MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 22 APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Evenimente

1500: Navigatorul portughez Pedro Álvares Cabral a descoperit Brazilia.

• 1500: Navigatorul portughez Pedro Álvares Cabral a descoperit Brazilia.
• 1509: Henric al VIII-lea a fost încoronat rege al Angliei.
• 1529: Spania și Portugalia încheie un tratat la Zaragoza, prin care își împărțeau coloniile din emisfera estică.
• 1866: A avut loc primul concert simfonic din București, la Teatrul cel Mare, sub conducerea lui Eduard Wachmann (în program, lucrări de Beethoven, Mozart, Haydn).
• 1913: "Pravda", "vocea" Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și-a făcut apariția în Petersburg.
• 1915: La această dată a avut loc primul atac cu gaze asfixiante, folosite de germani pe frontul din Flandra, în timpul primului război mondial (în 1917, în jurul localității belgiene Ypres, vor fi utilizate pentru prima oară gazele toxice, iperita luându-și numele de la acest oraș; la 13 ianuarie 1993, la Paris se va semna "Convenția cu privire la interzicerea elaborării, producerii, depozitării și utilizării armamentului chimic și lichidarea acestuia", intrată în vigoare la 29 aprilie 1997).
• 1925: Eveniment în lumea automobilisticii: uzinele Ford, din Anvers, au fabricat 50.000 de mașini în serie.
• 1970: Se sărbătorește pentru prima dată Ziua Pământului.
• 1980: S-a încheiat construcția primei nave transportor frigorifice construită în țară (la Galați), “Polar 7”, cu o capacitate de 6.800 tdw.
• 1990: După un miting electoral al PNȚCD (înaintea alegerilor din 20 mai), o parte dintre manifestanți se baricadează în Piața Universității din București (unul dintre locurile-simbol ale Revoluției anticomuniste din decembrie 1989), blocând (până la 13 iunie) circulația pe cele două artere principale ce străbat această zonă centrală a Capitalei; această acțiune social-politică a căpătat denumirea de "fenomenul Piața Universității".
• 1996: Consiliul Național Palestinian și–a deschis lucrările, dupa 32 de ani de exil.
• 1999: Parlamentul României aproba cererea NATO de acces în spațiul aerian al României, pentru operațiunile asupra Iugoslaviei.
• 2005: Postul de televiziune Al-Jazeera a difuzat o înregistrare cu cei trei jurnaliști români răpiți în Irak, postul susținând că răpitorii cer retragerea trupelor române din Irak în patru zile, altfel vor ucide ostaticii.

Nașteri

Immanuel Kant, filosof german

Veronica Micle, poetă română

Robert Oppenheimer, fizician american

• 1451: Isabella de Castilia (d. 1504)
• 1610: Papa Alexandru al VIII-lea (d. 1691)
• 1640: Mariana Alcoforado, călugăriță, scriitoare portugheză (d. 1723)
• 1724: Immanuel Kant, filosof german (d. 1804)
• 1766: Madame de Staël, autoare franceză (d. 1817)
• 1780: Prințesa Henriëtte van Nassau-Weilburg (22 aprilie 1780 – 2 ianuarie 1857) a fost fiica lui Karl Christian de Nassau-Weilburg și a Prințesei Wilhelmine Carolina de Orania-Nassau, fiica lui Willem al IV-lea, Prinț de Orania. Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit este o descendentă a ei prin bunica regina Mary de Teck. Prințul Filip, Duce de Edinburgh este un descendent al ei prin nepoata Henrietei Prințesa Alexandra de Saxa-Altenburg, care a fost bunica Prințului Andrew al Greciei și Danemarcei. Juan Carlos I al Spaniei este un descendent al ei prin nepoata ei Arhiducesa Elisabeth Franziska de Austria, bunica regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei. S-a căsătorit la Hermitage, în apropiere de Bayreuth, la 28 ianuarie 1797 cu Ducele Louis de Württemberg, un fiu al Ducelui Friedrich al II-lea Eugen, Duce de Württemberg. A fost a doua soție a Ducelui; prima soție, Maria Wirtemberska, a inițiat divorțul.
  Henriëtte și Louis au avut cinci copii:
  • Maria Dorothea (1797-1855), căsătorită în 1819 cu Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei (1776-1847)
  • Amalie Therese (1799-1848), căsătorită în 1817 cu Joseph, Duce de Saxa-Altenburg (1789-1868)
  • Pauline Therese (1800-1873), căsătorită în 1820 cu verișorul ei primar William I de Wurttemberg
  • Elisabeth Alexandrine (1802-1864), căsătorită în 1830 cu Prințul Wilhelm de Baden (1792-1859)
  • Alexandru (1804-1885), care a fondat a doua ramură a Casei de Württemberg, cunoscută drept Casa de Teck.  

    Prințesa Henriette de Nassau-Weilburg
    Ducesă Louis de Württemberg
    Date personale
    Născută	22 aprilie 1780 Kirchheimbolanden
    Decedată	2 ianuarie 1857 (76 de ani) Kirchheim unter Teck
    Înmormântată	Stiftskirche[*]
    Părinți	Karl Christian de Nassau-Weilburg Prințesa Wilhelmine Carolina de Orania-Nassau
    Frați și surori	Amelia of Nassau-Weilburg[*] Louise of Nassau-Weilburg[*] Mary of Nassau-Weilburg[*] Karoline Luise Friederike of Nassau-Weilburg[*] Karl Ludwig of Nassau-Weilburg[*] Charles of Nassau-Weilburg[*] Louis of Nassau-Weilburg[*] Georg Wilhelm Belgicus of Nassau-Weilburg[*] Frederic Wilhelm, Prinț de Nassau-Weilburg
    Căsătorită cu	Ducele Louis de Württemberg
    Copii	Maria Dorothea, Arhiducesă de Austria Amelie Theresa, Ducesă de Saxa-Altenburg Pauline Therese, regină de Württemberg Elisabeth Alexandrine, Prințesă de Baden Ducele Alexandru de Württemberg
    Cetățenie	Germania
    Ocupație	aristocrat[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	duce ducesă[*] Prințesă
    Familie nobiliară	Casa de Nassau-Weilburg Casa de Württemberg

• 1847: Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei (rusă Владимир Александрович / Влади́мирович) (22 aprilie 1847 - 17 februarie 1909) a fost fiu al Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, frate al Țarului Alexandru al III-lea al Rusiei și Mare Duce Senior al Casei Romanov în timpul domniei nepotului său, Țarul Nicolae al II-lea.
  Strănepoata lui Vladimir Alexandrovici, Marea Ducesă Maria Vladimirovna, este actuala pretendentă la șefia Casei Romanov. Marele Duce Vladimir s-a născut la 22 aprilie 1847 la Țarskoe Selo, situat la 32 de km de Sankt Petersburg.^[3] El a fost al patrulea copil și al treilea fiu al împăratului Alexandru al II-lea al Rusiei și al soției sale Prințesa Maria de Hesse. El avea opt ani când după decesul bunicului său Nicolae I, tatăl său a devenit Țar al Rusiei.^[3] Vladimir a avut șapte frați, dintre care două surori, însă sora cea mare, Alexandra, a murit de meningită infantilă când Vladimir avea doi ani.
  

  Marele Duce Vladimir Alexandrovici a fost un notoriu playboy în tinerețe. Fotografie de Serghei Lvovici Levitski.
  Marele Duce Vladimir a fost bine educat și de-a lungul vieții sale a fost interesat de literatură și arte. Totuși, ca toți membri masculini ai Casei Romanov, a trebuit să urmeze o carieră militară. Fiind al treilea fiu al Țarului într-o familie numeroasă nu era de așteptat să moștenească tronul rus.^[3] Moartea fratelui cel mare, Țareviciul Nicolae, în 1865, l-a plasat pe Vladimir mai aproape de tron, după celălalt frate al său, Alexandru.^[3] Spre deosebire de Alexandru, Vladimir era spiritual și ambițios. Zvonurile vehiculate la momentul respectiv spuneau că Țarul Alexandru al II-lea ar fi dorit să-l plaseze pe Vladimir ca moștenitor al său în locul lui Alexandru. Alexandru însuși ar fi preferat să se retragă de la succesiune în speranța de a se căsători morganatic, însă în cele din urmă el a cedat presiunii familiei și s-a căsătorit cu o mireasă potrivită rangului său.^[4] Relațiile dintre cei doi frați, deși cordiale, nu au fost niciodată calde.
  În 1867 Marele Duce Vladimir a fost numit președinte de onoare al Societății Etnografice ruse. În același an el și-a însoțit tatăl și fratele Alexandru la Târgul Mondial de la Paris, unde tatăl său a fost împușcat de un naționalist polonez.^[3] În 1871 el a vizitat regiunea Caucazului, Georgia, Cecenia și Daghestan cu tatăl și frații săi.^[3] În 1872 el și-a însoțit tatăl la Viena, la reuniunea celor trei împărați: al Rusiei, al Germaniei și al Austriei.^[3]
  În tinerețe Marele Duce Vladimir Alexandrovici a dus o viață agitată, plină de petreceri și de alcool. A făcut călătorii frecvente la Paris. În capitala franceză el a fost poreclit "Marele Duce, bon vivant". Atracția lui pentru o viață mai bună l-a lăsat corpolent de la o vârstă fragedă, deși mai târziu a slăbit. El a avut o gamă largă de interese. A iubit artele; a fost un pictor iscusit și a adunat o importantă colecție de carte. Nu la fel de înalt ca frații săi, a fost frumos, cu o personalitate impunătoare care nu suporta criticile publice. A fost cunoscut pentru vocea sa tunătoare; a fost un vânător pasionat, și un gourmet bine cunoscut. A adunat o colecție de meniuri copiate cu adăugarea impresiilor sale despre mâncarea. 

Marele Duce Vladimir împreună cu familia.
În timp ce călătorea cu familia prin Germania în iunie 1871, Marele Duce Vladimr a întâlnit-o pe Ducesa Marie Alexandrine Elisabeth Eleonore de Mecklenburg-Schwerin (1854-1920), fiica Marelui Duce de Mecklenburg-Schwerin, Friedrich Franz al II-lea.^[5] Ea avea 17 ani și era deja logodită cu o rudă îndepărată, Prințul George de Schwarzburg.^[5] Marele Duce avea 24 de ani.^[5] Ei s-au îndrăgostit unul de celălalt. Maria era strănepoata Marii Ducese Elena Pavlovna a Rusiei, fiica împăratului Pavel I al Rusiei. Ca să se căsătorească cu Vladimir, Maria a rupt logodna însă a refuzat să treacă la religia ortodoxă.^[6] Acest lucru a întârziat logodna cuplului cu doi ani de zile. În cele din urmă, Țarul Alexandru al II-lea a consimțit căsătoria permițându-i Mariei să-și mențină credința luterană iar Vladimir să nu piardă drepturile sale la succesiunea tronului rus. Logodna a fost anunțată în aprilie 1874.^[6]
Nunta a avut loc la 28 august 1874 la Sankt Petersburg, la Palatul de Iarnă.^[6] Soția lui Vladimir a fost cunoscută ca Maria Pavlovna de Mecklenburg și Marea Ducesă Maria Pavlovna. Reședința lor din Sankt-Petersburg a devenit inima vieții sociale de capitala Imperiului. Bine potriviți unul cu altul, ei au avut o căsnicie lungă și fericită.^[7] După moartea soțului ei Maria s-a convertit la ortodoxism iar împăratul Nicolae al II-lea o numea "Marea Ducesă ortodoxă".
Cuplul a avut cinci copii:
• Marele Duce Alexandru Vladimirovici (31 august 1875 - 16 martie 1877)
• Marele Duce Kiril Vladimirovici (12 octombrie 1876—12 octombrie 1938).
• Marele Duce Boris Vladimirovici (1877-1943)
• Marele Duce Andrei Vladimirovici (1879-1956)
• Marea Ducesă Elena Vladimirovna (1882-1957) care s-a căsătorit cu Prințul Nicolae al Greciei, al treilea fiu al regelui George I al Greciei și a Marii Ducese Olga Constantinovna a Rusiei.
Fiul cel mare și moștenitorul lui Vladimir, Marele Duce Kiril Vladimirovici s-a căsătorit în 1905 cu verișoara lui primară Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha, fiica surorii lui Vladimir, Maria. Căsătoria a fost dezaprobată de Țarul Nicolae al II-lea iar Kiril a fost exilat și deposedat de titluri imperiale. Acest tratament al fiului său a creat tensiuni între Vladimir și Țar.
Câteva decese în familia imperială l-au pus pe Kiril al treilea în linia de succesiune la tronul imperial iar Nicolae a acceptat reacordarea titlurilor imperiale lui Kiril și acordarea titlului de Mare Ducesă soției lui.
Vladimir a murit în 1909. După Revoluția rusă din 1917 Kiril a fost proclamat împărat, la Paris, în exil, în 1924. 

Marele Duce Vladimir
Marele Duce Vladimir a ocupat poziții militare importante pe parcursul a trei domnii. El a experimentat bătăliile pe câmpul de luptă în Războiul ruso-turc din 1877-1878 unde a participă alături de tatăl și frații săi Alexandru și Serghei.^[8] El a luptat împotriva trupelor turcești ca ofițer comandant al Corpului XII al armatei ruse. Cu toate acestea, cariera sa militară l-a interesat mai puțin decât arta și literatura.^[9] În 1880, tatăl său l-a numit președinte al Academiei Imperiale de Arte Frumoase.^[3] El a fost, de asemenea, membru al Academiei de Științe și agent al Muzeului Rumeanțev.^[10]
Marele Duce Vladimir era în capitala imperială atunci când tatăl său a fost ucis și a fost urmat de Alexandru al III în 1881. Vladimir și-a recâștigat calmul mult mai rapid decât fratele său și a anunțat publicului moartea tatălui lor.^[11] Vladimir a moștenit biblioteca personală a tatălui său, pe care Marele Duce a adăugat-o la vasta sa colecție de carte, amenajând trei biblioteci la Palatul Vladimir.^[12] După Revoluția rusă aceste cărți au fost vândute la întâmplare și în prezent fac parte din mai multe colecții ale câtorva universități americane.^[12]
Deși Alexandru al III-lea nu a fost apropiat de Vladimir și exista o rivalitate între soțiile lor, Țarul a promovat cariera fratelui său. La o zi după decesul tatălui lor, el l-a numit pe Vladimir Guvernator militar al Sankt Petersburg, post care anterior fusese deținut de unchiul lor, Marele Duce Nicolai Nicolaevici.^[10] Vladimir a servit în Consiliului de Stat și a prezidat Comisia oficială care a supravegheat construirea Catedralei Sf. Saviour, construită între 1883 și 1907 pe locul unde a fost asasinat tatălui său, țarul Alexandru al II-lea al Rusiei.^[10]

Portret al Marelui Duce Vladimir de Ilia Repin.
Marele Duce Vladimir a fost un filantrop pasionat. El însuși un pictor talentat, a devenit un patron celebru al artelor.^[13] El frecventat mulți artiști și a adunat o colecție valoroasă de pictură și icoane vechi.^[14] Mai târziu a devenit interesat de balet; el a finanțat turul Baletului rus Diaghilev.^[13]
Împăratul Alexandru al III-lea a avut trei fii, lucru care l-a îndepărtat pe Vladimir și pe fiii acestuia de succesiunea la tronul rus. Totuși el a fost foarte aproape de a deveni împărat în 1888 când Alexandru al III-lea cu soția și toți copiii lor au fost implicați într-un accident de tren la Borki. În acel moment Vladimir și soția sa erau la Paris și nu s-au deranjat să se întoarcă în Rusia. Acest lucru l-a deranjat pe Alexandru al III-lea care a spus că dacă el și copiii lui ar fi murit, Vladimir s-ar fi grăbit să se întoarcă ăn Rusia ca să devină împărat.^[15]
Deși Marele Duce a fost conservator în opiniile sale politice, el nu credea în virtuțile umane. El a preferat compania oamenilor amuzanți indiferent de ideologia sau de originea lor.^[16] Arăta dispreț oamenilor mai puțin inteligenți decât el însuși și se considera că ar fi fost un împărat mai bun decât mai puțin talentatul său frate Alexandru al III-lea sau decât ineficientul său nepot Nicolae al II-lea. Marele Duce a călătorit foarte mult. Paris era destinația preferată. A devenit cunoscut în capitala franceză pentru personalitatea sa nestăpânită și vocea sa extraordinară. Adesea intimida oamenii prin asprime, grosolănie și temperament iute.^[16] De obicei se plângea de mâncare și făcea tam-tam dacă nu-i plăcea, însă lăsa un bacșiș generos.^[17] Vladimir Alexandrovici a fot, de asemenea, un bărbat devotat familiei sale. A fost apropiat de copiii săi.  

Marele Duce Vladimir Alexandrovici
Date personale
Născut	22 aprilie 1847 St. Petersburg, Rusia
Decedat	17 februarie 1909 (61 de ani) St. Petersburg, Rusia
Înmormântat	Grand Ducal Burial Vault[*]
Părinți	Alexandru al II-lea al Rusiei[1][2] Maria de Hessa
Frați și surori	Alexandru al III-lea al Rusiei Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei Gheorghi Alexandrovici Iurevski[*] Marele Duce Alexei Alexandrovici al Rusiei Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei Țareviciul Nicolae Alexandrovici al Rusiei Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei Ekaterina Alexandrovna Iurevskaia[*] Olga Alexandrovna Iurevskaia[*] Marea Ducesă Alexandra Alexandrovna a Rusiei
Căsătorit cu	Maria de Mecklenburg-Schwerin
Copii	Marele Duce Alexandru Vladimirovici Marele Duce Kiril Vladimirovici Marele Duce Boris Vladimirovici Marele Duce Andrei Vladimirovici Marea Ducesă Elena Vladimirovna
Cetățenie	Imperiul Rus
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	om de stat personal militar[*] arhitect
Apartenență nobiliară
Titluri	Cneaz
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp-Romanov

• 1850: Veronica Micle, n. Ana Câmpeanu^[1], (n. 22 aprilie 1850, Năsăud, Principatul Transilvaniei – d. 3 august 1889, Văratec, Agapia, Neamț, România) a fost o poetă română.^[2] A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu. A fost al doilea copil al cizmarului^[2] Ilie Câmpeanu, care a murit înainte de nașterea fiicei sale, și al moașei^[1] Ana. După moartea soțului din anul 1849 Ana s-a mutat, împreună cu cei doi copii, la Târgu Neamț. Fratele Radu moare nu mult după aceea. În anul 1853 se mută la Iași, unde se și stabilesc^[2].
  După cursurile primare Veronica se înscrie la Școala Centrală de fete pe care o absolvă în 1863^[2] cu calificativul „eminent”. La examenul de absolvire din comisie făceau parte, printre alții, Titu Maiorescu și Ștefan Micle, viitorul ei soț, atunci în vârstă de 43 de ani.
  La 7 august 1864 are loc căsătoria Veronicăi cu Ștefan Micle^[2], oficiată la Biserica Bob din Cluj. La data căsătoriei Ștefan Micle era profesor universitar, iar mai târziu a devenit rector al Universității din Iași.
  În anii 1864 și 1865 Veronica participă, în calitate de martor, la procesul intentat de câțiva membri ai facțiunii politice liberale lui Titu Maiorescu^[3], pe atunci profesor de gramatică și pedagogie la Școala Centrală de fete și președinte al Comitetului de inspecțiune școlar. I se impută „fapte scandaloase, ba chiar și romanse întregi”. Titu Maiorescu este în cele din urmă achitat, dar postura Veronicăi de martor al acuzării nu va fi uitată cu ușurință.
  În anul 1866 se naște primul copil al soților Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta „Greiere”, iar în 1868 se naște Virginia Livia, alintată „Fluture”.
  În 1869 contribuie la înființarea și bunul mers al unei școli profesionale de fete, se implică în îndrumarea unor școli de fete din Iași și începe să fie activă în viața literară.
  În primăvara anului 1872 face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu^[4][2]. Tot în 1872 debutează în revista Noul curier român cu două scrieri în proză^[2].
  La 1 septembrie 1874 Eminescu e numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Va locui în Iași până în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relație tumultuoasă.
  În 1875 Ștefan Micle e îndepărtat de la conducerea Universității și numit director al Școlii de Arte și Meserii, în localul căreia s-a mutat împreună cu familia.
  În timpul Războiului de Independență a fost soră de caritate, a făcut parte din „Comitetul central pentru ajutorul oastașilor români răniți” și i-a ajutat cu bani pe invalizi să se întoarcă pe la casele lor.
  La 6 august 1879 moare soțul ei, Ștefan Micle^[5][2]. Urmează un lung șir de demersuri pe lângă oamenii politici ai vremii pentru a i se asigura, ei si fetelor ei, o pensie de urmaș (în ciuda promisiunilor, nici în 1883 forurile legiuitoare nu aprobaseră pensia). Rămasă văduvă Veronica reia legătura cu Eminescu. Cei doi încearcă, fără să reușească, să-și întemeieze o familie.
  În 1886 Veronica locuiește la București, la fiica sa, Valeria, studentă la Conservatorul din București. Cealaltă fiică îmbrățișează cariera tatălui său și devine profesoară de fizică. Veronica donează casa din Târgu Neamț, moștenită de la mama ei, Mănăstirii Văratec.
  La 3 august 1889 moare la Mănăstirea Văratec din cauza unei congestii cerebrale în urma otrăvirii cu arsenic. În ciuda surselor vremii care afirma că s-ar fi sinucis, aceasta a fost înhumată religios lângă bisericuța Sf. Ioan de la Văratec, lucru de care nu beneficiază persoanele care comit suicid. Eminescu a recunoscut de nenumărate ori în scrisorile și poeziile sale influența deosebită pe care Veronica a avut-o asupra sa. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanțe la moartea lui Ștefan Micle, el scrie: „viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine”. Sau în poezia Lumea îmi părea o cifră mărturisește că până când a întâlnit-o „n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea „începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”.
  O descriere obiectivă a evoluției relației dintre ei se poate obține prin urmărirea cronologică a informațiilor din scrisorile lor și din textele manuscriselor eminesciene. Datarea poeziilor nepublicate și a ciornelor de scrisori este cea din Opere, Editura Academiei. Din Amintirile lui Ioan Slavici se cunoaște că după stabilirea la Iași în 1874, Eminescu frecventa salonul Veronicăi^[7][8]. În această perioadă scrisorile dintre cei doi au fost scrise în termeni ceremonioși.^[4]
  Dintr-un concept de scrisoare a lui Eminescu către Veronica din 1876 aflăm că în tot acest timp el a iubit-o pătimaș de la distanță: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, și am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă, nedemnă.” În același text Eminescu scrie: „d-ta erai o idee în capul meu și te iubeam cum iubește cineva un tablou”. Dar Veronica hotărăște să ducă lucrurile mai departe: „După ce singură ai voit altfel și-ai făcut din visul meu un capriț al d-tale, nu mai putea rămâne astfel, pentru că nu sunt nici de 16 ani, nici de 70.” Ce anume a făcut Veronica pentru ca lucrurile să se schimbe între ei putem afla din aluziile conținute în altă ciornă de scrisoare din aceeași perioadă. Odată, când Ștefan Micle a trebuit să plece din Iași, Veronica i-a dăruit lui Eminescu o oră de intimitate și l-a lăsat să o strângă în brațe. Această întâmplare este confirmată și de însemnarea de pe fila 82 verso a textului poporan religios Amartolon sotiria ce-i aparținea lui Eminescu: „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ține toată viața mea.”
  Jumătatea de an scursă de la îmbrățișarea din februarie până la următorul eveniment al legăturii lor a fost o perioadă de frământări continue. Acum Eminescu scrie foarte multe poezii care dovedesc zbuciumul din sufletul său: Iubind în taină, Eu număr, ah!, plângând, În liră-mi geme și suspin-un cânt, Ce șoptești atât de tainic, Zadarnic șterge vremea, Venin și farmec, Gelozie și multe altele. Până la urmă Eminescu reușește să se desprindă din vraja ei și scrie în poezia M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire:

  „Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine,
  Făr-a comite, Doamnă, păcatul moștenit.
  Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!”

  

  Mormântul Veronicăi Micle la Văratec în 2009.
  Veronica preia din nou ințiativa și reușește să îl înlănțuie folosind ceea ce până atunci îi refuzase: „păcatul moștenit”. Dovada este scrisoarea de dragoste din 30 august 1876 pe care Eminescu o încheie astfel: „De aceea sărut mâinile fără mănuși, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie și picioarele fără ciorapi și te rog să nu mă uiți, mai cu seamă când dormi.” În comentariile la această scrisoare Perpessicius observă că scrisoarea este ruptă la colțul unde apare anul în care a fost scrisă, iar pe spatele scrisorii Veronica îl corectează ulterior cu anul 1879. Această încercare evidentă de postdatare este o dovadă că Veronica avea ceva de ascuns, și anume faptul că legătura lor a devenit intimă înainte de moartea lui Ștefan Micle. Anul real este cu siguranță 1876 pentru că atunci în poeziile lui Eminescu se produce o schimbare radicală. Dacă poeziile de până atunci erau pline de revoltă și nemulțumire, din acest moment ele încep să exprime fericirea unei iubiri împărtășite. Între poeziile scrise după august 1876 sunt câteva în care Eminescu afirmă explicit că schimbarea s-a produs la inițiativa Veronicăi. De exemplu, în poezia Ah, cerut-am de la zodii sau în O stradă prea îngustă. Urmează o perioadă în care în manuscrise apar poezii care exprimă fericirea pe care i-a dăruit-o Veronica: Dormi! , Cărțile, Tu mă privești cu marii ochi sau Terține.
  Cu timpul pasiunea lui Eminescu se mai domolește. El hotărăște să se mute la București în octombrie 1877. Scrisoarea pe care i-o trimite Veronica imediat după aceea conține explicațiile pentru comportarea ei de până atunci.

  „Nu-i așa că indiferența mea ți-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferență reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afișai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârșit, toată persoana ta în prezența mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puțin stăpân pe tine însuți, încât chiar și persoana cea mai proastă știa că ești îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezmințire și să ascund față de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?”

  Ea îi declară cu sinceritate că motivul pentru care nu a vrut să facă cunoscută legătura lor este evitarea divorțului, pensia pe care o aștepta după moartea soțului ei fiind o compensație pentru copilăria ei sacrificată (se căsătorise la 14 ani). Veronica adaugă că nu vrea să devină o povară pentru Eminescu, fiind sigură că grijile materiale le-ar distruge dragostea. După moartea lui Ștefan Micle legătura dintre cei doi se reia printr-o scrisoare de condoleanțe din partea lui Eminescu. Lunile septembrie și octombrie le petrec împreună într-un fel de lună de miere. În perioada următoare, din noiembrie 1879 până în aprilie 1880 ei încearcă să-și întemeieze un cămin, fără să reușească. În această nereușită un rol important l-a avut lipsa mijloacelor materiale cu care să poată să-și asigure un trai decent.
  Reproșul cel mai frecvent care apare în scrisorile Veronicăi către Eminescu este că îi scria prea puțin și prea rar: „tăcerea ta mă omoară” (23 octombrie 1879); „tu-mi scrii așa de puțin încât abia o deschid și o și sfârșesc de citit” (12 decembrie 1879); „mă hotărâsem a nu-ți mai scrie, pentru a nu te provoca la răspunsuri care mi se pare că ți le storc cum ai stoarce apă din piatră”; „îndărătnica-ți tăcere mi-a zdrobit sufletul” (3 ianuarie 1880).
  Un alt reproș pe care i-l face frecvent lui Eminescu este că nu venea la Iași să o viziteze. După „luna de miere” Eminescu a mai fost la Iași în noiembrie la serbarea anuală a Junimii și apoi a fost ea la București să-l vadă. Sărbătorile din decembrie 1879 el le petrece în București, pentru că era bolnav și obosit, după cum îi scrie Veronicăi. Numai în februarie 1880 mai face un drum la Iași pentru a o îmbuna pe Veronica după ce ea îl anunțase că vrea să se despartă. După entuziasmul inițial, lui Eminescu îi era din ce în ce mai greu să țină pasul cu cerințele ei. Veronica se răzbuna scriindu-i scrisori scurte „ca să nu-l obosească” (13 ianuarie 1880), vorbindu-i despre curtezanii ei (14 ianuarie 1880) sau anunțându-l că îi venise gustul cochetăriei (8 martie și 12 martie 1880). Ea știa cât de gelos putea să fie Eminescu și într-adevăr el reacționa imediat prin scrisori furibunde. În sfârșit, măsura represivă extremă era amenințarea cu ruperea legăturii și cererea ca Eminescu să-i înapoieze toate scrisorile. Au existat trei astfel de încercări de ruptură (în jurul datelor de 28 decembrie 1879, 30 ianuarie și 19 februarie 1880) pe care Eminescu a reușit să le rezolve; primele două prin scrisori, iar ultima printr-o călătorie la Iași.
  Pentru a da un exemplu despre felul în care reacționa Veronica atunci când se considera neglijată și hotăra să se despartă, reproducem un pasaj din scrisoarea ei din 19 februarie 1880.

  „D-le Eminescu, să nu ți se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă, numai când gândesc la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intențiunea bine meditată și bine premeditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru toată lumea, căci m-ai făcut ca fără rușine să afișez relația mea cu D-ta și multe altele pe care de mai ai puțină conștiință trebuie să te îngrozești când îți vei aduce aminte de ele, și care îți mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul să-ți bați joc de mine și din cât eram de nenorocită să mă faci astfel încât să-mi vie nebuneală.”

  Ea spune că încă din decembrie a înțeles planul lui de a face să fie disprețuită de oameni. Acum îl declară liber de orice obligație, îndepărtându-i astfel „din cap acel nor care-ți îngreuna mintea și-ți încurca întrucâtva deprinderile de mai-nainte” astfel încât acum îi urează „succes fizic și moral” în viața lui de holtei. Și pentru a oficializa despărțirea îi cere, ca pe o datorie de onoare, să-i înapoieze toate scrisorile și fotografia pe care i-o dăruise. Ea se consideră complet nevinovată pentru că „eu am fost sinceră cu D-ta încât nici un cuvânt al meu n-a fost minciună”. La aceste acuzații Veronica mai adaugă că el este „sub orice critică” și că singura lui calitate este inteligența pe care dacă „printr-o fericită împrejurare” ar pierde-o ar ajunge o persoană fără nici o valoare.
  La această scrisoare înveninată Eminescu răspunde în glumă și se duce repede la Iași, reușind astfel să mai amâne cu două luni deznodământul. Atunci când răspunde în scris la acuzațiile și reproșurile repetate ale Veronicăi întotdeauna îi explică cu multă răbdare că este bolnav și obosit. De exemplu în scrisoarea din 4 februarie 1880 încearcă să o împace pe Veronica dându-i dreptate și recunoscând ca este vinovat că nu reușește să păstreze singura fericire de care a avut parte în viață.

  „Știu prea bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori să ierți dac-am îndrăznit să arunc asupra vieții D-tale umbra aceasta nefericită și tot de atâtea ori ai avut bunăvoința de a-mi trece cu vederea acea evidentă slăbiciune de caracter, acea lipsă de acțiune care e cauza tuturor relelor mele. … Pentru Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a lepăda departe această sarcină, pe acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai ți-ar mânca zilele cu propria lui neputință și lașitate. Neavând curajul vieții, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor, am pus dorința
  de-a fi a mea peste orice considerații și peste orice cuvinte de cruțare aș fi avut; mă sperii eu însumi de răutatea cu care te-am tratat.”

  La primirea unor scrisori ca aceasta Veronica se lăsa înduplecată pentru câteva zile, pentru ca apoi, la primul gest care nu îi convenea, să reacționeze violent luând în râs explicațiile lui Eminescu. De exemplu, în 30 ianuarie 1880 îi scrie că ea, fiind prea grosolană „pentru ca să pot înțelege gingășia amorului, poetica atențiune ce d-ta îmi acorzi mie”, hotărăște să renunțe la legătura lor.
  La sfârșitul lui martie îi cere să-i spună clar ce are de gând în legătură cu viitorul lor. După o săptămână de frământări, el îi răspunde în 4 aprilie că unirea lor oficială poate să aibă loc numai după ce va avea „o poziție cât de cât asigurată”. Veronica îi răspunde la rândul ei că numai el este de vină pentru starea în care se află și care „desigur că îți place mult”. Acum intervine ruptura care se amânase câteva luni de zile. Separarea lor durează până în decembrie 1881. Din această perioadă s-au păstrat câteva scrisori disparate, majoritatea expediate de Veronica. Eminescu îi răspundea rar, cu aceeași eleganță, dar încercând să evite reluarea legăturii. Unele dintre scrisorile Veronicăi, mai ales cele din 1880, sunt pline de amenințări și de reproșuri, chiar mai exagerate ca până atunci. În altele îi face declarații de dragoste și încearcă să obțină de la el un semn cât de mic de atenție.
  Într-o scrisoare nedatată, dar care este foarte probabil din a doua jumătate a anului 1880, Veronica începe prin a-l amenința pe Eminescu că se va răzbuna pentru că el, în mod deliberat, în înțelegere cu Mite Kremnitz și Maiorescu, a făcut-o „de râsul și disprețul lumii”. Răzbunarea ei va consta în publicarea unei descrieri a Junimii sub titlul Haremul lui Jupiter sau Misterele unui cerc literar pe care i-a făcut-o chiar Eminescu. Iar dacă va fi dată în judecată pentru calomnie ea deține două scrisori de la el care confirmă faptul că Eminescu i-a făcut destăinuiri pe acest subiect. Este adevărat că Veronica nu a publicat nimic din destăinuirile lui Eminescu, dar a spus tuturor cunoscuților tot ce știa. O mărturie a felului în care a acționat o avem în scrisoarea din 8 decembrie 1880 pe care a trimis-o lui B. P. Hasdeu. Îi scrie pentru ca să-l roage să intervină în favoarea aprobării pensiei de pe urma soțului ei, dar în prima parte a scrisorii se plânge că este deznădăjduită pentru că Maiorescu l-a convins pe Eminescu să renunțe la căsătoria proiectată.
  La finele lunii decembrie 1881 ea se duce la București unde se întâlnește cu Eminescu și reușește să-i redeștepte iubirea. Ea îi stârnește gelozia față de Caragiale cu care avusese între timp o legătură intimă. Îl implică pe Eminescu în recuperarea scrisorilor trimise lui Caragiale, îi cere sfatul și îi povestește amănunte de fiecare dată când are de-a face cu Caragiale. Eminescu reacționează cu o violență extremă. După cum relatează el însuși în scrisoarea din 28 decembrie și după cum confirmă și însemnările lui Maiorescu, Eminescu l-a bruscat pe Caragiale când s-au întâlnit cu ocazia Crăciunului la Maiorescu acasă. În cele din urmă Eminescu consideră că nu Veronica este vinovată în povestea cu Caragiale, ci totul nu este decât o consecință a greșelilor lui pe care încearcă să le îndrepte. Această perioadă de apropiere între cei doi este foarte asemănătoare cu cea anterioară. Veronica a manifestat de data asta mai multă reținere în a-l amenința cu despărțirea, dar în rest a continuat să îl chinuiască pe Eminescu cu toanele și pretențiile ei. Într-o scrisoare din 28 martie 1882 recunoaște chiar ea că în felul acesta încerca să-l țină lângă ea. Despărțirea se produce din aceleași motive ca și cea anterioară în cursul lunii august 1882.  Debutează în 1872 în Noul curier român, sub pseudonimul Corina, cu două lucrări în proză^[2]: Rendez-vous și Plimbarea de mai în Iași. Majoritatea poeziilor sunt publicate în Convorbiri literare. Mai colaborează la Columna lui Traian, Familia, Literatorul, Universul literar. În 1887 apare volumul de poezii care cuprinde poezii originale, prelucrări după Théophile Gautier și Lamartine și aforisme.
  În 2018 apare la Ediciones Rilke o antologie poetică în limba spaniolă.^[9]
  Eminescu: „Cartea ei e veșnic nouă pentru mine … Ce frumoase versuri întâlnești în cărticica asta. Citește-le și o să vezi câtă dreptate am!”
  Delavrancea considera volumul de poezii o palidă imitație a liricii lui Eminescu iar pe Veronica Micle „poet mic, neînsemnat, fără temperament, fără originalitate, fără chemare de a spune ceva pe lume”.
  Iorga considera că viața și opera Veronicăi Micle „sunt ca una din acele drame antice, în care se cuprind trei piese deosebite, reprezentând cele trei faze ale aceleași acțiuni: greșeala, efectele ei înainte de expirare și pedeapsa”.
  George Sanda: „Dramei creatorului neînțeles din erotica eminesciană, Veronica Micle i-a opus drama femeii neînțelese: pentru o astfel de femeie, dragostea nu este și condiția creației, ci numai a vieții; femeia care capătă conștiința personalității sale răzbună nu un sentiment jerfit, ci o viață pierdută.”  

  Veronica Micle
  Date personale
  Născută	22 aprilie 1850 Năsăud
  Decedată	3 august 1889 (39 de ani) Văratec
  Cauza decesului	sinucidere (Intoxicație)
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Ocupație	scriitoare poetă
  Limbi	limba română
  Activitatea literară
  Mișcare/curent literar	Romantism
  Specie literară	poezie, proză Mormântul Veronicăi Micle la Văratec în 1968 Placa memorială de pe Biserica Bob din Cluj

• 1852: William al IV-lea, Mare Duce de Luxemburg (Wilhelm Alexander von Nassau; 22 aprilie 1852 – 25 februarie 1912) a fost Mare Duce de Luxemburg din 17 noiembrie 1905 până la moartea sa. I-a succedat tatălui său, Adolphe, Mare Duce de Luxemburg. De asemenea, a deținut titlul de Duce de Nassau. La 21 iunie 1893 la Castelul Fischhorn, Zell am See, el s-a căsătorit cu Infanta Marie Anne a Portugaliei, fiica regelui detronat Miguel I al Portugaliei și a Adelaidei de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg.
  Cuplul a avut șase fiice și nici un fiu.
  • Marie-Adélaïde, Mare Ducesă de Luxemburg (1894–1924); nu s-a căsătorit și nu a avut copii.
  • Charlotte, Mare Ducesă de Luxemburg (1896–1985); s-a căsătorit cu vărul ei primar Prințul Felix de Bourbon-Parma, fiul surorii mai mici a Mariei Ana.
  • Prințesa Hilda Sophie Marie Adélaïde Wilhelmine (1897-1979); s-a căsătorit la Castelul Berg la 29 octombrie 1930 cu Adolf Fürst zu Schwarzenberg^[2]; fără copii.
  • Prințesa Antonia (1899–1954); a fost a doua soție a lui Rupert, Prinț Moștenitor al Bavariei.
  • Prințesa Elisabeta Marie Wilhelmine (1901-1950); s-a căsătorit la Schloss Hohenburg la 14 noiembrie 1922 cu Prințul Ludwig Philipp de Thurn și Taxis, fiul lui Albert I, Prinț de Thurn și Taxis,^[3] au avut copii
  • Prințesa Sophie Caroline Marie Wilhelmine (1902-1941); s-a căsătorit la Schloss Hohenburg la 12 aprilie 1921 cu Prințul Ernst Heinrich de Saxonia (1896-1971), fiul cel mic al regelui Frederic Augustus al III-lea al Saxoniei,^[4] au avut copii.
  William a devenit Mare Duce după decesul tatălui său la 17 noiembrie 1905. Neavând fii, Marele Duce și-a desemnat fiicele ca succesoare iar Marie-Adélaïde a fost confirmată și proclamată drept moștenitoare la 10 iulie 1907. După decesul tatălui ei, ea a devenit prima Mare Ducesă de Luxemburg. După abdicarea ei de la 14 ianuarie 1919, sora ei, Charlotte de Luxemburg, i-a succedat la tron.  

  William al IV-lea
  Date personale
  Născut	22 aprilie 1852 Palatul Biebrich, Wiesbaden
  Decedat	25 februarie 1912 (59 de ani) Palatul Berg, Colmar-Berg
  Înmormântat	Schlosskirche din Weilburg din 1953
  Părinți	Adolf, Mare Duce de Luxemburg Prințesa Adelheid-Marie de Anhalt-Dessau
  Frați și surori	Hilda de Nassau
  Căsătorit cu	Marie Anne a Portugaliei
  Copii	Marie-Adélaïde, Mare Ducesă de Luxemburg Charlotte, Mare Ducesă de Luxemburg Prințesa Hilda Sophie Marie Antoinette, Prințesă Moștenitoare a Bavariei Elisabeta, Prințesă Ludwig Philipp de Thurn și Taxis Sofia, Prințesă Ernst Heinrich a Saxoniei
  Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos
  Religie	Calvinism[*]
  Ocupație	politician
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Mare Ducele
  Familie nobiliară	Casa de Nassau-Weilburg
  Mare Duce de Luxemburg
  Domnie	17 noiembrie 1905 – 25 februarie 1912
  Predecesor	Adolphe
  Succesor	Marie-Adélaïde

• 1868: Arhiducesa Marie Valerie de Austria (22 aprilie 1868 – 6 septembrie 1924) a fost al patrulea și ultimul copil al împăratului Francis Joseph al Austriei și a împărătesei Elisabeta de Bavaria ("Sisi"). 
  Arhiducesa Valerie (dreapta) împreună cu sora ei mai mare, Gisela.
  Prințesa Marie Valerie s-a născut la Ofen (Buda) în Ungaria. Împărăteasa Elisabeta a fost în special atașată de Valerie, care s-a născut la zece ani după cel de-al treilea copil al cuplului imperial și a putut fi crescută de împărăteasă spre deosebire de primii trei copii, care au fost luați de lângă mama lor după naștere și crescuți de mama împăratului, Arhiducesa Sofia. Sofia însăși i-a scris mamei Elisabetei, Ludovica, "Sisi este complet absorbită de dragostea și grija pentru acest mic înger irezistibil".
  Ea a fost copilul favorit al Elisabetei și menționată cu aciditate de unii curteni drept "Die Einzige" ("Singurul copil") deoarece Elisabeta îi acorda mai multă atenție decât fraților ei. Valerie și-a iubit mama însă conform jurnalului ei, de multe ori s-a simțit jenată și copleșită de concentrarea Elisabetei asupra ei, mai ales pentru că ea însăși avea un caracter modest și practic.
  O altă poreclă a Valeriei a fost "copilul maghiar", pentru că nașterea ei a fost o concesie a Elisabetei, căreia îi displăcea intimitatea fizică și sarcina, în schimbul concilierii lui Franz Joseph cu Ungaria, partea ei favorită din Imperiu. Acest proces a culminat cu încoronarea lor comună, la Budapesta, la 8 iunie 1867, ca rege și regină a Ungariei. Valerie s-a născut nouă luni mai târziu.
  În mod deliberat a ales Elisabeta Ungaria ca loc de naștere al copilului; nici un copil regal nu se născuse în Ungaria de secole. Dacă ar fi fost băiat, ar fi purtat numele de Ștefan, după regele maghiar canonizat. Zvonuri răuvoitoare au sugerat că Valerie a fost de fapt fiica prietenului și admiratorului Elisabetei, Gyula Andrássy, prim-ministru maghiar. Aceste zvonuri au persistat în copilăria Valeriei, care a fost profund rănită. Cu toate acestea, ea a semănat fizic cu Franz Iosif mai mult decât oricare dintre frații ei, chiar mai mult pe măsură ce a înaintat în vârstă, și în cele din urmă zvonurile au dispărut.
  Din cauza atmosferei create, Valerie a dezvoltat o antipatie de-a lungul vieții față de orice avea legătură cu Ungaria, exacerbată de insistența Elisabetei de a-i vorbi numai în maghiară. A fost foarte bucuroasă când a primit permisiunea de a vorbi în germană cu tatăl ei. Valerie mai vorbea fluent engleză, franceză și italiană; îi plăcea să scrie piese de teatru și poezii și a fost un artist amator talentat, care s-a bucurat în special să picteze flori. A fost mare susținătoare a Burgtheater din Viena și a participat la producțiile sale cât mai des posibil. 
  Franz Salvator și Marie Valerie
  La Ischl la 31 iulie 1890, Valerie s-a căsătorit cu vărul ei, Arhiducele Franz Salvator. S-au întâlnit în 1886 la un bal însă Valerie a așteptat câțiva ani pentru a fi sigură că sentimentele ei pentru Franz Salvator erau suficient de puternice pentru a face o căsnicie fericită.
  Mulți de la curte sperau că ea se va căsători cu cineva ca Prințul Moștenitor al Saxoniei sau Ducele de Braganza moștenitorul Portugaliei, și era deja curtată de Prințul Alfons al Bavariei.
  Elisabeta a declarat că Valerie se va putea căsători cu cine va voi inima ei (spre deosebire de ceilalți copii ai ei care au făcut căsătorii dinastice). Valerie l-a ales pe Franz-Salvator, un prinț relativ minor din ramura toscană a familiei imperiale austriece, care nu avea o avere prea mare, însă Elisabeta și-a susținut fiica, așa cum a promis. Acest lucru a cauzat o ruptură, pentru o vreme, între Valerie și sora și fratele ei Prințul Rudolf însă în cele din urmă Rudolf s-a împăcat cu căsătoria când Valerie și Franz s-au logodit de Crăciun în 1888.
  Valerie a renunțat la drepturile ei asupra tronului austriac iar nunta a avut loc la 16 iulie 1890 la Hermesvilla.^[1] Ceremonia religioasă a avut loc la 31 iulie și a fost condusă de episcopul de Linz, Franz Maria Doppelbauer. Apoi, Valeir și Franz au plecat în luna de miere în Italia, Elveția și Bavaria.  

Marie Valerie de Austria, soțul ei și copiii lor
Marie Valerie și Franz-Salvator au avut 10 copii:
• Elisabeta Franziska "Ella" (1892-1930), în 1918 s-a căsătorit cu contele Georges de Walburg-Zeil; a avut copii
• Franz Karl Salvator (1893-1918), necăsătorit, a murit de gripă spaniolă
• Hubert Salvator (1894-1971), în 1926 s-a căsătorit cu prințesa Rosemary de Salm-Salm (1904-2001); a avut copii
• Hedwig (1896-1970), în 1918 s-a căsătorit cu contele Bernard of Stolberg-Stolberg; a avut copii
• Theodor Salvator (1899-1978), în 1926 s-a căsătorit cu contesa Maria Theresa of Waldburg-Zeil-Trauchburg; a avut copii
• Gertrud (1900-1962), în 1931 s-a căsătorit cu contele Georges de Walburg-Zeil, văduvul surorii ei Elisabeta; a avut copii
• Maria Elisabeta (1901-1936), necăsătorită
• Clemens Salvator (1904-1974), în 1930 s-a căsătorit cu contesa Elisabeth Rességuier de Miremont; a avut copii
• Matilda (1906-1991), în 1947 s-a căsătorit cu Ernest Hefel; n-a avut copii
• Agnes (1911-1911), a murit după opt ore  La început, Valerie și Franz au locuit la Schloss Lichtenegg (palatul Lichtenegg). La 11 iunie 1895, cuplul a cumpărat Schloss Wallsee, situat pe Dunare, de la proprietarul ei de atunci, Alfred, Duce de Saxa-Coburg-Gotha și l-a renovat complet. Când renovarea s-a terminat, la 4 septembrie 1897 a avut loc o ceremonie de marcare a mutării familiei în noul palat.
  

  Desen de Arhiducesa Marie Valerie de Austria, 1881 (vârsta de 13 ani).
  Marie Valerie a fost cunoscută și iubită pentru implicarea ei generoasă în eforturile locale de caritate. În 1900, ea a devenit patroană a Crucii Roșii, pentru care a fondat spitale și a strâns sume considerabile de bani; de asemenea, ea a fost patroană a altor șapte organizații de caritate. În timpul Primului Război Mondial, ea a creat o cazarmă spital chiar în castel și a ajutat la îngrijirea răniților. A fost un catolic devotat, care a petrecut mult timp sprijinind organizațiile caritabile religioase și a fost cunoscută de oameni drept "îngerul de la Waldsee".
  Valerie a fost foarte afectată de suicidul fratelui ei Rudolf la 30 ianuarie 1889 și de asasinarea mamei ei Elisabeta în septembrie 1898. Ea și sora ei Gisela au fost un mare sprijin pentru tatăl lor, în urma acestor tragedii.
  Mariajul Valeriei și al lui Franz a fost inițial armonios, însă cu timpul lucrurile s-au schimbat. Franz a avut mai multe aventuri, inclusiv cu prințesa Stephanie von Hohenlohe (1891-1972), care a fost cunoscut mai târziu ca "prințesa spion a lui Hitler" pentru activități de spionaj înaintea și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În 1914, ea a dat naștere unui fiu cu el, pe nume Franz Joseph, care a fost recunoscut de tatăl său în timp ce Valerie era încă în viață. Valerie a confruntat aceste lovituri cu stoicism, confesându-se numai în jurnal.
  După sfârșitul Primului Război Mondial, Valerie a recunoscut oficial sfârșitul monarhiei habsburgice și a semnat documentele de renunțare la toate drepturile la tron pentru ea și pentru urmașii ei. Renunțarea i-a permis să-și păstreze casa și bunurile.
  Valerie a murit la Schloss Wallsee la 6 septembrie 1924 de limfom. Cu puțin timp înainte de moartea ei, sora ei Gisela a scris într-o scrisoare "Trebuie să adaug că am văzut-o pe Valerie - pe deplin conștientă de starea ei și așa cu evlavie accepta, chiar cu bucurie, anticipând plecarea ei iminentă, că eu cred că o revenire neașteptată de fapt ar dezamăgi-o". A fost îngropată într-o criptă din spatele altarului mare al bisericii parohiale din Sindelburg, Austria.  

  Arhiducesa Marie Valerie
  Arhiducesă de Austria; Prințesă a Ungariei, Boemiei și Toscanei
  Fotografie din 1890
  Date personale
  Nume la naștere	Marie Valerie Mathilde Amalie
  Născută	22 aprilie 1868 Ofen (Buda), Ungaria
  Decedată	6 septembrie 1924 (56 de ani) Viena, Austria
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
  Părinți	Franz Joseph al Austriei Elisabeta, împărăteasa Austriei
  Frați și surori	Prințul Rudolf al Austriei Arhiducesa Sofia a Austriei Arhiducesa Gisela a Austriei
  Căsătorită cu	Arhiducele Franz Salvator, Prinț de Toscana
  Copii	Arhiducesa Elisabeta Arhiducele Franz Karl Arhiducele Hubert Salvator Arhiducesa Hedwig Arhiducele Theodor Salvator Arhiducesa Gertrud Arhiducesa Maria Elisabeta Arhiducele Clemens Salvator Arhiducesa Matilda Arhiducesa Agnes
  Cetățenie	Ungaria
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena

• 1870: Vladimir Ilici Lenin, politician rus (d. 1924)
• 1872: Prințesa Margareta a Prusiei (Margarete Beatrice Feodora) (22 aprilie 1872 - 22 ianuarie 1954) a fost fiica regelui Frederic al III-lea al Germaniei și a Prințesei Victoria a Regatului Unit. S-a căsătorit cu Prințul Frederic Carol de Hesse. Și-a pierdut trei fii în cele două războaie mondiale. Prințesa Margareta a Prusiei a fost cel mai mic copil din cei opt ai împăratului Frederic al III-lea al Germaniei, atunci moștenitor al Imperiului german și al soției sale, Prințesa Victoria a Regatului Unit, fiica cea mare a reginei Victoria. Născută la 22 aprilie 1872 la Palatul Nou, reședința familiei Hohenzollern din Potsdam, în momentul în care a fost botezată, capul ei era acoperit cu un păr scurt dobândind porecla de "Mossy".^[1]
  Nașii ei au fost împăratul Pedro al II-lea al Braziliei și Margareta de Savoia, prințesa moștenitoare a Italiei.^[2] A fost numită Margarethe Beatrice Feodora.
  Prințesa Margareta a crescut împreună cu surorile ei Prințesa Victoria și Prințesa Sofia. Margareta a fost profund atașată de părinții ei, formând un grup antagonist față de cel al fratelui ei mai mare Wilhelm al II-lea al Germaniei, Prințesa Charlotte și Prințul Heinrich. Ea a rămas apropiată de mama ei și după decesul tatălui.
  Margareta a fost considerată cea mai populară dintre surorile kaiserului Wilhelm al II-lea, ea menținând relații bune cu cei mai mulți membri ai familiei.^[3] A fost verișoara primară a regelui George al V-lea al Regatului Unit, a împărătesei Alexandra a Rusiei, toți fiind nepoți ai reginei Victoria. 
  Prințesa Margareta de Hesse-Cassel, născută prințesă a Prusiei, 1905.
  Prințesa Margareta a fost atrasă de Prințul Maximilian de Baden.^[4] După ce el nu a răspuns afecțiunii ei, Margareta și-a mutat atenția către prietenul lui Max, Prințul Frederic Carol de Hesse, viitorul șef al dinastiei Hesse-Kassel și viitorul rege ales al Finlandei.^[4]
  Cei doi s-au căsătorit la 25 ianuarie 1893 la Stadtschloss în Berlin la aniversarea căsătoriei părinților ei.^[5] Mariajul a fost foarte fericit. După nuntă cuplul a locuit la castelul Rumpenheim însă în 1901, după decesul mamei sale, Prințesa Margareta a moștenit Schloss Friedrichshof și cuplul s-a instalat acolo. În acea epocă era ceva extrem de neconvențional pentru un soț să locuiască în casa soției sale.
  

  Prințesa Margareta în uniformă
  În timpul Primului Război Mondial, prințesa Margareta și-a pierdut doi fii Friedrich Wilhelm și Maximilian, ambii în luptă.^[6]. Prințul Friedrich Wilhelm a murit la 12 septembrie 1916 în România iar Prințul Maximilian în octombrie 1914 în Franța.
  Ceilalți doi fii Filip și Christoph au îmbrățișat nazismul sperând că într-o zi Hitler va restaura monarhia germană. Filip s-a căsătorit cu prințesa Mafalda, fiica regelui Victor Emmanuel al III-lea al Italiei. Datorită relațiilor sale strânse cu regele Italiei, Filip a fost numit în 1939 în echipa personală a lui Hitler, deoarece el putea fi un util canal de comunicații între Germania nazistă și Italia fascistă. Când a realizat realitatea nazismului, a încercat să demisioneze dar nu a putut. S-a folosit de poziția sa și de banii săi pentru a oferi pașapoarte evreilor și pentru a-i ajuta să scape în Olanda.
  Când regele Italiei Italiei s-a întors împotriva Germaniei, în 1943, Filip a fost arestat și închis într-un lagăr de prizonieri politici, în timp ce soția sa a fost trimisă la Buchenwald, unde a murit din cauza unei hemoragii cauzată de amputarea brațului.^[7]
  Cel de-al cincilea fiu, Christoph, a fost un susținător fervent al efortului de război german, dar după bătălia de la Stalingrad, el a devenit frustrat de limitările rolul său în acest conflict și a devenit tot mai critic față de conducerea germană.^[8] Regimul nazist s-a întors împotriva familiei sale iar el își făcuse planul să părăsească partidul nazist câmd, în 1943, a murit într-un accident de avion.^[9]
  De asemenea, Prințesa Margareta și-a mai pierdut și o noră în timpul războiului. Soția fiului ei cel mic Wolfgang, Prințesa Maria Alexandra, când ea și alte șapte femei au fost ucise de o bombă la Frankfurt la 29–30 ianuarie 1944.^[10]
  Prințesa Margareta a avut ani dificili și după 1945; ei au fost agravați de furtul bijuteriilor de familie de la Schloss Friedrichshof în noiembrie 1945, pagubă evaluată la peste 2 milioane de lire sterline.^[11] În 1951 familia a recuperat doar 10% din ceea ce li se furase.^[12]
  Prințesa Margareta, ultimul copil în viață a împăratului Frederic al III-lea, a murit la Kronberg la 22 ianuarie 1954, la 22 de ani după soțul ei și la exact 53 de ani, în aceeași zi cu bunica ei maternă regina Victoria. Avea 81 de ani.  

  Prințesa Margareta a Prusiei
  Regină a Finlandei
  Portret oficial al Prințesei Margareta a Prusiei
  Date personale
  Nume la naștere	Margarete Beatrice Feodora
  Născută	22 aprilie 1872 Potsdam, Germania
  Decedată	22 ianuarie 1954 (81 de ani) Kronberg, Germania
  Părinți	Frederic al III-lea al Germaniei Prințesa Victoria a Regatului Unit
  Frați și surori	Sofia a Prusiei Charlotte, Ducesă de Saxa-Meiningen Prințesa Victoria a Prusiei Prințul Sigismund al Prusiei Prințul Waldemar al Prusiei Wilhelm al II-lea al Germaniei Prințul Heinrich al Prusiei
  Căsătorită cu	Prințul Frederic Carol de Hesse
  Copii	Prințul Friedrich Wilhelm de Hesse Prințul Maximilian de Hesse Prințul Filip de Hesse Prințul Wolfgang de Hesse Prințul Christoph de Hesse Prințul Richard de Hesse
  Cetățenie	Germania
  Religie	luteranism
  Ocupație	consort[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	regină consoartă[*] Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern

• 1873: Ellen Glasgow, scriitoare americană (d. 1945)
• 1881: Xenia Petrovic-Njegoš, Prințesă de Muntenegru (n. 22 aprilie 1881 - d. 10 martie 1960) a fost membră a Casei Petrović-Njegoš ca fiică a regelui Nicolae I al Muntenegru și a soției acestuia, Milena Vukotić. Prințesa Xenia de Muntenegru s-a născut la Cetinje la 22 aprilie 1881 ca a opta fiică a regelui Nicolae I al Muntenegru și a soției acestuia, Milena Vukotić.^[3] Spre deosebire de surorile sale mai mari, Prințesa Xenia nu a fost trimisă să studieze în Rusia la Institutul Smolny.^[4] Împreună cu sora ei mai mică, Vera, a fost educată acasă, la Cetinje.^[4]
  Surorile mai mari ale Xeniei s-au căsătorit cu figuri regale importante, producându-i tatălui lor, la fel ca și contemporanului rege Christian al IX-lea al Danemarcei, porecla de "socrul Europei"; o sursă a declarat că aceste căsătorii avantajoase "au făcut pentru Muntenegru mai mult decât toate faptele curajoase ale acestei nații de războinici".^[5]
  Tatăl Xeniei avea mari speranțe că ea și Vera se vor căsători cu membri ai familiei imperiale ruse; în special cu unul dintre fiii Marelui Duce Constantin Constantinovici al Rusiei sau unul dintre fiii Marelui Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei.^[6] Sora ei mai mare Prințesa Milica se căsătorise cu Marele Duce Petru Nicolaevici iar Prințesa Anastasia cu Marele Duce Nicolae Nicolaevici.
  În 1898, Prințesele Xenia și Vera împreună cu Prințul moștenitor Danilo și mama lor au călătorit în Italia pentru a o vizita pe sora lor recent căsătorită, Prințesa Elena (care se căsătorise cu Prințul moștenitor Victor Emanuel al Italiei).^[7] Mai târziu în același an, s-au făcut aranjamente pentru căsătoria Xeniei cu Alexandru I al Serbiei.^[8][9] Totuși, când Alexandru a mers la curtea de la Cetinje pentru a o vedea pe cea care avea să-i fie soție, Xenia și-a mărturisit "dezgustul și groaza" la apariția și comportamentul său. În ciuda rugăminților tatălui ei, ea a refuzat să se căsătorească cu Alexandru umilindu-l și supărându-l atât de mult încât relațiile diplomatice dintre Serbia și Muntenegru au fost afectate grav.^{[8][9][10][11]}
  Adoptarea fratelui ei Prințul Mirko de către Alexandru ca moștenitor al său în 1901 a avut ca scop, printre alte lucruri, să netezească vechile afronturi. 
  Prințesa Xenia împreună cu familia în exile. Rândul din față: Regele și regina. Rândul din spate, de la stânga la dreapta: Prințesa Vera, Prințesa Xenia, Prințesa Jutta (soția Prințului Danilo), M. Miouchikovitch, președintele Consiliului și Prințul Danilo, Lyons, Franța, 1916.
  La nunta fratelui ei Danilo cu Ducesa Jutta de Mecklenburg-Strelitz, Prințesa Xenia l-a întâlnit pe Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei, care l-a reprezentat pe tatăl lui, George I al Greciei.^[10] În 1899 a fost anunțată logodna Prințesei Xenia cu Prințul Nicolae.^[10] Din motive necunoscute, logodna lor s-a rupt și cuplul nu s-a mai căsătorit. Mai târziu, Prințul Nicolae s-a căsătorit cu Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei. Alte surse spun că Xenia a fost logodită cu frații lui Nicolae: Prințul George și Prințul Andrei la momente diferite.^[12][11]
  În 1902, s-au răspândit zvonuri despre logodna Xeniei cu Ernest Louis, Mare Duce de Hesse, care divorțase recent de Prințesa Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha.^[13][14] Acestea s-au dovedit a fi mincinoase și au apărut numai pentru că Xenia și-a vizitat sora Ana la [Darmstadt]], unde Ernest Louis își avea reședința.^[14] Un alt zvon care s-a răspândit a fost cel legat de căsătoria Xeniei cu Marele Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei. Zvonul a apărut din cauza faptului că rugămințile Marelui Duce Kiril adresate Țarului Rusiei de a-i permite să se căsătorească cu Prințesa Victoria Melita au fost refuzate din cauza statutului acesteia de femeie divorțată.^[15] Acest zvon s-a bucurat de o oarecare popularitate deoarece Xenia era adepta ortodoxismului ca și Marele Duce Kiril.^[11]
  Un alt zvon s-a răspândit în 1904 despre logodna Xeniei cu Marele Duce Mihail Alexandrovici, moștenitorul aparent al tronului Rusiei.^[13][16] Totuși, apariția a nenumăratelor zvonuri legate de angajamentele, logodnele și căsătoriile ei, au determinat ca acest zvon să fie privit cu neîncredere.^[11] De-a lungul anilor, unii au pretins logodna ei cu Vittorio Emanuele, Conte de Torino, Luigi Amedeo, Duce de Abruzzi, Ferdinand I al Bulgariei și chiar cumnatul ei văduv, Petru I al Serbiei. În ciuda numeroaselor zvonuri care au circulat despre căsătoriile ei iminente, Prințesa Xenia a ales să rămână necăsătorită.^[3] Cum tatăl ei a îmbătrânit, Xenia a servit drept "consilier al ultimilor ani".^[18] În 1909, în timpul unor neînțelegeri între Muntenegru și Austria, Xenia a condus unele proteste anti-austriece la Cetinje.^[19] Guvernul austriac a luat acțiunile ei drept o insultă și a solicitat un puternic protest diplomatic. Cum Nicolae era îndatorat Austriei pentru multe favoruri făcute în trecut, în special pentru asistență financiară, el nu era sigur ce pedeapsă să aplice fiicei sale și în cele din urmă s-a decis pentru a o exila temporar în Franța.^[19] Xenia s-a bucurat de Paris, unde și-a petrecut timpul făcând cumărături, mergând la teatru și la operă și întreținându-se cu lideri ai societății pariziene.^[19]
  Nicolae a fost încoronat rege al Muntenegrului la 28 august 1910. În timpul Campaniei din Balcani, regele și familia lui au plecat în Italia după ce țara sa și Austria nu au putut stabili un acord asupra negocierilor de pace.^[20]
  După căderea monarhiei muntenegrene în 1918, Prințesa Xenia s-a retras la Paris, unde a supraviețuit celui de-al Doilea Război Mondial și a continuat să locuiască la Paris.^[3] La 10 martie 1960, la vârsta de 78 de ani a murit la Paris.  

  Prințesa Xenia
  Prințesă de Muntenegru
  Date personale
  Născută	22 aprilie 1881 Cetinje, Muntenegru
  Decedată	10 martie 1960 (78 de ani) Paris, Franța
  Înmormântată	Q12031734[*]
  Părinți	Nikola I al Muntenegrului[1] Milena Vukotić[*][1]
  Frați și surori	Elena de Muntenegru Zorka, prințesă a Serbiei Prințesa Milica de Muntenegru Anastasia de Muntenegru Prințesa Ana de Muntenegru Prince Mirko of Montenegro[*] Prince Peter of Montenegro[*] Danilo, prințul moștenitor al Muntenegrului
  Cetățenie	Muntenegru
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Petrović-Njegoš

• 1881: Aleksandr Kerenski, politician rus (d. 1970)
• 1891: Nicola Sacco, anarhist american de origine italiană (d. 1927)
• 1894: Camil Petrescu, scriitor român, romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet (d. 1957)
• 1904: Robert Oppenheimer, fizician american (d. 1967)
• 1906: Prințul Gustaf Adolf, Duce de Västerbotten (22 aprilie 1906 - 26 ianuarie 1947) a fost cel mai mare fiu al regelui Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei și a primei lui soții Prințesa Margaret de Connaught. Mama lui era nepoată a reginei Victoria devreme ce era fiica Prințului Arthur, Duce de Connaught, care era fiul reginei Victoria.
  Gustaf Adolf a fost tatăl actualului monarh al Suediei, regele Carl XVI Gustaf. 
  Prințul Gustaf Adolf împreună cu doi dintre frații săi: Prințul Bertil și Prințul Sigvard, la Palatul Regal.
  Gustaf Adolf s-a născut la Palatul Regal la 22 aprilie 1906 la ora 23:10; a fost fiul cel mare al Ducelui și Ducesei de Skåne. În anul următor, după decesul regelui Oscar al II-lea, tatăl său a devenit prinț moștenitor. Prințul Gustaf Adolf a primit titlul de Duce de Västerbotten și a fost fratele mai mare a Prințului Sigvard, Prințului Bertil, Prințului Carl și a Prințesei Ingrid.
  A crescut în partea de nord-est a Palatului Regal, pe care părinții săi îl renovau și modernizau. Cum mama sa a fost englezoaică, engleza a devenit a doua limbă maternă a prințului alături de suedeză. De la mama sa a moștenit, de asemenea, interesul pentru sport și responsabilitatea socială. Când Gustaf Adolf a împlinit 14 ani, mama sa a murit pe neașteptate iar copiii au fost dați în grija a două doamne de la curte.
  Tatăl lui s-a recăsătorit cu Louise Mountbatten în 1923 și familia s-a mutat la palatul Ulriksdal. Întreaga copilărie și-a petrecut verile la Palatul Sofiero de ale cărui grădini a avut grijă extremă cât a fost în viață Prințesa Margaret.
  În aprilie 1924, Gustaf Adolf a devenit major și a preluat pentru prima dată afacerile guvernului când bunicul său regele Gustaf al V-lea și tatăl său au plecat în străinătate.
  Prințul Gustaf Adolf și frații lui au călătorit în mod regulat în Marea Britanie. Într-o vizită la Londra în 1931 și-a cunoscut viitoarea soție, Prințesa Sibylla de Saxa-Coburg-Gotha. La 15 iunie 1932 a avut loc logodna oficială a prințului cu Sibylla iar la 20 octombrie în același an, la Coburg, a avut loc nunta, o sărbătoare foarte generoasă, care a atras mulți membri ai nobilimii europene.
  Cuplul a avut cinci copii: patru fete și un băiat. Familia s-a stabilit la Palatul Haga. Deoarece Sibylei îi era greu să învețe suedeza, limba folosită în casă a fost engleza. Gustaf Adolf a studia la o școală cu internat la Värmland între 1918 și 1924. Mai târziu a primit o educație militară devenind locotenent al regimentului de la Livgarde. La Școala Superioară de Război dobândește gradul de căpitan de cavalerie.
  La Universitatea de la Uppsala a studiat științe politice, drept, germană, franceză și istorie. Mai târziu, el a continuat studiile la Școala Superioară de Economie, unde a studiat științe economice și sociale.
  A fost președinte al Asociației Internaționale de Cercetași în 1932; a fost președinte al Comitetului Olimpic suedez, al Federației Regale Suedeze de Sport și a Asociației suedeze de vânătoare. A fost, de asemenea, membru de onoare al Academiei de Științe și al Academiei de Științe Militare. 
  Prințul Gustaf Adolf, Hermann Göring și regele Gustaf al V-lea al Suediei la Berlin 1939.
  Unii jurnaliști și istorici recenți portretizează pe Gustaf Adolf ca simpatizant față de mișcarea nazistă în anii 1930, o opinie care a fost extrem de dezbătută și criticată. Ca reprezentant oficial al Suediei, Gustav Adolf s-a întâlnit cu mulți lideri naziști, inclusiv cu Adolf Hitler și Hermann Göring (acesta din urmă a trăit în Suedia și a avut mulți prieteni din clasa superioară suedeză). Ca prinț foarte rar a vorbit despre chestiuni politice și nu a lăsat nici o dovadă scrisă a oricărei simpatii politice de orice fel.
  Aceste zvonuri l-au făcut foarte nepopular printre mulți suedezi în timpul vieții. Cu toate acestea, potrivit jurnalistului și autorului Staffan Skott în cartea sa Alla Dessa Bernadottar, aceste zvonuri sunt contrazise de scrisori și jurnale ale suedezilor influenți inclusiv de diplomatul Sven Grafström și soția ministrului Gustav Möller ca și de fiul vitreg al lui Hermann Göring care a spus că o vizită a prințului acasă la Göring a fost un eșec și că Göring și Gustaf Adolf nu s-au simțit bine împreună. De asemenea, ziarul antinazist "Expressen" a declarat că zvonurile au fost negate de "martori plauzibili care erau profund pro-democrați". Curtea regală suedeză, de asemenea, a făcut o declarație negând orice simpatie nazistă.
  În timpul anilor 1940 a obținut gradul de locotenent colonel. La zece luni după nașterea fiului său, prințul a participat la o vânătoare în Olanda, la invitația lui Bernhard al Țărilor de Jos (soțul reginei Juliana a Olandei). La 26 ianuarie 1947, la întoarcerea acasă, avionul în care se afla moștenitorul Suediei s-a prăbușit în flăcări în apropiere de Kastrup.
  Funeraliile au avut loc la catedrala Estocolmo la 4 februarie în prezența a peste 100.000 de persoane. Prințul a fost îngropat în cimitirul de la Palatul regal Haga, o suburbie a Stockholmului.  

  Prințul Gustav Adolf
  Duce de Västerbotten
  Date personale
  Născut	22 aprilie 1906 Palatul Stockholm, Stockholm, Suedia
  Decedat	26 ianuarie 1947 (40 de ani) Kastrup, Danemarca
  Înmormântat	Kungliga begravningsplatsen[*]
  Cauza decesului	accident
  Părinți	Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei Prințesa Margaret de Connaught
  Frați și surori	Ingrid a Suediei Prințul Sigvard, Duce de Uppland Carl Johan Bernadotte Prințul Bertil, Duce de Halland
  Căsătorit cu	Prințesa Sibylla de Saxa-Coburg-Gotha
  Copii	Prințesa Margaretha, Mrs. Ambler Prințesa Birgitta a Suediei Prințesa Désirée, Baroneasă Silfverschiöld Prințesa Christina, Mrs. Magnuson Carl XVI Gustaf
  Cetățenie	Suedia
  Religie	luteranism
  Ocupație	personal militar[*] Călăreț
  Activitate
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce[1]
  Familie nobiliară	Casa de Bernadotte

• 1909: Rita Levi-Montalcini, neurobiolog, laureată a Premiului Nobel (d. 2012
• 1910: Friedrich Franz, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin (germană Friedrich Franz Erbgroßherzog von Mecklenburg-Schwerin; 22 aprilie 1910 – 31 iulie 2001) a fost moștenitor aparent al tronului Marelui Ducat de Mecklenburg-Schwerin și membru al SS. A devenit șeful Casei de Mecklenburg-Schwerin în 1945, linia sfârșindu-se odată cu moartea sa. S-a născut la Schwerin ca cel mai mare copil al Marelui Duce Mecklenburg Frederic Francisc al IV-lea și a soției acestuia, Prințesa Alexandra de Hanovra și Cumberland. În urma înfrângerii Imperiului German în Primul Război Mondial, tatăl lui a abdicat la 14 noiembrie 1918. Friedrich Franz nu a i-a succedat la tron deoarece Imperiul a fost înlocuit de Republica de la Weimar.
  În mai 1931 împotriva voinței tatălui său,^[2] Friedrich Franz s-a alăturat SS și în 1936 a fost promovat la rang de Hauptsturmführer (căpitan).^[3] Împreună cu soția sa Alexandra, el a fost invitat în 1937 la nunta Prințesei Juliana a Olandei cu Prințul Bernhard de Lippe-Biesterfeld.^[4]
  În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost în Danemarca unde a lucrat la ambasada Germaniei ca ajutor al lui Werner Best.^[3] Și-a petrecut lunile din vara anului 1944 servind în Waffen-SS.^[3]
  La Wiligrad, la 11 iunie 1941, Friedrich Franz s-a căsătorit cu Karin Elisabeth von Schaper (1920–2012), fiica lui Walter von Schaper și a soției acestuia, baroneasa Louise von Münchhausen. Ei au divorțat la 22 septembrie 1967 însă s-au recăsătorit zece ani mai târziu la Glücksburg la 27 aprilie 1977.  

  Friedrich Franz (V)
  Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin
  Date personale
  Nume la naștere	Freidrich Franz Michael Wilhelm Nikolaus Franz-Joseph Ernst August Hans
  Născut	22 aprilie 1910 Schwerin, Mecklenburg-Schwerin
  Decedat	31 iulie 2001 (91 de ani) Hamburg, Germania
  Părinți	Frederic Francisc al IV-lea, Mare Duce de Mecklenburg[1] Prințesa Alexandra de Hanovra și Cumberland[1]
  Frați și surori	Duke Christian Louis of Mecklenburg[*] Duchess Anastasia of Mecklenburg-Schwerin[*] Thyra Anastasia Alexandrine Marie-Louise Olga Cecilie Charlotte Elisabeth Emma[*]
  Căsătorit cu	Karin Elisabeth von Schaper
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	diplomat pictor
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Mecklenburg-Schwerin
  Șeful Casei de Mecklenburg-Schwerin
  Domnie	17 noiembrie 1945 – 31 iulie 2001
  Predecesor	Frederic Francisc IV
  Succesor	Nimeni

• 1912: Ghizela^[1] Vass (născută Gitta) (n. 22 aprilie 1912, Iași - d. 2004, București) a fost o activistă comunistă din România. A fost bunica din partea mamei a lui Bogdan Olteanu, președinte al Camerei Deputaților. S-a născut într-o familie de origine evreiască din Basarabia și a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1952 - 1957. 

  Ghizela Vass
  Date personale
  Nume la naștere	Gitta Vass
  Născută	22 aprilie 1912 Iași, România
  Decedată	16 decembrie 2004, (92 de ani) București, România
  Părinți	Eleonora Vass
  Căsătorită cu	Ladislau Vass
  Copii	Gheorghe, Leah Zoia, Ecaterina
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Etnie	evreiască
  Ocupație	sindicalist[*]
  Membru supleant al Comitetului Central al PCR
  În funcție 23 februarie 1948 – 27 mai 1952
  Membru al Comitetului Central al PCR
  În funcție 27 mai 1952 – 22 noiembrie 1984
  Șef de secție la Comitetului Central al PCR
  În funcție 1975 – 1984
  Premii	A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România
  Partid politic	Partidul Comunist din România, Partidul Muncitoresc Român
  Alma mater	1. Șapte clase elementare, 2. Școala Superioară de Partid „Ștefan Gheorghiu“
  Profesie	croitoreasă, politician comunist

• 1914: Constantin Ionescu Gulian (pe numele său complet Constantin Henri Ionescu-Gulian^[1][2], n. 22 aprilie 1914, București - 21 august 2011) a fost un filosof evreu^[1][3] român, comunist ^[4], membru titular al Academiei Române, din 1955.
  A studiat la Sorbona și a fost membru al Asociației sociologilor de limba franceză.^[5] În Germania, el a fost membru al Comisiei de marxism din Heidelberg. Cartea sa despre antropologia filozofică marxistă a apărut în Franța în a trei ediții, în același timp fiind tradus în spaniolă, portugheză și germană, existând chiar și o ediție mexicană. Renumita sa Monografie Hegel a fost editată și în Uniunea Sovietică (Moscova, 1962-1963). În anul 1964, academicianului Constantin Ionescu-Gulian i s-a conferit „Ordinul Muncii” clasa I.^[6]
  Vladimir Tismăneanu citează o apreciere a lui Sorin Lavric, care se referă la C. Ionescu-Gulian, încă membru al Academiei Române, poreclit cândva „academicuțul Nulian”.^[7]
  În 1957, academicianul C.I. Gulian a publicat un studiu pe tema fatalismului, proclamând: „Poporul român – ca toate popoarele – are față de moarte o atitudine firească, sănătoasă, considerând-o drept un fenomen naturale, pe care experiența sa milenară de viață l-a integrat prin legea firii (…). Poporul nici nu se resemnează, nici nu primește cu bucurie moartea; el o acceptă numai, ca pe un fenomen firesc… A ști că moartea e un fenomen firesc și a accepta fenomenul ca o lege a firii este cu totul altceva decât dorința de moarte și glorificarea morții, pe care o predică ideologia burgheză în descompunere”.^[8]
  După ce fusese „scuturat” într-un discurs al lui Leonte Răutu, C.I.Gulian s-a metamorfozat într-un instrument docil. Gulian a fost cel ce i-a „demolat” pe Titu Maiorescu și pe Eugen Lovinescu în perioada proletcultistă a regimului comunist din România. 

  Scrieri

  • Introducere în etica nouă, Editura de Stat 1946.
  • Goethe și problemele filosofiei, București 1957.
  • Hegel sau filosofia crizei, Editura Academieri R.S. România, București, 1970
  • Versuch einer marxistischen philosophischen Anthropologie, Darmstadt, Neuwied, Luchterhand, 1973
  • Introducere în istoria filosofiei moderne, Editura Enciclopedică Română, București, 1974
  • Bazele istoriei și teoriei culturii, Editura Academieri R.S. România, București, 1975
  • Marxism și structuralism, Editura Politică, București, 1976
  • Structura și sensul culturii, Editura Politică, București, 1980
  • Hegel, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981
  • Axiologie și istorie: de la Zaratkustra la Hegel Editura Academiei R.S. România, București, 1987
  • Axiologie și istorie în gândirea contemporană, Vol.1. Editura Academiei Române, București, 1991
  • Nietzsche, Vol.1, Editura Academiei Române, București, 1994.  

    Constantin Ionescu Gulian
    Date personale
    Născut	22 aprilie 1914 București, România
    Decedat	21 august 2011, (97 de ani)
    Naționalitate	România
    Cetățenie	România
    Ocupație	filozof, politician comunist
    Activitate
    Educație	Conservatorul de Muzică din București, Facultatea de Litere și Filozofie București, Universitatea Sorbona
    Organizație	Universitatea din București
    Partid politic	Partidul Comunist Român
    Premii	Ordinul Muncii clasa I
    Membru titular al Academiei Române

• 1916: Yehudi Menuhin, violonist, elev al lui George Enescu (d. 1999)
• 1919: Donald J. Cram, chimist american, laureat Nobel (d. 2001)
• 1922: Mariana Kahane (n. 22 aprilie 1922, Tecuci, județul Galați - d. 23 martie 2008, București) a fost o cercetătoare, profesoară, folcloristă și etnomuzicologă româncă, de origine evreiască. S-a născut la data de 22 aprilie 1922, în orașul Tecuci, județul Galați.^[1]
  Își începe studiile muzicale la Școala de Arte pentru Evrei din București, între 1941-1946, cu profesorii Benjamin Weiss (canto), Alfred Mendelsohn (teorie-solfegiu, armonie, istoria muzicii), Hilda Jerea (pian).^[2]
  Între 1943-1945 este asistentă la catedra de teorie-solfegiu, la Șocala de Arte pentru Evrei din București.^[1]
  Își continuă studiile la Conservatorului din București, între 1946-1952, la Facultatea de Canto și Facultatea de Pedagogie muzicală/Dirijat, avându-i ca profesori pe Ioan D. Chirescu (teorie-solfegiu), Ion Dumitrescu (armonie), Nicolae Buicliu și Leon Klepper (contrapunct), Tudor Ciortea (forme muzicale), Zeno Vancea (istoria muzicii), Harry Brauner, Tiberiu Alexandru, Emilia Comișel (folclor), Dumitru Botez (cor și dirijat coral), Theodor Rogalski (orchestrație), Florin Eftimescu (pian).^[2]
  Între 1948-1949 este profesoară de teorie-solfegiu la Conservatorul Alberto della Pergolla din București.^[1]
  În 1948 este angajată la nou-înființatul Institut de Folclor din București, unde va fi pe rând: asistent, cercetător și cercetător principal. De aici va ieși la pensie în 1981.^[3][2]
  Între 1949-1955 activează ca asistent și lector la catedra de folclor a Conservatorului din București.^[3]
  Între 1969-1970, printr-o bursă de documentare, se perfecționează în etnomuzicologie la Indiana University din Bloomington cu profesorul George List și la California University din Los Angeles cu profesorii Charles Seeger și Mantle Hood.^[2]
  În 1969 devine membră a „Society for Ethnomusicology” (SEM) din Statele Unite ale Americii, iar în 1975 a „International Council for Traditional Music”, făcând parte din grupul de studiere a analizei și sistematizării muzicii populare. A publicat articole, studii, analize, note în numeroase periodice, precum „Muzica”, „Revista de Folclor” (devenită Revista de Etnografie și Folclor), „Anuarul ICED” (Institutului de Cercetări Etnologice și Dialectologice), „Revue Roumaine d'histoire de l'art”, „Ethnomusicology”, „Journal of the Society of Ethnomusicology”, „Jahrbuch fur Volksliedforschung”, „Dialogue”, „Buletin Associazione latine degli studi romeni” etc.^[3][4]
  A susținut comunicări științifice, referate și conferințe în țară și în străinătate (Bulgaria, Polonia, Slovacia, SUA), emisiuni de radio și televiziune.^[4]
  A cules peste 4.300 de piese, a notat și a transcris peste 3.500 melodii populare, majoritatea aflate în arhiva Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” din București. 

  Lucrări[modificare | modificare sursă]

  Volume[modificare | modificare sursă]

  • Cântecul Zorilor și Bradului. Tipologie muzicală, Colecția Națională de Folclor, București, Editura Muzicală, 1988, 824 p. (în colaborare cu Lucilia Georgescu-Stănculeanu)
  • Doina vocală din Oltenia. Tipologie muzicală, Colecția Națională de Folclor, București, Editura Academiei Române, 2007, 260 p. (lucrare îngrijită de Marian Lupașcu)

  Culegeri de folclor[modificare | modificare sursă]

  • Din folclorul nostru, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1953 (în colaborare cu Emilia Comișel)
  • Antologie folclorică din ținutul Pădurenilor (Hunedoara), București, Editura Muzicală, 1959 (ediția I, în colaborare cu Emilia Comișel)

  Studii și articole[modificare | modificare sursă]

  Revista Muzica[modificare | modificare sursă]

  • „Pe urmele lui Béla Bartók în Hunedoara” în Muzica, tomul V, nr. 9, 1955 (în colaborare cu Emilia Comișel)
  • „Ulpiu Vlad, etnomuzicologul (contribuție la portretul realizat de Valentina Sandu-Dediu)” în Muzica, nr. 1, 1995

  Revista de Folclor / Revista de Etnografie și Folclor[modificare | modificare sursă]

  • „Cîntece și jocuri de nuntă din Ținutul Pădurenilor, reg. Hunedoara” în RF, tomul I, nr. 1-2, 1956 (în colaborare cu Emilia Comișel)
  • „Doine din Oltenia subcarpatică” în RF, tomul VIII, nr. 1-2, 1963
  • „Baza prepentatonică a melodicii din Oltenia subcarpatică” în REF, tomul IX, nr. 4-5, 1964; idem în limba franceză, în „Revue Roumaine d'Histoire de l'Art”, I, nr. 2, 1964
  • „Obiceiul colindatului în satele Lupșa de Sus (Strehaia-Oltenia) și Bărbătești (Horezu-Argeș)” în REF, tomul X, nr. 4, 1965
  • „De la cîntecul de leagăn la doină” în REF, tomul X, nr. 5, 1965
  • „Un aspect al legăturii dintre text și melodie în cîntecul popular românesc” în REF, tomul XI, nr. 2, 1966
  • „Trăsături specifice ale doinei din Oltenia subcarpatică” în REF, tomul XII, nr. 3, 1967
  • „Repertoriul de șezătoare - specie ceremonială distinctă” în REF, tomul XIII, nr. 4, 1968 (în colaborare cu Lucilia Georgescu-Stănculeanu)
  • „Orientări și aspecte ale cercetării folclorului în SUA (I)” în REF, tomul XVII, nr. 1, 1972
  • „Orientări și aspecte ale cercetării folclorului în SUA (II)” în REF, tomul XVII, nr. 3, 1972
  • „De la sistem sonor la formă arhitectonică (cu privire la indiferența funcțională)” REF, tomul XXIV, nr. 1, 1979; idem, în limba franceză, în Dialoge - Revue d'Etudes Roumaines et des Traditions Orales Mediterraneennes, nr. 12/13, Montpellier, Université Paul Valéry, 1984
  • „George Herzog, 1902-1983. In memoriam” în REF, tomul XXIX, nr. 1, 1984

  Anuarul I.C.E.D.^[7] / I.E.F.C.B.^[8][modificare | modificare sursă]

  • „Observații în legătură cu Ciocîrlia” în Anuarul I.C.E.D., seria A, nr. 1, 1979
  • „Paula Carp (1911-1991)” în Anuarul I.E.F.C.B., tomul 3, București, Editura Academiei Române, 1992 (în colaborare)

  Buletin - Associazione Latina degli Studi Romeni[modificare | modificare sursă]

  • „Cântarea antifonică a unor specii ale folclorului românesc ceremonial. Consecințe asupra textelor poetice (I)” în Buletin - Associazione Latina degli Studi Romeni, nr. 5, Milano, 1993

  Volume colective[modificare | modificare sursă]

  • „Folclorul muzical din zona Crișului Negru (muzica vocală)” în Zilele folclorului bihorean (ediția a IV-a), Oradea, Centrul de Îndrumare a Creației Populare și Mișcarea Artistică de Masă - Bihor, 1974
  • „O ipostază a ursitoarelor în credințe și ceremonialuri” în Folclor literar, vol. II, Timișoara, Universitatea din Timișoara, Facultatea de Filologie, 1968 (în colaborare)
  • „Observații asupra melodicii maramureșene” în Imagini și permanențe în etnologia românească, Chișinău, Editura Știința, 1992
  • „Câteva cercetări pe drumuri deschise de Constantin Brăiloiu” în Centenar Constantin Brăiloiu, București, Editura Muzicală, 1994

  Discografie[modificare | modificare sursă]

  • Document. Arhive folclorice românești - Rădăcini / Document. Romanian Folk Archives - Roots (EDC 322), București, 1999 (CD cu 54 de piese muzicale și broșură de 50 p. în limbile română și engleză semnată de Mariana Kahane, Emilia Comișel și Marian Lupașcu)  

    Mariana Kahane
    Date personale
    Născută	22 aprilie 1922, Tecuci, județul Galați
    Decedată	23 martie 2008, București
    Ocupație	folclorist, etnomuzicolog
    Activitate
    Alte nume	Mariana Rodan-Kahane
    Gen muzical	folclor, muzică populară

• 1924: Ion Lucian (n. 22 aprilie 1924, București^[3] - d. 31 martie 2012, București^[4]) a fost un actor român de comedie în film, radio, teatru, televiziune și voce, dramaturg, epigramist, director al teatrului Excelsior, societar de onoare al Teatrului Național București. S-a născut la 22 aprilie 1924, la București. Actorul obișnuia să glumească, afirmând că s-a născut „în aceeași zi cu Shakespeare. E drept că nu în același an, el fiind ceva mai grăbit”.^[5] Părinții săi proveneau din regiunea Moldovei: mama, Ana, era din zona Neamțului, iar tatăl, Gheorghe, din zona Romanului. Ion Lucian a urmat cursurile Liceului „Matei Basarab”, susținând un bacalaureat științific în 1942. În școală a fost un elev silitor, uneori premiant, și, spre dezamăgirea părinților și a profesorilor, a refuzat cariera de inginer și a dat admitere la Academia de Artă Dramatică.^[6]
  

  Ion Lucian în rolul Nae Girimea din comedia D-ale carnavalului de I.L. Caragiale.
  În 1940, datorită faptului că tatăl său rămăsese să administreze uzinele electrice din Dobrogea, iar banii familiei erau tot mai puțini, Ion Lucian a început să dea meditații la matematici și să realizeze desene colegilor, apoi a făcut figurație la Teatrul Național. Elevii nu aveau voie la acea vreme să frecventeze teatrele și cinematografele, așa că Lucian a dat admitere la Academia de Artă Dramatică în 1941 (când era încă elev în ultimul an de liceu) și a fost admis, deși nu avea bacalaureat, după ce a recitat poezia „Oltul” de Octavian Goga. A frecventat timp de un an liceul și academia, iar în toamna anului 1942, după bacalaureat, a dat concurs (cu dispensă) pentru unul din cele cinci posturi de actor la Teatrul Național și a fost admis, deși erau 163 de candidați. Primul său rol ca actor a fost în piesa Castiliana de Lope de Vega.^[7] I-a avut ca profesori la academie pe Ion Manolescu (pe care-l considera părintele său spiritual), Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Marietta Sadova și Gheorghe Timică, iar actorul George Calboreanu a exercitat o influență puternică în formarea sa etică prin exemplul personal de conștiinciozitate.^[8]
  Ion Lucian a fost, pe rând, actor la Teatrul Național București (1942-1945), Teatrul de Operetă Alhambra (1945-1947), Teatrul Municipal din București (1947-1952), Teatrul Actorului de film „C. Nottara” (1952-1956), Teatrul Municipal din București (1956-1960) și Teatrul de Comedie (1960-1964), director fondator al Teatrului „Ion Creangă” (1964-1972), actor la Teatrul de Comedie (1972-1990), director fondator și actor al Teatrului Excelsior (1990) și societar de onoare la Teatrul Național (cumul cu Excelsior) (din 2002).
  A fost internat pe 11 martie 2012 la Spitalul de Urgență Floreasca din București cu suspiciune de bronhopneumonie și anemie.^[9] Pe 31 martie 2012, soția actorului, Paula Sorescu-Lucian, și unele surse medicale au confirmat decesul acestuia la ora 21.15 (UTC+3). În cursul carierei sale a interpretat numeroase roluri, mai ales în comedii, dintre care cele mai importante au fost Guliță în Coana Chirița, Hlestacov în Revizorul, Tristan în Câinele grădinarului, Nae Girimea în D-ale carnavalului, Bulinger în Șweik în al II-lea război mondial, Jean în Rinocerii, Mr. Jourdain în Burghezul gentilom, avarul în Harpagon, Mosca în Volpone ș.a. A jucat, de asemenea, în piese puse în scenă la operetă și la teatrul de revistă.^[12]
  S-a remarcat și ca autor dramatic. Piesa de debut, Din cauza unui punct, a fost jucată, pe rând, la Teatrul Municipal, Studioul C.I. Nottara și Teatrul de Comedie și Televiziune. Prima piesă pentru copii, Cocoșelul neascultător, a fost scrisă în patru nopți la comanda Luciei Sturdza Bulandra, și s-a jucat timp de 17 ani în diferite teatre din România. A mai scris Mușchetarii …Măgăriei Sale, Drumul e liber, Snoave cu măști, Cenușăreasa, Nemaipomenitele aventuri ale lui Nils ș.a.^[13]
  Prozatorul și dramaturgul Alecu Popovici, care i-a succedat la conducerea Teatrului „Ion Creangă” (1974-1983), îl descria astfel: „Ion Lucian! Așa, cu ochi ca ai lui, ca niște farfurioare de ceai, mi-i imaginam, în copilărie, pe dulăii din Amnarul lui Andersen. Ochi atotștiutori, exprimând, demonstrând, înduioșând, amuzând, o voce „unicat”, o eleganță scenică de „veche gardă”, o precizie a compoziție de o tehnică ireproșabilă. Ironic, dar și „melo”, violent și sarcastic, Ion Lucian e unul din actorii cei mai interesanți, mai complecși, mai moderni în disponibilitățile sale artistice”. 

  Profesii exercitate[modificare | modificare sursă]

  

  Ion Lucian într-un număr de pantomimă.
  • Actor distins cu titlul de „Artist emerit” și cu numeroase premii naționale
  • Regizor, director de scena, cu activitate națională și internațională
  • Scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România
  • Membru al Societații Autorilor și Compozitorilor Dramatici de la Paris (S.A.C.D.)
  • Profesor la Academia de Teatru și Film - 1952-1956
  • Profesor la Universitatea Hyperion - 1998-2012.

  Distincții

  • titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne (1964) „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”^[15]
  • Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”^[16]
  • Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”^[17]
  • Ordinul Muncii clasele I și a II-a
  • Ordinul Meritul Cultural clasa I
  • Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler (2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii”^[18]
  • Societar de onoare al Teatrului Național (2002)
  • Ofițer al Legiunii de Onoare – Franța (2004)  

    Piese scrise și jucate[modificare | modificare sursă]

    • Din cauza unui punct
    • Cocoșelul neascultător
    • Mușchetarii …Măgăriei Sale
    • Drumul e liber
    • Snoave cu măști
    • Cenușăreasa
    • Nemaipomenitele aventuri ale lui Nils

    Traduceri jucate[modificare | modificare sursă]

    • “L’ Etourdi”(Molière),
    • “Il Bugiardo” (Goldoni),
    • “Un fil a la patte” (Georges Feydeau),
    • “Celimare, bien amie” (Labiche),
    • “Le souper” (Brissvile)

    Volume tipărite[modificare | modificare sursă]

    • “Fantezii pe teme umoristice”,
    • “Steluțe de umor”,
    • “Le petit coq” 1975 (Paris)

    Regizor (director de scenă) invitat[modificare | modificare sursă]

    • Bruxelles,
    • Paris,
    • Montreal,
    • Roma,
    • Osaka,
    • Tel-Aviv,
    • Caen

    Roluri[modificare | modificare sursă]

    Perioada 1942-45 – Teatrul Național București - 74 de roluri dintre care:
    • Gulita din “Coana Chirița“ de T. Mușatescu după Vasile Alecsandri
    • Poetul Tulipă din “Mioara“ de Camil Petrescu
    • Simon Bliss din “Familia Bliss” de Noel Coward
    • Jaques din “Silvette” de V. Eftimiu
    • Nicolas și Scarciafico din “Prințesa îndepartata” de Ed. Rostand
    • Tânarul din “O vară la moșie” de Guido Bondi
    • Magnasco din “Astă seară se joacă fără piesă” de Pirandello
    • Hlestacov din “Revizorul” de Gogol
    • Florindo din “Mincinosul” de Goldoni
    • Mickey din “Fascinație”
    Teatrul Municipal
    • Boby 2 din “Insula” de M. Sebastian
    • Valentin din “Nu se știe niciodată” de G. B. Shaw
    • Svadea din “Liubov Iarovaia”
    • Marinarul șchiop din “Uraganul” de B. Belloțerkovski
    • Bufonul Tuchstone și Le Beau din “Cum vă place” de W. Shakespeare
    • Andrei din “Dragoste pentru 3 portocale” după C. Gozzi
    • Tristan din “Căinele grădinarului”de Lope de Vega
    Personaje importante din:
    • “La telefon Tamirul” de Al. Galici
    • “Cu pâine și sare” de Lascăr Sebastian
    • “Pace pe pământ” de Sklar și Matz
    • “Vadul nou” de L.Demetrius
    • “Fetița și ursul” de Surinov
    Grădina Boema (Teatrul Papagalul)
    • Nepotul din “Puricele în ureche”, Feydeau
    • Rolul principal din “Bani peșin“, adaptare de Sergiu Milorian
    Studiourile Hunnia Budapesta
    • Mircea din filmul “Două lumi și o dragoste”, regia V. Gertler, 1945
    Teatrul de Operetă 1945-47
    • Gustl din “Țara surâsului”
    • Tony din “Prințesa Circului”
    Teatrul Municipal 1956-58 Regia artistică la:
    • “Cocoșelul neascultător” (și rolul ursului) de Ion Lucian
    • “Harap Alb“, după Ion Creangă, de Dan Nasta
    • “Momente și schițe” de I. L. Caragiale
    Studioul actorului de film Nottara Roluri principale în:
    • “Mincinosul” de Goldoni, rolul Lelio și regia artistică
    • “Fotoliul 16” de Rozov, rolul Sudakov
    • “Nud cu vioara” de Noel Coward
    • “Iașii în carnaval” de Vasile Alecsandri
    • “Patriotica Română” de Mircea Ștefănescu
    • “O felie de lună” de Aurel Storin
    • “Familia” (viața lui Lenin. Procurorul Necliudov)
    • „Mușchetarii Măgariei Sale” de Ion Lucian (și regia)
    • Regia la “Nota zero la purtare” de O. Sava și Stoenescu
    Teatrul de Comedie 1960-64
    • “Celebrul 702” de Al. Mirodan
    • Jean din “Rinocerii” de Eugen Ionesco
    • Frații Bullinger (rol dublu) din “Sweik în al II-lea război mondial” de B. Brecht
    • Fairchild din “Gally Gay“ de B. Brecht
    • Mr. Jourdain și Harpagon din “Moliere la Comedia”
    • Reporterul din “Procesul d-lui Caragiale“ de M. Ștefănescu
    1964 - 1972 Director - fondator Teatrul Ion Creangă
    • Regia dramatizării “Harap-Alb” după I.Creangă
    • Rolul “Ursul” și regia “Cocoșelul neascultător” varianta I.Creangă
    • Rolul „Ursul” și regia “Mușchetarii ...Măgăriei–Sale“ de Ion Lucian
    • Rolul “Bătrânul dresor” din “Poveste neterminată” de A. Popovici
    • Regia și diferite roluri în “N-ați văzut dvs. Un tată ?” de Ed. Jurist și I. Mustață
    • Regia și roluri diferite în „Cinci săptămâni în...balcon” de Ed. Jurist și I. Mustață
    • Regia dramatizării “Cei trei mușchetari” de Alex. Dumas
    • Rolul Pantalone din “Regele Cerb” de Carlo Gozzi
    • Regia spectacolului “Răs și lacrimi” după Carlo Gozzi
    • Rolul Izmail și regia “Toate pânzele sus!” de Guido Bondi după R. Tudoran
    • Regia “Nota zero la purtare” de O. Sava și V. Stoenescu, versiunea I. Creangă
    • Rolul Profesorul și regia “Aterizare forțată” de Frigyesy
    • Regia și rolul Dobre din “Drumul e liber” de Ion Lucian și V. Puicea
    • Rolul Bodnârescu din “Eminescu și Veronica” de A. Bocancea
    • Regia la “Romeo și Janette” de Anouilh
    • Regia la “Salut voios!”de Jurist și Mustață
    • Rolurile “Viciile” - Șeful trupei, Zapciul, Cârciumarul, Cucoana, Boierul, Tâlharul 5
    • Moartea din “Snoave cu măști” de Ion Lucian și V. Puicea
    • 1974 - Rolul Mosca din “Volpone”, Teatrul de Comedie
    • Rolurile Mr.Jourdain și Harpagon din spectacolul “Moliere“
    • Rolul principal din “Camera de alături“, Teatrul Național
    • Regia artistică “Pinocchio” Roma – Italia
    • Rolul Cristinoiu din “Opinia publică”, Teatrul de Comedie
    • “Viciile” (opt roluri) din “Snoave cu măști” la Theatre Gros Cailloux Caen-Normandie, Franța
    • “Opus 1... singur“, one-man show (24 de roluri), Teatrul de Comedie
    1979 Regie “Muschetarii... Magariei-Sale“ de Ion Lucian
    1980 Rolul Producatorului din “Cinema“, Teatrul de Comedie
    1981 Rolul Tatălui din “Turnul de fildeș“ de Rozov, Teatrul de Comedie; Vandergelder din “Petitoarea“, Teatrul de Comedie; Regia, “Snoave cu Masti“, Teatrul din Oradea
    1982 “Imaginile sunt imagini“ de Eugen Ionescu, rolul tatălui și regia spectacolului; “Strigoiul din Kitahama“ de Kobo Abe, Teatrul de Comedie; Regia “Marry Poppins“, Teatrul Național Timișoara; Rolul principal din “Pepere L’ amoral“ de Brigitte Sarthou, Theatre L’Ille de France, Paris, Franța
    1983 Regia “Cocoselul neascultator“, Osaka, Japonia; Regia “Haina cu doua fete“, Teatrul Național Timișoara; Regia “Cocoșelul neascultător“; Regia și rolul principal din “Les contes“ de Eugen Ionesco, Theatre L’Ile de France, Paris
    1984 Rolul Georges-Onica Vlasca din “patriotica Romana“, Teatrul de Comedie; Rolul Mosului din filmul “Rămășagul“ de Ion Popescu-Gopo; Regia “Cenușăreasa“, Teatrul Valah din Giurgiu
    1986 “Viciile“ (opt roluri) din “Snoave cu măști“ (în limba japoneză, pentru turneul din Japonia, 170 zile)
    1987 Regia si rol in “Cenușăreasa“, pentru turneul din Japonia, 120 de zile
    1988 Regia “Trei gemeni venețieni“, Teatrul Valah din Giurgiu; Regia și rolul Generalului din “Scaiul“, Teatrul de Comedie
    1989 Regia „Hoțul sentimental” de Tudor Popescu, T.E.S.
    1990 Înființarea Teatrului Excelsior; Regia și rolul principal, Tatăl, în „ Nu treziți un copil care visează” de E. Ionesco; Regia „Celimare-le bien aime” Teatrul L. S. Bulandra; Rolul principal din „Protest” de V. Havel, Teatrul de Comedie
    1991 Regia „Lovește-l pe aproapele tău”, Teatrul din Botoșani. Rolul „Omelette” din „Căsătoria” de Gogol
    1992 Cadâr, din „Ianche, Tache și Cadâr”, Compania Radu Beligan. Pepere (rolul titular) din Pepere Lamoral și regia, Teatrul EXCELSIOR
    1993 „Stăpânul universului”, rol principal în serialul american Time Warrior Stud. Castel. Regia și rol principal în „Are tata fată mare” de M.Maxi- Teatrul C.Tănase
    1994 Premiile G. Timică și Al. Giugaru pentru activitate. Regia și rol „Fratele” din „Doctorul minune” de H. Popescu, Teatrul C. Nottara. „Maiorul” din „Jocul de-a vacanța”, film TVR
    1994 Fouche din „Supeul” de Brissville, Teatrul Odeon
    1995 Rolurile principale din „Acvarium” și „Trafic” de L. Calaferte
    1996 Regia „Nebuniile iubirii” de Dan Tărchilă, Teatrul din Buzău
    1997 Regia „Scaiul” Teatrul din Brașov Regia și rolul Al.Willis din „Băieții de aur” de Neil Simon Regia și rolul principal din „Balul de cristal” Teatrul C. Tănase Tatăl din „Caut dog dalmațian!” Producție teatrală TVR
    1998 Regia și rol principal din „Ah!bacalaureatul!” Teatrul din Buzău Regia și rol principal din „ Vin americanii” Teatrul C. Tănase
    1999 One man- show „Le grenier” spectacol special pentru sărbătoarea francofoniei în Bretagne. Regia la „Aladin și lampa fermecată”, Teatrul Excelsior. Trahanache din „Scrisoarea pierdută”, Teatrul Național București
    2000 Regia „Nota zero la purtare”, Teatrul C. Tănase. Regia „Uite tata,nu e tata!”, Teatrul Evreesc de Stat. Taus din „Ceasornicăria Taus”, Teatrul Mundi
    2001 Ion Creangă din „Prosta omenească” Teatrul Excelsior Regia la „Băieții de aur” cu trupa IDISHSPIEL din Tel-Aviv ( premiată ca „cel mai bun spectacol al anului) Regia”Frumoasa și besta” Teatrul Excelsior Premiul UNITER pentru întreaga activitate
    2002 Premiul UNITER pentru întreaga activitate pentru copii și tineret Iorgu Langada din „Escu...” Teatrul de Comedie Marele preot din „Legenda ultimului împărat”Teatrul Național
    2003 Tatăl din „Iubire” de L.Barta Teatrul Național
    2004 Regia „Val-Vârtej și vasul fantomă” de O.Sava Teatrul Excelsior
    Regia și text „Inimă de piatră” după W.Huff, Teatrul Excelsior Rolul „Maiorul „din „Jocul de-a vacanța” Teleplay TVR Regia „Dr.Minune „ de H.Popescu Teatrul Nottara 1995 Rolul principal din „Don – Juan din Ramat-Gan”, Tel-Aviv-Israel Taus din „Ceasornicăria Taus” de Gelu Naum, Teatrul Mundi ^[21]

    Filmografie

    • Alo? Ați greșit numărul (1958) - regizorul
    • Rămășagul (1985) - moșneagul  

      Ion Lucian
      Date personale
      Născut	22 aprilie 1924[1][2]  București, România
      Decedat	31 martie 2012 (87 de ani)[2]  București, România
      Cetățenie	România
      Ocupație	actor de teatru[*] actor de film
      Alte premii
      Ordinul Meritul Cultural (1967) Ordinul Național „Serviciul Credincios” (2000) Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*] (2004)

• 1925: Aaron Spelling, producator american (d. 2006)
• 1927: Pascal Bentoiu (n. 22 aprilie 1927,^[2][3] București, România^[1] – d. 21 februarie 2016,^[4] București, România) a fost un compozitor, muzician și muzicolog român, doctor honoris causa al mai multor universități din țară și străinătate A studiat compoziția în particular cu Mihail Jora. A urmat cursurile Facultății de Drept din București (1945 - 1947) și apoi s-a înscris la Conservatorul din București (în septembrie 1947) însă nu a putut continua studiile din cauza taxelor exorbitante stabilite de regimul comunist pentru copiii personalităților din România interbelică. După o perioadă în care a activat ca cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor din București (1953-1956), Pascal Bentoiu s-a dedicat în întregime vocației de compozitor. A fost secretar al Secției de muzică simfonică, muzică de cameră și operă din cadrul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (1968-1973), fiind primul președinte al acesteia ales după Revoluția română din 1989. Pascal Bentoiu a făcut parte din jurii ale unor concursuri de prestigiu.
  Pascal Bentoiu a fost cel mai reputat expert în muzica compozitorului român George Enescu. A analizat toate lucrările acestuia și a completat unele dintre partiturile rămase neterminate: Simfoniile nr. 4 și 5, poemul simfonic Isis, Trioul cu pian în la minor. Este autorul celei mai importante cărți referitoare la opera muzicală a lui George Enescu, Capodopere enesciene (tipărită și în limba engleză, în Statele Unite ale Americii, și în limba germană, în Germania).
  În calitate de muzicolog, Pascal Bentoiu a scris mai multe cărți, zeci de articole și studii în revistele de specialitate, a participat la sute de emisiuni de radio și de televiziune. A susținut zeci de conferințe, prelegeri, cursuri de măiestrie, în țară și în străinătate. Pascal este fiul avocatului Aurelian Bentoiu^[8]; este fratele scriitoarei Marta Cozmin și cumnatul scriitorului Alexandru Miran. A fost căsătorit cu scriitoarea Annie Bentoiu. Fiica lor este soprana și profesoara Ioana Bentoiu, stabilită în Elveția. 

  Compoziții[modificare | modificare sursă]

  Opere[modificare | modificare sursă]

  • Amorul doctor, operă comică într-un act, libretul aparține compozitorului, după piesa lui Molière; L’amour médecin, opus 15, 1964, premiera la București, 23 decembrie 1966^[9]
  • Jertfirea Ifigeniei, operă radiofonică, libret de A. Pop și de Pascal Bentoiu, după Euripide, opus 17, premiera la București, 20 septembrie 1968
  • Hamlet, operă în două acte, libret de Pascal Bentoiu, după tragedia Hamlet de William Shakespeare, opus 18, 1969, premiera absolută la Marsilia, Franța, la 26 aprilie 1974; premiera românească la 26 septembrie 1975, la Opera Română din București

  Muzică orchestrală și concertantă[modificare | modificare sursă]

  • Simfonia nr. 1, op.16 (1965)
  • Simfonia nr. 2, op.20 (1974)
  • Simfonia nr. 3, op.22 (1976)
  • Simfonia nr. 4, op.25 (1978)
  • Simfonia nr. 5, op.26 (1979)
  • Simfonia nr. 6 „Culori”, op.28 (1985)
  • Simfonia nr. 7 „Volume”, op.29 (1986)
  • Simfonia nr. 8 „Imagini”, op.30 (1987)
  • "Eminesciana III", concert pentru orchestră, op. 23 (1976)
  • Poemul simfonic „Luceafărul”, op. 7, după Mihai Eminescu (1957)
  • Suita simfonică „Imagini bucureștene”, op. 10 (1959)
  • Suita ardelenească, op. 6 (1955)
  • Uvertura de concert, op. 2 (1948)
  • Concertul pentru pian și orchestră nr. 1, op. 5 (1954)
  • Concertul pentru pian și orchestră nr. 2, op. 12 (1960)
  • Concertul pentru vioară și orchestră, op. 9 (1958)
  • Concertul pentru violoncel și orchestră, op. 31 (1989)

  Muzică de scenă[modificare | modificare sursă]

  Pentru următoarele piese de teatru:
  • Nunta lui Figaro (Beaumarchais)
  • Fântâna Blanduziei (Alecsandri)
  • Femeia îndărătnică (Shakespeare); de același autor Doi domni din Verona, Romeo și Julieta, Poveste de iarnă, Hamlet, Visul unei nopți de vară
  precum și pentru alte piese, de alți autori (Eschil, Euripide, Camus, Rostand ș.a.)

  Muzică de cameră[modificare | modificare sursă]

  • Sonata pt. pian, op. 1 (1947, revizuită în 1957)
  • Sonata op. 14 pentru vioară și pian (1962)
  • Cvartetul de coarde nr. 1, op. 3 (1953)
  • Cvartetul de coarde nr. 2 „al consonanțelor”, op. 19, (1973)
  • Cvartetul de coarde nr. 3, op. 27a (1981)
  • Cvartetul de coarde nr. 4, op. 27b (1981)
  • Cvartetul de coarde nr. 5, op. 27c (1982)
  • Cvartetul de coarde nr. 6, op. 27d (1982)

  Lieduri[modificare | modificare sursă]

  • „Patru cântece pe versuri de Șt.O. Iosif”, op. 4 (1953)
  • Trei sonete (Mihai Eminescu), op. 8 (1958)
  • Cinci cântece (Nina Cassian), op. 11 (1959)
  • Patru cântece (Mihai Beniuc), op. 13 (1961)
  • „Flăcări negre” (Alexandru Miran), op. 21 (1974)
  • „Incandescențe” (Alexandru Miran), op. 24 (1977)
  • „Gelozie” (George Topîrceanu)

  Cărți[modificare | modificare sursă]

  • Imagine și sens (Editura Muzicală, București, 1971, ed. 2/1973, versiune franceză 1979)
  • Deschideri spre lumea muzicii (Editura Muzicală, București, 1973)
  • Gândirea muzicală (Editura Muzicala, București, 1975)
  • Capodopere enesciene (Editura Muzicala, București, 1984)
  • Breviar enescian (Editura UNMB, București, 2005)
  • Opt simfonii și un poem (Editura UNMB, București, 2007)
  • Masterworks of George Enescu. A Detailed Analysis. Translated by Lory Wallfisch. (Scarecrow Press, Lanham, Maryland, 2010)^[10]. Versiunea în limba engleză a volumului „Capodopere enesciene”.
  • George Enescu: Meisterwerke – Pascal Bentoiu, Frank & Timme, Berlin, 2015. Traducere de Larisa Schippel și Julia Richter a volumului „Capodopere enesciene”.  

    Pascal Bentoiu
    Date personale
    Născut	22 aprilie 1927, București București, România[1]
    Decedat	21 februarie 2016, București București, România
    Căsătorit cu	Annie Bentoiu
    Cetățenie	România
    Ocupație	compozitor, muzician, muzicolog
    Activitate
    Gen muzical	operă

• 1935: Grigore Isidorovici Eremei (în rusă Григорий Исидорович Еремей) (n. 22 aprilie 1935, satul Tîrnova, Edineț, atunci în România, astăzi în Republica Moldova) este un politician sovietic moldovean, ultimul prim-secretar al Partidului Comunist al RSS Moldovenești (februarie - august 1991).  

  Grigore Eremei
  Date personale
  Născut	22 aprilie 1935 (84 de ani)  Basarabia, Imperiul Rus
  Cetățenie	Moldova
  Ocupație	politician
  Membru al Sovietului Suprem al URSS
  Premii	Ordinul Prieteniei Popoarelor[*] Ordinul Insigna de Onoare[*] Ordinul Steagul Roșu al Muncii Ordinul Revoluției din Octombrie[*]
  Partid politic	Partidul Comunist al Moldovei PCUS
  Alma mater	Higher Party School at the Central Committee of the CPSU[

• 1935: Fiorenza Cossotto, mezzo-soprană italiană
• 1937: Jack Nicholson, actor american
• 1939: Gheorghe Ghidirim (n. 20 martie 1939, comuna Palanca, Regatul României, actualmente în raionul Ștefan Vodă) este un medic-chirurg moldovean, profesor universitar. A fost ministru al ocrotirii sănătății al Republicii Moldova.
  Este membru titular al Academiei de Științe a Moldovei^[1][2] și lider al Forumului Democrat al Românilor din Republica Moldova. Gheorghe Ghidirim s-a născut pe 22 aprilie 1939 în comuna Palanca, plasa Olănești, Județul Cetatea-Albă, Regatul României. A absolvit cu mențiune Colegiul de medicină din Tighina, după care a lucrat ca felcer la Spitalul de circumscripție Tudora. Apoi și-a continuat studiile la Institutul de Stat de Medicină din Chișinău.^[4]
  În prezent este șef al Catedrei chirurgie nr. 1 „Nicolae Anestiade”. Este membru al Comisiei Naționale pentru Acreditare și Atestare, presedinte al Consiliului știintific pentru susținerea tezelor știintifice în chirurgie. În 1986 i s-a conferit titlul de profesor universitar.^[4]
  Mai multe organizații și instituții medicale din țară și de peste hotare l-au ales pe Gheorghe Ghidirim drept membru de onoare, printre acestea fiind: Societatea Română de Chirurgie, Societatea de Chirurgie laparoscopică din România, Societatea Internaționalâ de Chirurgie „N. Pirogov” din Rusia; Societatea Internațională de Chirurgie hepato-bilio-pancreatică; Societatea Mondială de Chirurgie. La Congresul VIII al chirurgilor din Republica Moldova a fost ales președinte al Societății naționale de chirurgie.
  În 1993, Ghidirim a fost ales membru titular al Academiei de Științe a Moldovei și președinte al nou-formatei secții de medicină a Academiei. În același an a devenit și membru de onoare al Academiei de Știinte Medicale din România, iar în 1994 a devenit membru de onoare al Societății de Chirurgie din România.^[4]
  Opera sa științifică include peste 400 de lucrări științifice, 35 de monografii, două manuale și 15 brevete de invenții.^[4]
  Ghidirim a fost deputat în ultimul parlament al URSS, membru al guvernului, ministru al Sănătății. A participat la elaborarea Declarației de Independență a Republicii Moldova, la adoptarea imnului, stemei și a drapelului țării.  

  Gheorghe Ghidirim
  Date personale
  Născut	22 aprilie 1939 (80 de ani) Palanca, Ștefan Vodă
  Naționalitate	România Republica Moldova
  Cetățenie	Moldova
  Etnie	Român
  Religie	Ortodox
  Ocupație	medic
  Primul Ministru al Sănătății al Republicii Moldova
  În funcție 5 iunie 1990 – 5 aprilie 1994
  Președinte	Mircea Snegur
  Prim-ministru	Mircea Druc Valeriu Muravschi Andrei Sangheli
  Precedat de	Chiril Draganiuc
  Succedat de	Timofei Moșneaga
  Deputat al poporului din URSS
  În funcție 26 martie 1989 – 5 iunie 1990
  Premii	Ordinul Republicii (5 octombrie 2005) Ordinul Gloria Muncii (16 aprilie 1999)
  Partid politic	Frontul Popular din Moldova
  Profesie	Medic

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1939: Jason Miller, actor si dramaturg american
• 1944: Jeanine Stavarache, actriță română de teatru și film
• 1951: Vladimir Spidla, prim-ministru al Cehiei
• 1953: Irinel Popescu, medic chirurg român
• 1953: Ioan Popa (n. 22 aprilie 1953, București, Republica Populară Română – d. 3 august 2017) a fost un scrimer olimpic român specializat pe spadă, campion universitar pe echipe în 1977 și în 1981.
• 1957: Donald Tusk, politician polonez, prim-ministru al Poloniei, președinte al Consiliului European
• 1959: Gheorghe Liliac (n. 22 aprilie 1959) este un fotbalist român, care a fost în lotul echipei naționale a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1990. A câștigat cu Steaua Cupa României în anul 1988.
• 1959: Valeriu Nemerenco (n. 22 aprilie 1959) este un politician din Republica Moldova, deputat în parlament între 2009 și 2012.
• 1960: Georgică Severin (n. 22 aprilie 1960, Câmpina. Județul Prahova) este un om politic român, membru al Partidului Social Democrat (România), fost senator în legislaturile 2008-2012^[1] și 2012-2016^[2]. În prezent este președinte - director general al Societății Române de Radiodifuziune. 

  Georgică Severin
  Date personale
  Născut	22 aprilie 1960 (59 de ani)
  Cetățenie	România
  Ocupație	politician
  Președinte - director general al Societății Române de Radiodifuziune
  Deținător actual
  Funcție asumată 2017
  Membru al Senatului României
  În funcție 2012 – 2016
  În funcție 2008 – 2012

• 1966: Eugen Carpov (n. 22 aprilie 1966, Ungheni) este un diplomat și politician din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de viceprim-ministru pentru reintegrare a Republicii Moldova între 14 ianuarie 2011 și 10 decembrie 2014. Între 2002 și 2005 a fost ambasador al Republicii Moldova în Polonia, iar între 2005 și 2007 – ambassador și șef de misiune al Misiunii Republicii Moldova la Uniunea Europeană.^[1]
  Pe 27 februarie 2015 Eugen Carpov a anunțat că părăsește fracțiunea PLDM din parlament, rămânând deputat independent. În Guvernul Leancă el a fost viceprim-ministru tehnocrat, nefiind formal afiliat politic.^[2][3] De asemenea, la alegerile parlamentare din 2014 din Republica Moldova a fost înscris în lista candidaților PLDM pe poziția 9,^[4] devenind deputat în parlamentul nou-ales, dar nefiind membru de partid. 

  Eugen Carpov
  Date personale
  Născut	22 aprilie 1966 (53 de ani) Ungheni, RSS Moldovenească, URSS
  Naționalitate	Republica Moldova
  Cetățenie	Moldova
  Religie	Creștin Ortodox
  Ocupație	diplomat politician
  Deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a IX-a
  În funcție 30 noiembrie 2014 – 24 februarie 2019
  Viceprim-ministru pentru Reintegrare al Republicii Moldova
  În funcție 14 ianuarie 2011 – 18 februarie 2015
  Președinte	Marian Lupu (interimar) Nicolae Timofti
  Prim-ministru	Vladimir Filat Iurie Leancă
  Precedat de	Victor Osipov
  Succedat de	Victor Osipov
  Premii	Ordinul Gloria Muncii
  Partid politic	PLDM
  Alma mater	Școala Națională de Studii Politice și Administrative Universitatea de Stat din Moldova
  Profesie	Diplomat

• 1974: Florin-Claudiu Roman (n. 22 aprilie 1974) este un deputat român, ales în 2016.
• 1975: Ghenadie Pușca (n. 22 aprilie 1975) este un antrenor de fotbal și fost fotbalist internațional moldovean.
• 1976: Cornel Cernea (n. 22 aprilie 1976, Slobozia, România) este un fost jucător de fotbal care a evoluat pe postul de portar. Cernea și-a început cariera la echipa bucureșteană Grivița. A debutat în prima ligă în anul 2000 când apăra buturile echipei Petrolul Ploiești, concurând pentru postul de titular împotriva lui Cătălin Grigore. După retrogradarea echipei acesta se transferă la Oțelul Galați unde a evoluat între 2003 și 2005, iar în vara anului 2005 s-a transferat la Steaua București, la vârsta de 29 de ani.^[1] La Steaua obținut un titlu de campion, o calificare în semifinalele Cupei UEFA și trei calificări consecutive în Liga Campionilor.^[1] În iunie 2009 a semnat un contract cu Unirea 
• 1976: Michał Żewłakow (pronunție în poloneză: [ˈmixaw ʐɛvˈwakɔf], n. 22 aprilie 1976) este un fost fotbalist polonez care a jucat pe postul de fundaș. A fost căpitanul echipei naționale de fotbal a Poloniei, fiind cel mai selecționat jucător al ei cu 102 meciuri
• 1977: Maria Cosmina Dragomir, (n. 22 aprilie 1977, Suceava) este pedagog, formator, prozator și artist plastic român. Între 1992 și 1996 urmează cursurile Liceului de Artă “Ciprian Porumbescu” Suceava, secția Arte plastice. 
  În anul 2001 absolvă Universitatea de Artă București, Facultatea de Arte Decorative și Design, secția tapiserie-contexturi la clasa profesorului Theodora Stendl. 
  În 2012 devine Doctor al Universității Naționale de Artă  București, elaborând  un proiect legat de creativitatea copiilor, ”Nonfigurativul, punct de plecare sau de sosire în arta modernă”. 

  Opera

  Cărți de proză[modificare | modificare sursă]

  • Orașul Înfiat - Orașul Înviat, un portret de cetate văzut de copii, 2007; ^[2]
  • Cine ține cu poeții și cu desenul greșit, 2016^[3]

  Manuale școlare[modificare | modificare sursă]

  • Arte vizuale și abilități practice, 2014; ^[4]
  Editor coordonator pentru albume de artă ingenuă
  • Triumful surâsului 2015^[5]
  • Ecoul surâsului, 2016^[6]
  • Zborul surâsului, 2017^[7]
  Ilustrație de carte
  • Înțelepciunea-mpărătească, autor Mihai Vladu, 2017
  • Cartea Vieții, autor Mihai Vladu, 2019^[8]
  Regie și scenografie pentru filme de animație ale copiilor
  • Stâlpnicul și ciocănitoarea, 2017^[9]
  • Ulciorul sau leagănul florii-strugure, 2019  

    Expoziții

    • 2001 - Expoziția lucrărilor de licență, Galeria Căminul Artei.
    • 2002 - Expoziția de arte vizuale a artiștilor români și străini, Three Fish Gallery, Portland, Maine (USA).
    • 2003 - Expoziția artiștilor profesioniști organizată la Opera Română de Asociația de Tineret ARSIS.
    • 2007 - Colaborare cu Institutul Cultural Român pentru realizarea expoziției artiștilor din țările membre U.E., în cadrul evenimentului cultural Europalia, Bruxelles.
    • 2008 - Expo- Eastern European Artists la galeriile Language Exchange, Portland, Maine ( U.S.A.).
    • 2013 - Expoziția ”Kara Eflak, de la București și până la Stanbul”, Hanul lui Manuc, București, în colaborare cu Asociația pentru Cultură și Tradiție Anton Pann.   

      Maria Cosmina Dragomir
      Date personale
      Născută	22 aprilie 1977 (42 de ani) Suceava, România
      Naționalitate	română
      Ocupație	pedagog, formator, prozator, artist plastic, ilustrator de carte
      Activitatea literară
      Mișcare/curent literar	artă singulară
      Subiecte	artă ingenuă
      Specie literară	proză, studii
      Operă de debut	Orașul înfiat - orașul înviat. Un portret de cetate văzut de copii

    • 1981: Cătălina Alexandra Grama (n. Cătălina Alexandra Ionescu, 22 aprilie 1981, București), cunoscută de public sub numele de scenă Jojo, acronim de la cuvintele „jeune et jolie” (în franceză „tânără și frumoasă”), este cântăreață, cunoscută vedetă de televiziune^[1] și actriță română, care a apărut în piese de teatru, producții cinematografice și emisiuni televizate de divertisment.
      A luat lecții de canto și a studiat actoria, absolvind, în 2004, Facultatea de Teatru și Film din cadrul Universității Hyperion, la clasa profesorului Virgil Ogășanu. Din prima căsătorie, care a avut loc în secret în 2009, are un băiețel, Achim, născut la data de 10 iunie 2011.
      În 2012, Jojo declara într-un interviu publicat online: "Nu știu cum aș putea exista fără Ionuț și fără Achim"^[2].
      Totuși, după trei ani de căsnicie, divorțează (tot în secret), și se recăsătorește câțiva ani mai târziu cu actorul Paul Ipate, partenerul ei și în viața profesională (amândoi fiind implicați într-o serie de producții de teatru și televiziune), cu care are, în prezent, o fetiță, Zora Maria. Cătălina Grama a debutat în televiziune în anul 1995, la vârsta de doar 14 ani. A jucat în primul său rol de teatru în 2003, iar în 2005 a fost distribuită în primul său rol într-un lung metraj cinematografic.
      La doar 14 ani, Jojo s-a apucat de modeling în 1994. Într-un casting este observată de cei de la revista Salut, apoi începe o colaborare cu cunoscutul post de televiziune românesc Pro TV. Timp de doi ani a făcut parte din trupa U-nite alături de Bart și Miky, compunând numeroase^[câte?] melodii. În perioada 1998-2003^[4][5][6] alături de Horia Brenciu, a fost prezentatoarea emisiunii Kiki Riki Miki, realizată de Oana Ionescu. A colaborat cu Xtra Records în anul 2000 pentru un remake al videoclipului Roz ^[7] cu care a câștigat ceva mai târziu în România premiul Otto.
      Jojo a continuat cariera muzicală singură.
      A apărut într-un număr al revistei Playboy. 

      Teatru[modificare | modificare sursă]

      • Tanța și Costel, Teatrul George Ciprian, Buzău, 2003;
      • Petrecere într-un pian cu coadă de Mihai Ispirescu, Teatrul Nottara, 2005;
      • Poker de Adrian Lustig, Teatrul de Comedie, 2007;
      • Opera de trei parale de Bertolt Brecht, Teatrul Nottara, 2009.

      Televiziune[modificare | modificare sursă]

      Televiziunea Română[modificare | modificare sursă]

      • Kiki Riki Miki, magazin interactiv pentru copii (edutainment), transmis în direct duminica pe TVR1, în perioada 1998-2003.
      • BZZZ - primul magazin interactiv pentru tineret^[8], transmis în direct sâmbăta dimineața pe TVR2, în perioada 1998-2000^[9].

      Antena 1[modificare | modificare sursă]

      • Divertis, emisiune săptămânală de umor și satiră, 2000-2009.
      • SRC: Happy Show, emisiune săptămânală de umor și satiră, 2014-prezent.

      Pro TV[modificare | modificare sursă]

      • Serviciul Român de Comedie, emisiune săptămânală de umor și satiră, 2009-2014.

      Filmografie[modificare | modificare sursă]

      • Un caz de dispariție, regia Dan Păduraru, 2005 - Mara
      • Poker, regia Sergiu Nicolaescu, 2009 - Monica
      • Nașa (2011) - asasina Katia
      • Ultimul corupt din România, regia Sergiu Nicolaescu, 2012 - Monica
      • S-a furat mireasa, regia Jesus del Cerro, 2012 - Nina
      • Dead in Tombstone, regia Roel Reine, producător - Universal Pictures, 2012  

        Jojo Cătălina Alexandra Grama
        Date personale
        Nume la naștere	Cătălina Alexandra Grama
        Născută	22 aprilie 1981 (38 de ani)  București, România
        Cetățenie	România
        Ocupație	actriță actriță de film
        Activitate
        Înălțime	1.61 m
        Alte nume	Jojo

    • 1981: Daniel Ghiță (n. 22 aprilie 1981, București) este un kickboxer român, la categoria super grea, care evoluează în competițiile GLORY International.
    • 1985: Roxana Ionescu (n. 22 aprilie 1985, București) este o vedetă de televiziune și personalitate mondenă din România care a devenit cunoscută publicului interpretând rolul unei „Mame Natură” contemporane în emisiunea Ciao Darwin, emisiune ce a fost difuzată de postul tv Antena 1 în perioada 2003-2005. A câștigat concursul Dansez pentru tine, sezonul al 13-lea, alături de partenerul George Boghian.^[1]
      Timp de două sezoane, Roxana Ionescu a făcut parte din echipa de prezentatori ai show-ului de televiziune Splash! Vedete la Apă^⁠(en), difuzat de Antena 1. A fost apoi înlocuită deoarece și-a exprimat intenția de a colabora cu postul „concurent” Pro TV, la emisiunea Ferma vedetelor.^[2]
      Pe lângă bogata activitate pe care a desfășurat-o în televiziune, Roxana Ionescu a cochetat cu modelingul dar și cu pictorialele incendiare în reviste pentru bărbați precum Playboy^[3] sau FHM.  

      Roxana Ionescu
      Date personale
      Născută	22 aprilie 1985 (34 de ani) București, România
      Naționalitate	România
      Ocupație	Dansatoare, Gazdă TV
      Activitate
      Alte nume	Mama Natură
      Înălțime	169 cm
      Greutate	50 kg
      Cunoscută pentru	Ciao Darwin, Tablou de nuntă, Vreau să fiu mare... vedetă, Rubrica Meteo de la Observatorul Antenei 1, Dansez pentru tine, Serviți vă rog, Splash! Vedete la Apă, Vocea României, Poftiți pe la noi, Ferma vedetelor

    • 1987: Artiom Gaiduchevici (n. 22 aprilie 1987) este un fotbalist din Republica Moldova, care evoluează pe postul de portar la clubul FC Veris.
    • 1992: Gelu Miodrag Velici (n. 22 aprilie 1992, Timișoara) este un fotbalist român care în prezent este liber de contract.

VA URMA