luni, 13 aprilie 2020

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 14 APRILIE 2020

 PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Evenimente

  • 1865: Abraham Lincoln este împușcat de John Wilkes Booth; a decedat a doua zi.  
  • 1879: Agenția diplomatică a României la Belgrad este ridicată la rangul de legație.
  • 1884: A apărut, la Sibiu, publicația politică și culturală Tribuna.
  • 1891: A fost semnat Acordul de la Madrid în problema Convenției internaționale de combatere a mărcilor false privind proveniența mărfurilor.
  • 1912: Vasul de pasageri RMS Titanic lovește un iceberg în Atlanticul de Nord la ora 11:40pm (se va scufunda în dimineața zilei de 15 aprilie).
  • 1916: Bulgaria adoptă calendarul gregorian.
  • 1924: Se înființează, la București, Asociația Românească pentru Liga Națiunilor.
  • 1931: Regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei a fost nevoit să abdice și să fugă din țară. Spania s-a proclamat, pentru a doua oară, republică.
  • 1933: A apărut legea privind crearea Fundațiilor Culturale Regale ale României.
  • 1935: Are loc Duminica Neagră în cadrul Dust Bowl din SUA, numită astfel din cauza norilor de praf întunecați care au acoperit lumina soarelui, cea mai puternică furtună de praf din istorie. 
  • 1956: HCM nr. 623 dădea dreptul de a se întoarce în localitățile de origine tuturor persoanelor strămutate, redându-le casele și terenurile posedate anterior.
  • 1958: Satelitul sovietic Sputnik 2 cade de pe orbită, după o misiune cu o durată de 162 de zile.
  • 1986: Ronald Reagan ordonă lansarea de atacuri aeriene împotriva Libiei, care vor duce la decesul a 60 de oameni, ca răspuns la atacul terorist din 5 aprilie din Berlinul de Vest, când doi soldați americani au fost uciși.
  • 2000: Președintele rus, Vladimir Putin, începe o vizită la Londra, unde se întâlnește cu premierul Tony Blair și cu regina Elisabeta a II-a, aceasta fiind prima ieșire în Occident de la alegerea sa.
  • 2004: Actrițele Tamara Buciuceanu-Botez și Maia Morgenstern au primit Diploma de Societar de Onoare al Teatrului Național din București.
  • 2008: Uniunea Europeană a adoptat o nouă legislație pentru combaterea poluării aerului în orașe, eliminând astfel "o cauză a mortalității premature".
  • 2010: Vulcanul Eyjafjallajökull din Islanda a erupt, formând un nor de cenușă care a cuprins întregul continent european.[1]
  • 2018: Statele Unite, Marea Britanie și Franța au lansat 103 rachete de croazieră împotriva Siriei, ca răspuns la un atac chimic atribuit administrației Bashar al-Assad, și în care au fost ucise cel puțin 60 de persoane.[2] Rusia a cerut o reuniune de urgență a Consiliului de Securitate al ONU pentru a se discuta despre "acțiunile de agresiune ale Statelor Unite și ale aliaților lor".[3]

Nașteri

Christiaan Huygens, matematician, fizician neerlandez
Iuliu Hațieganu, medic român

  • 1844: Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii[1] (14 aprilie 1844 - 18 februarie 1899) a fost al cincilea copil și a doua fiică a regelui Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii și a soției lui, Maria Tereza de Austria.[1] Prin căsătoria cu Arhiducele Karl Salvator de Austria, Prinț de Toscana, Maria Immaculata a devenit Arhiducesă de Austria, Prințesă a Austriei, Ungariei, Croației și Boemiei. S-a căsătorit la Roma, la 19 septembrie 1861 cu vărul ei primar, Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana, fiu al lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana și a celei de-a doua soții, Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii
    Cuplul a avut zece copii:
    1. Arhiducesa Maria Theresia Antoinette Immakulata Josepha Ferdinanda Leopoldine Franziska Caroline Isabella Januaria Aloysia Christine Anna (18 septembrie 1862 - 10 mai 1933); s-a căsătorit la Viena, la 28 februarie 1886 cu Arhiducele Karl Stephen de Austria; au avut copii
    2. Arhiducele Leopold Salvator Maria Joseph Ferdinand Franz von Assisi Karl Anton von Padua Johann Baptist Januarius Aloys Gonzaga Ranier Wenzel Gallus (15 octombrie 1863 - 4 septembrie 1931); s-a căsătorit la Frohsdorf la 24 octombrie 1889 cu Blanca, Infantă a Spaniei; au avut copii
    3. Arhiducele Franz Salvator Maria Joseph Ferdinand Karl Leopold Anton von Padua Johann Baptist Januarius Aloys Gonzaga Rainer Benedikt Bernhard (21 august 1866 - 20 aprilie 1939); s-a căsătorit la Ischl la 31 iulie 1890 cu Arhiducesa Marie Valerie de Austria (22 aprilie 1868 - 6 septembrie 1924), au avut copii; s-a căsătorit a doua oară morganatic la Viena la 28 aprilie 1934 cu Melanie Freiin von Riesenfels (20 septembrie 1898 - 10 noiembrie 1984), fără copii
    4. Arhiducesa Carolina Maria Immakulata Josepha Ferdinanda Therese Leopoldine Antoinette Franziska Isabella Luise Januaria Christine Benedikta Laurencia Justiniana (5 septembrie 1869 - 12 mai 1945), s-a căsătorit la Viena la 30 mai 1894 cu Prințul August Leopold de Saxa-Coburg-Kohary (6 decembrie 1867 - 11 octombrie 1922)
    5. Arhiducele Albrecht Salvator Marie Joseph Ferdinand Karl Anton Johannes Xaver Aloys Rainer Klemens Roman (22 noiembrie 1871 - 27 februarie 1896), necăsătorit și fără copii
    6. Arhiducesa Marie Antoinette Immakulata Josepha Ferdinanda Theresia Leopoldine Franziska Karoline Isabella Januaria Luise Christine Appolonie (18 aprilie 1874 - 14 ianuarie 1891)
    7. Arhiducesa Maria Immakulata Rainera Josepha Ferdinande Theresia Leopoldine Antoinette Henriette Franziska Karoline Aloysia Januaria Christine Philomena Rosalia (3 septembrie 1878 - 25 noiembrie 1968), s-a căsătorit la Viena la 29 octombrie 1900 cu Ducele Robert de Württemberg (14 ianuarie 1873 - 12 aprilie 1947)
    8. Arhiducele Rainier Salvator Maria Joseph Ferdinand Leopold Karl Anton von Padua Franz von Assisi Johann Baptist Xaver Aloys Gonzaga Stephan Protomartyr Alexander (27 februarie 1880 - 4 mai 1889)
    9. Arhiducesa Henriette Maria Immakulata Adelgunde Josepha Ferdinande Theresia Leopoldine Franziska Karoline Isabella Januaria Luise Christine Eleonore (20 februarie 1884 - 13 august 1886)
    10. Arhiducele Ferdinand Salvator Franz von Assisi Anton von Padua Johann Baptist Xaver Aloys Gonzaga Rainer Erasmus (2 iunie 1888 - 28 iulie 1891)  
      Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii
      Arhiducesă de Austria; Prințesă a Ungariei, Boemiei și Toscanei
      Maria immaculata due Sicilie.jpg
      Date personale
      Nume la naștereMaria Immacolata Clementina
      Născută14 aprilie 1844
      Neapole, Două Sicilii
      Decedată (54 de ani)
      Viena, Austria
      ÎnmormântatăCripta Capucinilor din Viena Modificați la Wikidata
      PărințiFerdinand al II-lea al Celor Două Sicilii
      Maria Tereza de Austria Modificați la Wikidata
      Frați și suroriPrințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii
      Maria Luisa Immaculata de Bourbon-Două Sicilii
      Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii
      Prince Louis, Count of Trani[*]
      Francisc al II-lea al Celor Două Sicilii
      Prințul Gaetan, Conte de Girgenti
      Prince Januarius, Count of Caltagirone[*]
      Pasquale
      Prințul Alfonso, Conte de Caserta Modificați la Wikidata
      Căsătorită cuArhiducele Karl Salvator de Austria
      CopiiArhiducesa Maria Theresia
      Arhiducele Leopold Salvator
      Arhiducele Franz Salvator
      Arhiducesa Karoline Marie
      Arhiducesa Isabelle
      Arhiducele Albrecht Salvator
      Arhiducesa Maria Antoinette
      Arhiducesa Maria Immakulata
      Arhiducele Rainier Salvator
      Arhiducesa Henriette
      Arhiducele Ferdinand Salvator
      CetățenieFlag of Italy (1861–1946).svg Regatul Italiei Modificați la Wikidata
      Ocupațiearistocrat[*] Modificați la Wikidata
      Apartenență nobiliară
      TitluriPrințesă
      Familie nobiliarăCasa de Bourbon-Două Sicilii
      Casa de Habsburg-Lorena
  • 1857: Prințesa Beatrice (Beatrice Mary Victoria Feodore; 14 aprilie 1857 – 26 octombrie 1944) a fost membru al familiei regale britanice. A fost al noulea și cel mai mic copil al reginei Victoria a Marii Britanii și a prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Fostul rege al Spaniei, Juan Carlos, este strănepotul său. 
    Regina Victoria ţinând-o în braţe pe prinţesa Beatrice, 1862.
    Beatrice s-a născut la 14 aprilie 1857, la Palatul Buckingham.[1] A fost a cincea fiică, al nouălea și cel mai mic copil al reginei Victoria a Marii Britanii și a soțului ei Prințul Albert. Albert și Victoria au ales numele Beatrice Mary Victoria Feodore. Mary după Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester, ultimul copil supraviețuitor al regelui George al III-lea, Victoria după regină și Feodore după sora mai mare a reginei. Beatrice a fost botezată la Palatul Buckingham la 16 iunie 1857. Nașii săi au fost bunica maternă Prințesa Victoria, Ducesă de Kent; sora mai mare a Beatricei Victoria împreună cu logodnicul ei, Prințul Frederick al Prusiei.[2]
    De la naștere, Beatrice a devenit copilul favorit.[3] Deși este cunoscut faptul că majoritatea copiilor mici nu-i plăceau Victoriei, pe Beatrice a plăcut-o și o considera atrăgătoare. Beatrice s-a dovedit inteligentă iar precocitatea ei îl amuza pe Prințul Consort, care îi scria baronului Stockmar că Beatrice "este cel mai amuzant dintre toți copiii pe care îi am". În 1884, la nunta nepoatei ei, Victoria, la Darmstadt, Beatrice se îndrăgostește de Prințul Henry. Deși la început când aude de căsătorie regina Victoria se supără pe Beatrice și timp de șapte luni îi vorbește numai prin bilete[4], până la urmă consimte asupra căsătoriei cu condiția ca prințul Henry să renunțe la angajamentele sale germane și să trăiască permanent cu Beatrice și regina[5].
    Beatrice și Henry s-au căsătorit la biserica St. Mildred[6] la 23 iulie 1885.[5] Beatrice, care la nuntă a purtat voalul de nuntă al mamei sale, a fost condusă de regină și de fratele ei mai mare, Prințul de Wales[7].
    După o scurtă lună de miere, Beatrice și soțul ei și-au îndeplinit promisiunea și s-au întors la regină. Regina a precizat că ea nu s-a descurcat singură și că de acum cuplul nu va putea călători fără ea.[8]
    În ciuda faptului că s-a căsătorit, Beatrice a fost în continuare confidenta reginei și secretara ei. Cu toate acestea, regina a criticat comportamentul Beatricei în timpul primei ei sarcini. Când Beatrice a încetat să mai vină la cina reginei cu o săptămână înainte de naștere, preferând să mănânce singură în camera ei, regina i-a scris furioasă medicului ei dr. James Reid, că "Am cerut Prințesei să vină la cină și să nu stea singură în camera ei, ceea ce e foarte rău pentru ea. În cazul meu, am venit în mod regulat la cină, cu excepția cazului când nu m-am simțit bine, până în ultima zi."[9] Beatrice, ajutată de cloroform, a dat naștere în săptămâna următoare primului ei fiu, Alexandru.  
    Prințesa Beatrice
    Prințesă de Battenberg
    Coloured Princess Beatrice.jpg
    Date personale
    Nume la naștereBeatrice Mary Victoria Feodore
    Născută14 aprilie 1857
    Palatul Buckingham, Londra
    Decedată (87 de ani)
    Brantridge Park, Sussex
    ÎnmormântatăCapela St George, Castelul Windsor
    PărințiPrințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha
    Victoria a Regatului Unit Modificați la Wikidata
    Frați și suroriPrințesa Victoria a Regatului Unit
    Prințesa Alice a Regatului Unit
    Prințesa Elena a Regatului Unit
    Prințesa Louise a Regatului Unit
    Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha
    Leopold, Duce de Albany
    Arthur, Duce de Connaught și Strathearn
    Eduard al VII-lea al Regatului Unit Modificați la Wikidata
    Căsătorită cuPrințul Henry de Battenberg
    CopiiAlexander Mountbatten, Primul Marchiz de Carisbrooke
    Victoria Eugenie, regină a Spaniei
    Lord Leopold Mountbatten
    Prințul Maurice de Battenberg
    CetățenieFlag of the United Kingdom.svg Regatul Unit Modificați la Wikidata
    OcupațiePrințesă Modificați la Wikidata
    Apartenență nobiliară
    TitluriBritish princess[*]
    Familie nobiliarăCasa de Hesse
    Casa de Saxa-Coburg-Gotha
  • 1861: Alexandru Baltagă (n. 14 aprilie 1861, Lozova, Lăpușna, Basarabia - d. 7 august 1941, Kazan, URSS) a fost preot, membru al Sfatului Țării din Basarabia, victimă a comunismului sovietic, prizonier politic, decedat într-una din închisorile gulagului sovietic. S-a născut la 14 aprilie 1861, în comuna Lozova, județul Lăpușna, în familia preotului Ștefan Baltagă. După absolvirea școlii primare din satul natal, la 15 iunie 1883, a absolvit cu mențiune Seminarul Teologic de 10 clase din Chișinău, după care a lucrat doi ani ca pedagog la Școala Spirituală de băieți din capitala guberniei. A fost coleg de promoție cu Alexandru Ciugureanu, tatăl Prim-ministrului Daniel Ciugureanu. A fost hirotonit ca preot în 1886, pe seama parohiei Călărași, județul Lăpușna, cu hramul Sf. Alexandru Nevschi. Părintele a înfiat și crescut doi copii: Vsevolod și Margareta. În anii 1893-1895, 1898, 1902 și 1919-1925 conduce Congresele școlare ale Basarabiei și este ales, succesiv (din 1903 până în 1918), președinte al congreselor eparhiale anuale din Basarabia și între 8 martie 1905—1 decembrie 1926. Între 1918-1925 a fost membru ales al Comitetului Eparhial din Chișinău. Din 1925 a fost membru al Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Chișinăului, iar din 1932 a devenit reprezentant eparhial în Congresul Național Bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române.
    Între 1922-1935, a activat în calitate de președinte al Consiliului de administrație al „Uniunii Clericilor ortodocși din Basarabia”. Membru în Sfatul Țării, Congresul eparhial de la Chișinău l-a desemnat ca reprezentant al preoțimii basarabene în Sfatul Țării, între 21 noiembrie 1917 și 27 noiembrie 1918.
    În calitate de deputat în Sfatul Țării, la 27 martie 1918, votează pentru unirea Basarabiei cu Regatul Român. Pentru slujirea sa exemplară la altar, părintelui Baltagă i-au fost conferite mai multe distincții bisericești și laice. Este arestat noaptea și anchetat la Chișinău La 31 august 1940, organele NKVD trec la arestarea parintelui Baltagă, care tocmai oficia Sfânta Liturghie în Biserica Sfântul Alexandru din Călărași. A refuzat să se conformeze solicitării sovieticilor de a merge la unitatea NKVD, adăugând că se va pune la dispoziția lor numai după terminarea slujbei. Este arestat noaptea, luat din pat, neimbrăcat și dus la Chișinău, unde este anchetat în subsolurile sediului NKVD. Este anchetat de locotenentul Cerepanov, „anchetator superior al NKVD din RSSM”, fiind acuzat că „în anul 1918, având o atitudine dușmănoasa față de Rusia Sovietică, a participat activ în cadrul Sfatului Țării și a votat pentru instrainarea Basarabiei de Rusia sovietică și pentru unirea ei cu România [...]
    În anii următori, fiind un cleric activ, a luptat contra mișcării revolutionare”, conform unui document, în limba rusă, aflat la dosarul întocmit de poliția politică sovietică în 1940-1941. Rudele părintelui susțin că, în timpul anchetei, părintele a trebuit să suporte presiunile fizice și psihice la care il supuneau anchetatorii sovietici, spunandu-i: „Arată-ne pe Dumnezeul tău!”, față de care părintele Alexandru a replicat: „Atunci când tu îmi arăți mintea ta, atunci ți-L arăt și eu pe Dumnezeul meu!”.
    Părintele Baltaga este deportat în Kazan unde, la 7 august 1941, îndură moartea mucenicească. În octombrie 1995, Adunarea Eparhială a Mitropoliei Basarabiei a propus cercetarea vieții sale pentru canonizare.  
    Alexandru Baltagă
    Alexandru Baltaga.PNG
    Alexandru Baltagă
    Date personale
    Născut Modificați la Wikidata
    Lozova, Ținutul Chișinău, Imperiul Rus Modificați la Wikidata
    Decedat (80 de ani) Modificați la Wikidata
    Q4207729[*], Kazan, URSS Modificați la Wikidata
    CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
    Religiecreștinism ortodox[*] Modificați la Wikidata
    Ocupațiepreot Modificați la Wikidata
  • 1868: Oscar Obedeanu, artist plastic român
  • 1868: Peter Behrens, arhitect și designer german (d. 1940)
  • 1874: Sever Ioan Zotta, în Austro-Ungaria Sever Ritter von Zotta (n. , Chisălău, Cozmeni, Ucraina – d. , Orsk, Rusia) a fost un arhivar, genealogist, istoric și publicist român precum și membru corespondent (1919) al Academiei Române. Numele familiei este de timpuriu cunoscut în Principatul Moldovei. Astfel apare un Zota, pârcălab de Hotin într-un document de la 20 iunie 1589.[1] În ziua de 4 august 1645 semnează un Zota de Cernăuți ca martor un contract de achiziție al marelui logofăt și ctitor al mănăstirii Coșula Gavrilaș Mateiaș.[2]
    Frații Ștefan, Ioan, Grigoraș, Gheorghe și Enache au fost înnobilați sub titlul „Ritter von Zotta” (Cavaler de Zotta) prin Iosif al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman la data de 21 ianuarie 1793.[3]
    Sever a fost al doilea fiu al lui Ioan (Iancu) cavaler de Zotta (n. 10 octombrie 1840, Borăuți - d. 19 martie 1896, Noua Suliță), moșier, jurist, membru al Dietei Bucovinei precum și al Consiliului Imperial din Viena, și al soției sale Elena (Ileana, Ilinca) (d. 1882), născută Hurmuzachi. Ioan a mai avut doi copii, pe Octavian și pe Elena, căsătorită cu cunoscutul politician Iancu Flondor.[4] Tatăl lui a mai fost de asemenea președinte al societății politice Concordia, între 1891 și 1896, membru executiv al societății de cultură a țării și al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina.[5]
    Soția lui Sever Zotta a fost Margareta de Grigorcea (n. 5 februarie 1880 – d. 28 iunie 1969).[6] Cuplul a avut între alți copii un fiu, Ioan (Iancu) (1909-1987) și o fiică Ruxandra (1910-2003). Aceasta din urmă s-a căsătorit cu André d'Albon. Tânărul Sever a absolvit mai întâi studiile secundare la Cernăuți, apoi studiile superioare (dreptul și științele sociale) la Universitatea din Viena. Își ia licența în drept, în București, în 1904, cu teza: Contractul de locațiune în dreptul roman și român.[9] În anul 1909, istoricul a publicat la București piesa istorică în versuri „Vasile Lupu”. În anul 1911, se stabilește la Iași unde se dedică studiilor de genealogie. El fondează revista Arhiva genealogică care apare de la 1 ianuarie 1912, care va fi, cum spunea Zotta, străină luptelor politice și departe de orice tendință snobistă de diferențiere socială. Din păcate după 1913 nu se mai tipărește din cauza lipsei de mijloace materiale ale editorului.[10] Redacția revistei Arhiva Genealogică a fost la Mănăstirea Golia din Iași.
    La Arhiva Statului din Iași, în ale cărei bogate depozite Zotta începuse să cerceteze odată cu venirea la Iași, devenise vacant postul de șef al Arhivei, prin pensionarea în octombrie 1912 a lui Gheorghe Ionescu-Gion. Dimitrie Onciul, în calitate de Director General al A rhivelor Statului, dorind să dea un impuls activității arhivistice de la Iași, propune forurilor superioare numirea lui Sever Zotta în acest post.[10] Pe 1 octombrie 1912, acesta a fost numit director al Arhivelor Statului din Iași, funcție pe care a menținut-o până în 1934.[11] În această perioadă a convins particularii să depună la arhive documentele pe care le păstrau. În acest mod au ajuns în depozite documente de la prietenul său Pavel Gore (1875 -1927). De asemenea, bogata arhivă particulară, creată de Nicolae Rosetti-Roznovanu, a ajuns, pentru un anumit timp, în depozitele Arhivei din Iași. A fost succesorul lui Ioan Tanoviceanu (profesor de drept în Iași, specializat pe genealogia familiei Prâjescu din satul Stolniceni).
    Devine membru corespondent al Academiei Române din 1919 și membru onorific al „Comisiei Monumentelor Istorice” (la recomandarea lui Nicolae Iorga). În 1921, împreună cu istoricul Gheorghe Ghibănescu au înființat „Societatea de Istorie și Arheologie” din Iași.[9] Zotta a desfășurat o bogată activitate publicistică bazată în primul rând pe tezaurul documentar al țării, adunat în depozitele Arhivelor Statului.[11] Astfel sub egida Societății de Istorie și Arheologie, în luna octombrie a aceluiași an a început să apară la Iași revista Ioan Neculce în care se tipăreau studii și documente elaborate de el, G. Ghibănescu, Teodor Burada, Nicolai Andriescu-Bogdan și alții.[10] În revista Ioan Neculce, în toate numerele care au apărut între 1921-1933, Sever Zotta a publicat studii și comunicări despre trecutul Iașiului, între care se remarcă interesantul studiu istoric despre mănăstirea Golia. În afară de revista Ioan Neculce, Sever Zotta a colaborat la diferite publicații cu caracter istoric: la Arhiva, Revista istorică, Revista arhivelor, Convorbiri literare, Arhiva românească, precum și la unele ziare (Evenimentul, Opinia, Neamul românesc).
    A întemeiat cea dintâi publicație de specialitate „Arhiva genealogică” (apărută la Iași în 1912-1913). În evoluția științei genealogice românești, apariția revistei Arhiva genealogică a constituit un fapt cu totul remarcabil. Articolul-program Ce voim[12] este o adevărată profesiune de credință: "Scopul revistei de față este de a trezi și a mări în cercurile largi ale societății românești, dincoace și dincolo de hotarele ei politice, interesul pentru istoria, viața și viitorul familiilor, pentru ca din interesul acesta special să profite interesul general pentru istoria, viața și viitorul neamului românesc."Toată arhiva cu lucrările sale se află în Arhivele din București și Iași (secția de genealogie). In Arhivele Naționale ale României din București se găsește fondul personal Sever Zotta[13] , cu numărul de inventar 948. În acest fond se regăsește corespondența purtată de Sever Zotta cu personalitățile vremii, dintre care pot fi menționate scrisorile de la Nicolae Cartojan, Nicolae Docan, Gheorghe Bogdan-Duică, Constantin Giurescu, Pavel Gore, Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul și Radu Rosetti. În afara acestor documente, în fondul personal există studii și note despre genealogia unor familii nobile și documente colecționate de Sever Zotta. Din ultima serie de documente fac parte un fragment din arhiva lui Pavel Gore și a familiei Rosetti-Roznovanu, scrisori de la Costache Negri, A. Morariu ș.a.
    Apreciat de D. Onciul și Nicolae Iorga pentru erudiția sa deosebită în domeniul studiilor genealogice, Sever Zotta a intrat în istoriografia română ca un genealogist prin excelență.
    A trăit în Iași până în 1934, când s-a pensionat. Surprins de evenimentele din vara anului 1940 la casa sa din Davideni (județul Storojineț - azi în Ucraina), Sever Zotta a preferat să rămână pe loc, pentru a-și salva biblioteca și colecția de manuscrise.
    Pe 13 iunie 1941 a fost arestat de comisarii NKVD care nu i-au dat răgaz decât zece minute pentru a-și face bagajul, fiind deportat de sovietici în Ural.[14] A încetat din viață în prizonierat la Orsk, în sudul Uralilor, în octombrie 1943. O mică parte din bogata sa colecție de documente, manuscrise, corespondența Hurmuzacheștilor etc, a ajuns în păstrarea Arhivelor Statului din București și Iași. După 1941, soția sa Margareta von Zotta a revenit la Cernăuți și a recuperat ce s-a putut din colecția genealogistului, donând cu acest prilej, o parte din scrisorile fraților Hurmuzachi, adresate mamei lor Ileana (Ilinca, Elena), istoricului Teodor Bălan.[15]
    Sever Zotta a fost decorat cu Ordinul național „Steaua României” în rang de cavaler. Institutul Român de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta” din Iași îi poartă numele, onorând contribuția sa la dezvoltarea acestor ramuri ale științei istorice în România. După numele său a fost denumită „Strada Sever Zotta” în Iași.[16]
    In Arhivele Naționale ale României, filiala Iași, există Fondul Sever Zotta, cu anii extremi 1502- 1927.
    Apreciat de D. Onciul și N.Iorga pentru erudiția sa deosebită în domeniul studiilor genealogice, Sever Zotta a intrat în istoriografia română ca genealogistul prin excelență. A deschis un drum pe care merg și azi cei care se ocupă de genealogiile familiilor boierești din Moldova. În Buletinul Institutului Român de Genealogie și Heraldică "Sever Zotta" nr.IX, 7-9, Iași, 2007[17] Andrei Zotta, nepotul de fiu al lui Sever Zotta a făcut cunoscut testamentul genealogistului. Documentul este datat 29 iunie 1940, a fost deci scris în ultimele ore dinaintea închiderii frontierei celei noi...și adus în țară de fiul lui Sever Zotta, ultimul plecat. Conținutul acestui testament este următorul:
    "In numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh Amin.
    Pentru cazul morții mele las pe iubitul meu fiu moștenitor universal. Doresc ca biblioteca și arhiva mea să rămână nedespărțite și dacă fiul meu nu va avea moștenitori legitimi să le doneze sau să le vânză unei instituțiuni culturale. Deasemenea doresc ca dacă va dispune de mijloace, să creieze un fond pentru un premiu anual pentru cea mai bună lucrare de genealogie cu preferință națională.
    Acesta este testamentul meu. Davideni în 29 iunie 1940.
    Sever Zotta."  
    Sever Zotta
    Sever Zotta.png
    Sever Ioan Zotta
    Date personale
    Născut14 aprilie 1874
    Chisălău, Cozmeni, Ucraina Modificați la Wikidata
    Decedat10 octombrie 1943 (69 de ani)
    Orsk, Rusia Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuMargareta de Grigorcea
    NaționalitateFlag of Romania.svg română
    CetățenieFlag of the Habsburg Monarchy.svg Imperiul Austriac;  România
    Ocupațiearhivar, genealogist, istoric și publicist
    Activitate
    Logo of the Romanian Academy.png Membru corespondent al Academiei Române

    Vila cavalerilor de Zotta În Noua Suliță pe la 1900
    Iancu cavaler de Zotta (tatăl) pe la 1890





























































  • 1874: Alexander Cambridge, Conte de Athlone (Alexander Augustus Frederick William Alfred George; 14 aprilie 1874 – 16 ianuarie 1957), a fost rudă apropiată a familiie regale britanice, comandant militar britanic, maior general care a servit ca Guvernator General în Africa de Sud și în Canada. 
    Ducesa de Teck și familia ei c. 1880; Prințul Alexander este în centru cu brațele în jurul Ducesei, Prințesa Mary (mai târziu regina Mary) este în partea dreaptă.
    Prințul Alexander de Teck s-a născut la Palatul Kensington la 14 April 1874,[1] ca al patrulea copil și al treilea fiu al Prințului Francis, Duce de Teck și a soției lui, Prințesa Mary Adelaide de Cambridge. Deși mama lui era nepoată a regelui George al III-lea și verișoară a reginei Victoria, Athlone, ca fiu al unui prinț de Teck în Württemberg era doar un membru minor al familiei regale britanice și deținea titlul de Prințul Alexander de Teck.[1][2] În familie era cunoscut sub numele de Alge,[3] și a fost caracterizat ca un individ meticulos cu un temperament iute dar de scurtă durată și capacitatea de a fi prudent și plin de tact.[3]
    Când prințul Alexander avea nouă ani, părinții au părăsit Regatul Unit pentru Europa continentală pentru a scăpa de datoriile uriașe. Prințul a rămas la Colegiul Eton înainte să fie mutat Colegiul militar regal Sandhurst.[2] În 1894 cu pregătirea militară completă, prințul Alexander a fost comandant ca locotenent secund al regimentului 7 de husari,[2][4] și pentru scurt timp a servit în al doilea război Matabele. După conflict, prințul a fost numit la 8 decembrie 1898 de către regina Victoria cavaler comandant al Ordinului Victoria.[5] Mai târziu, pentru acțiunile sale în al doilea război bur, prințul a fost răsplătit în aprilie 1901 de regele Eduard al VII-lea cu "Distinguished Service Order".[6]
    La 16 noiembrie 1903 s-a logodit cu Prințesa Alice de Albany, fiica Prințului Leopold, Duce de Albany și deci nepoată a reginei Victoria și nepoată de frate a a guvernatorului general al Canadei, Prințul Arthur, Duce de Connaught și Strathearn. Cuplul s-a căsătorit la 10 februarie 1904 la Castelul Windsor,[1][2] și șase zile mai târziu prințul a fost numit Cavaler Marea Cruce al Ordinului Victoria.[7]
    Alexander și Alice au avut trei copii: Prințesa May de Teck născută în 1906, Prințul Rupert de Teck născut în 1907 și Prințul Maurice de Teck născut în 1910 care a trăit mai puțin de șase luni.[8]
    La izbucnirea Primului Război Mondial, prințul Alexander, care promovase la rangul de maior și era comandant, a fost nominalizat de primul ministru britanic Herbert Asquith să devină Guvernator General al Canadei. Cu toate acestea, prințul a fost chemat pentru serviciul activ cu regimentul său participând la lupte în Franța și Flandra.
    În timpul războiului, sentimentul anti-german în întregul Imperiu Britanic l-a determinat pe rege să schimbe numele german al casei regale Casa de Saxa-Coburg și Gotha în englezescul Casa de Windsor; în același timp a renunțat la toate titlurile germane atât pentru sine cât și pentru întreaga familie regală. Printr-un act regal emis la 14 iulie 1917, Alexander, împreună cu fratele său, prințul Adolphus, Duce de Teck, au cedat toate titlurile lor germane și au ales numele de Cambridge, după bunicul lor, Prințul Adolphus, Duce de Cambridge.[9]
    Alexander a fost apoi cunoscut doar ca Sir Alexander Cambridge, până când, la 7 noiembrie 1917, regele l-a numit Conte de Athlone și Viconte Trematon.[10] Athlone a refuzat titlul de marchiz deoarece a crezut că titlul nu suna destul de britanic. Soția lui Athlone și-a păstrat titlul regal în timp ce copiii lor au devenit Lady May Cambridge și Rupert Cambridge, Viconte Trematon. În 1923, Athlone a fost numit de rege general maior (în ciuda retragerii sale din armată) și Guvernator General al Uniunii Africii de Sud,[3] înlocuindu-l pe vărul său, Prințul Arthur de Connaught. A ajuns la Pretoria în ianuarie 1924 și a început imediat îndatoririle de vicerege deschizând clădirea nou construită a parlamentul.
    În alegerile care au urmat, Partidul Național a câștigat majoritatea locurilor în Adunarea Națională, iar Athlone l-a numit pe liderul partidului, James Hertzog, ca noul său prim ministru. În acel timp, naționalismul african era în creștere în dominioane și Hertzog a fost un republican care a promovat secesiunea Africii de Sud de Imperiul Britanic. Ca atare, el a propus ca țară să adopte propriul steag. Athlone s-a dovedit simpatic și plin de tact și a rezolvat problema prin avansarea unui steag care a fost unic în Africa de Sud, dar care conținea încă steagul Uniunii în ea, în ciuda opoziției. De asemenea, el și-a câștigat popularitatea în rândul sud-africanilor de toate rasele, prin frecvente sale tururi ale țării,[3] îndeplinind numeroase îndatoriri.[11]
    Pentru serviciile sale în Africa de Sud aduse Coroanei, Athlone a fost numit de regele George al V-lea Cavaler al Ordinului Jartierei la 17 aprilie 1928,[12] și, după întoarcerea sa în UK, l-a numit la 4 august 1931 guvernator al castelului Windsor.[13] Anul următor a fost numit cancelar la Universitatea din Londra, post pe care l-a deținut până în 1955. În Canada la sfârșitul anilor 1930, au existat apeluri din cercurile guvernamentale și mass-media pentru rege de a numi un individ născut canadian ca guvernator general. Cu toate acestea, primul ministrul canadian William Lyon Mackenzie King l-a sfătuit pe regele George al VI-lea că nu era momentul potrivit pentru o astfel de schimbare în tradiția viceregelui. Unchiul lui George, Contele de Athlone, al cărui nume Mackenzie King l-a invocat a fost numit Guvernator General.  
    Alexander Cambridge
    Conte de Athlone
    Guvernator General al Canadei
    Prince Alexander of Teck.jpg
    Prințul Alexander of Teck, 28 iunie 1910 purtând însemnele Ordinului Victoria și stele și canatul Ordinului Rautenkrone al regatului german de Saxonia.
    Date personale
    Nume la naștereAlexander Augustus Frederick William Alfred George
    Născut14 aprilie 1874
    Londra, UK
    Decedat (82 de ani)
    Londra, UK
    ÎnmormântatRoyal Burial Ground[*] Modificați la Wikidata
    PărințiFrancisc, Duce de Teck
    Prințesa Mary Adelaide de Cambridge Modificați la Wikidata
    Frați și suroriMary de Teck
    Adolphus Cambridge
    Prince Francis of Teck[*] Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuPrințesa Alice de Albany
    CopiiLady May Abel Smith
    Rupert Cambridge, Viconte Trematon
    Prințul Maurice de Teck
    CetățenieFlag of the United Kingdom.svg Regatul Unit Modificați la Wikidata
    Ocupațiepolitician Modificați la Wikidata
    Activitate
    Apartenență nobiliară
    TitluriConte
    Familie nobiliarăDuke of Teck[*]
    Governor-General of the Union of South Africa[*] Modificați la Wikidata
    Domnie
    PredecesorPrințul Arthur de Connaught
    SuccesorGeorge Villiers, 6th Earl of Clarendon[*]
    Guvernatorul General al Canadei Modificați la Wikidata
    Domnie – 
    PredecesorJohn Buchan[*]
    SuccesorHarold Alexander
    Membru al Camerei Lorzilor[*] Modificați la Wikidata
    Membru al Consiliului de Coroană al Regatului Unit[*
  • 1882: Alexandru Glatz (n. 14 aprilie 1882, Craiova - d. 7 februarie 1953, Sighet) a fost un militar de carieră (general de divizie) și diplomat român, din 1933 secretar general la Ministerul Apărării Naționale. El a fost descendent (nepot) din familia baronului Julius von Glatz (se pare că acesta s-a stabilit în România odată cu venirea regelui Carol I în țară). După absolvirea Liceului “Carol I” din Craiova, urmează cursurile Școlii de Ofițeri de Artilerie și Geniu (1901-1903) și pe cele ale Școlii de Aplicație de Artilerie și Geniu.[2]
    Își începe activitatea ca sublocotenet (1903) în cadrul Regimentului 9 Artilerie. În anul 1909 este ridicat la rangul de locotenet și transferat în cadrul Regimentului 1 Cetate. Urmează cursurile Școlii de Tragere a Artileriei de la Constanța (11 iulie - 18 august 1911) și activează în mai multe unități militare: Brigada 1 Artilerie, Regimentul 1 Artilerie “Regele Carol”. La data de 1 aprilie 1913 este numit căpitan și transferat în cadrul Brigăzii 2 Artilerie cu care participă la Campania din Bulgaria din timpul Celui de al Doilea Război Balcanic. În același an a început studiile la Școala Superioară de Război.
    La începutul Primului Război Mondial participă alături de Regimentul 21 Artilerie la luptele duse de armata română. În anul 1917 este ridicat la gradul de maior și transferat în cadrul Biroului de Informații de pe lângă Comandamentul Armatei a II-a. În perioada 1918-1920 lucrează la Marele Stat Major și la Școala Superioară de Război. La 1 aprilie 1919 este avansat la gradul de locotenet-colonel. În anul 1920 este numit atașat militar al României în Turcia, unde desfășoară o importantă activitate de culegere de date pe toată perioada conflictului greco-turc, dar și a unor informații legate de politica noului stat bolșevic.
    Glatz este ridicat la gradul de colonel prin Înaltul Decret Regal nr. 1525 din iunie 1921, numit șef al serviciului de informații al armatei, mai târziu Diviziunea II (cu secția informații și contrainformații).[3]. O altă activitate importantă care a revenit lui Alexandru Glatz a fost recuperarea bunurilor aparținând statului român care au fost scoase din țară de către turci în timpul ocupației din timpul Primului Razboi Mondial.
    La întoarcerea în țară (1 ianuarie 1922) primește comanda Regimentului 34 Obuziere. După o perioadă de un an (1924-1925), în care ocupă funcția de Șef al Statului Major al Diviziei 17 Infanterie, Alexandru Glatz este rechemat în structurile Marelui Stat Major al Armatei Române. În anul 1930 este numit comandant al Brigăzii 2 Artilerie. La data de 15 aprilie 1933 este ridicat la gradul de general de brigadă, iar câteva luni mai târziu pe 16 noiembrie, este numit secretar general al Ministerului Apărării, funcție pe care o ocupă patru ani. Datorită calităților excepționale dovedite pe parcursul activității desfășurate de-a lungul întregii cariere militare Glatz este numit la 7 aprilie 1937 subsecretar de stat în Ministerul Apărării Naționale, funcție, care o deține până la 12 octombrie 1938.[4] Pe acest post este avansat la data de 1 iunie 1938 la gradul de general de divizie. La cererea sa, la data de 1 iulie 1940, este pensionat.[5]
    Odată cu venirea la putere a autorităților comuniste generalul a fost încarcerat: La 1 august 1950, în cadrul celui de-al treilea lot de demnitari, Glatz a fost arestat împreună cu, între alții, fostul subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe, Zamfir Brătescu, Dimitrie Burileanu dar și alți înalți ofițeri ai armatei române. El a fost condamnat la 2 ani muncă silnică în lagăr printr-o decizie a M.A.I. Căpitanul de securitate Eugen Dascăl, de la Direcția Regională a Securității Statului Baia Mare, a confirmat D.G.S.P., la 20 martie 1951, depunerea generalului Alexandru Glatz la locul ordonat [penitenciarul Sighet]. Glatz a murit acolo în urma unor schingiuiri prelungite   
    Alexandru Glatz
    Date personale
    Născut[1] Modificați la Wikidata
    Decedat (70 de ani) Modificați la Wikidata
    Activitate
    PremiiMedalia „Avântul Țării”
    Ordinul Coroana României
    Ordinul național „Steaua României”
  • 1885: Iuliu Hațieganu, medic român (d. 1959)
  • 1886: Ernst Robert Curtius, critic literar (d. 1956)
  • 1895: Ionel Nicolae Romanescu (n. 14/27 aprilie 1895, Liège - d. 1 noiembrie 1918 Sissonne) a fost un aviator român. Tatăl său este Nicolae P. Romanescu. Zboară cu un planor în 1908, la Craiova. Aparatul era construit sub supravegherea profesorului de mecanică Henri Auguste. Acest zbor este primul zbor planat din România cu un om la bord într-un aparat mai greu decât aerul și fără motor. Primește titlul de cel mai tânăr zburător din lume din partea Federației aeronautice din Paris.
    Realizează în 1911 un planor demontabil cu care face mai multe încercări de zbor în stațiunea Eforie Sud. Înființează la Iași, în 1912, alături de câțiva colaboratori, prima școală particulară de planoriști amatori.
    Se înrolează voluntar ca pilot în primul război mondial. În 1917-1918 se refugiază la Odesa unde a continuat cursurile de zbor. În 1918 se duce în Franța unde învață la câteva școli de pilotaj de război. La 1 noiembrie 1918 moare eroic în regiunea Sissonne-Rethel din nordul Franței în timpul unei lupte aeriene.
    A primit post-mortem medalia Ordinul Virtutea Militară și Crucea de Război.
  • 1903: Henry Corbin (n. ,[1][2][3][4] Paris, Franța – d. ,[1][2][3] Paris, Franța) a fost un orientalist de origine franceză, filozof, traducător, un cercetător la fel de important precum Ernest Renan sau James Frazer[5]. Rolul lui Corbin[6] este acela de a fi contribuit la înțelegerea școlilor filosofice ale șiismului iranian prin intermediul inițierii studiilor dedicate teosofiei orientale, contribuind astfel la decriptarea textelor islamice cu nuanțe sufite Henry Corbin a studiat la Sorbona Literele și Filosofia, la Ecole des Hautes Etudes, la Secția de Științe religioase și la Ecole des Langues Orientales, alături de prietenul său Georges Vajda. A fost bibliotecar la Biblioteca Națională a Franței până în 1939, unde a fost chemat în calitate de orientalist. În 1939 a fost trimis de Julien Cain- pe atunci administrator al Bibliotecii Naționale, la Istanbul[8] în calitate de atașat al Institutul Francez, unde a fost însoțit de soția sa Stella Corbin[9]. Printre mentorii săi se află Etienne Gilson și Louis Massignon. Acesta din urmă a văzut în el un succesor la postul de director al Ecole des Hautes Etudes și l-a ajutat să-și găsească direcția de cercetare după ce l-a familiarizat cu lucrarea Ḥikmat al-´išrāq a lui Suhrawardi[10]. În 1945 ajunge în Iran, „ținutul său spiritual”- așa cum îl numește S. H. Nasr, unde va fi repartizat pentru a organiza Departamentul de Iranologie al Institutului Franco-Iranian din Teheran. Un aspect interesant al vieții sale de cercetător pe care Mircea Eliade l-a amintit este modalitatea în care Corbin își planifica programul dedicat studiului în funcție de anotimpuri: iarna și primăvara preda la Ecole des Hautes Etudes din Paris, vara era rezervată atât scrisului propriilor lucrări cât și prelegerilor anuale Eranos pe care le ținea în mod regulat la Ascona, iar toamna era dedicată studiului personal în Teheran[11]. Primul curs de la Ecole des Hautes Etudes abordează lucrarea lui Sohrawardi, Talwīhāt[12]. Fundația Eranos[13], condusă pe atunci de Olga Fröbe-Kapteyn, îl invită să participe la o serie de conferințe ce se vor desfășura între anii 1950 și 1977. La Ascona va cunoaște marile spirite ale secolului precum: Mircea Eliade, Adolf Portman, Carl-Gustav Jung, Gilbert Durand sau Toshihiko Isutzu Opera lui Corbin poate fi clasificată în trei perioade. Prima perioadă, cuprinsă între anii 1933 și 1939, este reprezentată de creația din tinerețe. A doua perioadă este marcată de publicarea marilor cărți despre cunoașterea vizionară, iar ultima perioadă este delimitată de publicarea lucrării „En Islam iranien” (En islam iranien: aspects spirituels et philosophiques (vol. I și II, 1971; vol. III și IV, 1973), rezultatul întregii activități de cercetare[14]. Din prima categorie pot fi amintite lucrări precum Karl Barth, La Théologie dialectique et l´histoire[15], care confirmă preocupările sale teologice. Tot în această perioadă Corbin acordă o atenție deosebită lui Johann Georg Hamann, liderul renașterii religioase din Germania în secolul XVIII, prin traducerea lucrării Asthetica in nuce[16]. Totodată este primul care traduce și publică în franceză lucrarea ,,Was ist Metaphysik?,, (Heidegger, Martin. Qu´est-ce que la métaphysique? ), apărută în 1938 la Gallimard[17]. În 1945 publică primul volum din Opera metaphysica et mystica ce aparține lui SohrawardĪ, în volumul XVI al colecției Bibliotheca Islamica, urmând ca volumul al doilea să îl publice în anul 1952 la Teheran.  
    Henry Corbin
    Date personale
    Născut[1][2][3][4] Modificați la Wikidata
    Paris, Franța Modificați la Wikidata
    Decedat (75 de ani)[1][2][3] Modificați la Wikidata
    Paris, Franța Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuStella Corbin[*] Modificați la Wikidata
    CetățenieFlag of France.svg Franța Modificați la Wikidata
    ReligieIslam Modificați la Wikidata
    Ocupațietraducător
    istoric
    filozof
    scriitor
    orientalist[*]
    profesor[*] Modificați la Wikidata
    Activitate
    Alma materFacultatea de Litere din Paris[*]
    Institut Catholique de Paris[*]  Modificați la Wikidata
    OrganizațieFacultatea de Litere din Paris[*]
    Universitatea Paris-Sorbona[*]
    École pratique des hautes études[*]  Modificați la Wikidata
    Influențat deSohrawardi 
  • 1904: Sir John Gielgud, actor și regizor britanic (d. 2000)
  • 1907: François Duvalier, supranumit „Papa Doc”, (n. ,[1][2][3][4][5][6] Port-au-Prince, Haiti – d. ,[1][2][3][4][5][6] Port-au-Prince, Haiti) a fost președinte al Haiti din 1957 până în 1964, iar apoi dictator (președinte pe viață) din 1964 până la moartea sa. Regimul său a fost marcat de corupție și de folosirea milițiilor sale private: tontons macoutes.
    François Duvalier este tatăl lui Jean-Claude Duvalier[7], zis Bébé Doc. Acesta, preluând funcția de șef al statului Haiti la moartea tatălui său, devenea cel mai tânăr șef de stat din lume, la vârsta de 19 ani. 
    François Duvalier
    Duvalier (cropped).jpg
    François Duvalier
    Date personale
    Născut[1][2][3][4][5][6] Modificați la Wikidata
    Port-au-Prince, Haiti Modificați la Wikidata
    Decedat (64 de ani)[1][2][3][4][5][6] Modificați la Wikidata
    Port-au-Prince, Haiti Modificați la Wikidata
    Cauza decesuluidiabet zaharat Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuSimone Duvalier[*] (–) Modificați la Wikidata
    CopiiJean-Claude Duvalier[*] Modificați la Wikidata
    CetățenieFlag of Haiti (1964–1986).svg Haiti Modificați la Wikidata
    ReligieVaudou
    catolicism Modificați la Wikidata
    Ocupațiepolitician
    medic Modificați la Wikidata
    Președinte al Republicii Haiti Modificați la Wikidata
    În funcție
     – 
    Partid politicPUN[*]
    Alma materUniversity of Haiti[*]
    Universitatea din Michigan
  • 1912: Robert Doisneau (n. 14 aprilie 1912, Gentilly, Val-de-Marne, Franța – d. 1 aprilie 1994, Montrouge, Hauts-de-Seine, Franța[14]) a fost un fotograf francez. În anii 1930 a folosit un aparat de fotografiat Leica⁠(en) pe străzile Parisului; împreună cu Henri Cartier-Bresson a fost un pionier al foto-jurnalismului.[15] Ele este renumit pentru imaginea sa din 1950 Le Baiser de l'hôtel de ville⁠(fr), o fotografie a unui cuplu care se sărută pe străzile aglomerate ale Parisului. Robert Doisneau a fost numit Chevalier (Cavaler) al Ordinului Național al Legiunii de Onoare în 1984.  


VA URMA
la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...