luni, 6 aprilie 2020

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 7 APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Decese

El Greco, pictor de origine greacă
  • 858: Papa Benedict al III-lea
  • 1498: Carol al VIII-lea al Franței (franceză Charles VIII de Valois supranumit "L'Affable" (cel Prietenos) (30 iunie 1470 - 7 aprilie 1498) a fost rege al Franței din dinastia Valois, a domnit din anul 1483 și până la moartea sa. Invadând Italia a inițiat o lungă serie de războaie franco-italiene care s-au desfășurat în prima jumătate a veacului al XVI-lea. Carol s-a născut la Castelul Amboise, Franța, singurul fiu supraviețuitor al regelui Ludovic al XI-lea și al celei de-a doua soții, Charlotte de Savoia. Carol a urcat pe tronul Franței la 30 august 1483, la vârsta de 13 ani. Starea lui de sănătate a fost precară. În conformitate cu dorințele lui Ludovic al XI, domnia regatului a fost acordată surorii mai mari a lui Charles, Anne, o femeie inteligentă și perspicace, descrisă de tatăl ei ca fiind "cea mai puțin nebună femeie din Franța". Ea a domnit ca regent alături de soțul ei, Ducele de Bourbon Petru al II-lea, până în anul 1491. Carol a fost logodit în 1482 cu Margareta de Austria, fiica împăratului Maximilian I și a soției lui, Maria, Ducesă de Burgundia. Căsătoria a fost aranjată de Ludovic al XI-lea, Maximilian și de statele din Țările de Jos, ca parte a păcii de la Arras între Franța și Burgundia. Margareta ar fi adus Franței comitatele Artois și Burgundia ca zestre și ea a fost privită la curtea franceză ca o viitoare regină.
    În 1488, Francisc al II-lea Duce de Bretania a murit într-un accident de călărie, lăsând-o moștenitoare pe fiica sa în vârstă de 11 ani, Anne de Bretania. Anne, care se temea pentru independența ducatului ei în fața ambițiilor Franței, și-a aranjat propria căsătorie cu Maximilian I, care fusese căsătorit cu Maria de Burgundia în circumstanțe asemănătoare în 1477. Bretania a fost invadată de armata franceză, Maximilian nu a putut să ajute și Anne de Bretania a fost nevoit să renunțe la Maximilian (cu care a avut numai o căsătorie prin procură) și a fost de acord să se căsătorească cu Carol al VIII-lea.
    La 19 decembrie 1491, la Castelul Langeais, Carol s-a căsătorit cu Anne de Bretania. Ducesa în vârstă de 14 ani n-a fost mulțumită de această căsătorie aranjată. Căsătoria i-a adus lui Carol independența de familia sa. Regina Anne a trăit la Clos Lucé în Amboise.  
    Carol al VIII-lea
    Rege al Franței, Duce de Britania, Conte de Provence
    Charles VIII Ecole Francaise 16th century Musee de Conde Chantilly.jpg
    Carol al VIII-lea, Școala franceză, sec. XVI, Muzeul Condé.
    Date personale
    Născut30 iunie 1470
    Castelul d'Amboise, Franța
    Decedat (27 de ani)
    Castelul d'Amboise, Franța
    ÎnmormântatCatedrala din Saint-Denis Modificați la Wikidata
    Cauza decesuluiaccident (Accident vascular cerebral) Modificați la Wikidata
    PărințiLudovic al XI-lea al Franței
    Charlotte de Savoia Modificați la Wikidata
    Frați și suroriAnne a Franței
    Jeanne a Franței, Ducesă de Berry Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuAnne, Duesă de Britania
    CopiiCharles Orlando, Dauphin of France[*]
    Charles de France[*][1]
    François de France[*][1]
    Anne de Valois[*][1] Modificați la Wikidata
    CetățenieBannière de France style 1500.svg Franța Modificați la Wikidata
    ReligieBiserica Catolică Modificați la Wikidata
    Ocupațiepolitician Modificați la Wikidata
    Apartenență nobiliară
    Familie nobiliarăCasa de Valois
    Domnie
    Domnie30 august 1483 – 7 aprilie 1498(14 ani, 220 zile)
    Încoronare30 mai 1484, Reims
    PredecesorLudovic al XI-lea
    SuccesorLudovic al XII-lea
  • 1614: El Greco, pictor de origine greacă (n. 1541)
  • 1668: William Davenant, poet englez (n. 1606)
  • 1747: Leopold I, Prinț de Anhalt-Dessau (3 iulie 1676 – 7 aprilie 1747) a fost prinț german din Casa de Ascania și conducător al principatului Anhalt-Dessau din 1693 până în 1747. De asemenea, a fost Generalfeldmarschall în armata prusacă. Leopold s-a născut la Dessau ca al 9-lea din cei zece copii (și cel mai mic din cei doi fii) ai lui Johann Georg al II-lea, Prinț de Anhalt-Dessau și a soției acestuia, Henriette Catherine de Nassau. Fratele lui mai mare a murit înainte ca Leopold să se nască.
    Încă din tinerețe s-a dedicat preocupărilor militare, pentru care a fost educat atât fizic cât și mental. A devenit colonel de regiment prusac în 1693 și în același an a moștenit principatul. Pentru restul lungii sale vieți, el a efectuat simultan sarcinile unui prinț suveran și ale unui ofițer prusac.
    Prima campanie a lui Leopold a fost în 1695 în Țările de Jos, în care a fost prezent la Asediul de la Namur. A rămas pe câmpul de luptă până la sfârșitul războiului în 1697, de afacerile principatului ocupându-se mama sa, prințesa văduvă Henriette Catherine. 
    Leopold I, Prinț de Anhalt-Dessau
    Cariera militară ca important comandant a lui Leopold a început odată cu izbucnirea Războiului de Succesiune spaniol în 1701. El a adus multe îmbunătățiri în armata prusacă, și a preluat comanda unui corp prusac de armată pe Rin, servind în asediile la la Kaiserswerth și Venlo în 1702. În anul următor, a obținut gradul de general-locotenent și a luat parte la Asediul de la Bonn. În campania din 1704 primul contingent prusac a servit sub Louis Wilhelm, Margraf de Baden-Baden, apoi sub Eugen de Savoia, și a luptat la Blenheim.
    În 1705 Leopold a fost trimis cu un corp prusac să se alăture Prințului Eugen în Italia, și la 6 august a luptat în Bătălia de la Cassano. În Bătălia de la Torino a fost primul care a intrat în fortificațiile ostile (7 septembrie 1706). El a mai servit în mai multe campanii în Italia, apoi, sub comanda lui Eugen, s-a alăturat lui Marlborough în Țările de Jos, fiind prezent în 1709 la Asediul de la Tournai și Bătălia de la Malplaquet.
    În 1710 Leopold a preluat comanda întregului contingent prusac pe frontul francez și în 1712 a fost făcut mareșal la cererea expresă a Prințului Moștenitor a Prusiei, Frederic Wilhelm, care a servit ca voluntar cu el. În prima parte a domniei lui Frederic Wilhelm, Prințul de Dessau a fost unul dintre membrii cei mai influenți ai cercului de guvernare prusac. Deși Prusia a fost ostilă Suediei, prusacii au fost reticenți în a participa la Marele Război al Nordului. Numai după ce rușii au distrus cea mai mare parte din armata suedeză Prusia a intrat în război în 1715. Leopold l-a însoțit pe rege pe front, comandând o armată de 40.000 de oameni și învingând forțele mult mai mici ale lui Carol al XII-lea al Suediei în lupte grele pe insula Rügen la 16 noiembrie în alianță cu armata daneză. În timp de pace, și în special după o scurtă ceartă și duel cu generalul Friedrich Wilhelm von Grumbkow în 1725 s-a dedicat instruirii armatei prusace.  
    Leopold I
    Leopold I, Prince of Anhalt-Dessau.jpeg
    Date personale
    Născut3 iulie 1676
    Dessau, Anhalt-Dessau
    Decedat (70 de ani)
    Dessau, Anhalt-Dessau
    ÎnmormântatDessau-Roßlau Modificați la Wikidata
    PărințiJohann Georg al II-lea
    Countess Henriette Catherine of Nassau[*] Modificați la Wikidata
    Frați și suroriElisabeth Albertine of Anhalt-Dessau[*]
    Princess Henriëtte Amalia of Anhalt-Dessau[*]
    Marie Eleonore of Anhalt-Dessau[*]
    Princess Johanna Charlotte of Anhalt-Dessau[*] Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuAnna Louise Föhse
    CopiiWilhelm Gustav, Prinț Ereditar de Anhalt-Dessau
    Leopold al II-lea, Prinț de Anhalt-Dessau
    Dietrich, mai târziu Regent
    Frederic Henric Eugen
    Henriette Marie Louise
    Louise, Prințesă de Anhalt-Bernburg
    Maurice
    Anna Wilhelmine
    Leopoldine Marie de Brandenburg-Schwedt
    Henriette Amalie
    Johann Georg Henrich von Berenhorst
    Karl Franz von Berenhorst
    CetățenieFlag of Germany.svg Germania Modificați la Wikidata
    Religieluteranism Modificați la Wikidata
    Ocupațiecolecționar de artă[*] Modificați la Wikidata
    Apartenență nobiliară
    Familie nobiliarăCasa de Ascania
    Prinț de Anhalt-Dessau
    Domnie7 august 1693 – 7 aprilie 1747
    PredecesorJohann Georg II
    SuccesorLeopold II
  • 1761: Thomas Bayes, matematician englez (n. 1702)
  • 1789: Abdul-Hamid I, sultan otoman (n. 1725)
  • 1816: Christian Konrad Sprengel (n. ,[1] Brandenburg, Germania – d. ,[1][2] Berlin, Regatul Prusiei) a fost un botanist, naturalist, filolog și teolog german. El este considerat descoperitorul fertilizării florilor. Abrevierea numelui său în cărți științifice este C.K.Spreng.. Tatăl lui Christian Konrad a fost învățătorul și arhidiaconul protestant al bisericii St. Gotthardt în Brandenburg/oraș Ernst Viktor Sprengel (1686-1759). Acesta a fost căsătorit de trei ori. După moartea primelor două neveste (1732 și 1735) cu care a avut 8 copii, a luat-o soție în 1736 pe Dorothea Gnadenreich (1712-1778), fiica superintendentului Peter Schäfer care i-a dăruit tot 8 copii, între ei pe viitorul savant ca ultimul. Mai mulți dintre frații mai mari au murit deja în copilărie sau adolescență, nu neobișnuit în acest timp. Trei dintre frații săi au studiat teologia și, asemenea tatălui, au fost învățători până când au fost hirotoniți pastori.
    Christian Konrad Sprengel nu s-a căsătorit și nu a avut copii. Botanistul și medicul Kurt Polycarp Joachim Sprengel (1766-1833) a fost nepotul lui  
    • Universitatea din Halle pe timpuri
    Placă comemorativă în grădina botanică Berlin
    Se știe numai foarte puțin despre copilăria și tinerețea lui Sprengel. Fapt este, că s-a interesat deja timpuriu pentru botanica, dar a studiat teologia, filozofia și limbi străine la Universitatea din Halle-Wittenberg și a devenit mai întâi, din 1774, învățător la Berlin, apoi, din 1780 până în 1794, rector al liceului din [Sector Spandau|Spandau]], pe atunci încă un oraș propriu pe lângă Berlin.
    Dar din 1794 viața sa a avut să se schimbe: Din cauza urmăririi prea angajate a studiilor sale botanice (vezi jos), a început să neglijeze îndatoririle sale, și în urmă a fost demis și pensionat timpuriu pentru lipsă de datorie, dar i-a fost acordat o pensie și Sprengel a mers la Berlin ca un savant privat.
    De la aproximativ 1787, Sprengel a explorat polenizarea florilor și interacțiunile dintre plante și insecte. Astfel, a descoperit că nectarele (organismele producătoare de nectar în flori) au fost indicate de culori speciale și a concluzionat că culoarea a fost responsabilă pentru atragerea insectelor. Mai departe a constatat că insectele au fost mijloacele de a transporta polenul de la stamină (parte masculină) unei flori la pistil (parte feminină) a alteia, printre altele la trandafirelul Epilobium angustifolium, polenizarea încrucișată (1790). A descoperit, de asemenea, că în multe flori bisexuale stamina și pistilul maturează la momente diferite, astfel încât auto-fertilizarea nu putea avea loc și se realiza drept urmare prin transferul polenului de la o floare la alta. Procesul de maturizare a părților masculine și feminine la diferite perioade l-a numit Dichogamie (proteroginie, hermafrodism succesiv), un termen care este încă folosit și a determinat procesul în detaliu. El a și descoperit că unele flori se bazează pe vânt pentru a-și transfera polenul și a studiat diferențele dintre aceste flori și cele fertilizate de insecte. Sprengel a crezut că principiile sale explică caracteristicile florilor, cum ar fi poziția, dimensiunea, forma, culoarea, mirosul și timpul de înflorire. El și-a publicat observațiile și gândurile în Das entdeckte Geheimnis der Natur im Bau und in der Befruchtung der Blumen („Secretul descoperit al naturii în construcția și fertilizarea florilor”) deja în anul 1793. Când cartea sa nu a fost bine primită, ideile lui nefiind acceptate de oamenii de știință ai timpului. Cel mai proeminent adversar al lui Sprengel a fost faimosul Johann Wolfgang von Goethe care l-a reproșat că ar da naturii o minte umană. De acea, Sprengel a devenit deprimat și nu a mai publicat rezultatele celorlalte-lor cercetări botanice. Sa întors la filologie, dar nu sa distins în ea.[4]
    Imagine din „Secretul descoperit al naturii în construcția și fertilizarea florilor”
    În final, în 1841, după un lung timp de neglijare, faimosul naturalistul englez Charles Darwin s-a arătat foarte impresionat de opera sa, recunoscând importanța pentru biologia evoluționistă fără ideile teologice conținute, pentru că Sprengel a crezut în particular, fiind teolog, că totul în natură a fi fost creat pentru un scop anumit, iar prin observarea plantelor a încercat să descopere scopul fiecărei părți cât și mai minuscule ale lor în cel mai mic detaliu. Dar descoperitorul genial al doctrinei de fertilizare, care, luptând cu circumstanțe nefavorabile, a trebuit să renunțe la succesul operei sale, nu poate fi învinuit de faptul că mizantropia l-a împiedicat să termine doctrina pe care a creat-o. Poziția sa înaltă în istoria dezvoltării științei botanice însă nu poate fi diminuată. Cercetările ulterioare efectuate de botaniștii Johann Maria Hildebrandt (1847-1881), Federico Delpino (1833-1905) și Johann Friedrich Theodor Müller (1821-1897) au confirmat și extins doctrina lui Sprengel prin numeroase detalii.
    A murit singurel la vârsta de doar 65 de ani și a fost înmormântat în cimitirul Friedhof der Dorotheenstädtischen und Friedrichswerderschen Gemeinden. Mormântul nu este păstrat.[6]
    Liceul Konrad Sprengel din Berlin-Spandau,[7] școala primară Konrad Sprengel[8] și o stradă din Brandenburg pe Havel[9] amintesc astăzi de fiul renumit al orașului. În plus, străzi din Berlin Berlin-Spandau, Wedding (cu un parc de același nume)[10] și Wilhelmstadt din Spandau sunt denumite în onoarea lui. Un monument din grădina botanică în districtul Lichterfelde amintește de marele botanist. 
    Christian Konrad Sprengel
    Christian Conrad Sprengel.png
    Christian Konrad Sprengel, pe la 1790
    Date personale
    Născut22 septembrie 1750
    Brandenburg, Germania Modificați la Wikidata
    Decedat7 aprilie 1816 (65 de ani)
    Berlin, Regatul Prusiei Modificați la Wikidata
    ÎnmormântatCimitirul Invalizilor din Berlin Modificați la Wikidata
    PărințiErnst Viktor Sprengel și Dorothea Gnadenreich Schäfer
    NaționalitateFlag of Germany.svg germană,
    CetățenieFlag of Prussia (1750).gif Prusia
    Ocupațiebotanist
    naturalist
    filolog
    teolog
    Activitate
    Domeniubotanică
    Polenizare  Modificați la Wikidata
    Alma MaterUniversitatea din Halle-Wittenberg
    Cunoscut pentruDas entdeckte Geheimnis der Natur im Bau und in der Befruchtung der Blumen[*] 
  • 1816: Maria Ludovika de Austria-Este (germană Maria Ludovika Beatrix von Modena) (14 decembrie 1787 – 7 aprilie 1816) a fost fiica Arhiducelui Ferdinand de Austria-Este (1754–1806) și a soției sale, Maria Beatrice Ricciarda d'Este (1750–1829). A fost membră a Casei de Austria-Este, o ramură a Casei de Habsburg-Lorena.
    A murit de tuberculoză la 28 de ani.  
    Maria Ludovica de Austria-Este
    Maria Ludovica Beatrice Modena Austria 1787 1816.jpg
    Date personale
    Născută14 decembrie 1787
    Monza, Italia Modificați la Wikidata
    Decedată (28 de ani)
    Verona, Italia Modificați la Wikidata
    ÎnmormântatăCripta Capucinilor din Viena Modificați la Wikidata
    Cauza decesuluicauze naturale[*] (tuberculoză) Modificați la Wikidata
    PărințiFerdinand, Duce de Modena
    Maria Beatrice d'Este, Ducesă de Massa Modificați la Wikidata
    Frați și suroriMaria Theresa de Austria-Este
    Arhiducesa Maria Leopoldine de Austria-Este
    Francisc al IV-lea, Duce de Modena
    Arhiducele Karl de Austria-Este
    Arhiducele Ferdinand Carol Iosif de Austria-Este
    Arhiducele Maximilian de Austria–Este Modificați la Wikidata
    Căsătorită cuFrancisc I al Austriei
    CetățenieFlag of the Habsburg Monarchy.svg Imperiul Austriac Modificați la Wikidata
    Ocupațieregină[*] Modificați la Wikidata
    Apartenență nobiliară
    Titluriregină consoartă[*]
    Familie nobiliarăCasa de Habsburg-Lorena
    Împărăteasă a Austriei; Regină a Ungariei și a Boemiei
    Domnie1808–1816
  • 1845: Marie Julie Bonaparte (născută Clary; 26 decembrie 1771 – 7 aprilie 1845) a fost regină consort a Spaniei, Neapolelui și Siciliei ca soție a regelui Joseph Bonaparte, care a fost rege a Neapolelui și Siciliei din ianuarie 1806 până în iunie 1808 și mai târziu rege al Spaniei, din 25 iunie 1808 până în iunie 1813. Julie Clary s-a născut la Marsilia, Franța, ca fiică a lui François Clary (1725-1794), un bogat producător de mătase și cea de-a doua soție, Françoise Rose Somis (1737-1815).
    Sora ei cu șase ani mai mică, Désirée Clary, a devenit regină a Suediei și Norvegiei (ca Desideria) când soțul ei, mareșalul Bernadotte, a fost încoronat ca regele Carol al XIV-lea Ioan al Suediei. Fratele ei, Nicholas Joseph Clary, a fost numit Conte Clary și s-a căsătorit cu Anne Jeanne Rouyer.
    La 1 august 1794, la Cuges-les-Pins, Julie s-a căsătorit cu Joseph Bonaparte, fratele mai mare al lui Napoléon Bonaparte. În 1806, soțul ei a fost numit rege al Neapolelui iar ea a devenit regină. În 1808, Joseph a fost numit rege al Spaniei. Julie, deși regină a Spaniei n-a locuit niciodată acolo, preferând Mortefontaine în Franța. A fost ținută la curent cu aventurile amoroase ale soțului ei cu contesa de Jaruco, Teresa de Montalvo și Maria del Pilar Acedo marchiză de Montehermoso. După înfrângerea armatei lui Napoleon în Bătălia de la Vitoria la 21 iunie 1813 și intrarea trupelor aliate în Paris în anul 1814, Julie a cumpărat castelul Prangins din Elveția, în apropiere de Lacul Léman.
    După Bătălia de la Waterloo și a doua cădere a lui Napoleon, Joseph a cumpărat o proprietate în Statul New York, în apropiere de Râul Delaware cu veniturile din vânzarea picturilor spaniole luate din palatele, castelele, mănăstirile și primăriile din Madrid.
    În 1816, sora ei Desiree, care era Prințesă Moștenitoare a Suediei, a dorit să o aducă pe Julie cu ea în Suedia; totuși, soțul ei a văzut acest lucru ca neînțelept, Julie fiind un membru al familiei Bonaparte și prezența ei ar fi putut fi luată ca un semn că el e de partea detronatului Napoleon. Julie a plecat cu fiicele ei la Frankfurt, unde a stat șase ani, separată de soțul ei. Mai târziu s-a stabilit la Bruxelles, apoi la Florența la palatul Serristori. Nu a socializat cu francezi. A fost descrisă ca fiind fermecătoare, liniștită, demnă și în general plăcută. În acestă perioadă s-a despărțit de sora ei Desiree, care, ca regină s Suediei, s-a mutat în Suedia.
    În 1840, Joseph s-a alăturat Juliei în Florența. În ciuda adulterelor lui, ea se referea la Joseph cu "soțul meu iubit". Joseph Bonaparte a murit în brațele ei la 28 iulie 1844 la vârsta de 76 de ani. Ea a murit opt luni mai târziu, la 7 aprilie 1845, la vârsta de 73 de ani. Au fost înmormântați alături la biserica Santa Croce din Florența. 
    Căsătoria dintre Julie și Joseph Bonaparte
    Joseph și Julie Bonaparte au avut trei fiice:
  • 1891: P. T. Barnum, proprietar american de circ (n. 1810)
  • 1895: Wilhelm Albrecht, Prinț de Montenuovo (8 august 1819–7 aprilie 1895) a fost prinț italian și Field Marshal al imperiului austriac. Contele Wilhelm Albrecht de Neipperg s-a născut la Parma ca fiu al lui Adam Albert, Conte de Neipperg (1775–1829) și a celei de-a doua soții, Arhiducesa Marie Louise de Austria (1791–1847), fiica împăratului Francisc I al Austriei și a împărătesei Maria Teresa a celor Două Sicilii. Mama sa a fost împărăteasă a Franței din 1810 până în 1814 și Ducesă de Parma din 1814. În 1821 ea a făcut o căsătorie morganatică cu Adam Albert.
    Wilhelm Albrecht a fost fratele vitreg al lui Napoleon al II-lea al Franței.
    În 1838 a intrat în rândurile armatei austriace și a luat parte la luptele din 1848 din Italia și Ungaria obținând în 1854 titlul de Field Marshal. În 1859 a luat parte la Bătălia de la Magenta unde armata Austriei a fost învinsă de armata franco-sardină iar în 1860 a devenit comandant de regiment și a fost mutat în Boemia în 1866. În 1867 a fost promovat la rangul de general de cavalerie rămânând în această funcție până în 1878.
    În 1864 a fost ridicat la rangul de Prinț de Montenuovo (traducerea italiană a Neipperg). Wilhelm Albrecht s-a căsătorit la 22 februarie 1861 la Viena cu Contesa Juliana Batthyány-Strattmann (1827–1871), fiica cea mică a Contelui János Baptist Batthyány-Strattmann și a soțiie lui, Contesa Maria Esterházy de Galántha.
    Au avut trei copii:
  • 1933: Arhiducele Karl Stephen de Austria (germană Erzherzog Karl Stephan von Österreich; 5 septembrie 1860 – 7 aprilie 1933) a fost membru al Casei de Habsburg și Grand amiral al marinei austro-ungare. Karl Stephen s-a născut la Židlochovice ca fiu al Arhiducelui Karl Ferdinand de Austria (fiu al Arhiducelui Carol, Duce de Teschen; 1818–1874) și a soției acestuia, Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria (1831–1903). S-a născut la castelul Židlochovice (Gross Seelowitz), în apropiere de Brno în Moravia. La botez a primit numele de Karl Stephan Eugen Viktor Felix Maria. Printre frații lui au fost: regina Maria Theresa a Bavariei, Arhiducele Friedrich de Austria, regina Maria Cristina a Spaniei și Arhiducele Eugen de Austria.
    La 28 februarie 1886 la Viena Karl Stephen s-a căsătorit cu Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria, fiica Arhiducelui Karl Salvator, Prinț de Toscana și a soției acestuia, Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii. Ceremonia a avut loc la Hofburg și a fost oficiată de cardinalul Ganglbauer.
    Karl Stephen și Maria Theresia au avut șase copii:
  • 1938: Suzanne Valadon, pictoriță franceză (n. 1865)
  • 1941: Lazăr Edeleanu, chimist român, (n. 1862)
  • 1943: Etienne, Alexandre Millerand (n. 10 februarie 1859 – d. 7 aprilie 1943) a fost un politician socialist francez. A fost prim-ministrul Franței în perioada 20 ianuarie - 23 septembrie 1920 și apoi președinte între anii 1920 - 1924, urmându-i lui Paul Deschanel.
    Alexandre Millerand a fost avocat de profesie, socialist din convingere care a colaborat la legiferarea drepturilor muncitorești de odihnă prin stabilirea orelor de muncă. 
    Alexandre Millerand
    Alexandre Millerand (cropped).jpg
    Alexandre Millerand
    Date personale
    Născut[1][2][3][4][5][6][7] Modificați la Wikidata
    Paris, Franța[8] Modificați la Wikidata
    Decedat (84 de ani) Modificați la Wikidata
    Versailles, Franța[9] Modificați la Wikidata
    ÎnmormântatCimitirul Passy[*] Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuJeanne Millerand[*] (–) Modificați la Wikidata
    CopiiJacques Millerand[*] Modificați la Wikidata
    CetățenieFlag of France.svg Franța Modificați la Wikidata
    Ocupațieom de stat
    avocat
    politician Modificați la Wikidata
    Președintele Franței Modificați la Wikidata
    În funcție
     – 
    Precedat dePaul Deschanel
    Succedat deGaston Doumergue[*]
    Coprincipe al Andorrei Modificați la Wikidata
    În funcție
     – 
    Precedat dePaul Deschanel
    Succedat deGaston Doumergue[*]
    Președinte al Consiliului de Miniștri Modificați la Wikidata
    În funcție
     – 
    Precedat deGeorges Clemenceau
    Succedat deGeorges Leygues[*]
    Municipal councillor of Paris Modificați la Wikidata
    În funcție
     – 
    Precedat dePaul Léon Aclocque[*]
    Succedat deLéon Donnat[*]
    CircumscripțiaMuette[*]
    Deputat al Franței Modificați la Wikidata
    Senator Modificați la Wikidata
    Grand Master of the Legion of Honour Modificați la Wikidata
    PremiiLegiunea de Onoare în grad de Mare Cruce[*]
    Q65814461[*] ()
    Grand Cross of the Royal Order of Cambodia[*]
    Grand cross of the Order of the Dragon of Annam[*]
    Order of the Star of Anjouan[*]
    Q17539834[*]
    Ordinul Regal al Serafimului[*]
    Collar of the Order of Charles III[*]
    Concours général[*]
    Partid politicSFIM[*]
    Alma materFacultatea de Drept din Paris[*]
    Lycée Louis-le-Grand
  • 1947: Henry Ford, fondator al industriei americane de automobile (n. 1863)
  • 1966: Gheorghe Anghel, sculptor român (n. 1904)
  • 1967: George Giuglea, lingvist român (n. 1884)
  • 1968: Jim Clark, (născut 4 Mai 1936 - decedat 7 Aprilie 1968), a fost un pilot de Formula 1, campion mondial în 1963 și 1965.
  • 1969: Rómulo Gallegos Freire (n. 2 august 1884 – d. 7 aprilie 1969) a fost un romancier și politician venezuelean. Pentru o perioadă de 9 luni, în decursul anului 1948, a fost președinte al Venezuelei. S-a născut la Caracas într-o familie modestă. Începe să lucreze în 1903 ca profesor și jurnalist. În 1929 publică romanul său, Doña Bárbara, prin care critică guvernarea dictatorială a lui Juan Vicente Gómez. Represaliile acestuia îl obligă să emigreze în Spania, unde își continuă activitatea scriitoricească, scriind romanele Cantaclaro (1934) și Canaima (1935). În 1936 se reîntoarce în patria natală și este numit ministru al educației publice. În anul următor devine membru al Adunării Naționale (Asamblea Nacional), iar în perioada 1940 - 1941 este primar al capitalei, Caracas. Participă la lovitura de stat din 1945, prin care Rómulo Betancourt devine președinte.
    În 1947, Gallegos participă la alegerile prrezindențiale drept candidat din partea Acción Democrática și ajunge președinte la țării, funcție pe care o preia în februarie 1948. Câteva luni mai târziu, în noiembrie, este nevoit să demisioneze datorită loviturii de stat a generalului Marcos Pérez Jiménez. Se refugiază în Cuba, apoi în Mexic. În 1958, după căderea dictaturii militare, revine în Venezuela. 

    Opere publicate[modificare | modificare sursă]

  • 1981: Norman Rae Taurog (23 februarie 1899 – d. 7 aprilie 1981) a fost un regizor american și scenarist.[1] În perioada 1920 - 1968, Taurog a regizat 180 de filme.[2] La vârsta de 32 de ani, a primit Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor pentru Skippy (1931), fiind cea mai tânără persoană care a câștigat acest premiu. A fost mai târziu nominalizat la aceeași categorie pentru filmul Boys Town (1938). A lucrat cu câțiva dintre cei mai buni actori ai secolului al XX-lea, printre care Jackie Cooper, Spencer Tracy, Mickey Rooney, Judy Garland, Deanna Durbin, Fred Astaire, Gene Kelly, Deborah Kerr, Dean Martin, Jerry Lewis și Elvis Presley. Taurog a regizat șase filme din seria Martin & Lewis,[3] nouă filme cu Elvis Presley, mai multe ca oricare alt regizor.[2] Pentru contribuțiile sale în industria cinematografică, Norman Taurog a primit o stea pe Hollywood Walk of Fame la adresa Strada Vine, nr. 1600  
    Norman Taurog
    Norman taurog.jpg
    Date personale
    Născut23 februarie 1899
    Chicago, Illinois, SUA
    Decedat (82 de ani)
    Rancho Mirage, California, SUA
    CetățenieFlag of the United States.svg SUA Modificați la Wikidata
    Ocupațieregizor de film
    actor
    scenarist Modificați la Wikidata
    Activitate
    OrganizațieUniversitatea din California  Modificați la Wikidata
    RudeJackie Cooper (nepot) (decedat)
    PremiiPremiul Oscar pentru cel mai bun regizor ()
  • 1993: Renzo Modesti (n. ,[1] Como, Italia – d. ,[1] Milano, Italia) a fost un poet și critic de artă italian. Renzo Modesti s-a născut în 1920 la Como; a absolvit studii de literatura franceză la Universitatea din Neuchâtel, sub îndrumarea lui Paolo Arcari, și studii de filozofie estetică la Universitatea Statală din Milano cu profesorul Antonio Banfi; el a trăit după război la Milano, unde a murit în 1993.
    Este prezent ca poet în cele mai importante antologii de poezie din anii 1950 (inclusiv Linea Lombarda a lui Luciano Anceschi, Quarta Generazione a lui Piero Chiara și Luciano Erba și La giovane poesia a lui Enrico Falqui).
    Versurile sale au fost adunate în următoarele volume: E quando canterò; Due di briscola; Romanzo; Romanzo I; Dentro e fuori misura; La rabbia e la paura e altro; Sintesi? (romanzo 1978-1979); Il testimone scomodo (romanzo 1980-1981). Ca poet, el a câștigat numeroase premii literare: Premiul Rapallo-Prove (1962); al XXVIII-lea Premiu Carducci (1978); Premiul Tagliacozzo (1978); Premiul M. Stefanile, Libro dell'anno di Poesia, Napoli (1982); Premiu Literar Național Pisa (1989).
    În calitate de critic de artă a publicat numeroase monografii de pictori și sculptori ai secolului al XX-lea și două volume importante: Pittura Italiana Contemporanea (1958; ed. a II-a, 1964) și Pittura Moderna nel Mondo (1961).
    A editat revista Notizie d'Arte, adresată membrilor asociației „Club degli Amici dell'Arte”, cu sediul în Galeria de Artă din Via Manzoni nr. 20 din Milano din 1969 până în 1972.
    A tradus numeroase cărți de artă din limba franceză. Ca jurnalist, el a scris în numeroase publicații, ziare și reviste de artă. A mai scris numeroase eseuri și volumul Cos'è la Pubblicità (1966). 

    Poezie[modificare | modificare sursă]

    • E quando canterò (Poesie 1943-1948) - Edizione dell'esame, Milano 1950.
    • Due di briscola (con prefazione di Angelo Romanò)- Ed. Nuova ed. Magenta, Varese 1954.
    • Romanzo (1952-1960) – Ed. All'insegna del pesce d'oro di Vanni Scheiwiller, Milano 1961.
    • Romanzo I (1961-1967) – Ed. Novarco, Milano 1968.
    • Dentro e fuori misura (romanzo 1968-1976), con prefazione di Giovanni Raboni – Ed. Guanda, Milano 1978.
    • La rabbia e la paura e altro (romanzo 1976-1978), con introduzione di Giorgio Luzi - Ed. All'insegna del pesce d'oro di Vanni Scheiwiller, Milano 1981.
    • Sintesi? (Romanzo 1978-1979) - Nuove edizioni Enrico Vallecchi, Firenze 1982.
    • Il testimone scomodo (Romanzo 1980-1981) - Nuove edizioni Enrico Vallecchi, Firenze 1988 (Premio Pisa 1989 per la Poesia).

    Critică de artă[modificare | modificare sursă]

    • Utrillo - Ed. Annunziata, Milano 1947 (1 ed.) / 1958 (2 ed.).
    • Tallone - Edizioni dell'esame, Milano 1949.
    • Max Ernst - Ed. Vallardi, Milano 1955.
    • Del Bon - Ed. Vallecchi, Milano 1957
    • Pittura astratta - Ed. Vallardi, Milano 1958.
    • Pittura Lombarda del 14° e 15° secolo – Ed. Vallardi, Milano 1958.
    • Pittura italiana contemporanea - Ed. Vallardi, Milano 1958.
    • Lilloni – Ed. Vallardi, Milano 1959.
    • Amedeo Modigliani – Ed. Vallardi, Milano 1959.
    • Il Futurismo - Ed. Vallardi, Milano 1960.
    • Meloni - Ed. del Milione, Milano 1960
    • Pittura italiana nel mondo - Ed. Vallardi, Milano 1961.
    • Pittura Moderna nel mondo – Ed. Vallardi, Milano 1961.
    • La pittura metafisica - Ed. Vismara terapeutici, Milano 1961.
    • New York: 14 tavole - Ed. Vallecchi, Milano 1961.
    • La pittura di Carletti - Ed. Amilcare Pizzi, Milano 1962.
    • Pittura italiana contemporanea: Dal Futurismo alla Metafisica, il Novecento, il Surrealismo, l'Astrattismo, corrente dal Cubismo alla nuova figurazione - Ed. Vallardi, Milano 1964.
    • Corrado Carmassi – Ed. Navarco, Milano 1967.
    • Giuseppe Montanari - Ed. Navarco, Milano 1967.
    • Meloni Gino – Ed. Vallardi, Milano 1968.
    • Bosich, opere multiple, grafiche e sculture dal 1966 al 1980 - Edizioni Svolta, Bologna 1980
    • Calvani – Ed. Schena, Milano 1981.
    • Orfeo Tamburi: Parigi 1935-1982 – Ed. Bagaloni, Ancona 1982.
    • Le rose di Rilke, Le rose di Tamburi - Milano Club amici dell'arte, 1983.
    • Il Chiarismo lombardo - Ed. Vangelista, Milano 1986.
    • Francesco De Rocchi – Ed. Mondatori, Milano 1987.
    • Aligi Sassu - Catalogo mostra antologica Pinacoteca di Jesi, 1987
    • Luigi Broggini, Catalogo Mostra Palazzo della Permanente Milano - Ed. Vangelista, Milano 1991.
    • Aldo Bardelli, Catalogo della mostra di Villa Mirabello - Ed. Vangelista, Milano 1992. 
      Renzo Modesti
      Date personale
      Născut[1] Modificați la Wikidata
      Como, Italia Modificați la Wikidata
      Decedat (72 de ani)[1] Modificați la Wikidata
      Milano, Italia Modificați la Wikidata
      CetățenieFlag of Italy.svg Italia
      Flag of Italy (1861–1946).svg Regatul Italiei Modificați la Wikidata
      Ocupațiepoet Modificați la Wikidata
      Activitate
      StudiiUniversitatea din Milano[
  • 1985: Constantin Papanace (n. 15 septembrie 1904; d. 7 aprilie 1985, Salò, Italia) a fost doctor în economie politică, autor, istoric și publicist de origine aromână, membru al Mișcării legionare. Descendent al unei familii de aromâni, Constantin Papanace s-a născut la 15 septembrie 1904 în Grecia la Selia, aproape de orașul Veria din provincia Macedonia, regiune cu o numeroasă populație aromânească.[2] Familia (tatăl său Ion, mama sa Ianula și ceilalți nouă frați și surori) și apropiații îi spuneau Costache.
    Face studii la Salonic, la Școala Superioară Română, și apoi București, la Academia Comercială, cu specializarea în economie politică și finanțe.
    Îl cunoaște pe Corneliu Zelea Codreanu în iulie 1930 când, împreună cu un grup de tineri aromâni este închis la Văcărești. Este un militant înflăcărat pentru drepturile aromânilor, lipsiți de drepturi în Munții Pindului și hărțuiți de comitagii bulgari care intrau ilegal și desfășurau acțiuni cu caracter belicos în Cadrilater.
    Între anii 1932-1933, într-o perioadă de puternică extindere a Mișcării legionare, este căpetenie a Tineretului Legionar Macedonean și prim-consilier al „Căpitanului”, Corneliu Zelea Codreanu.
    Este ales deputat de Caliacra pe listele partidului Totul pentru Țară în decembrie 1937.[3]
    În 1939, pe timpul exilului legionarilor la Berlin, este membru al comandamentului grupului de acolo. Se opune intenției lui Horia Sima de a pleca în țară cu scopul răsturnării lui Carol al II-lea, moment în care apare conflictul cu viitorul Comandant al Mișcării Legionare.
    După victoria legionară din 6 septembrie 1940 este chemat în țară la București, și devine subsecretar de stat în ministerul Finanțelor.
    Îl însoțește pe mareșalul Ion Antonescu în vizitele la Roma, 14-16 noiembrie 1940, și Berlin, 19-20 noiembrie 1940.
    Pe parcursul guvernării legionare susține o serie de conferințe la radio, împreună cu alte personalități ale regimului, la sugestia lui Nichifor Crainic.
    După lovitura de stat a lui Antonescu din ianuarie 1941, Papanace se distanțează din nou de Horia Sima, în perioada detenției la Berkenbrück, atunci când Comandantul Gărzii de Fier pleacă la Roma pentru a solicita sprijinul lui Mussolini.
    Nu este de acord cu acțiunile lui Horia Sima de constituire a Guvernului de la Viena și a Armatei Naționale, în 1944.
    Se retrage în exil la Salò, în Italia. Aici se căsătorește cu Zoița Simu, și ea aromâncă din Veria. Rămâne văduv în 1977 și moare, tot la Salò, locul unde și-a trăit jumătate din viață, în vârstă de 80 de ani, la 7 aprilie 1985, într-o zi de Florii. A fost îngropat la 11 aprilie (Joia Mare a acelui an), slujba de înmormântare fiind celebrată de preotul Dumitru Emanoil Popa (de la Freiburg, Germania), asistat de preotul Mircea Domitriu. Mareșalul Ion Antonescu, care l-a invitat să facă parte din guvern, spunea despre el: „Papanace are mintea limpede și judecata dreaptă. Să-l ascultăm!”
    A fost un om de mare cultură. Cunoștea opt limbi. Fondează publicațiile: Graiul (1932), Bucium (1933) și Armatolii („foaie de luptă aromânească”, în 1940, împreună cu profesorul Nicolae Caranica și cu medicul Ionel Zeana).
    În 1950, fondează în exil, cu ajutorul lui Nicolae Bujin, la Roma în Italia, colecția „Biblioteca Verde”, publicată la Editura „Armatolii”, sub egida căreia apar 26 de lucrări.
    Editează în Italia și Spania:
    • Sur la minorité aroumaine (vlachs) dans les Pays Balkaniques, Roma, 1950
    • Pro Balcania. Considérations sur l'union balcanique et la solution des problèmes litigieux de ce sécteur éuropéen, Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.2), Roma, 1951
    • La persecution des minorités Aromounes (Valaques) dans les Pays Balcaniques. Le Problème Macédonien, Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.3), Roma
    • Mihai Eminescu – un mare precursor al legionarismului românesc, Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.4), Roma
    • Destinul unei generații. Geneza și urmările lui 10 decembrie 1922, Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.5), Roma
    • Orientări pentru legionari, Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.6), Roma, 1952 - cuprinde mai multe studii, între care și unul intitulat „Spre o democrație social-creștină”, în care el „preconizează o democrație bazată pe principul dragostei creștine, care pusă pe balanța justiției, echilibrează cele două principii: autoritatea și libertatea.” (cf. N. Constantinescu, loc.cit.)
    • Justice pour les Aromounes (Valaques), Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.7), Roma, 1952
    • Martiri legionari (Evocări), Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.8), Roma, 1952
    • Orientări politice în primul exil (1939-1940), Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.9), Roma
    • Identitatea unor nume patronimice la italieni și aromâni, Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.11), Roma
    • L'origine et la conscience nationale des Aroumains (la terreur grecque en Macédoine), Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.12), Roma, 1955
    • Jurnalu Makedonia N° 9, 1955) - tratează despre problema aromânească, în patru limbi: franceză, engleză, germană, italiană
    • Le droit d'asile politique et le problème des minorités ethniques opprimées, Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.13), Roma, 1956 - conferință ținută la VIe Congrès de l'Union Fédéraliste des Communautés Européennes (17-20 mai 1956, Faakersee, Austria)
    • Considerații asupra trecului macedo-românilor și a dialectului lor, Freiburg, Biblioteca Română, 1952
    • Evocări, în „Colecția Dacoromania”, Madrid, 1965, 192 pagini
    • Fără Căpitan
    • Diversity in unity of the Balkans, în: „Balkania” - St. Louis Mass. U.S.A., 1967
    • Die aromunische Volksgruppe in den Balkanlànder, în: „Handbuch der europaischen Volksgruppen” - Wien (1970)
    • Neubau im Balkanraum, în: „Nation Europa”, Coburg
    • Geneza și evoluția conștiintei naționale la macedo-români, Ed. Brumar, București, 1995
    • Reflecții asupra destinului istoric și politic al aromânilor - scrisă la Tagliacozzo, 1 ianuarie 1947, și publicată la Editura CRATER, București, 1996
    Editează două volume din Albumul aromânesc:
    • Noulu Album Aromânescu (Macedo-român), vol.I, 372 p., anul 1955 - tipărit cu ocazia a 75 de ani de la publicarea primului Album aromânesc (Sutsata Aromânjlor di Bucureshti, 1880). În acest volum Papanace însuși publică studiul „Fermentul Aromân în Sud-Estul european”
    • Noulu Albu Aromânescu (Macedo-Român), vol.II, 408 p., anul 1956, unde publică studiul: „Geneza și evoluția conștiinței etnice la Aromâni. Redeșteptarea lor națională. Studiu istorico-politic”
    A publicat 35 de lucrări cu caracter istoric și de doctrină legionară.  
    Constantin Papanace
    Date personale
    Născut[1] Modificați la Wikidata
    Decedat (80 de ani)[1] Modificați la Wikidata
    Salò, Italia Modificați la Wikidata
    CetățenieFlag of Romania (1965-1989).svg România Modificați la Wikidata
    Ocupațieeconomist
    istoric Modificați la Wikidata
    Activitate
    Partid politicMișcarea Legionară  Modificați la Wikidata
    Modifică date / text Consultați documentația formatului
    Constantin Papanace.



































  • 1985: Carl Schmitt (de fapt Karl Schmitt, cunoscut uneori și sub numele Carl Schmitt-Dorotic) (n. 11 iulie 1888, Plettenberg, Westfalia, Germania - d. 7 aprilie 1985, Plettenberg, Renania de Nord-Westfalia, Germania) a fost un jurist și expert în filozofie politică german, unul dintre cei mai influenți dar și controversați oameni de știință și gânditori ai secolului al XX-lea din domeniul Teoriei Statului și Dreptului, Dreptului Constituțional, Filosofiei Dreptului și Filosofiei Politice. 
    Clasa de liceu a lui Carl Schmitt în 1904
    Fiu al administratorului unei mici societăți de asigurări medicale, dintr-o familie catolică din regiunea Sauerland, Westfalia, Carl Schmitt și-a făcut studiile gimnaziale la Attendorn unde era înscris la internatul catolic. După trecerea examenului de absolvire Abitur (echivalentul bacalaureatului), Carl Schmitt intenționa să studieze filologia dar, la îndemnul unchiului său, și-a schimbat hotărârea și s-a îndreptat spre studiul științelor juridice. Începând din 1907 el a urmat cursurile universităților din Berlin, München și Straßburg (franceză: Strasbourg). În 1910 și-a trecut examenul de doctorat [1] sub îndrumarea profesorului Fritz van Calker susținând teza „Despre vinovății și forme de vinovăție" (germană „Über Schuld und Schuldarten"). În 1915 și-a trecut examenul de asesor, iar un an mai târziu își obține docența cu lucrarea „Valoarea statului și importanța individului" (germană „Der Wert des Staates und die Bedeutung des Einzelnen"), examen care îl confirma ca specialist în drept de stat, drept administrativ, drept internațional și teoria statului, dându-i posibilitatea să ocupe funcții oficiale sau catedre universitare în aceste domenii.
    În timpul războiului s-a înrolat, ca voluntar, într-un regiment de infanterie bavarez. În același an s-a căsătorit cu Pawla Dorotic, o presupusă contesă din Serbia, pe care o întâlnise la Görlitz, unde aceasta era angajată ca dansatoare. Ulterior s-a dovedit că Pawla nu era o contesă ci o impostoare.[2]. Căsătoria a fost anulată în 1924 de un tribunal din Bonn. După un an Carl Schmitt s-a reînsurat cu Duska Todorovic, o altă sârboaică, cu care a avut o fiică, Anima. Deoarece prima sa căsătorie nu fusese anulată și de către biserica catolică, Schmitt a fost excomunicat până la moartea primei sale soții, în 1950.
    După primul război el a lucrat pentru două firme de avocatură, una dintre ele fiind condusă de Paul Hugo am Zehnhoff, care a devenit ulterior ministru de justiție al Germaniei în perioada 1919 – 1927.
    Atras încă din anii de liceu de literatură, Carl Schmitt s-a decis să-și încerce întâi talentele de scriitor. A colaborat la diferite reviste ca Der Spiegel, Die Buribunken, Schattenrisse și altele, proiectând chiar un ciclu de poezii, și a elaborat un studiu despre Theodor Däubler, un cunoscut poet contemporan. S-a împrietenit cu Hugo Ball (un scriitor care ulterior s-a raliat mișcării dadaiste din Zürich) și cu Franz Blei. A devenit un admirator al poetului Konrad Weiß, un exponent al catolicismului politic. Cu câțiva ani mai târziu s-a împrietenit cu scriitorul Ernst Jünger și cu pictorul Richard Seewald. În același timp, Carl Schmitt s-a îndreptat către o carieră didactică. După ce a publicat două noi lucrări: „Romantismul Politic" (germană : „Politische Romantik") în 1919 și „Dictatura - De la începuturile conceptului modern de suveranitate până la lupta de clasă proletară" (germană : „Die Diktatur - Von den Anfängen des modernen Souveränitätsgedankens bis zum proletarischen Klassenkampf"). În 1921, el a fost angajat ca profesor la Școala Superioară de Comerț din München. În perioada 1921 - 1933 a predat succesiv la Universitățile din Greifswald, Bonn, Berlin - (Școala Superioară de Comerț) și Köln, pentru ca în cele din urmă să ia o catedră la Universitatea Friedrich Wilhelm din Berlin, (transformată în 1948 în Universitatea Humboldt) unde a fost profesor din 1933 până în 1945.
    În scurt timp, Carl Schmitt s-a afirmat nu numai în cercurile juridice, dar în cadrul general al intelectualității germane. Publicațiile sale, în general mici broșuri, nu aveau limbajul sec al juriștilor ci erau opere literare, în care abundau imagini poetice, și care cuprindeau numeroase ilustrații.[3]. Multe din frazele de început ale lucrărilor sale au devenit aforisme, precum: Conceptul de stat impune existența conceptului de politică sau Suveran este cel care ia deciziile în situațiile de excepție. Lucrări sale au generat multiple reacții și au dus la o corespondență de interes deosebit cu alte personalități ale intelectualității germane, corespondență care s-a păstrat și a fost publicată postum.
    În special în perioada când era profesor la Bonn, Schmitt a ținut legăturile cu organizațiile catolice și a fost un colaborator al revistei Hochland, publicate de Carl Muth, una din personalitățile reprezentative ale existențialismului catolic german. De asemenea a publicat două lucrări importante "Politische Theologie" ("Teologie politică") în 1922 și "Römischer Katholizismus und politische Form" ("Catolicismul roman și formă politică") în 1923, care au fost aprobate de autoritățile ecleziastice. În 1924 a apărut prima lucrare explicit politică a lui Carl Schmitt "Die geistesgeschichtliche Lage des heutigen Parlamentarismus" ("Starea spirituală a parlamentarismului contemporan") urmată, în 1928, de "Verfassungslehre" ("Drept constituțional") în care analizează critic prevederile constituției Republicii de la Weimar.
    Anul publicării celei de a doua lucrări a coincis cu transferul său la Școala Superioară de Comerț din Berlin. Deși această școală avea un statut inferior Universității din Bonn, unde predase până atunci, mutarea la Berlin îi dădea lui Schmitt posibilitatea de a avea contacte directe cu personalitățile politice care conduceau Germania. Aici s-a opus conceptelor dominante în acea vreme referitoare la inviolabilitatea constituției, arătând că era necesară corectarea deficiențelor constituției existente. Pe de altă parte, constatând situația politică tulbure din Germania și imposibilitatea parlamentului german de a guverna în mod coerent, el a militat pentru conceptul unui stat puternic și împotriva parlamentarismului și a pluralismului politic. Acest stat trebuia să se bazeze pe o economie liberă și să limiteze intervențiile statului la minimum, retrăgându-se din domeniile care nu trebuiau să constituie preocupări ale statului. Aceste principii au fost expuse într-o conferință intitulată "Starker Staat und gesunde Wirtschaft" ("Un stat puternic și o economie sănătoasă"). Multe din tezele lui Carl Schmitt au fost preluate după câțiva ani de susținătorii ordoliberalismului care a condus în cele din urmă la economia de piață. De altfel, Schmitt era în contact cu principalii precursori ai acestei doctrine economice, în special cu Alexander Rüstow.
    El a continuat să publice lucrări din domeniul dreptului constituțional dintre care cele mai importate sunt: "Der Begriff des Politischen" ("Conceptul de politică") - 1928, "Der Hüter der Verfassung" ("Garantul constituției") - 1931 și "Legalität und Legitimität" ("Legalitate și legimitate") - 1933. Aceste lucrări au dat naștere unor aprige controverse. Ca exemplu se poate cita discuția generată de întrebarea dacă Președintele Republicii sau Curtea Constituțională erau garantul constituției. Deși unii critici ai săi consideră că aceste poziții erau nedemocratice, problema raportului dintre președinți, guverne și parlamente face și în prezent obiectul unor vii discuții, fără ca adversarii unor republici parlamentare să fie considerați antidemocrați. De fapt, teoriile lui Schmitt se opuneau mai mult conceptelor social-democrate și liberale, majoritatea guvernelor Germaniei de după primul război fiind coaliții din care făceau parte social-democrații și liberalii.
    Critica lui Carl Schmitt a instituțiilor “burgheze” a fost apreciată pozitiv de generația tânără a juriștilor socialiști, printre care Ernst Fraenkel, Otto Kirchheimer și Franz L. Neumann.[7][8][9][10][11][12] Dintre reacțiile lor se poate aminti:
    • Ernst Fraenkel s-a declarat cu totul de acord cu părerea lui Schmitt că procedura parlamentară a votului de neîncredere avea un efect destructiv [13].
    • La 3 septembrie 1932, Franz L. Neuman i-a scris lui Carl Schmitt o scrisoare euforică, la 3 septembrie 1932, în care își afirma acordul cu privire la tezele emise în cartea "Legalität und Legitimität" care tocmai apăruse.[14].
    • Otto Kirchheimer a elogiat și el acest volum, scriind: "Dacă, într-o altă epocă, cineva ar încerca să definească continuitatea spirituală din vremurile noastre, atunci cartea lui Carl Schmitt despre Legalitate și Legitimitate le va furniza un material care se evidențiază atât prin analiza bazelor teoriei statului cât și prin raționalitatea concluziilor trase." [15]
    • În articolele sale Fraenkel, care făcea frecvente referiri la lucrările lui Schmitt, arăta că cerința de a se trece la o republică prezidențială, pe care el însuși nu îndrăznise să o susțină, rezulta ca o consecință logică a analizei situației existente. El scria: "Dacă parlamentul este incapabil să-și ducă la bun sfârșit sarcinile care îi revin, este necesar ca un alt organ al statului să-i preia acele funcții care sunt necesare pentru ca aparatul de stat să poată rămâne funcțional în perioade de criză. Atâta vreme cât există o majoritate formată din partide, care sunt în fond inamice ale statului și care sunt dezbinate în parlament, președintele, indiferent cine este, nu poate face altceva decât să evite deciziile destructive ale unui asemenea parlament. Carl Schmitt avea fără îndoială dreptate când afirma, încă cu doi ani în urmă, că constituția în vigoare dă unui parlament, care poate forma o majoritate și care este capabil să acționeze, toate drepturile și mijloacele pentru a acționa în calitate de factor determinant în transpunerea în practică a voinței statului. Dacă parlamentul nu este capabil să își îndeplinească rolul, atunci nici nu are dreptul să ceară ca toate celelalte organe de răspundere ale statului să devină la fel de ineficiente." [13] Această afirmație arată că Fraenkel și-a însușit în întregime poziția prin care Carl Schmitt căuta să influențeze acțiunea ultimelor guverne din perioada de sfârșit a republicii de la Weimar.
    • În lucrarea "Verfassungsreform und Sozialdemokratie" ("Reforma constituțională și social-democrația") Kirchheimer analiza diferitele propunerile de reformă a constituției de la Weimar în sensul sporirii puterii președintelui în dauna parlamentului. Deși, ca reprezentant al curentului social-democrat, Kirchheimer nu era împotriva unei asemenea reforme, el menționa atacurile puternice ale comuniștilor împotriva lui Carl Schmitt.[16]. Aceste poziții ale social-democraților din perioada respectivă demonstrează că, chiar dacă orientarea politică a lui Carl Schmitt era mai spre dreapta, el nu era în niciun caz considerat un extremist, și soluțiile sale erau aceptabile atât pentru partidele de centru cât și pentru cele de stânga. Criza economică din 1929 a agravat criza politică din Germania și lipsa de viabilitate Republicii de la Weimar devenea din ce în ce mai evidentă. Au apărut diferite curente care căutau o soluție pentru ieșirea din criză. Unele dintre acestea erau de extremă stângă (în special curentul comunist), altele de extremă dreaptă (dintre care cel mai însemnat, dar nu singurul, era cel național socialist). La centru, se aflau cei care mai sperau să poată salva sistemul de la Weimar și alții care încercau să găsească o altă soluție de ieșire din criză, care să împiedice venirea la putere a partidelor extremiste de stânga sau de dreapta. Începând din 1930 Schmitt se declară susținător al unei dictaturi prezidențiale. Conștient că lucrările pur teoretice, indiferent de răsunetul lor, nu puteau aduce ieșirea din criză, Carl Schmitt a început să fie angrenat în cercurile politice, în special cel al lui Johannes Popitz, devenit ulterior ministru de finanțe al Prusiei.[17]. Popitz a fost unul din conducătorii complotului contelui Claus von Stauffenberg, (1907 - 1944), care a dus la tentativa de asasinare a lui Hitler din 20 iulie 1944, urmând să preia portofoliul finanțelor și cultelor; după eșuarea tentativei, Popitz a fost arestat și condamnat la moarte, sentința fiind executată la 2 februarie 1945.
      Carl Schmitt avea contacte și la nivelul guvernului Reichului, fiind în relații strânse cu adjuncții generalului Kurt von Schleicher, pe care Schmitt îl considera ca persoana capbilă să salveze Germania. Din acest motiv, Carl Schmitt a susținut prin publicații și conferințe publice echipa lui Schleicher.[18] Pentre guvernanți, prezentau interes lucrările sale referitoare la legătura dintre politică și dreptul constituțional ca "Hüter der Verfassung" ("Garantul constituției") (1931) sau ediția lărgită a lucrării "Der Begriff des Politischen" ("Conceptul de politică" (1932).[19]
      Cu toate că Schmitt critica pluralismul și democrația parlamentară, în perioada care a precedat numirea lui Adolf Hitler în funcția de cancelar, în 1933, el s-a opus în egală măsură încercărilor de a ajunge la putere cu forța atât ale partidului comunist și cât și ale celui național-socialist [20][21][22]
      În lucrarea sa publicată în iulie 1932 "Legalität und Legitimität" ("Legalitate și Legitimitate") Schmitt cerea luarea unei decizii pentru apărarea substanței constituției împotriva inamicilor constituției. El și-a început disertația printr-o critică a pozitivismului neo-kantian în domeniul dreptului, susținut de Gerhard Anschütz, profesor de drept la universitatea din Heidelberg, și care era, în acea vreme, principalul comentator al constituției de la Weimar. Schmitt arăta că acest pozitivism urmărea doar o legalitate formală, care însă nu ținea seama de scopurile politice ale diferitelor grupări. Schmitt a introdus noțiunea de legitimitate, care căuta să pună accentul pe conceptele de esență pe care se baza constituția și nu pe partea formală. Schmitt arăta că existau partide care, deși formal respectau constituția, aveau scopul declarat de a o răsturna și considera că, chiar dacă nu erau formal precizate în textul constituției, măsurile de apărare a constituției erau legitime. Inamicii politici ai ordinii existente trebuiau să fie identificați ca atare; în caz contrar, indiferența față de eforturile de zădărnicire a constituției ar duce la o sinucidere politică. În acest scop, Schmitt a introdus conceptul de "dezvoltare consecventă a constituției" ("folgerichtige Weiterentwicklung der Verfassung"). Lucrarea lui Schmitt s-a menținut la nivel de principiu, considerând că din punct de vedere al dreptului constituțional era justificată interpretarea spiritului constituției și adaptarea lui la noi condiții politice. Unii cercetători, cum sunt Heinrich Muth[23] și Dieter Grimm [24] , (judecător al curții constituționale a Germaniei din 1987 – 1999) consideră că prin aceasta Schmitt se gândea la principiul conservator-revoluționar susținut de Franz von Papen, așa cum a fost descris de Heinz Otto Ziegler.[25]. În lucrarea sa însă Schmitt nu elaborează modul de aplicare al noului său concept, și nu există nici o dovadă că se gândea la "Noul Stat" al lui von Papen sau la altceva. De altfel, din punct de vedere politic, Schmitt nu era apropiat de von Papen. În 1932 s-a declanșat o situație de criză politică în Prusia, unul din statele componente ale Germaniei. Alegerile din 24 aprilie 1932 pentru parlament duseseră la alegerea a 162 deputați ai partidului național socialist, 57 de deputați comuniști și 204 de deputați ai diferitor partide de centru-stânga, totalul fiind de 423 de deputați. Partidele de centru-stânga care guvernaseră în coaliție până atunci nu puteau obține majoritate de voturi fără a include în coaliție și partidul național-socialist, care însă cerea formarea unui guvern monocolor, deoarece acest partid obținuse cele mai multe mandate. Conform legislației existente, guvernul anterior continua să funcționeze în mod provizoriu, până la numirea unui nou guvern. Situația nu era unica de acest gen din Germania, rezultate similare fiind înregistrate și în alte state ca Bavaria, Saxonia, Hessa, Württemberg și Hamburg. Pentru a rezolva criza, mareșalul Paul von Hindenburg, președintele Germaniei, l-a numit pe cancelarul Franz von Papen comisar al Reich-ului pentru Prusia, cu puteri depline pentru soluționarea crizei politice. Numirea nu era foarte judicioasă: von Papen fusese deputat în parlamentul prusac din partea partidului de dreapta "Partidul Național Popular German" ("Deutschnationale Volkspartei" - DNVP) și în această calitate inițiase numeroase moțiuni de neîncredere în guvernul primului ministru al Prusiei, Otto Braun. Era greu de crezut că, având asemenea antecedente, von Papen putea fi eficient într-un rol de mediator. De fapt, von Papen nici nu a încercat vreo mediere: el i-a revocat din funcție imediat pe primul ministru Otto Braun și pe ministrul de interne Carl Severing și a decretat starea de urgență, făcând apel la armată pentru menținerea ordinii.
      Prusia, reprezentată de Ministerul de stat al Prusiei (Preußisches Staatsministerium) împreună cu Partidul Centrului din Germania (Deutsche Zentrumspartei) și Partidul Social-Democrat din Germania (Sozialdemokratische Partei Deutschlands) au intentat acțiune împotriva guvernului central la curtea supremă a Germaniei (Staatsgerichtshof für das Deutsche Reich), proces cunoscut sub denumirea "Prusia contra Reich-ului" ("Preußen contra Reich"). Reclamanții considerau că ordinul de numire a comisarului era neconstituțional și cereau tribunalului să îi interzică acestuia îndeplinirea funcțiuni de comisar. În plus, reclamanții solicitau tribunalului ca, până la pronunțarea sentinței, să li se interzică comisarilor Reich-ului să-și aroge titlurile de prim-ministru al Prusiei, de miniștri ai Prusiei sau de membri ai guvernului prusac și să nu li se dea dreptul de a numi sau revoca din funcție funcționari de stat. Tribunalul a respins moțiunea de suspendare a ordinului de numire a comisarului până la pronunțarea asupra problemelor de fond.[26].
      În procesul asupra problemelor de fond, guvernul Prusiei era reprezentat de Arnold Brecht, partidul social democrat de Hermann Heller, iar guvernul central de Carl Schmitt împreună cu Carl Bilfinger și Erwin Jacobi.[27][28].
      Curtea supremă s-a pronunțat la 25 octombrie 1932, după terminarea pledoariilor, limitându-se la discutarea dreptului președintelui de a emite o asemenea ordonanță. Instanța nu a analizat dacă emiterea ordonanței era justificată din punct de vedere legal, adică dacă erau îndeplinite condițiile cerute de lege care prevedeau că emiterea ordonanței era legală dacă exista posibilitatea de apariție a unor disturbări importante sau dacă exista un pericol fie pentru siguranța publică (Öffentliche Sicherheit), fie pentru ordinea publică (Öffentliche Ordnung). Curtea a decis că ordonanța de urgență era constituțională în măsura în care îl numea pe cancelarul Reich-ului în funcția de comisar al Reich-ului pentru Prusia și îl împuternicea fie să preia în mod provizoriu funcțiile de prim-ministru al Prusiei fie să le predea altor comisari ai Reich-ului. Ordonanța nu se putea extinde la probleme de ordin parlamentar, cum ar fi reprezentarea Prusiei în camera superioară a parlamentul național (Reichsrat). În 1932 devenise evident că Republica de la Weimar nu era viabilă. Schmitt, împreună cu alți politicieni din anturajul lui Kurt von Schleicher, susțineau decretarea stării de urgență la nivel național și modificarea constituției, astfel încât Germania se devină o democrație constituțională prezidențială. În perioada august-decembrie 1932 Schmitt a colaborat în calitate de expert în drept constituțional la elaborarea propunerii lui Schleicher: Guvernul federal urma să fie autorizat, printr-o proclamație a președintelui, să ignore atât voturile de neîncredere (Mißtrauensvoten) ale parlamentului împotriva guvernului cât și dreptul parlamentului de a suspenda ordonanțele de urgență (Notverordnungen), făcând astfel posibilă o guvernare fără obstrucție parlamentară.
      Punctul de vedere al lui Schmitt a fost prezentat într-un referat pe care l-a scris pentru Schleicher cu titlul "Wie bewahrt man eine arbeitsfähige Präsidialregierung vor der Obstruktion eines arbeitsunwilligen Reichstages mit dem Ziel die Verfassung zu wahren" ("Cum se poate menține un guvern prezidențial viabil împotriva obstrucției unui parlament ineficient în scopul de a conserva constituția"). Din punct de vedere constituțional, una din principalele prevederi constituționale era cea a votului de neîncredere, care a ajuns să fie utilizat de parlament astfel încât guvernarea devenise imposibilă. Schmitt considera că, deoarece o constituție este o lege care reglementează modul de a guverna, prevederile constituționale nu pot fi interpretate astfel încât să facă o guvernare imposibilă. De aceea, el considera că "un vot de neîncredere are valabilitate numai în cazul existenței unei majorități capabile să construiască bazele pozitive ale unei încrederi". Măsurile propuse nu aveau, după Schmitt, scopul de a întări executivul prin limitarea parlamentului la funcția de legiferare și control ci prin limitarea utilizării mecanismului votului de neîncredere." [21]
      Într-un studiu în care s-a ocupat de rolul lui Carl Schmitt în calitate de consilier juridic al lui Schleicher, Profesorul Wolfram Pyta scoate în evidență sprijinul pe care Schmitt l-a dat formulării politicii lui Schleicher, în scopul de a împiedica "aventura național-socialistă" [33]
      Profesorul de drept Bernd Rüthers arată și el "Cercetările adâncite efectuate dovedesc că, până la preluarea puterii de către Hitler în 1933, Schmitt nu a arătat nici cea mai mică simpatie pentru acesta sau pentru național-socialism." Rüthers apreciază că pozițiile de bază ale lui Schmitt erau profund antidemocratice, antiparlamentare și antiliberale, dar că scopul său era să legitimeze și să întărească dictatura “aristocratică” a președintelui Reichului. În ultimă instanță, era vorba de a construi un sistem prezidențial autoritar cu diminuarea rolului parlamentului. Schmitt era în întregime un om al lui Schleicher.[34] Această părere diferă considerabil de cea a altor cercetători. După cum s-a arătat, chiar adversarii săi contemporani, deși nu aveau aceeași orientare politică, nu au considerat poziția lui ca fiind "nedemocratică"; această caracterizare este specifică unora din analizele contemporane și nu coincide cu punctele de vedere exprimate în anii 1930. În decursul celor peste 70 de ani care s-au scurs, multe dintre noțiunile utilizate și-au schimbat esențial conținutul. Perioada anilor 1920 – 1935 din Germania a fost extrem de agitată din punct de vedere politic și Schmitt era un om al epocii sale. Este discutabilă măsura în care noțiuni contemporane, cu un sens diferit de cel pe care îl aveau în acea vreme, pot fi utilizate pentru înțelegerea corectă a poziției sale.
      Schleicher a fost numit cancelar la 3 decembrie 1932. Opinia publică spera că noul cancelar va avea autoritatea să reinstaleze ordinea în țară. Revista satirică Simplizissimus publica după instaurarea lui Schleicher versurile:
      Eins nur läßt sich sicher sagen,
      und das freut uns rundherum:
      Hitler geht es an den Kragen,
      dieses Führers Zeit ist um.      [35]      		Un singur lucru se poate spune cu siguranță
      Și acesta ne bucură pe deplin:
      Pe Hitler îl strânge gulerul (= e în mare primejdie),
      Vremea acestui Führer s-a dus.
      Bucuria era însă prematură. Președintele Hindenburg s-a declarat împotriva planului lui Schleicher și susținut de Schmitt. Ludwig Kaas, președintele Partidului de Centru, l-a acuzat chiar pe Schmitt că s-ar opune numirii lui Hitler în funcția de cancelar din cauza disprețului pe care îl avea pentru sistemul parlamentar.[36]. Astfel, la 26 ianuarie 1933 Kass l-a rugat pe Hindenburg să-l numească pe Hitler, afirmând că era singura soluție pentru menținerea unui sistem parlamentar în Germania. Același punct de vedere a fost susținut de Papen. Hindenburg a cedat și a preferat soluția de a-l aduce la putere pe Hitler, considerând această soluție mai corectă din punct de vedere constituțional. Schleicher a demisionat la 28 ianuarie 1933. Schmitt era perfect conștient de consecințele acestei decizii a președintelui. Cu ani în urmă alegerea lui Hindenburg ca președinte al Germaniei fusese prezentată ca o soluție de salvare a republicii; aducerea lui Hitler la putere pe baza unui argument de constituționalitate și pentru a salva constituția era pentru Schmitt culmea absurdului. În jurnalul său, Schmitt scria la data de 27 ianuarie 1933: "Azi s-a întâmplat ceva incredibil. Mitul lui Hindenburg s-a isprăvit. În cele din urmă, bătrânul nu era decât un Mac Mahon. Groaznică situație. Schleicher se retrage; Papen sau Hitler intră în scenă. Bătrânul domn a înnebunit cu desăvârșire." [37]. La 30 ianuarie el scria în jurnalul său: "Apoi m-am dus la Cafeneaua Kutscher, unde am auzit că Hitler a devenit cancelar al Reichului, cu Papen vicecancelar. M-am dus acasă și m-am culcat imediat în pat. Groaznică situație!". Cu o zi mai târziu, el nota: "Mai eram răcit. Am telefonat la Școala Superioară de Comerț ca să-mi anulez prelegerile. Mi-a mai trecut indispoziția, dar nu am putut să lucrez. Eram furios despre numirea imbecilului, ridicolului Hitler." În 1936 Schmitt a devenit ținta atacurilor ziarului "Schwarzes Corp", o revistă național-socialistă apropiată de SS, care îl acuza de oportunism și îi reproșa lipsa de convingeri național-socialiste.[3] Revista critica sprijinul pe care Schmitt îl acordase guvernelor anterioare precum și prietenia sa cu juriști evrei. "Împreună cu Jacobi, Carl Schmitt a susținut poziția guvernului reacționar al lui Schleicher în procesul Prusia contra Reichului." Afirmația era incorectă, pentru că în procesul respectiv fusese implicat guvernul lui Franz von Papen.
      Alte critici i-au fost aduse lui Schmitt de biroul de urmărire a purității ideologice al lui Alfred Rosenberg, principalul ideolog al național-socialismului. Biroul fusese înființat de Hitler în ianuarie 1934, la propunerea lui Robert Ley, care îl numise pe Alfred Rosenberg "împuternicit al Führer-ului pentru supravegherea întregii școlarizări și educații spirituale și conceptuale a Partidului Național-Socialist" ("Beauftragter des Führers für die Überwachung der gesamten geistigen und weltanschaulichen Schulung und Erziehung der NSDAP“). Deși biroul nu a avut niciodată importante funcții operative în cadrul sistemului național-socialist, el reprezenta principalul for de analiză a corectitudinii ideologice în cadrul partidului național-socialist. În publicația "Mitteilungen zur weltanschaulichen Lage" ("Comunicări cu privire la situația referitoare la concepția despre lume") al biroului lui Rosenberg Schmitt era acuzat că "împreună cu semi-evreul Jacobi emisese teoria contrară învățăturilor prevalente, că o majoritate național-socialistă în parlament (Reichstag) nu ar avea dreptul să modifice bazele politice ale constituției, de exemplu să elimine principiul democrației parlamentare, chiar dacă ar fi avut majoritatea de două treimi cerută de articolul 76, pentru că, în acest caz, modificarea constituției ar fi constituit o înlocuire a constituției nu o revizuire".
      Ca urmare a unei succesiuni de asemenea acuzații s-a iscat un scandal, în urma căruia Carl Schmitt și-a pierdut toate funcțiile. El a rămas însă, până la sfârșitul războiului profesor la Universitatea Friedrich-Wilhelm din Berlin și și-a păstrat titlul de "Consilier de Stat al Prusiei".
      În perioada de până la sfârșitul războiului, Carl Schmitt s-a concentrat asupra dreptului internațional. Astfel, în 1939 a elaborat conceptul de "ordinea spațială conformă cu dreptul internațional", pe care o considera ca un echivalent german al doctrinei Monroe. Deși aceste studii ar putea fi considerate ca o încercare de a fundamenta politica expansionistă a lui Hitler din punctul de vedere al dreptului internațional, organele național socialiste nu au susținut niciodată o asemenea legătură.
      Schmitt a colaborat și la așa numita "acțiune Ritterbusch", o încercare, coordonată de Paul Ritterbusch, de "mobilizarea militară a științelor spirituale" ("Kriegseinsatz der Geisteswissenschaften"). În cadrul acestei acțiuni, Ritterbusch a făcut apel la peste 500 de consilieri, profesori și oameni de știință, pentru a defini o "nouă ordine spirituală a Europei" care să corespundă și să se subordoneze obiectivelor de război ale Germaniei.[53]
      În niciuna din aceste activități Carl Schmitt nu a avut un rol proeminent și niciuna din lucrările sale nu a mai servit la fundamentarea unor activități ale autorităților național-socialiste, care continuau să-l considere "persona non grata". După capitularea Germaniei, Carl Schmitt a fost temporar arestat și anchetat de Robert Kempner, un jurist german care, fiind evreu, a fost arestat de regimul nazist în 1935. În urma unor intervenții internaționale, Robert Kempner a fost eliberat și a reușit să emigreze, întâi în Italia și apoi în Statele Unite ale Americii unde a devenit consilier al președintelui Franklin D. Roosevelt. În 1945 Robert Kempner a fost numit adjunct al procurorului șef al tribunalului de la Nürnberg.
      Kempner îl considera pe Schmitt ca un potențial acuzat, pentru "colaborarea sa directă și indirectă la planificarea unor războaie de agresiune, a unor crime de război și a unor crime împotriva umanității". În timpul anchetei au avut loc numeroase discuții între cei doi juriști, o parte dintre ele fiind publicate mai târziu. În cadrul apărării sale, Schmitt s-a autodescris ca un pur om de știință, pentru care activitatea din perioada național-socialistă a fost o "aventură intelectuală" care impusese luarea anumitor riscuri pentru a putea desăvârși un proces de cunoaștere. La această afirmație, Kempner i-ar fi replicat că acest proces de cunoaștere s-a terminat cu moartea a milioane de oameni. Schmitt a argumentat însă că a adera la o ideologie, oricare ar fi ea, nu constituie în sine o crimă sau măcar o complicitate la crimă. Mai mult chiar, el a susținut că o ideologie nu poate fi condamnată pentru că au fost comise crime în numele ei. El a arătat că și în numele creștinismului au fost omorîte milioane de persoane, dar acest lucru nu a justificat condamnarea creștinismului în sine.[59]
      În timpul interogatoriilor, Schmitt nu a demonstrat însă nici o remușcare pentru atitudinea sa favorabilă nazismului. De exemplu, la întrebarea lui Kempner: Chiar nu vă este rușine de a fi scris în 1933 că Führer-ul este un apărător al justiției?, Schmitt ar fi răspuns: Azi, fără îndoială că da. Dar cred că este incorect ca în prezent să mai răscolim toată degradarea la care am fost supuși. Ceea ce s-a întâmplat este desigur îngrozitor. Dar, acum nu mai este nimic de discutat despre aceasta.
      Ancheta nu a dus la punerea sub acuzare, deoarece, din punct de vedere juridic, nu a putut fi stabilită o culpabilitate. Robert Kempner și-a justificat decizia astfel: "Care sunt acțiunile pentru care l-aș fi putut pune sub acuzare. El nu a comis nici o crimă contra umanității, nu a omorît prizonieri de război, și nu a pregătit războaie de agresiune." [3][37][60][61][62]
      După hotărîrea de a nu fi pus sub acuzație, la solicitarea lui Kempner, Schmitt a elaborat câteva rapoarte de expertiză despre poziția miniștrilor în regimul național-socialist sau despre motivele pentru care majoritatea funcționarilor de stat l-au urmat pe Hitler în 1933. În perioada postbelică, Carl Schmitt a căutat justificări pentru poziția sa favorabilă nazismului. În cadrul acestor eforturi, a făcut analogia între relația pe care o avusese cu național-socialismul și activitatea chimistului și igienistului Max von Pettenkofer, care a luat acasă o cultură de bacterii de holeră pentru a-și demonstra imunitatea. În mod similar, Schmitt susținea că ar fi înghițit de bună voie virusul nazist, fără să se infecteze. Nu există dovezi că aceste afirmații ar fi convins pe cineva.
      Schmitt a murit în duminica de Paști, la 7 aprilie 1985,la spitalul evanghelic din Plettenberg, cu puțin înainte de a împlini 97 de ani. Suferea de scleroză cerebrală, ceea ce îi producea crize de demență de durată din ce în ce mai mare. În tot timpul vieții sale, Schmitt a suferit de o teamă de unde și de radiații. El nu a acceptat niciodată instalarea unor receptoare de radio sau de televiziune în casa sa pentru ca undele și radiațiile să nu-i invadeze spațiul. Ulterior a avut simptome paranoice și avea impresia că este urmărit de unde sonore sau de voci. Undele sonore au fost ultima sa obsesie. Schmitt i-ar fi spus unei cunoștințe: "După primul război mondial am afirmat: 'Suveran este cel care decide în situațiile de excepție'. După cel de al doilea război mondial, când mă apropii de moarte, pot afirma acum: 'Suveran este cel care dispune de undele din spațiu'." [3]. În ultimii ani de viață avea obsesia că este înconjurat de microfoane de ascultare și că este urmărit de persoane invizibile. 
      Carl Schmitt
      Carl Schmitt.jpg
      Fotografia lui Carl Schmitt.
      Date personale
      Născut11 iulie 1888
      Flag of the German Empire.svgPlettenberg, Westfalia Germania
      Decedat7 aprilie 1985
      Flag of Germany.svgPlettenberg, Renania de Nord – Westfalia, Germania
      Căsătorit cuPawla Dorotiç (1916-1924), Dusca Todoroviç (1925-)
      CopiiAnima
      Naționalitategermană
      CetățenieFlag of Germany.svg Germania Modificați la Wikidata
      Etniegerman Modificați la Wikidata
      Religiecatolicism Modificați la Wikidata
      OcupațieJurist și expert în filozofie politică
      Activitate
      Alma materUniversitatea Ludwig Maximilian din München
      University of Berlin[*]
      University of Strasbourg[*]  Modificați la Wikidata
      OrganizațieUniversitatea Tehnică din München
      Universitatea Bonn
      Universitatea din Köln
      Universitatea din Greifswald
      Universitatea Humboldt din Berlin
      Handelshochschule Berlin[*]  Modificați la Wikidata
      Partid politicPartidul Nazist
  • 2000: Moacir Barbosa Nascimento (27 martie 1921 – 7 aprilie 2000) a fost un jucător de fotbal brazilian care a jucat ca portar. A fost unul dintre cei mai buni portari din anii 1940 și 1950, faimos și pentru faptul că nu purta mănuși. Cariera lui a fost terminată brusc de pierderea finalei în Campionatul Mondial de Fotbal din 1950.
  • 2007: Mariano Gonzalvo Falcón (n. 22 martie 1922 – d. 7 aprilie 2007)[1] a fost un fotbalist spaniol care a jucat pentru echipa FC Barcelona.
  • 2011: Victor Surdu, om politic român (n. 1947)
  • 2016: Tiberiu Cunia (scris și Tiberius) (n. 1926 – d. 7 aprilie 2016) a fost un scriitor de origine aromână, cunoscut pentru că a adus o contribuție importantă în păstrarea și conservarea culturii aromâne. [1] De asemenea, a publicat unele lucrări importante în limba aromână, cum ar fi Dictsiunar a limbãljei armãneascã (Editura Cartea Aromãnã, 2010). [2] A primit un premiu Von Humboldt. 
    Tiberiu Cunia
    Date personale
    Născut Modificați la Wikidata
    Edessa, Grecia Modificați la Wikidata
    Decedat (90 de ani) Modificați la Wikidata
    Syracuse[*], SUA Modificați la Wikidata
    Ocupațielingvist[*]
    scriitor Modificați la Wikidata

Sărbători

  • Ziua Mondială a Sănătății (din 1950)
  • În calendarul creștin-ortodox: Sf Mc Caliopie; Sf. Mc. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei
  • În calendarul romano-catolic: Sf. Ioan Baptist de la Salle, preot (1651-1719)

VA URMA
la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...