MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 6 APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Decese

• 885: Metodiu, cărturar slav (n. 820)
• 1199: Richard I (n. 8 septembrie 1157, d. 6 aprilie 1199), a fost rege al Angliei în perioada 1189-1199. Era cunoscut și sub numele de Richard Inimă-de-Leu datorită reputației sale de mare lider militar. A fost al treilea fiu al regelui Henric al II-lea și al Eleonorei de Aquitania, fostă regină a Franței. Richard a fost fratele mai mic al lui William, Contele de Poitiers, Henric cel Tânăr și al Matildei a Angliei. Era, de asemenea, fratele mai mare al lui Geoffrey al II-lea, Duce de Brittany, Leonora a Angliei, Ioan Plantagenet și Ioan, Conte de Mortain (Ioan fără de Țară), care i-a succedat ca rege. Richard era fratele vitreg al Mariei de Champagne și al lui Alix a Franței. Adesea era descris ca fiind preferatul mamei sale, Eleanor de Aquitaine. Deși născut la Palatul Beaumont, Oxford, Anglia, la fel ca și ceilalți Plantageneți, Richard a fost jumătate englez jumătate francez. Când părinții lui s-au despărțit, el a rămas cu mama sa în Franța. A moștenit ducatul de Aquitania în 1168 și comitatul Poitiers în 1172. În 1170, fratele său mai mare Henric a fost încoronat rege al Angliei ca Henric al III-lea în timpul vieții tatălui său. Istoricii l-au numit Henric cel Tânăr ca să nu fie confundat cu Henric al III-lea al Angliei, care a fost nepotul său.
  Ca și frații săi, Richard a contestat frecvent autoritatea tatălui său. În primăvara anului 1174, la vârsta de 16 ani, Richard s-a alăturat fraților săi Henric și Geoffrey, într-o revoltă împotriva tatălui lor, încercând să-l detroneze. Henric a trecut în Normandia și a invadat Poitou și Aquitaine, domeniile mamei lui Richard, pe care a luat-o prizonieră.^[2]
  Richard s-a concentrat asupra rezolvării problemelor legate de revoltele nobililor din Aquitaine, în special pe teritoriul Gascogne. Domnia sa din ce în ce mai crudă a condus la o mare revoltă în 1179. Sperând să-l detroneze pe Richard, rebelii au solicitat ajutor de la Henric și Geoffrey. Punctul de cotitură a venit în primăvara anului 1179 la Valea Charente. Cetatea Taillebourg era bine apărată și considerată impenetrabilă. Castelul era înconjurat de o faleză pe trei laturi și de un oraș pe cea de-a patra latură. Locuitorilor cetății le era atât de frică de Richard încât au renunțat la siguranța castelului și l-au atacat pe Richard. În două zile, Richard a reușit să cucerească castelul și a câștigat o reputație de comandant militar.
  Irascibil, schimbător și generos, Richard își caută modelele în vechea cavalerie. Richard a fost viteazul cavaler care lipsea creștinătății devenite cinică și calculată. Cu el, cruciada și-a redobândit strălucirea, în lipsa unei victorii durabile.
  El a devenit un exemplu pentru toți fiind primul care a devenit cruciat după anunțarea cuceririi Ierusalimului de către Saladin. Richard nu se simte deloc englez. El este, înainte de toate, un cavaler normand care știe să mânuiască lancea pe câmpul de luptă. În realitate, el nu a petrecut în Anglia decât câteva luni, spre sfârșitul domniei sale. Pentru moment, datoria îl cheamă spre Țara Sfântă. El îl convinge pe prietenul și rivalul său Filip al II-lea, rege al Franței, să pornească în cruciadă. Împăratul Germaniei, Frederic Barbarossa, nu poate să facă altceva mai bun decât să devină, la rândul lui, cruciat.
  Încoronat rege la treizeci de ani, Richard conduce, în mod firesc, cea de-a treia cruciadă: Filip nu are decât douăzeci și trei de ani, iar Frederic Barbarossa s-a înecat în mod stupid într-un râu din Turcia. Richard ahtiat după mașini de război și expert în atacuri asupra locurilor întărite, cucerește într-o săptămână Saint-Jean-d'Acre, pe când Filip al II-lea bătuse pasul pe loc timp de șase luni. Conducerea cruciadei îi revine în întregime atunci când regele Franței, dezamăgit că nu dobândise nici un laur din această aventură cavalerească, se retrage și se întoarce în țara sa, pretextând că ar fi fost bolnav.
  Richard a recucerit coasta Palestinei, dar nu și Ierusalimul. Saladin, generos, acordă liberă circulație pelerinilor în Orașul Sfânt. Supărat că nu s-a putut acoperi de glorie în Palestina, la fel ca Richard, Filip al II-lea îl ajută pe Ioan fără de Țară să-i ia coroana lui Richard, luat prizonier în Germania pe când se întorcea din Țara Sfântă. Contra unei răscumpărări adunate în urma presiunii exercitate de popor, în fruntea căruia s-a aflat Robin Hood (zis și "Robin al Codrilor"), Richard își reia tronul și îl atacă imediat pe regele Franței. După ce a construit la frontiera de sud a Normandiei celebrul Château-Gaillard, moare într-un asediu împotriva unuia dintre vasalii săi trădători, contele de Limoges. La ultimul asediu din viața sa, Richard este lovit de o săgeată. Rana nu era mortală dar a fost prost îngrijită și după o săptămână s-a instalat septicemia care a provocat moartea. A fost îngropat la catedrala din Rouen dar revoluționarii francezi i-au distrus mormântul în 1789. În tezaurul catedralei se mai păstrează încă într-o cutie, inima lui Richard Inimă de Leu. Proprietățile lui Richard au fost de fapt proprietățile Angliei din Franța și au constituit unul dintre motivele războiului de 100 de ani. 

  Richard Inimă de Leu
  Efigie (c. 1199) a lui Richard I la mănăstirea Fontevraud, Anjou
  Date personale
  Născut	8 septembrie 1157 Palatul Beaumont, Oxford
  Decedat	6 aprilie 1199 (41 de ani) Châlus, Limousin, Franța
  Înmormântat	Mănăstirea Fontevraud, Anjou, Franța
  Cauza decesului	omor (cangrenă)
  Părinți	Henric al II-lea al Angliei Eleanor de Aquitania
  Frați și surori	Ioan al Angliei William Longespée, 3rd Earl of Salisbury[*] Geoffrey[*] Henric Tânărul Rege Geoffrey II[*] William IX, Count of Poitiers[*] Morgan[*] Eleanor of England, Queen of Castile[*] Joan of England[*] Matilda a Angliei, Ducesă de Saxonia Alix de Franța Marie of France, Countess of Champagne[*]
  Căsătorit cu	Berengaria de Navara
  Copii	Filip de Cognac (nelegitim)
  Cetățenie	Regatul Angliei
  Religie	romano-catolic
  Ocupație	monarh
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Plantagenet
  Rege al Angliei
  Domnie	6 iulie 1189 – 6 aprilie 1199
  Încoronare	3 septembrie 1189
  Predecesor	Henric II
  Succesor	Ioan

• 1490: Matia Corvin (mai des Matei Corvin, în maghiară Hunyadi Mátyás, în latină Matthias Corvinus, în germană Matthias Corvinus, în croată Matija Korvin; n. 23 februarie 1443, Cluj, Regatul Ungariei – d. 6 aprilie 1490, Viena, Sfântul Imperiu Roman), născut Matia de Hunedoara, cunoscut și ca Mateiaș în cronicile Moldovei sau Matei Corvin a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei. A condus Regatul Ungariei între anii 1458-1490. A fost botezat după Sfântul Matia, apostol, nu după Matei Evanghelistul. 
  Matei Corvinul - ilustrație in pagina unui incunabul slovac al cărui autor este Ioannes de Thurocz, adică Thuróczy János, istoric maghiar, autor al Chronica Hungarorum
  Viitorul rege s-a născut în 1443 la Cluj, ca al doilea fiu al lui Ioan de Hunedoara (vezi Familia Huniade) în casa lui Jakab Méhffi^[2] socrul lui Stefan Kolb.^[3][4] Ioan de Hunedoara a fost un renumit conducător militar, descendentul unui cneaz valah (român), pe nume Voicu.^[5]
  Într-un document de donație al posesiunii Hunedoara, datat la 18 octombrie 1409 apar nominalizați Voyk sau Woyk, filius Serbe ori Serba, cu frații săi Magas și Radul, vărul lor Radul și fiul lui Woyk, anume Iohannes.^[6] Fiind vorba despre români, variantele în limba română ale acestor nume, trebuie să fi fost Voicu, Șerbu sau Șerban, Mogoș, Radul și Ioan sau Iuon. Cu alte cuvinte, străbunicul regelui Matia s-a numit Șerbu (Șerban), bunicul Voicu, unchii Mogoș și Radul, iar tatăl Ioan (Iuon).
  Ioan de Hunedoara a întreprins în calitate de regent al Ungariei o serie de campanii militare reușite împotriva Imperiului Otoman, lăsând fiului său un regat sigur și stabil. Mama lui Matia a fost Erzsébet Szilágyi (Elisabeta), dintr-o familie de nobil maghiar cu foarte mare influență, fiica căpitanului László Szilágyi de Horogszeg (Ladislau) al cetății de la Bradics și sora lui Mihai Szilágyi, voievod transilvănean și regent ungar. Tutorele lui Matia a fost cărturarul Grigore de Sanok^⁠(de), ulterior arhiepiscop de Lemberg. Acesta a fost un critic al scolasticii și promotor al umanismului renascentist. Alt formator al său a fost episcopul János Vitéz, de asemenea reprezentant al umanismului. Sub aceste auspicii viitorul rege a fost un cunoscător al culturii clasice italiene și un adept al gândirii Renașterii. După moartea lui Ioan de Hunedoara, oligarhia maghiară a revenit la putere. „Tânărul rege” (Ladislau Postumul) a fost conducătorul nominal, însă adevărații conducători erau familiile maghiare Garai, Ujlaki și Cillei. Grija lor a fost să combată influența familiei Hunyadi. Astfel, au convins pe tânărul rege Ladislau, să ordone inculparea pentru omucidere și condamnarea la moarte (prin decapitare) a lui László (Ladislau Corvin), fiul cel mare al lui Ioan de Hunedoara. Fiul cel mic al lui Ioan, Matia, încă un copil, a fost și el, datorită intrigilor, curând aruncat în închisoare. Apoi a început războiul civil. Adolescentul rege a fugit în Boemia, luând pe Matia cu el. Erzsébet Szilágyi, văduva lui Ioan de Hunedoara, a organizat armatele fidele soțului său și a reușit să pună capăt războiului civil, învingând armatele marii nobilimi. Regele Ladislau Postumul moare în condiții suspecte în Cetatea din Praga, iar mai mulți dintre cei ce-l determinaseră să-l condamne pe Ladislau de Hunedoara au fost uciși din ordinul Elisabetei sau al lui Mihai Szilágyi. Dieta Națională a fost reunită la Buda să aleagă noul rege. În prezența armatelor lui Hunyadi, cantonate pe Dunărea înghețată, a fost ales rege^[2] Matei, în vârstă de 14 ani, care trebuia să fie răscumparat și adus de la Praga.
  Matia Corvin a domnit 32 de ani ca rege al Ungariei și domnia sa a fost una dintre cele mai strălucite din istoria Ungariei. Aristocrația de rang înalt însă nu s-a împăcat cu prezența lui pe tronul Ungariei și a uneltit pentru a-l detrona. Conform legendei, marii nobili ar fi reușit să-și pună planul în aplicare cu ajutorul reginei Beatrice, soția regelui. Medicul reginei îl trata de reumatism pe regele Matia otrăvindu-l cu plumb; astfel regele Matia muri încet, de saturnism, înainte să ajungă la vârsta de 50 de ani. Fiind format în spiritul Renașterii, regele Matia a promovat influențele culturale italiene în Ungaria. Buda, Esztergom, Székesfehérvár și Visegrád au fost printre orașele care au beneficiat de stabilirea unui sistem de sănătate publică și educație, precum și a unui nou sistem juridic sub domnia lui Matia Corvinul. S-a dovedit a fi un generos mecena al artiștilor din Italia (ex. Galeotto Marcio) și Europa de Vest, care s-au strâns la curtea sa. Biblioteca sa, Bibliotheca Corviniana, era cea mai mare colecție europeană de cronici istorice și lucrări filosofice și științifice din secolul al XV-lea, numărând peste 5.000 de exemplare, fiecare exemplar valorând mai mult de 1.000 florini de aur.
  Domnia sa este considerată ca fiind unul dintre cele mai glorioase capitole ale istoriei Ungariei, marcate prin campanii militare victorioase ale temutei sale Fekete sereg („Armata neagră”). Ungaria a cunoscut în timpul domniei sale cea mai vastă întindere din istoria sa (la vest din sud-estul Germaniei până în Dalmația, iar la est din Polonia, - excluzând Moldova și Țara Românească - până în Bulgaria de astăzi). Matei Corvin a condus în uniune personală Regatul Moraviei, Silezia și Luzația (Lausitz) (toate trei 1468/1469/1479-1490) și Austria Inferioară (1477/1485-1491). Vorbea maghiara, italiana, croata, latina și mai târziu germana, ceha, slovaca, precum și alte limbi slave. Regele Matei este amintit și astăzi, în multe istorisiri și cântece populare, ca un conducător foarte înțelept și drept.
  

  Însemnele heraldice ale lui Matei Corvin prezentate în manuscrisul german al cronicarului ungur Ioannes de Thurocz (Thuróczy János), datat 1490
  Matei Corvin a fost cel care a ordonat întemnițarea domnitorului Munteniei Vlad al III-lea (Țepeș), când acesta, urmărit de armata otomană, i-a cerut ajutorul. Dar tot Matei l-a ajutat pe Vlad să recucerească tronul Țării Românești (Valahiei) de la Laiotă Basarab.
  După ce Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovei a încheiat pacea cu Regele Cazimir al Poloniei, Matei l-a atacat pe Ștefan, dar a fost înfrânt în lupta de la Baia, oastea sa retrăgându-se, urmărită de cea a lui Ștefan, iar Matei a fost rănit în această luptă de trei săgeți și o lovitură de lance. Într-o diplomă emisă în 1469, Matia Corvinul recompensa cu unele drepturi pe maramureșenii din garda "sumanelor negre", pentru vitejia dovedită în salvarea de la moarte a regelui în bătălia de la Baia. Diploma menționa pe Coroi din Oncești (Maramureș), pe fiul acestuia Ioan, precum și pe frații de arme ai acestora: Mihai de Petrova, Mihai Nan de Slatina, Petru Leucă din Valea Lupului, Ioan Miclea din Șugatag, Petru de Berbești, Simion fiul lui Pop de Uglea, Lupșa de Berbești, Steț de Biserica Albă și George Avram de Oncești  

  Matia Corvin Matei Corvin Matthias Corvinus
  Regele Ungariei Regele Cehiei Principele Austriei
  Regele Matia I al Ungariei (Matia cel Drept)
  Date personale
  Născut	23 februarie 1443  Cluj, Comitatul Cluj, Regatul Ungariei
  Decedat	6 aprilie 1490 (47 de ani)  Viena, Principatul Austriei
  Înmormântat	Catedrala din Székesfehérvár[*]
  Cauza decesului	Foodborne illness[*]
  Părinți	Ioan de Hunedoara Erzsébet Szilágyi
  Frați și surori	Ladislau Huniade
  Căsătorit cu	1) Cătălina de Poděbrad 2) Beatrice de Aragon
  Copii	John Corvinus[*] N. Hunyadi, principe al Ungariei[*]
  Cetățenie	Regatul Ungariei
  Etnie	maghiar
  Ocupație	politician
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Margraf
  Familie nobiliară	Familia Huniade
  Domnie
  Domnie	1458 – 1490
  Încoronare	29 martie 1464 Székesfehérvár (Alba Regală)
  Predecesor	Ladislau Postumul
  Succesor	Vladislav al II-lea al Ungariei

• 1520: Rafael (Raffaello Sanzio), pictor italian (n. 1483)
• 1528: Albrecht Dürer, gravor și pictor renascentist german (n. 1471)
• 1790: Ludovic al IX-lea de Hesse-Darmstadt (germană Ludwig; 15 decembrie 1719 – 6 aprilie 1790) a fost landgraf de Hesse-Darmstadt din 1768 până în 1790. A fost fiu al lui Ludovic al VIII-lea, landgraf de Hesse-Darmstadt și al Charlottei de Hanau. A fost fiul cel mare al Landgrafului Ludovic al VIII-lea de Hesse-Darmstadt și a soției acestuia, contesa Charlotte de Hanau-Lichtenberg.
  Ludovic al IX-lea a fondat în 1763 orașul Pirmasens pe propriile lui teritorii, comitatul de Hanau-Lichtenberg, pe locul unui micuț sat, un loc unde soldații săi să poată face exerciții, lucru care nu se putea întâmpla în capitala comitatului, Bouxwiller, oraș aflat sub suzeranitate franceză din 1680. El a transformat Pirmasens în reședința sa principală. Ludovic al IX-lea a avut o slăbiciune pentru armată. Ca și Frederic Wilhelm I al Prusiei, regele-soldat, el a petrecut mult timp pentru a menține garnizoana de la Pirmasens. La moartea sa, în 1790, fiul și succesorul său, Ludovic al X-lea, a închis imediat garnizoana de la Pirmasens, pentru a o transfera în Darmstadt, capitala teritoriului. Ludovic al IX-lea s-a căsătorit la 12 august 1741 cu Caroline de Zweibrücken (1721-1774), fiica lui Christian al III-lea, Conte Palatin de Zweibrücken. Din căsătorie au rezultat opt copii:

  Nume	Portret	Naștere	Deces	Note
  Caroline		1746	1821	Căsătorită cu Frederic al V-lea, Landgraf de Hesse-Homburg
  Frederika Louisa Regină a Prusiei		16 octombrie 1751	25 februarie 1805	Căsătorită în 1769 cu Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei; a avut copii.
  Ludovic I Mare Duce de Hesse		14 iunie 1753	6 aprilie 1830	Căsătorit în 1799 cu Louise de Hesse-Darmstadt; a avut copii.
  Amalie Prințesă Ereditară de Baden		20 iunie 1754	21 iunie 1832	Căsătorită în 1775 cu Carl Ludovic, Prinț Ereditar de Baden; a avut copii.
  Wilhelmina Louisa Marea Ducesă Natalia Alexeievna a Rusiei		25 iunie 1755	15 aprilie 1776	Căsătorită în 1773 cu viitorul împărat Pavel I al Rusiei; a murit la naștere
  Louisa Augusta Marea Ducesă de Saxa-Weimar-Eisenach		30 ianuarie 1757	14 februarie 1830	Căsătorită în 1775 cu Karl Augustus de Saxa-Weimar-Eisenach; a avut copii.
  Frederic		1759	1802
  Christian Landgraf de Hesse-Darmstadt		25 noiembrie 1763	17 aprilie 1830	A murit celibatar

  La un an după moartea soției sale, Ludovic al IX-lea s-a căsătorit morganatic cu Adélaïde de Cherouze, care a fost numită în 1775 contesă von Lemberg.  

  Ludovic al IX-lea
  Landgraf de Hesse-Darmstadt
  Portret al lui Ludovic al IX-lea
  Date personale
  Născut	15 decembrie 1719 Darmstadt
  Decedat	6 aprilie 1790 (70 de ani) Pirmasens, Germania
  Înmormântat	Pirmasens
  Părinți	Ludovic al VIII-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt Charlotte de Hanau-Lichtenberg
  Frați și surori	Caroline Louise de Hesse-Darmstadt Georg Wilhelm de Hesse-Darmstadt
  Căsătorit cu	Caroline de Zweibrücken Adélaïde de Cherouze (morganatic)
  Copii	Caroline Frederica Louisa Louis X Amalie Wilhelmina Louisa Louisa Augusta Frederick Christian
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Hesse-Darmstadt
  Landgraf de Hesse-Darmstadt
  Domnie	1768–1790
  Predecesor	Ludovic VIII
  Succesor	Ludovic X

• 1825: Prințesa Charlotte Luise Friederike Amalie Alexandrine de Saxa-Hildburghausen,^[1] (germană Charlotte Luise Friederike Amalie Alexandrine, Prinzessin von Sachsen-Hildburghausen; 28 ianuarie 1794 – 6 aprilie 1825) a fost membră a Casei de Saxa-Hildburghausen și prințesă de Saxa-Hildburghausen (mai târziu de Saxa-Altenburg) prin naștere. Prin căsătoria cu Wilhelm, Duce de Nassau, Louise a devenit membră a Casei de Nassau-Weilburg și ducesă consort de Nassau. Louise a fost al șaptelea copil al lui Frederic, Duce de Saxa-Hildburghausen și a soției sale, Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz.^[1] Una dintre nașele sale a fost mătușa ei, Louise de Mecklenburg-Strelitz, regina consort a Prusiei. Louise și sora ei, Therese, erau considerate foarte frumoase și au fost subiect al poemului Mit drei Moosrosen de Friedrich Rückert.
  În 1809, Ludwig, Prinț Moștenitor al Bavariei a vizitat Schloss Hildburghausen pentru a-și alege mireasa. Ludwig a avut de ales între Louise și Therese și în cele din urmă a ales-o pe Therese. La 24 iunie 1814, la Weilburg, Louise s-a căsătorit cu Wilhelm, Duce de Nassau, fiul cel mare al lui Frederic Wilhelm, Prinț de Nassau-Weilburg și a soției acestuia, Louise Isabelle de Kirchberg.^[1]
  Louise și Wilhelm au avut opt copii^[1]:
  • Auguste Luise Friederike Maximiliane Wilhelmine de Nassau (12 aprilie 1814 - 3 octombrie 1814).
  • Therese Wilhelmine Friederike Isabelle Charlotte de Nassau (17 aprilie 1815 - 8 decembrie 1871). S-a căsătorit la 23 aprilie 1837 cu Ducele Peter de Oldenburg. Nepotul lor a fost generalul țarist Marele Duce Nicolai Nicolaevici Cel Tânăr.
  • Adolphe, Mare Duce de Luxemburg (24 iulie 1817 – 17 noiembrie 1905). Actuala Mare Ducală famile de Luxemburg provine din descendenții lui.
  • Wilhelm Karl Heinrich Friedrich de Nassau (8 septembrie 1819 - 22 aprilie 1823).
  • Moritz Wilhelm August Karl Heinrich de Nassau (21 noiembrie 1820 - 23 martie 1850), necăsătorit, fără copii.
  • Marie Wilhelmine Luise Friederike Henriette de Nassau (5 aprilie 1822 - 3 aprilie 1824).
  • Wilhelm Karl August Friedrich de Nassau (12 august 1823 - 28 decembrie 1828).
  • Marie Wilhelmine Friederike Elisabeth de Nassau (29 ianuarie 1825 - 24 martie 1902), căsătorită la 20 iunie 1842 cu Hermann, Prinț de Wied (1814-1864).^[2] Fiica lor, Elisabeta, s-a căsătorit cu regele Carol I al României.
  Mariajul a fost unul nefericit. Soțul Louisei nu era numai autocratic în politică ci și în cercul familiei și și-a agresat soția și copiii.
  Louise a murit în 1825 la scurtă vreme după nașterea fiicei ei, Marie. După decesul ei, soțul ei s-a recăsătorit cu fiica surorii ei Charlotte, Prințesa Pauline de Württemberg (1810–1856). Luisenplatz și Luisenstraße din Wiesbaden au fost numite după Louise.  

  Prințesa Louise de Saxa-Hildburghausen
  Ducesă de Nassau Prințesă de Nassau-Weilburg
  Date personale
  Nume la naștere	Charlotte Luise Friederike Amalie Alexandrine
  Născută	28 ianuarie 1794 Hildburghausen, Saxa-Hildburghausen
  Decedată	6 aprilie 1825 (31 de ani) Biebrich, Ducatul de Nassau
  Înmormântată	Schloss Weilburg[*]
  Părinți	Frederic, Duce de Saxa-Altenburg Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz
  Frați și surori	Friedrich von Sachsen-Altenburg[*] Georg, Duce de Saxa-Altenburg Joseph, Duce de Saxa-Altenburg Prințul Eduard de Saxa-Altenburg Theresa de Saxa-Hildburghausen Prințesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen
  Căsătorită cu	Wilhelm, Duce de Nassau
  Copii	Prințesa Auguste Ducesa Therese de Oldenburg Adolphe, Mare Duce de Luxemburg Prințul Wilhelm Karl Heinrich Prințul Moritz Prințesa Marie Wilhelmine Luise Prințul Wilhelm Karl August Marie, Prințesă de Wied
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Saxa-Hildburghausen Casa de Nassau-Weilburg

• 1829: Niels Henrik Abel (n. 5 august 1802, Findo - d. 6 aprilie 1829, Froland) a fost un matematician norvegian. Deși a avut o viață scurtă, contribuțiile sale în algebră și teoria funcțiilor sunt deosebit de numeroase, fiind pionier în dezvoltarea unor ramuri ale matematicii moderne. Aptitudinea pentru matematică și-o dovedește încă din tinerețe.
  În 1822 se înscrie la Universitatea Christiania; totuși a studiat matematica aproape în întregime de unul singur. După absolvire a studiat la Berlin și Paris. În Berlin a întâlnit și a fost ajutat de A. Crelle, fondator a Journal fur die Reine und Angewandte Mathematik și a participat la fondarea acestui jurnal. Deși a făcut o muncă admirabilă la Paris, nu a câștigat faima pe care o merita. S-a întors în Norvegia în mai 1827 dar, fără a găsi o slujbă, a fost obligat să înfrunte sărăcia în timp ce își continua cercetarea. A murit la 26 de ani de tuberculoză. Încă de la 19 ani Abel a arătat că ecuațiile de ordin mai mare sau egal ca 5 nu sunt rezolvabile algebric. A demonstrat că ecuațiile abeliene pot fi rezolvate algebric, a contribuit la teoria seriilor binomiale și a seriilor infinite în general, la teoria funcțiilor eliptice, introducerea integralelor abeliene și la stabilirea teoremei lui Abel.
  În 1824 a demonstrat că este imposibil de găsit soluții ale ecuațiilor de grad mai mare decât patru (în forma lor generală) cu ajutorul radicalilor (teorema Abel-Ruffini). În 1825 a descoperit funcțiile eliptice, publicând rezultate obținute în 1827. În același timp cu Carl Jacobi, a pus bazele studiului funcțiilor eliptice și a cercetat integralele care-i poartă numele (1825 - 1826). A stabilit dubla periodicitate a funcțiilor de acest tip și teorema de adițiune, acel "monumentum aere perennius" (un monument mai trainic decât bronzul) cum a denumit-o A.M. Legendre .
  Teorema generalizată privește o clasă de integrale de forma ${\displaystyle \int f(x,y)dx,\!}$ unde ${\displaystyle f(x,y)\!}$ este o funcție rațională, iar y o funcție algebrică. Abel a arătat că între limitele unor astfel de integrale există o relație de tip:

  ${\displaystyle \sin(x+y)=\sin x\cdot \cos y+\sin y\cdot \cos x.\!}$

  Pe acestea le-a numit Jacobi "integrale abeliene".
  În 1826 Abel a dat un exemplu de ecuație integrală: să se găsească curba descrisă de o masă, atunci când aceasta alunecă de-a lungul curbei dintr-o poziție de repaus către punctul cel mai de jos, timpul pentru a ajunge în punctul respectiv fiind cunoscut.
  Cu ocazia apariției controversei în legătură cu seriile divergente, Abel a afirmat că acestea "sunt, în totalitatea lor, o invenție a diavolului", ca urmare a faptului că descoperirea acestora a produs confuzii și haos.
  Abel s-a mai ocupat de funcțiile transcendente, de seriile binomiale (1826), de generalizarea binomului lui Newton, de funcțiile de mărime complexe, de funcțiile hipereliptice. 

  Niels Henrik Abel
  Niels Henrik Abel
  Date personale
  Născut	5 august 1802 Findo, Norvegia
  Decedat	6 aprilie 1829 Froland, Norvegia, la vârsta de 26 de ani
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
  Părinți	Søren Georg Abel[*]
  Partener(i)	Christine Kemp
  Naționalitate	norvegiană
  Cetățenie	Norvegia
  Religie	luteran
  Ocupație	matematician profesor universitar[*]
  Activitate
  Rezidență	Norvegia
  Domeniu	teoria grupurilor Calcul infinitezimal
  Instituție	Universitatea Regală Fredericiană
  Alma Mater	Universitatea din Oslo[*]
  Organizații	Royal Norwegian Society of Sciences and Letters[*]
  Cunoscut pentru	Grup abelian, Funcție abeliană, Teorema lui Abel

• 1889: Prințesa Augusta de Hesse (germană Auguste Wilhelmine Louise von Hessen; n. 25 iulie 1797 – d. 6 aprilie 1889) a fost soția Prințului Adolphus, Duce de Cambridge. Soțul ei a fost al 20-lea copil născut și al 17-lea fiu al regelui George al III-lea al Regatului Unit și al reginei Charlotte de Mecklenburg-Strelitz. Prințesa Augusta a fost bunica maternă a viitoarei regine Mary de Teck, soția regelui George al V-lea al Regatului Unit. Prințesa Augusta a fost a treia fiică a Landgrafului Frederic de Hesse-Kassel și a soției acestuia, Prințesa Caroline de Nassau-Usingen. S-a născut la castelul Rumpenheim, în 1797. Prin tatăl ei a fost strănepoata regelui George al II-lea al Marii Britanii, bunicul ei fusese căsătorit cu fiica lui George al II-lea, Mary. Fratele mai mare al tatălui ei a fost Landgraf de Hesse-Kassel. În 1803, titlul unchiului ei a fost ridicat la rang de Elector de Hesse.
  La 7 mai, la Kassel, și apoi din nou, la 1 iunie 1818 la Palatul Buckingham, Prințesa Augusta s-a căsătorit cu vărul ei primar, Ducele de Cambridge, când ea avea 20 iar el 44 de ani. Ducele și Ducesa de Cambridge au avut trei copii.
  Din 1818 până la urcarea pe tron a reginei Victoria și separarea coroanei britanice și a celei din Hanovra în 1837, Ducesa de Cambridge a locuit în Hanovra, unde Ducele a servit drept vicerege în numele fraților săi, George al IV-lea și William al IV-lea. Apoi, ducele și ducesa de Cambridge s-au întors în Marea Britanie, unde au locuit la Cambridge Cottage, Kew și mai târziu la Palatul St. James. Ducesa de Cambridge a supraviețuit soțului ei cu treizeci și nouă de ani, ea a murit la vârsta de nouăzeci și unu de ani. Regina Victoria a scris despre moartea ei: "Foarte trist, deși nu pentru ea. Dar este ultima din generația ei și nu mai am pe nimeni mai în vârstă decât mine".
  Prințesa Augusta a fost înmormântată la biserica Sf.Ana din Kew, însă rămășițele au fost transferate mai târziu la Capela St George de la Castelul Windsor 

  Prințesa Augusta de Hesse-Cassel
  Ducesă de Cambridge
  Portret al Ducesei de Cambridge de William Beechey, 1818
  Date personale
  Nume la naștere	Augusta Wilhelmina Louisa
  Născută	25 iulie 1797 Castelul Rumpenheim, Kassel
  Decedată	6 aprilie 1889 (91 de ani) Palatul St. James, Pall Mall, Londra
  Înmormântată	Capela Sfântul Gheoghe, Castelul Windsor
  Părinți	Prințul Frederic de Hesse Caroline de Nassau-Usingen
  Frați și surori	Landgraful Wilhelm de Hesse-Cassel Prințesa Marie de Hesse-Cassel
  Căsătorită cu	Prințul Adolphus, Duce de Cambridge
  Copii	George, Duce de Cambridge Augusta, Mare Ducesă de Mecklenburg Mary Adelaide, Ducesă de Teck
  Cetățenie	Germania  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă ducesă[*]
  Familie nobiliară	Casa de Hanovra Casa de Hesse-Kassel

• 1917: Prințul Tassilo Wilhelm Humbert Leopold Friedrich Karl al Prusiei (6 aprilie 1893 – 6 aprilie 1917) a fost prinț german și călăreț care a participat la Jocurile Olimpice din 1912. Prințul Friedrich Karl von Preußen s-a născut la Schloss Klein-Glienicke, Potsdam/Berlin. A fost al doilea fiu al Prințului Friedrich Leopold al Prusiei (1865–1931) și a Prințesei Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (1866–1952). A fost nepot al Prințului Friedrich Karl al Prusiei.
  A făcut parte din echipa de călărie care a reprezentat Germania la Jocurile Olimpice de la Stockholm din 1912, unde a câștigat medalia de bronz. Calul său în timpul competiției a fost "Gibson Boy".
  A luptat în Primul Război Mondial între 1914 și 1917. În timpul unei patrulări, la 21 martie 1917 a fost forțat să aterizeze, motorul său fiind lovit iar el rănit ușor la picior. În timp ce mergea spre propriul front, a fost rănit grav în spate de trupele australiene. A fost luat în captivitate, unde a murit din cauza rănilor sale pe 6 aprilie 1917 la Saint-Étienne-du-Rouvray. 

  Friedrich Karl al Prusiei
  Date personale
  Nume la naștere	Tassilo Wilhelm Humbert Leopold Friedrich Karl
  Născut	6 aprilie 1893 Berlin
  Decedat	6 aprilie 1917 (24 de ani) Saint-Étienne-du-Rouvray, Franța
  Părinți	Prințul Friedrich Leopold al Prusiei[1] Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg[1]
  Frați și surori	Prince Friedrich Sigismund of Prussia[*] Prințesa Victoria Margaret a Prusiei Prince Friedrich Leopold of Prussia (1895–1959)[*]
  Cetățenie	Imperiul German
  Ocupație	show jumper[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Hohenzollern

• 1924: Izidor Marcu (n. 1858, Dumitra – d. 6 aprilie 1924 Blaj) a fost un delegat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918. În toamna anului 1884, Izidor Marcu a fost hirotonit ca preot celib. A fost profesor de teologie morală și pastorală și de pedagogie la Blaj. Începând din anul 1889 a devenit la Blaj bibliotecar al arhidiecezan, secretar mitropolitan și membru în capitlu. A fost o perioadă rector al Academiei Teologice. A colaborat la "Foaia bisericească" și la "Unirea", fiind unul dintre întemeietorii acesteia. A scris mai multe cărți teologice și pedagogice. A urmat studiile primare și liceale la Alba Iulia și Blaj. A urmat studiile superioare teologice la Blaj și la Institutul “Augustinaeum” din Viena. Jump to navigation
• Jump to search

  Izidor Marcu
  Date personale
  Născut	24 septembrie 1858[1] Dumitra, județul Alba[1]
  Decedat	6 aprilie 1924[1] Blaj[1]
  Cetățenie	România
  Religie	Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică

  Scrieri[modificare | modificare sursă]

  • 1905 - 1907: Versurile lui Juhász Gyula ("Juhász Gyula versei")
  • 1918: Cules târziu ("Késő szüret")
  • 1919: Acesta este sângele meu ("Ez az én vérem")
  • 1925: Testament ("Testamentom")
  • 1929: Harpă ("Harfá")
  • 1935: Tineri, mai sunt aici! ("Fiatalok, még itt vagyok!").
  A tradus din lirica simbolistă franceză și germană.  

• 1932: Maria Dorothea de Austria,^[1][2] (Maria Dorothea Amalie, Erzherzogin von Österreich^[1][2]; 14 iunie 1867 - 6 aprilie 1932) a fost prin naștere membră a linie maghiare a Casei de Habsburg-Lorena, Arhiducesă de Austria, Prințesă de Boemia, Ungaria și Toscana. Prin căsătoria cu Philippe, Duce de Orléans, Maria Dorothea a fost membră a Casei de Orléans. Philippe a fost pretendent orléanist la tronul Franței din 1894 până în 1926 și cunoscut de monarhiștii orleaniști drept "Filip al VIII-lea al Franței". Maria Dorothea a fost al doilea copil și a doua fiică a Arhiducelui Joseph Karl de Austria și a Prințesei Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha.^[1][2] Pe linie paternă Maria Dorothea a fost strănepoata împăratului Leopold al II-lea. Pe linie maternă a fost strănepoata regelui Louis-Philippe al Franței. 
  Portret al Arhiducesei Maria Dorothea de Austria
  Contele de Paris a decedat în 1894 și fiul său ducele de Orléans a moștenit la 25 de ani imensa avere a familiei Orléans și pretențiile la coroana Franței. El trebuia să se căsătorească conform rangul său pentru a asigura descendenți. Cu toate acestea, nici un suveran - inclusiv unchiul belgian - n-a fost dispus să-și dea una din fiice pretendentului orléanist.
  Prințesa octogenară Clémentine, capul politic al familiei (ea a reușit să-l pună pe fiul ei pe tronul Bulgariei) și pețitoare neobosită, a propus o candidată: propria sa nepoată, arhiducesa Maria Dorothea, verișoara ducelui.
  Membră a unei ramuri mai mici a Casei Imperiale, o astfel de căsătorie nu putea submina relațiile austro-franceze în special că Austro-Ungaria era deja în mod oficial un aliat al Germaniei. Arhiducesa, în vârstă de aproape 30 de ani, făcea figura unei fete bătrâne și era puțin probabil că va găsi un alt pretendent în afară de vărul ei. Ea n-a putut decât să accepte.
  La 5 noiembrie 1896, la Viena, Maria Dorothea s-a căsătorit cu Philippe, Duce de Orléans, fiul cel mare al Contelui Philippe de Paris și a soției acestuia, Prințesa Marie Isabelle de Orléans.^[1][2]
  După câțiva ani de mariaj relația cuplului s-a deteriorat și Maria Dorothea a început să petreacă din ce în ce mai mult timp la moșia familiei ei în Alcsút. În 1906, Philippe a încercat să se reapropie de soția sa și s-a dus la Alcsút să o convingă să se stabilească cu el la Manoir d'Anjou în apropierea Bruxelles. Maria Dorothea a refuzat categoric. Decizia arhiducesei a fost atât de fermă încât la izbucnirea Primului Război Mondial în 1914 ea a decis să rămână în Ungaria, țară aliată cu Germania, deși în principiu pretindea titlul de "regină a Franței", decizie care nu a fost iertată niciodată de soțul ei. Cuplul s-a separat la sfârșitul războiului.
  Ducele a murit în 1926 la Palermo, Sicilia, ducesa în 1932 la Alcsút. 

  Maria Dorothea de Austria
  Ducesă de Orléans
  Date personale
  Nume la naștere	Maria Dorothea Amalie
  Născută	14 iunie 1867 Alcsút, Austro–Ungaria
  Decedată	6 aprilie 1932 (64 de ani) Alcsút, Austro–Ungaria
  Înmormântată	Castelul Buda
  Părinți	Arhiducele Joseph Karl de Austria Prințesa Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha
  Frați și surori	Arhiducesa Margareta Clementina de Austria László Habsburg–Lotaringiai[*] Arhiducele Joseph August de Austria
  Căsătorită cu	Philippe, Duce de Orléans
  Cetățenie	Ungaria
  Religie	catolicism
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena Casa de Orléans

• 1937: Gyula Juhász (n. 4 aprilie 1883 – d. 6 aprilie 1937) a fost un poet maghiar. Lirica sa, cu inflexiuni parnasiene și simboliste, în forme metrice simple, are ca temă predilectă prețuirea artei și valorilor umane sau descrierea peisajului câmpenesc.  

  Gyula Juhász
  Gyula Juhász
  Date personale
  Născut	4 aprilie 1883[2][3]  Seghedin, Ungaria
  Decedat	6 aprilie 1937 (54 de ani)[2]  Seghedin, Ungaria
  Înmormântat	Szeged Belvárosi Temetõ[*]
  Cauza decesului	sinucidere
  Naționalitate	maghiară
  Cetățenie	Ungaria
  Etnie	maghiar
  Ocupație	poet
  Limbi	limba maghiară[1]
  Note
  Premii	Premiul Baumgarten
  Premiul Baumgarten

• 1938: Aurel Angelescu (n. 15 aprilie 1886, Ploiești, d. 6 aprilie 1938, București) a fost un matematician român care a contribuit la dezvoltarea algebrei și teoria funcțiilor. A urmat cursul primar și liceul la Ploiești. Revista Gazeta Matematică i-a desăvârșit apoi, în cursul superior de liceu, gustul pentru matematici, căci el a fost un asiduu corespondent al acestei publicații. În ultima clasă de liceu l-a avut ca profesor de matematici pe Nicolae Abramescu, care își începea pe atunci cariera sa didactică. Abramescu s-a mândrit totdeauna că în prima lui serie de liceeni a avut ca elev pe Aurel Angelescu, care, ulterior, întrecându-și maestrul, și-a luat doctoratul în matematici cu câțiva ani înaintea lui Abramescu.
  După terminarea liceului, Angelescu a plecat la Paris. Aici, la Sorbona, și-a luat licența în matematici, iar la 7 aprilie 1916 și-a luat doctoratul în științele matematice cu o teză având ca subiect: „Sur les polynômes généralisant les polynômes de Legendre et d’Hermite et sur le calcul approché des intégrals multiples”. După ce și-a trecut teza de doctorat în matematici, Angelescu se întoarce în țară. La propunerea lui Gheorghe Țițeica, ocupă la 1 noiembrie 1919 postul de profesor agregat de teoria funcțiilor la Facultatea de Științe a Universității din Cluj, catedră la care a fost titularizat în 1922. Aici a funcționat până la 1 ianuarie 1930.
  În 1930 Angelescu a fost chemat ca profesor titular de algebră superioară și teoria numerelor la Facultatea de științe a Universității din București (succesor al lui Traian Lalescu). A fost numit astfel la o altă catedră decât cea în domeniul căreia era consacrat. La această catedră a funcționat până la deces, în 1938.
  A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935. Aurel Angelescu a realizat cercetări în legătură cu funcțiile generatoare ale claselor de polinoame; ale ecuațiilor diferențiale liniare; asupra seriilor trigonometrice; asupra teoriei generale a ecuațiilor algebrice. S-a ocupat de clasele de polinoame ale lui Legendre, Laguerre, Apell, Hermite. A scris circa 60 de memorii și articole. Cea mai valoroasă lucrare a sa este Lecțiuni de calcul diferențial (1927). În lucrările sale se resimte influența lui Paul Émile Appell, Charles Hermite și René-Louis Baire. 

  Aurel Angelescu
  Date personale
  Născut	15 aprilie 1886[1][2]  Ploiești, România[1]
  Decedat	6 aprilie 1938 (51 de ani)[1][2]  București, România[1]
  Ocupație	matematician
  Activitate
  Alma mater	Universitatea din Paris[1]
  Organizație	Universitatea Franz Joseph din Cluj
  Membru al Academiei de Științe din România

• 1958: Vítězslav Nezval (cehă: [ˈviːcɛslaf ˈnɛzval]; n. 26 mai 1900 – d. 6 aprilie 1958) a fost unul dintre cei mai prolifici scriitori avangardiști cehi din prima jumătate a secolului al XX-lea și un co-fondator al Mișcării suprarealiste din Cehoslovacia. Tatăl său a fost profesor la școala din satul Biskoupky din Moravia de Sud, a călătorit de multe ori pentru a vedea expoziții de artă și a fost, de asemenea, un muzician care a studiat cu compozitorul Leoš Janáček.^{[necesită citare]} La vârsta de unsprezece ani, Nezval a fost trimis la gimnaziul din Třebíč, unde a învățat să cânte la pian și să compună muzică. El a început să scrie în perioada adolescenței, în timp ce era încă interesat de muzică. S-a spus că ar fi cântat la acordeon în timp ce privea stelele. În 1918 a fost mobilizat în Armata Austriacă, dar a trimis repede acasă atunci când s-a îmbolnăvit. După Primul Război Mondial, Nezval s-a mutat la Praga și a început să studieze filosofia la Universitatea Carolină, dar nu a obținut diploma pentru că nu a reușit să-și finalizeze lucrarea de licență. În acest timp, el a fost fermecat de viața literară boemă din cafenelele și de pe străzile din Praga. Vítězslav Nezval a fost un membru al  grupului avangardist de artiști Devětsil (tradus literal "nouă forțe", numele ceh al plantei butterbur, dar pentru un vorbitor de cehă era o referire evidentă la cei nouă membri fondatori ai grupului). Membrii grupului Devětsil au fost cei mai prolifici artiști cehi din generația lor. În 1922 grupul Devětsil îi includea printre alții pe Vítězslav Nezval, Jindřich Štyrský, Jaroslav Seifert, Karel Teige și Toyen (Marie Cerminová). De asemenea, a fost asociat cu acest grup fondatorul de mai târziu al Școlii de Lingvistică de la Praga, Roman Jakobson. Ca și grupul proletar de mai înainte, Devětsil și-a căutat inspirația în Franța pentru pentru literatura lui avangardistă, iar ideologia politică marxistă era originară din Rusia. Deși statul cehoslovac era format abia după Primul Război Mondial, tânăra generație a simțit că există încă loc pentru îmbunătățiri și că era necesară o soluție radicală pentru a obține adevărata eliberare. Majoritatea acestor intelectuali au avut dorința de a realiza o revoluție și și-au mărturisit credința față de Lenin. Deși filozoful-președinte Thomas Masaryk a pus bazele unei democrații cu implicații sociale reale, Nezval și ceilalți din grupul său nu au acceptat ideea că acest regim ar reprezenta convingerile și obiectivele lor. În scrierile lor, ei și-au exprimat preferința pentru conștiința internaționalist-marxistă a solidarității de clasă.
  Primul manifest al grupului Devětsil i-a îndemnat pe tinerii artiști progresiști să se uite mai adânc în obiectele obișnuite pentru a găsi seva poetică de calitate. Zgârie-nori, avioane și mimi au fost elemente noi reflectate în creațiile avangardiste.
  Nezval a fost, de asemenea, o  personalitate fondatoare a poetismului, o direcție în cadrul grupului Devětsil teoretizată în primul rând de Karel Teige. El a scris mai multe volume de poezie, piese de teatru și romane experimentale, memorii, eseuri și traduceri. Împreună cu Karel Teige, Jindřich Štyrský și Toyen, Nezval a călătorit frecvent la Paris, unde i-a cunoscut pe suprarealiștii francezi. Prietenia sa strânsă cu André Breton și Paul Éluard a jucat un rol esențial în fondarea Grupului Suprarealist din Cehoslovacia în anul 1934. A fost unul dintre primele grupuri suprarealiste din afara Franței, iar Nezval a servit ca editor al revistei Surrealismus.
  Colaboratoare cu Nezval la cartea lui Abeceda („alfabetul”), dansatoarea Milča Mayerová din grupul Devětsil a adoptat anumite ipostaze pentru a reprezenta fiecare dintre litere. Nezval a scris acest poem concentrându-se pe forme, sunete și funcții ale alfabetului. Teige a folosit tipografia și fotomontajul pentru a crea imagini ale mișcărilor care sunt acum tipărite în mai multe ediții ale cărții.
  Poemul lui Nezval Sbohem o šáteček (Fluturând batista; 1934) a fost pus pe muzică de compozitoarea cehă Vítězslava Kaprálová în 1937, iar versiunea orchestrală a avut premiera în 1940, dirijată de către Rafael Kubelik. 

  Vítězslav Nezval
  Vítězslav Nezval
  Date personale
  Născut	26 mai 1900[2][3][4][5][5][5][6]  Biskoupky[*], Cehia[7][8][5][5][5]
  Decedat	6 aprilie 1958 (57 de ani)[9][2][3][5][5][5][6]  Praga, Cehoslovacia[9][10][5][5][5]
  Înmormântat	Vyšehrad cemetery[*]
  Cauza decesului	insuficiență cardiacă
  Cetățenie	Cehoslovacia
  Etnie	Cehi
  Ocupație	lingvist[*] scriitor poet dramaturg scenarist romancier[*] traducător
  Partid politic	Partidul Comunist din Cehoslovacia
  Limbi	limba cehă[1]
  Opere semnificative	Valerie a týden divů[*]
  Note
  Premii	Národní umělec[*]

• 1962: Fitz James O'Brien (n. 31 decembrie 1828, Comitatul Cork, Irlanda – d. 6 aprilie 1962, Cumberland, Maryland, Statele Unite) a fost un scriitor irlandez. De origine irlandeză, Fitz James O'Brien se stabilește la New York în 1852, reușind să se facă repede cunoscut în cercurile literare și teatrale.
  Numit "un Poe în miniatură" și "un scriitor proeminent de povestiri supranaturale al timpului său", Fitz-James O'Brien este cel mai bine reținut pentru trei povestiri antologice recunoscute pe scară largă ca fiind la granița cu științifico-fantasticul precum și pentru poemul său supranatural.
  Piesa A Gentleman from Ireland s-a jucat cu mult succes vreme de câteva stagiuni. S-a înrolat de timpuriu în Războiul Civil, de partea nordiștilor, murind în urma rănilor suferite în luptă.
  Povestirile sale dovedesc o fantezie vie, originală, în interes personal pentru speculațiile științifice, dar și pentru supranatural, un stil rafinat. Cele mai cunoscute sunt "The Lost Room" (Camera dispărută); "Făcătorul de minuni", în care o legiune de soldăției de plumb sunt însuflețiți cu scopul de a ucide copii adunați la sărbătorile de iarnă. O altă povestire cunoscută este Himera, în care eroii obțin mulajul unui animal fantastic și periculos, dar, în spiritul fantasticului realist pe care autorul îl practică, propune două explicații verosimile: una este o extrapolare a teoriei refracției, încurajând ipoteza existenței obiectelor și ființelor invizibile, cealaltă, eventualitatea ca toată întâmplarea să nu fie decât un vis al eroului, aflat sub influența drogurilor.
  Lentila de diamant (1858) figurează în mai toate antologiile de proză scurtă americană. Un microscopist descoperă într-o picătură de apă o făptură încântătoare, dar explorarea altor coridoare ale materiei îl pune în conflict cu lumea acesteia. Viziunea universurilor paralele, tragic separate, speculațiile în jurul eticii și legitimității științei îi apropie cel mai mult autorului eticheta propusă de unii exegeți: autor de anticipație. 

  Opera[modificare | modificare sursă]

  Serii[modificare | modificare sursă]

  • Povesti supranaturale (The Supernatural Tales of Fitz-James O'Brien)
    • 1. Macabre Tales (1988)
    • 2. Dream Stories and Fantasies (1988)

  Colecții[modificare | modificare sursă]

  • The Poems and Stories of Fitz-James O'Brien (poems) (1881)
    • What Was It?: And Other Stories (1889)
    • Collected Stories (1925)
    • The Diamond Lens: And Other Strange Tales (1932)
    • Fantastic Tales (1977)

  Alte scrieri[modificare | modificare sursă]

  • The Wondersmith (2004)

  Scrieri non ficțiune[modificare | modificare sursă]

  • Selected Literary Journalism, 1852 1860 (2003)

  Antologii care cuprind scurte povestiri[modificare | modificare sursă]

  • Great Ghost Stories (1918)
  • American Ghost Stories (1928)
  • The Arrow Book of Horror Stories (1961)
  • The Masque of the Red Death: And Other Tales of Horror (1964)
  • Where Nightmares Are (1966)
  • Terror by Gaslight (1975)
  • Gaslight Tales of Terror (1976)
  • More Tales of Unknown Horror (1979)
  • Masterpieces of Terror and the Unknown (1992)
  • Nursery Crimes (1993)
  • The Mammoth Book of Victorian and Edwardian Ghost Stories (1995)
  • 100 Tiny Tales of Terror (1996)

  Povestiri[modificare | modificare sursă]

  • Un coșmar arab (An Arabian Nightmare) (1851)
  • The Bohemian (1855)
  • Ochiul păianjenului (The Spider's Eye) (1856)
  • A Terrible Night (1856)
  • The Lost Room (1858)
  • What Was It? (1859)
  • The Wondersmith (1859)
  • The Child That Loved a Grave (1861)  

    Fitz James O'Brien
    Fitz James O'Brien
    Date personale
    Născut	1828[2][3][4][5][6][7][8][9]  Cork, Irlanda
    Decedat	6 aprilie 1862 (34 de ani)[10][11][12][13][14][13][15]  Cumberland, SUA[16]
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (Tetanos)
    Cetățenie	Irlanda  SUA
    Ocupație	poet jurnalist scriitor scriitor de literatură științifico-fantastică[*]
    Activitate
    Limbi	limba engleză[1

• 1967: Ferenc Rónay sau Francisc Rónay (n. 29 aprilie 1900, Arad, Austro-Ungaria – d. 6 aprilie 1967, Târgu Mureș, RS România) a fost un jucător și antrenor de fotbal român. A marcat primul gol de la înființarea echipei naționale de fotbal a României în meciul Iugoslavia - România 1-2, disputat la Belgrad pe data de 8 iunie 1922.
• 1971: Igor Fiodorovici Stravinski, compozitor, pianist și dirijor rus (n. 1882)
• 1978: Augustin Presecan (n. 30 martie 1933 în comuna Mărtinești, Cluj – d. 6 aprilie 1978, București) a fost un arhitect și urbanist român. Tatal său, Nicolae Presecan, a fost mecanic de locomotiva CFR. Urmează 4 clase primare în comuna Mărtinești apoi Școala Pedagogică de la Abrud. Și-a continuat studiile la Institutul de Arhitectură “Ion Mincu” din București și la Institutul de Arhitectură din Moscova.
  În 1959, după finalizarea studiilor, este repartizat la Direcția de Sistematizare, Arhitectură, Proiectări Cluj, în funcție de proiectant. Devine șef de atelier sistematizare și apoi director tehnic în acest institut, din 1969. A fost proiectant șef pentru cartierele Grigorescu și Gheorgheni dar și pentru ansamblul „Abator”, (cartierul Gheorgheni este propus, în 2016, să devină monument istoric^[1][2]). A contribuit și la acțiunea de urbanizare de la Turda, Dej, Iernut, Sângeorz Băi. Presecan a fost trimis în 1974 de Guvernul României ca reprezentant al României la CAER Moscova, în probleme de sistematizare și urbanism. S-a întors în 1978, grav bolnav de cancer ganglionar și pulmonar, s-a stins din viață la Clinica Ftiziologică din Cluj.
  Din 2017, la solicitarea Ordinului Arhitecților din România, o stradă din Cluj-Napoca, Cartierul Andrei Mureșanu, îi poartă numele 

  Augustin Presecan
  Augustin Presecan
  Date personale
  Născut	30 martie 1933 Mărtinești, Cluj
  Decedat	6 aprilie 1978 (45 de ani) București
  Ocupație	arhitect urbanist

• 1984:Virgil Carianopol (n. 29 martie 1908, Caracal - d. 6 aprilie 1984, București) a fost un poet român. După ce a urmat primii ani de școală la Caracal (1916-1922), s-a înscris la o școală militară de artificieri din București (1924-1930). Între 1934 și 1938 a audiat cursurile Facultății de Litere și Filosofie din București. A lucrat ca salariat civil în diferite servicii ale armatei. Din 1956 până în 1963 a făcut închisoare politică la Aiud și Periprava.^[1]
  Virgil Carianopol a colaborat la revista "Viața literară", condusă de George Murnu, revistă la care colabora masiv și Radu Gyr, sub pseudonimul Tartacot.^[2]
  A fost afiliat la un moment dat grupului avangardist de la „unu”, apoi s-a reprofilat după 1936 pe tradiționalism, iar versurile sale postbelice au fost fie etichetate oarecum „neoclasice”. În plus, a mai fost afiliat și imagismului, fie el din descendența lui Ilarie Voronca sau a lui Serghei Esenin.^[3]
  Astfel, opera sa include versuri avangardiste (Un ocean, o frunte în exil), lirică neoclasică, tradiționalistă (Flori de spini, Elegii și elegii) și care exaltă sentimentul național (Ștergar Românesc), precum și memorialistică (Scriitori care au devenit amintiri). 

  Opera publicată[modificare | modificare sursă]

  • Flori de spin, 1931
  • Versuri - Virgil Carianopol, Editura Vraja, București, 1933
  • Un ocean, o frunte în exil, editura unu, București, 1934
  • Scrisori către plante, Editura Fundației pentru Literatură și Artă "Regele Carol al II-lea", București, 1936 (pentru care este premiat de Societatea Scriitorilor Români)
  • Carte pentru domnițe, Editura Cartea Românească, București, 1937
  • Frunzișul toamnei mele, Editura Universul Literar, București, 1938
  • Scară la cer, Editura Universul Literar, București, 1940
  • Poeme de pe front, Editura Bucur Ciobanul, București, 1943
  • Versuri, Editura pentru Literatură, București, 1967
  • Cântece de amurg, Editura pentru Literatură, București, 1969
  • Cântece românești, Editura Militară, București, 1970
  • Viorile vârstei, Editura Eminescu, București, 1972
  • Lirice, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973
  • Ștergar românesc, Editura Militară, București, 1973
  • Scriitori care au devenit amintiri, Editura Minerva, București, 1973 (memorialistică)
  • Elegii și elegii, Editura Eminescu, București, 1974
  • Arcașul lui Ștefan, București, 1976 (literatură pentru copii?)
  • Cântece oltenești, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1977
  • Viorile vârstei, Colecția "Cele mai frumoase poezii", Editura Albatros, București, 1978
  • Lumini pentru dragostea mea, Editura Eminescu, București, 1978
  • 'Peisaj românesc, Editura Militară, București, 1979
  • Copilul cu inima de aur. Povești și povestiri istorice, București, 1980 (literatură pentru copii?)
  • Copilul și țara, 1981
  • Cântec la plecarea verii, Editura Albatros, București, 1982
  • Scriitori care au devenit amintiri - Vol. II, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1982 (memorialistică)
  • Scară la cer, Colecția "Biblioteca pentru toți", Editura Minerva, București, 1983 (prefață de C. Stănescu
  • Cântece pentru mama, Editura Ion Creangă, București, 1984
  • La ceasul de taină, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1986
  • Scrisori către plante, Colecția "Poeți români contemporani", Editura Eminescu, București, 1997 (ediție îngrijită de Virginia Carianopol, cu un cuvânt înainte de Sultana Craia)
  • Scriitori care au devenit amintiri. Pagini de jurnal, Editura Universal Dalsi, București, 1999 (ediție îngrijită de Virginia Carianopol)  

    Virgil Carianopol
    Date personale
    Născut	29 martie 1908 Caracal, Olt
    Decedat	6 aprilie 1984 (76 de ani) București, RS România
    Cetățenie	România
    Ocupație	poet
    Activitate
    Limbi	limba română

• 1992:Isaac Asimov (în rusă Исаак Азимов; pronunție în original în engleză conform AFI, /ˈaɪzək ˈæzɪmˌɔf/; n. 1920,^[4] Petrovici[*], Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă^[3][5][6][7] – d. 6 aprilie 1992,^{[8][9][10][11][12][13][14][15][16][17]} Brooklyn, New York, SUA^[18]) a fost un scriitor american, evreu născut în Rusia, biochimist, autor de mare succes și excepțional de prolific, cunoscut mai ales pentru lucrările sale științifico-fantastice și pentru cărțile de popularizare a științei. Cea mai faimoasă lucrare este seria Fundația, pe care a combinat-o mai târziu cu două alte serii ale sale, seria Imperiului Galactic și seria Roboților. A scris și romane polițiste și fantasy, precum și o mare cantitate de lucrări non-ficțiune. Asimov a scris și editat peste 500 de volume și estimativ 90.000 de scrisori sau cărți poștale și are lucrări în toate categoriile majore ale Sistemului Decimal Dewey, cu excepția filozofiei. Asimov a fost prin consens general un maestru al genului science-fiction, alături de Robert A. Heinlein și Arthur C. Clarke. A fost considerat a fi unul dintre membrii "Marelui Trio" al scriitorilor de science-fiction din timpul vieții sale.
  Asimov a fost mult timp membru al Mensa, deși nu-i făcea mare plăcere — i-a descris drept „combativi intelectual”. Prefera mai degrabă să activeze drept președinte al Asociației Umaniste Americane (American Humanist Association — AHA). Asteroidul 5020 Asimov este numit în onoarea sa. Asimov s-a născut în jurul lui 2 ianuarie 1920 (aceasta este data sa de naștere menționată pentru scopuri oficiale; data exactă nu este cunoscută) în orășelul Petrovici din regiunea Smolensk, RSFSR (astăzi Rusia), în familia de morari evrei a Anei Rașela Berman (Anna Rachel Berman) și a lui Iuda (Judah). Au emigrat în Statele Unite când Asimov avea trei ani; cum părinții vorbeau cu el doar idiș și engleză, nu a învățat niciodată rusa. Crescând în Brooklyn, New York, a învățat singur să citească până la vârsta de cinci ani, și în tot timpul vieții, pe lângă engleză, a rămas fluent și în idiș. Părinții lui dețineau un magazin de dulciuri și era de așteptat ca întreaga familie să lucreze acolo. A văzut revistele pulp (reviste ieftine de ficțiune) expuse pentru vânzare în magazin și a început să le citească. În anii copilăriei sale a început să scrie propriile povești și până la vârsta de 19 ani a început să le și vândă revistelor de science-fiction.
  A absolvit Universitatea Columbia în 1939, însă abia în 1948 a revenit să susțină acolo și doctoratul, în biochimie. În această perioadă, a petrecut trei ani din Al doilea război mondial lucrând la Stația de experimente aero-navale a Portului Militar din Philadelphia. După ce războiul s-a încheiat, a fost recrutat în Armata Statelor Unite, servind timp de nouă luni înainte de a fi disponibilizat onorabil. În cursul scurtei sale cariere militare, s-a ridicat la gradul de caporal pe baza abilităților sale de dactilografiere și a evitat pe puțin participarea în 1946 la testele bombei atomice din Atolul Bikini. După obținerea doctoratului, a predat în cadrul Universității Boston, cu care a rămas asociat toată viața. Din 1958, s-a decis să se preocupe în principal de cariera sa literară, întrucât venitul provenit din scrierile sale îl depășea deja pe cel datorat îndatoririlor academice, rămânând la Universitate doar într-o capacitate non-pedagogică. Asimov a rămas în facultate ca profesor asociat, fiind promovat în 1979 ca profesor titular ca recunoaștere a meritelor sale literare. Documentele sale personale sunt arhivate, începând cu 1965, în Biblioteca Memorială Mugar din cadrul Universității din Boston, căreia i le-a donat în urma cererii curatorului acesteia, Howard Gottlieb. Colecția ocupă 464 cutii de-a lungul a 71 de metri de spațiu de raft. În 1985, a devenit Președinte al Asociației Umaniste Americane, ocupând această poziție până la moartea sa în 1992; succesorul său a fost prietenul și scriitorul Kurt Vonnegut. A fost un prieten apropiat al creatorului Star Trek, Gene Roddenberry.
  S-a căsătorit cu Gertrude Blugerman (1917-1990) la 26 iulie 1942, cu care a avut doi copii, David (n. 1951) și Robyn Joan (n. 1955). După o separare de mare durată, au divorțat în 1973, iar Asimov s-a căsătorit cu Janet O. Jeppson mai târziu în acel an. Gertrude, născută în Canada, a murit în Boston în 1990.
  Asimov a fost un claustrofil; adică se bucura de spațiile mici, închise. În primul său volum de autobiografie, își amintește o dorință din copilărie de a deține un stand propriu de reviste într-o stație a Metroului din New York, în care s-ar fi închis pentru a citi în timp ce asculta zgomotul trenurilor.
  Asimov se temea de zburat, făcând astfel doar două călătorii cu avionul în întreaga viață (odată în cursul muncii de la Stația experimentală aero-navală din Philadelphia în timpul celui de-al doilea război mondial și o dată la întoarcerea acasă de la baza armată din Oahu, Hawaii în 1946). Rareori călătorea pe distanțe mari, în parte pentru că aversiunea sa pentru avioane făcea călătoriile la mare distanță extrem de complicate. În ultimii săi ani, a aflat că îl bine dispun călătoriile de croazieră și, în mai multe rânduri, a devenit o parte a distracției croazierei, purtând discuții pe tema științei pe vapoare precum RMS Queen Elizabeth 2.
  Avea un caracter extraordinar de jovial și de locvace, ceea ce-l făcea să fie deseori invitat să țină conferințe. Ieșit din comun era și simțul timpului: nu se uita niciodată la ceas, dar reușea fără excepție să vorbească exact cât fusese prevăzut.
  Dexteritatea sa fizică era foarte scăzută. Nu a învățat niciodată să înoate sau să meargă pe bicicletă, deși a învățat să conducă o mașină, însă abia după ce s-a mutat în Boston. În cartea sa de glume Asimov râde din nou, descrie șofatul în Boston ca „anarhie pe roți”.
  Asimov a murit la 6 aprilie 1992. La zece ani după moartea sa, ediția lui Janet Asimov a autobiografiei lui Isaac, A fost o viață bună, a dezvăluit că moartea sa a fost cauzată de SIDA; a contactat virusul HIV dintr-o transfuzie de sânge infectată, în timpul operației la inimă din 1983. Cauza propriu-zisă a morții a fost cedarea cardiacă și renală, drept complicații ale SIDA. Janet Asimov susține că doctorii lui Isaac i-au încurajat în a nu dezvălui boala sa, în timp ce revista Locus publicase în aprilie 2002 că însăși Janet a vrut să păstreze acest fapt secret 

  Privire generală[modificare | modificare sursă]

  Cariera lui Asimov se poate împărți în mai multe perioade. Cariera timpurie, dominată de science-fiction, a început în jurul anului 1940 cu povestiri scurte.
  Aceasta a durat până în jurul anului 1958, și a luat sfârșit după publicarea romanului Soarele gol. După aceasta, el a publicat cu preponderență literatură non-ficțiune, și doar rareori science-fiction.
  În următorul sfert de veac el a scris doar patru romane science-fiction. După 1982, a început cea de-a doua parte a carierei sale în domeniul S. F., cu publicarea romanului Marginea Fundației. După aceasta și până la sfârșitul vieții, Asimov a publicat multe continuări ale romanelor existente, într-o manieră pe care n-a premeditat-o inițial.

  Science-fiction[modificare | modificare sursă]

  Asimov și-a început cariera prin publicarea unei povestiri într-un magazin de science-fiction în 1939, Naufragiat pe Vesta, scrisă la doar 18 ani; puțin mai târziu, a publicat povestea scurtă "Căderea nopții" (1941), descrisă în Bewildering Stories, numărul 8, ca una dintre "cele mai faimoase povestiri science-fiction ale tuturor timpurilor".^[20] În 1968, Asociația Scriitorilor de SF (Science-fiction Writers of America) a votat "Căderea nopții" drept cea mai bună povestire scurtă SF scrisă vreodată.^[21] În scurta antologie Căderea nopții și alte povestiri, autorul scrie "Scrierea 'Căderii nopții' a fost un punct marcant în carierea mea profesională... dintr-o dată eram luat în serios și lumea science-fiction-ului a devenit conștientă că exist. Cu trecerea timpului, de fapt, s-a dovedit că scrisesem un [text] 'clasic'."
  În 1942, a început să scrie seria Fundația—mai târziu reunită în Trilogia Fundației: Fundația (1951), Fundația și Imperiul (1952), și A doua Fundație (1953) -- care povestește căderea și renașterea unui vast imperiu interstelar, într-un univers din viitor. Acestea, împreună cu seria Roboților, sunt cele mai faimoase scrieri de science-fiction ale sale. Mulți ani mai târziu a continuat seria cu Marginea Fundației (1982) și Fundația și Pământul (1986) și apoi s-a "întors" în perioada dinaintea acțiunii trilogiei inițiale cu Preludiul Fundației (1988) și Fundația Renăscută (1992).
  Povestirile cu roboți—dintre care multe sunt colectate în Eu, robotul (1950) -- au fost începute cam în aceeași perioadă cu Fundația și se bazează pe un set de reguli de etică pentru roboți și mașini inteligente, numite Cele trei legi ale roboticii, care au influențat profund alți scriitori și gânditori în privința acestui subiect. O astfel de poveste scurtă, Omul bicentenar, a fost ecranizată într-un film avându-l ca actor principal pe Robin Williams.
  În 1948 a scris o povestire umoristică pseudo-științifică, Proprietățile Endocronice ale Tiotimolinei Resublimate, în care inventase o nouă substanță, utilizabilă pentru a călători în timp. La acea vreme își pregătea lucrarea de doctorat, așa că s-a temut că povestirea îi va afecta negativ obținerea doctoratului și a cerut editurii să-i publice textul sub un pseudonim. Totuși, povestirea a fost publicată din greșeală cu numele său adevărat, iar examinarea sa cu ocazia prezentării lucrării a fost îndeajuns de severă cât să-l îngrijoreze serios. Mai mult, la finalul acesteia, a fost întrebat explicit despre caracteristicile termodinamice ale substanței tiotimolină. După o așteptare de 20 de minute, a primit rezultatul: devenise Dr. Asimov.
  

  Robert Heinlein, L. Sprague de Camp și Isaac Asimov, Philadelphia Navy Yard, 1944
  În anii 1950, pe care îi consideră decada de aur a activității sale, a continuat să scrie povestiri scurte pentru reviste SF. O parte dintre acestea sunt incluse în antologia Best Of, inclusiv "Întrebarea finală" (1956), care studia problema dacă este omenirea capabilă să stopeze și să inverseze entropia. Acest text a fost favoritul său, și este considerat concurent al Căderii nopții. Referitor la el, Asimov a scris în 1973:

  De ce este favoritul meu? Pe de o parte, ideea mi-a venit toată o dată și nu a fost nevoie să o analizez în detaliu; am scris-o într-un ritm intens și nu a trebuit să o mai modific aproape deloc. Acest gen de lucruri apropie întotdeauna povestea de autorul său.

  Apoi, de asemenea, a avut un efect nemaipomenit asupra cititorilor mei. De foarte multe ori mi se scrie pentru a mă întreba asupra titlului exact al unei povestiri pe care aș fi scris-o, și a mă ruga să menționez unde poate fi găsită aceasta. Cititorii nu-și amintesc titlul, dar din descriere reiese că este vorba despre "Întrebarea finală". Acestea au făcut ca în momentul în care am primit un telefon de mare distanță din partea cuiva cu o voce disperată, care a început astfel: "Dr. Asimov, am citit o poveste pe care cred că ați scris-o dumneavoastră, dar al cărei titlu nu mi-l mai amintesc...", să îl întrerup pentru a spune că era "Întrebarea finală". După ce i-am descris subiectul acesteia, s-a dovedit a fi într-adevăr povestirea căutată, ceea ce l-a convins pe bărbatul respectiv că pot să citesc gândurile de la distanțe de mii de kilometri.

  Non-ficțiune[modificare | modificare sursă]

  La sfârșitul anilor 50 și începutul anilor 60, Asimov și-a schimbat oarecum centrul de interes și a micșorat numărul operelor de ficțiune produse (a publicat doar patru romane între Soarele gol din 1957 și Marginea Fundației în 1982, iar două dintre acestea erau romane de mistere). În același timp însă a crescut considerabil producția operelor de non-ficțiune, în special pe teme științifice; lansarea primului satelit artificial, Sputnik, în 1957 a indus în cadrul opiniei publice a Statelor Unite impresia că există o distanță de recuperat în domeniul științific, iar editorii americani s-au grăbit să umple acest gol cu orice ar fi produs Asimov. Astfel, a primit foarte multe comenzi din partea acestora și s-a pus pe scris. De asemenea, revista Magazine of Fantasy and Science-fiction l-a invitat să contribuie la un editorial lunar pe teme de popularizare a științei, în care Asimov avea o totală libertate de alegere. Primul articol de acest gen a apărut în noiembrie 1958, și au fost publicate în total 399, lună de lună, până în momentul morții autorului. Toate editorialele au fost adunate periodic în cărți editate de cel mai important editor al său, Doubleday and Company, și au contribuit la stabilirea reputației sale de "Mare Lămuritor" al științei.
  A publicat de asemenea Ghidul lui Asimov în explicarea Bibliei, în două volume -- Vechiul Testament în 1967 și Noul Testament în 1969 --, pe care apoi (în 1981) le-a republicat într-un singur volum de 1300 de pagini. Oferind hărți și tabele, ghidul parcurge toate cărțile Bibliei, în ordine, explicând istoria fiecăreia în parte și influențele politice la care a fost supusă, și detaliind biografiile personajelor importante.
  A publicat două volume cu caracter autobiografic: Cu amintiri încă verzi (1979) și Bucuria o mai simt încă (1980). Cea de-a treia autobiografie, I. Asimov: Memorii, ( joc de cuvinte care trimite la I, Robot, titlul original al cărții Eu, robotul), a fost publicată în aprilie 1994. Epilogul cărții a fost scris de Janet Asimov (născută Jeppson), la puțin timp după moartea sa.
  Asimov a scris și eseuri despre situația socială din America, printre care se numără și "Gândirea despre gândire" and "Science: Knock Plastic" (1967). Spre sfârșitul vieții a început să scrie versuri umoristice, începând cu volumul din 1975, Lecherous Limericks. Asimov a murit la 6 aprilie 1992, având HIV luat de la o transfuzie de sânge infectată din timpul unei operații pe inimă din 1983. SIDA a fost recunoscută drept cauza morții abia zece ani mai târziu, în biografia „A fost o viață bună” scrisă de soția sa, Janet Asimov. 

  Isaac Asimov
  Isaac Asimov în 1965
  Date personale
  Nume la naștere	Isaak Iudovici Ozimov[1].
  Născut	2 ianuarie 1920 Petrovici, Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă
  Decedat	6 aprilie 1992 (72 de ani) New York,  Statele Unite ale Americii
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (SIDA)
  Căsătorit cu	Janet Asimov[*] (1973–1992)
  Naționalitate	American
  Cetățenie	Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă  SUA  RSFS Rusă
  Etnie	evreu
  Religie	Ateu umanist
  Ocupație	prozator, romancier, eseist, istoric, biochimist,umorist
  Partid politic	Partidul Democrat
  Limbi	limba engleză[2] limba idiș
  Studii	Universitatea Columbia[3] Fu Foundation School of Engineering and Applied Science[*] Columbia University School of Engineering[*]
  Activitatea literară
  Mișcare/curent literar	Epoca de Aur a științifico-fantasticului, The Futurians, Mensa
  Specie literară	Science-fiction (SF hard), știință populară, ficțiune misterioasă, eseuri, criticism literar
  Operă de debut	"Naufragiat pe Vesta", o povestire S.F.
  Opere semnificative	seria Fundația, seria Roboților, Căderea nopții, Ghidul Omului Inteligent către știință, Eu, robotul, Planete pentru Om
  Influențe[ascunde] Clifford D. Simak John W. Campbell, Jr. H.G. Wells Stanley G. Weinbaum Edward Gibbon Umanism
  Note
  Premii	Premiul Nebula Premiul Hugo Premiul Locus Premiul E. E. Smith Memorial

• 2000: Sorin Moisescu, președintele Curții Supreme de Justiție și fost procuror general al României
• 2000: Ion Hortopan (n. 12 martie 1925, Turcinești, Gorj, România – d. 6 aprilie 2000, București, România) a fost un general român, politician comunist. Ion Hortopan a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1975 - 1980. Ion Hortopan a îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române în perioada 1976-1980 și a fost membru deplin al CC al PCR ^[1]. În calitate de comandant al Comandamentului Infanteriei și Tancurilor, el a îndeplinit un rol cheie în reprimarea evenimentelor din decembrie 1989, de la București. Ion Hortopan s-a născut la data de 12 martie 1925, în comuna Turcinești (județul Gorj). A ales cariera militară în anul 1948, fiind numit instructor de tineret la Regiunea a 3-a Militară. În anul 1949 este numit comandant de batalion.
  Urmează cursuri de formare și specializare pe timpul stagiului militar, precum și Facultatea de Arme Întrunite din cadrul Academiei Militare Generale. Este numit apoi în funcția de șef al Biroului 3 din Secția a 2-a a Direcției Cadre a Forțelor Armate Române. Începând din anul 1955, a îndeplinit funcțiile de locțiitor al comandantului la Regimentul 156 Mecanizat și la Regimentul 106 Mecanizat, ofițer 1 în Direcția Pregătire de Luptă, locțiitor de comandant la Divizia 1 Mecanizată și comandant al Diviziei 11 Mecanizate (1967-1973). Apoi, în perioada 7 iunie 1973 - 28 iunie 1976, este comandantul Armatei a 3-a, dislocată la Cluj.
  La data de 1 iulie 1976, generalul-locotenent Ion Hortopan este numit în funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române și prim-adjunct al ministrului Apărării Naționale. Deține această funcție până la data de 31 martie 1980. Este numit apoi în funcția de comandant al Comandamentului Infanteriei și Tancurilor, funcție pe care a deținut-o în perioada 1980-1990.
  Generalul Ion Hortopan a fost ales ca membru al Comitetului Central al PCR cu ocazia Congreselor al XI-lea (noiembrie 1974) și al XII-lea (noiembrie 1979). El a fost decorat cu Ordinul "Meritul Militar", Ordinul "Tudor Vladimirescu" - clasa III, Ordinul "Apărarea Patriei" - clasa III. În timpul Revoluției din decembrie 1989, generalul Hortopan a condus personal represiunea armată la baricada de la Hotelul Intercontinental din 21 decembrie 1989, represiune ordonată de către ministrul apărării, Vasile Milea, la cererea expresă a lui Nicolae Ceaușescu.
  La ora 16.15, comandantul Coman­damentului Infanteriei și Tancu­rilor, general-colonelul Ion Hortopan, a ordonat maiorului Dorel Amariucăi să mai cheme din cazarmă, la Hotelul Intercontinental, încă 100 militari, folosind 8 autocamioane de la Autobaza MApN care, împreună cu cele 10 TAB-uri ale UM 01305 București, să pătrundă spre Piața Palatului. ^[2]
  În jurul orei 17.30 s-a intrat cu TAB-urile în manifestanți făcându-se primele victime în fața Sălii Dalles. Represiunea din centrul Capitalei a durat până după miezul nopții. Conducătorul TAB-urilor care au străpuns baricada de la Hotelul "Intercontinental", maiorul Gh. Carp, a fost felicitat de Hortopan pentru curajul manifestat. ^[3] În această represiune, 39 de manifestanți au fost uciși, iar mulți alții răniți. Cei care au rămas în piață au fost împrăștiați cu jeturi cu apă.
  De asemenea, colonelul Corneliu Pârcălăbescu, șeful de Stat Major al Gărzilor Patriotice, își amintește de rolul jucat de generalul Hortopan în timpul Revoluției: "L-am vazut la un moment dat și pe gen. Hortopan, care a primit, direct de la ministrul Vasile Milea, ordinul de a înlătura baricada care se formase. Am fost de față când, după un timp, au apărut mai multe tancuri, iar unul dintre acestea a intrat în baricada care era deja incendiată. Nu știu dacă acel tanc a strivit sau nu oameni, însă în mod sigur acolo se aflau persoane dintre cele care protestau și am auzit oameni urlând".^[4]
  Generalul Corneliu Bărbulescu, pe atunci colonel și șef al Secției Cercetare din cadrul Direcției de Informații a Armatei (DIA), comentează evenimentele din noaptea de 21 decembrie 1989 în felul următor: "La un moment dat, ieșind din birou, am văzut-o pe Elena Ceaușescu, care se plimba nervoasă pe unul dintre holuri. Atunci l-am văzut pe generalul Hortopan care se îndrepta către Elena Ceaușescu. În mod evident acesta venea din afara sediului CC al PCR. Ajuns lângă aceasta, Hortopan i-a raportat: «I-am terminat! I-am dus pe toți până la Piața Unirii». Elena Ceaușescu nu a avut nici o reacție verbală și a continuat să se plimbe pe hol".^[5]
  Generalul-colonel Ion Hortopan a fost trecut în rezervă la 24 februarie 1990 prin Decretul nr. 137 al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională. ^[6] La începutul anilor '90, generalul Hortopan își dădea cuvântul de general al armatei române că nu a ordonat să se tragă la Intercontinental în decembrie 1989.
  Generalul de corp de armată (r.) Ion Hortopan, fost șef al Comandamentului Infanteriei și Tancurilor și personaj cheie al evenimentelor din decembrie 1989 de la București, a încetat din viață la data de 6 aprilie 2000, fiind înmormântat cu onoruri militare. 

  General colonel Ion Hortopan
  Generalul Ion Hortopan
  Date personale
  Născut	12 martie 1925 Turcinești, România
  Decedat	6 aprilie 2000 (75 de ani) București, România
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Ocupație	general politician
  Activitate
  Studii	academia militară[*]
  Gradul	general-colonel
  Partid	Partidul Comunist din România

• 2002: Petru Dumitriu, prozator român (n. 1924)
• 2005: Rainier al III-lea, (Rainier Louis Henri Maxence Bertrand Grimaldi; n. 31 mai 1923 – d. 6 aprilie 2005) a fost Prințul ereditar al Principatului Monaco timp de aproape 56 de ani. A fost unicul fiu al Prințesei Charlotte Louise Juliette. Rainier s-a născut la Monaco ca singurul fiu al Prințului Pierre de Monaco, Duce de Valentinois și a Prințesei Ereditare Charlotte, Ducesă de Valentinois. Născută în Algeria, mama lui a fost singurul copil al Prințului Louis al II-lea și a Marie Juliette Louvet; mai târziu ea a fost legitimată, adoptată și numită moștenitoare a tronului. Tatăl lui a fost un nobil jumătate francez jumătate mexican care a adoptat numele soției sale, Grimaldi, după căsătorie și a fost numit prinț de socrul său.
  Rainier a avut o soră, Prințesa Antoinette, o figură nepopulară, în general considerată a fi băgăcioasă în ceea ce privește poziția copiilor ei în linia de succesiune, lucru care a forțat-o pe Prințesa Grace să-i ceară să părăsească țara. 

  Rainier al III-lea
  Date personale
  Nume la naștere	Rainier Louis Henri Maxence Bertrand
  Născut	31 mai 1923 Monaco
  Decedat	6 aprilie 2005 (81 de ani) Monaco
  Înmormântat	Catedrala Saint Nicholas, Monaco
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (insuficiență renală)
  Părinți	Pierre de Polignac Prințesa Charlotte, Ducesă de Valentinois
  Frați și surori	Princess Antoinette, Baroness of Massy[*]
  Căsătorit cu	Grace Kelly
  Copii	Caroline, Prințesă de Hanovra Albert II Prințesa Stéphanie de Monaco
  Cetățenie	Monaco
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	monarh politician
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Principe
  Familie nobiliară	Casa Grimaldi
  Prinț de Monaco
  Domnie	9 mai 1949 - 6 aprilie 2005 (55 ani, 332 zile)
  Predecesor	Louis II
  Succesor	Albert II

• 2009: Gheorghe Ene II (n. 27 ianuarie 1937 – d. 6 aprilie 2009) a fost un fotbalist și antrenor român. A fost golgheterul Diviziei A ediția 1958-1959, marcând 17 goluri pentru Rapid București.
• 2012: Bingu wa Mutharika (n. 24 februarie 1934 - d. 5 aprilie 2012) a fost al 3-lea președinte al statului Malawi, în perioada 24 mai 2004 - 5 aprilie 2012. 

  Bingu wa Mutharika
  Date personale
  Născut	24 februarie 1934 Thyolo, Nyasaland
  Decedat	6 aprilie 2012 (78 de ani) Lilongwe, Malawi
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
  Frați și surori	Peter Mutharika[*]
  Căsătorit cu	Ethel Mutharika (Înainte de 2007) Callista Chimombo (2010–2012)
  Număr de copii	4
  Copii	4
  Cetățenie	Malawi
  Religie	Romano-Catolic[1]
  Ocupație	economist politician
  Al 3-lea Președinte al Republicii Malawi
  În funcție 24 mai 2004 – 5 aprilie 2012
  Vicepreședinte	Joyce Banda
  Precedat de	Bakili Muluzi
  Succedat de	Joyce Banda
  Președintele Uniunii Africane
  În funcție 31 ianuarie 2010 – 31 ianuarie 2011
  Precedat de	Muammar Gaddafi
  Succedat de	Teodoro Obiang Nguema Mbasogo
  Premii	Order of the Lion[*]
  Partid politic	Frontul Democrat Unit (Înainte de 2005) Partidul Democratic Progresiv (2005–2012)
  Alma mater	Universitatea din Delhi Universitatea California Miramar
  Profesie	Economist

• 2013: George Anania (n. 14 iulie 1941, Măgurele, d. 5 aprilie 2013) a fost un scriitor de literatură științifico-fantastică, dramaturg, realizator de scenarii radiofonice, traducător și realizator de antologii românești contemporane. Este cunoscut și pentru colaborarea sa literară îndelungată cu Romulus Bărbulescu. George Anania s-a născut la 14 iulie 1941 în Măgurele. În 1964 a absolvit Facultatea de limba și literatura română din cadrul Universității București și a lucrat în mai multe insistuții culturale, ocupând pentru o perioadă funcția de director-adjunct al studioului Animafilm^[3]. Pe plan personal, a fost căsătorit și a avut o fată, care o vreme a cochetat și ea cu literatura de anticipație^[4].
  George Anania a decedat în noaptea de 5 spre 6 aprilie 2013 A început să scrie în jurul vârstei de 16 ani și, la puțină vreme după aceea, Adrian Rogoz i-a făcut cunoștință cu Romulus Bărbulescu^[6]. Astfel a luat naștere cel mai de succes cuplu de autori SF români^[7], care avea să fie recompensat cu Marele premiu pentru întreaga activitate literară la Eurocon-ul desfășurat la Fayence, Franța, în anul 1990.
  Între 1958 și 1962, cei doi autori au scris 15-20 de scenarii difuzate la radio, înainte de a finaliza primul lor roman SF, Constelația din ape (1962), care avea să fie serializat în numerele 174-179 ale Colecției de povestiri științifico-fantastice, având un efect memorabil asupra cititorilor din epocă^[7] și asupra criticii științifice^[6].
  În 1965 apare Doando, romanul care i-a consacrat^[6] și care s-a bucurat de o primire călduroasă din partea cititorilor^[8], fiind elogiat și în presa sovietică a vremii^[7]. Acesta avea să fie primul roman SF românesc publicat după 1989 de editura Nemira în nou apăruta Colecția Nautilus^[9][10], într-o ediție revizuită.
  Au urmat alte colaborări de succes ale celor doi autori, dintre care se disting romanele Ferma Oamenilor de Piatră (1969) și continuarea sa, Paralela-enigmă (1973)^[7], ambele reeditate după 1989. În perioada 1965-1975, au fost radiodifuzate peste 15 scenarii SF ale celor doi autori.
  În anii '80, regimul condus de Nicolae Ceaușescu a preluat controlul asupra cluburilor de fani Anania și Bărbulescu^[6]. George Anania a continuat colaborarea cu Romulus Bărbulescu în dramaturgie, realizând împreună cu acesta piesele SF Despărțire la marele zbor și Fântânile, precum și scenariul filmului Mireasma ploilor târzii (1984). Din punct de vedere literar s-a concentrat asupra unor proiecte personale, publicând romanele Test de fiabilitate, Acțiunea Lebăda și O experiență neobișnuită. Cu toate că au apărut sub semnătură proprie, Anania a recunoscut că el și Bărbulescu s-au ajutat reciproc în proiectele personale^[6], declarând că "și atunci când apărea pe copertă numai RB sau numai GA, în interiorul cărții erau, de fapt aceiași RBGA"^[4].
  După înlăturarea comunismului, pus în fața concurenței avalanșei de traduceri din autorii SF occidentali^[6], Anania a mai publicat doar câteva povestiri și nuvele, singur sau în colaborare cu Bărbulescu. Împreună cu acesta din urmă a editat singurul număr al revistei SF Clipa astrală (1994) și a participat la editarea antologiilor bilingve Nemira 1994 și 1995. El a rămas să finalizeze cartea Lupta cu îngerul, începută în anii '90 împreună cu Bărbulescu (decedat între timp), care se dorea a forma o trilogie împreună cu Ferma Oamenilor de Piatră și Paralela-enigmă^[4], dar decesul său a lăsat neterminat acest proiect.
  În anul 2011 a devenit primul laureat al ”Premiului Galileo pentru întreaga activitate literară” 

  Romane[modificare | modificare sursă]

  • 1966 - Corsarul de fier
  • 1969 - Ploaia de stele
  • 1981 - Test de fiabilitate - reeditat în 2014
  • 1984 - Acțiunea Lebăda - reeditat în 1991
  • 1987 - O experiență neobișnuită - reeditat în 1989

  Împreună cu Romulus Bărbulescu[modificare | modificare sursă]

  • 1962 - Constelația din ape
  • 1965 - Doando - reeditat în 1992 și 2002
  • 1967 - Statuia șarpelui
  • 1969 - Planeta Umbrelelor Albastre - reeditat în 1993 cu titlul Planeta Fantomelor Albastre
  • 1970 - Ferma Oamenilor de Piatră - reditat în 1990
  • 1973 - Paralela-enigmă - reeditat în 1991
  • 1977 - Șarpele blând al infinitului
  • 1992 - Cât de mic poate fi infernul?

  Povestiri și nuvele[modificare | modificare sursă]

  Articol principal: Lista povestirilor lui Romulus Bărbulescu și George Anania.
  • "Limanul dragostei" (1963)
  • "Cel din urmă mesaj" (1963)
  • "Prisăcarul" (1989)
  • "A zecea planetă" (1989)
  • "Dintr-un creier de inox" (1992)

  Împreună cu Romulus Bărbulescu[modificare | modificare sursă]

  • "Captiv în inima galaxiei" (1964)
  • "Astronava lui OLM" (1965)
  • "Fântânile" (1966)
  • "Ochii ei albaștri" (1967)
  • "Aventură pe fluviul de hidrogen" (1971)
  • "Requiem după singurătate" (1983)
  • "Război contra Sfinxului" (1990)
  • "Uneori, marea" (1990)
  • "Feedback Pampero" (1994)

  Editor (cu Romulus Bărbulescu)[modificare | modificare sursă]

  • 1994 - Clipa astrală, revistă SF
  • 1994 - Antologia science-fiction Nemira '94 (ediție bilingvă română/engleză)
  • 1995 - Antologia science-fiction Nemira '95 (ediție bilingvă română/engleză)

  Critică literară[modificare | modificare sursă]

  • 1973-1976 - "Pulsul nostru actual", articole critice asupra unor lucrări SF, scrise împreună cu Romulus Bărbulescu sub pseudonimul Ana Barbara Rebegea și publicate în Colecția de povestiri științifico-fantastice, Viața românească și Contemporanul

  Scenarii de film[modificare | modificare sursă]

  • Mireasma ploilor târzii (1984), împreună cu Romulus Bărbulescu, Casa de filme 1, Regia: Mircea Moldovan

  Scenarii radiofonice[modificare | modificare sursă]

  • 1965 - 1975 - peste 15 scenarii cu profil science fiction, împreună cu Romulus Bărbulescu

  Dramaturgie[modificare | modificare sursă]

  • 1982 - Despărțire la marele zbor - piesă SF în 3 acte montată pe scena Teatrului Ion Vasilescu din București, în regia lui Cornel Popa
  • 1988 - Fântânile - piesă într-un act și patru tablouri, regia Cristian Munteanu  

    George Anania
    Date personale
    Născut	14 iulie 1941 Măgurele
    Decedat	5 aprilie 2013 (71 de ani)[1][2]  Ilfov, România
    Naționalitate	România
    Cetățenie	România
    Ocupație	antologator, eseist, romancier
    Activitatea literară
    Activ ca scriitor	Literatura română post-belică, Literatura română contemporană 1963 - 2013
    Operă de debut	Constelația din ape

• 2014: Mickey Rooney (născut Joseph Yule, Jr. la 23 septembrie 1920 - decedat la 6 aprilie 2014) a fost un actor american de film.
  A fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor și Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar. 

  Mickey Rooney
  Rooney în 1945
  Date personale
  Nume la naștere	Joseph Yule, Jr.
  Născut	23 septembrie 1920 Brooklyn, New York, SUA
  Decedat	6 aprilie 2014 (93 de ani) Los Angeles, California, SUA
  Înmormântat	Hollywood Forever Cemetery[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (boală)
  Părinți	Joseph Yule, Nellie W. (născută Carter)
  Căsătorit cu	Ava Gardner (c. 1942–1943) B.J. Baker (c. 1944–1948) Martha Vickers (c. 1949–1951) Elaine Devry (c. 1952–1958) Carolyn Mitchell (c. 1958–1966) Marge Lane (c. 1966–1967) Carolyn Hockett (c. 1969–1975) Jan Chamberlin (c. 1978–2014)
  Număr de copii	9
  Copii	9
  Cetățenie	SUA
  Etnie	Scottish American[*]
  Ocupație	Actor, om de divertisment
  Activitate
  Domiciliu	Westlake Village, California
  Alma mater	Fairfax High School[*] Hollywood High School[*]
  Ani de activitate	1922–2014
  Înălțime	1.57 m[1]
  Partid politic	Partidul Republican
  Număr de copii	9
  Premii	Juvenile Academy Award, Academy Honorary Award, Emmy, 2 Golden Globes

• 2018: Șerban Papacostea, istoric român (n. 1928)

Sărbători

• În calendarul creștin-ortodox: Sf. Ier Eutihie, Patriarhul Constantinopolului; Sf. Cuv. Platonida; Sf. Cuv. Grigore Sinaitul; Sf.Sfințit Mc. Irineu, Episcop de Sirmium
• Ziua Internațională a Sportului pentru Dezvoltare și Pace

VA URMA