MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 14 APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Decese

• 1266: Rogerius, canonic de Oradea Mare, memorialist (n. 1205)
• 1471: Richard Neville, al 16-lea Conte de Warwick (22 noiembrie 1428 – 14 aprilie 1471), cunoscut drept Warwick Făcătorul de Regi, a fost un nobil englez, administrator și comandant militar. Fiu al Contelui de Salisbury, Warwick a fost cel mai bogat și puternic aristocrat al vremii sale, cu conexiuni politice care au mers dincolo de granițele țării. A fost unul din liderii Războiului celor Două Roze, inițial de partea Casei de York însă mai târziu a trecut de partea Casei de Lancaster. Din regiunea Durham, familia Neville s-a distins în războaiele Angliei împotriva scoțienilor din secolul al XIV-lea. În 1397 regele Richard al II-lea l-a numit pe Ralph Neville Conte de Westmorland.^[1] Fiul lui Ralph și viitorul tată al Contelui de Warwick era fiul cel mare din al doilea mariaj și deci nu era moștenitorul comitatului.^[2] El a primit, totuși, o înțelegere favorabilă și a devenit jure uxoris Conte de Salisbury prin căsătoria lui cu Alice, fiica și moștenitoarea lui Thomas Montacute, al 4-lea Conte de Salisbury.^[3][4]
  Richard, fiul lui Salisbury, viitorul Conte de Warwick, s-a născut la 22 noiembrie 1428; se cunosc puține despre copilăria lui.^[5] La vârsta de șase ani, Richard a fost logodit cu Anne Beauchamp, fiica lui Richard de Beauchamp, al 13-lea Conte de Warwick. Acest lucru l-a transformat nu numai în moștenitorul comitatului de Salisbury dar și a unor părți substanțiale din Montague, Beauchamp și Despenser .^[6] Averea lui va crește și mai mult după ce cumnatul său, Henry Beauchamp care se căsătorise cu sora mai mică a lui Richard, Cecily, a murit în 1446. Când fiica acestuia, Anne Beauchamp, a murit în 1449, Richard a devenit jure uxoris (prin dreptul soției) Conte de Warwick. Totuși, succesiunea lui Richard la moșii a fost disputată. A urmat o luptă prelungită asupra unor părți ale moștenirii, în special cu Edmund Beaufort, primul duce de Somerset, care era căsătorit cu o fiică din prima căsătorie a lui Richard Beauchamp. Disputa s-a concentrat pe pământ nu pe titlul de Warwick, deoarece surorile vitrege ale lui Henry erau excluse de la succesiune.^[7]
  În 1445 Richard a devenit cavaler, probabil la încoronarea Margaretei de Anjou, la 22 aprilie acel an.^[8] El apare în înregistrările istorice ale slujbei regelui Henric al VI-lea din 1449, care menționează serviciile sale.^[8] El și-a îndeplinit serviciul militar în nord cu tatăl său și e posibil să fi participat la războiul împotriva Scoției din 1448-1449^[9]. Când Richard, Duce de York s-a ridicat fără succes împotriva regelui în 1452, atât Warwick cât și tatăl său s-au situat de parte regelui Henric al VI-lea. În iunie 1453 Somerset a primit custodia asupra domeniului Glamorgan și un conflict deschis a izbucnit între cei doi bărbați.^[11] Apoi, în vara acelui an, regele Henric s-a îmbolnăvit.^[12] Somerset era un favorit al regelui și al reginei Margaret și în condițiile în care regele era în incapacitate de a domni, el a deținut aproape controlul guvernării.^[13] Acest lucru l-a pus pe Warwick în dezavantaj în disputa lui cu Somerset și l-a dus la colaborarea cu York.^[14] Climatul politic, influențat de înfrângerea militară din Franța, a început apoi să se întoarcă împotriva lui Somerset. La 27 martie 1454, un grup de consilieri regali l-au numit pe Ducele de York protector al regatului.^[15] York putea acum să se bazeze nu doar pe sprijinul lui Warwick, ci și pe al tatălui lui Warwick, Salisbury, care a devenit mai profund implicat în disputele cu Percys din nordul Angliei/  

  Conte de Warwick
  Născut	22 noiembrie 1428
  Decedat	14 aprilie 1471 (42 de ani) Barnet, Hertfordshire
  Cauză deces	ucis în bătălie
  Loc înmormântare	Catedrala Bisham, Berkshire
  Titlu	al 16-lea Conte de Warwick (1449–1471)
  Alte_titluri	al 6-lea Conte de Salisbury al 5-leea baron Montagu al 7-lea baron Monthermer
  Alte nume	Warwick Făcătorul de Regi
  Cunoscut pentru	Parte a Războiului celor Două Roze
  Ani activi	c. 1449–1471
  Naționalitate	englez
  Reședință	Castelul Middleham
  Localitate	Warwickshire, Yorkshire
  Predecesor	Anne de Beauchamp, a 15-a Contesă de Warwick
  Succesor	Edward Plantagenet, al 17-lea Conte de Warwick
  Soț(ie)	Anne Beauchamp, a 16-a Contesă de Warwick
  Copii	Isabel, Ducesă de Clarence Anne, regină a Angliei
  Părinți	Richard Neville, al 5-lea Conte de Salisbury Alice Montacute, a 5-a Contesă de Salisbury

• 1578: James Hepburn, al 4-lea conte Bothwell, soțul Mariei Stuart, regină a Scoției
• 1682: Avvakum, preot și scriitor rus (n. 1621)
• 1711: Ludovic, Delfin al Franței cunoscut sub numele de Marele Delfin (le Grand Dauphin) (1 noiembrie 1661 - 14 aprilie 1711) a fost fiul mai mare și moștenitor al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și al reginei Mariei-Thérèse a Franței. 
  Ludovic, Delfin al Franței.
  Ludovic al Franței s-a născut la Castelul Fontainebleau, și a fost cel mai mare fiu al regelui și reginei Franței și a Navarei; a fost botezat la capela Castelului Saint-Germain-en-Laye și a primit numele tatălui său. A fost Fils de France (Fiu al Franței) și era cea mai importantă figură din regat după tatăl său, regele Ludovic al XIV-lea.
  A fost botezat la 24 martie 1668 de Cardinalul de Vendôme și de Prințesa de Conti care au reprezentat pe Papa Clement al IX-lea și regina Henrietta Maria a Angliei. Cea din urmă era mătușa lui Ludovic.
  Când Ludovic a împlinit șapte ani a fost luat din grija femeilor și plasat în societatea bărbaților. Guvernator a devenit severul Charles de Sainte-Maure, duce de Montausier (care, se spune că a servit ca model pentru Mizantropul lui Molière) iar ca tutore, episcopul Jacques-Bénigne Bossuet, mare predicator și orator francez. În ciuda multor indicații și a rapoartelor despre inteligența sa, Ludovic era perceput ca leneș și indolent. Cu toate acestea, generozitatea, amabilitatea și liberalismul său l-au făcut foarte popular în întreaga Franță. Ludovic a fost unul din cei șase copii legitimi ai regelui Ludovic al XIV-lea. Toți ceilalți au murit la vârste fragede.
  Ludovic a murit de variolă la 11 aprilie 1711, la vârsta de 49 de ani, înaintea tatălui său. Ludovic s-a căsătorit cu Maria Anna de Bavaria. Cei doi au avut următorii copii:
  • Ludovic, duce de Bourgundia, mai târziu Delfin, tatăl lui Ludovic al XV-lea al Franței
  • Filip, duce de Anjou, mai târziu rege al Spaniei
  • Charles de Bourbon, Duce de Berry, Alençon și Angoulême, Conte de Ponthieu (1686-1714).
  După decesul soției sale, Ludovic s-a căsătorit în secret cu Marie Emilie Thérèse de Joly de Choin. Totuși, noua lui soție n-a primi titlul de "Delfină", iar din căsătorie n-au rezultat moștenitori.
  Ludovic a avut doi copii nelegitimi cu Françoise Pitel:
  • Anne Louise de Bonbour (1695 - August 1716) - soția lui Anne Errard d'Avaugour.
  • Charlotte de Fleury (6 februarie 1697 - 1750) - soția lui Gérard Michel de La Jonchère. [1][2]
  Cu o altă metresă, Marie Anne Caumont de La Force, a avut o fiică:
  • Louise Emilie de Vautedard (1694 - 1719) - soția lui Nicolas Mesnager, diplomat francez. [3],
  Devenit văduv în 1690, s-a căsătorit în secret în 1695 cu metresa sa, Marie-Émilie de Joly de Choin (1670-1732), damă de onoare pentru sora sa vitregă, Prințesa Conti.  

  Ludovic
  Delfin al Franței
  Louis, fiul lui Ludovic al XIV-lea, numit "Le Grand Dauphin" cunoscut la curte ca "Monseigneur".
  Date personale
  Nume la naștere	Louis de France
  Născut	1 noiembrie 1661 Castelul Fontainebleau, Franța
  Decedat	14 aprilie 1711 (49 de ani) Castelul Meudon, Franța
  Înmormântat	28 aprilie 1711 Biserica Saint Denis, Franța
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
  Părinți	Ludovic al XIV-lea al Franței Maria Tereza a Austriei
  Frați și surori	Prințesa Anne Élisabeth a Franței Prințesa Marie Anne a Franței Prințesa Marie-Thérèse a Franței Louise Marie Anne de Bourbon[*] Françoise-Marie de Bourbon Louise-Françoise de Bourbon Marie Anne de Bourbon Louis-Auguste de Bourbon, duce du Maine Louis-Alexandre de Bourbon, conte de Toulouse Philippe-Charles al Franței Louis, Conte de Vermandois Louis César, Conte de Vexin Louis François, Duke of Anjou[*]
  Căsătorit cu	Ducesa Maria Anna de Bavaria Marie Émilie de Joly de Choin
  Copii	Ludovic al Franței, Duce de Burgundia Filip al V-lea al Spaniei Charles, Duce de Berry
  Cetățenie	Franța
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	prelat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Delfin al Franței
  Familie nobiliară	Casa de Bourbon

• 1759: Georg Friedrich Händel, compozitor, organist și violonist german (n. 1685) 
• 1746: Ernest Ferdinand de Brunswick-Wolfenbüttel-Bevern (4 martie 1682, Osterholz – 14 aprilie 1746, Brunswick) a fost Duce de Brunswick-Luneburg. El a fost Prinț de Brunswick-Bevern și fondator al liniei Brunswick-Bevern. S-a născut în 1682 și a fost al cincilea fiu al Ducelui Ferdinand Albert I de Brunswick-Bevern și a soției acestuia, Christine de Hesse-Eschwege. La 1 mai 1706 el a devenit colonel în armata prusacă. În decembrie același an el și-a succedat fratele geamăn, Ferdinand Christian (d. 1706), ca rector al catedralei Sf.Blaise și Sf.Cyriakus din Brunswick.
  La 1 martie 1735, fratele lui mai mare, Ducele Ferdinand Albert II de Brunswick-Bevern a moștenit Brunswick-Wolfenbüttel. Ferdinand Albert II a oferit Brunswick-Bevern lui Ernest Ferdinand ca un privilegiu.
  Ernest Ferdinand a murit la Brunswick în 1746. El a fost fondatorul linie tinere Brunswick-Bevern, care s-a stins odată cu decesul fiului său, Frederick Karl Ferdinand în 1809. 
  Eleonore Charlotte de Courland (1686-1748)
  La 4 august 1714, el s-a căsătorit cu Eleonore Charlotte de Courland (1686-1748), fiica lui Frederick Casimir Kettler, cu care a avut 13 copii:
  • August William (1715-1781)
  • Christine Sophie (1717-1779), s-a căsătorit cu margraful Frederick Ernest de Brandenburg-Kulmbach (1703-1762)
  • Frederica (1719-1772)
  • George Louis (1721-1747), tatăl curtezanei daneze Støvlet-Cathrine Benthagen
  • Ernestine (1721)
  • George Frederick (1723-1766)
  • Amalia (1724-1726)
  • Charles William (1725)
  • Frederick August (1726-1729)
  • Anne Marie (1728-1754)
  • Frederick Karl Ferdinand (1729-1809), mareșal danez
  • Johann Karl (1731-1732)  

    Ernest Ferdinand, Duce de Brunswick-Lüneburg
    Ernest Ferdinand, Duce de Brunswick-Lüneburg
    Căsătorit(ă)	Eleonore Charlotte de Courland
    Familie nobilă	Casa de Guelph
    Tată	Ferdinand Albert I, Duce de Brunswick-Lüneburg
    Mamă	Christine de Hesse-Eschwege
    Naștere	4 martie 1682 Osterholz
    Deces	14 aprilie 1746 (64 de ani) Braunschweig

• 1792: Maximilian Hell (n. 15 mai 1720,^[1][2] Banská Štiavnica, Imperiul Habsburgic – d. 14 aprilie 1792,^[1][2] Viena, Imperiul Habsburgic) a fost un profesor iezuit, întemeietorul Observatorului Astronomic din Cluj, apoi director al Observatorului Astronomic din Viena (din 1755). Hell a fost un savant apreciat și căutat în lumea științifică a secolului al XVIII-lea. Regele Christian al VI-lea al Danemarcei l-a invitat la Vardø, unde în anul 1769 au urmărit împreună Tranzitul lui Venus.
  Pe baza măsurătorilor efectuate între 1761 și 1769 cu privire la Tranzitul lui Venus, Hell a calculat distanța dintre Pământ și Soare, pe care a stabilit-o ca fiind de 152 milioane de kilometri (valoarea exactă este de 149,6 milioane de kilometri). În Vardø există două plăci în memoria lui Hell.
  În anul 1771 a devenit membru al Academiei Regale Suedeze de Științe. Maximilian Hell avea 21 de frați și surori. De obicei originea sa este indicată ca germană (prin străbunii săi și prin limbă) sau slovacă (întrucât locul nașterii sale se află în Slovacia de astăzi); Hell însuși, cel puțin începând din 1750, își zice « maghiar ».
  Fratele său, Jozef Karol Hell, este coinventatorul unei pompe hidraulice pentru scoaterea apei din mine  Intrat la 18 octombrie 1738 în Compania lui Isus, Hell a făcut studii de filosofie la Viena (1740-1743), apoi de matematici sub îndrumarea lui Erasmus Fröhlich. Încă din această epocă, el a fost atras îndeosebi de astronomie. A colaborat cu directorul observatorului, Joseph Franz. În 1745 el a publicat o nouă ediție a lucrării în italiană Algebra de Giovanni Francesco Crivelli.
  Hell a predat în Slovacia din 1745 până în 1747, apoi și-a făcut la Viena studiile de teologie (1747–1751) după care a fost hirotonit preot, în 1751.
  Între anii 1753-1755 a fost profesor la colegiul academic iezuit din Cluj, unde a întemeiat Observatorul Astronomic din Cluj și a publicat, în 1755, o primă carte importantă, Compendia operationum arithmeticarum. A devenit unul din membrii ofensivi în științe, ai Ordinului Iezuit, înainte de suprimarea temporară a acestuia în 1773.
  La moartea astronomului curții, Giovanni Jacopo de Marinoni (1676–1755),^[4] Hell a devenit director al Observatorului din Viena, din 1755. Din 1757 a început să publice, în fiecare an, tabele astronomice, Ephemerides astronomicae ad meridianum Vindobonemsem (Efemeride astronomice pentru meridianul Vienei). Maximilian Hell a fost asistent al profesorului Joseph Franz, tot iezuit, la Universitatea din Viena. Imediat după hirotonirea sa ca preot în anul 1752, Hell a fost trimis la Cluj, cu misiunea de a consolida colegiul academic iezuit din Cluj, care ținea de provincia austriacă a ordinului. Hell a devenit unul din cei șapte profesori ai colegiului academic din Cluj (la care se adăuga rectorul).^[6] Domeniile sale de predare au fost matematica și astronomia.
  Înainte de a se întoarce la Viena, a publicat la Cluj Compendia varia praxesque omnium operationum arithmeticorum (1755) și Elementa Mathematicae, un manual de matematică în trei părți. 

  Maximilian Hell
  Maximilian Hell îmbrăcat în straie sami, cu ocazia șederii sale în Norvegia
  Date personale
  Născut	15 mai 1720[1][2]  Banská Štiavnica, Imperiul Habsburgic
  Decedat	14 aprilie 1792 (71 de ani)[1][2]  Viena, Imperiul Habsburgic
  Cetățenie	Ungaria
  Religie	catolicism
  Ocupație	astronom
  Activitate
  Instituție	Observatorul din Viena
  Alma Mater	Universitatea din Viena
  Organizații	Academia Regală Suedeză de Științe
  Cunoscut pentru	Observatorul din Eger[

• 1846: Prințesa Marianne a Prusiei, născută Marie Anne Amalie de Hesse-Homburg (13 octombrie 1785 - 14 aprilie 1846) a făcut parte din nobilimea germană. A fost prima doamnă a Prusiei în perioada 1810-40. A fost al doisprezecelea copil (și a șasea fiică) a lui Frederic al V-lea, Landgraf de Hesse-Homburg și a Caroline de Hesse-Darmstadt.
  Maria Anna a aparținut facțiunii anti-Napoleon din jurul reginei Louise și a sprijinit războiul împotriva Franței în 1806. Ea a urmat casa regală în exil în timpul ocupației franceze. După decesul reginei Louise în 1810, a deținut rolul de prima doamnă a Prusiei în ocazii oficiale. În martie 1813, ea a proclamat celebrul „Aufruf der königlichen Prinzessinnen an die Frauen im preußischen Staate“ și a înființat asociația femeilor patrioate „Vaterländischen Frauenverein“. A corespondat cu Freiherr vom Stein, von Hardenberg și Brüder Humboldt și l-a cunoscut pe poetul Friedrich de la Motte Fouqué. În 1822, s-a îndrăgostit de contele Anton zu Stolberg-Wernigerode.
  S-a implicat activ în îngrijirea închisorii de la Berliner Gefängnisinsassen și a fondat un orfelinat în Pankow din Berlin. La 12 ianuarie 1804, la Berlin s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm al Prusiei, fiul cel mic al regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei. Cuplul a avut opt copii:
  • Friederike (1805–1806)
  • Irene (1806)
  • Tassilo (1811–1813)
  • Adalbert (1811–1873)
  • Tassilo (1813−1814)
  • Elisabeta (1815–1885)
  • Waldemar (1817–1849)
  • Maria (1825–1889)  

    Marie Anna de Hesse-Homburg
    Marie Anna de Hesse-Homburg, prințesă a Prusiei
    Date personale
    Născută	13 octombrie 1785 Bad Homburg vor der Höhe
    Decedată	14 aprilie 1846 (60 de ani) Berlin
    Înmormântată	Berlin Cathedral[*]
    Părinți	Frederic al V-lea Caroline de Hesse-Darmstadt
    Frați și surori	Leopold of Hesse-Homburg[*] Ferdinand, Landgrave of Hesse-Homburg[*] Gustav, Landgrave of Hesse-Homburg[*] Philip, Landgrave of Hesse-Homburg[*] Louis William, Landgrave of Hesse-Homburg[*] Frederic al VI-lea Landgravine Amalie of Hesse-Homburg[*] Landgravine Auguste of Hesse-Homburg[*] Caroline de Hesse-Homburg
    Căsătorită cu	Prințul Wilhelm al Prusiei
    Copii	Prințul Adalbert Prințesa Elisabeta Prințul Waldemar Maria, regină a Bavariei
    Cetățenie	Germania
    Religie	luteranism
    Ocupație	aristocrat[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Prințesă
    Familie nobiliară	Casa de Hesse Casa de Hohenzollern
    Modifică date / text

• 1848: Haceatur Abovian, scriitor armean (n. 1805)
• 1895: James Dwight Dana FRS FRSE (n. 12 februarie 1813,^{[2][3][4][5][6]} Utica, New York, SUA – d. 14 aprilie 1895,^[4][5][6] New Haven, Connecticut, SUA) a fost un geolog, mineralog, vulcanolog și zoolog american. A făcut studii de pionierat în domeniul construcțiilor montane, al activității vulcanice, a originii, structurii continentelor și oceanelor din întreaga lume. 

  James Dwight Dana
  James Dwight Dana
  Date personale
  Născut	12 februarie 1813[2][3][4][5][6]  Utica, New York, SUA
  Decedat	14 aprilie 1895 (82 de ani)[4][5][6]  New Haven, Connecticut, SUA
  Părinți	Harriet Dwight[*]
  Copii	Edward Salisbury Dana[*]
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	geolog explorator zoolog[*] carcinologist[*] profesor universitar[*] botanist[*] mineralog[*]
  Activitate
  Alma mater	Yale College[*]
  Organizație	Universitatea Yale
  Influențat de	Benjamin Silliman, Sr.[*]
  Premii	Medalia Copley (1877)[1] Medalia Wollaston (1872) Clarke Medal[*] (1882) membru străin al Royal Society[*

• 1912: Henri Brisson, prim-ministru francez (n. 1835)
• 1917: L. L. Zamenhof, medic și lingvist polonez (n. 1859)
• 1924: Louis Henri Sullivan, adesea doar Louis Sullivan (n. 3 septembrie 1856,^[1][2][3][4] Boston, SUA – d. 14 aprilie 1924,^[1][2][3][4] Chicago, SUA) a fost un arhitect american, denumit "părintele arhitecturii moderniste". Sullivan, care este considerat de mulți specialiști și arhitecți ca fiind creatorul zgârie-norilor moderni, a fost un arhitect care a exercitat o puternică influență asupra arhitecturii și arhitecților, critic al "Școlii din Chicago" (în original, Chicago School of Architecture^⁠(d)) și mentor al lui Frank Lloyd Wright. Principiul „forma (întotdeauna) urmează funcția” îi este atribuit, deși el îi găsește originea în arhitectura romană. Louis Sullivan^[5] s-a născut în Boston, Massachusetts fiul al unui irlandez, Patrick Sullivan și al unei elvețiene, Adrienne List, care au emigrat în Statele Unite în anii 1840 târzii. Crescut într-o familie multi-etnică și multi-culturală, tânărul Louis Sullivan a învățat numeroase și diverse lucruri bazate pe calitățile sale native, așa cum sunt desenul, grafica, cântatul la mai multe instrumente muzicale, dansuri clasice și populare, supraviețuirea în condițiile viații de la țară și a celei urbane. Era prolific și fluent în engleză, franceză, germană, irlandeză și alte limbi galice. Toate acestea, manifestate pe un fond puternic orientat artistic, l-au făcut să fie extrem de independent, știind încă de la vârsta de 11 ani că va urma să devină arhitect.
  În timpul cât a fost în liceu, Sullivan a fost un elev al profesorului Moses Woolson, a cărui influență educativă s-a exercitat de-a lungul întregii sale vieți. După absolvirea liceului înaintea generației sale, la vârsta de 16 ani, și după ce trecuse nenumărate examene severe de capacitate și diverse baterii de teste, a intrat la școala de arhitectură a Massachusetts Institute of Technology, singura instituție de învățământ superior din Statele Unite care oferea atunci astfel de specializare. După numai un an, dezamăgit să constate că facultatea de arhitectură a MIT, care copia programa de învățământ a École des beaux-arts de Paris, se axa pe studiul exclusiv al arhitecturii anticilor, Renașterii, barocului, clasicismului și academismului, părăsește studiile, se mută la Philadelphia, Pennsylvania și își găsește singur serviciu la firma arhitectului Frank Furness^⁠(d). Depresiunea economică cunoscută în istoria Statelor Unite ca [The] Long Depression^⁠(d) a anului 1873, l-a făcut pe Furness să renunțe la Sullivan, în ciuda aprecierii deosebite a calităților sale tehnice și artistice. În acest punct de cotitură al carierei sale, Sullivan s-a mutat la Chicago, în același an 1873, pentru a fi parte a exploziei dezvoltării orașului care a urmat dezastrului provocat de Marele incendiu din Chicago (în original, en Great Chicago Fire) din 1871). În această perioadă, Sullivan a lucrat pentru William Le Baron Jenney^⁠(d), arhitectul adeseori creditat cu înălțarea primei clădiri moderne cu schelet de oțel.
  După mai puțin de un an la firma lui Jenney, Sullivan s-a mutat la Paris și a studiat pentru un an la renumita fr École nationale supérieure des beaux-arts. Deși programul acesteia, copiat de MIT, fusese cu doar doi ani în urmă o dezamăgire pentru Sullivan, de data aceasta arta Renașterii și spiritul fecund și puternic inspirant a lui Michelangelo Buonarotti îl captivează și îi emulează interesul și creativitatea artistică.  

  Louis Sullivan
  Date personale
  Născut	3 septembrie 1856  Boston, Massachusetts
  Decedat	14 aprilie 1924  Chicago, Illinois
  Înmormântat	cimitirul Graceland[*]
  Naționalitate	Statele Unite ale Americii
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	Arhitect
  Activitate
  Alma Mater	The English High School[*] Massachusetts Institute of Technology
  Clădiri semnificative	Prudential Building, Buffalo, New York, 1894 National Farmer's Bank, Owatonna⁠(d), Minnesota, 1908

• 1925: John Singer Sargent (/ˈsɑrdʒənt//ˈsɑrdʒənt/ ; n. 12 ianuarie 1856 – d. 14 aprilie 1925) a fost un artist american, considerat cel mai mare pictor de portrete al generației sale, operele sale evocând luxul epocii Edwardiene.^[1][2] În cariera sa, a creat aproximativ 900 de picturi în ulei și mai mult de 2.000 de acuarele, precum și nenumărate schițe și desene în cărbune.
  Sargent s-a bucurat de recunoaștere internațională ca pictor de portrete, deși nu fără controverse și critici; o exla Paris Salon, Portret de Doamnă X, a fost destinat să-și consolideze poziția ca o societate pictor, dar s-a dus într-un scandal în loc. De la începutul munca lui a fost caracterizată de remarcabilă tehnică a instalației, în special în capacitatea lui de a trage cu o perie, care în anii de mai târziu a inspirat admirație precum și critici pentru un presupus superficialitate. Lui a comandat lucrări au fost în concordanță cu grand mod de portrete, în timp ce lui informale studii și picturi peisaj afișează o familiaritate cu Impresionismul. Mai târziu în viață Sargent și-a exprimat ambivalența cu privire la restricțiile formale portret de muncă, și și-a dedicat mare parte din energie pentru a murală pictură și lucru en plein air. El a trăit majoritatea vieții sale în Europa. Istoricii de artă, în general, ignorat de societate artiști, cum ar fi Sargent până la sfârșitul secolului 20. Sargent este descendent al lui Epes Sargent, un lider militar și jurist. Înainte de nașterea lui John, tatăl său, FitzWilliam (n. 1820 Gloucester, Massachusetts), era un chirurg oftalmolog la Spitalul Wills Eye din Philadelphia. După ce sora mai mare a lui John a murit la vârsta de doi ani, mama sa, Mary (născută Singer), a suferit o cădere nervoasă, iar cuplul a decis să meargă în străinătate pentru a se recupera. Au rămas expatriați nomazi pentru tot restul vieții lor.^[4][5] Deși instalați în Paris, părinții lui Sargent se mutau în mod regulat, odata cu schimbarea anotimpurilor, la mare și la munte în Franța, Germania, Italia și Elveția. În timp ce Mary era însărcinată, s-au oprit în Florența, Toscana, din cauza unei epidemii de holeră. Acolo s-a născut pictorul în 1856. Un an mai târziu, sora lui s-a născut. După nașterea ei, FitzWilliam a demisionat de la postul său din Philadelphia și a dat ascultare rugăminților soției de a rămâne în străinătate.^[6] Au trăit modest pe o mică moștenire pe fondul unor economii, trăind o viață liniștită alături de copiii lor. Li s-au mai născut încă patru copii în străinătate, dintre care doar doi au trecut de copilărie.^[7]
  
  

  Fanny Watts, prietena din copilărie a lui Sargent. Prima pictură la Salonul din Paris, 1877. Aceasta se află la Muzeul de Artă din Philadelphia.
  Deși tatăl său i-a fost un profesor de subiecte de bază, tânărul Sargent a fost un copil neascultător, mai interesat de activități în aer liber decât studiu.^[8] Mama sa era convinsă că călătoriile prin Europa, vizitarea de muzee și biserici, i-ar oferi tânărului Sargent un nivel satisfăcător de educație, multe încercări de a-l școli în mod formal  eșuând. Mama lui era un bun artist amator și tatăl său era un bun ilustrator medical.^[9]De timpuriu, ea i-a dat carnețele pentru desen și l-a încurajat. Tânărul Sargent lucra cu grijă la desenele lui, și copia cu entuziasm imagini cu nave și peisaje detaliate din paginile publicației The Illustrated London News.^[10] FitzWilliam însă spera că interesul fiului său față de nave și mare l-ar putea conduce spre o cariera navală.
  Când acesta avea treisprezece ani, mama sa spunea că John „schițează destul de bine, și are <<un ochi>> remarcabil. Dacă ne-am putea permite să-l dăm la lecții, ar putea fi în curând un artist.”^[11] Tot atunci el a primit niște lecții de pictat în acuarelă de la Carl Welsch, un peisagist german.^[12] Deși educația lui a fost departe de a fi completă, Sargent a devenit un tânăr extrem de inteligent și cosmopolit, realizat în artă, muzică și literatură. Acesta era fluent în limba franceză, italiană și germană. La șaptesprezece ani, Sargent a fost descris ca „plin de voință, curios, hotărât și puternic”, „totuși timid, generos și modest”.^[13] A fost bine familiarizat cu mulți dintre marii maeștri, după cum a scris în 1874: „Am învățat în Veneția să îl admir foarte mult pe Tintoretto și să îl consider, poate, secund numai raportat la Michelangelo și Tițian. 
  Un studiu în aer liber, 1889, înfățișându-l pe Paul César Helleu schițând cu soția sa, Alice Guérin. Această operă se află la Muzeul Brooklyn, New York.

  Lucrări[modificare | modificare sursă]

  Portrete[modificare | modificare sursă]

  Secolul al XIX-lea[modificare | modificare sursă]

  
  

  John Singer Sargent în atelierul lui, cu Portretul Doamnei X, cca. 1885.
  La începutul anilor 1880, Sargent a expus portrete cu regularitate la Salon, acestea fiind în mare parte reprezentări în mărime naturală ale unor femei, cum ar fi Madame Edouard Pailleron (1880) și Madame Ramon Subercaseaux (1881). El a continuat să primească notificări pozitive din partea criticilor.^[15]
  Cele mai bune portrete ale sale dezvăluie individualitatea și personalitatea modelului ce pozează; admiratorii lui cei mai înfocați cred că Sargent este egalat în această privință numai de Velázquez, care a fost unul dintre cele mai mari influențe ale sale. Una dintre cele mai expuse și mai iubite opere ale sale din acea perioadă este Doamna cu Trandafiri (1882), un portret al lui Charlotte Burckhardt, o prietenă apropiată și cu posibile implicații romantice.^[16]
  
  

  Portretul Doamnei X, 1884.
  Cel mai controversat, Portretul Doamnei X (Madame Pierre Gautreau) (1884) este considerat acum una dintre cele mai bune lucrări ale sale, și fiind favoritul artistului; Acesta a declarat în 1915: „cred că acesta este cel mai bun lucru pe care l-am făcut.”^[17] Când a fost dezvelit la Salonul din Paris în 1884, a stârnit o reacție atât de negativă încât probabil a determinat mutarea artistului la Londra. Pictura nu a fost comandată de către model, ci el a urmărit-o pentru posibilitatea realizării portretului, spre deosebire de majoritatea portretelor realizate de el, în care clienții l-au căutat. Sargent a scris unei cunoștințe comune:

  „Doresc mult să îi pictez portretul și am motive să cred că ea ar permite acest lucru și așteaptă ca cineva să propună acest omaj al frumuseții ei... ai putea să îi spui că posed un talent deosebit.^[18]”

  Finalizarea picturii a durat mai bine de un an.^[19] Prima versiune a portretului Doamnei Gautreau, cu faimoasul decolteu adânc, pielea alb-pudrată, și capul întors în mod arogant, reprezentând-o în mod intenționat într-o rochie sugestivă cu o singură bretea lăsată pe umăr, ceea ce a potențat efectul general, mai îndrăzneț și mai senzual.^[20] Sargent a repictat breteaua buclucașă într-o încercare de a încerca să atenueze furorile, dar dauna a fost făcută deja. Comenzile din Franța se împuținau și Sargent i-a destăinuit prietenului său Edmund Gosse în 1885 că din acest motiv a contemplat renunțarea la pictura, în favoarea muzicii sau a afacerilor.^[21]
  În 1907, la vârsta de 51 de ani, Sargent și-a închis oficial studioul. Ușurat, a afirmat că „Pictarea unui portret ar fi destul de amuzantă dacă pictorul nu ar fi fost forțat să vorbească în timp ce lucrează ... Ce neplăcere să trebuiască să distrezi modelul ce pozează și să arăți fericit când te simte mizerabil".^[22] În același an, Sargent a pictat autoportretul său modest și serios, ultimul, pentru colecția de autoportrete celebră a Galeriei Uffizi din Florența, Italia. 
  Siesta Gondolierilor , c.1904
  În lunga sa carieră Sargent a pictat mai mult de 2.000 de acuarele, care acoperă peisaje  dinspre spațiul rural englezesc spre Veneția spre Tirol, Corfu, Orientul Mijlociu, Montana, Maine și Florida. Fiecare destinație a oferit stimulente picturale și comori artistului. Chiar și în timpul liber, scăpat de presiunile atelierului, a pictat cu o intensitate neliniștită, desenând adesea de dimineață până seara.
  Sutele sale acuarele din Veneția sunt deosebit de notabile, multe făcute din perspectiva unei gondole. Culorile sale erau uneori extrem de vii și, după cum un comentator a observat: „Totul este redat cu intensitatea unui vis”.^[24] În Orientul Mijlociu și în nordul Africii, Sargent a pictat beduini, ciobani și pescar. În ultimul deceniu al vieții sale, a produs multe acuarele în Maine, Florida și în Occidentul American, reprezentând faună, floră și popoare native. 


Mormântul lui Sargent din cimitirul Brookwood.
În 1922, Sargent a fondat, împreună cu Edmund Greacen, Walter Leighton Clark și alții, Galeriile de Artă Grand Central din New York. ^[25] Sargent a participat activ la galerii și la academia lor, Școala de Artă Grand Central, până la moartea sa în 1925. Galeriile au ținut o mare expoziție retrospectivă a operei lui Sargent în 1924. ^[26] El s-a întors apoi în Anglia, unde a murit pe 14 aprilie 1925 din cauza unei boli de inimă. Sargent este îngropat în Cimitirul Brookwood din apropiere de Woking, Surrey. ^[27]
Expozițiile memoriale ale operei lui Sargent au avut loc la Boston în 1925, la Muzeul Metropolitan de Artă din New York și la Academia Regală și la Galeria Tate din Londra în 1926. ^[28] Galeriile Grand Central au organizat de asemenea o expoziție postumă în 1928 a unor schițe și desene de pe parcursul întregii sale cariere, nemaivăzute până atunci. 


Rosina , 1878, ilustrând-o pe Rosina Ferrara.
Sargent a fost un burlac pe toată durata vieții, cu un cerc larg de prieteni. Biografii l-au portretizat odată ca fiind serios și reticent. ^[30] Cu toate acestea, recent se sugerează că a fost un om privat, complex și pasionat, cu o identitate homosexuală care i-a modelat arta. ^[31] [32] Această viziune se bazează pe prietenii și asociațiile sale; distanța totală ademenitoare a portretelor sale; modul în care lucrările sale provoacă noțiunile secolului al XIX-lea cu privire la diferența de gen; ^[33] nudurile sale erotice, ignorate anterior; și unele portrete de sex masculin sensibile și erotice, inclusiv cele ale lui Thomas E. McKeller, Bartholomy Maganosco, Olimpio Fusco ^[34] și cele ale artistului aristocrat Albert de Belleroche, care a fost expus în sala sa de mese din Chelsea. ^[35] [36] Sargent a avut o prietenie romantică intensă și de lungă durată cu Belleroche, despre care se spune că Sargent l-ar fi putut poate folosi ca model pentru Doamna X. ^[37]
S-a sugerat că reputația lui Sargent în anii 1890 drept „pictorul evreilor” s-ar fi datorat empatiei sale și complicității de a se bucura de alteritatea lor socială reciprocă. O astfel de clientă, Betty Wertheimer, a scris că atunci când era la Veneția, Sargent „era interesat doar de gondolieri venețieni”. ^[38] Pictorul Jacques-Émile Blanche, care a fost unul dintre primele sale modele, a spus după moartea lui Sargent că viața sa sexuală „era notorie în Paris și în Veneția, pozitiv scandaloasă. El a fost un homosexual frenetic. " ^[39] Adevărul despre acest lucru nu poate fi stabilit niciodată.
Au existat multe prietenii cu femei: s-a sugerat că cele cu modelele sale, Rosina Ferrara , Amélie Gautreau și Judith Gautier, ar fi putut escalada la romantism. ^[40] Pe când era tânăr, Sargent, de asemenea, a curtat-o pentru o perioadă pe Louise Burkhardt, modelul pentru Domnișoara cu Trandafir.   

John Singer Sargent
Sargent, fotografiat de James E. Purdy în 1903.
Date personale
Născut	12 ianuarie 1856 Florența, Marele Ducat al Toscanei
Decedat	14 aprilie 1925 (69 de ani) Londra, Marea Britanie
Înmormântat	Brookwood Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (boli cardiovasculare)
Părinți	Mary Newbold Sargent[*]
Frați și surori	Violet Ormond[*] Emily Sargent[*]
Naționalitate	american
Cetățenie	SUA  Regatul Unit
Ocupație	pictor
Activitate
Domeniu artistic	pictură
Studii	Academia Julian, Școala Națională Superioară de Arte Frumoase de la Paris
Pregătire	Carolus-Duran[*]
Profesor pentru	Harrington Fitzgerald[*]
Mișcare artistică	impresionism
Opere importante	Portrait of Madame X El Jaleo The Daughters of Edward Darley Boit Carnation, Lily, Lily, Rose Lady Agnew of Lochnaw
Premii	Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*

• 1930: Vladimir Maiakovski, poet și dramaturg rus (n. 1893)
• 1930: Aref Pașa Al Dadjani (de fapt, Ad-Dadjani, în arabă عارف الدجاني‎, 1856 - 14 aprilie 1930) a fost un politician arab palestinian, primar al Ierusalimului în anii 1917-1918, în vremea Primului Război Mondial.
  Aref al Dadjani s-a născut la Ierusalim, în Imperiul Otoman, în 1856, într-una din cele cinci familii arabe importante din oraș. Familia Dadjani era din secolul al XVI-lea, prin hotărârea sultanului otoman, custodele sanctuarului mormântului legendar al regelui David, cunoscut de musulmani ca „prorocul Daud” (Nabi Daud), inclusiv al cenaclului creștin aflat în aceeași clădire pe Muntele Sion. Dadjani a fost una din cele trei personalități arabe din Palestina cărora autoritățile otomane le-au conferit titlul de pașă.
  Fruntaș al naționalismului arab local, în 1919 Aref al Dadjani a devenit conducătorul Asociației Musulmano-Creștine („al-Jam’iyah al-Islamiyah al-Masihiya”) din Ierusalim, apoi al Asociației Musulmano-Creștine din Palestina sub mandat britanic.
  Sub conducerea sa și a lui Izzat Datwazah s-a ținut în 27 ianuarie-10 februarie 1919 primul Congres al arabilor din Palestina, ca reacție împotriva proiectului sionist. Congresul a trimis Conferinței de pace de la Paris o rezoluție prin care se cerea în numele locuitorilor arabi din Palestina, anularea Declarației Balfour și unirea Palestinei cu Siria, în cadrul unei Uniuni Arabe, „liberă de orice influență sau protecție străină”.
  Ales vicepreședinte al comitetului executiv al congresului, Aref Pașa Al Dadjani a devenit ulterior liderul mișcării „Palestina pentru palestineni” din 1919. Până în anul 1922 a fost membru al Executivei Arabilor din Palestina. La începutul anilor 1920 până în 1926 el a condus, împreună cu Raghib Bey Al Nashashibi, opoziția față de tabăra familiei Al Husseini. 

  Aref Al Dadjani
  Aref Al Dadjani
  Date personale
  Născut	1856  Ierusalim, Imperiul Otoman
  Decedat	1930 (74 de ani)
  Ocupație	politician
  Primar al Ierusalimului

• 1935: Amalie Emmy Noether, matematician german (n. 1882)
• 1943: Iakov Djugașvili, soldat sovietic, fiul cel mare al lui Iosif Stalin (n. 1907)
• 1950: Ramana Maharshi, filosof indian (n. 1879)
• 1953: Prințesa Marie Agnes Louise Charlotte de Saxa-Altenburg (11 august 1874 – 14 aprilie 1953) a fost nobilă germană. A fost prințesă de Saxa-Altenburg prin naștere și Ducesă de Anhalt prin căsătorie. La Altenburg, la 6 februarie 1895, s-a căsătorit cu Eduard, fiul Ducelui Frederic I de Anhalt. Au divorțat la 26 ianuarie 1918. Cuplul a avut șase copii:
  • Frederique Margaretha (1896), a murit la câteva zile după naștere
  • Leopold Frederick Maurice Ernest Constantine Aribert Eduard (1897-1898), a murit la vârsta de 1 an
  • Marie-Auguste (1898-1983), căsătorită cu Prințul Joachim al Prusiei, fiul cel mic al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei
  • Joachim Ernst, ultimul duce de Anhalt
  • Eugen (1903-1980), căsătoriy cu Anastasia Jungmeier (1901-1970); fiica lor Anastasia s-a căsătorit cu Maria Emanuel, Margraf de Meissen
  • Wolfgang Albert Maurice Frederick William Ernest (1912-1936), a murit la vârsta de 23 de ani  

    Louise Charlotte de Saxa-Altenburg
    Date personale
    Nume la naștere	Marie Agnes Louise Charlotte
    Născută	11 august 1874 Altenburg
    Decedată	14 aprilie 1953 (78 de ani) Altenburg
    Înmormântată	Turingia
    Părinți	Moritz de Saxa-Altenburg[1] Prințesa Augusta de Saxa-Meiningen[1]
    Frați și surori	Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Altenburg Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg Marie Anne de Saxa-Altenburg
    Căsătorită cu	Eduard, Duce de Anhalt
    Copii	Prințesa Friederike Prințul Leopold Prințesa Marie-Auguste Joachim Ernst, Duce de Anhalt Prințul Eugen Prințul Wolfgang
    Cetățenie	Germania
    Ocupație	aristocrat[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	ducesă[*] Prințesă
    Familie nobiliară	Casa de Wettin

• 1962: Constantin Ionescu-Mihăești (n. 12 septembrie 1883, București - d. 14 aprilie 1962, București) a fost un medic român, membru titular (1945) al Academiei Române. 

  Membru titular al Academiei Române

  Constantin Ionescu-Mihăești
  Date personale
  Născut	12 septembrie 1883 București, România
  Decedat	14 aprilie 1962, (79 de ani) București, Republica Populară Română
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	medic

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1964: Tatiana Alekseievna Afanasieva (în rusă: Татьяна Алексеевна Афанасьева) (n. 19 noiembrie 1876, la Kiev - d. 14 aprilie 1964, la Leiden) a fost o femeie-matematician rusă. Din 1912 a trăit în Olanda.
  În 1904 se căsătorește cu fizicianul Paul Ehrenfest și au împreună patru copii, dintre care se va distinge Tatiana Pavlovna Ehrenfest, o altă femeie-matematician de valoare. Cei doi colaborează în domeniul mecanicii statistice, care tocmai fusese întemeiat de Ludwig Boltzmann.
  Tatiana Afanasieva a publicat diverse lucrări științifice în domeniile probabilității și entropiei.  

  Tatiana Alekseievna Afanasieva
  Date personale
  Nume la naștere	Татья́на Алексе́евна Афана́сьева
  Născută	19 noiembrie 1876 Kiev, Ucraina
  Decedată	14 aprilie 1964 Leiden, Olanda
  Căsătorită cu	Paul Ehrenfest
  Copii	Tatiana Pavlovna Ehrenfest Galinka Ehrenfest[*]
  Naționalitate	rusă, olandeză
  Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos  Imperiul Rus
  Ocupație	matematiciană fiziciană arhitectă
  Activitate
  Rezidență	Rusia, Olanda
  Domeniu	matematician
  Alma Mater	Universitatea Georg-August din Göttingen Universitatea de Stat din Sankt Petersburg

• 1964: Rachel Louise Carson (n. 27 mai 1907, Springdale, Pennsylvania – d. 14 aprilie 1964, Silver Spring, Maryland) a fost o biologă, zoologă și jurnalistă americană. Carson este în același timp autoarea unor cărți dintre care „Silent Spring“ (Primăvară tăcută/mută) publicată în anul 1962 este opera cea mai importantă, ea fiind una dintre principalele lucrări din secolul XX utilizate de membrii organizațiilor de protejarea naturii și mediului înconjurător. Rachel Carson a început cariera în ramura biologiei la „U.S. Bureau of Fisheries”. Primul succes ca autoare a fost atins în anul 1951 cu lucrarea „The Sea Around Us“ (Minunile mării) care a fost obținut în anul următor premiile „National Book Award” și medalia „ John Burroughs Medal”. Cărțile ei următoare „The Edge of the Sea“ (La marginea mareelor) ca și „Under the Sea-Wind“ (Sub briza mării) au fost la fel printre cărțile cele mai căutate ale anului. După această trilogie urmează a fost trezit interesul public pentru natură. In anul 1962 apare lucrarea ei cea mai cunoscută Silent Spring (Primăvară tăcută, în limba română) în care sunt descrise în mod riguros efectul pesticidelor în sistemul ecologic. Cartea a declanșat în SUA dezbateri politice aprinse, care au dus în final la interzicerea folosirii DDT -ului. In anul 1980 Rachel Carson este decorată postmortem cu „Presidential Medal of Freedom” care este cea mai înaltă distincție americană acordată unei persoane civile.  

  Rachel Carson
  Rachel Carson (1940)
  Date personale
  Născută	27 mai 1907[9][10][11][12][13][14][15]  Rachel Carson Homestead[*], Springdale[*], SUA
  Decedată	14 aprilie 1964 (56 de ani)[9][10][11][12][13][14][15]  Silver Spring[*], SUA[16][17][18]
  Înmormântată	Haiti
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer mamar)
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	biologă, zoologă, jurnalistă
  Limbi	limba engleză[1]
  Studii	Chatham University[*] Universitatea Johns Hopkins[2]
  Opere semnificative	Silent Spring[*] The Sea Around Us[*] The Edge of the Sea[*]
  Influențe[ascunde] Aldo Leopold[*]
  Note
  Premii	Bursă Guggenheim[*][3] John Burroughs Medal[*][4] National Women's Hall of Fame[*][5] Medalia Prezidențială pentru Libertate[*][6] National Book Award for Nonfiction[*][7] Maryland Women's Hall of Fame[*] Cullum Geographical Medal[*] Audubon Medal[*] Science Journalism Award - Magazine[

• 1975: Fredric March (n. 31 august 1897 — d. 14 aprilie 1975) a fost un actor american de teatru și film. A câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în 1932 pentru rolul din Dr. Jekyll and Mr. Hyde și în 1946 pentru The Best Years of Our Lives. 

  Fredric March
  Circa 1940
  Date personale
  Nume la naștere	Ernest Frederick McIntyre Bickel
  Născut	31 august 1897 Racine, Wisconsin, U.S.
  Decedat	14 aprilie 1975 (77 de ani) Los Angeles, California, U.S.
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer de prostată)
  Căsătorit cu	Ellis Baker (c. 1921–27) (divorț) Florence Eldridge (c. 1927–75) (moartea sa) 2 copii
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	Actor
  Activitate
  Cauza decesului	Cancer la prostată
  Alma mater	University of Wisconsin–Madison
  Ani de activitate	1921-1973
  Partid politic	Partidul Democrat
  Premii	Premiul Oscar pentru cel mai bun actor (1931) Premiul Oscar pentru cel mai bun actor (1946) Premiul Tony pentru cel mai bun actor în rol principal într-o piesă de teatru[*] (1947) Premiul Tony pentru cel mai bun actor în rol principal într-o piesă de teatru[*] (1957) Fredric March în 1939

• 1981: Sergio Amidei (n. 30 octombrie 1904 – d. 14 aprilie 1981) a fost un scenarist italian și o figură importantă în neorealismul cinematografic italian.
  Amidei s-a născut în Trieste. El a lucrat cu regizori italieni renumiți precum Roberto Rossellini și Vittorio De Sica. A fost nominalizat la patru premii Oscar: în 1946 pentru Roma, oraș deschis, în 1947 pentru Sciuscià, în 1949 pentru Paisà și în 1961 pentru Il generale della Rovere. În 1963 a fost membru al juriului la Festivalul Internațional de Film de la Moscova,^[1] făcând parte din jurul aceluiași festival și în 1975.^[2]
  A murit la Roma. 

  Filmografie selectivă

  • Don Bosco (1935)
  • Pietro Micca (1938)
  • Jealousy (1942)
  • Don Cesare di Bazan (1942)
  • The Queen of Navarre (1942)
  • Sad Loves (1943)
  • Pact with the Devil (1950)  

    Sergio Amidei
    Date personale
    Născut	30 octombrie 1904 Trieste, Italia
    Decedat	14 aprilie 1981 (76 de ani) Roma, Italia
    Înmormântat	Campo Verano[*]
    Cetățenie	Italia  Regatul Italiei
    Ocupație	Scenarist
    Activitate
    Ani de activitate	1936-1981

• 1986: Simone de Beauvoir (pronunție franceză:  audio; n. 9 ianuarie 1908,^{[4][5][6][7][8][9][10][11][9][12]} Paris, Franța^[13][14] – d. 14 aprilie 1986,^{[4][5][6][7][8][9][10][11][9][12]} Paris, Franța^[15]) a fost o eseistă, scriitoare (premiată cu Premiul Goncourt 1954), și în același timp o figură de marcă a existențialismului și a feminismului în Franța, militantă a mișcării intelectuale contestatare de după al Doilea Război Mondial. Născută într-o familie burgheză și catolică, adoptă ateismul încă din adolescență, hotărându-se să-și dedice viața scrisului și studiului. Îl întâlnește pe Jean-Paul Sartre, cu care va lega pe parcursul întregii vieți o relație de iubire și prietenie devenită legendară. Începe ceea ce va numi faza "morală" a vieții sale, obiectivată mai întâi prin eseul Pyrrhus et Cinéas (1944), romanul L'Invitée și, în sfârșit, publicarea lucrării filozofice Pour une morale de l'ambiguïté, în 1947. Alături de Jean-Paul Sartre, va construi proiectul existențialist, deopotrivă etic, filozofic și literar, al intelectualului angajat. Militează public alături de acesta, criticând poziția Franței în conflictul din Algeria și manifestându-se în general împotriva colonialismului anacronic și a oricărei opresiuni colective sau individuale.
  În 1949 apare faimoasa sa lucrare Le Deuxième sexe (Al doilea sex), în care e descrisă cu splendida acribie argumentativă o istorie a opresiunii feminine de-a lungul secolelor și o tipologie a caracterelor deformate astfel de o tradiție milenară. Tratatul, considerat o biblie a feminismului, pornește de la principiile existențiale asupra contingenței și libertății expuse în cartea lui Sartre, Ființa și neantul.
  Respingând mitul pios și rizibil al "eternului feminin", ideea unei "naturi" feminine ca esență imuabilă și eternă, statuează celebrele cuvinte: "Femeie nu te naști, ci devii". În anii următori, după premiul Goncourt acordat pentru romanul Les Mandarins, interesul său se va îndrepta spre scrierile autobiografice, în care va descrie cu precădere anii petrecuți lângă Sartre în diversele angajări și evenimente ale epocii. Participă alături de el la multiple acțiuni publice și la redactarea revistei Les Temps modernes, îngrijindu-se în același timp și de buna editare a manuscriselor sartriene. Moare, zi după zi, la șase ani după moartea lui, lăsând în urmă o remarcabilă operă literară, eseistică și memorialistică. În La Cérémonie des adieux va înregistra aceste ultime cuvinte ale lui Sartre: "Moartea nu ne va reuni. Așa stau lucrurile. Cu toate astea, e splendid în sine că am reușit să ne trăim viețile în armonie pentru atâta vreme." Trupul său va fi îngropat în cimitirul Montparnasse, alături de cel al lui Sartre. 

  Romane[modificare | modificare sursă]

  • L'Invitée, 1943
  • Le sang des autres, 1945
  • Tous les hommes sont mortels, 1946
  • Les Mandarins, 1954, premiul Goncourt
  • Les belles images, 1966
  • La femme rompue, 1968
  • Quand prime le spirituel, 1979

  Eseuri[modificare | modificare sursă]

  • Pyrrhus et Cinéas, 1944
  • L'Existentialisme et la Sagesse des nations, 1945
  • Pour une morale de l'ambiguïté, 1947
  • Le Deuxième sexe, 1949
  • Privilèges, 1955
  • La Longue Marche, 1957
  • La Vieillesse, 1970
  • Faut-il brûler Sade?, 1972

  Memorii, corespondență[modificare | modificare sursă]

  • L'Amérique au jour le jour, 1948
  • Mémoires d'une jeune fille rangée, 1958
  • La Force de l'âge, 1960
  • La Force des choses, 1963
  • Une Mort très douce, 1964
  • Tout compte fait, 1972
  • La Cérémonie des adieux, 1981
  • Journal de guerre, 1990
  • Lettres à Sartre, 1990
  • Lettres à Nelson Algren, 1997
  • Correspondance croisée. 1937-1940, 2004
  • Cahiers de jeunesse, 2008  

    Simone de Beauvoir
    Simone de Beauvoir
    Date personale
    Nume la naștere	Simone Lucie Ernestine Marie Bertrand de Beauvoir
    Născută	9 ianuarie 1908[4][5][6][7][8][9][10][11][9][12]  Paris, Franța[13][14]
    Decedată	14 aprilie 1986 (78 de ani)[4][5][6][7][8][9][10][11][9][12]  Paris, Franța[15]
    Înmormântată	Cimitirul Montparnasse[16]
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
    Frați și surori	Hélène de Beauvoir[*]
    Cetățenie	Franța
    Religie	ateism
    Ocupație	filosof politic[*] jurnalistă romancieră[*] autobiografă[*] eseistă[*] activist politic[*] diaristă[*] epistolier[*] filozoafă critic literar[*] scriitoare autoare
    Limbi	limba franceză[1]
    Studii	Universitatea din Paris
    Mișcare/curent literar	ateism, feminism, existențialism
    Opere semnificative	Les Mandarins[*] Quand prime le spirituel[*] Pyrrhus et Cinéas[*] Al doilea sex L'Invitée[*]
    Influențe[ascunde] Jean-Paul Sartre[2]
    Note
    Premii	Premiul Goncourt Jerusalem Prize[*] Premiul Statului Austriac pentru literatură europeană

• 1995: Mario Carotenuto (n. 29 iunie 1915,^[1][2] Roma, Italia – d. 14 aprilie 1995,^[3][1][2] Roma, Italia) a fost un actor italian. A interpretat diferite roluri în peste o sută de filme ale genului Commedia all'italiana, fiind activ ocazional și în dublaj. Fiul lui Nello Carotenuto, actor de film mut, Mario a împărtășit cu fratele său mai mare Memmo, de asemenea actor, o adolescență turbulentă care va merita și trei ani de școală de corecție (parțial în Cairo Montenotte). În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a servit în SS-ul italian. În 1953 s-a căsătorit cu actrița și dansatoarea Luisa Poselli de la care în anul următor va avea o fiică, Claretta, actriță și regizor, botezată probabil în amintirea unei „celebre cunoscute” din perioada fascistă (este vorba de Clara Petacci). Despărțirea de soția sa va avea loc în 1964, iar divorțul, conform legilor catolice din acele timpuri, va fi oficializat abia în 1974.
  Debutul său pe scenă a avut loc la vârsta de doar opt ani, la Teatro Costanzi din Roma, dar mai târziu, încă un copil fiind, ar fi desfășurat meserii care nu prea aveau legătură cu spectacolele de teatru. Abia în a doua jumătate a anilor patruzeci și-a început cariera de actor la radio. În timpul celui de- al Doilea Război Mondial, Carotenuto a devenit parte a companiei de teatru dependentă de departamentul de propagandă din a 29-a Divizie Waffen-Grenadier der SS (italienische Nr. 1) ^[4]. S- a dedicat și teatrului de revistă iar în 1953 a fost șeful uneia dintre companiile sale.
  Este de remarcat interpretarea sa în rolul lui Peachum în Opera de trei parale de Bertolt Brecht, regizat de Giorgio Strehler, care i-a adus premiul San Genesio în 1956 pentru cea mai bună interpretare masculină. De-a lungul anilor au urmat roluri în spectacole de Shakespeare, Pirandello și Molière. De remarcat sunt și interpretările importante în comediile muzicale ale lui Garinei și Giovannini din anii 1950-1980.
  Mario Carotenuto și-a făcut debutul ca actor în cinema în anul 1949 cu filmul Maracatumba… ma non è una rumba (Maracatumba ... dar nu este o rumba), cu Renato Rascel, preluat dintr-un varieteu teatral de mare succes. Solicitat de principalii producători și regizori, va da viață la mai mult de o sută de filme, unui număr remarcabil de personaje cu caractere memorabile, de la comedia italiană la filme de autor, la comedie și musicarello.
  A decedat la Spitalul Aurelia din Roma pe 14 aprilie 1995 din cauza unui cancer, fiind înmormântat în cimitirul din Grottammare, orașul Marche din care provine Gabriella Cottignoli, a doua soție a actorului. Filme: 
• 1949 Maracatumba... ma non è una rumba, regia Edmondo Lozzi
• 1952 Ieri, azi, mâine (Ieri, oggi, domani), regia Silvio Laurenti Rosa
• 1955 Un erou al timpurilor noastre (Un eroe dei nostri tempi), regia Mario Monicelli
• 1956 Femeia zilei (La donna del giorno), regia Citto Maselli
• 1959 Băieții de la tonomat (Ragazzi del Juke-Box), regia Lucio Fulci
• 1959 Cerasella, regia Raffaello Matarazzo
• 1959 Cursa de 100 kilometri (La cento chilometri), regia Giulio Petroni
• 1959 Urlatori alla sbarra, regia Lucio Fulci
• 1969 Dacă e marți, e Belgia (If It's Tuesday, This Must Be Belgium), regia Mel Smart
• 1972 Jocul de cărți (Lo scopone scientifico), regia Luigi Comencini
• 1974 Polițista (La poliziotta), regia Steno
• 1983 Cuando calienta el sol... vamos alla playa, regia Mino Guerrini
• 1995 Romanzo di un giovane povero, regia Ettore Scola  

  Mario Carotenuto
  Mario Carotenuto în 1963
  Date personale
  Născut	29 iunie 1915[1][2]  Roma, Italia
  Decedat	14 aprilie 1995 (79 de ani)[3][1][2]  Roma, Italia
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
  Părinți	Nello Carotenuto[*]
  Frați și surori	Memmo Carotenuto
  Căsătorit cu	Luisa Poselli[*] (din 1953)
  Copii	Claretta Carotenuto[*]
  Cetățenie	Italia
  Ocupație	actor
  Activitate
  Ani de activitate	1949 - 1995

• 1997: Petru Creția (n. 21 ianuarie 1927, Cluj – d. 14 aprilie 1997, București) a fost un profesor de limba greacă, traducator al lui Platon, autor, eminescolog, filosof, eseist și traducător român. S-a născut la Cluj, ca fiu al unui funcționar, Aurel Creția, și al soției acestuia, Călina Creția (înainte de căsătorie, Humița). A studiat limbile clasice la Universitatea din București, în perioada 1946-1951.^[2]
  Din 1952 până în 1971 urmează o carieră universitară: este asistent, apoi lector la Secția de Limbi Clasice a Facultății de Litere din București, unde ține cursuri de filologie greacă, alături de soția sa, Gabriela Creția, profesor la aceeași facultate. Între 1971 și 1975 este cercetător la Institutul de Filozofie al Academiei Române. Din 1975 editează, alături de Dumitru Vatamaniuc și un grup de auxiliari de la Muzeul Literaturii Române, sub egida Academiei Române, ediția națională a operei complete a poetului Mihai Eminescu. Din 1971 coordonează, în colaborare cu Constantin Noica, ediția Platon la Editura Științifică și Enciclopedică. După 1989 conduce revista de istorie literară Manuscriptum. 

  Volume[modificare | modificare sursă]

  • Norii (Cartea Românească, 1979)
  • Epos și logos (Univers, 1981)
  • Poezia (1983)
  • Pasarea Phoenix, (1986)
  • Oglinzile (Humanitas, 1993)
  • Luminile si umbrele sufletului (Humanitas, 1995)
  • Catedrala de lumini. Homer, Dante, Shakespeare (Humanitas, 1997)
  • În adâncile fântâni ale mării (Humanitas, 1997)
  • Testamentul unui eminescolog (Humanitas, 2000)

  Traduceri[modificare | modificare sursă]

  • din Vechiul Testament:
    • Iov, Iona, Ecleziastul, Ruth, Cântarea Cântărilor (cu studii introductive, 1995)
  • din latina medievală:
    • Dante, De vulgari eloquentiae, Epistolae, Eclogae
  • din italiană:
    • M. Bontempelli, Oameni în timp (1966);
    • E. Cecchi, Peștii roșii (1973);
    • Longos, Daphnis și Chloe,
    • A. Tilgher, Viața și nemurirea în viziunea greacă
  • din franceză:
    • Marguerite Yourcenar, Povestiri orientale (1993);
    • Alexis, Creierul negru al lui Piranesi (1996);
    • Georges Dumézil, Zeii suverani ai indoeuropenilor;
    • Emil Cioran, Emil Cioran.Antologia portretului - de la Saint-Simon la Tocqueville (Humanitas, 1997).
    • G. Duby, Cavalerul, femeia și preotul (1997);
    • François Bluche, De la Cezar la Churchill. Vorbe memorabile explicate în contextul istoric (1995);
  • din engleză:
    • Virginia Woolf, Doamna Dalloway (1968), Valurile (1973), Eseuri (1972);
    • T. S. Eliot, Eseuri (1975);
    • Frances A. Yates, Iluminismul rozicrucian;
    • Graham Swift, Ultima comandă.  

      Petru Creția
      Date personale
      Născut	21 ianuarie 1927 Cluj
      Decedat	14 aprilie 1997 (70 de ani) București
      Căsătorit cu	Gabriela Creția
      Cetățenie	România
      Ocupație	filolog, clasicist, traducător, eminescolog, profesor universitar
      Activitate
      Limbi	limba română[1]
      Studii	Universitatea din București

• 2000: Andrei Sârbu (n. 6 decembrie 1950, Chișinău - d. 14 aprilie 2000, Chișinău), pictor originar din Moldova, care a contribuit la înnoirea limbajului plastic din spațiul basarabean, promotor al accentelor moderniste în pictură. A reușit să se impună prin lucrările sale non figurative, precum și cele realizate în limbajul pop art-ului și a realismului fotografic. La 6 decembrie 2013 familia Artistului a lansat web-situl, dedicat artei lui Andrei Sârbu: http://andreisarbu.info  A fost nascut intr-o familie mare - inafara de el mai erau sase copii, printre care fratii sai Vasile Sirbu si Mihail Sirbu.
  A fost casatorit , sotia sa,Antonina activa in calitate de psiholog la USM.
  Între 1963 și 1966 Andrei Sârbu a frecventat Școală de Arte Plastice A.V. Sciusev, filială a Școlii-internat nr. 1 din Chișinău. Aici face cunostina cu graficianul Vasile Cojocaru, cu pictorul Gheorghe Munteanu și cu sculptorul Dumitru Rusu (Scvortov).
  După această perioadă pleacă la Sankt-Petersburg (pe atunci Leningrad) să-și continue studiile la Facultatea de Scenografie a Colegiului de Artă Teatrală “Valentin Serov”. Este nevoit să părăsească facultatea după trei ani de studii din considerente materiale. Aflarea la Sankt-Petersburg a avut un rol formator și i-a permis lui Andrei Sârbu să se familiarizeze cu contextul artei moderne, iar in perioada 1966-1967 și 1967-1968 face studii la Colegiul de arte plastice din Tallin, Estonia.
  Din 1968 studiază și creează în atelierul renumitului pictor basarabean Mihai Grecu.
  Andrei Sârbu debutează în 1968 cu lucrarea “Muscata din casă parinteasca” în cadrul expoziției autumnale de la Muzeul Național de Arte Plastice din Chișinău. Tot în același an își începe activitatea în calitate de scenograf al Teatrului “Luceafarul” din Chișinău în cadrul colaborării cu Esther și Mihai Grecu, Ion Ungureanu și Ilie Todorov.
  În 1971 îl secundează pe Mihai Grecu la elaborarea și executarea eboșei desenului pentru decorul monumental al interiorului Pavilionului URSS de la Târgul internațional de la Leipzig.
  Din 1973 Andrei Sârbu activează în calitate de profesor de pictură și artă decorativă în cadrul cursurilor pentru pictori-decoratori organizate de Ministerului Culturii din Republica Moldova. Lucrarea de debut “Muscata din casa părintească” (1968) nu s-a păstrat, însă o impresie asupra căutărilor artistului din acea perioadă ne-o oferă opera “Muscata” (1974).
  Pânza “Mere” (1974) reprezintă o lucrare de referință din creația lui Andrei Sârbu.^[1]
  Tablourile “Ceas-1” și “Ceas-2” (1976) în structura cărora sunt incorporate fragmente de dantelă și cadranul unui ceas fără ace atestă importanta acordata de artist, în anii ’70, tehnicii colajului.
  Tot în aceasta perioada Andrei Sârbu participă la refacerea picturii bisericii din comună Stolniceni, județul Lăpușna împreună cu arhitecții Mihai Chiosev, Valerian Grosu și Ion Moraru. Iar în 1979 întreprinde lucrări monumentale în comun cu arhitectul Mihai Chiosev în comună Valea Trăisteni, județul Ungheni.
  Datorită unor artiști americani precum Don Eddy și Andrew Flack, fotorealismul devine popular și în Europa, iar Andrei Sârbu a îmbrățișat acest limbaj după ce a creat o serie de lucrări influențate de Pop Art, lucrarea “Proiectie” (1976-77) reprezentând o operă de referință din această serie.
  Lucrarea “Concerto grosso” (1978-79) marchează tranziția de la pictură fotorealista spre noul ciclu de picturi din anii ‘80. Motivul peliculei cinematografice care segmentează tabloul în două cadre distincte poate fi depistat în această lucrare, precum și imaginea florii soarelui, devenită ulterior, alături de gutuie, unul dintre motivele preferate ale naturilor statice realizate de Andrei Sârbu.
  Perioadă realizării ciclului de tablouri cu genericul “Reflexe” (1987-89) este considerată că perioada atingerii de către Andrei Sârbu a maturității depline în creație. Operele din această perioadă precum “ Înaltul cerului”, “De treci codri de aramă”, “Fiind băiat păduri cutreeram”, “Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” și ciclul de tablouri cu genericul “Câmp” țin de genul abstracției lirice.
  Din 1988, în mare parte datorită eforturior lui Marat Ghelman, Andrei Sârbu începe să participe la expozițiile moscovite.
  Lucrarea “Sonet” (1989) este une dintre cele mai reprezentative din ciclul “Reflexe” în care poate fi depistată influența expresionismului abstract, a suprematismului și a curentului De Stijl. “De treci codri de aramă” (1989) este una dintre cele mai poetice opere din această perioadă.
  În seria “Metaforme” precum și în ciclul de tablouri “Fără titlu”, Andrei Sârbu caută limbajul picturii pure, non figurative.^[1]
  Galbenul divers atât în saturație cât și în valoare a constituit un punct de reper care a structurat cromatic și compozițional operele din ciclul “Gutui” și “Floarea Soarelui, iar violetul din “Metaforma” (1990), “Ușa” (1996), Dimineața” (1997) impresionează prin intentisitatea sa și se impune în tablourile cu titlul “Metaformă/1990” în care rigurozitatea formelor amintește de abstracționismul lui Kandinsky și al lui Malevici”.^[2]
  Andrei Sârbu a utilizat cu multă dibăcie și limbajul “Op Art”-ului (Artei Optice), în spiritul maestrului ei consacrat, pictorului francez Victor Vasarely.
  Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice la sfârșitul anului 1991, participarea la manifestările culturale din România devine accesibilă pentru artiștii plastici basarabeni. În perioadă 1993-95, Andrei Sârbu participă la taberele de creație de la Tescani, Câmpina, Tulcea și Câmpulung-Moldovenesc.
  Lucrările sale sunt o prezență în cadrul “Saloanelor Moldovei” organizate începând cu 1991 la Chișinău, Bacău, Galați și București. În 1994 artistul devine laureat al expoziției-concurs prilejuită de ediția a IV-a a acestor saloane.
  Andrei Sârbu devine unul dintre purtătorii de cuvânt al grupului “Zece” înființat la sfârșitul anului 1991.
  În ultimul deceniu de viață artistul își îndreaptă atenția spre trecutul ținutului natal. Seria “Arheologie” asupra căreia Andrei Sârbu va lucra până în ultima zi, reprezintă o noua manifestare a talentului sau. O primă abordare a motivelor inspirate de vestigiile trecutului pot fi depistate încă din 1987 în lucrarea “Piatra istoriei”.
  La finele anului 1998, Fundația Soros-Moldova a sprijinit proiectul “Arheo-” lansat de Andrei Sârbu, iar expoziția cu genericul omonim proiectului a avut loc în septembrie 1999 în incinta Muzeului Național de Arte Plastice din Chișinău. Artistul a abordat acest proiect cu o tema polisemantica prin prisma unei picturi moderne, dar pornind de la traditie.
  La sfârșitul anului 1999 Fundatia Soros-Moldova i-a conferit artistului bursa de excelență.
  Andrei Sârbu nu a avut ocazia să organizeze expoziția personală “Anno-Timpuri,” misiune care i-a revenit Antoninei Sârbu, soția artistului si care si de această dată a marcat publicul. La 14 aprilie 2000, Andrei Sârbu se stinge din viață.
  Pe parcursul întregii sale vieți Andrei Sârbu a preferat să picteze peisaje, naturi statice sau compoziții abstracte. Artistul a lucrat mult după natură pe care a reușit să o transpună într-un limbaj liber formulat. Lucrările din ciclul “Gutuiele”, “Merele”, și “Floarea-Soarelui” au fost rodul unor permanente reveniri.
  Totalmente străin artei angajate ideologic, profund ostil conjuncturismului în creație, Andrei Sârbu este unul dintre puținii artiști plastici basarabeni (din cea de a doua jumătate a secolului XX ) care nu au acceptat nici un fel de compromisuri și nu au colaborat principial cu fostul regim totalitar din URSS. Această incoruptibilitate a artistului i-a adus respectul colegilor de generație, dar i-a și remodelat în modul cel mai dureros condiția umană.^[3]
  Întreaga creație a lui Andrei Sârbu denota faptul ca artisul a fost un pictor mare, exigent, dar și un om de cultura care a marcat perioada în care a existat și creat. Mihai-Ștefan Poiată scria despre lucrarea “Verdele câmpului în amurg” (1990): “asistăm aici la o “ceartă” între Pollock și Mondrian, dar cred că mai curând e o replică a realului la adresă idealului, realul fiind spontaneitatea gestului, explozia emotivă. Această scuturătură violentă de pensula peste calmul rigorilor geometrice este pe cât de impulsivă, pe atât de înțeleaptă și îți sugerează că “explozia emotivă” a fost meditată îndelung și “replica” (cearta) mai curând un “rendez-vous” mult așteptat, căci ce ar fi realul fără ideal și ce valoare ar avea idealul în lipsă realului?” ^[1]
  Iuri Tomoiko scria: “Asocierea gestului spontan cu structura plastică riguroasă conferă o integritate tablourilor lui Sârbu, iar de aici vine lejeritatea respirației interioare a spațiului pânzei și rafinamentului concepțiilor estetice”.^[1]
  Prin abia perceptibile treceri de la o tonalitate la altă sau violențe scuturări impulsive ale penelului, prin cromatică restrictivă (generatoare de “grisaille”) sau caleidoscopice etalări ale întregului spectru cromatic, pictura lui Andrei Sârbu posedă un limbaj și o arhitectură absolut inconfundabile”.^[4]
  Pentru a-i înțelege lucrările, nu ai nevoie de nici un fel de descifrări. Ai nevoie de suflet. Andrei Sârbu a reușit mai bine decât oricine să picteze lumina. El a știut să pătrundă toamnă până în adâncurile ei. […] Ne-a redat lumea dureros de pronunțat, de parcă ar fi privit-o din afară ei. Ne-a prezentat o lume din care a ținut să aleagă doar lumina, culegând aurul din toamne, din floarea-soarelui, din gutui, din lanul de grâu, un galben mistuitor, un galben sfâșietor, un galben fără limite, lăsat noua drept lecție de purificare.”  

  Andrei Sârbu
  Date personale
  Născut	6 decembrie 1950 Chișinău, Republica Moldova
  Decedat	14 aprilie 2000 (49 de ani) Chișinău, Republica Moldova
  Naționalitate	Moldovean
  Ocupație	pictor
  Activitate
  Domeniu artistic	Pictură
  Pregătire	Școală de Arte Plastice A.V. Sciusev
  Mișcare artistică	Pop Art, Realism fotografic

• 2008: Ollie Johnston, pictor american (n. 1912)
• 2009: Maurice Druon (pronunție franceză:  audio; n. 23 aprilie 1918,^{[3][4][1][5][6][7][8][9][8][10]} Paris, Franța^[11][12] – d. 14 aprilie 2009,^{[13][3][1][5][6][7][8][9][8][10]} Paris, Franța^[14]) a fost un scriitor francez, membru al Academiei Franceze și membru de onoare al Academiei Române din 1996. A fost laureat al prestigiosului Prix Goncourt în 1948 pentru romanul Les grandes familles, tradus în română sub titlul de Marile familii.  

  Maurice Druon
  Maurice Druon
  Date personale
  Nume la naștere	Maurice Samuel Roger Charles Druon
  Născut	23 aprilie 1918[3][4][1][5][6][7][8][9][8][10]  Paris, Franța[11][12]
  Decedat	14 aprilie 2009 (90 de ani)[13][3][1][5][6][7][8][9][8][10]  Paris, Franța[14]
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	politician scriitor scenarist scriitor de literatură pentru copii[*]
  Partid politic	Adunarea pentru Republica[*]
  Limbi	limba franceză[1]
  Studii	Lycée Louis-le-Grand
  Specie literară	roman
  Opere semnificative	Les Grandes Familles[*]
  Note
  Premii	Legiunea de Onoare în grad de Mare Cruce[*] Comandor al Ordinului Artelor și Literelor[*] Prix Goncourt du premier roman[*] Knight Commander of the Order of the British Empire[*] Prince Pierre Award[*] Ordinul Prieteniei[*] Concours général[*] Honorary doctorate from University of Toronto[*] Grand Cross of the Military Order of Christ[*][2] Ordinul Prieteniei Popoarelor[*] honorary doctorate of the University of Tirana[

• 2012: Florin Constantiniu, istoric român (n. 1933)
• 2012: Piermario Morosini (n. 5 iulie 1986 — d. 14 aprilie 2012) a fost un fotbalist italian care a jucat ca mijlocaș în cele din urmă pentru Livorno fiind împrumut de la Udinese.
  Pe 14 aprilie 2012, în timp ce evolua pentru Livorno, Morosini a suferit un stop cardiac și s-a prăbușit în prima jumătate a meciului din Serie B împotriva echipei Pescara. Morosini a fost dus de urgență la spitalul Santo Spirito, dar a murit la spital.

Sărbători

* În calendarul ortodox: Sfânta și Marea Marți (Denie); Sf Ier Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului; Sf Ier Martin Mărturisitorul, episcopul Romei; Sf Mc Tomaida

VA URMA