului american asupra rafinăriilor din Ploiești, din 11-12 iunie 1942, cunoscut sub numele de cod HALPRO (de la Halverson Project), germanii au decis să întărească sistemul de apărare al acestor rafinării.^[2] Responsabil cu această activitate a fost numit generalul Alfred Gerstenberg, care a decis să construiască cel mai puternic sistem integrat de apărare A.A. (antiaeriană) din Europa.
  Pentru apărarea regiunii petrolifere Ploiești, Gerstenberg a folosit sute de piese de artilerie A.A. cu calibre de la 105 mm la 88 mm. și o mulțime impresionantă de arme cu calibre mai mici, camuflate în căpițe de fân și structuri false. O serie de piese de artilerie au fost mascate ingenios în vagoane de cale ferată trase pe linii secundare, pentru a asigura și apărarea căii ferate.
  Rețeaua de apărare locală a fost integrată în sistemul de luptă care cuprindea și 52 de avioane de vânătoare Bf 109 și Bf 110, alături de o serie de avioane învechite din România și Bulgaria.
  Gerstenberg se baza pe semnale ale serviciilor de informații aflate la Atena (Grecia) pentru a putea riposta mișcărilor aviației americane care se pregătea să atace Ploieștiul, venind din Africa de Nord. După evenimentele de la 23 August 1944, Gerstenberg s-a prezentat la Palatul Regal. La cererea Regelui Mihai, el a primit ca aghiotant un ofițer român (colonelul Valeriu Selescu) și a plecat către Transilvania, pentru a ordona trupelor germane staționate acolo să se predea. După ce a trecut cu succes prin teritoriul controlat de armata română, Gerstenberg a ajuns la destinație. Aici, el l-a arestat pe aghiotantul român și, în fruntea a 4.000 de oameni, a pornit către București, cu scopul de a ocupa poziții militare cheie. Între timp, corpul de armată german a primit ca întăriri parașutiști din Germania.
  În noaptea de 23/24 august 1944, noul prim-ministru, generalul Constantin Sănătescu, a avut o întrevedere cu Manfred von Killinger și generalii Erik Hansen și Alfred Gerstenberg, cărora le-a spus că sunt liberi să părăsească teritoriul românesc „pentru a nu prăpădi țara continuând un război inutil“. Ei însă nu au înțeles acest mesaj și, imediat după plecare, au reușit totuși să dea ordin unor trupe germane să atace Bucurestiul.^[4]
  Trupele germane au intrat în București dinspre Ploiești. În apropierea podului de cale ferată de la Băneasa s-a declanșat lupta cu trupele române, comandate de colonelul Olteanu. În ciuda superiorității lor, trupele germane au fost oprite, iar Gerstenberg s-a predat. Cu multe deformări ale faptelor istorice, lupta a fost imortalizată literar în romanul Șoseaua Nordului, scris de Eugen Barbu. La piciorul noului pod de cale ferată de la Băneasa a fost instalată o placă memorială care menționează acest eveniment.
  După intrarea armatelor Uniunii Sovietice în România, generalul Alfred Gerstenberg (care a fost a fost luat prizonier în 28 august 1944 de trupele române, la Gherghița, împreună cu generalul Reiner Stahel ^[5]) a fost dus în Uniunea Sovietică, unde a rămas până în 12 octombrie 1955, când a fost eliberat.^[1]
  Generalul Gerstenberg a murit de tuberculoză (contractată, probabil, în timpul prizonieratului) la data de 1 ianuarie 1959, în localitatea germană Bad Tölz. 

  Alfred Gerstenberg
  Date personale
  Născut	6 aprilie 1893  Grainau, Germania
  Decedat	1 ianuarie 1959 (65 de ani)  Bad Tölz, Germania
  Cauza decesului	tuberculoză
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	personal militar[*]
  Activitate
  Ramura	Luftwaffe
  Gradul	Generalleutnant[*]
  Bătălii / Războaie	Primul Război Mondial Al Doilea Război Mondial

• 1896: Viorel-Virgil Tilea (n. 6 aprilie 1896, Sibiu - d. 20 septembrie 1972, Londra) a fost un politician și diplomat român. A fost ambasadorul României la Londra în perioada 1938 - 1940. După instaurarea regimului antonescian a refuzat să se întoarcă în țară și a solicitat azil politic în Anglia. A fost nepotul de fiică al memorandistului dr. Ioan Rațiu. Descendent al familiei Rațiu de Nagylak (Noșlac) din Turda, atestată în Transilvania la începutul sec. al XIV-lea și reînnobilată în anul 1625 de către principele Gabriel Bethlen.
  A fost fiul lui Onoriu și Emilia Tilea, nepot de fiică al dr. Ioan Rațiu și stră-strănepot al prepozitului Basiliu Rațiu. În anul 1921 s-a căsătorit cu Eugenia Pop (decedată în 1947), iar în anul 1951 s-a recăsătorit cu Manuela Monroe. A fost un mare patriot român, european prin vocație, politician, diplomat, jurnalist și scriitor român, membru al Francmasoneriei Române. A studiat la Sibiu, Bratislava, Cluj, Londra și Viena. A fost doctor în drept al Universității din Viena. În timpul Primului Război Mondial a fost încorporat în Armata Austro-Ungară. În luna octombrie 1918 se alătură Consiliului Național Român. A fost trimis la Geneva pentru a se întâlni cu reprezentantul președintelui SUA, Thomas Woodrow Wilson.
  În perioada februarie-octombrie 1919 a fost secretarul particular al lui Iuliu Maniu, iar în perioada octombrie-decembrie 1919 al lui Alexandru Vaida-Voievod A participat la Conferința de Pace de la Paris. În perioada 1919-1920 a fost atașat diplomatic la Legația Română din Londra.
  A publicat nouă cărți în domeniul politic și diplomatic.
  Numele lui Viorel Tilea a rămas în istoria celui de-al Doilea Război Mondial. A fost trimisul extraordinar și plenipotențiar al României la Londra în perioada 1938-1940. Este cunoscut pentru „incidentul Tilea”, dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. În zilele de 16 și 17 martie 1939 s-a prezentat la Foreign Office și a declarat că guvernul român avea toate motivele să creadă că Germania va proceda în următoarele luni la dezintegrarea României, în același mod cum a procedat cu Cehoslovacia. Deși guvernul român a dezmințit existența unui „ultimatum german”, cabinetul britanic și-a pus în mișcare întreg angrenajul politico-diplomatic. Rezultatul a fost încetarea politicii de conciliere a Londrei și Parisului față de Berlin.
  În anul 1940 România a pierdut Basarabia și Bucovina de Nord, Ardealul de Nord și Cadrilaterul. Toate acestea s-au făcut prin amestecul direct al Germaniei Naziste sau indirect prin anexele secrete ale tratatelor încheiate cu țările vecine României, inclusiv URSS. În septembrie 1940 Tilea a fost rechemat în țară, dar a refuzat și a solicitat azil politic în Anglia. Demis din post, a pierdut cetățenia română și toate proprietățile din România.
  I s-a retras cetățenia română prin jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 81 din 3 februarie 1941, publicat în Monitorul Oficial nr. 29 din 4 februarie 1941.^[1] Ulterior, la 17 decembrie 1941, a fost șters din evidențele ofițerilor de rezervă ai Armatei Române, cu pierderea gradului de căpitan de rezervă, „ca unuia care în străinătate a avut purtări potrivnice îndatoririi de fidelitate față de țară”.^[1]
  A fost un apropiat al regimului regelui Carol al II-lea și susținător în exil al monarhiei române. A fost Commander of the Most Excellent Order of the British Empire (CBE). La Londra fondează Mișcarea Română Liberă. În anul 1948 statul comunist îi retrage pentru a doua oară cetățenia română. A fost președintele Organizației Tineretului Național Țărănesc, „Chemarea”.
  Viorel Tilea a făcut parte din Liga Românilor Liberi în anii 1950.
  A fost martor și participant activ la toate marile evenimente ale poporului român din prima jumătate a secolului al XX-lea. A fost primul șef al Legației României din Londra, care a lucrat și a locuit în prestigioasa clădire situată în 1 Belgrave Square. Clădirea găzduiește astăzi spațiile de reprezentare diplomatică ale Ambasadei României și sediul Institutului Cultural Român. În anul 2009, la inițiativa ambasadorului Ion Jinga, salonul de protocol diplomatic al Ambasadei și totodată fostul birou al lui Viorel Tilea, a devenit „The V. V. Tilea Room” (Salonul V. V. Tilea) și a fost marcat cu o plachetă de bronz pe care este gravat numele diplomatului. Viorel Tilea a murit în Anglia.
  Conform dorinței exprimată în testamentul său, memoriile sale privind misiunea la Londra au fost publicate de familia sa. Vezi: V. V. Tilea, Ileana Troiano, Envoy Extraordinary. Memoirs of a Romanian Diplomat. (Londra, Haggerston Press, 1998). ^[2] Din inițiativa urmașilor familiilor, arhivele Tilea-Rațiu au fost donate Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj.  

  Viorel-Virgil Tilea
  Ambasadorul Viorel-Virgil Tilea, 1939
  Date personale
  Născut	6 aprilie 1896 Sibiu, Austro-Ungaria
  Decedat	20 septembrie 1972 (76 de ani) Londra, Anglia
  Căsătorit cu	1. Eugenia Pop 2. Manuela Monroe 3. Maria Cella Delavrancea-Lahovary
  Copii	1. Ileana, Ioana, Stanca 2. Anca, Ion
  Naționalitate	România
  Cetățenie	Regatul României
  Religie	Biserica Română Unită cu Roma
  Ocupație	diplomat avocat
  Activitate
  Rezidență	Austro-Ungaria, România, Anglia
  Domeniu	avocat, diplomat
  Alma Mater	Universitatea din Viena
  Organizații	Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania, Partidul Național Țărănesc

• 1898: Jeanne Hébuterne, pictor francez, soția lui Amedeo Modigliani (d. 1920)
• 1911: Horia Agarici (n. 6 aprilie 1911, Lausanne, Elveția – d. 13 iulie 1982, Constanța, România) a fost un maior aviator al Forțelor Aeriene Române, unul din aviatorii de elită al celui de-al Doilea Război Mondial al Armatei Române, poet și autor român. Pentru faptele sale extraordinare de vitejie din timpul celui de-al doilea război mondial a fost supranumit și Salvatorul Constanței.. Născut la 6 aprilie 1911 la Lausanne în Elveția, Horia Agarici și-a petrecut copilăria la Iași. După începerea cursurilor liceale în acest oraș, familia s-a mutat la Brașov, unde Horia a terminat studiile liceale la Liceul Doctor Ioan Meșotă. După un an de studii la Politehnica din Timișoara, a decis să devină ofițer de aviație, urmând cursurile Școlii militare de ofițeri de aviație de la Cotroceni, pe care le-a absolvit în 1933.^[1] După obținerea brevetului de pilot de război, la 16 aprilie 1934, proaspătul aviator militar va activa în cadrul mai multor escadrile, zburând pe diferite tipuri de avioane. A fost înaintat la gradul de locotenent aviator pe 6 iunie 1937.^[1][2] A participat, cu gradul de locotenent aviator, la manevrele regale din anul 1938. La 22 iunie 1941, la ordinul lui Ion Antonescu, trupele române au trecut Prutul. Începea o lungă campanie, al cărei obiectiv era eliberarea unor teritorii aparținând României, ocupate de Uniunea Sovietică.
  Primii care au intrat în luptă au fost, în ambele tabere, aviatorii. Formațiunile de bombardament au survolat linia frontului, în căutarea unor ținte care să afecteze decisiv puterea de luptă și economică a inamicului. Astfel, în primele ore de dimineață, o formație de șase bombardiere sovietice s-au apropiat, peste Marea Neagră, de instalațiile portuare ale Constanței. Escadrila 53, afectată apărării litoralului, era plecată în misiune. Numai locotenentul Horia Agarici, cu rezervoarele de carburant perforate, a rămas pe aerodromul Mamaia. Totuși, conjunctura a făcut din Agarici un adevărat simbol al aviației de vânătoare. În 1941, el primește comanda escadrilei 53, dislocată pe aerodromul Mamaia, afectată apărării litoralului. Unitatea era dotată cu avioane Hurricane. În dimineața de 23 iunie 1941, piloții escadrilei au primit ordinul de a însoți o formațiune de bombardiere. Horia Agarici a decolat în fruntea escadrilei, dar, din cauza unor scurgeri de combustibil a fost nevoit să revină la bază și, imediat, tehnicienii au încercat să remedieze defecțiunea.
  La ora 12:00 s-a dat alarma: au fost semnalate bombardiere sovietice, care, după toate aparențele, se îndreptau spre Constanța, cu misiunea probabilă de a ataca portul. În ciuda tuturor regulamentelor, Agarici decolează fără ordin, fără coechipier, cu un singur rezervor plin, pornind “la vânătoare”. Norocul și simțul său de orientare îl ajută și, în curând apare în fața sa, zburând la altitudinea de 600 de metri, un grup de cinci avioane de bombardament, neînsoțite (lipsă de orientare strategică? Dispreț pentru capacitatea de reacție a românilor?) de vânătoare. Profitând de poziția favorabilă (deasupra și în spatele țintei), Agarici atacă. Întâi trage în bombardierul din capul formației. Îl lovește decisiv. Avionul sovietic cade în mare și explodează odată cu bombele pe care le transporta. Printr-o ranversare și un semitonou, Agarici revine la atac, trăgând în avionul din dreapta, care cade. Apoi atacă și al treilea inamic, care se îndreaptă spre sol, deși nu are incendiu la bord. Probabil că echipajul a ales prizonieratul… În acel moment, al doilea avion lovit de Agarici este luat în primire și de artileria antiaeriană română.
  Celelalte două avioane sovietice au dispărut în acest timp, abandonând misiunea, iar Agarici a revenit pe Mamaia, în limită de benzină. Rezultatul primei lupte aeriene din acest război a fost: trei bombardiere sovietice doborâte, dintre care două atribuite locotenentului Horia Agarici și al treilea, în comun, aviatorului și A.C.A. La revenirea la sol, Agarici a fost felicitat de comandantul flotilei, ca și de camarazii săi. Unii dintre ei, ca de pildă veteranul de război Traian Moraru, membru al A.S.A.B., își amintesc și povestesc cu emoție acest episod remarcabil de la începutul războiului.
  Remarcabila victorie a fost citată prin ordin de zi pe armată, fiind apoi preluată și amplificată de ziare și de Radio România. Celebritatea lui Agarici a fost asigurată și prin versurile lui Păstorel Teodoreanu, puse pe note de Gherase Dendrino pentru un șlagăr la modă în vara lui 1941.
  „A plecat la vânătoare Agarici
  A plecat ca să vâneze bolșevici ... ”
  Veteranii din al doilea Război Mondial (chiar și din trupele terestre) își amintesc cum îl fredonau atunci când avioanele cu cocardă tricoloră survolau linia frontului.
  Din păcate, probabil ca urmare a invidiei unor superiori, la 3 august 1941 Horia Agarici a fost mutat de la Escadrila 53 la I.A.R. Brașov, ca pilot essayeur, deși între timp fusese decorat cu: Medalia „Virtutea Aeronautică” clasa a treia, Ordinul „Coroana României” cu spade și cu spade și panglica Medaliei Virtutea Militară clasa a cincea și cu Crucea de Fier germană. A fost înaintat la gradul de căpitan aviator pe 24 ianuarie 1942.^[2] Mai târziu a revenit în luptă, reușind ca, până la sfârșitul războiului să mai doboare încă trei avioane inamice, cu toate că firea lui poetică și nostalgică îl arăta superiorilor ca pe un tip incapabil să lupte. După război, căpitanul aviator Horia Agarici este trecut în rezervă, pentru a presta diferite activități fără nici o legătură cu meseria și pasiunea lui, zborul. Ca o consecință a servitudinii față de Moscova a regimului comunist din România, în anul 1955 el este degradat, ca și alți aviatori care se distinseseră pe frontul de est. A fost întemnițat la Aiud ca deținut politic, fiind condamnat la 25 de ani de muncă silnică și eliberat prin grațierea generală din 1964. A fost reabilitat și i-a fost redat gradul de căpitan în 1965.
  A murit în 1982 la Constanța fiind înmormântat cu onoruri militare. Horia Agarici este amintit și de istoria literaturii române. A publicat mai multe cărți, printre care volumul de versuri Acorduri și nuanțe, cel de nuvele Șoimanu Furtună, precum și tratatele de specialitate Aviația de vânătoare și Lupta în cer.
  Poate că versurile lui nu îl ridică la valoarea unui mare poet, dar pasiunea care le-a inspirat este remarcabilă, pentru că este aceeași care l-a călăuzit în luptă:
  Pe zarea mării, case sclipesc în alb de viață ?
  Și moartea se apropie pe aripi de păgân…
  Dar iată-un fulger rece, avânt fără stăpân,
  Un șoim de fier și flăcări, pierind în dimineață.
  (Încăierare în văduh).  

  Horia Agarici
  Maiorul de aviație Horia Agarici
  Date personale
  Născut	1911 Lausanne, Elveția
  Decedat	1982, (71 de ani) Constanța, România
  Naționalitate	Lausanne  Elveția
  Cetățenie	România
  Ocupație	aviator poet
  Porecla	Salvatorul Constanței
  Studii	Școala de aviație militară de la Cotroceni
  Activitate
  A luptat pentru	România
  Ramura	Forțele Aeriene Române
  Ani de serviciu	1934 - 1945
  Gradul	Maior
  A comandat	Escadrila 53 Vânătoare
  Bătălii / Războaie	Cel de al Doilea Război Mondial
  Decorații și distincții
  Decorații	Ordinul Virtutea Aeronautică Ordinul Coroana României Crucea de Fier

• 1915: Tadeusz Kantor (n. 6 aprilie 1915,^[1][2][3][4] Wielopole Skrzyńskie[*], Polonia – d. 8 decembrie 1990,^{[1][5][2][3][4][6]} Cracovia, Polonia^[7]) a fost regizor de teatru, actor în propriile producții, autor de happening-uri, teoretician al artei și pictor polonez. Kantor a urmat Academia de Arte Frumoase din Cracovia și, dezamăgit de metodele de lucru predate acolo, „folosite pentru a exprima efecte predeterminate“, începe să devină interesat de avangarda poloneză a timpului, de constructivismul rus și Bauhaus, încercînd să rezolve dilema „cum să reconciliezi lumea mitică simbolistă a gîndului/corpului cu lumea abstracțiunii metafizice/geometrice a avangardei“. Printre cele mai cunoscute spectacole realizate de Tadeusz Kantor se numără „Clasa moartă” (1975), „Wielopole” (1980), „Să piară artiștii” (1985), Nu mă voi întoarce niciodată (1988), despre care spunea că reprezintă „răspunsul său artistic la istoriile oficiale legitimate de secolul douăzeci: deportări în masă, ideologii, războaie și crime, ca și la procesul de depreciere a valorii reprezentării tradiționale“.
  Tadeusz Kantor a decedat la 8 Decembrie, 1990.
  Michal Kobialka a fost primul traducător în engleză al scrierilor lui Tadeusz Kantor. Cartea sa „O călătorie în alte spații. Teatrul lui Tadeusz Kantor” concepută ca o deschidere către arta lui Kantor, cuprinde trei capitole: „În căutarea sinelui: praguri și metamorfoze“, „În căutarea celuilalt: spațiu și memorie“ și „Realitatea găsită“. 

  Tadeusz Kantor
  Tadeusz Kantor
  Date personale
  Născut	6 aprilie 1915[1][2][3][4]  Wielopole Skrzyńskie[*], Polonia
  Decedat	8 decembrie 1990 (75 de ani)[1][5][2][3][4][6]  Cracovia, Polonia[7]
  Înmormântat	cimitirul Rakowicki[*]
  Părinți	Marian Kantor[*]
  Cetățenie	Polonia
  Ocupație	pictor regizor de teatru sculptor[*]
  Activitate
  Studii	Academia de Arte Frumoase Jan Matejko
  Premii	Ordinul Artelor și Literelor[*] Crucea de Mare Merit a Republicii Federale Germania[*]

• 1920: Alexandra Caradja, cunoscută ca prințesa Caragea (d. 1997)
• 1930: Alexandru George, critic și istoric literar, prozator și traducător român
• 1941: Gheorghe Zamfir (n. 6 aprilie 1941, Găești, Județul Dâmbovița) este un naist virtuoz și compozitor român. Exprimându-se artistic printr-un instrument aproape uitat (naiul, numit și fluierul lui Pan), reușește să cucerească aplauzele întregii planete. Modifică forma, construcția și tehnica naiului, lărgindu-i considerabil paleta de interpretare. Introduce naiul în toate stilurile și genurile muzicale, revoluționând sunetul la scară universală și aducând naiul în atenția publicului modern.
  Pe lângă prestigioasa carieră de muzician, se manifestă ca artist și în domeniul literar și al artelor plastice, publicând versuri, eseuri și o carte autobiografică și expunând picturi proprii în țară și în străinătate. După o carieră muzicală de succes, în 1982, în plin comunism, dedică un concert lui Dumnezeu. Cade în dizgrația cuplului Ceaușescu. Este nevoit să plece în exil.

  „Urlând de durere, cu inima sfâșiată în bucăți, am luat drumul exilului, în luna martie 1982, cu două valize și cu naiurile la spinare. Pașaportul mi l-a băgat în buzunar fostul ministru de Externe, Ștefan Andrei, care mi-a spus: "Pleci și nu te mai întorci. Altfel, Ceaușescu te omoară!". Exilul a fost absolut teribil pentru mine. Dacă nu plecam din țară eram arestat, condamnat și poate pierdut fizic.”

  Cariera sa continuă și în exil, bucurându-se de succes mondial. Primește numeroase premii și distincții. În 1986, în Canada, din relația cu Susan Nichols, i se naște unicul fiu, Emmanuel Teodor Zamfir, actualmente baterist într-o formație rock din Montreal. În 1995 se căsătorește cu Marie Noëlle, la Paris. Revenit în România după Revoluția din 1989, traversează o perioadă de dificultăți financiare din cauza datoriilor acumulate față de fiscul francez, care îi confiscă posesiunile din Franța pentru că nu și-ar fi plătit impozite de milioane de euro.^[2] Acest fapt nu îl împiedică să își continue cariera artistică. În anul 1994 s-a căsătorit cu Marie Noelle, de care a divorțat în 2010.^[2][3][4] În anul 2015 s-a recăsătorit cu Nicoleta Beca, solistă de muzică populară. Manifestă înclinații muzicale din copilărie, când este atras de muzica lăutarilor, una din dorințele sale cele mai arzătoare fiind să cânte la acordeon cu taraful de țigani. În 1955, la vârsta de 14 ani, tatăl său îl înscrie la Școala de muzică nr. 1 din București (astăzi Liceul de Muzică Dinu Lipatti), cu intenția de a studia acordeonul, dar este acceptat la clasa de nai a profesorului Fănică Luca, unde demonstrează o abilitate extraordinară pentru acest instrument. Iată cum evocă Gheorghe Zamfir întâlnirea sa cu Fănică Luca:

  „Asta se întâmpla prin 1950, când am fost acceptat la Școala Specială de Muzică numărul 1 din București. Aveam 14 ani. Am reușit la examen, în comisia care alegea elevii după conformația fizică. Acești profesori, din comisie, erau vreo 14-15. Eu venisem de la țară, habar n-aveam cine e Fănică Luca.
  Văzând că am configurația pentru acest instrument, Fănică Luca mi-a zis să încerc să cânt la nai. Eu i-am zis că refuz și am plecat din clasă. Tata m-a împins din nou, mi-a dat și două palme, și așa am rămas cu titlu de încercare la nai, pentru două luni, dacă nu-mi convine, pot să plec, ceea ce s-a și întâmplat. După două luni, din cauza efortului fizic am părăsit naiul. M-am dus la clasa de contrabas.
  M-a căutat Fănică Luca, la câteva zile, prin școală, mi-a dat câteva palme și m-a întors la clasă. Mi-a zis: «Cu trei melodii am cucerit Globul Pământesc. Tu ai să-l cucerești mai mult ca mine. Nu-ți dai seama că ai talent?». Și am rămas la clasă.”

  În 1961, după bacalaureat, se înscrie la Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu din București, pe care îl absolvă cu o dublă specializare, în Pedagogie (1966) și în Dirijorat pentru cor și orchestră (1968). Pe 24 martie 2005 își susține doctoratul, obținând calificativul summa cum laude pentru teza intitulată Naiul - geneză, evoluție și semnificație, coordonată de profesorul universitar Gheorghe Oprea. Gheorghe Zamfir aduce schimbări inovatoare naiului tradițional românesc de 20 de tuburi, înlocuindu-l cu noi variante conținând succesiv 22, 25, 28 și 30 de tuburi, pentru lărgirea domeniului tonal, astfel: naiul alto (22 de tuburi), tenor (25 de tuburi), bas (28 de tuburi) și naiul contrabas (30 de tuburi – apărut în 1972). Reușește să obțină câte nouă tonuri pentru fiecare tub, prin modificarea ambușurei. În acest fel devine posibilă interpretarea melancolică la nai a doinelor, cântecelor de leagăn, bocetelor și chiar a unor inflexiuni ale vocii umane. Își asamblează singur naiurile, din lemn de bambus, și le acordează cu ajutorul unei mici cantități de miere de albine introdusă în tuburi. În 2003 confecționează naiul numit Gigantul, având 42 de tuburi, 1,35 m înălțime și 1,2 m lățime. În 1959, obține Premiul I și titlul de laureat pe țară, și înregistrează primele compoziții proprii în stil folcloric, cu Orchestra Populară a Radiodifuziunii. Devine cunoscut publicului larg după ce este descoperit de etnomuzicologul elvețian Marcel Cellier, care studia muzica populară românească în anii '60. Ca student, în perioada 1961-1966 călătorește în multe țări europene și câștigă Locul I în numeroase competiții internaționale.
  În perioada 1966–1969 este dirijor al Ansamblului folcloric Ciocârlia din București. În 1966 scoate primul său disc cu casa de discuri Electrecord, care cuprinde compoziții ale sale în cel mai autentic spirit popular, printre care și faimoasele sale piese: Doina de Jale și Doina ca de la Vișina. În 1968 scoate cel de al doilea disc cu Electrecord. În 1969 pleacă prin demisie de la Ansamblul folcloric Ciocârlia.
  Între anii 1968-1970 întreprinde primele turnee în Germania de Vest, Elveția, URSS, China, unde obține un succes impresionant.
  În 1970 înființează propriul său Taraf concertistic, cu care susține, în 1971, 45 de reprezentații la teatrul de la Gaîté – Montparnasse din Paris, folosind pentru prima oară cele patru naiuri (soprano, alto, tenor și bas) create de el însuși în 1968. Reprezentațiile se bucură de un succes fulminant.^{[necesită citare]} Va concerta apoi peste tot în lume, elogiile fiind unanime,^{[necesită citare]} din Europa, America de Sud, Canada și SUA, până în Australia, Japonia și Africa de Sud. Este invitat să susțină concerte, în diferite ocazii, de nenumărați șefi de state și personalități, printre care împărăteasa Japoniei, președintele Columbiei și Papa Ioan Paul al II-lea. Primește nenumărate premii și distincții.^{[necesită citare]}
  În 1972 creează stilul Nai - Orgă, introducând repertorii noi și lărgind considerabil paleta expresivă de interpretare a naiului.
  În 1974 compune Misa pentru Pace, pentru nai, cor, orgă și orchestră, pe care o înregistrează la București cu Orchestra Națională Radio și Corul Madrigal condus de Marin Constantin, sub bagheta dirijorului Paul Popescu.
  Single-ul său Eté d’amour devine unul din hiturile cele mai apreciate ale anului 1976.^{[necesită citare]} Urmează Păstorul Singuratic, al doilea hit european al său, la care colaborează cu compozitorul și dirijorul german James Last, pe care îl cunoaște într-unul din turneele sale. Ambele cântece anunță venirea unui sunet nemaiîntâlnit până atunci, care îi atrage recunoașterea internațională. Urmează concerte în SUA, la Carnegie Hall, New York (1981) și Kennedy Center, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, Canada, Africa de Sud, Scandinavia, Belgia, Franța, Elveția, Austria.
  În 1981 își lansează discurile pe piața americană.
  În 1982 compune prima Rapsodie și primul Concert pentru nai și orchestră, pe care le înregistrează pentru Phillips cu Filarmonica din Monte Carlo, sub bagheta lui Lawrence Foster.
  În 1984 compune primul Cvintet pentru nai și cvartet de coarde, numit Cvintetul Plopilor, pe care îl cântă împreună cu Cvartetul Oxford din Toronto, în transmisie directă la Radio. Compune numeroase lucrări camerale, pe care le execută cu celebrul Cvartet Enescu, în Franța și Germania.
  În 1986 înregistrează primul disc cu repertoriu baroc, din care amintim Dublul Concert în re minor pentru vioară și oboi de Johann Sebastian Bach, cu British Chamber Orchestra.
  Între 1988-1990 este primit de trei ori la Vatican. Este primul muzician care a cântat în timpul Misei private a Papei Ioan Paul al II-lea.^{[necesită citare]} După moartea Sanctității Sale, creează special pentru comemorarea Sa Conceptul muzical Totus Tuus, un set de piese pentru nai, orgă și grup vocal bărbătesc.
  În domeniul cinematografiei, participă la compunerea coloanei sonore a unor filme, printre care Once Upon a Time in America, al regizorului Sergio Leone, Karate Kid sau, mai nou, Kill Bill. Iată cum rememorează Gheorghe Zamfir participarea la coloana sonoră a filmului Once upon a time in America (citat preluat din cartea sa autobiografică Binecuvântare și blestem):

  „1987. Roma mă solicită prin Ennio Morricone și Sergio Leone pentru a înregistra tema principală la filmul care avea să facă turul lumii, ca o capodoperă a cinematografiei: "Once upon a time in America". Experiența a fost unică, participarea naiului în desfășurarea acțiunii fiind majoră, creând impactul pe care realizatorii mizau. Într-adevăr, intervenția mea avea să creeze emoția care a făcut din acest film unul din cele mai vizionate și apreciate filme din lume la acea epocă.”

  În 1990, după Revoluție, se reîntoarce în țară. Își continuă seria de concerte și turnee în Franța, Elveția și, mai ales, Turcia, unde este declarat cel mai popular compozitor și artist al secolului XX^{[necesită citare]}. Susține concerte la pupitrul Orchestrei Naționale de Folclor, reînființată în luna decembrie 2006 (relansarea oficială a orchestrei are loc în luna mai 2007).
  După aproape un deceniu de absență, în ianuarie 2006 Gheorghe Zamfir se întoarce în Canada pentru un tur de concerte cu ATHENAEUM STRING Quintet. În programul turneului a fost inclusă o premiera mondială: Anotimpurile de Antonio Vivaldi pentru nai si quintet de coarde in aranjamentul muzical al muzicianului Lucian Moraru, cât și piesele Ciocârlia, Lonely Shepherd etc.
  
  
  În decursul unei cariere muzicale care depășește 50 de ani, Gheorghe Zamfir creează peste 300 de lucrări în stil folcloric, cameral, coral, vocal, instrumental și simfonic. Repertoriul său cuprinde compozitori de la perioada barocă și clasică precum Wolfgang Amadeus Mozart, Johann Sebastian Bach, Arcangelo Corelli, Antonio Vivaldi, până la contemporani ca John Lennon, Paul McCartney, Billy Joel sau Elton John.
  Gheorghe Zamfir este câștigătorul a 120 de discuri de aur și platină, are peste 190 de discuri înregistrate, și are peste 120 de milioane de albume vândute^[5]. Este singurul artist european care a câștigat două discuri de aur în SUA și singurul artist român care a câștigat un disc de aur în Ungaria. 

  Cariera artistică para-muzicală[modificare | modificare sursă]

  Artist polivalent, Gheorghe Zamfir manifestă preocupări artistice și în afara sferei muzicale, care l-a consacrat.

  Literatură și publicistică[modificare | modificare sursă]

  • Lucrări de specialitate:
    • Traitė Du Naï Roumain: méthode de flûte de Pan (1975)
    • Naiul - geneză, evoluție și semnificație (teza cu care își susține doctoratul, în 2005)
  • Literatură beletristică (versuri, eseuri și o carte autobiografică):
    • Dincolo de sunet - Au-dela du son, ediție bilingvă, româno-franceză, (1979)
    • Drum de spini și de glorii, versuri, (1981)
    • Binecuvântare și blestem, carte autobiografică (2000)
    • În inima întristată a barocului, versuri (2002)

  Arte plastice[modificare | modificare sursă]

  În domeniul artelor plastice, Gheorghe Zamfir se exprimă în pictură, având la activ, până în 2007, 4 expoziții de pictură în țară și în străinătate. În perioada iunie-august 2009, la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia a fost deschisă expoziția Doi pictori, două epoci, două gândiri, două simțiri, doi români. Gheorghe Zamfir și Petru Beca^[6], cuprinzând lucrări ale lui Gheorghe Zamfir și ale lui Petru Beca, pictor și scriitor din Alba Iulia.

  Cariera didactică[modificare | modificare sursă]

  In anul 1987 la Conservatorul de Muzica din Hilversum Olanda se înființează prima catedră de nai din lume unde ca profesor de nai a fost naistul roman Nicolae Parvu ,fost coleg de clasa de Nai cu Gheorghe Zamfir . În perioada 2001-2005, activează ca profesor asociat la Facultatea de Interpretare Muzicală din cadrul Universității de Muzică din București',unde incepe sa predea timp de patru ani de zile.Cel care insa a pus bazele acestei catedre de Nai la Universitatea de Muzica din Bucuresti a fost profesorul de Nai Cornel Pana,actual stabilit in Elvetia. Gheorghe Zamfir este înlăturat de la catedră în toamna anului 2005, fiind respins prin vot de Consiliul Facultății de Interpretare Muzicală. Ulterior, predă cursuri de nai la Universitatea Valahia din Târgoviște.

  Activitate politică[modificare | modificare sursă]

  Întors în țară după Revoluție, Gheorghe Zamfir devine, pentru scurt timp, membru al Partidului România Mare, condus de Corneliu Vadim Tudor. Revista România Mare îi atribuie afirmații antisemite, din cauza cărora, în 2002, nu i se permite să concerteze în Israel, fiind oprit la aeroport și obligat să se înapoieze la București. Am căzut într-o capcană, declară în 2003 Maestrul, într-o conferință de presă la Tel Aviv, că afirmațiile din revistă nu îi aparțin și că nu este antisemit. Ziarul Yediot Aharonot scrie că, din cauza a trei luni nefericite, nu se poate șterge cariera de 48 de ani a unui artist care este considerat printre primii zece muzicieni din lume.
  Mai târziu, Gheorghe Zamfir descrie astfel această experiență politică:

  „Am fost atras în curse politice de oameni care s-au folosit de mitul și de numele meu. M-au terfelit, după care m-au părăsit și m-au uitat. Sunt foarte trist și dezamăgit de tot ceea ce mi s-a întâmplat.”

  Ulterior, retras din politică, precizează:

  „Am uitat de politică. Mi-au rămas muzica, naiul, studenții. Am multe de spus în compoziție și în dirijorat.”

  Retragerea din politică este însă temporară: în toamna anului 2004, Gheorghe Zamfir devine membru al Partidului Democrat. Participă la coloana sonoră a următoarelor filme:
  • Le Grand Blond avec une chaussure noire (Marele Blond) , 1972
  • Le retour du Grand Blond (Întoarcerea Marelui Blond), 1974
  • Picnic at Hanging Rock (Picnic la Hanging Rock), 1975
  • Once upon a time in America (A fost odată în America), 1984
  • The Karate Kid (Karate Kid), 1984
  • Paradise, 1984
  • Margarit i Margarita, 1989
  • Omohide poro poro (Memories of Yesterday), 1991
  • Celeste, 1991
  • Preku ezeroto (Across the Lake), 1997
  • Kill Bill. Vol.1, 2003  

    Gheorghe Zamfir
    Gheorghe Zamfir în concert (Cracovia, iulie 2008)
    Date personale
    Născut	6 aprilie 1941 (78 de ani) Găești, România
    Cetățenie	România
    Ocupație	Muzician, compozitor
    Activitate
    Alte nume	Pan Flute Master
    Origine	România
    Studii	Universitatea Națională de Muzică București
    Gen muzical	Muzică populară Pop instrumental muzică ușoară
    Instrument(e)	Nai
    Ani de activitate	1960 - prezent
    Case de discuri	SonArt, Philips, Mercury
    Premii	conducător de joc[*][1] Concert în Cracovia (iulie 2008)   Concert în Cracovia (iulie 2008)   Concert în Cracovia (iulie 2008)

• 1942: Barry Levinson (n. 6 aprilie 1942,^{[1][2][3][4][5][6][7]} Baltimore, Maryland, SUA^[8]) este un scenarist american, regizor, actor și producător de filme de cinema și de televiziune. A realizat filme ca „Good Morning, Vietnam” (1987), „Sleepers” (1996) sau „Rain Man” (1988). 

  Barry Levinson
  Barry Levinson în 2009
  Date personale
  Născut	6 aprilie 1942 (77 de ani)[1][2][3][4][5][6][7]  Baltimore, Maryland, SUA[8]
  Căsătorit cu	Valerie Curtin[*] (1975–1982)
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	regizor de film scenarist actor producător de film
  Alma mater	Baltimore City Community College[*]
  Premii Oscar
  Cel mai bun regizor (1989) pentru Rain Man
  Alte premii
  Laurel Award for Screenwriting Achievement[*] (2010) Premiile Sindicatului Scenariștilor Americani Premiul Sindicatului American al Regizorilor[*]

• 1948: Mary Fisher (n. 6 aprilie 1948,^[2] Louisville, SUA) este una dintre cele mai cunoscute femei din politica americană, actriță, artistă și autoare. După ce a fost infectată cu HIV de la al doilea ei soț, ea a devenit unul dintre cei mai mari activiști HIV/SIDA din întreaga lume în ceea ce privește prevenirea, educarea și tratarea persoanelor infectate HIV și SIDA. Ea este remarcată în întreaga lume în special pentru discursuri ținute în fața a două Convenții Republicane: Houston, în 1992, și San Diego, în 1996. În 1992 discursul ei a fost declarat ca „unul dintre cele mai bune discursuri americane ale secolului al XX-lea”.^[3]
  Ea este fondatorul celei mai mari organizații non-profit care finanțează cercetarea și educația HIV / SIDA, Clinica Mary Fisher de Cercetare și Educație (CARE). Începând cu luna mai 2006, ea a fost numită emisar global  pentru Programul Comun al Națiunilor Unite privind HIV/SIDA (UNAIDS) Fisher s-a născut Levi Davis Frehling la data de 6 aprilie 1948, în Louisville, Kentucky, fiica lui Marjorie Faith (născută Switow) și George Allen Frehling.^[5][6][7] Părinții acesteia erau de origine evreiască rusă.^[8] Părinții ei au divorțat când aceasta avea numai patru ani, iar anul următor mama sa, s-a căsătorit cu multimilionarul Max Fisher, care a adoptat-o pe Fisher.
  Crescută în Michigan, Fisher a urmat școala Kingswood (astăzi, școala Cranbrook Kingswood) din Bloomfield Hills (acolo unde l-a cunoscut pe politicianul Mitt Romney),^[9] după care a urmat  Universitatea din Michigan pentru un an, înainte de a lua decizia de a face  voluntariat la televiziune ABC în Detroit. A fost decorată de președintele SUA, ca prima femeie "advance man".
  În 1977, Fisher a avut în prima căsătorie, dar care s-a consumat în scurt timp. În 1984, a început tratamentul la Betty Ford Center pentru dezalcolizare; În timpul petrecut în clinică marea doamnă își dădu seama că are înclinații artistice. După vindecare, merge în New York City, , iar în 1987 se căsătorește cu colegul său, Brian Campbell. Cuplul se mută la Boca Raton, Florida, unde familia se mărește. Fisher aduce pe lume primul copil pe nume Max și, după mai multe avorturi, nemaiputând avea copii a adoptat un al doilea fiu, pe Zachary, împreună cu soțul ei. În 1990, Campbell a intentat divorț, iar în 1991, a informat-o pe Fisher că este HIV pozitiv. Fisher a aflat curând că a contractat virusul de la soț, deși copiii lor nu au fost infectați. Fisher a decis să vorbească deschis despre boala ei, iar apoi publicația Detroit Free Press a publicat povestea ei. În februarie 1992, a fost invitată să vorbească la Convenția Națională Republicană din Houston, Texas. Acolo, ea a cerut public Partidului Republican să se ocupe de criza SIDA și HIV din întreaga lume .^[10] În 1995, New York Times a susținut-o pe Fisher, împreună cu Elizabeth Glaser, care a vorbit despre experiența ei cu SIDA în 1992 la Convenția Națională Democrată, fiind cea care a  "adus SIDA acasă în America."^[11] Discursul lui Mary Fisher a  listat cu poziția #50 în Retorica america din Top 100 Discursuri ale Secolului 20 .^[12][13] După acest moment , Fisher a înființat și subvenționat un grup de sprijin pentru familiile afectate de SIDA și personalul medical, "Family AIDS Network", și a continuat vorbind, ca reprezentant al său, care promovează educația, prevenirea și acceptarea persoanelor care suferă de această boală. În octombrie 1992, Președintele George Bush a numit-o Președinta Comisiei Internaționale privind SIDA, înlocuindu-l pe Magic Johnson.^[14] Fisher a vorbit din nou despre problemele legate de HIV din întreaga lume, în 1996 la Convenția Internațională Republicană din San Diego, California.^[15] Fisher nu a dorit să mai participe la Convenția internațională republicană din Philadelphia, Pennsylvania; fiind înlocuită de Președintele SUA cu un alt activist pentru SIDA ( proponentul "numai abstinența") Patricia Funderburk Ware.^[16]
  În 1999, Fisher a apărut pe primele pagini ale publicațiilor din întreaga lume,afirmând că ea cât și alți oameni HIV pozitivi, au decis să înceteze să mai ia medicamente anti-HIV pe care ea le-au simțit afectându-le atât calitatea vieții cât și sănătatea.^[17][18]
  Dar ea și doctorii subvebtionați de aceasta au continuat să încerce noi combinații de medicamente și, până în 2001, au reușit să suprime virusul fără efecte secundare. Găsirea medicamentelor care ar putea prelungi viața  dar care să nu afecteze sănătatea a marcat un punct de cotitură, a declarat Fisher într-un interviu acordat pentru mai multe reviste în 2007: "De ani de zile mă așteptam să mor, iar apoi am transformat totul în jur și am încercat să-mi dau seama cum să trăiasc".."^[19]
  Fisher și-a extins activismul împotriva SIDA de la vorbitul public și în scris, la ceva mai concret. Ea a înființat fondul internațional non-profit Mary Fisher CARE, fondat în cadrul Centrului de Cercetare SIDA de la Universitatea din Alabama, Birmingham, pentru a susține cercetarea clinică SIDA și pentru a promova educația publică despre medicina și politica HIV / SIDA. Astăzi este Președinta  Coaliției globale privind femeile și SIDA a Organizației Națiunilor Unite (O.N.U), efectuând cu alte femei HIV-pozitive turnee în Statele Unite pentru a crește gradul de conștientizare cu privire la această boală.
  Activitatea internațională a lui Fisher sa axat pe Africa și, în special, pe Zambia, unde a condus turnee și a promovat proiecte de generare a veniturilor pentru angajarea femeilor HIV pozitive. Ea a învățat femeile africane să creeze bijuterii lucrate manual, care apoi sunt vândute online și în galeriile din S.U.A., cu profituri returnate femeilor artizane. Bijuteriile Fisher au fost expuse în colecții publice și private din întreaga lume. Bijuteriile ei sunt au fost promovate public de: Președintele și Doamna George H. W. Bush, Președinte și Doamna Gerald Ford, Doamna Henry Ford II, Președinte și Doamna Mwanawasa de Zambia, și multe altele. Șapte dintre sculpturile ei sunt expuse la Geneva, Elveția, în sediul central al UNAIDS, ca parte a Artei pentru SIDA, o colecție creată pentru a recunoaște rolul artei jucat în răspunsul împotriva SIDA. Lucrările Fisher, au fost de asemenea, prezentate de Gerald R. Ford în Biblioteca și Muzeul Prezidențiale^[20]
  Fisher este reprezentată pe tot parcursul anului de către galeria Goldenstein.^[21] în Sedona, Arizona. Un spectacol special cu munca ei are loc anual în luna noiembrie. Spectacolul este intitulat: CHI: Arta ca o vindecare. Recepția de deschidere are loc în prima vineri din luna noiembrie. Fisher vorbește în galeria americană cel puțin o dată pe an. 

  Mary Fisher
  Date personale
  Nume la naștere	Lizabeth Davis Frehling
  Născută	6 aprilie 1948 (71 de ani) Louisville, Kentucky, United States
  Căsătorită cu	Brian Campbell (1987–?; divorțată; 2 copii)
  Naționalitate	American
  Cetățenie	SUA
  Religie	Iudaism[1]
  Ocupație	Artist, author
  Activitate
  Alma mater	Universitatea Michigan
  Cunoscută pentru	AIDS activism
  Partid politic	Partidul Republican

• 1949: Horst Störmer, fizician american, laureat al Premiului Nobel
• 1953: Vlad Pohilă (semnează uneori ca Vladimir Prisăcaru; n. 6 aprilie 1953, Putinești, raionul Florești, Moldova) este un scriitor, publicist și traducător român basarabean. S-a născut la 6 aprilie 1953, în comuna Putinești, raionul Florești, în familia țăranilor Ion Pohilă și Ileana (născută Prisăcaru).
  Este licențiat al secției de ziaristică din cadrul Facultății de Litere a Universității de Stat din Moldova (1975). Urmează la Moscova cursuri de muzeistică și studiul artelor (1976), face studii de doctorat în lingvistică la Institutul de limbă și literatură al Academiei de Științe din Chișinău (1983-1987).
  Între 1975 și 1981 lucrează ca ghid și interpret în turism, specializat pe marile muzee de arte din Moscova și Leningrad (Sankt-Petersburg). În această perioadă, pe lângă rusă și franceză, studiază unele limbi slave (bulgară, sârbă, croată, polonă, cehă) și baltice (lituaniană, letonă), precum și culturile acestor popoare.
  Ca ziarist, a lucrat la publicațiile periodice „Noutăți editoriale”, buletinul Comitetului de Stat pentru edituri, poligrafie și comerțul cu cărți (1981-1983), revistele „Limba și literatura moldovenească” (1987-1990; ulterior - „Revistă de lingvistică și știință literară”) și „Glasul” (1989-1995; ulterior – „Glasul Națiunii”), participând, în 1989, la tipărirea primelor numere, în condiții de clandestinitate, la Riga (Letonia) și la Vilnius (Lituania). Este redactor (din 1995), apoi redactor-șef (1998-2001) al săptămânalului „Mesagerul”; redactor la revista „Viața Basarabiei” (2001-2002) și redactor-șef adjunct la revista „Limba Română” (2002-2003). Din 2003 este redactor-șef al revistei de biblioteconomie și științe ale comunicării BiblioPolis, editată de Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu. Din 1997 este redactor, iar din 1998 redactor și coautor la Calendar Național. Din 2006 este redactor la revista „Tyragetia” a Muzeului Național de Istorie a Moldovei.^[1]
  Colaborează la diferite ziare și reviste de limba română din Chișinău: „Tinerimea Moldovei”, „Viața satului”, „Literatura și arta”, „Țara”, „Flux”, „Timpul”, „Jurnal de Chișinău” etc.; respectiv „Moldova”, „Femeia Moldovei”, „Nistru” (ulterior „Basarabia”), „Orizontul” („Columna”), „Viața Basarabiei”, „Clipa siderală” ș.a. Publică în periodice de la București („România Liberă”, „Flacăra”, „Luceafărul”), Iași („24 de ore”, „Cronica”, „Convorbiri literare”), Cernăuți („Zorile Bucovinei”, „Concordia”, „Plai românesc”, „Septentrion literar”), la publicații ale diasporelor românești din Germania, Franța, Canada, SUA, Australia etc. De asemenea, contribuie la unele reviste literare și culturale electronice („Luceafărul românesc”, „Monitor cultural”, „Tiuk!”, „Vocea Basarabiei” ș.a.). Are colaborări cu Radio Național al Moldovei (până în anul 2002), Radio Antena C (până în 2007), Radio Vocea Basarabiei, Radio România Actualități, Radio România Internațional, BBC; TV Moldova, Euro TV etc.
  Se impune ca autor de articole pe teme culturale (literatură, artă, învățământ, starea limbii române în R. Moldova, sociolingvistică, etnologie ș.a.), prin articole și emisiuni radiofonice de cultivarea limbii. Cultivă interviul, cronica literară, eseul, semnând numeroase materiale (inclusiv prefețe și postfețe) consacrate unor personalități marcante ale spiritualității naționale (Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Mircea Vulcănescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Aureliu Busuioc, Ion Druță, Igor Crețu, Mihai Cimpoi; lingviștii Sextil Pușcariu, Eugeniu Coșeriu, Mioara Avram, S. Berejan; oamenii de artă Constantin Brâncuși, Maria Tănase, Maria Cebotari, George Enescu, Eugen Doga ș.a.) și ale celei universale (Dostoievski, K.-M. Ciurlionis, Lilli Promet, K. Paustovski, A. Camus, Ivo Andric, G. G. Marquez, alți zeci de scriitori-laureați ai Premiului Nobel).
  Editorial, a debutat cu studiul Nume proprii din alte limbi în context moldovenesc (1988), urmat de alte lucrări ce au ca obiect de preocuparea corectitudinea limbii române: Să citim, să scriem cu litere latine (1989), Grafia latină pentru toți (1990). În 1998 tipărește Mic dicționar de nume proprii străine, reeditat în câteva rânduri, este unul dintre autorii Dicționarului de greșeli (ed. ARC, 1998). Are pregătite pentru tipar^[Când?] o carte cu articole de cultivarea limbii și un volum cu eseuri despre personalități remarcabile ale culturii.
  A tradus peste 20 de cărți de artă și ghiduri ale unor localități din Republica Moldova; la fel, a tradus proză scurtă, eseuri și poezii din mai multe limbi, precum și câteva romane: Torentul negru de L. Buczkowski (1986, din polonă), Domnul Ține-mi Umbrela de I. Milev (1987, din bulgară), Viața lui Omar Khayyam de frații K. și Ș. Sultanov (1989, din rusă), Cine răspândește anecdote de scriitoarea estonă Lilli Promet (2008).
  Este redactor și/sau autor, uneori și traducător la surse de referință precum Dicționar enciclopedic moldovenesc (DEM, 1989); enciclopediile Chișinău (1996), Femei din Moldova (2000), Dicționarul universal al limbii române de L. Șăineanu (1998); Dicționar rus-român (2000), Dicționar explicativ ilustrat al limbii române - DEXI (2007).
  Este redactor sau lector a peste 30 de bibliografii și biobibliografii, alte zeci de cărți – de beletristică, arte, istorie, literatură didactică și pedagogică, juridică, monografii ale unor localități din R. Moldova și din România.
  În 1989, a ținut cursuri de ortografie a limbii române pentru profesorii din diferite sate și orașe ale Republicii, precum și din nordul Bucovinei (reg. Cernăuți). Predă cursuri de limbă română la Universitatea de Stat „Ion Creangă” (1995-1997), de stilistică și cultivarea limbii la [Universitatea Liberă Internațională din Moldova]] (2004-2005).
  Activitatea lui Vlad Pohilă a fost notată de Grigore Vieru:

  „Un remarcabil lingvist, dar și strălucit publicist este Vlad Pohilă, care s-a ascuns în adâncul unei modestii rar întâlnită la noi””

  Vlad Pohilă este membru al următoarelor structuri:
  • Uniunea Scriitorilor din Moldova (din 1990)
  • Comisia Națională pentru onomastică de pe lângă Ministerul Educației al R. Moldova
  • colegiile de redacție ale revistelor „Monitor cultural” din București și „Tyragetia” din Chișinău.
  Pohilă este prezent în topurile „Cei mai buni ziariști din R. Moldova„ din 2000 și 2003. Are un fișier biobibliografic în repertoriul (catalogul) internațional Who’s who în traducere și terminologie editat de Uniunea Latină (2002). Este laureat al săptămânalului „Literatura și arta” – pentru publicistică (2003) și pentru știință (2007)  

  Vlad Pohilă
  Date personale
  Născut	6 aprilie 1953 (66 de ani)  Putinești, raionul Florești, Moldova
  Cetățenie	Moldova
  Ocupație	scriitor publicist traducător
  Activitate
  Limbi	limba română limba rusă limba franceză limba bulgară limba sârbocroată limba poloneză limba lituaniană
  Studii	Universitatea de Stat din Moldova

• 1956: Claudio Rodríguez Fer (n. 6 aprilie 1956,^[2] Lugo, Spania^[3]) este un scriitor spaniol, autorul a mai bine de cincizeci de opere, ca poet, prozator, dramaturg și eseist în limba galiciană, precum și ca hispanist în limba spaniolă.
  Ca volume de autor, poemele sale complete formează volumul Amores e clamores („Iubiri și strigăte”), proza, volumul Contos e descontos („Povestiri și despovestiri”), iar poezia vizuală, operele Cinepoemas și Corpoética.
  În operele sale predomină vitalismul erotic, deschiderea interculturală, utopia libertară, militanța împotriva fascismului, dialogul între diversele arte și experimentul estetic.
  A fost tradus în numeroase limbi, iar poemul său A Cabeleira a fost publicat în mai bine de șaizeci de limbi de pe cele cinci continente ale Pământului.
  Este titular al Catedrei „Valente” de Poezie și Estetică a Universității din Santiago de Compostela, editorul revistei de poezie Moenia din cadrul aceleiași Universități și al caietelor Unión Libre. A fost, de asemenea, profesor invitat la universități din New York, Paris și Bretania (unde i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa).
  A publicat studii și ediții critice ale operelor lui Dostoievski, Antonio Machado, Borges, precum și unui număr mare de scriitori galicieni.
  În limba română, a publicat cartea de poezii Dincolo de pădure (2018), tradusă de Ion Deaconescu, Victor Ivanovici și Adina Ioana Vladu. 

  Poezii[modificare | modificare sursă]

  • Poemas de amor sen morte (1979)
  • Tigres de ternura (1981), Tender Tigers (2012)
  • Cinepoemas (1983), reedición gráfica (2016)
  • Historia da lúa (1984)
  • A boca violeta (1987)
  • Lugo blues (1987)
  • Vulva (1990)
  • Cebra (1991)
  • A muller núa (1992)
  • Extrema Europa (1996)
  • A unha muller descoñecida (1997)
  • Rastros de vida e poesía (2000)
  • Moito máis que mil anos / Muioc'h kalz eget mil bloaz (2000)
  • A vida. Gravados sobre corpo (2002)
  • A loita continúa (2004)
  • Viaxes a ti (2006), Voyages à toi (2008)
  • Ámote vermella (2009)
  • Unha tempada no paraiso (2010), Uma temporada no paraíso (2019)
  • Amores e clamores (Poesía reunida) (2011)
  • Terra extrema de radiación amorosa (2011)
  • O cuarto bretón / La pièce bretonne (2014)
  • Revolución rosaliana en Nova York / Rosalía’s Revolution in New York (2014)
  • Icebergs (Micropoemas reunidos) (2015)
  • Ansia das alas / L'ansia di avere le ali (2015)
  • Amores sen morte / Deathless Loves (2015)
  • A Cabeleira (Poema en 35 idiomas) (2015)
  • A Cabeleira (Poema en 60 idiomas) (2016)
  • Os amores profundos / Les amours profonds (2016)
  • Anarquista o nada (Poemas de la memoria libertaria) (2016)
  • A cabeleira multilingüe (Poema en 65 idiomas) (2017)
  • Pai meu (Amén, camarada) (Poema en 8 idiomas) (2017)
  • Limiares sen límites / Πύλες απειράριθμες (2017)
  • A muller sinfonía (Cancioneiro vital) 2018)
  • Corpoética (catálogo de exposición) 2018)
  • Diálogos imposibles / Dialogues impossibles (2018)
  • Criptografías (2018)
  • Máis alá do bosque / Dincolo de pădure (2018)
  • Beleza ou barbarie / Bellesa o barbàrie (2019)

  Proză[modificare | modificare sursă]

  • Meta-relatos (1988)
  • A muller loba (1993)
  • Belas e bestas (2002)
  • O muiñeiro misterioso (2005)
  • A bela mestra (2005)
  • Os paraísos eróticos (2010)
  • Contos e descontos (Narrativa completa) (2011)

  Studii și eseuri[modificare | modificare sursă]

  • A Galicia misteriosa de Ánxel Fole (1981)
  • Antonio Machado e Galicia (1989)
  • Poesía galega (1989)
  • Arte literaria (1991)
  • José Ángel Valente (1992)
  • Comentarios de textos contemporáneos (1992)
  • Comentarios de textos populares e de masas (1994)
  • A literatura galega durante a guerra civil (1994)
  • Material Valente (1994)
  • Acometida atlántica. Por un comparatismo integral (1996)
  • Ánxel Fole. Vida e obra (1997)
  • O mundo lucense de Ánxel Fole (1997)
  • Ánxel Fole. Unha fotobiografía (1997)
  • Guía de investigación literaria (1998)
  • Borges dende o labirinto galego (2008)
  • Valente: el fulgor y las tinieblas (2008)
  • Meus amores celtas (2010)
  • Valente vital (Galicia, Madrid, Oxford) (2012)
  • Borges y todo (Escepticismo y otros laberintos) (2013)
  • Valente vital (Ginebra, Saboya, París) (2014)
  • Valente vital (Magreb, Israel, Almería) (2017)
  • Valente infinito (Libertad creativa y conexiones interculturales) (2018)

  Ediții și introduceri[modificare | modificare sursă]

  • Contos de lobos, de Ánxel Fole (1985, 1989)
  • Cántigas de alén, de José Ángel Valente (1987, 1989, 1996)
  • Con pólvora e magnolias, de Xosé Luís Méndez Ferrín (1989)
  • Os eidos, de Uxío Novoneyra (1990)
  • Guerra literaria, de Rafael Dieste (1991)
  • Verbas de chumbo, de Castelao (1992)
  • Poesía perdida, de Ricardo Carballo Calero (1993)
  • Obras reunidas, de Ángel Johán (1993)
  • Cartafolio galego, de Ánxel Fole (1996)
  • Obra galega completa, de Ánxel Fole (1997)
  • A lenda do Grande Inquisidor, de Fiódor Dostoievski (1998)
  • Cuaderno de versiones, de José Ángel Valente (2001)
  • Cima del canto, de José Ángel Valente (2002)
  • Obra literaria completa, de Ánxel Fole (2003)
  • Obras completas. Ensayos, de José Ángel Valente (2008)
  • Ensayos sobre José Ángel Valente, de Juan Goytisolo (2009)
  • Álvaro Cunqueiro en Ortigueira, de Álvaro Cunqueiro (2011)
  • Musgo / Moss, de Emily Dickinson, cu traducere în galiciană (2015)  

    Claudio Rodríguez Fer
    Claudio Rodríguez Fer
    Date personale
    Născut	6 aprilie 1956 (63 de ani)[2]  Lugo, Spania[3]
    Căsătorit cu	Carmen Blanco[*]
    Cetățenie	Spania
    Ocupație	poet narator[*]
    Limbi	limba spaniolă[1] limba galiciană
    Specie literară	poezie, dramaturgie[*], eseu, narrative[*]
    Note
    Premii	honorary doctor of the University Rennes 2[*] Premio de la Crítica Española[*]

• 1957: Ghenadie Ciobanu (n. 6 aprilie 1957, Brătușeni, Edineț) este un compozitor și om politic din Republica Moldova, care a fost Ministru al Culturii al Republicii Moldova (1997 - 2001) și a îndeplinit funcția de deputat în Parlamentul Republicii Moldova în fracțiunea Partidului Liberal Democrat din Moldova între 2010 și 2014.^[1] A compus simfonii, lucrări scrise pentru ansambluri camerale (instrumentale), creații corale, de muzică pentru teatru și film etc. Ghenadie Ciobanu s-a născut la data de 6 aprilie 1957, în Brătușeni, Edineț, RSS Moldovenească. A absolvit Facultatea de Pian la Institutul Muzical-Pedagogic "Gnesin" din Moscova (actualmente Academia rusă de muzică) în anul 1982 și cea de compoziție muzicală la Conservatorului "Gavriil Muzicescu" din Chișinău în 1986.^[1]
  A participat la diferite festivaluri naționale și internaționale de prestigiu, cum sunt: FIMU '91 (Belford, Franța), "Music of Friends '95" (Moscova), "Săptamâna Internațională a Muzicii Noi" (București, 1991, 1992, 1996, 2002), Festivalul Internațional "George Enescu" (București, 1991, 1998), "Zilele Muzicii Contemporane" (Bacău, 1996, 1998), "Musica Danubiana" (Satu Mare, 1996), ENSEMS '96 (Valencia), "Two Days and Two Nights of New Music" (Odesa, Ucraina, 1995, 1996, 1997, 1999), "Zilele Muzicii Noi" Chișinău (1991-2002), Festivalul "Mărțisor" (Chișinău 1989, 1995, 1998, 1999), International Festival of Contemporary Music (Minsk, Belarus, 1995), Internationales Musik-Festival (Heidelberg, 1992), "Moscow Autumn '96, '97, '98", "Kontrasts" International Contemporary Music Festival (Lvov, 1997), "Toamna muzicală clujeană" (1997), "Musica Nova" (Sofia, 1998), "Europe-Asia '98" (Tatarstan, Kazan), "Întâlnirile Muzicii Noi" (Brăila, România, 1999, 2002). Lucrările sale au fost interpretate la mai multe festivaluri și întruniri muzicale în Franța, Germania, Austria, Spania, Israel, Danemarca, România, Rusia, Estonia, Ucraina, Grecia, China etc.
  Ghenadie Ciobanu predă ca profesor universitar la Catedra "Teoria Muzicii și Compoziție" a Academiei de Muzică "G. Musicescu" din Chișinău. De asemenea, este profesor invitat la Universitatea din Las Palmas de Gran Canaria unde în repetate rânduri a susținut cursuri de compoziție și analiză a muzicii contemporane (1992-1995). În anul 1997 i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică "Gh. Dima" din Cluj-Napoca.
  În afară de activitatea de compoziție și de cea didactică, Ghenadie Ciobanu îndeplinește și o serie de funcții cum ar fi: director executiv al Cursurilor Internaționale de Vară de Compoziție și Interpretare muzicală; Președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din Republica Moldova (din 1990) și Președinte al Secțiunii Naționale Moldovenești a SIMC (Societății Internaționale de Muzică Contemporană) (din 1993). A participat în calitate de membru al juriului la diferite concursuri internaționale de compoziție și interpretare. În perioada 24 ianuarie 1997 - 19 aprilie 2001, a fost ministru al culturii în Republica Moldova.
  Este fondator și director artistic al Festivalului Internațional "Zilele muzicii noi" la Chișinău precum și fondator al ansamblului de muzică contemporană "Ars poetica", autor și prezentator al ciclului permanent de emisiuni despre muzica contemporană "Studioul Muzicii Noi" la Radio Moldova.
  Creația sa muzicală este foarte apreciată, el primind Premiul Național pentru Tineret în domeniul Literaturii și al Artei (1991), Premiul I la Concursul de compoziție consacrat aniversării a 50 de ani ai UNESCO și ONU (Chișinău, 1995), Premiul I la concursurile de compoziție organizate de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din Moldova (1995, 1997, 1998, 2001), Premiul pentru muzică la Festivalul Național Teatral și de Dramaturgie Contemporană (Chișinău, 1998), Premiul Național al Republicii Moldova (1998) și Premiul "Antena de Aur" al TV Moldova (1999). Ca o recunoaștere a meritelor sale în dezvoltarea culturii muzicale din Republica Moldova, lui Ghenadie Ciobanu i s-a conferit titlul onorific de "Maestru în artă" al Republicii Moldova (1999). În anul 2000 a fost decorat cu Medalia "Mihai Eminescu" și Ordinul Național "Steaua României" în grad de Comandor. 

  Ghenadie Ciobanu
  Ghenadie Ciobanu în 2014
  Date personale
  Născut	6 aprilie 1957 (62 de ani) Brătușeni, Edineț, RSS Moldovenească
  Cetățenie	Moldova
  Religie	Ortodox
  Ocupație	Compozitor, pianist, pedagog, manager, magistru relații internaționale, politician
  Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
  În funcție 2010 – 2014
  Ministru al Culturii al Republicii Moldova
  În funcție 1997 – 2001
  Premii	Ordinul național „Steaua României” Ordinul Gloria Muncii
  Partid politic	Partidul Liberal Democrat din Moldova
  Alte afilieri	Alianța pentru Integrare Europeană (2009-2013) Coaliția Pro-Europeană (2013–prezent)
  Alma mater	Conservatorul “Gavriil Musicescu” din Chișinău Academia Europeană de Teatru muzical din Thurnau
  Profesie	Muzician

• 1957: Dorin Grigore Popescu (n. 6 aprilie 1957, Rodna, Bistrița-Năsăud, România) este un fost deputat român în legislatura 2000-2004, ales în județul Bistrița-Năsăud pe listele partidului PNL. În cadrul activității sale parlamentare, Dorin Grigore Popescu a fost membru în grupurilr parlamentare de prietenie cu Republica Slovenia, Republica Portugheză și Regatul Suediei.
  A urmat cursurile Facultății de Mecanică din cadrul Institutului Politehnic Cluj-Napoca între anii 1978-1983. Profesia obținută este aceea de Inginer Mecanic.
  A fost primul prefect PNL din Bistrița-Năsăud de după 1940, în legislatura 1996-1999. 

  Dorin Grigore Popescu
  Dorin Grigore Popescu în 2008
  Date personale
  Născut	6 aprilie 1957 (62 de ani) Rodna, Bistrița-Năsăud, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	politician
  Președinte Comisia de Urbanism din Județul Bistrița-Năsăud
  Prefect al județului Bistrița-Năsăud
  În funcție 1996 – 1999
  Deputat de Bistrița-Năsăud
  În funcție 2000 – 2004
  Consilier județean
  Partid politic	Partidul Național Liberal
  Profesie	Inginer mecanic

• 1959: Pietro Vierchowod (n. 6 aprilie 1959, Calcinate) este un fotbalist italian retras din activitate, care a jucat mult timp ca fundaș la Sampdoria și în echipa națională a Italiei. A fost de asemenea membru al naționalei italiene care a câștigat Cupa Mondială din 1982 și al reprezentativei care a terminat pe locul 3 Campionatul Mondial de Fotbal 1990. 
• 1967: Kathleen Barr (n. 6 aprilie 1967) este o actriță canadiană de voce. 
• 1968: Nicolae Velcea (n. 6 aprilie 1968) este un deputat român, ales în 2016.
• 1969: Linda A. Hamilton (n. 4 iunie 1969) este o fostă fotbalistă americană și actuală antrenoare de fotbal a echipei de la Southwestern University.^[1][2] Hamilton evolua pe postul de fundaș și între anii 1987-1995 a jucat 82 de meciuri la echipa națională de fotbal feminin a Statelor Unite. Ea a făcut parte din echipa SUA care a câștigat Campionatul Mondial de Fotbal Feminin 1991 din China.^[2][3] În 2001 Hamilton a fost inclusă în „Georgia Soccer Hall of Fame”
• 1969: Paul Stephen Rudd (n. 6 aprilie 1969,^[2][3][4][5] Passaic[*], SUA^[6]) este un actor și scenarist american. A jucat în nenumărate filme artistice și seriale de televiziune. Începând cu anul 2003 este soțul lui Julie Yaeger. Stephen Rudd a studiat la liceul Shawnee Mission Vest, apoi și-a continuat studiile la Universitatea din Kansas, unde a fost membru al fraternității Sigma Nu.^[7][8]
  Numele original al părinților săi a fost „Rudnitzky”. Fiind evrei, numele a fost schimbat de bunicul lui Stehhen Paul în „Rudd”, acesta fiind și motivul pentru care au emigrat din Anglia.^[9] Tatăl său a fost vicepreședinte al World Airways, după care a devenit ghid istoric; mama sa a fost manager la stația de telviziune KSMO-TV. Stephen Paul Rudd a obținut performanțe în carieră în anul 1995, prin rolul pe care l-a avut în filmul Clueless. Ultima comedie apărută al cărei scenarist este și în care și joacă, I love you man (2009),^[12] a înregistrat de asemenea succes prin cele cinci nominalizări. În anul 2003, actorul în vârstă de 34 de ani la acea vreme, s-a căsătorit cu Julie Yaeger. Doi ani mai târziu, aceștia au devenit părinții unui băiețel pe care l-au numit Jack. Împreună locuiesc în Manhattan, New York, însă Rudd călătorește des în Kansas, acolo unde a făcut liceul și unde se află echipa sa favorită de fotbal american. 

  Paul Rudd
  Date personale
  Născut	6 aprilie 1969 (50 de ani)[2][3][4][5]  Passaic[*], SUA
  Cetățenie	SUA
  Etnie	evrei americani
  Ocupație	scenarist producător de film scriitor actor de film actor de teatru[*] actor de televiziune[*] muzician
  Activitate
  Alma mater	Universitatea din Kansas[*] Academia Americană de Arte Dramatice[*][1]

• 1971: Sergiu Palihovici (n. 6 aprilie 1971, Vadul Rașcov) este un politician din Republica Moldova, care între 18 februarie și 30 iulie 2015 a îndeplinit funcția de Ministru al Mediului al Republicii Moldova. La 5 august 2015 a fost numit în funcția de Secretar General al Guvernului Republicii Moldova urmând să-și înceapă activitatea din 17 august.^[3][4]
  Anterior, în perioada 2014-2015 a fost Secretar General adjunct al Guvernului Republicii Moldova, iar în anii 2011-2012 – consilier municipal în Consiliul Municipal Chișinău.
  Sergiu Palihovici a absolvit Universitatea de Stat din Moldova, fiind specializat în drept internațional – master în drept (2011-2013), istorie (1989-1994) și politologie - doctor în politologie (2005-2007). Între 1999-2002 a studiat la Academia de Studii Economice din Moldova, specializarea contabilitate și audit, iar între 2005–2006 la Institutul European de Studii Politice de pe lângă Consiliul Europei, Strasbourg, Franța. Este căsătorit cu Liliana Palihovici și are doi copii. Soția sa este deputat în Parlamentul Republicii Moldova din 2010 și vicepreședinte al Parlamentului.^[6] De asemena, din 2007 ea este vicepreședintele Partidului Liberal Democrat din Moldova. În 2014 a fost decorată cu „Ordinul Republicii” 

  Sergiu Palihovici
  Date personale
  Născut	6 aprilie 1971 (48 de ani) Vadul Rașcov, Șoldănești, RSS Moldovenească
  Căsătorit cu	Liliana Palihovici
  Copii	2 (Dan-Marius și Angel-David)[2]
  Cetățenie	Moldova
  Ocupație	Politician
  Ministrul Mediului al Republicii Moldova
  În funcție 18 februarie 2015 – 30 iulie 2015
  Președinte	Nicolae Timofti
  Prim-ministru	Natalia Gherman (interimar) Chiril Gaburici
  Precedat de	Valentina Țapiș
  Succedat de	Valeriu Munteanu
  Secretar General al Guvernului Republicii Moldova
  Deținător actual
  Funcție asumată 17 august 2015
  Președinte	Nicolae Timofti
  Prim-ministru	Valeriu Streleț
  Secretar General adjunct al Guvernului Republicii Moldova
  În funcție 2014 – 2015
  Președinte	Nicolae Timofti
  Prim-ministru	Iurie Leancă
  Succedat de	Leonid Bujor[1]
  Consilier municipal în Consiliul Municipal Chișinău
  În funcție 2011 – 2012
  Partid politic	Partidul Liberal Democrat din Moldova
  Alte afilieri	Alianța Politică pentru Moldova Europeană (2015)
  Profesie	Istoric, jurist, politolog, contabil-auditor

• 1977: Zinaida Jioară (n. 6 aprilie 1977, Cucuruzeni, raionul Orhei^[1]) este o administratoare sportivă moldoveancă, fiind prima și totodată singura femeie președinte a unui club de fotbal din Republica Moldova. Între 2008 și 2013 a fost președintele clubului de fotbal Dacia Chișinău, iar anterior activase și la Zimbru Chișinău.
  Zinaida Jioară a absolvit Colegiul Financiar-Bancar (specialitatea: Evidența financiară și contabilitate), Academia de Studii Economice (specialitatea: Evidența financiară și audit), Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice (specialitatea: Management Artistic). 

  Zinaida Jioară
  Date personale
  Născută	6 aprilie 1977 (42 de ani) Cucuruzeni, raionul Orhei, RSS Moldovenească
  Naționalitate	Republica Moldova
  Cetățenie	Moldova
  Etnie	Româncă
  Ocupație	Manager sportiv
  Activitate
  Domiciliu	Chișinău
  Alma mater	Academia de Studii Economice a Moldovei Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău
  Cunoscută pentru	Ofițer de presă al FC Zimbru Chișinău Președinte al FC Dacia Chișinău

• 1979: Ombladon, cântăreț român de hip-hop

  Animație/Anime[modificare | modificare sursă]

  • Adventures of Sonic the Hedgehog – Katella, Additional voices
  • Amelia's Moving Pictures - Amelia's Mom, Cleo & the Witch
  • Adieu Galaxy Express 999 – Maetel, Queen Promethium
  • Barbie and the Diamond Castle – Lydia
  • Barbie in a Christmas Carol – Chuzzlewit, Ghost of Christmas Present, Mrs. Dorrit
  • Barbie and the Magic of Pegasus – Shiver, Queen, Rayla the Cloud Queen
  • Barbie and the Three Musketeers – Helene
  • Barbie in A Mermaid Tale - Eris, Snouts
  • Barbie Mariposa – Rayna
  • Barbie in the 12 Dancing Princesses – Delia
  • Barbie: Fairytopia - Laverna, Pixie #2, Pixie #4
  • Barbie Fairytopia: Magic of the Rainbow - Laverna
  • Barbie as the Princess and the Pauper – Serafina
  • Barbie of Swan Lake – Marie, Fairy Queen
  • Barbie: Mermaidia – Laverna
  • Barbie Thumbelina – Vanessa
  • Barbie in the Nutcracker – Aunt Elisabeth Drosselmayer, Owl
  • Barbie in A Mermaid Tale 2 - Eris, Snouts
  • Battletoads - Dark Queen
  • Beast Machines – Botanica
  • Bionicle: Mask of Light – Gali
  • Bionicle 3: Web of Shadows – Roodaka and Gaaki
  • Candy Land: The Great Lollipop Adventure – Princess Frostine
  • Casa De Los Muertos – Diego Vasquez
  • Class of the Titans – Athena, The Horae
  • Conan the Adventurer - Mesmira, Misc characters
  • Conan and the Young Warriors – Sulinara
  • Dinobabies - Trueman
  • Dinosaur Train - Mrs. Corythosaurus, Trudy Triceratops, Laura Giganotosaurus, Delores Tyrannosaurus, Ned Brachiosaurus, Velma Velociraptor, Peggy Peteinosaurus, Ollie Ornithomimus, Mrs. Ornithomimus, Angela Avisaurus (T. Rex Migration), Pauline Proganochelys, Tuck Triceratops, Erma Eoraptor
  • Dragon Booster – Lance Penn, Marianis, Dragon City News Reporter, Chute
  • Dragon Tales – Wheezie, Max and Emmy's mom,^[1] Polly Nimbus, Mooky, Misc. characters
  • Ed, Edd, n Eddy – Kevin and Marie Kanker
  • Edgar & Ellen – Edgar, Natalie Nickerson
  • Exosquad – Colleen O'Reilly
  • Galaxy Express 999 (Movie) – Maetel, Tetsuro's Mother, Queen Promethium
  • He-Man and the Masters of the Universe (2002) – Evil-Lyn
  • Highlander: The Search for Vengeance – Moya
  • Hot Wheels AcceleRacers – Gelorum
  • Hot Wheels Battle Force 5 – Agura Ibaden, Hatch, Kyburi, Zen, Korosivash
  • Hot Wheels Highway 35 World Race – Gelorum
  • Johnny Test – Lila Test (Mrs. Test), Janet Nelson Jr.
  • Kid vs. Kat- Millie Burtonburger, Kat, Lorne
  • King Arthur and the Knights of Justice – Guinevere, Morgana Le Faye
  • Lego Ninjago: Masters of Spinjitzu-Misako, Brad, Gene
  • Leo the Lion: King of the Jungle (direct-to-video) - Additional voices
  • Liberty's Kids – Henri LeFebvre
  • Littlest Pet Shop - Mrs. Twombly, Jasper Jones, Madame Pom, Scout Kerry, Largest Ever Pet Shop kitty, Minka's Fantasy Art Gallery announcer, Vi Tannabruzzo
  • Make Way for Noddy – Martha Monkey
  • Martha Speaks – Ronald Boxwood, Polly, Mrs. Demson,
  • Max Steel - Katherine Ryan,
  • Mega Man – Roll
  • Mix Master – Ditt
  • Mosaic - Facade and Mrs. Nottenmyer
  • My Little Pony (G3) – Sweetberry, Island Delight, Puzzlemint
  • My Little Pony: Friendship is Magic^[2] - Trixie, Queen Chrysalis,,^[3]additional voices
  • My Little Pony: Equestria Girls - Trixie
  • My Little Pony: Equestria Girls – Rainbow Rocks - Trixie
  • My Scene Goes Hollywood – Madison
  • Martin Mystery - various voices
  • NASCAR Racers – Megan "Spitfire" Fassler
  • Night Warriors: Darkstalkers' Revenge - Morrigan Aensland
  • Lego Ninjago: Masters of Spinjitzu - Misako
  • Powerpuff Girls Z - Cody, Butch, Sam
  • Pucca – Ssoso, Doga
  • Quest for Zhu - Mezhula
  • Rainbow Fish- Wanda the Octopus, Mrs. Chips.
  • Ranma ½ – Cologne (Movies and OAVs), Tsubasa Kurenai (Movie 1)
  • ReBoot – Dot Matrix, Princess Bula
  • Rudolph the Red-Nosed Reindeer: The Movie – Rudolph and Twinkle
  • Rudolph the Red-Nosed Reindeer and the Island of Misfit Toys – Rudolph, Mrs. Claus, Tooth Fairy, Rocking Horse, Peggy, Dolly, Adina, Female Cardinal
  • Sabrina: Secrets of a Teenage Witch - Enchantra/Tiffany Titan/Zanda
  • Salty's Lighthouse – Ocho and Aunt Chovie
  • Sitting Ducks – Bev
  • Sonic Underground – Additional voices
  • Stargate Infinity – Draga
  • Storm Hawks – Lynn, Garrett (Pork Chop)
  • Strawberry Shortcake's Berry Bitty Adventures - Mavis Maraschino
  • Street Fighter - Lucinda Davila
  • Tayo the Little Bus^{[necesită citare]} - Tayo, Alice
  • The Super Mario Bros. Super Show - Queen Rotunda, Birdo, King Koopa's mother
  • The Wacky World of Tex Avery – Chastity Knott
  • Troll Tales - Snapper
  • The Twisted Whiskers Show - Cutie Snoot, Flouncie
  • Panini and Friends - Borlotti  

    Roluri în jocuri video[modificare | modificare sursă]

    • Cartoon Network Universe: FusionFall - Marie Kanker
    • Ed, Edd n Eddy: Jawbreakers! - Marie Kanker, Kevin
    • Ed, Edd n Eddy: The Mis-Edventures - Marie Kanker, Kevin
    • Ed, Edd n Eddy: Scam of the Century - Kevin
    • Devil Kings – Lady Butterfly
    • Final Fury 2 - Noel
    • FF3 Final Fury 3 - Noel
    • Final Fury 4: The Last Bout - Noel
    • Frogger Beyond – Frogger
    • Impossible Creatures - Lucy Willing, Velika La Pette
    • ReBoot – Dot Matrix  

      Kathleen Barr
      Date personale
      Născută	6 aprilie 1967 (52 de ani) Toronto, Ontario, Canada
      Cetățenie	Canada  SUA
      Ocupație	Actriță de voce
      Activitate
      Domiciliu	Vancouver
      Ani de activitate	1987–prezent
      Reprezentant	Lauren Leviitt and Associates[

• 1982: Damien Gareth Walters (n. 6 aprilie 1982) este un fost gimnast Britanic din Derbyshire care este specializat în acrobatică și trambulină.
  În 2010 a cîștigat premiul "Best Fight" din cadrul Premiilor Taurus World Stunt Awards în filmul Ninja Assassin. În prezent Walters are propria sală Derby City Gymnastics Club în Derby și joacă în filme.
• 1984: Michaël Ciani (n. 6 aprilie 1984) este un jucător francez de fotbal (fundaș) legitimat la clubul Lorient din Ligue 1.
• 1984: Siboniso Gaxa (ˈɡɑːǁɑː^[1]; n. 6 aprilie 1984 în Durban, KwaZulu-Natal) este un fotbalist sud-african care joacă pe postul de fundaș dreapta la clubul Mamelodi Sundowns și este component al echipei naționale de fotbal din Africa de Sud.
• 1985: Daniel Orac (n. 6 aprilie 1985, Galați, România) este un fotbalist român retras din activitate care a jucat pe postul de mijlocaș.
  Este nepotul fostului fotbalist român Costel Orac, ce s-a făcut cunoscut în tricoul echipei Dinamo București, și care după retragerea din cariera de fotbalist, a devenit antrenor.
• 1987: Javier Velayos Rodriguez (n. 6 aprilie 1987, Madrid) este un fotbalist spaniol care joacă pentru Racing Ferrol pe postul de fundaș.
• 1988: Cezar Lungu, fotbalist român
• 1988: Fabrice Ndala Muamba (n. 6 aprilie 1988, Kinshasa, Zair) este fotbalist profesionist, retras din activitate, care în cariera sa a evoluat la cluburile Arsenal, Birmingham City și Bolton Wanderers pe postul de mijlocaș central. Născut în Zair (astăzi Republica Democrată Congo), Muamba s-a mutat în Anglia la vârsta de 11 ani, și ulterior a jucat pentru naționalele de juniori și tineret ale Angliei până la nivelul Under-21, inclusiv.
• 1995: Ana Maria Tănasie (n. 6 aprilie 1995, Hunedoara) este o handbalistă care evoluează pe postul de extremă stângă pentru clubul CS Măgura Cisnădie.
• 1998: Peyton Roi List (n. 6 aprilie 1998, Florida, SUA) este o actriță și model american. Peyton este cunoscută pentru rolul ei din serialul Jessie de la Disney Channel și pentru rolul din Jurnalul unui puști. În 2015 ea a jucat rolul Emmei Ross în serialul Tabăra cu peripeții de la Disney Channel, iar în 2016 a avut un rol principal în filmul original Disney Channel - Schimbul. 

  Peyton List
  Date personale
  Născută	6 aprilie 1998 (21 de ani)  Florida, SUA
  Frați și surori	Spencer List[*]
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	actor-copil[*] actriță de televiziune[*] actriță de film

VA URMA