MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 8 APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Decese

C.A. Rosetti, om politic român

Pablo Picasso, pictor, sculptor, gravor spaniol

• 217: Caracalla, împărat roman (211-217) (n. 186)
• 894: Adalelm (d. 8 aprilie 894) a fost conte de Troyes de la 886 până la moarte.
  Adalelm era fiul lui Emenon, conte de Poitou.
  El a succedat unchiului său pe linie maternă Robert I, în 886. În 891, Adalelm a organizat transferul abației de Saint-Loup în interiorul zidurilor orașului Troyes. În 893, el a confirmat donația Chaource către abația de Montiéramey. În 894, el și fratele său Ademar de Poitou au atacat Aurillac, însă a murit doar 15 zile mai târziu.
  Se pare că Adalelm nu a avut copii cu soția sa Ermengarda. Ducele Richard de Burgundia a profitat de tulburările care au urmat morții lui Adalelm și a achiziționat comitatul de Troyes.
• 1364: Ioan al II-lea (16 aprilie 1319 – 8 aprilie 1364), numit Ioan cel Bun (franceză Jean le Bon), a fost rege al Franței din 1350 până la moartea sa. A fost al doilea suveran al Casei de Valois și probabil este cel mai bine cunoscut ca regele care a fost învins în Bătălia de la Poitiers și luat prizonier în Anglia. Numele lui Ioan al II-lea este legat și de apariția francului, ca monedă a Statului Francez.
  Capturat de englezi, la 19 septembrie 1356, după Bătălia de la Poitiers, Regele Franței a trebuit răscumpărat. Suma solicitată drept răscumpărare a fost una enormă, 4 milioane de scuzi (ecus).
  Nobilimea franceză a subscris, vărsând în acest scop importante cantități de aur.
  Noua monedă a fost denumită franc, liber în limba franceză veche, destinația ei fiind aceea de a-l elibera pe rege (franceză affranchir le Roi). Expresiile legate de cuvinte cu această etimologie se păstrează în franceza modernă.
  Primii franci au fost bătuți la Compiègne, pe 5 decembrie 1360. O monedă avea 3,87 grame de aur, echivalentul unei livre. 63 de monede de un franc reprezentau o marcă de aur, adică 244,75 grame.
  Reprezentarea Regelui pe monedă este ecvestră, cu heraldica tradițională.
  Ioan al II-lea scria într-una din cele trei ordonanțe emise la 5 decembrie 1360: „Am fost eliberat pe deplin din temniță și suntem franc și eliberat pururi.”^[1]
  Starea economiei Regatului, și așa precară, serios afectată de război, a fost puternic încercată de acest efort financiar.
  Monarh cu sănătate fragilă, încercat de vremurile tulburi, Ioan al II-lea a murit la Londra, unde a mers să renegocieze cu Anglia, la 8 aprilie 1364. Trupul său a fost restituit Franței. A fost înmormântat în Basilica Saint-Denis. Cripta sa a fost profanată de revoluționari în octombrie 1793.
  A fost urmat la tron de fiul sau, Carol al V-lea. 

  Ioan al II-lea
  Portret al regelui Ioan, pictură pe lemn, ca. 1350, Muzeul Luvru.
  Date personale
  Născut	16 aprilie 1319 Le Mans, Franța
  Decedat	8 aprilie 1364 (44 de ani) Palatul Savoia, Londra, Anglia
  Înmormântat	Biserica Saint Denis
  Părinți	Filip al VI-lea al Franței Ioana de Burgundia
  Frați și surori	Joan of Valois[*] Philip of Valois, Duke of Orléans[*]
  Căsătorit cu	Bonne de Boemia Ioana I, Contesă de Auvergne
  Copii	Carol al V-lea al Franței Ludovic I de Neapole Ioan, Duce de Berry Filip al II-lea, Duce de Burgundia Ioana, regină a Navarei Isabela, Contesă de Vertus
  Cetățenie	Franța
  Religie	creștinism
  Ocupație	suveran[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	count of Auvergne[*]
  Familie nobiliară	Casa de Valois
  Rege al Franței
  Domnie	22 august 1350 – 8 aprilie 1364
  Încoronare	26 septembrie 1350
  Predecesor	Filip al VI-lea
  Succesor	Carol al V-lea

• 1612: Anne Catherine de Brandenburg (n. 26 iunie 1575 – d. 8 aprilie 1612) a fost prima soție a regelui Christian al IV-lea al Danemarcei. Anne Catherine s-a născut la Halle și a crescut la Wolmirstedt.^[2] Părinții ei erau Joachim Frederick, Margrave de Brandenburg și prima sa soție, Catherine de Brandenburg-Küstrin. Christian a întâlnit-o pe Anne Catherine în timp ce era într-o călătorie în Germania în 1595 și a decis să se căsătorească cu ea. În 1596, ea și părinții ei au fost prezenți la încoronarea lui Christian.
  Anne Catherine a devenit regină a Danemarcei la 27 noiembrie 1597 când s-a căsătorit cu Christian al IV-lea. Nunta a avut loc la castelul din Haderslevhus. A fost încoronată regină în 1598. Împreună au avut șase copii, printre ei pe Christian, care a murit cu un an înaintea tatălui său, și Frederic al III-lea care a introdus monarhia absolută în Danemarca. Fiul ei, Ulrik, a fost ucis în 1633. Cele două fiice, Sofia și Elisabeta, și fiul cel mare, Frederic, au murit la vârste fragede.
  A murit la Copenhaga și a fost înmormântată la Catedrala Roskilde. 

  Copii

  • Frederic, (15 august 1599 - 9 septembrie 1599)
  • Christian, (10 aprilie 1603 - 2 iunie 1647)
  • Sofia, (4 ianuarie 1605 - 7 septembrie 1605)
  • Elisabeta, (16 martie 1606 - 24 octombrie 1608)
  • Frederic, (18 martie 1609 – 9 februarie 1670)
  • Ulrik, (2 februarie 1611 - 11 august 1633)  

    Anne Catherine de Brandenburg
    Regină a Danemarcei și Norvegiei
    Date personale
    Născută	26 iunie 1575 Halle, Saxonia
    Decedată	8 aprilie 1612 (36 de ani) Copenhaga, Danemarca[1]
    Înmormântată	Roskilde Cathedral[*]
    Cauza decesului	malarie
    Părinți	Joachim al III-lea Frederic Catherine of Brandenburg-Küstrin[*]
    Frați și surori	Barbara Sophie of Brandenburg[*] Marie Eleonore von Brandenburg[*] Johann Sigismund John George, Duke of Jägerndorf[*] Christian William of Brandenburg[*] August of Brandenburg[*] Ernst[*] Albrecht Frederik van Brandenburg[*] Joachim of Brandenburg[*]
    Căsătorită cu	Christian al IV-lea al Danemarcei
    Copii	Prințul Frederic, Prințul Christian, Prințesa Sofia, Prințesa Elisabeta, Frederic al III-lea, Prințul Ulrik
    Cetățenie	Danemarca
    Ocupație	consort[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	regină consoartă[*]
    Familie nobiliară	Casa de Oldenburg
    Queen consort of Denmark[*]
    Domnie	27 noiembrie 1597 – 8 aprilie 1612
    Predecesor	Sophie de Mecklenburg-Güstrow
    Succesor	Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg

• 1758: Louise Anne de Bourbon, Contesă de Charolais (23 iunie 1695 – 8 aprilie 1758) a fost fiica lui Louis al III-lea de Bourbon, Prinț de Condé și a soției lui, Louise Françoise de Bourbon, fiica recunoscută a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei lui, Madame de Montespan. 

  Louise Anne
  Contesă de Charolais
  pictură de Alexandre-François Caminade
  Date personale
  Nume la naștere	Louise Anne de Bourbon
  Născută	23 iunie 1695 Palatul Versailles, Franța
  Decedată	8 aprilie 1758 (62 de ani) Hôtel de Rothelin-Charolais, Paris, Franța
  Înmormântată	Carmel du faubourg Saint-Jacques, Paris, Franța
  Părinți	Louis, Prinț Condé Louise-Françoise de Bourbon
  Frați și surori	Henriette Louise de Bourbon[*] Marie Gabrielle Éléonore de Bourbon Élisabeth Alexandrine de Bourbon Louise Élisabeth de Bourbon Marie Anne de Bourbon Charles, Count of Charolais[*] Louis, Count of Clermont[*] Louis Henri, Duce de Bourbon
  Cetățenie	Franța
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Conte

• 1783: Caroline Louise de Hesse-Darmstadt (11 iulie 1723 – 8 aprilie 1783), a fost soția Margrafului Karl Frederic de Baden, artistă amatoare, om de știință, colecționară și patroana unui salon literar. A fost copilul cel mic al Landgrafului Ludovic al VIII-lea de Hesse-Darmstadt și a Charlotte Christine Magdalene Johanna de Hanau. Ea s-a căsătorit la 28 ianuarie 1751 cu Karl Frederic, Margraf de Baden.
  A ptimit o educație bună, și a fost descrisă ca învățată, vorbea cinci limbi străine, a corespondat cu Voltaire și a făcut din Karlsruhe un centru cultural din Germania, unde se numărau printre oaspeții săi și Johann Gottfried von Herder, Johann Caspar Lavater, Johann Wolfgang von Goethe, Friedrich Gottlieb Klopstock, Christoph Willibald Gluck și Christoph Martin Wieland. A fost membră a orchestrei de la curtea din Baden și a Academiei daneze de Arte Frumoase, picta și a avut un laborator la palatul din Karlsruhe.
  Sănătatea ei a avut o cădere bruscă în 1779 și a murit de un accident vascular cerebral în timpul unei călătorii cu fiul ei. Copii: 
  Caroline Louise cu fii ei Karl Ludwig și Frederic. Pictură de Joseph Melling, 1757.
  • Karl Ludwig, Prinț Ereditar de Baden (14 februarie 1755 – 16 decembrie 1801). Fiul lui Karl Ludwig, Karl Ludwig Frederic, i-a succedat lui Karl Frederic ca Mare Duce după decesul acestuia în 1811.
  • Frederic (29 august 1756 – 28 mai 1817); s-a căsătorit la 9 decembrie 1791 cu Louise de Nassau-Usingen (16 august 1776 – 19 februarie 1829), fiica Ducelui Frederic de Nassau-Usingen
  • Louis I, Mare Duce de Baden (9 februarie 1763 – 30 martie 1830); s-a căsătoritcu contesa Katharina Werner von Langenstein în 1818. Louis l-a succedat pe nepotul său Karl Ludwig Frederic ca cel de-al 3-lea Mare Duce de Baden în 1818.
  • fiu (n./d. 29 iulie 1764)
  • Louise Auguste (8 ianuarie 1767 – 11 ianuarie 1767)  

    Caroline Louise de Hesse-Darmstadt
    Date personale
    Născută	11 iulie 1723 Palatul din Darmstadt
    Decedată	8 aprilie 1783 (59 de ani) Paris, Franța
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
    Părinți	Ludovic al VIII-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt Charlotte de Hanau-Lichtenberg
    Frați și surori	Georg Wilhelm de Hesse-Darmstadt Ludovic al IX-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt
    Căsătorită cu	Karl Frederic, Mare Duce de Baden
    Copii	Karl Ludwig, Prinț Ereditar de Baden Prințul Frederic Louis I, Mare Duce de Baden
    Cetățenie	Germania
    Ocupație	salonnière[*] entomolog[*] pastellist[*] pictoriță desenatoare[*] colecționar de artă[*] naturalistă
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Margraf
    Familie nobiliară	Casa de Hesse-Darmstadt
    Marchiză de Baden
    Domnie	28 ianuarie 1751 – 8 aprilie 1783

• 1848: Domenico Gaetano Maria Donizetti (n. 29 noiembrie 1797, Bergamo, Italia – d. 8 aprilie 1848) a fost un compozitor italian de muzică cultă și, mai ales, de operă, originar din Bergamo, regiunea Lombardia. Cea mai cunoscută lucrare a compozitorului italian este Lucia di Lammermoor (1835), respectiv cea mai ușor de recunoscut piesă muzicală a sa este aria muzicală, "Una furtiva lagrima" din opera L'elisir d'amore (1832). Alături de Vincenzo Bellini și Gioacchino Rossini, Donizetti a fost unul din compozitorii de frunte ai genului operatic cunoscut ca bel canto. Donizetti a studiat în orașul natal, apoi la Bologna, cu abatele Pietro Mattei, cu care a și lucrat o perioadă de timp, respectiv ulterior cu Gioacchino Rossini.
  Prima operă cu care a obținut succes a fost „Zoraide di Granata” („Soraya din Granada”), prezentată la Roma în 1822. Din anul 1827, Donizetti se stabilește la Napoli (Neapole) unde devine directorul Teatrului Regal, iar mai apoi profesor de contrapunct la Conservator. În numai trei ani, a scris 12 opere, toate ilustrând stilul interpretativ Bel canto. Din această perioada de creație, caracterizată de influența compozitorului Gioacchino Rossini, se pot remarca operele "Anna Bolena" (1830), "Elixirul dragostei" (1832), "Lucrezia Borgia" (1833), dar mai ales "Lucia di Lammermoor" (1835) care poate fi socotita capodopera sa.
  Din anul 1839, Donizetti se stabilește la Paris, unde în următorii ani prezintă noi opere, "Favorita" (1840), "Fiica regimentului" (1840), "Rita" (1841), "Ducele de Alba" (1842), "Don Pasquale" (1843) și "Don Sebastian, Rege al Portugaliei" (1843).
  În peregrinările sale prin marile orașe muzicale ale Europei, Donizetti a ajuns și la Viena, unde a avut loc premiera operei sale "Linda di Chamounix" (1842).
  La 8 aprilie 1848, în vârstă de numai 51 de ani, Gaetano Donizetti decedează în orașul sau natal, Bergamo. 

  Lucrări[modificare | modificare sursă]

  

  Gaetano Donizetti
  (1797-1848)
  Donizetti a fost un prolific compozitor de muzică cultă. Opera sa cuprinde 75 de opere, 16 simfonii, 19 cvartete de coarde, 193 de cântece, 45 duete, 3 oratorii, 28 de cantate, concerte instrumentale, sonate și alte piese de muzică clasică.

  Opere[modificare | modificare sursă]

  1816 – 1819[modificare | modificare sursă]

  • Il Pigmalione (1816; October 13, 1960, Teatro Donizetti, Bergamo)
  • Olimpiade (1817, incomplete, libretto by Metastasio)
  • L'ira di Achille (1817)
  • Enrico di Borgogna (1818; November 14, 1818 Teatro San Luca, Venice)
  • Una follia (1818; December 17, 1818 Teatro San Luca, Venice) (lost)
  • I piccioli virtuosi ambulanti (1819), opera buffa in un Atto
  • Pietro il Grande zar di tutte le Russie ossia Il Falegname di Livonia (1819; December 26, 1819, Teatro San Samuele, Venice),

  1820 – 1824[modificare | modificare sursă]

  • Le nozze in villa (1820; 1821? Teatro Vecchio, Mantua)
  • Zoraida di Granata or Zoraïda di Granata (1822; January 28, 1822, Teatro Argentina, Rome, rev. January 7 1824 at the same theatre)
  • La Zingara (1822; May 12, 1822, Teatro Nuovo, Napoli)
  • La lettera anonima (June 29, 1822 Teatro del Fondo, Napoli)
  • Chiara e Serafina, ossia I pirati (October 26, 1822, Teatro alla Scala, Milano)
  • Alfredo il grande (July 2, 1823 Teatro San Carlo, Napoli)
  • Il fortunato inganno (September 3, 1823 Teatro Nuovo, Napoli)
  • L'ajo nell'imbarazzo (February 4, 1824, Teatro Valle, Rome)
  • Emilia di Liverpool (L'eremitaggio di Liverpool) (28.7.1824 Teatro Nuovo, Naples)

  1825 – 1829[modificare | modificare sursă]

  • Alahor in Granata (7.1.1826 Teatro Carolino, Palermo)
  • Don Gregorio [rev of L'ajo nell'imbarazzo] (11.6.1826 Teatro Nuovo, Naples)
  • Elvida (6.7.1826 Teatro San Carlo, Naples)
  • Gabriella di Vergy (1826; 29.11.1869 Teatro San Carlo, Naples) (Gabriella)
  • Olivo e Pasquale (7.1.1827 Teatro Valle, Rome)
  • Olivo e Pasquale [rev] (1.9.1827 Teatro Nuovo, Naples)
  • Otto mesi in due ore (13.5.1827 Teatro Nuovo, Naples) (Gli esiliati in Siberia)
  • Il borgomastro di Saardam (19.8.1827 Teatro del Fondo, Naples)
  • Le convenienze teatrali (21.11.1827 Teatro Nuovo, Naples)
  • L'esule di Roma, ossia Il proscritto (1.1.1828 Teatro San Carlo, Naples)
  • Emilia di Liverpool [rev] (8.3.1828 Teatro Nuovo, Naples)
  • Alina, regina di Golconda (12.5.1828 Teatro Carlo Felice, Genoa)
  • Gianni di Calais (2.8.1828 Teatro del Fondo, Naples)
  • Il paria (12.1.1829 Teatro San Carlo, Naples)
  • Il giovedi grasso (Il nuovo Pourceaugnac) (26.2.1829? Teatro del Fondo, Naples)
  • Il castello di Kenilworth (6.7.1829 Teatro San Carlo, Naples)
  • Alina, regina di Golconda [rev] (10.10.1829 Teatro Valle, Rome)

  1830 – 1834[modificare | modificare sursă]

  • I pazzi per progetto (6.2.1830 Teatro San Carlo, Naples)
  • Il diluvio universale (28.2.1830 Teatro San Carlo, Naples)
  • Imelda de' Lambertazzi (5.9.1830 Teatro San Carlo, Naples)
  • Anna Bolena (26.12.1830 Teatro Carcano, Milan)
  • Le convenienze ed inconvenienze teatrali [rev of Le convenienze teatrali] (20.4.1831 Teatro Canobbiana, Milan)
  • Gianni di Parigi (1831; 10.9.1839 Teatro alla Scala Milan)
  • Francesca di Foix (30.5.1831 Teatro San Carlo, Naples)
  • La romanziera e l'uomo nero (18.6.1831 Teatro del Fondo, Naples) (libretto lost)
  • Fausta (12.1.1832 Teatro San Carlo, Naples)
  • Ugo, conte di Parigi (13.3.1832 Teatro alla Scala Milan)
  • L'elisir d'amore (12.5.1832 Teatro Canobbiana, Milan)
  • Sancia di Castiglia (4.11.1832 Teatro San Carlo, Naples)
  • Il furioso all'isola di San Domingo (2.1.1833 Teatro Valle, Rome)
  • Otto mesi in due ore [rev] (1833, Livorno)
  • Parisina (17.3.1833 Teatro della Pergola, Florence)
  • Torquato Tasso (9.9.1833 Teatro Valle, Rome)
  • Lucrezia Borgia (26.12.1833 Teatro alla Scala Milan)
  • Il diluvio universale [rev] (17.1.1834 Teatro Carlo Felice, Genoa)
  • Rosmonda d'Inghilterra (27.2.1834 Teatro della Pergola, Florence)
  • Maria Stuarda [rev] (Buondelmonte) (18.10.1834 Teatro San Carlo, Naples)
  • Gemma di Vergy (26.10.1834 Teatro alla Scala Milan)

  1835 – 1839[modificare | modificare sursă]

  • Maria Stuarda (30.12.1835 Teatro alla Scala Milan)
  • Marin Faliero (12.3.1835 Théâtre-Italien, Paris)
  • Lucia di Lammermoor (26.9.1835 Teatro San Carlo, Naples)
  • Belisario (4.2.1836 Teatro La Fenice, Veneția)
  • Il campanello di notte (1.6.1836 Teatro Nuovo, Naples)
  • Betly, o La capanna svizzera (21.8.1836 Teatro Nuovo, Naples)
  • L'assedio di Calais (19.11.1836 Teatro San Carlo, Naples)
  • Pia de' Tolomei (18.2.1837 Teatro Apollo, Venice)
  • Pia de' Tolomei [rev] (31.7.1837, Sinigaglia)
  • Betly [rev] ((?) 29.9.1837 Teatro del Fondo, Naples)
  • Roberto Devereux (28.10.1837 Teatro San Carlo, Naples)
  • Maria de Rudenz (30.1.1838 Teatro La Fenice, Veneția)
  • Gabriella di Vergy [rev] (1838; 8.1978 recording, London)
  • Poliuto (1838; 30.11.1848 Teatro San Carlo, Naples)
  • Pia de' Tolomei [rev 2] (30.9.1838 Teatro San Carlo, Naples)
  • Lucie de Lammermoor [rev of Lucia di Lammermoor] (6.8.1839 Théâtre de la Renaissance, Paris)
  • Le duc d'Albe (1839; 22.3.1882 Teatro Apollo, Rome) (Il duca d'Alba)

  1840 – 1845[modificare | modificare sursă]

  • Lucrezia Borgia [rev] (11.01.1833 Teatro alla Scala Milan)
  • Poliuto [rev] (Les martyrs) (10.04.1840 Théâtre de l'Académie Royale de Musique (Paris Opéra), Paris)
  • La fille du régiment (11.02.1840 Opéra-Comique, Paris)
  • L'ange de Nisida (1839; ?)
  • Lucrezia Borgia [rev 2] (31.10.1840 Théâtre-Italien, Paris)
  • La favorite [rev of L'ange de Nisida] (02.12.1840 Théâtre de l'Académie Royale de Musique, Paris)
  • Adelia (11.02.1841 Teatro Apollo, Rome)
  • Rita (Deux hommes et une femme) (1841; 07.05.1860 Opéra-Comique, Paris)
  • Maria Padilla (26.12.1841 Teatro alla Scala Milan)
  • Linda di Chamounix (19.05.1842 Kärntnertortheater, Vienna)
  • Linda di Chamounix [rev] (17.11.1842 Théâtre-Italien, Paris)
  • Caterina Cornaro (18.01.1844 Teatro San Carlo, Naples)
  • Don Pasquale (03.01.1843 Théâtre-Italien, Paris)
  • Maria di Rohan (05.06.1843 Kärntnertortheater, Vienna)
  • Dom Sébastien (13.11.1843 Théâtre de l'Académie Royale de Musique , Paris)
  • Dom Sébastien [rev] (06.02.1845 Kärntnertortheater, Vienna)

  Lucrări corale[modificare | modificare sursă]

  • Ave Maria
  • Grande Offertorio
  • Il sospiro
  • Messa da Requiem
  • Messa di Gloria e Credo
  • Miserere (Psalm 50)

  Lucrări orchestrale[modificare | modificare sursă]

  • Allegro for Strings in C major
  • L'ajo nell'imbarazzo: Sinfonia
  • Larghetto, tema e variazioni in E flat major
  • Roberto Devereux: Sinfonia
  • Sinfonia Concertante in D major (1818)
  • Sinfonia for Winds in G minor (1817)
  • Sinfonia in A major
  • Sinfonia in C major
  • Sinfonia in D major
  • Sinfonia in D minor
  • Ugo, conte di Parigi: Sinfonia

  Concerte[modificare | modificare sursă]

  • Concertino for Clarinet in B flat major
  • Concertino for English Horn in G major (1816)
  • Concertino in C minor for flute and chamber orchestra (1819)
  • Concertino for Flute and Orchestra in C major
  • Concertino for Flute and Orchestra in D major
  • Concertino for Oboe in F major
  • Concertino for Violin and Cello in D minor
  • Concerto for 2 Clarinets "Maria Padilla"
  • Concerto for Violin and Cello in D minor

  Lucrări de muzică corală[modificare | modificare sursă]

  • Andante sostenuto for Oboe and Harp in F minor
  • Introduction for Strings in D major
  • Larghetto and Allegro for Violin and Harp in G minor
  • Largo/Moderato for Cello and Piano in G minor
  • Nocturnes (4) for Winds and Strings
  • Quartet for Strings in D major
  • Quartet for Strings no 3 in C minor: 2nd movement, Adagio ma non troppo
  • Quartet for Strings no 4 in D major
  • Quartet for Strings no 5 in E minor
  • Quartet for Strings no 5 in E minor: Larghetto
  • Quartet for Strings no 6 in G minor
  • Quartet for Strings no 7 in F minor
  • Quartet for Strings no 8 in B flat major
  • Quartet for Strings no 9 in D minor
  • Quartet for Strings no 10 in G minor
  • Quartet for Strings no 11 in C major
  • Quartet for Strings no 12 in C major
  • Quartet for Strings no 13 in A major
  • Quartet for Strings no 14 in D major
  • Quartet for Strings no 15 in F major
  • Quartet for Strings no 16 in B minor
  • Quartet for Strings no 17 in D major
  • Quartet for Strings no 18 in E minor
  • Quartet for Strings no 18 in E minor: Allegro
  • Quintet for Guitar and Strings no 2 in C major
  • Solo de concert
  • Sonata for Flute and Harp
  • Sonata for Flute and Piano in C minor
  • Sonata for Oboe and Piano in F major
  • Study for Clarinet no 1 in B flat major
  • Trio for Flute, Bassoon and Piano in F major

  Lucrări pentru pian[modificare | modificare sursă]

  • Adagio and Allegro for Piano in G major
  • Allegro for Piano in C major
  • Allegro for Piano in F minor
  • Fugue for Piano in G minor
  • Grand Waltz for Piano in A major
  • Larghetto for Piano in A minor "Una furtiva lagrima"
  • Larghetto for Piano in C major
  • Pastorale for Piano in E major
  • Presto for Piano in F minor
  • Sinfonia for Piano in A major
  • Sinfonia for Piano no 1 in C major
  • Sinfonia for Piano no 1 in D major
  • Sinfonia for Piano no 2 in C major
  • Sinfonia for Piano no 2 in D major
  • Sonata for Piano in C major
  • Sonata for Piano in F major
  • Sonata for Piano in G major
  • Variations for Piano in E major
  • Variations for Piano in G major
  • Waltz for Piano in A major
  • Waltz for Piano in C major
  • Waltz for Piano in C major "The Invitation"  

    Gaetano Donizetti
    Gaetano Donizetti
    Date personale
    Nume la naștere	Domenico Gaetano Maria Donizetti
    Născut	29 noiembrie 1797[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11]  Bergamo, Republica Cisalpină[*][12][13][14]
    Decedat	8 aprilie 1848 (50 de ani)[1][2][4][5][6][7][15][8][9][10][11]  Bergamo, Imperiul Austriac[16][13][17]
    Înmormântat	Grave of Gaetano Donizetti[*]
    Cauza decesului	sifilis
    Căsătorit cu	Virginia Vasselli[*]
    Cetățenie	Regatul Italiei  Regatul Lombardia-Veneția
    Ocupație	compozitor
    Activitate
    Studii	Conservatorio Giovanni Battista Martini[*]
    Gen muzical	operă misă[*] Cantată
    Premii	Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] Order of the Golden Spur[*]

• 1866: Benjamin Guy Babington, medic englez, inventatorul laringscopului (n. 1794)
• 1885:Constantin Alexandru Rosetti (n. 2 iunie 1816,^[1] București, Țara Românească – d. 8 aprilie 1885,^[1] București, România) – deseori numit C. A. Rosetti^[2] –, a fost un om politic și publicist român, unul din conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească și puternic militant al luptei pentru Unirea Principatelor Române. Constantin Alexandru Rosetti s-a născut în București și a fost fiul spătarului Alexandru Rosetti și al Elenei, născută Obedeanu.
  Studiile și le-a făcut la Colegiul „Sfântul Sava” din București, unde a avut profesori, printre alții, pe Eftimie Murgu și Jean Alexandre Vaillant. În 1832 (sau 1833) intră în armată, servind până în august 1836, când a demisionat. "Se apucă de literatură, apoi intră în administrație, fiind șeful poliției din Pitești în 1842, și după aceea în magistratură, fiind procuror la Tribunalul civil din București. Își dădu demisia în 1845." ^[3]
  

  Constantin A. Rosetti
  În 1844 pleacă pentru prima dată la Paris: "Aveam apoi nădejdea că lucrînd 3-4 ani, mă voi întoarce în patria mea, voi străluci eu prin știință și virtute, voi ferici o zi măcar pe muma, voi ridica puțin patria mea și astfel mă voi sfîrși și eu, cu cugetul în pace că mi-am împlinit frumos misia." ^[4] Este în legătură cu alți prieteni și amici: Ion C. Brătianu, pictorul Constantin Daniel Rosenthal, Vasile Mălinescu, Andronescu, Scarlat Vîrnav. Prin septembrie (început de octombrie) pleacă înapoi în țară, căci îi vin vești cum că mama sa este bolnavă.
  După moartea mamei sale (decembrie 1844), pe la jumătatea anului 1845 pleacă din nou la Paris, unde audiază cursurile istoricilor și gânditorilor Jules Michelet, Edgar Quinet, și alți reprezentanți ai spiritului revoluționar francez al epocii. Aici, se străduiește, împreună cu moldoveanul Scarlat Vârnav, să întărească relațiile dintre studenții valahi și cei moldoveni, uniți în jurul ideilor noi de autodeterminare națională și dreptate socială. În această atmosferă, se înființează, în decembrie 1845, Societatea studenților români din Paris, al cărei scop mărturisit era să-i ajute pe tinerii mai săraci, dar dotați, să facă studii la Paris. Ca președinte al societății este ales Ion Ghica, secretar C. A. Rosetti, iar casier Scarlat Vârnav.
  Este inițiat în masonerie în 1844, în Loja masonică „Trandafirul Perfectei Tăceri" din Paris, primind toate gradele, până la gradul 18 în 1847, tot în această lojă. În 1848 ia parte la înființarea Lojii bucureștene Lumina. În 1923, numele său a fost acordat unui atelier din București. Este printre puținii masoni români prezentați în “Dicționarul Franc-Masoneriei” realizat sub coordonarea lui Daniel Ligou. ^[5]
  Se întoarce la București în iulie-august 1846, lansându-se în afaceri: deschide împreună cu doi prieteni străini care locuiau în Țara Româneasca, economistul austriac Erik Winterhalder și britanicul Effingham Grant (viitorul său cumnat) o librărie, iar în noiembrie 1846 cumpără tipografia asociației literare care acoperea activitatea societății secrete Frăția: "Asociațiunea literară a României". În acești ani începe să ia parte din ce în ce mai activă la conducerea comerțului bucureștean.
  În 1847 se căsătorește cu Mary Grant, devenită astfel Maria Rosetti, o scoțiano-franțuzoaică, cea care a fost modelul tabloului România revoluționară pictat de C.D. Rosenthal, prietenul lui Rosetti. ^[6]. Mary Grant era sora consulului englez la București, Effingham Grant, el însuși căsătorit cu o româncă, Zoia Racoviță, fiica lui Alexandru Racoviță. În timpul revoluției din 1848 a fost unul din liderii curentului radical al revoluționarilor; a fost secretar al Guvernului provizoriu, prefect de poliție (agă) la București și redactor al ziarului "Pruncul român".
  După înfrângerea guvernului revoluționar, face parte din primul lot de exilați, urcați de turci cu două plute în susul Dunării, până la granița cu Austria. De aici pleacă spre Franța prin Ungaria, Croația și Austria. Ajunge la Paris în decembrie 1848 ^[8]. În anii exilului (1848-1857) a contribuit la editarea revistei "România viitoare" și mai ales a revistei "Republica Română", în care a militat pentru unirea principatelor într-un stat democratic. 

C. A. Rosetti și Maria Rosetti în exil

C.A. Rosetti (portret de Mișu Popp)
În timpul revoluției din 1848 a fost unul din liderii curentului radical al revoluționarilor; a fost secretar al Guvernului provizoriu, prefect de poliție (agă) la București și redactor al ziarului "Pruncul român".
După înfrângerea guvernului revoluționar, face parte din primul lot de exilați, urcați de turci cu două plute în susul Dunării, până la granița cu Austria. De aici pleacă spre Franța prin Ungaria, Croația și Austria. Ajunge la Paris în decembrie 1848 ^[8]. În anii exilului (1848-1857) a contribuit la editarea revistei "România viitoare" și mai ales a revistei "Republica Română", în care a militat pentru unirea principatelor într-un stat democratic.

Activitatea după revenirea în țară (1857)[modificare | modificare sursă]

A revenit în țară în mai 1857. Cu această ocazie, ziarul Israelitul român a publicat în numărul din 7/19 iunie 1857, sub titlul Rusciuk, 11/25 mai 1857, o scrisoare a lui C. A. Rosetti, din care rezultă că la întoarcerea din exil acesta a intrat în țară cu pașaport de la ambasada otomană și cu concursul unor cercuri evreiești^[9].După revenirea în țară, a editat ziarul liberal-radical "Românul" și a avut un rol de seamă în Adunarea ad-hoc și în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor și în Țara Românească. În paginile ziarului "Românul", care a apărut timp de aproape o jumătate de secol, a militat pentru reforme democratice, pentru unitatea națională, pentru independența națională a țării.
A fost unul dintre conducătorii Partidului Național Liberal, creat în anii 1874-1875, dar în 1884, intrând în conflict cu Ion Brătianu, a organizat o disidență liberală. A susținut cu entuziasm proclamarea independenței țării și participarea României la războiul ruso-turc din 1877-1878. În 1858 a pus bazele "Asociației lucrătorilor tipografi din București", al cărui președinte a fost. În 1863 a fondat Casa de ajutor reciproc a tipografilor din România alături de Walter Scarlat, Iosif Romanov, Zisu Popa, Mihalache Gălășescu și Petre Ispirescu.
A fost în mai multe rânduri ministru și președinte al Camerei Deputaților. A făcut parte din primul guvern al lui Carol I, fiind pentru câteva luni ministru al "Instrucțiunii publice și Cultelor". A fost de două ori primar al Capitalei. În amintirea revoluționarului român, în București există strada C.A. Rosetti și Piața C. A. Rosetti, unde tronează Monumentul lui C. A. Rosetti.
Publicistica lui se caracterizează prin avânt romantic, stil patetic, vibrant. În tinerețe a scris versuri sentimentale și patriotice, a tradus din Byron, Béranger, Lamartine, Hugo.
În 1867 C. A. Rosetti a fost unul dintre membrii fondatori ai Societății literare române, care a devenit ulterior Academia Română.  

Constantin A. Rosetti
Constantin A. Rosetti
Date personale
Născut	2 iunie 1816[1]  București, Țara Românească
Decedat	8 aprilie 1885 (68 de ani)[1]  București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Căsătorit cu	Maria Rosetti
Copii	Vintilă C. A. Rosetti
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor jurnalist politician
Membru al Camerei Deputaților a României
Senator al României
Partid politic	PNL
Membru fondator al Academiei Române

• 1925: Karl von Pflanzer-Baltin (n. 1 iunie 1855, Pécs, Ungaria – d. 8 aprilie 1925, Viena) a fost un general-colonel al Armatei comune austro-ungare, cunoscut pentu activitatea sa din timpul în Primului Război Mondial. Datorită nobilității sale (a fost baron, în germană Freiherr), numele său mai este întâlnit sub forma Karl Freiherr von Pflanzer-Baltin.
  Specialist al războiului dus cu forțe mici și caracterizat de acțiuni de luptă limitate, s-a remarcat în Bucovina în timpul Primei Conflagrații în perioada 1914-1916 la comanda Grupului Pflanzer-Baltin (în germană Armeegruppe Pflanzer-Baltin) și ulterior al Armatei 7 austro-ungare , când a reușit să stopeze avansul trupele ruse. S-a remarcat de asemenea ulterior și în Albania în toamna anului 1918, când a organizat ultima acțiune ofensivă de succes a Dublei Monarhii, precum și ulterior o retragere organizată a forțelor de sub comanda sa –Grupul Albania (în germană Armeegruppe Albanien) spre teritoriile austro-ungare, după capitularea Bulgariei.
  A fost caracterizat de un strălucit talent organizatoric, iar pe parcursul carierei sale s-a remarcat prin îmbunătățirea pregătirii tactice a trupelor din subordine, precum și a procesului de generare a rezervei armatei de operații. Părinții săi, căsătoriți la 20 iunie 1853, au fost auditorul general Wilhelm Pflanzer și baronesa (în germană Freiin) Charlotte Marie von Baltin la 18 iulie 1833.^[1][2]
  În 1893 succedând înobilării tatălui său, a fost înobilat și el ca Edler von Pflanzer. În octombrie 1897 unchiul său,^[3] Feldzeugmeisterul Karl Anton Joseph Freiherr von Baltin (n. 24. noiembrie 1804 - d. 5 octombrie 1873),^[1][2] lipsit de succesori masculini, i-a transfert titlul nobiliar și blazonul. Astfel, a devenit Karl Freiherr von Pflanzer-Baltin.^[3]
  Karl von Pflanzer-Baltin s-a căsătorit în anul 1887 cu Hedwig Feger de Mercyfalva et Temes-Zsadany. Cei doi au avut doi fii, pe Arthur (n. 23 mai 1888 - d. 12 aprilie 1963), fără urmași și pe Erwin (n. 1893- d. 1915), decedat în război. Astfel, acest neam s-a stins. 

  Grade[modificare | modificare sursă] 1875 Cadet 1878 Sublocotenent 1880 Locotenent 1884 Căpitan 1889 Maior 1894 Locotenent colonel 1897 Colonel 1903 General-maior 1907 General-locotenent 1914 General de cavalerie 1916 General-colonel

  Onoruri[modificare | modificare sursă] Membru pe viață al Camerei Superioare a Imperiului Austriac.[necesită citare] În ordine temporală, în timpul vieții i s-au acordat următoarele:[13][necesită sursă mai bună] 1895, octombrie: Clasa a III-a a Crucii Meritului Militar - pentru activitatea din cadrul Academiei de Război 1916, februarie: Clasa I cu spade a Crucii Meritului Militar 1901, aprilie: Ordinul Coroana de Fier clasa 3 - pentru activitatea de șef de Stat Major al Corpului XI la Lemberg 1901, noiembrie: Comandor al Ordinului Steaua României 1909, martie: Cavaler al Ordinului Leopold 1914, decembrie : Clasa I cu spade a Ordinului Leopold - pentru meritele dovedite în conducerea trupelor sale din Armeegruppe Pflanzer-Baltin 1915, aprilie: Marea Crucea a Ordinului Leopold 1910: Medalia jubiliară Carol I 1910: Clasa I a Ordinului Coroanei Prusiei 1912 General de cavalerie – titlu onorific (în germană mit Titel und Charakter)

  1915, aprilie: Consilier Privat – titlu onorific (în germană Geheimer Rat) 1915, mai: Steaua de Merit din partea Societății de Cruce Roșie 1915, mai: Clasa a II-a a Crucii de Fier germane 1915, iunie: Clasa I a Crucii de Fier germane 1915, decembrie: Obserstinghaber al Regimentului 93 Infanterie[14] 1916: Medalia Imtyaz de argint (Imperiul Otoman, în turcă İmtiyaz Madalyası) 1916: Medalia Imtyaz de aur (Imperiul Otoman) 1916: Doctor honoris causa în drept[13] (și în filozofie după o altă sursă)[15] – titlu onorific din partea Universității din Cernăuți 1916, noiembrie: Marea Medalie de aur a Meritul Militar, Signum Laudis - pentru întreaga carieră 1917, toamna: Steaua Gallipoli (sau Medalia Otomană de Război, în turcă Harp Madalyası) 1918, august: Marea Cruce a Ordinului Sf. Ștefan 1918, octombrie: Comandor al Ordinului Maria Terezia - pentru stoparea ofensivei ruse lângă Ocna în aprilie 1915. Karl von Pflanzer-Baltin Generalul k.u.k. Karl Freiherr von Pflanzer-Baltin Date personale Născut 1 iunie 1855 Pécs, Ungaria Decedat 8 aprilie 1925 (79 de ani) Viena, Austria Înmormântat Cimitirul Hietzinger[*]  Părinți Wilhelm von Pflanzer Charlotte Marie von Baltin Căsătorit cu Hedwig Feger de Mercyfalva et Temes-Zsadany Copii Arthur Erwin Cetățenie  Austro-Ungaria (până în 1918)  Austria (ulterior) Ocupație ofițer personal militar[*]  Activitate Studii Academia Militară Tereziană Academia de Război din Viena Activitate A luptat pentru  Austro-Ungaria Ramura Cavalerie Ani de serviciu 1875-1918 Gradul General-colonel A comandat 1875-1878: Comandant de unitate 1880-1889: Ofițer de stat major 1889-1891: : Comandant de unitate 1891-1895: Instructor al Academiei de Război din Viena 1895-1903: Ofițer de stat major 1903-1905: Comandant al Brigăzii 32 Infanterie 1905-1907: Comandant al Brigăzii 31 Infanterie 1907-1911: Comandant a Diviziei 4 Infanterie 1911-1914: Inspector general al școlilor de ofițeri 1914-1916: Comandant al Armatei 7 1917: Inspector general al infanteriei 1918: Comandant al Grupului Albania Bătălii / Războaie Primul Război Mondial

• 1938: Căpitanul George Louis Victor Henry Serge Mountbatten, al 2-lea Marchiz de Milford Haven (6 decembrie 1892 – 8 aprilie 1938), a fost fiul cel mare al Prințului Louis de Battenberg, primul marchiz de Milford Haven și a soției acestuia, Prințesa Victoria de Hesse. A murit la vârsta de 45 de ani de cancer al măduvei osoase. Frații săi au fost: Prințesa Alice (mama lui Filip, Duce de Edinburgh), Louise Mountbatten regină a Suediei și Louis Mountbatten. La 15 noiembrie 1916, la Londra, s-a căsătorit cu Contesa Nadejda Mihailovna de Torby, fiica cea mică a Marelui Duce Mihail Mihailovici al Rusiei și a Sofiei von Merenberg. Au locuit la Lynden Manor la Holyport în Berkshire și au avut doi copii:
  1. Lady Tatiana Elizabeth Mountbatten (16 decembrie 1917 – 15 mai 1988)
  2. David Mountbatten, Marchiz de Milford Haven (12 mai 1919 – 14 aprilie 1970)
  A fost un matematician care "putea rezolva probleme complicate în cap" și să "citească cărți de calcul în tren".^[1] Regina Elisabeta a II-a a spus despre el, "A fost unul dintre cei mai inteligenți și geniali oameni.  

  George Mountbatten
  Marchiz de Milford Haven
  Date personale
  Născut	6 decembrie 1892 Darmstadt, Imperiul German
  Decedat	8 aprilie 1938 (45 de ani) Londra, Regatul Unit
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (bone cancer[*])
  Părinți	Prințul Louis de Battenberg Prințesa Victoria de Hesse
  Frați și surori	Louis Mountbatten, Primul Conte Mountbatten de Burma Louise Mountbatten Prințesa Alice de Battenberg
  Căsătorit cu	Contesa Nadejda Mikhailovna de Torby
  Copii	Lady Tatiana Elizabeth Mountbatten David Mountbatten, Marchiz de Milford Haven
  Cetățenie	Regatul Unit
  Ocupație	personal militar[*]
  Activitate
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Margraf
  Familie nobiliară	Mountbatten family[*]
  Membru al Camerei Lorzilor[*]

• 1946: Ilarie Voronca (nume original Eduard Marcus, n. 31 decembrie 1903, Brăila - d. 8 aprilie 1946, Paris) a fost un poet evreu român de avangardă, promotorul revistelor 75 HP și Integral și al mișcării integraliste. A mai semnat sub pseudonimele Alex Cernat și Roneiro Valcia. Începuturile literare ale lui Ilarie Voronca sunt legate de activitatea cenaclului Sburătorul, condus de Eugen Lovinescu, și de revista acestuia Sburătorul literar, unde și debutează în 1922 cu versuri simboliste influențate de George Bacovia și de lirismul melodios și maladiv al lui Camil Baltazar. Publică apoi poezii de aceeași factură în revistele Flacăra, Năzuința și Contimporanul, care vor constitui materia lirică a volumului de debut, din 1923, intitulat Restriști. Este o poezie de atmosferă, care transcrie tristețile și deznădejdea omului condamnat la existența cenușie a orașelor de provincie. Aproape nimic din tonalitatea și sistemul imagistic al acestor poezii, în afara tentației asociațiilor insolite, nu anunță viitoarea evoluție a poetului, caracterizată prin extrema receptivitate față de doctrinele avangardiste.
  Astfel, la numai un an de la apariția volumului de debut, Ilarie Voronca aderă la atitudinea pragmatic inovatoare cuprinsă în Manifestul activist către tinerime al revistei Contimporanul, publică el însuși în 1924, împreună cu Victor Brauner și Stephan Roll, publicația de avangardă constructivistă 75 HP (din care apare un singur număr), colaborează la alte reviste similare precum Punct sau Integral. Ermetismul, expresia eliptică, selectarea vocabularului poetic din domeniul industrial și tehnic probează orientarea poetului în această etapă.
  

  Ilarie Voronca văzut de Robert Delaunay
  În 1927, apare la Paris poemul Colomba, cu două portrete de Robert Delaunay, care marchează o nouă tendință în scrisul lui Voronca. Poetul părăsește constructivismul și intră în sfera de influență a suprarealismului, mișcare concretizată prin onirismul imaginii. Ritmul publicării plachetelor de versuri este foarte susținut și el nu încetinește nici după stabilirea poetului în Franța, în 1933, de unde păstrează legături strânse cu viața literară din România. După această dată, creația sa aparține spațiului literar de adopție: L'Apprenti fantôme (1938), Beauté de ce monde (1940), Arbre (1942), etc..
  Naturalizat francez în 1938, va participa la mișcarea de rezistență, ca scriitor și luptător. În ianuarie 1946 face o vizită în țară, unde este întâmpinat cu un entuziasm general. Se sinucide în același an, la 8 aprilie, în Paris, în timp ce lucra la un Manual al perfectei fericiri.
  La zece ani de la moarte, prietenii francezi publică volumul Poèmes choisis, iar în 1964 și 1965, tânărul grup de literați "Pont de l'épée" adună într-un volum poemele inedite ale lui Voronca. În 1972, la editura Minerva din București apar, sub îngrijirea lui Sașa Pană, două volume de Poeme alese. 

  Opere[modificare | modificare sursă]

  • Restriști, Editura Rahova Arte Grafice, 1923 (copertă și desene de Victor Brauner)
  • Colomba, Colecția Integral, Paris, 1927 (copertă de Sonia Delaunay și portrete de Robert Delaunay; tiraj de 134 de exemplare)
  • Ulise, Colecția Integral, Paris, 1928 (portret de Marc Chagall; tiraj de 206 de exemplare)
  • Plante și animale. Terase, Colecția Integral, Paris, 1929 (cu desene de Constantin Brâncuși)
  • Brățara nopților, editura unu, București, 1929 (cu un desen de Victor Brauner)
  • A doua lumină, editura unu, București, 1930 (tiraj de 250 de exemplare)
  • Zodiac, editura unu, București, (1930) (desen și copertă de M. H. Maxy; tiraj de 300 de exemplare)
  • Invitație la bal, editura unu, București, 1931 (cu un desen de Victor Brauner; tiraj de 100 de exemplare)
  • Incantații, Editura "Cultura Națională", București, 1931 (cu portret de Milița Petrașcu pe frontispiciu)
  • Act de prezență, Colecția "Carte cu Semne", București, 1932
  • Petre Schlemihl, Tipografia Bucovina, București, 1932 (ilustrații de Victor Brauner, Jules Perahim și Michonze; tiraj de 230 de exemplare)
  • Ulysse dans la cité, Éditions du Sagittaire, Paris, 1933 (traducere în franceză de Roger Vailland, prefață de Georges Ribemont-Dessaignes și portret de Marc Chagall)
  • Patmos și alte șase poeme, Editura Vremea, București, 1933
  • Patmos, Editions des Cahiers Libres, 1934
  • Poèmes parmi les hommes, Editions des Cahiers du "journal des poetes", 1934
  • Permis de Séjour, Editions R.A. Corréa, Tipografia Labor, Paris, 1935 (tiraj de 525 de exemplare numerotate)
  • La poésie commune, Editions G.L.M., Paris, 1936 (tiraj de 225 exemplare numerotate)
  • La joie est pour l'homme. Poèmes, suivis de trois poèmes à la gloire du sommeil, Editions Les Cahiers du Sud, Marseille, 1936 (tiraj de 512 de exemplare)
  • Pater Noster suivi de Ebauches d'un Poème, Editions Avant-poste, Bruxelles/Paris, 1937
  • Amitié des choses, Editions Sagesse, 1937
  • Oisiveté, Editions Sagesse, 1938
  • Le marchand de quatre saisons, Edition Les Cahiers du "journal des poetes", 1938
  • L'apprenti fantome et cinq poèmes de septembres, Les Éditions des Presses du Hibou, 1938 (tiraj de 100 de exemplare hors-commerce)
  • Beauté de ce monde, Éditions du Sagittaire, 1939
  • Lord Duveen ou l'invisible à la portée de tous, Editions de l'Ilot, 1941
  • Les Témoins, Editions du Méridien, Rodez, 1942 (tiraj de 206 de exemplare)
  • La confession d'une âme fausse, Editions du Méridien, 1942
  • La clé des réalités, Editions du Méridien, 1944
  • L'interview, Editions Jean Vigneau, 1944 (cu un portret de Halicka)
  • Henrika, 1945 (cu un frontispiciu de F. Delanglade)
  • Souvenirs de la planète Terre, Sagel, Paris, 1945
  • Contre-solitude, Editions Bordas, 1946
  • Les chants du Mort, Editions Charlot, 1947 (traducere în română de Jacques Lassaigne și de autor)
  • Diner, Editions PAS, 1952 (conține colaje de Jeanne Coppel)
  • Poemes choisis, Seghers, Paris, 1957 (cu o reproducere după portretul de Marc Chagall; tiraj de 700 de exemplare numerotate)
  • Poeme, Editura Univers, București, 1961 (traducere de Sașa Pană și prefață de Eugen Simion)
  • Poèmes inédits, Editions Guy Chambelland, 1964 (cu un desen de Abidine)
  • Onze récits, Rougerie, 1968
  • Poeme alese (2 vol.), Editura Minerva, București, 1972 (copertă de Constantin Guluță și prefață de Sașa Pană)
  • Mic manual de fericire perfectă, Cartea Românească, București, 1973 (traducere și prefață de Sașa Pană)
  • Interviul, Cartea Românească, București, 1989 (traducere de Ion Pop, Irina Fortunescu și Barbu Brezianu și prefață de Ion Pop și Barbu Brezianu)
  • Perméables, Le trident Neuf, 2005  
    Ilarie Voronca
• 1946: Sava Athanasiu (n. 28 aprilie 1861, Ruginești, Vrancea - d. 8 aprilie 1946, București) a fost un geolog și paleontolog român, membru de onoare al Academiei Române. A fost profesor de geologie la Universitatea din București. A făcut studii asupra flișului și neogenului din Carpații Orientali și asupra problemei scidienilor din depozitele neogene.
  A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935 și membru titular începând cu 7 iunie 1942. 

  Opera

  • Studii geologice din districtul Suceava, 1898
  • Curs de geologie stratigrafică cu privire specială asupra dezvoltării diferitelor formațiuni *geologice din țara noastră, 1932
  • Curs de geologie generală, 1931 - 1932
  • Asupra prezenței petrolului în Suceava, Bucuresci, Imprimeria Statului, 1901
  • Asupra stratigrafiei muntelui Stănișoara din nordul Moldovei, Bucuresci, Imprimeria Statului, 1905  

    Sava Athanasiu
    Sava Athanasiu
    Date personale
    Născut	28 aprilie 1861
    Decedat	8 aprilie 1946 (84 de ani)
    Cetățenie	România
    Ocupație	geolog
    Activitate
    Alma mater	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
    Organizație	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Universitatea din București
    Membru de onoare al Academiei Române
    Membru al Academiei de Științe din România

• 1948: Abdel Kader al-Husseini (în arabă عبد القادر الحسيني, ortografiat și Abd al-Qadir al-Husayni sau Abd al-Qader al-Husseini) (1907 – 8 aprilie 1948) a fost un arab palestinian naționalist și un luptător care a fondat, spre sfârșitul anului 1933, gruparea secretă militantă cunoscută ca Organizația pentru Lupta Sfântă (Munathamat al-Jihad al-Muqaddas),^[1][2] pe care el și Hasan Salama au comandat-o în perioada mandatului britanic asupra Palestinei sub denumirea de Armata Războiului Sfânt (Jaysh al-Jihad al-Muqaddas), în timpul revoltei arabe din 1936–39 și războiului civil din 1947–48. Husseini s-a născut în sânul influentei familii al-Husseini din Ierusalim, fiind fiul lui Musa al-Husseini, care a ocupat funcția de primar al orașului începând cu Primul Război Mondial și până în 1920, și nepotul lui Amin al-Husseini. A absolvit Universitatea Americană din Cairo cu specialitatea chimie și a pus bazele Congresului Musulmanilor Educați.
  Inițial a ocupat un post în departamentul de colonizare al guvernului mandatului britanic, dar apoi s-a mutat în regiunea Hebron în timpul revoltei arabe, pentru a conduce lupta împotriva ocupației britanice. Membru al Partidului Arab Palestinian, Abdel Kader a activat ca secretar-general al acestuia și a devenit editorul-șef al ziarului partidului, Al-Liwa’^[3], și al altor ziare, inclusiv Al-Jami’a Al-Islamiyya.
  Abdel Kader al-Husseini s-a căsătorit în 1934 și a devenit apoi tatăl lui Faisal al-Husseini (17 iulie 1940 – 31 mai 2001), fondatorul și liderul Societății pentru Studii Arabe, conducătorul organizației Fatah din Cisiordania și ministru pentru problemele Ierusalimului în Autoritatea Palestiniană. În 1938 Husseini a fost exilat, iar în 1939 a fugit în Irak, unde a luat parte la lovitura de stat din 1941. În 1946 s-a mutat în Egipt, dar s-a întors în secret în Palestina în ianuarie 1948 pentru a conduce Armata Războiului Sfânt. Husseini a fost ucis în timp ce plecase în recunoaștere la adăpostul ceții într-o zonă a dealului Qastal, la primele ore ale zilei de 8 aprilie 1948.^[4] Trupele sale au capturat ulterior al-Qastal de la Haganah, care ocupase satul cu șase zile mai devreme, în primele faze ale operațiunii Nahșon, cu ajutorul unei forțe de circa a 100 de oameni.^[5] Trupele Haganah s-au retras din fața forțelor arabe în așezarea evreiască Motza.^[6] Membri ai Palmach au recapturat satul al-Qastal în noaptea de 8 spre 9 aprilie, pierzând 18 oameni în atac.^[7] Militanții Palmach au aruncat în aer majoritatea caselor, iar dealul a devenit un post de comandă evreiesc.^[8][9] Moartea lui Husseini a consituit un factor în scăderea moralului trupelor sale.^[10]  

  Abdel Kader al-Husseini عبد القادر الحسيني
  Date personale
  Născut	1907 Ierusalim, Imperiul Otoman
  Decedat	8 aprilie 1948 (41 de ani) Al-Qastal, Palestina Mandatară
  Părinți	Musa Qazem al-Husseini
  Copii	Faisal Husseini
  Naționalitate	Palestinian
  Cetățenie	Statul Palestina[*]
  Religie	Islam
  Ocupație	politician
  Studii	Universitatea Americană din Beirut Universitatea Americană din Cairo
  Activitate
  A luptat pentru	Forțe arabe palestiniene neregulate
  Ramura	Armata Războiului Sfânt
  Ani de serviciu	1936–1948
  Bătălii / Războaie	Revolta arabă din 1936–39 Războiul civil din 1947–48 Fotografia de nuntă a lui Abdel Kader al-Husseini, 1934

  • 

    Abdel Kader al-Husseini cu trupele sale anterior atacării Kfar Etzion, în ianuarie 1948. Fotografie făcută de un spion Palmach
   
  • 

    Abdel Kader al-Husseini cu ofițerii săi în ziua în care a fost ucis
   
  • 

    Persoane îndoliate la înmormântarea lui Husseini se adună lângă Sheikh Jarrah
• 1950: Vaslav Nijinsky, balerin rus (n. 1890)
• 1955: Enrica von Handel-Mazzetti, scriitoare austriacă
• 1960: Louis Venant Gabriel „Georges” Le Bailly, conte de la Falaise (n. 24 martie 1866, Luçon – d. 4 martie 1960, Paris) a fost un scrimer francez specializat pe sabie, laureat cu aur la Jocurile Olimpice din 1900 de la Paris. A fost medaliat și la Jocurile Intercalate din 1906, cucerind aurul atât la individual, cât și pe echipe.
  După ce a absolvit Școala Militară de la Saint-Cyr în anul 1887, a fost numit locotenent la Regimentul 8 Dragoni din Lunéville, apoi a devenit căpitan la Regimentul 4 „Chasseurs à cheval” (cavalerie ușoară) din Châlons-sur-Marne. A învățat sabia sub îndrumarea maestrului italian Antonio Conte și a jucat un rol important în dezvoltarea în Franța a stilului italian, conceput pentru sabia ușoară (în italiană sciabola). Membru Societății civile de scrimă „Le Sabre” (litt. „Sabia”), a scris regulamentul de sabie din armata și a fost însărcinat cu instruirea în sabie călare la Școala de Cavalerie de la Saumur.
• 1968: Ernst Wilhelm Nay, pictor german (n. 1902)
• 1970: Prințul Félix de Bourbon-Parma^[1] (Félix Marie Vincent; 28 octombrie 1893 – 8 aprilie 1970), a fost soțul Charlottei, Mare Ducesă de Luxemburg. 

  Prințul Felix de Bourbon-Parma
  Prințul Félix de Luxemburg
  Date personale
  Nume la naștere	Félix Marie Vincent
  Născut	28 octombrie 1893 Schwarzau am Steinfeld
  Decedat	8 aprilie 1970 (76 de ani) Fischbach
  Înmormântat	catedrala Notre-Dame din Luxemburg[*]
  Părinți	Robert I, Duce de Parma Maria Antónia a Portugaliei
  Frați și surori	Maria-Luiza de Bourbon-Parma Zita de Bourbon-Parma Maria Antonia van Bourbon-Parma[*] Xavier, Duce de Parma Prince Gaetano of Bourbon-Parma[*] Prince Henry, Hereditary Duke of Parma[*] Elias de Bourbon-Parma Joseph[*] Prințul René de Bourbon-Parma Prince Sixtus of Bourbon-Parma[*]
  Căsătorit cu	Charlotte, Mare Ducesă de Luxemburg
  Copii	Jean, Mare Duce de Luxembourg Elisabeta, Ducesă de Hohenberg Adélaide, Contesă de Donnersmarck Gabriele, Contesă de Holstein-Ledreborg Prințul Charles Alix, Prințesă de Ligne
  Cetățenie	Luxemburg
  Ocupație	prince consort[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prinț
  Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Parma
  Prinț Consort al Luxemburgului
  Domnie	6 noiembrie 1919 – 12 noiembrie 1964 (45 ani, 6 zile)

• 1971: Fritz Adam Hermann Opel, din 1918 von Opel (4 mai 1899, Rüsselsheim, Marele Ducat Hessa - 8 aprilie 1971), a fost unicul copil al lui Wilhelm von Opel, și nepot al lui Adam Opel, fondator al Companiei Opel. El este cunoscut în speciale pentru demonstrațiile spectaculoase ale rachetelor cu propulsie, care i-au adus porecla "Rocket Fritz".
  Von Opel s-a născut în Rüsselsheim și a studiat la universitatea tehnică din Darmstadt. După absolvire, el a fost numit director pe testări la Opel, și de asemenea era responsabil de publicitate. În anii 1920, el devine interesat de utilizarea rachetelor în cascadoria publicitară pentru companie, solicitând sfaturi de la Max Valier de la organizația nou înființată Verein für Raumschiffahrt (VfR - "Spaceflight Society") și Friedrich Sander, un producător de pirotehnică din Bremerhaven.
  Pe 15 martie 1928, von Opel a testat prima mașină propulsată de o rachetă, RAK.1, obținând cu ea o viteză maximă de 75 km/h la demonstrarea conceptului. În mai puțin de două luni mai târziu, el a atins viteza de 230 km/h cu Opel RAK.2, condus de 24 de rachete cu combustibil solid.
  Mai târziu, în același an, el a cumpărat un planor numit "Lippisch-Ente" (rață în germană) de la Alexander Lippisch și i-a atașat motor cu rachete, creând primul rachetoplan din lume pe 11 iunie. Aeronava a explodat în cel de-al doilea zbor de test al ei, înainte ca von Opel să aibă șansa de a o pilota el însuși, așa că el a comandat într-o aeronavă nouă de la Julius Hatry, de asemenea numită RAK.1, și a zburat la Frankfurt-am-Main pe 30 septembrie 1929. Între timp, un alt accident pretins a avut loc cu RAK.3, o mașină de cale ferată propulsată de 30 de rachete cu combustibil solid, și care a atins viteza de 254 km/h.
  De asemenea în 1928, Opel a construit și a testat motocicleta Motoclub 500 SS, denumită „Monster” ^[2] echipată cu 6 rachete propulsoare, ce ajungea rapid la 75 km/h.
  Von Opel părăsit compania Opel, apoi Germania după 1929, ca apoi să moară în Samedan, Elveția în 1971.^[3]
  La data de 25 aprilie 1940, Fritz von Opel a fost scos de pe linerul italian Conte di Savoia de către autoritățile britanice de la Gibraltar. După ce a fost reținut la Gibraltar pentru 16 zile, el a fost lăsat să plece în SUA.
  Von Opel s-a căsătorit cu Emita Herrán Olózaga (1913–1967) în 1947.^[4]
  Fritz von Opel este tatăl pilotului de Formula 1 Rikky von Opel (Frederick von Opel). 

  Fritz von Opel
  Fritz von Opel (dreapta) în 1928
  Date personale
  Născut	4 mai 1899 Rüsselsheim
  Decedat	8 aprilie 1971 (71 de ani) Samedan, Elveția
  Părinți	Wilhelm von Opel
  Frați și surori	Carl von Opel[*] Wilhelm von Opel[*] Ludwig Opel[*] Friedrich Opel[*] Heinrich von Opel[*]
  Copii	Rikky von Opel Frederick von Opel[*][1] Marie Christine von Opel[*][1]
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	inventator pilot de curse automobilistice[*] inginer motociclist[*]
  Activitate
  Alma mater	Technische Universität Darmstadt[*]
  Patronaj	Opel
  Organizație	Opel
  Cunoscut pentru	Opel
  Rude	Adam Opel

• 1973: Pablo Ruiz y Picasso, cunoscut ca Pablo Picasso (pronunție spaniolă: /ˈpaβlo piˈkaso/; n. 25 octombrie 1881,^{[3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15]} Málaga, Spania^[17][18][19] – d. 8 aprilie 1973,^{[20][18][21][4][5][6][7][8][22][9][11][12][13][23][14][15][24]} Mougins, Franța^[25][18]) a fost un artist plastic spaniol. Picasso nu s-a putut mulțumi în viață cu un singur rol. Va juca multe, reale și imaginare, dar pe toate cu aceeași pasiune. A fost andaluz și catalan, spaniol și francez. A fost un copil genial, la Paris un străin "iresponsabil", din cauza căruia însă cartierul Montmartre a intrat în legendă. A fost un amant pasional, soț și tată. Dar mai presus de orice, a fost cea mai strălucită personalitate artistică a secolului al XX-lea, unul dintre marii maeștri ai penelului, care a rupt definitiv cu convențiile stilului iluzionist și figurativ, dominant încă din perioada Renașterii. Așa cum tablourile cubiste au descompus realitatea, și opera lui Picasso este o oglindă care permite urmărirea artei în secolul al XX-lea și totodată viața particulară a artistului. Pânzele lui ne amintesc de un jurnal intim care glorifică frumusețea și eroismul femeilor iubite. Optzeci de ani de activitate artistică - pictură, sculptură, poezie, desen, grafică, ceramică reflectă multilateralitatea creației lui Picasso care trăiește pentru artă și prin artă. Pictura face parte din viața lui Picasso și, în același timp, viața lui înseamnă în egală măsură artă. S-a născut la 25 octombrie 1881 în Malaga (Andaluzia) ca fiu al lui José Ruiz Blasco - pictor și profesor la Școala de Arte Frumoase din Malaga - și al soției sale, Maria Picasso y López. Talentul lui Pablito se evidențiază încă din copilărie, ca adolescent îi uimește pe profesorii de la Institutul de Arte Frumoase din La Coruna, deși el suportă cu greu rigoarea tradiției și educația academică. În anul 1895 familia se mută la Barcelona. Tatăl său îi dăruiește pensulele sale, gest prin care îi recunoaște talentul. Tânărul Picasso își continuă studiile la Școala de Arte Frumoase din Barcelona (1896) și la Academia de Pictură din Madrid (1897-1898). În anul 1900, Pablo, în vârstă de nouăsprezece ani, își expune pentru prima dată lucrările în localul Els Quatre Gats ("La patru pisici") din Barcelona, unde se adună avangarda artistică și intelectuală din capitala Cataluniei. Din 1901, începe să-și semneze lucrările cu numele mamei sale, consideră că Picasso "sună foarte bine". Următorii ani și-i petrece călătorind între Spania și Franța. La Paris este influențat de operele lui Auguste Renoir și Claude Monet. Expune câteva tablouri la galeristul Ambroise Vollard, unde cunoaște pe pictorul Max Jacob, de care îl va lega o prietenie de lungă durată. În 1904, Picasso se hotărăște să se stabilească definitiv la Paris, într-o casă veche, cunoscută sub numele de Bateau Lavoir, unde locuiesc studenți, pictori, sculptori și actori. Pictează la început tablouri triste, în tonuri albastre reci (așa numită perioadă albastră), ce exprimă singurătatea, suferința și sărăcia, reflectând o dispoziție afectivă melancolică. Cunoaște pe Fernande Olivier, o tânără brunetă și elegantă, de care se îndrăgostește și cu care va locui împreună.
  În pânzele lui Picasso domină acum nuanțele deschise, senine (perioada roz). Fascinat de universul arlechinilor, acrobaților și clovnilor, merge adeseori la un circ din apropiere unde își găsește motive pentru tablourile sale. Vara anului 1905 o petrece într-un sat din Pirinei împreună cu Fernande. Lucrează acolo la tablourile care vor marca începutul "perioadei primitive" în creația lui. Picasso se îndepărtează de modul clasic, figurativ, de prezentare a chipului omenesc, îl interesează sculptura iberică dinaintea dominației romane, renunță la modele și pictează exclusiv din imaginație.
  Acest proces este încununat de realizarea tabloului Domnișoarele din Avignon (1907), care prevestește nașterea cubismului. Între anii 1908 și 1914 Picasso trasează împreună cu Georges Braque drumul unui mod revoluționar de tratare a formelor, care va căpăta denumirea de Cubism, de la articolul criticului Louis Vauxcelles: "...ei disprețuiesc formele, reduc totul - locuri, figuri, case - la formele geometrice elementare, la cuburi". În realitate, Picasso și Braque încearcă să reprezinte obiectele tridimensionale pe suprafața bidimensională a tabloului, fără a folosi mijloace iluzioniste, să reunească forma și suprafața recurgând la mijloacele unei picturi fără deosebiri între prim plan și fondul în perspectivă.
  Obiectele se descompun în părți elementare, pentru a fi din nou reconstruite pe suprafața pictată.
  Începând cu anul 1912, Picasso recurge la metoda "colajelor" (hârtie lipită, fr.: collage, papiers collés), cubismul intră în așa zisă "fază sintetică". În felul acesta, Picasso reușește să accentueze și mai mult diferența între suprafața tabloului și relieful obiectelor reprezentate.
  Acești ani reprezintă pentru Picasso un punct de cotitură. Maniera de a picta dar și situația financiară se schimbă radical.Prețurile tablourilor sale cresc, nu va mai cunoaște niciodată sărăcia. Picasso închiriază o casă în cartierul burghez Montparnasse, unde se mută cu noua sa iubită, Marcelle Humbert. În anul 1915 îl cunoaște pe scriitorul Jean Cocteau și pe Serghei Diaghilev, conducătorul ansamblului avangardist Les Ballets Russes. Picasso proiectează decorurile și costumele pentru spectacolul de balet "Parada" (1917), pus în scenă de Jean Cocteau. Pleacă la Roma împreună cu corpul de balet și se îndrăgostește de dansatoarea Olga Koklova, cu care se căsătorește în vara anului 1918. 

  "Clasicismul" în pictura lui Picasso[modificare | modificare sursă]

  În timpul călătoriei în Italia, vizitează orașul Napoli și vechile ruine de la Pompei, unde admiră picturile murale romane. Picasso reintroduce stilul compozițiilor figurative, reprezentate naturalist, cu contraste de lumină și umbră. Desenul elegant se limitează uneori doar la reprezentarea contururilor corpurilor de femei sau copii (Nud șezând, 1923). Coloritul amintește de perioada roză (Arlechin cu mâinile împreunate, 1923). Este o perioadă liniștită de viață de familie și de lucru. În 1921 se naște primul său copil, Paul. În scurtă vreme totuși relațiile dintre cei doi soți se strică. Picasso începe o legătură amoroasă cu Marie-Thérèse Walter.

  Picasso și suprarealismul[modificare | modificare sursă]

  În 1925, Picasso participă cu tabloul Trei dansatoare la prima expoziție suprarealistă din Paris. Picasso nu este însă un artist suprarealist în sens propriu și nu a făcut parte din cercul parizian din jurul lui André Breton. Totuși este uneori considerat ca suprarealist, prin faptul că opera sa nu reflectă o realitate vizibilă, ci redă o reprezentare interioară (Pictorița 1933, Nud în mijlocul unui peisaj 1933). În acest timp Picasso pictează un ciclu dedicat luptelor cu tauri (Moartea toreadorului, 1933) și reia mitul antic al Minotaurului, care simbolizează virilitatea.
  În 1935 se desparte de Olga Koklova. O cunoaște pe Dora Maar, pictoriță și fotografă, care avea mulți prieteni în cercul suprarealiștilor. În noua lui dragoste pictorul găsește o corespondență intelectuală care până atunci îi lipsise. Nu o va părăsi totuși pe Marie-Thérèse și își împarte viața între cele două amante.

  Anii de război[modificare | modificare sursă]

  După izbucnirea războiului civil din Spania, Picasso se pronunță de partea guvernului republican. În iulie 1937, are loc la Paris "Expoziția Mondială". Tabloul lui Picasso, Guernica, expus în pavilionul spaniol, este dedicat orașului basc Guernica, bombardat de aviația germană. Această operă marchează începutul angajării politice a artistului, care va culmina cu înscrierea în Partidul Comunist Francez (1944). În timpul ocupației germane a Parisului, atelierul lui Picasso din rue des Grands Augustins devine un punct de întâlnire al artiștilor și literaților, ca Jean-Paul Sartre, Raymond Queneau.

  Ultimii ani[modificare | modificare sursă]

  În anul 1946, Picasso o părăsește pe Dora Maar. El începuse de fapt o relație cu tânăra pictoriță Françoise Gilot, pe care o cunoscuse cu trei ani mai înainte. Se mută împreună în sudul Franței. Începând din anul 1948 vor locui la Vallauris, unde Picasso se consacră sculpturii, ceramicii și litografiei. În anul 1949 se naște fiica lor, Paloma, al cărei nume amintește de celebrul "porumbel al păcii" de pe afișul Congresului Mondial al Păcii. Anul 1953 debutează cu despărțirea de Françoise și retragerea din partidul comunist, și se încheie cu o nouă poveste de dragoste cu Jacqueline Roque. Jacqueline are 26 de ani, se vor căsători în 1961. În 1963 se deschide la Barcelona "Muzeul Picasso", care va cuprinde mai târziu cea mai mare parte din operele sale.
  Pablo Picasso moare la 8 aprilie 1973 la Mougins, în apropiere de Cannes, la vârsta de 91 ani.
  Picasso și-a transformat viața în legendă. După anii petrecuți printre boemii din Montmartre, a devenit - grație geniului și spiritului său inovator, dar totodată și prieteniilor celebre și aventurilor sale amoroase - cel mai renumit pictor al secolului al XX-lea.  

  Pablo Picasso
  Pablo Picasso
  Date personale
  Nume la naștere	Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Ruiz y Picasso
  Născut	25 octombrie 1881[3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15]  Málaga, Spania
  Decedat	8 aprilie 1973 (91 de ani) Mougins, Franța
  Înmormântat	Château of Vauvenarg[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (edem pulmonar)
  Părinți	José Ruiz y Blasco[*] Maria Picasso y López[*]
  Căsătorit cu	Jacqueline Roque[*] (1961–1973) Olga Khokhlova[*] (1918–1955)[16] Françoise Gilot[*]
  Copii	Claude Picasso[*] Maya Widmaier-Picasso[*] Paulo Ruiz Picasso[*] Paloma Ruiz Picasso[*]
  Naționalitate	Spaniol
  Cetățenie	Spania  Franța
  Religie	ateism Lapsed Catholic[*]
  Ocupație	pictor sculptor[*] grafician[*] gravor[*] coregraf[*] ceramist[*] afișist[*] ilustrator[*] fotograf creator de costume[*] designer
  Activitate
  Domeniu artistic	Pictură, Desen, Sculptură, Grafică, Ceramică
  Studii	Real Academia de Bellas Artes de San Fernando[*], Escola de Arte e Superior de Deseño Pablo Picasso[*]
  Pregătire	José Ruiz y Blasco (tată), Real Academia de Bellas Artes de San Fernando
  Profesor pentru	Kulo Green[*]
  Mișcare artistică	Cubism
  Opere importante	Les Demoiselles d'Avignon (1907) Guernica (1937) The Weeping Woman (1937)
  Influențat de	Henri Rousseau le Douanier[1], Paul Cézanne[2], African sculpture[*][2]
  Premii	Premiul Lenin internațional "pentru întărirea păcii între popoare"[*] (1962)

• 1980: Ion Emil Bruckner, medic român, membru al Academiei Române (n. 1912)
• 1981: Omar Nelson Bradley, general american (n. 1893)
• 1984: 
  

  Semenov (dreapta) și Kapița (stânga), portret de Boris Kustodiev, 1921
  Piotr Leonidovici Kapița (în rusă Пётр Леонидович Капица)(n. 26 iunie/8 iulie 1894,^[5][6] Kronstadt, Imperiul Rus^[7][8] – d. 8 aprilie 1984,^{[6][9][10][11][12][13][14][5][15][16]} Moscova, URSS^[17]) a fost un fizician rus, cercetător al atomului, distins cu Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1978 împreună cu Arno Allan Penzias și Robert Woodrow Wilson. Piotr Leonidovici Kapița s-a născut la 9 iulie 1894 în Rusia în orașul Kronstadt de pe insula Kotlin din Marea Baltică (lângă orașul Sf. Petersburg). Tatăl sau, originar din Basarabia^[19], generalul Leonid Petrovici Kapița, a fost inginerul și constructorul fortificațiilor de la Kronstadt. Mama sa, Olga Ieronimovna (cu numele de naștere - Stebnițkaia), de asemenea de obîrșie basarabeană^[19] a fost filologă, specialistă în domeniul folclorului și literaturii pentru copii; ea a adus o mare contribuție la cultura rusă.
  În 1905 Piotr a început gimnaziul, dar fiindcă nu avea rezultate bune (nu îi plăcea limba latină, cu toate ca el cunoștea la perfecție limba română^[19]) a părăsit gimnaziul și și-a continuat studiile la liceul real Kronstadt, pe care l-a absolvit cu succes în 1912. Însă la facultatea de fizică și matematică a universității din Petrograd nu îi acceptau pe absolvenții liceului real și de aceea Kapița a intrat la facultatea de electromecanică a institutului politehnic Petrograd (IPP). Încă de la primele ore de curs a fost remarcat de către profesorul său de fizică A.F. Ioffe^{[necesită citare]}, care i-a propus să participe la cercetări în laboratorul său.
  În anul 1914 Piotr a plecat în Scoția în vacanța de vară pentru studierea limbii engleze. S-a întors în Petrograd abia în noiembrie fiindcă în august începuse Primul Război Mondial.
  În ianuarie 1915 a plecat ca voluntar în armată pe Frontul de Vest, ca șofer de mașină de infirmerie în cadrul detașamentului infirmier al Uniunii orașelor. Până în luna mai a aceluiași an, Piotr a transportat răniți cu autocamionul pe frontul polonez.
  În 1916, după demobilizare, Kapița s-a întors la universitate. Ioffe îl va implica pe Piotr în munca sa experimentală din laboratorul de fizică, precum și într-o colaborare la seminarul său – unul din primele seminarii de fizică din Rusia. În același an, în „Revista Societății Fizico-Chimice Rusești” a apărut primul articol semnat de Piotr Kapița.
  În anul 1916 Kapița s-a căsătorit cu Cernosvitova Nadejda Kirillovna, fiica lui K.K. Cernosvitov – membru al Comitetului Central al Partidului Cadeților.
  În 1918 Ioffe, în condiții foarte grele, a înființat la Petrograd unul din primele institute fizice de știință și cercetare din Rusia. Ulterior, acest institut a contribuit mult la dezvoltarea fizicii experimentale, teoretice și tehnice din URSS. Kapița era printre primii colaboratori ai acestui institut. În același an el a devenit profesor la facultatea de fizică și mecanică, după ce absolvise Institutul Politehnic.
  În situația gravă de după Revoluția din Octombrie, Ioffe prin toate mijloacele a încercat să păstreze seminarul și pe elevii săi – tineri fizicieni, printre care se număra și Kapița. Ioffe a insistat ca Piotr Kapița să plece în străinătate, dar autoritatea formată după revoluție nu le permitea, până când nu a intervenit Maksim Gorki – cel mai influent scriitor rus din aceea perioadă. În cele din urmă, lui Kapița i-au permis să plece în Anglia. Cu puțin timp înainte de plecare, Piotr Kapița i-a pierdut pe cei mai dragi oameni: într-o lună, epidemia de gripă “spaniolă” a luat viața tatălui, soției, fiului și fiicei sale nou-născute.
  În 1921, pe 22 mai, tânărul savant a ajuns în Anglia în calitate de membru al comisiei Academiei Ruse de Știință, trimis în țările vest-europene pentru restabilirea relațiilor științifice suspendate din cauza războiului și a revoluției. Începând cu data de 22 iulie, Kapița a lucrat în laboratorul din Cavendish, unde conducătorul acestuia, Ernest Rutherford, l-a acceptat pentru un stagiu de scurtă durată. Rutherford a fost impresionat de măiestria și entuziasmul tânărului fizician rus.
  Despre lucrarea sa savantul scria astfel: „la început am executat experimente cu radiații alfa și beta, după aceea am elaborat metoda de obținere a cîmpurilor magnetice puternice și în ultimii ani, ocupîndu-mă de temperaturile joase, am elaborat metoda de obținere a heliului lichid cu ajutorul «turbo-expanderului» de piston”^{[necesită citare]}.
  Lucrarea de disertație pe care a susținut-o Kapița la Cambridge, în 1922, avea următoarea temă: „Trecerea particulelor alfa prin substanțe și metodele obținerii câmpurilor magnetice”.
  Autoritatea științifică a lui Kapița creștea - în 1923 el a devenit doctor în știință și a obținut prestigioasa bursă Maxwell. În 1924 savantul rus a fost numit în funcția de adjunct al directorului laboratorului din Cavendish, unde aveau loc cercetările magnetice. Peste un an Kapița a devenit membru al Colegiului Trinity.
  În 1925, la Paris, academicianul Aleksei Nikolaevici Krîlov ii face cunoștință lui Kapița cu propria fiică, Anna, care locuia cu mama ei în capitala Franței. Iar peste doi ani Kapița se va căsători cu Anna. După căsătorie Kapița și-a cumpărat un teren pe Hantington Road, unde și-a construit casa după propriul plan. Aici s-au născut cei doi fii ai lui Kapița - Serghei și Andrei, care ulterior au devenit cercetători.
  În repetate rânduri oficialitățile din URSS îi adresau rugămintea de a rămâne în URSS, stabilindu-se aici definitiv. Aceste oferte îl tentau pe Piotr Kapița, în schimb impunea condiția de a avea permisiune de libera circulație în Europa, condiția pe care autoritățile de la Moscova amânau să o accepte.
  Spre sfârșitul verii anului 1934, Kapița împreună cu soția sa au venit în vizită în URSS, dar dorind sa se întoarcă în Anglia au aflat că vizele lor au fost anulate. Ulterior soției lui Kapița i-a fost acordată permisiunea de a pleca în Anglia, la copiii săi. Anna Alekseevna se va întoarce la Kapița după o perioadă scurtă, luându-i la Moscova și pe copii. Rutherford și alți prieteni ai lui Piotr Kapița apelau la autoritățile sovietice cu cererea de a i se acorda viza pentru continuarea lucrărilor științifice în Anglia, dar totul a fost în zadar.
  În 1935 lui Piotr Kapița i s-a propus funcția de director al Institutului pe Probleme Fizice recreat în cadrul Academiei de Științe din URSS. Kapița a pus însă următoarea condiție - să fie achiziționate utilajele cu care lucrase în Anglia. Până la urmă Rutherford se va resemna, înțelegând că l-a pierdut pe remarcabilul său colaborator și va fi de acord ca sovieticii să-i cumpere lui Kapița utilajele din fostul lui laborator.
  Dîându-și consimțământul, Kapița s-a mutat împreună cu familia într-o casă mică aflată pe teritoriul institutului. Întoarcerea lui Kapița în URSS a avut loc într-o perioada grea, când Stalin începuse “curățarea de intelegență”. Piotr Kapița avînd o autoritate însemnată, fără sfială își apăra convingerile chiar și în acea perioadă dificilă.^{[necesită citare]} El știa că în țară înalta conducere decide totul, și cu această conducere a început să poarte un dialog direct și deschis. Din 1934 pînă în 1983, savantul a trimis mai mult de 300 de scrisori la Kremlin (lui Stalin- 50, lui Molotov – 71, lui Malencov – 63, lui Hrusciov – 26).^{[necesită citare]} Datorită intervenției lui, mulți oameni de știință au fost salvați de la moarte în închisori și lagăre în timpul terorii staliniste.^{[necesită citare]} În 1972, când autoritățile din Kremlin au propus excluderea lui Andrei Dimitrievici Saharov din cadrul Academiei de Științe, Kapița a fost unicul care s-a opus. El a spus: „Avem deja un rușinos precedent anolog - în 1933 fasciștii l-au exclus pe Albert Einstein din Academia de Științe de la Berlin.”^{[necesită citare]}
  La începutul războiului, Institutul pe Probleme Fizice a fost evacuat în Kazan. Acolo a fost situat în încăperile Universității din Kazan. În vremuri grele, Kapița a creat cea mai puternică instalație cu turbină din lume, folosită pentru obținerea în cantități mari a oxigenului lichid necesar în industrie.
  În 1945, în Uniunea Sovietică au început lucrările pentru crearea armelor atomice. Refuzul lui Kapița de a participa la crearea bombei atomice a dus la demisia și înlăturarea sa din cadrul cercetărilor științifice. Kapița a fost destituit din funcția de director al institutului și în decurs de 8 ani s-a aflat în arest la domiciliu. El a fost lipsit de posibilitatea de a comunica in vreun fel cu colegii săi din alte institute de știință și cercetare. În casa sa de vacanță, Piotr Leonidovici a utilat un mic laborator și și-a continuat cercetările.
  Aici el a pus bazele noii direcții – a electronicii de mare putere, considerat primul pas în calea spre dobândirea energiei termonucleare. Dar să continue lucrările sale la nivel maxim în acest domeniu omul de știință a putut doar după ce s-a întors la institutul său în 1955. Acolo și s-a ocupat cu cercetarea plasmei la temperaturi ridicate. Descoperirile făcute de Kapița au stat la baza creării schemei reactorului termonuclear cu funcționare neîntreruptă.
  Cercetările științifice de după război ale lui Kapița cuprind cele mai diverse domenii ale fizicii, incluzând hidrodinamica straturilor lichide subțiri și natura fulgerului globular, dar interesul său se concentra asupra generatoarelor de microunde și studiului diverselor proprietăți ale plasmei.
  În 1965, pentru prima dată după o întrerupere de mai mare de treizeci de ani, Kapița a primit permisiunea de a ieși din Uniunea Sovietică, în Danemarca, pentru a primi medalia internațională de aur Niels Bohr. Acolo a vizitat laboratoare științifice și a ținut un discurs despre fizica energiilor înalte. În 1969 omul de știință, împreună cu soția sa, au călătorit pentru prima dată în Statele Unite ale Americii.
  La 17 octombrie 1978, Academia Suedeză de Științe i-a trimis din Stockholm lui Piotr Leonidovici Kapița o telegramă prin care îl înștiințează că a primit Premiul Nobel pentru fizică, pentru cercetările fundamentale în domeniul fizicii temperaturilor joase.
  Kapița a primit această veste fiind la sanatoriul “Barviha” din apropierea Moscovei, la odihnă cu soția sa. Printre întrebările pe care i le-au pus jurnaliștii, se afla și următoarea: pe care dintre realizările sale științifice el o consideră cea mai importantă? Kapița a răspuns că pentru un om de știință mereu cel mai important studiu este acela la care lucrează în prezent. „Munca mea actuală are ca obiect sinteza termonucleară”, a mai adăugat el.
  Kapița a murit la 8 aprilie 1984, cu puțin înainte de a împlini vârsta de 90 de ani.
  Fiul lui Piotr Kapița este academicianul rus Serghei Kapița, vorbitor și acesta al limbii române. 

  Piotr Kapița
  Piotr Kapița
  Date personale
  Născut	26 iunie/8 iulie 1894[5][6]  Kronstadt, Imperiul Rus[7][8]
  Decedat	8 aprilie 1984 (89 de ani)[6][9][10][11][12][13][14][5][15][16]  Moscova, URSS[17]
  Înmormântat	Cimitirul Novodevicii[*]
  Cauza decesului	Accident vascular cerebral
  Părinți	Leonid Kapitsa[*]
  Copii	Andrey Kapitsa[*] Serghei Petrovici Kapița
  Cetățenie	Imperiul Rus  Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă  URSS
  Etnie	rus
  Ocupație	fizician inventator profesor[*]
  Activitate
  Domeniu	fizică
  Număr Erdős	5
  Instituție	Universitatea Politehnică de Stat din Sankt Petersburg[*] Universitatea Cambridge Institute for Physical Problems[*] Moscow Institute of Physics and Technology[*] Universitatea din Moscova A.V. Shubnikov Institute of Crystallography[*] Ioffe Institute[*]
  Alma Mater	Trinity College Saint Petersburg Polytechnic Institute[*] Universitatea Cambridge
  Organizații	Societatea Regală din Londra Academia Leopoldină Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[*] Academia de Științe a URSS[*] Academia Regală Suedeză de Științe Academia Poloneză de Științe[1] Academia Americană de Arte și Științe[*] Academia de Științe a URSS[*] Academia Internațională de Astronautică International Academy of the History of Science[*] Academia Regală Neerlandeză de Arte și Științe Academia Sârbă de Științe și Arte Royal Danish Academy of Sciences and Letters[*] New York Academy of Sciences[*] Royal Irish Academy[*] American Physical Society
  Conducător de doctorat	Abram Ioffe Ernest Rutherford
  Doctoranzi	David Shoenberg[*]
  Premii	State Stalin Prize, 1st degree[*] (1941) Ordinul Lenin (30 aprilie 1943) Erou al Muncii Socialiste (30 aprilie 1945) Medalia Internațională Niels Bohr[*] (1965) Premiul Nobel pentru Fizică (1978)[2][3] Ordinul Steagul Roșu al Muncii (27 martie 1954) Medalia „Pentru Apărarea Moscovei”[*] Medalia „Pentru Merit în Muncă în Marele Război pentru Apărarea Patriei din 1941–1945”[*] Medalia Lomonosov[*] (1959)[4] Medalia Helmholtz[*] (1981) Medalia Faraday[*] (1942) Medal "Veteran of Labour"[*] Franklin Medal[*] (1944) Kamerlingh Onnes Award[*] (1968) Jubilee Medal "In Commemoration of the 100th Anniversary of the Birth of Vladimir Ilyich Lenin"[*] Medal "In Commemoration of the 800th Anniversary of Moscow"[*] Order of the Partisan Star[*] (1964) Ordinul Lenin (9 iulie 1944) Ordinul Lenin (30 aprilie 1945) Medalia „Secera și Ciocanul”[*] (30 aprilie 1945) Ordinul Lenin (9 iulie 1964) Ordinul Lenin (20 iulie 1971) Ordinul Lenin (8 iulie 1974) Erou al Muncii Socialiste (8 iulie 1974) Medalia „Secera și Ciocanul”[*] (8 iulie 1974) State Stalin Prize, 1st degree[*] (1943) Cothenius Medal[*] (1959) Rutherford Medal and Prize[*] (1966) Simon Memorial Prize[*] (1973)

• 1991: Per Yngve Ohlin (n. 16 ianuarie 1969 - d. 8 aprilie 1991), mai bine cunoscut sub numele de scenă Dead, a fost solistul vocal și textierul formației norvegiene de black metal, Mayhem. De asemenea a fost, pentru puțin timp, și solistul vocal al formației suedeze de death metal, Morbid.
  Roadrunner Records l-a clasat pe locul 48 în lista "Cei mai buni 50 de vocaliști metal ai tuturor timpurilor" Dead și-a început cariera muzicală ca solist vocal în formația suedeză, Morbid. După lansarea demo-ului December Moon în 1987, Dead a părăsit formația din cauza diferențelor de opinie dintre el și ceilalți membri. În 1988, Dead și Hellhammer s-au alăturat formației Mayhem, înlocuindu-i pe Kittil Kittilsen, respectiv Torben Grue. Dead a fost ales pe baza unui CV foarte ciudat: un pachet conținând o scrisoare, o casetă demo și un cobai în stare de putrefacție atașat de o cruce^[7][8].
  Cu noii membri și fascinația lui Dead pentru moarte atmosfera s-a schimbat drastic. Count Grishnackh a spus că: "înainte ca Dead și Hellhammer să vină în Mayhem, aceasta a fost doar o distracție, un hobby."^[9]
  În această formulă concertele Mayhem au devenit faimoase. Dead era extrem de brutal pe scenă: se tăia cu cuțite și cioburi de sticlă și arunca în public cu capete de porc mutilate, totul într-un manifest anti-death metal și tendinței comerciale pe care acest gen o reprezenta în opinia membrilor formației. Dead spunea într-un interviu:

  "Am avut câteva capete de porc înfipte în țăruși și eu mi-am tăiat brațele cu un cuțit ciudat și o sticlă spartă de Cola. Trebuia să avem o drujbă, dar tipul care o avea plecase când venisem să o luăm. Nu a fost destul de brutal! Cei mai mulți de acolo erau niște lași și nu voiam ca ei să vadă concertul nostru. Înainte să începem să cântăm erau cam 300 de oameni, dar în timpul celei de-a doua melodii, "Necrolust", am început să aruncăm cu capetele de porc și au mai rămas cam 50. Mi-a plăcut asta! Lașii non-răi nu vor asculta muzica noastră... Vrem să-i speriem pe cei care nu ar trebui să fie la concertele noastre, să scape prin ieșirile de urgență cu părți lipsă din corpurile lor ca să avem cu ce arunca."^[10]

  De asemenea Dead folosea mai multe metode prin care făcea tot posibilul să arate ca un cadavru: își vopsea fața în alb pentru a imita paloarea celor care au murit de ciumă, purta haine pe care în prealabil le îngropase cu câteva săptămâni înainte de concert și avea un corb mort pe care îl mirosea înainte de a intra pe scenă pentru a simți duhoarea morții^[11][12]. În timp obiceiul de a avea capete de porc (uneori de oaie) înfipte în țăruși pe scenă a devenit tradiție. În 8 aprilie 1991, la doar 22 de ani, Dead s-a sinucis. Tragicul eveniment s-a petrecut într-o casă dintr-o pădure de lângă Oslo unde cei patru membri Mayhem locuiau. Inițial Dead și-a tăiat venele cu un cuțit de bucătărie, dar când a observat că durează prea mult a luat pușca lui Euronymous și s-a împușcat în cap. Dead primise muniția ca și cadou de Crăciun de la Count Grishnackh. A fost găsit de Euronymous care, având în vedere că era o singură cheie la ușă și Dead se încuiase pe dinăuntru, a intrat în casă pe fereastra camerei lui Dead. După ce a aranjat câteva bucăți de creier și craniu, Euronymous a mers la un magazin din apropiere și a cumpărat un aparat de fotografiat. A făcut poze cadavrului (una dintre aceste poze va fi folosită ca și copertă pentru albumul live Dawn of the Black Hearts) și apoi a anunțat poliția. Ulterior au apărut zvonuri conform cărora Euronymous ar fi făcut o friptură din bucăți de creier pe care a mâncat-o și, de asemenea, ar fi făcut coliere din bucăți de craniu pe care apoi le-ar fi dăruit câtorva formații pe care el le-a considerat demne de respect^[4][11]; se presupune că aceste formații ar fi Samael, Marduk și Abruptum^[14].
  Dead (care în momentul morții purta un tricou pe care scria "I Love Transilvania") a lăsat o scurtă scrisoare de sinucidere prin care se scuza că a folosit pușca în casă și a făcut atâta mizerie cu sângele lui.
  Ulterior Euronymous a încercat să profite de sinuciderea lui Dead pentru a promova Mayhem, răspândind zvonul că acesta s-a sinucis din cauza faptului că black metal-ul și death metal-ul deveneau un trend:

  "Euronymous a răspândit zvonul că Dead s-a sinucis din cauza scenei [conflictului black metal - death metal]. Nu acesta a fost motivul, dar voia să pară așa ca să facă mai mulți bani."^[5] Hellhammer, baterist Mayhem

  "Din anumite puncte de vedere Euronymous s-a folosit de sinucidere ca să promoveze Mayhem. A spus că Dead s-a sinucis din cauza faptului că death metal-ul devenea un trend, dar asta nu este deloc adevărat. S-a sinucis pentru că pur și simplu voia să se sinucidă. Am fost destul de nervos atunci pe Euronymous pentru că voia să profite de pe urma morții lui."^[5] Maniac, vocalist Mayhem

  Dead a fost înmormântat în data de 26 aprilie 1991, în cimitirul Österhaninge din Stockholm.  

  Per Yngve Ohlin
  Dead
  Date personale
  Nume la naștere	Per Yngve Ohlin
  Născut	16 ianuarie 1969 Stockholm, Suedia Stockholm, Suedia
  Decedat	8 aprilie 1991 (22 de ani) Oslo, Norvegia Kråkstad, Norvegia[1][2]
  Înmormântat	Skogskyrkogården[*]
  Cauza decesului	sinucidere[1] (shot to the head[*][1])
  Cetățenie	Suedia
  Ocupație	Muzician
  Activitate
  Alte nume	Dead, Pelle
  Gen muzical	Black metal, death metal
  Instrument(e)	Voce, tobe
  Ani de activitate	1986 - 1991
  Case de discuri	Deathlike Silence Productions[*]
  Interpretare cu	Mayhem, Morbid

• 1992: Daniel Bovet, farmacist italian
• 1994: Jean Georgescu, regizor, actor și scenarist român (n. 1901)
• 1997: Laura Nyro, pianist american
• 2002: Florin Mitroi, pictor român (n. 1938)
• 2003: Nicolae Sulac (n. 9 septembrie 1936, Sadîc, Județul Cahul — d. 8 aprilie 2003, Chișinău) a fost un cântăreț de muzică populară din Republica Moldova.^[1][2][3]
  De-a lungul carierei sale interpretul a cântat șlagărele „Ce frumos mai cânta cucul”, „Tinerețe-tinerețe”, „Foaie verde magheran”, „Când tata va veni”, „Floarea lui Sulac”, doinele „Miorița” și „Doina de jale”, „În pădurea de la Prut” și altele. 
  Nicolae Sulac pe un timbru poștal din Republica Moldova
  

  Nicolae Sulac într-un concert din anii '70 la Cernăuți
  Fragment audio din repertoriul personal:

  „Pe pământul nostru drag”

  MENIU 0:00

  Fragment din piesa „Pe pământul nostru drag” de Nicolae Sulac

  • Probleme în ascultarea fișierului? Consultați pagina de ajutor.

  
  
  
  Nicolae Sulac s-a născut în data de 9 septembrie 1936 în satul Sadîc, Județul Cahul, Regatul României (astăzi Republica Moldova).
  Activitatea sa artistică a început-o în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, și anume în cadrul capelei corale "Doina" (din 1959). În 1965 Nicolae Sulac devine solist al ansamblului "Fluieraș", ansamblu care a lansat mulți interpreți de muzică populară din Moldova. În anii 70 și începutul anilor 80 concertează în calitate de solist al ansamblului "Lăutarii".
  Nicolae Sulac este laureat al premiilor Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), artist al poporului al R.S.S.M. și ulterior al Republicii Moldova, cavaler al Ordinului Republicii (1992).
  În anul 2002 a creat un fond de susținere a muzicii populare.
  Nicolae Sulac a interpretat piese exclusiv în limba română fiind aplaudat de fiecare dată de către toată sala, chiar și de cei ce nu cunoșteau limba română.
  Spre sfârșitul vieții Sulac a dorit să se stabilească la Iași, oraș care îi plăcea mult și unde obișnuia să se întâlnească cu prietenii.^[4]
  A decedat la Chișinău, în 2003, în urma unui atac cerebral^[5] și a fost înmormântat în Cimitirul Central din Chișinău. La 9 octombrie 2004, în cadrul Cimitirului Central a fost inaugurat un bust al său.
  În 2007, postum, a apărut pe piață albumul "La o margine de drum" a lui Nicolae Sulac.
  Fiica sa, Doina Sulac, la fel este interpretă. 

  Nicolae Sulac
  Date personale
  Născut	9 septembrie 1936, Sadîc, Județul Cahul, Regatul României Sadîc, raionul Cantemir, Moldova
  Decedat	8 aprilie 2003 (66 de ani) , Chișinău, Republica Moldova Chișinău, Moldova
  Înmormântat	Cimitirul Central din Chișinău
  Copii	Doina Sulac
  Cetățenie	Regatul României
  Etnie	Regatul României
  Ocupație	Cântăreț
  Activitate
  Gen muzical	Muzică populară
  Instrument(e)	Voce
  Case de discuri	Music Master
  Premii	Artist al Poporului URSS[*] Ordinul Republicii

• 2006: Gerard Reve, scriitor olandez
• 2009: Boboc Valeriu Victor (n. 5 mai 1985, Bubuieci, R. Moldova - d. 8 aprilie 2009, Chișinău, R. Moldova) a fost una din victimele revoltei anticomuniste ce a avut loc în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău în zilele de 6 - 7 aprilie 2009. A murit după ce a fost bătut cu cruzime de polițiști^[1]. Valeriu Boboc a fost decorat post-mortem cu cea mai înaltă distincție de stat din Moldova. Conform Procuraturii Generale, Valeriu Boboc, aflat în custodia poliției, a murit pe 8 aprilie 2009 la ora 1.15, în drum spre Spitalul de Urgență.^[3]
  Din informatiile furnizate de Valeriu Pleșca, unul dintre avocații familiei Boboc, rezultă că una dintre persoanele reținute în noaptea de 7 spre 8 aprilie ar fi depus mărturii despre decesul lui Valeriu Boboc.

  „Valeriu Boboc stătea pașnic lîngă Arca din Piața Marii Adunări Naționale, după miezul nopții, aproximativ la ora 1, unde se aflau mai mulți tineri care urmăreau ce se petrece la tribună. În acest timp au fost înconjurați de colaboratorii poliției, pe de o parte din serviciile speciale, în măști, echipamente speciale, înarmați și dotați, pe de altă parte, cei care stăteau în paza Guvernului, cu căști și apărătoare, înarmați, și alții, îmbrăcați în civil, tot înarmați. Au fost încercuiți aproximativ 50 de persoane. Valeriu i-a zis martorului să stea liniștit, că polițiștii nu le vor face nimic. Însă polițiștii au început să împuște și strigau la toate persoanele care se aflau în acel loc să se culce la pămînt. Apoi au fost loviți cu picioarele, bastoanele de cauciuc, automatele, peste diferite regiuni ale corpului, luați și aruncați unul peste altul în remorci. Băieții erau plini de sînge. Valeriu Boboc era lovit și corpul lui doar balansa. A fost lovit vreo 10-15 min.”

  —^[4]

  Din rațiuni de protecție a martorului, identitatea acestuia nu a fost dezvăluită publicului. Inițial, un purtător de cuvânt al Ministerului de Interne afirmase că tânărul a decedat în urma intoxicației cu un gaz neidentificat, fiind posibil vorba de gazul folosit de poliție pentru împrăștierea manifestanților.
  Ulterior, s-a emis un comunicat al procuraturii: „Conform rezultatelor autopsiei, leziunile corporale primite, și anume fractura unei coaste, nu se află în legătură cauzală cu cauza morții.”^[3]
  La numeroasele cereri și demersuri prezentate în perioada 17 aprilie - 8 iunie 2009, cu privire la deshumarea cadavrului lui Valeriu Boboc, avocații familiei Boboc au primit 12 scrisori și ordonanțe de refuz. Ulterior, după atacarea Procuraturii în instanța de judecată, s-a obținut dreptul la această deshumare, precum și la efectuarea expertizei de către un expert international.^[5]
  Astfel, expertiza internațională a fost condusă de profesorul britanic Derrick John Pounde, expert la Curtea Penală Internațională. Cadavrul lui Valeriu Boboc a fost deshumat pe 14 iunie 2009. Două săptămâni mai tarziu, pe 29 iunie 2009, raportul de expertiză internațională a fost finalizat. Potrivit acestuia, decesul lui Valeriu Boboc a survenit în urma leziunilor corporale cauzate și nu a intoxicației cu un gaz necunoscut, cum s-a spus imediat după producerea tragediei.
• 2011: Alex. Leo Șerban, critic de film român (n. 1959)
• 2013: Margaret Hilda Thatcher, Baroneasă Thatcher, LG, OM, PC, FRS (n. 13 octombrie 1925 - d. 8 aprilie 2013)^[7] a fost un om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit între 1979 și 1990.
  Baroneasa Thatcher a fost prima femeie aleasă în funcția de prim-ministru sau lider al unui partid politic major în Regatul Unit, precum și primul premier britanic ales de trei ori consecutiv (1979, 1983 și 1987), record politic pe care l-a egalat numai Tony Blair în 2005. A devenit membru al Parlamentului britanic în 1959. Este una dintre cele mai importante personalități politice britanice, mandatul său fiind cel mai lung mandat continuu din istoria politică britanică. Ea este de asemenea una dintre cele mai controversate figuri politice, fiind prima femeie prim-ministru din întreaga istorie a Europei.
  Alături de Churchill, Thatcher împarte onoarea de a avea o statuie de bronz în holul Camerei Parlamentului.
  În 2011 viața ei a fost ecranizată într-un film de mare succes, Doamna de fier (The Iron Lady),^[8] cu Meryl Streep ca protagonistă, rol pentru care a și fost declarată, în 2012, „cea mai bună actriță” la Globul de aur, la Premiile BAFTA și la Oscar. Baroneasa Thatcher s-a născut sub numele de Margaret Hilda Roberts în orașul Grantham din Lincolnshire în partea de est a Angliei. Tatăl său a fost Alfred Roberts, proprietarul unui mic magazin din oraș și o figură cunoscută în viața politică locală. Deși oficial el era descris ca „liberal independent”, în practică susținea conservatorii locali. Roberts și-a pierdut postul său de Alderman după ce Partidul Laburist a câștigat controlul Consiliului din Grantham în 1946. Mama sa a fost Beatrice Roberts, născută Stephenson.
  A fost o elevă silitoare, urmând cursurile școlii de fete din Kesteven și mai apoi pe cele ale Colegiului Somerville, Oxford, începând cu 1944, unde a studiat chimia. A devenit președinte al Asociației Universitare Conservatoare din Oxford în 1946, fiind cea de-a treia femeie care să ocupe această funcție. A absolvit cu un titlul de gradul doi, și a lucrat ca cercetător chimist pentru British Xylonite și mai apoi pentru J. Lyons and Co., unde a ajutat la producerea metodelor de păstrare a înghețatei. Thatcher a murit în dimineața zilei de 8 aprilie 2013, la hotelul The Ritz din Londra, în urma unui accident vascular cerebral.^[9][10] Ea se cazase într-unul din apartamentele hotelului The Ritz încă din perioada Crăciunului (în 2012), din cauza unor probleme cu scările casei sale din Chester Square.^[11] Margaret Thatcher avusese, de altfel, probleme de sănătate mai mulți ani la rând.^[12] Lordul Bell, purtătorul de cuvânt al lui Thatcher, a confirmat decesul printr-un comunicat de presă emis la ora 12:52, ora locală (11:52 UTC).^[12]
  Detaliile despre funeralii au fost stabilite conform dorințelor lui Thatcher.^[13] Astfel, funeraliile sale vor fi însoțite de un ceremonial, inclusiv onoruri militare, și de o slujbă religioasă la Catedrala Sfântului Pavel, urmând a fi incinerata. 

  Margaret Thatcher
  Date personale
  Nume la naștere	Margaret Hilda Roberts[2]
  Născută	13 octombrie 1925 Grantham, Lincolnshire, Regatul Unit
  Decedată	8 aprilie 2013 (87 de ani) The Ritz, Londra
  Înmormântată	Royal Hospital Chelsea[*][3]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (transient cerebral isolation[*][4])
  Părinți	Alfred Roberts[*][5] Beatrice Ethel Stephenson[*][6]
  Căsătorită cu	Denis Thatcher (căsătoriți între 1951–2003, când a decedat)
  Copii	Carol Thatcher Mark Thatcher
  Naționalitate	Britanică
  Cetățenie	Regatul Unit  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
  Etnie	Anglia
  Religie	Metodism (1925–1951) Biserica Anglicană (1951–2013)
  Ocupație	Chimist
  Prim-ministru al Regatului Unit
  În funcție 4 mai 1979 – 28 noiembrie 1990
  Monarh	Elisabeta a II-a
  Precedat de	James Callaghan
  Succedat de	John Major
  Lider al opoziției
  Lider al Partidului Consevator
  Secretar de stat pentru Educație și Știință
  Membru al Parlamentului pentru Finchley
  Premii	Ordinul de Merit[*] (7 decembrie 1990) Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] (7 martie 1991) Lady of the Garter[*] (22 aprilie 1995) Membru al Societății Regale[*] (1983) Ordinul Leului Alb Premiul Ronald Reagan pentru Libertate[*] (27 octombrie 1998) Grand Order of King Petar Krešimir IV[*] Ordinul Dostyk gradul I[*] Order of Good Hope[*] ...mai multe...
  Partid politic	Partidul Conservator
  Alma mater	City Law School[*] Kesteven and Grantham Girls' School[*] Somerville College[*] Universitatea Oxford[1]

• 
  
• 2013: Sara Montiel, cântăreață și actriță spaniolă (n. 1928)
• 2014: Ghiță Licu (n. 1 decembrie 1945, la Fierbinți, d. 8 aprilie 2014)^[1] a fost un handbalist român care a făcut parte din lotul echipei naționale de handbal a României, medaliată cu argint la Olimpiada de la Montréal, din 1976, și cu bronz la cea de la München, din 1972. Licu a evoluat pe postul de pivot, iar după retragerea din activitatea de handbalist a activat ca antrenor pentru diferite categorii de vârstă.
• 2014: Warrior (n. James Brian Hellwig, 16 iunie 1959, Crawfordsville, Indiana - d. 8 aprilie 2014, Scottsdale, Arizona) a fost un wrestler american, cunoscut sub numele de ring de The Ultimate Warrior, unul din cele mai controversate personaje din istoria wrestlingului.
  În anul 1993, Hellwig și-a schimbat legal numele în Warrior.
  Warrior a murit pe 8 aprilie 2014 la Scottsdale, Arizona în urma unui infarct, la trei zile după ce fusese introdus în WWE Hall of Fame. 
• 2015: Alexe Rău (n. 23 decembrie 1953, Larga, raionul Briceni – d. 8 aprilie 2015) a fost un bibliolog, poet, eseist și filosof al culturii din Republica Moldova. Alexe Rău s-a născut în 23 decembrie 1953, în comuna Larga din nordul Republicii Moldova, în familia lui Alexa Rău și a Oliței Cernopisca. A decedat în 8 aprilie 2015. În 1975 a absolvit Facultatea de biblioteconomie și Bibliografie a Universității de Stat din Chișinău. A lucrat un an lector universitar la aceeași facultate, începând cu 1976 se încadrează în structurile Bibliotecii Naționale. Va deține mai multe funcții și va urca mai multe trepte ierarhice atât în cadrul Bibliotecii Naționale, cât și în cel al Ministerului Culturii, în 1992 fiind numit în funcția de director general al Bibliotecii Naționale.
  Alexe Rău inițiază și contribuie la desfășurarea, în condițiile interdicțiilor puse de regimul comunist, a Festivalului de carte și poezie Eminesciana (1985-1986), fiind și unul dintre fondatorii Patrimoniului: Almanahul bibliofililor din Moldova (1977-1981). A înființat Calendarul bibliotecarului, care în anul 2000 devine Calendar Național. Elaborează, cu o echipă de experți, Programul Național de reformare a bibliotecilor din țară, de depozitare și orientare a acestor importante instituții spre valorile naționale perene și modelul strategic al sistemului național de biblioteci. Elaborează concepția și inițiază înființarea Consiliului Biblioteconomic Național și a Școlii de Biblioteconomie din Moldova. Lui Alexe Rău i se datorează, de asemenea, inițierea Salonului Național de Carte (în 2014 s-a desfășurat cea de-a XXIII-ea ediție); inițierea și organizarea simpozioanelor Anul bibliologic și Valori bibliofile, elaborarea Programului Național Memoria Moldovei, înființarea Ateneului Moldova, a Clubului biblioteconomiștilor din Moldova și inițierea editării colecției de monografii și eseuri intitulată Clio și Biblon etc.
  Alexe Rău a elaborat concepția nouă, europeană a Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova, care se implimentează în cadrul reformei principale a acestei instituții demarată în 1992, odată cu instalarea sa în postul de director general al acestei instituții.
  Alexe Rău mai este fondatorul și redactorul șef al primei reviste de specialitate din Basarabia - Magazin Bibliologic.
  Este autorul unor proiecte de anvergură în biblioteconomia Moldovei: SIBIMOL (sistemul integrat al bibliotecilor informatizate din Moldova), Biblioteca Numerică a Republicii Moldova - Moldavica, Biblioteca Numerică - Memoria Moldovei ș.a.
  Fiind și un remarcabil om de cultură, Alexe Rău își dedică timpul și scrierii. Practică toate genurile literare, iar în anul 1995 devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. 14 ani mai târziu îi este oferit titlul de membru al Uniunii Scriitorilor din România. Debutează editorial cu placheta Spune ceva (1993). Alte volume de poezie: Uniluconul (1997), Nuca lui Newermore (Timișoara, 1999).
  Alexe Rău este autorul a peste 820 de studii, articole, eseuri publicate în culegeri și ediții periodice de specialitate din Moldova, România, Rusia, Iugoslavia, SUA, Austria, Franța, Serbia, Canada, Belarus, Ucraina, țări în care a susținut discursuri și comunicări la conferințe, simpozioane, seminare, colocvii de specialitate.
  A redactat publicația Datina Creștină. A fost redactor șef al Gazetei bibliotecarului și îngrijitorul mai multor volume de carte, unele deosebit de importante pentru țara noastră.
  A fost protagonistul rubricii Univers filosofic din emisiunea „Cultura azi” de la TV Moldova1.
  În perioada directoratului lui Alexe Rău, în anul 2012 Biblioteca Națională a Republicii Moldova a fost decorată cu Ordinul Republicii, în semn de înaltă apreciere a meritelor deosebite în dezvoltarea Sistemului Național de biblioteci și pentru contribuție la salvgardarea patrimoniului național documentar.
  Postmortem au apărut cărțile: „Sângele și apa” (Chișinău: Dragiștea, 2015); „Din manuscrisele lui Alexe Rău” (Chișinău, 2015); „Eglogi pariziene” (Chișinău, 2015); „Alexe Rău, Omul oglindirii polivalente”; „Ontologia scrisului” (Chișinău: BNRM, 2016). Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1995) și al Uniunii Scriitorilor din România (2010).  

  Alexe Rău
  Alexe Rău
  Date personale
  Născut	23 decembrie 1953 Larga, Briceni, Moldova
  Decedat	8 aprilie 2015 (61 de ani)
  Cetățenie	Moldova
  Ocupație	bibliolog, poet, eseist și filosof al culturii
  Activitate
  Cunoscut pentru	Director general al Bibliotecii Naționale din Republica Moldova (1992-2015)

• 2016: Anatol Ciobanu (n. 14 mai 1934, Ruseni, raionul Edineț, Moldova – d. 8 aprilie 2016, Chișinău, Moldova) a fost un lingvist român din Republica Moldova, membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei. Anatol Ciobanu s-a născut la 14 mai 1934 în satul Ruseni, județul Edineț. Își face studiile primare și medii incomplete în Dondușeni și Tîrnova, apoi la Școala Pedagogică „Boris Glavan” din Bălți și la Universitatea de Stat din Moldova. În 1956 obține Diploma magna cum laude a USM și, la propunerea catedrei, rămâne să-și continue studiile la aspirantură (doctorantură), avându-l ca îndrumător științific pe profesorul Nicolae Corlăteanu. 

• Anatol Ciobanu
  Anatol Ciobanu la o prezentare de carte în 2010
  Date personale
  Născut	14 mai 1934  Ruseni, raionul Edineț, Moldova
  Decedat	8 aprilie 2016 (81 de ani)  Chișinău, Moldova
  Cetățenie	Moldova
  Etnie	români
  Ocupație	lingvist[*] politician
  Activitate
  Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova
  Organizație	Universitatea de Stat din Moldova
  Premii	Ordinul Republicii

• 2016: Mircea Albulescu (pe numele adevărat Iorgu Constantin V. Albulescu, n. 4 octombrie 1934, București - d. 8 aprilie 2016, București) a fost un actor român, profesor universitar (doctor în arte), publicist, poet, prozator, membru al Uniunii Scriitorilor. În iunie 2013 și-a anunțat retragerea din viața artistică. S-a născut la București, pe 4 octombrie 1934, și a fost singurul copil al părinților săi. În cartea de identitate este Iorgu Albulescu - numele ales de tatăl său, Vasile Albulescu. În certificatul de naștere este Constantin Albulescu - numele nașului, iar în viața de zi cu zi este Mircea Albulescu - numele ales de mama sa.^[2]
• Jump to navigationJump to search
  
  Tatăl său, Vasile, era român din Vlașca, a studiat la Conservator și era dirijor de fanfară militară, iar mama sa era o poloneză frumoasă, pe nume Olga Tempinski.^[3] Aceasta a fost catolică, iar în toată copilăria sa l-a dus, duminică de duminică, la Biserica Bărăția, unde a început să dorească să devină ministrant, adică unul dintre băieții care participau la slujbă și ajutau preoții. Acest lucru nu era posibil, el fiind ortodox, asemeni tatălui.^[2]
  S-a căsătorit la vârsta de 22 ani cu Maria^[4] și în urma căsniciei de peste 50 ani, a rezultat un fiu, Matei. Soția sa a decedat în anul 2007. Actorul are și un nepot, Vladimir. La 75 de ani, de dragul nepotului său, a învățat engleză și să lucreze pe calculator, având propria pagină de web.^[5] Actorul a făcut școala primară la Liceul „Sfântul Andrei", unde, la acea vreme, predau călugări din Germania și se învăța intens limba germană. Această educație l-a ajutat să aibă înclinație către ordine și disciplină.^[2]
  A lucrat ca artist-amator la Ateneul Popular, a fost figurant în Corpul de ansamblu al câtorva teatre din București, iar după 1950 a fost angajat la Teatrul Național București.
  A absolvit Școala Medie de Arhitectură în anul 1952, cu diplomă de Conductor Arhitect, iar apoi și Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1956, la clasa profesoarei Aura Buzescu, unde a fost coleg și bun prieten cu actorul Amza Pellea.^[6]
  A jucat în sute de piese pe scenele Teatrului Municipal din București, Teatrului de Comedie și Teatrului Național din București și a avut peste 90 de roluri în film. A interpretat roluri memorabile în teatrul radiofonic, pe care-l considera cea mai prodigioasă dintre activitățile sale artistice și care a constituit subiectul tezei sale de doctorat, “Teatrul radiofonic; convertibilitatea mijloacelor de expresie actoricească în procesul creației” (2004). Despre Teatrul Național Radiofonic, în care a întruchipat peste 300 de personaje, Mircea Albulescu afirma: “Dacă 1000 de oameni ascultă...fiecare „vede ” altă piesă. Este receptorul cel mai creator.” ^[7]
  Rolul cel mai drag sufletului artistului este cel din piesa “Danton”, de Camil Petrescu. La premiera piesei pe scena Teatrului Național din București, Dinu Săraru a scris: “Mircea Albulescu –în Danton- o creație unică, ilustrând dezlănțuirea unui talent unic. Un moment de referință în teatrul românesc modern”.^[7]
  Mircea Albulescu a jucat în multe dintre filmele regizate de Sergiu Nicolaescu (Dacii, 1967, Mihai Viteazul, 1970, Zile Fierbinți, 1975, Revanșa, 1978, Pentru Patrie, 1978, Nea Marin Miliardar, 1979, Mihail, câine de circ, 1979, Capcana Mercenarilor, 1980, Wilhelm Cuceritorul, 1982, Viraj periculos, 1983, Ziua Z, 1985, Noi, cei din linia întâi, 1986) și aproape toate filmele lui Mircea Veroiu (Somnul Insulei, 1994, Semnul șarpelui, 1981, Mania, 1977, Șapte zile, 1973, Scrisorile prietenului, 1997, Dincolo de pod, 1976, Artista, dolarii și ardelenii, 1980, Craii de Curtea Veche, 1995).^[8]
  A avut roluri importante în filme regizate de: Francis Ford Coppola (Tinerețe fără tinerețe, 2007), Radu Gabrea (Prea mic pentru un război atât de mare, 1970, Dincolo de Nisipuri, 1973, Rosenemil, 1993), Manole Marcus (Actorul și sălbaticii, 1975), Mircea Daneliuc (Cursa, 1975, Ediție Specială, 1980), Alexa Visarion (Înghițitorul de săbii, 1981), Nicolae Mărgineanu (Flăcări pe comori, 1987, Un om în Loden, 1979,), Nicolae Breban (Printre colinele verzi, 1971), Dinu Tănase (La capătul liniei, 1982), Mircea Drăgan (Columna, 1968, Brațele Afroditei, 1978), Mircea Moldovan (Totul se plătește, 1986), Andrei Blaier (Momentul adevărului, 1989).^[8]
  Autor al unor volume de versuri: “Vizite”, “Pajura singurătăți”, “ Fluture în lesă de aur”, “Clanțe”, “Ultimele noduri” și proză: “Bilete de favoare”, “Baraka” și “Bazar sentimental”.^[9]
  Într-un interviu din anul 2011 spunea că nu-i sfătuiește pe copii să învețe nicio poezie pe dinafară, ci s-o citească de mai multe ori, ca și când ar fi prima dată și vor descoperi tot mai multe cu fiecare lectură.^[7]
  Este membru al Uniunii Ziariștilor și doctor în arte. În perioada 30 decembrie 1992 – 4 aprilie 1994, Mircea Albulescu a deținut funcția de secretar de stat în Ministerul Culturii, fără a fi membru al vreunui partid politic. Membru al Senatului UNITER (din 2002), al Uniunii Cineaștilor din România, al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. A primit "Ordinul Meritul Cultural" și "Ordinul Serviciul Credincios" în grad de Comandor.^[10]
  În perioada 1985-2005, a fost profesor la Universitatea de Teatru și Film din București, printre studenții săi numărându-se: Adrian Titieni, Irina Movilă, Florin Piersic jr., Elvira Deatcu, Manuela Hărăbor și Dragoș Bucur.^[10]
  Din anul 2011 are o stea care-i poartă numele pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului, alături de alte personalități ale vieții culturale românești: Florin Piersic, Victor Rebengiuc, Radu Beligan, Amza Pellea (postum), Maia Morgenstern, Alexandru Tocilescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Ileana Stana Ionescu, Draga Olteanu Matei și Sebastian Papaiani.^[11]
  La data de 8 aprilie 2016, la vârsta de 81 de ani, a încetat din viață. Din 2013, un teatru din provincie îi poartă numele: "Teatrul Proiect Câmpina Mircea Albulescu". 

  Filmografie

  • Mitrea Cocor (1952)
  • Nepoții gornistului (1953)
  • Răsare soarele (1954)
  • Desfășurarea (1954)
  • Alarmă în munți (1955)
  • Pasărea furtunii (1957)
  • Dacii (1967)
  • Moartea lui Joe Indianul (1968)
  • Aventurile lui Tom Sawyer (1968)
  • Game pentru televiziune (1968)
  • Vin cicliștii (1968)
  • Columna (1968) - dublaj de voce Tiberius
  • Canarul și viscolul (1969)
  • Neînfricații (1969) - Șeful Agiei
  • Sentința (1970)
  • Prea mic pentru un război atât de mare (1970)
  • Animale bolnave (1970)
  • Mihai Viteazul (1971)
  • Printre colinele verzi (1971)
  • Săgeata căpitanului Ion (1972)
  • Trenul blindat (1972)
  • Der Seewolf- Lupul mărilor (1972)
  • Bariera (1972)
  • Puterea și adevărul (1972)
  • Șapte zile (1973)
  • Trei scrisori secrete (1974)
  • Tatăl risipitor (1974)
  • Dincolo de nisipuri (1974) - Che Andrei
  • Capcana (1974)
  • Zile fierbinți (1975)
  • Actorul și sălbaticii (1975) - Friedmann
  • Nu filmăm să ne-amuzăm (1975)
  • Cursa (1975)
  • Ultima noapte a singurătății (1976)
  • Dincolo de pod (1976)
  • Tufă de Veneția (1977)
  • Prețul succesului (1977) - comisarul Braun
  • Revanșa (1978)
  • Pentru patrie (Serial TV) (1978) - col. Mihail Cerchez
  • Mânia (1978)
  • Ediție specială (1978)
  • Acțiunea „Autobuzul” (1978)
  • Drumuri în cumpănă (1978) - țăranul Octavian Borcea
  • Brațele Afroditei (1978)
  • Avaria (1978)
  • Nea Mărin miliardar (1979) - banditul care a răpit fata
  • Vacanță tragică (1979)
  • Mihail, cîine de circ (1979)
  • Un om în loden (1979)
  • Cumpăna (1980)
  • Artista, dolarii și ardelenii (1980)
  • Ancheta (1980)
  • Semnul șarpelui (1980)
  • Capcana mercenarilor (1981)
  • Orgolii (1982) - laborantul Anania
  • Înghițitorul de săbii (1982)
  • Cucerirea Angliei (1982)
  • Viraj periculos (1983)
  • La capătul liniei (1983) - Crișan
  • Dragostea și revoluția (1983)
  • Amurgul fântânilor (1984)
  • Horea (1984) - Xavierus Vaida
  • Lansarea (1984)
  • Ziua Z (1985)
  • Trenul de aur (1986)
  • Noi, cei din linia întâi (1986)
  • Punct și de la capăt (1987)
  • Cuibul de viespi (1987)
  • Anotimpul iubirii (1987)
  • Cale liberă (1987)
  • Totul se plătește (1987)
  • Cântec în zori (1987)
  • Flăcări pe comori (1988)
  • Dreptatea (1989)
  • Momentul adevărului (1989)
  • Vreme trece, vreme vine (1989) - scurtmetraj, regia: Octavian Branzei
  • Portret anonim – autor necunoscut(1989) -- (nedifuzat)
  • Călătorie de neuitat (1989)
  • Misiunea (1989)
  • Serenadă pe Dunăre (1989)
  • Rămânerea (1990)
  • Fără drept de corespondență (1990)
  • Drumul câinilor (1991)
  • Capul de rățoi (1992)
  • Mandroid (1993) - Doctor
  • Rosenemil - O tragică iubire (1993) - Directorul
  • Trahir (1993) - Ministrul strain
  • Cel mai iubit dintre pământeni(1993)- detinutul-gardian "Grecul"
  • Somnul insulei (1994)
  • Ultimul mesager (1994)
  • Le travail de furet (1994)
  • Le passage (1994)
  • Craii de Curtea Veche (1995)
  • Scrisorile prietenului (1995)
  • Ochii care nu se văd (1996) - Iancu (filmat în perioada decembrie '89 - 1995)
  • Semne în pustiu (1996)
  • Detectiv fără voie (2001)
  • Tandrețea lăcustelor (2002) - Iorgu
  • Al matale, Caragiale (2002)
  • 18:36 (2003)
  • Căsătorie imposibilă (2004) - Fane Bancorex
  • Ticăloșii (2007)
  • Tinerețe fără tinerețe (2007)
  • O legendă vie (2007) - narator
  • Fetele Marinarului - serial TV (2008)
  • Căpșuni în aprilie (2009)
  • Zi că-ți place de Valentin Nicolau, docufiction TVR, regia Cornel Mihalache (2014)
  • Ana (2014)
  • Omulan! (2015) - Dumnezeu (voce)
  • Aniversarea / Confesiunea (2015) - Radu Maligan  

    Teatru (selecție)]

    Spectacole de absolvență în cadrul I. A. T. C.:
    • Satin în Azilul de noapte de Maxim Gorki;
    • Alexei în Tragedia optimistă de Vsevolod Vîșnevski;
    • Tudor în Furtună în munți de Laszlo și Deszo Jenia, Căsuța de la marginea orașului de Alexei Arbuzov.
    Teatrul „Bulandra” din București:
    • Cloșca în Horia de Mihail Davidoglu, regia: Dan Nasta, 1956
    • Kostiumov în Liubov Iarovaia de Konstantin Andreevici Treniov, regia: W. Siegfried, 1956
    • Electricianul în Hanul de la răscruce de Horia Lovinescu, regia: W. Siegfried, 1957
    • File în Omul care aduce ploaia de Richard Nash, regia: Liviu Ciulei, 1957
    • Lopahin în Livada de vișini de Anton Pavlovici Cehov, regia: Marietta Sadova, 1958
    • Mihai Roznovanu în Dacă vei fi întrebat de Dorel Dorian, regia: Dinu Negreanu, 1959
    • Bocu în Întoarcerea de Mihai Beniuc, regia: Ion Olteanu, 1960
    • Walter în Un strugure în soare de Lorraine Hansberry, regia: Lucian Pintilie, 1961
    • Horațiu în O singură viață de Ionel Hristea, regia: Lucian Pintilie, 1962
    • Balthasar în Comedia erorilor de William Shakespeare, regia: Lucian Giurchescu, 1963
    • Egist în Orestia de Eschil, regia: Val Mugur, 1964
    • Nicolas d’Eu în Victimele datoriei de Eugène Ionesco, regia: Crin Teodorescu, 1968
    • Regele George al III-lea în Nebunia regelui George de Alan Bennett, regia: Alexandru Darie și Petre Bokor, 2004
    Teatrul de Comedie din București:
    • Achile în Troilus și Cresida de William Shakespeare, regia: David Esrig, 1965
    • Horațiu în Șeful sectorului suflete de Alexandru Mirodan, regia: Moni Ghelerter, 1966
    • Dacian în Capul de rățoi de G. Ciprian, regia: David Esrig, 1966
    • Voievodul Basarab în Croitorii cei mari din Valahia de Alexandru Popescu, regia: Lucian Giurchescu, 1969. Acest spectacol a fost jucat și la Ploiești, în regia lui Emil Mandric.
    • Uria Schaley în Dispariția lui Galy Gay de Bertolt Brecht, regia: Lucian Giurchescu, 1969
    • Ligurio în Mandragora de Niccolò Machiavelli, regia: Dinu Cernescu și Mircea Albulescu, 1970
    • Bucătarul în Mutter Courage de Bertolt Brecht, regia: Lucian Giurchescu, 1972
    • Buffalo Bill în Buffalo Bill și indienii de Arthur L. Kopit, regia: Lucian Giurchescu, 1973
    Teatrul Național „I. L. Caragiale din București:
    • Lupii de BOUREANU, RADU
    • Danton în Danton de Camil Petrescu, regia: Horea Popescu, 1974
    • Lord Hastings în Richard al III-lea de William Shakespeare, regia: Horea Popescu, 1976
    • Raoul în Cavoul de familie de Pierre Chesnot, regia: Sanda Manu, 1980
    • Cherea în Caligula de Albert Camus, regia: Horea Popescu, 1981
    • Agamemnon în Ifigenia de Mircea Eliade, regia: Ion Cojar, 1981
    • Evens în Marea de Edward Bond, regia: Horea Popescu, 1987
    • Ilie Candrea în Capcana de Platon Pardău, regia: Anca Ovanez Doroșenco, 1989
    • Arscott în Cine are nevoie de teatru de Timberlake Wertenbaker, regia: Andrei Șerban, 1990
    • Sir în Cabinierul de Ronald Harwood, regia: Ion Cojar, 1991
    • Regele ondinelor în Ondine de Jean Giraudoux, regia: Horea Popescu, 1994
    • Miron în De Crăciun după Revoluție de Virgil Tănase, regia: Virgil Tănase, 1994, 1995
    • Bill Rice în Cabotinul de John Osborn, regia: Alice Barb, 1996
    • Bernardo Guy în Numele trandafirului de Umberto Eco, regia: Grigore Gonța, 1998
    • Satin în Azilul de noapte de Maxim Gorki, regia: Ion Cojar, 1998
    • Farfuridi în O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, regia: Alexandru Tocilescu, 2000
    • Prințul Abrezcov în Cadavrul viu de Lev N. Tolstoi, regia: Gelu Colceag, 2001
    • Andy Ladd în Scrisori de dragoste de Albert Ramsdell Gurney, regia: Mircea Cornișteanu, 2001
    • Generalul în Legenda ultimului împărat de Valentin Nicolau, regia: Alice Barb, 2002
    • Papură-Vodă în Sânziana și Pepelea de Vasile Alecsandri, regia: Dan Tudor, 2006
    • Firs, bătrân lacheu în Livada de vișini de A. P. Cehov, regia Felix Alexa, 2010
    • Profesorul în Vizita bătrânei doamne de Friedrich Dürrenmatt, regia: Alexander Morfov, 2011

    Teatru de televiziune

    • Castelul pălărierului, regia Dan Puican^[12]
    • Casa de piatră, regia Lucian Pintilie;
    • S-a întâmplat în București, regia Lidia Ionescu;
    • În așteptarea zorilor, realizator Nicolae Motric;
    • Iulius Fucik, regia Nicolae Motric;
    • Un caz ciudat, regia Nicolae Motric;
    • Sabia lui Damocles, regia Petre Sava Băleanu;
    • Piața Ancorei, regia Nicolae Motric;
    • Un copil ca tine, regia Iosif Bata;
    • Ucigașii, regia Iosif Sava Băleanu;
    • Sisif și moartea, regia Cornel Todea;
    • Tamerlan, regia Lidia Ionescu;
    • Volpone, regia Lidia Ionescu;
    • Vizită pe o mică planetă, regia Cornel Todea;
    • Chestie de metodă, regia Radu Miron;
    • Un joc neobișnuit, regia Nicolae Motric;
    • Furtuna, regia Letiția Popa;
    • Pe 40 metri UMF, regia Nicolae Motric;
    • Perla și stridia, regia Cornel Todea;
    • Andersen, regia Ion Barna;
    • Pană de automobil, regia Nicolae Motric;
    • Seară de toamnă, regia Cornel Todea;
    • Moartea lui Bessie Smith, regia Cornel Todea;
    • Accidentul, regia Ion Barna;
    • Subprefectul, regia Letiția Popa;
    • Fum, regia Letiția Popa;
    • Patima fara sfarsit, regia Cornel Todea;
    • Michelangelo, regia Sanda Manu;
    • Șase personaje în căutarea unui autor, regia Letiția Popa;
    • Trandafirul alb, regia Tudor Eliad;
    • Promoteu, regia Dinu Cernescu;
    • Caligula, regia Horea Popescu;
    • Cum ajunge cineva om politic, realizator Constantin Dicu;
    • Capul de rățoi, regia Constantin Dicu;
    • Pluta meduzei, regia Nae Cosmescu;
    • Patima de sub ulmi, regia Dinu Cernescu;
    • Don Carlos, regia Eugen Todoran;
    • Don Juan sau dragostea pentru geometrie, regia Eugen Todoran;
    • Profesionistul, regia Horea Popescu.

    Teatru radiofonic (selecție)]

    Gâsca MENIU 0:00 Mircea Albulescu povestind Gâsca, de Giambattista Basile

    • Madona, de Tudor Mușatescu
    • Trenurile mele, de Tudor Mușatescu - Nacu
    • Croitorii cei mari din Valahia, de Alexandru Popescu, 1994
    • Huhurezul, de Giovanni Maria Cecchi, 1996
    • Bătrânul și marea, de Ernest Hemingway, 1996
    • Bădăranii de Carlo Goldoni, 1999
    • Alunecând într-o prună, de Sânziana Popescu, 2000
    • Omul și balena, de Dan Tărchilă, 2002
    • Ieri după Shakespeare sau Visul unui președinte de Pușa
    • Roth, 2007

    Activitate regizorală[modificare | modificare sursă]

    • Întâlniri, de Horia Lovinescu, Teatrul de Comedie, București, 1971
    • Mandragora, de Niccolò Machiavelli, în colaborare cu Dinu Cernescu, Teatrul de Comedie, București, 1970
    • Victimele datoriei, de Eugène Ionesco, Teatrul „Toma Caragiu”, Ploiești, 1990
    • Ultima oră, de Mihail Sebastian, în colaborare cu Anca Ovanez Doroșenco, Teatrul Național, București, 2003

    Beletristică[modificare | modificare sursă]

    Articole în revistele „Teatrul”, „Cinema”, „Contemporanul”; ziarele „România liberă”, „Libertatea” (rubrică permanentă: „Bilete de favoare”, 1991–1993),„Actualitatea” (rubrica pe teme sociale „Partidul bunicilor, 1996), „Cronica Română” (rubricile „Bazar sentimental”, 1998–2000 și „Fluture în lesă”, începând din 2002) ș.a. Realizator de emisiuni radiofonice și de televiziune.
    Poezie
    • Vizite, București: Cartea Românească, 1985, 167 p.
    • Pajura singurătăți; ediție ilustrată de Marcel Chirnoagă. București: R.A.I. “Coresi”, 1994, 104 p.
    • Fluture în lesă de aur, versuri și proză, București: R.A.I. “Coresi”, 2002, 192 p.
    • Clanțe, București: Editura Coresi, 2005
    • Ultimele noduri..., Iași: Ars Longa, 2010, 142 p.
    • Pardon, 80; ilustrații de Eduard Rudolf Roth. București: Tracus Arte, 2015, 160 p.
    Proză
  • Bilete de favoare, București: R.A.I. “Coresi”, 1996, 205 p.
  • Baraka, bunii mei… (publicistică), București: Editura Eminescu, 1998^[13]
  • Bazar sentimental, versuri și proză, București: Cartea Românească, 2000

  • Mircea Albulescu
    Mircea Albulescu (sept 2011)
    Date personale
    Nume la naștere	Constantin Albulescu
    Născut	4 octombrie 1934 București, România
    Decedat	8 aprilie 2016 (81 de ani) București, România
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
    Părinți	Vasile Albulescu Olga Tempinski
    Copii	Matei
    Cetățenie	România
    Ocupație	actor, profesor universitar, publicist, poet, prozator
    Cariera artistică
    Activitate
    Studii	Școala Medie de Arhitectură, Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București
    Pregătire	Aura Buzescu
    Profesor pentru	Adrian Titieni, Irina Movilă, Florin Piersic jr., Elvira Deatcu, Manuela Harabor, Dragoș Bucur
    Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
    Alte nume	Iorgu Constantin V. Albulescu
    Alte premii
    Premiul Național pentru întreaga activitate artistică; Premiul pentru întreaga activitate; Premiul Academiei Române 2004; Premiul de excelență Festivalul Internațional de Film Transilvania; Premiul VI-actorie, premiul publicului; Premiul de excelență Festivalul Comediei Românești; Ordinul Meritul Cultural; Ordinul Serviciul Credincios; o stea pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului.

• : Mircea Albulescu (pe numele adevărat Iorgu Constantin V. Albulescu, n. 4 octombrie 1934, București - d. 8 aprilie 2016, București) a fost un actor român, profesor universitar (doctor în arte), publicist, poet, prozator, membru al Uniunii Scriitorilor. În iunie 2013 și-a anunțat retragerea din viața artistică. S-a născut la București, pe 4 octombrie 1934, și a fost singurul copil al părinților săi. În cartea de identitate este Iorgu Albulescu - numele ales de tatăl său, Vasile Albulescu. În certificatul de naștere este Constantin Albulescu - numele nașului, iar în viața de zi cu zi este Mircea Albulescu - numele ales de mama sa.^[2]

Sărbători

• Ziua Internațională a Rromilor (din 1971)
• În calendarul ortodox: Sf Ap Irodion, Agav, Ruf, Flegon, Asincrir și Ermis; Sf Ier Celestin, episcopul Romei

VA URMA