MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 17 APRILIE 2020 - VINEREA MARE

PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ; ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI


RELIGIE ORTODOXĂ 17 Aprilie

Sfânta și Marea Vineri (Zi aliturgică, Denia Prohodului Domnului); Sf Sfințit Mc Simeon, episcopul Persiei

In aceasta zi credinciosii tin post negru (nu se consuma nici un fel de mancare si nu se bea apa). Este o zi de profunda tristete, intrucat este ziua rastignirii Mantuitorului, a mortii si a ingroparii Lui. Din acest motiv, in aceasta zi nu se savarseste Liturghie (este o zi aliturgica). Denia de vineri seara sau slujba prohodului, ne poarta in procesiune alaturi de cei care l-au ingropat pe Mantuitorul (femeile mironosite si Iosif al Arimateii), zi in care toti credinciosii canta: "In mormant, Viata, pus ai fost, Hristoase..."

La sfirsitul slujbei se inconjoara biserica cu Sfintul Aer, pe sub care trec apoi toti credinciosii. Numit si Epitaf, Sfintul Aer este o pinza de in sau de matase, de catifea sau de musama pe care se afla imprimata, brodata ori zugravita icoana inmormintarii Domnului. Epitaful simbolizeaza trupul mort al lui Hristos.

In intervalul acesta dintre rastignirea pe cruce si Inviere, pentru ca moartea Lui sa nu para iluzorie oamenilor, Fiul lui Dumnezeu a lasat trupul Sau sa zaca in mormint trei zile si in acest timp S-a coborit cu sufletul la iad, sfarimindu-i portile. Traind timp de trei zile numai prin suflet, Iisus a voit sa ne arate ca este posibila o viata spirituala, biruitoare si fericita, si fara de trup. Pina la El, oricine murea se ducea la viata chinuita din iad, intrucit toti treceau pragul eternitatii cu sufletul transfigurat de pacat. Aceste trei zile de viata ale lui Iisus cu sufletul despartit de trup formeaza inceputul Raiului. Incepind din acest moment, sufletele celor drepti sint asezate in Rai pina la Invierea lor cu trupurile.

 Sinaxarul zilei ne arată că în Sfânta şi Marea Vineri se face pomenirea Sfintelor şi Mântuitoarelor şi înfrico­şătoarelor Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţe­tul, piroanele, suliţa şi, înainte de toate, crucea şi moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi.

Se mai face pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El.

Slujbele din această zi cuprind: Denia de Joi seara (în tim­pul căreia se citesc „cele douăsprezece Evanghelii” care vorbesc de Pătimirile Domnului, Ceasurile împărăteşti, de vineri dimineaţa, Vecernia, în timpul căreia se face şi „Punerea în mormânt” sau scoaterea Epitafului în mijlocul bisericii, spre închinare şi Pavecerniţa.

Toate cântările din Vinerea Patimilor arată răutăţile lumii căzute în păcat: trădarea lui Iuda, frica prea mare a ucenicilor şi lepădarea lui Petru, răutatea şi viclenia mai-marilor căr­turarilor şi fariseilor, laşitatea şi nedreptatea lui Ponţiu Pilat, violenţa soldaţilor, rătăcirea şi nerecunoştinţa mulţimilor, obrăznicia tâlharului nepocăit şi nepăsarea sau indiferenţa multora cărora lisus le-a făcut mult bine. Aceasta este lumea păcatului care ucide, lumea patimilor egoiste şi a morţii.

Pe de altă parte, slujbele din Sfânta şi Marea Vineri inspi­rate din Sfintele Evanghelii, pe care imnografii le tâlcuiesc în stare de rugăciune şi doxologie, arată îndelung-răbdarea şi bunătatea Domnului Iisus Hristos faţă de toţi oamenii, adică iubirea Sa mai tare decât suferinţele chinurilor şi decât durerile morţii pricinuite de oameni.

„În mormânt, Viaţă, pus ai fost, Hristoase…” – istoria și teologia Prohodului Domnului

În Sfânta şi Marea Vineri, în toate bisericile ortodoxe se săvârşeşte Denia Prohodului Domnului. Imnul care se cântă în cadrul acestei slujbe a fost tipărit pentru prima dată în țara noastră pe 6 februarie 1836, de către ieromonahul Macarie, prin purtarea de grijă a episcopului Chesarie al Buzăului. Textul Prohodului pe care marele teolog rus Serghei Bulgakov l-a numit „geniul creaţiei liturgice ortodoxe” este alcătuit din trei părti de câte 73, 60, respectiv 43 de strofe și surprinde diferite imagini ale pogorârii de pe Cruce şi înmormântării Domnului. Mai multe informații despre istoricul și mesajul acestei slujbe-poem am aflat de la Alexandru Prelipcean, asistent universitar în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi.

Foto: Oana Nechifor

„Ca un pelican, Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte [...]” – reprezentare a pictorului Ioan Popa, aflată în biserica românească din Courneuve, Franța

Foto: Cătălin Acasandrei

Foto: Cătălin Acasandrei

prev

next

Ce este „Prohodul Domnului” și care este mesajul acestei slujbe?

Astăzi, titlul standard impus în orice ediţie a Triodului este „Prohodul Domnului”. Cu alte cuvinte, termenul „prohod”, provenit pe filieră slavonă (provodŭ), conduce spre înţelegerea slujbei de pomenire şi de îngropare a Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului. Dar mentalul grecesc propune titulatura sub două forme, şi anume: „Cântare de tânguire la înmormântare[a Domnului]” (Ekgomia epitafiou thrēnou) şi „Slujba înmormântării [Domnului]” (Akolouthia tou epitafiou). Ambele situaţii indică foarte clar caracterul de doliu al acestei slujbe atât de importante în Vinerea Patimilor. Desigur, dacă am lua aici în considerare şi forma englezească „The Lamentations Service”, atunci vom înţelege cum tânguirea şi plângerea induc foarte clar mesajul central al acestui text imnografic.

Cărui autor îi aparţine această creaţie imnografică? A păstrat istoria bisericească detalii referitoare la biografia sa?

Trebuie să precizăm încă de la început că bibliografia existentă pentru această slujbă este infimă şi oferă, din păcate, informaţii extrem de vagi cu privire la multe aspecte legate de acest imn. Foarte multe rămân necunoscute, iar referinţele bibliografice se referă mai cu seamă la filologia textului şi mai puţin la istoria sau teologia lui, pe care o exprimă atât de vibrant în troparele slujbei. Cu toate aceste insuficienţe, se pare că autorul tuturor troparelor ar fi Sfântul Teodor Studitul, fără a avea vreun indiciu cert că troparele cântate astăzi ar fi fost alcătuite de acesta. Însă, niciun indiciu sau vreo indicaţie specifică cărţilor de cult de genul „facere a lui...” nu există în relaţie cu acest produs imnografic. Credem că această realitate poate să ne conducă spre opinia că Sfântul Teodor Studitul ar fi dat o formă primară conţinutului actual, urmând ca şlefuirea finală şi totală să fi fost sub peniţa unor alţi imnografi din secolele următoare.

Alţi cercetători, proveniţi din mediul elen, precum Mitropolitul Sofronie Evstratiadis sau Emm. Pantelakis, impun ca autori posibili pentru acest imn personaje care au vieţuit în Imperiul bizantin, după cucerirea lui de către latini (1204), şi anume pe un anume Nil, Mitropolit al Rodosului (secolul al XIV-lea), sau pe Ignatie, arhimandrit al Schitului Sfântului Dimitrie (Vatopedu, Sfântul Munte Athos).

Știm că principala sursă de inspirație a imnurilor Bisericii este cea biblică. Cât de prezentă este această sursă în textul Prohodului?

Din analiza textului, credem că putem vorbi despre trei surse de inspiraţie care s-ar potrivi, desigur, şi celor trei stări ale Prohodului. Într-adevăr, cel mai adesea, autorul se raportează la textul biblic. Din acesta el preia acele forme sinonimice care dau mărturie despre Persoana şi opera Mântuitorului: „Cuvântul (lui Dumnezeu)”, „Mielul” şi „Emanuil”. Toate aceste numiri trimit, desigur, la pasajele neo-testamentare ioaneice şi la profeţiile din Isaia (7, 14; 53, 2-3), unde se aminteşte explicit despre numele Pruncului născut din Fecioară şi despre jertfa („junghierea”) Fiului lui Dumnezeu pentru ridicarea păcatelor lumii şi pentru curăţirea omului de păcat, prin asumarea chipului groaznic al suferinţelor.

Hristos este „Dumnezeu” prin excelenţă şi Acesta este numele Lui. În plus, în două tropare din starea întâi este repetată forma antitetică: „deşi Te-ai văzut mort, dar eşti viu [ca] Dumnezeu” (I, 46-47). De altfel, antiteza „mort-viu” este unul dintre laitmotiv-urile stării întâi pentru a arăta că, deşi Hristos a murit pe Cruce cu trupul, ca Dumnezeu, El nu a putut fi cuprins de moarte, fiindcă este Biruitorul morţii, desfiinţând moartea prin pătimirea şi moartea Sa pe cruce, pentru mântuirea întregului neam omenesc. Dumnezeu este viu, deoarece El este „Viaţă” şi „Cel care dă viaţă” (Dătătorul vieţii), după cum aminteşte poetul în câteva tropare.  

Există, apoi, o succesiune de titluri acordate lui Hristos, care au la baza lor expresii de natură patristică anterioare epocii în care a vieţuit autorul textului imnografic. Hristos este recunoscut ca având două firi, dumnezeiască şi omenească, deşi El este „Unul din Treime”. Această ultimă exprimare hristologică este expresia des întâlnită la alţi Părinţi ai Bisericii, prin care se exclude opinia că Hristos ar fi o simplă idee. Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, deopotrivă, iar această realitate teologică nu este uitată de poet; Hristos este „Deşertătorul gropilor celor morţi”, este „Cel neîncăput” şi, în acelaşi timp, „Împărat (a toate)”, „Stăpânul (a toate)”, „Judecătorul”, „Cel fără de început şi Dumnezeu”.

A treia sursă o reprezintă, desigur, imaginile poetice, cunoscute şi împrumutate de la imnografi anteriori, precum: Hristos-leul, Hristos-pelicanul, „grăuntul de grâu... Spic aducător de rod”, „Viţa”, „Mirul cel ceresc”, „Primăvară dulce, Fiul meu preadulce” etc. Toate exprimările poetice completează tabloul hristologic şi ni-L prezintă pe Hristos ca Biruitor al morţii şi Dătător al vieţii veşnice.

De ce l-au numit imnografii „leu” pe Hristos? De unde vine acest apelativ?

Aşa cum am precizat puţin mai înainte, imnograful subliniază că Hristos este „leul”, dar şi „puiul de leu”: „Ca un leu, Tu, Doamne, adormind cu trupul, ca un pui de leu Te scoli, Cel ce-ai fost mort, lepădând şi bătrâneţea trupului”. Inspiraţia poetului este ghicitoarea lui Samson, spusă în cadrul mesei festive de la căsătoria lui. Imnograful se foloseşte de această imagine tipologică, cunoscută şi folosită şi de alţi imnografi bizantini, cum ar fi Sfântul Roman Melodul (Condac la Înviere, strofa 21), tocmai pentru a indica în mod voalat Învierea lui Hristos. Cu alte cuvinte, în „leu” (adică, în Hristos) s-a ascuns „mierea”, aşadar, dulceaţa cuvintelor soteriologice ale Celui puternic. De această perspectivă ermineutică putem lega şi numirea lui Iisus de „Cel (prea)dulce”. În mod succint, deci, Hristos este leul (leon), dar şi puiul de leu (skymnos) care Se scoală dintre cei morţi, deşi mort a fost. Prin urmare, imnograful vede în leu şi în simbolul puterii sale un simbol al puterii Învierii lui Hristos din morţi.

În cadrul celei de-a doua stări a Prohodului, cântăm „Ca un pelican, Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte [...]”. Ce legătură există între Mântuitorul și un... pelican?

Poate că una dintre cele mai ciudate forme de exprimare a jertfei Mântuitorului Hristos pe Cruce este corelarea dintre Iisus şi pelican: „Ca un pelican, Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte; şi-ai dat viaţă l-ai Tăi fii, care au murit, răspândind asupra lor izvoare vii”. Imaginea aceasta, prezentă în starea a doua (troparul 43) are, desigur, o istorie îndepărtată. Prezentă iniţial în opera anonimă Fiziologul, lucrare probabil provenită din spaţiul monastic egiptean şi având o posibilă datare secolele III-IV, această identificare a pelicanului cu Hristos a trecut mai apoi în alte opere patristice, având ca autori pe Sfinţii Epifanie al Salaminei, Petru al Alexandriei, Vasile cel Mare şi, nu în ultimul rând, pe Maxim Mărturisitorul. Cel din urmă, în lucrarea Întrebări şi nedumeriri, punctează într-un mod lapidar această identificare şi o explică: Hristos este pelicanul care îşi loveşte cu aripile coastele sale până curge sânge ca să îşi reînvie puiii omorâţi din pricina veninului de şarpe; puiii pelicanului îi reprezintă pe protopărinţi, adică pe Adam şi pe Eva sau, mai simplu spus, simbolizează firea noastră umană. Şarpele este în mod cert diavolul care, prin viclenia sa (prin venin) îi omoară pe oameni şi-i îndeamnă la vieţuirea în păcat.

Ați precizat faptul că identificarea pelicanului cu Hristos mai este prezentă și în alte opere patristice anterioare Prohodului. Poate acest detaliu să ne indice timpul aproximativ al redactării?

De ce nu?! Imaginea aceasta a lui Hristos ca pelican poate fi un foarte bun indiciu. Cu alte cuvinte, autorul ştia de această reprezentare, cunoscută încă din primele veacuri creştine şi explicată foarte corect în vremea Sfântului Maxim Mărturisitorul. Dacă corelăm formulele patristice folosite de autor, precum şi cele poetice – provenite de la Părinţii anteriori – atunci am putea considera în mod sigur că textul a fost redactat după secolul al VII-lea.

Care este mesajul sau înțelesul duhovnicesc pe care ni-l transmite slujba Prohodului Domnului?

Prohodul Domnului sau slujba de îngropare a Mântuitorului este cântecul de plângere pentru Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Care de bunăvoie S-a jertfit pentru întregul neam omenesc. Dincolo de sentimentul de tânguire, sentiment care este „acompaniat” de întreaga creaţie, suntem îndemnaţi de a privi în perspectivă „primăvara cea dulce”. Cu alte cuvinte, prin slujba Prohodului suntem invitaţi să gândim la Învierea cea dulce – când Hristos-Biruitorul omoară moartea „călcând-o”, iar celor din morminte viaţă dăruindu-le, de vreme ce El Însuşi este „Dătătorul vieţii”. 

Denia Prohodului Domnului (2019)

Viaţa Sfântului Sfinţit Mucenic Simeon, Episcopul Persiei

Înmulţindu-se creştinii în Persia şi avînd biserici, episcopi, preoţi şi diaconii lor, s-au pornit spre mînie şi iuţime vrăjitorii cei ce-şi trăgeau seminţia lor din vrăjitorii cei mai de demult, care erau învăţători, povăţuitori şi apărători ai păgâneştii şi mincinoasei credinţe persane. S-au pornit împreună cu ei spre zavistie şi evreii, care sunt vrăjmaşii cei de-a pururea ai creştinilor, căci unindu-se cu vrăjitorii, au îndemnat pe Savorie, împăratul Persiei, să ridice prigonire asupra creştinilor. Dar mai întâi au clevetit pe Sfântul Simeon, care era episcopul cetăţilor ce se numeau Salic şi Ctesifon, cum că acel episcop al creştinilor ar fi fost vrăjmaş al împărăţiei persane şi prieten al împăratului grecesc, şi că îl înştiinţează de toate cele ce se lucrează în Persia.

Deci, Savorie mai întâi a pus dajdie mare şi grea asupra creştinilor şi au rânduit bărbaţi vameşi sălbatici peste dăjdiile acelea, obosind cu mari greutăţi pe credincioşi. După aceea, au început fără sfială a ucide pe preoţii şi slujitorii Bisericii, a jefui averile Bisericii şi chiar a dărâma bisericile şi a le face una cu pământul. Iar pe Sfântul Simeon, ca pe un vrăjmaş al împărăţiei persane şi al mincinoasei credinţe păgâne, a poruncit să-l prindă şi să-l aducă la el. Şi fiind Sfântul Simeon adus înaintea împăratului, împreună cu doi preoţi, Avdelae şi Anania, prins şi legat cu lanţuri de fier, nu numai că nu s-a înfricoşat de mânia aceluia, dar nici nu i s-a închinat lui. Pentru aceasta mai cumplit mâniindu-se împăratul, a întrebat pe sfântul: "Pentru ce nu te închini mie, precum te-ai închinat mai înainte?" Sfântul a răspuns: "Mai înainte n-am fost adus la tine astfel, precum sunt adus acum şi mă închinam, dând vrednica cinste împărăţiei tale. Iar acum, de vreme ce sunt adus ca să mă lepăd de Dumnezeul meu şi să mă depărtez de credinţa mea, de aceea nu mi se cade să mă închin ţie, fiindcă eşti vrăjmaş al Dumnezeului meu!"

Deci, îl îndemna împăratul să se închine soarelui şi-i făgăduia pentru aceea multe daruri şi cinste; iar de nu se va închina soarelui, apoi se lăuda că va pierde toată creştinătatea din împărăţia lui. Însă după ce a văzut pe sfântul viteaz, neplecat nici de îmbunări, nici de îngroziri, a poruncit să-l arunce în temniţă. Şi fiind dus sfântul din palatul împărătesc, l-a văzut Husdazat famenul, care era foarte bătrân şi crescuse pe împăratul Savorie din copilăria lui şi era cinstit, având cel mai dintâi loc în casa împărătească. Acela şezând lângă palatul împărătesc şi văzând pe Sfântul Simeon episcopul ieşind afară, îndată s-a sculat de la locul său şi s-a închinat până jos arhiereului lui Dumnezeu. Iar Sfântul Simeon şi-a întors faţa de la el şi cu mânie ridicându-şi glasul, l-a ocărât ca pe un călcător de lege, de vreme ce mai înainte a fost creştin, iar după aceea se închinase soarelui, de frica împăratului. Iar Husdazat zdrobit cu inima, a început a plânge şi a se tângui şi, dezbrăcându-şi hainele cele de mare preţ, s-a îmbrăcat într-o haină neagră şi proastă şi şezând lângă uşile palatului plângea, zicând în sine: "Vai mie ticălosul, cum mă voi arăta Dumnezeului meu, de care m-am lepădat! Iată Simeon şi-a întors faţa de la mine, pentru călcarea legii mele! Cum va căuta spre mine Ziditorul meu?"

Aceasta zicând, se mângâia greu. Şi, înştiinţându-se despre aceasta împăratul Savorie, îndată a chemat la sine pe Husdazat, hrănitorul său şi, văzându-l plângând, l-a întrebat: "Care este pricina unui necaz ca acesta, şi ce ţi s-a întâmplat, că atât de mare îţi este mâhnirea?"

Răspuns-a Husdazat: "Niciodată ceva nenorocit, sau de mâhnire nu mi s-a întâmplat să văd în casa ta cea împărătească. Aş fi voit mai bine ca toate nenorocirile din lumea aceasta, mâhnirile şi primejdiile să le sufăr, decât aceea de care acum mă doare inima şi plâng. Căci până acum trăiesc pe pământ, fiind atât de bătrân; deşi eram dator a muri demult, totuşi încă mai privesc la soare, căruia m-am închinat ca unui Dumnezeu şi n-am murit mai întâi, decât să mă fi lepădat de Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura.

Şi am cinstit zidirea mai mult decât pe Făcătorul. Însă am făcut-o cu făţărnicie, nu cu adevărată inimă, făcând după plăcerea ta, şi m-am făcut pentru amândouă pricinile vrednic de pedeapsa morţii. Pentru că m-am lepădat de Hristos Dumnezeul meu şi pentru că m-am făcut necredincios ţie, la bătrâneţile mele. Însă mă jur pe Dumnezeu, Ziditorul cerului şi al pământului, că de acum nu voi mai face un păcat ca acesta; nu voi mânia mai mult pe Domnul meu şi Dumnezeu Iisus Hristos, Împăratul cel fără de moarte, pentru împăratul cel muritor. Nu-mi voi pleca de acum genunchii mei soarelui, zidirii lui Dumnezeu, ci de acum mai bine mă voi închina la singur Ziditorul în veci".

Aceasta auzind-o Savorie împăratul, s-a mirat foarte mult de acea schimbare a lui Husdazat şi a început a se mânia mai mult asupra creştinilor, socotind că aceia cu vrăji au amăgit şi au schimbat pe Husdazat. Şi, fiindu-i milă de bătrân, îl ruga ca pe un tată, să nu facă o defăimare ca aceea zeilor lui, iar lui necinste şi casei împărăteşti mâhnire. Şi-l sfătuia uneori cu îmbunări, iar alteori cu îngroziri. Iar Husdazat grăia: "Destul îmi este nebunia ce am făcut-o până la bătrâneţile mele, iar mai mult decât acum nu voi mai face aceasta, ca să cinstesc pe făptură, mai mult decât pe Făcător".

Deci, după multe şi felurite sfătuiri, împăratul văzând pe Husdazat neplecat spre voia lui, l-a osândit la tăiere cu sabia. Fiind dus la moarte fericitul Husdazat, a chemat la dânsul pe un oarecare prieten credincios al său, famen împărătesc şi l-a rugat ca, mergând la împărat, să-i spună cererea lui, zicîndu-i: "Împărate, aşa grăieşte Husdazat: adu-ţi aminte de slujba mea, cu care din tinereţile mele, mai întâi tatălui tău, după aceea ţie ţi-am slujit până acum cu toată cuviinţa şi nu este trebuinţă de martori pentru cele grăite. Tu singur bine ştii. Iar pentru toate acelea un dar cer de la tine; fă cunoscut tuturor pentru ce mor. Porunceşte propovăduitorului să strige cu mare glas, ca să ştie domnii şi boierii şi tot poporul, că nu pentru o necredinţă şi neprimită slujbă a împăratului moare Husdazat; ci pentru aceea că fiind creştin, n-a voit să se lepede de Dumnezeul său".

După ce Savorie s-a înştiinţat de aceasta, îndată a poruncit să se facă după cererea lui Husdazat, pentru că nădăjduia că în mare frică va duce pe toţi creştinii, când cei ce vor auzi că nici pe Husdazat, bărbatul bătrân, cinstit şi iubit, pe hrănitorul împărătesc nu l-a cruţat; ci pentru mărturisirea numelui lui Hristos, fără de milă l-a dat morţii. Iar Sfântul Husdazat într-alt chip se gândea în sine: că creştinii, pe care i-a înfricoşat şi i-a mâhnit, auzind de întoarcerea şi de muceniceasca lui moarte pentru Hristos au să se bucure şi către pătimire vitejească au să se întărească. Astfel sfântului muce-nic i s-a tăiat capul, strigând propovăduitorul cu mare glas că nu pentru altceva, decât numai pentru Hristos şi-a dat capul Husdazat.

Sfântul Simeon episcopul, aflând despre un sfârşit ca acesta al lui Husdazat, şezând în temniţă cu preoţii şi cu ceilalţi creştini, s-au umplut cu toţii de negrăită bucurie şi preamăreau pe Dumnezeu că l-a întors pe Husdazat de la rătăcire şi cu cunună mucenicească l-a încununat. După aceasta Simeon a fost chemat a doua oară la împărat şi a vorbit mult înaintea împăratului cu mare îndrăzneală despre credinţa creştină; dar a se închina soarelui şi împăratului nu voia. Deci, împăratul mâniindu-se, a poruncit ca pe toţi creştinii cei ce erau în temniţă şi în lanţuri să-i scoată la moarte, în ziua mântuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Numărul celor scoşi era o sută, între care erau mulţi preoţi, diaconi şi alţi clerici, osândiţi fiind de împărat, ca toţi să fie ucişi cu sabia înaintea ochilor lui Simeon, iar la sfârşit şi Simeon să fie ucis.

Toţi fiind duşi la moarte legaţi, mai marele vrăjitorilor cu mare glas zicea: "De voieşte cineva din voi să fie viu şi cu împăratul să se închine soarelui, acela îndată va fi lăsat liber!" Nici unul n-a grăit împotriva lui, dar nici nu a răspuns; pentru că nimeni dintre dânşii nu vroia să-şi aleagă viaţa cea vremelnică, ci fiecare dorea cu osârdie a muri pentru Hristos, Dătătorul de viaţă. Iar sfântul episcop îi întărea pe dânşii, ca să nu se teamă de moarte, spunându-le multe din dumnezeieştile cuvinte ale Scripturii şi mângâindu-i cu nădejdea vieţii celei veşnice întru Împărăţia Cerului. Şi aşa i-au tăiat pe toţi. La sfârşit şi Sfântul Simeon, păstorul turmei celei cuvântătoare, trimiţându-şi turma sa înaintea lui Hristos, Începătorul păstorilor, şi-a plecat capul său sub sabie şi a trecut la Domnul.

Şi au fost tăiaţi şi amândoi preoţii prinşi împreună cu dânsul, Avdelae şi Anania, amândoi bătrâni. Dar pe când Anania se pleca sub sabie, a început a tremura de frică. Şi era acolo un oarecare boier, cu numele Fusic, care era mai mare peste lucrurile din casa împărătească. El era creştin tăinuit, dar văzând pe preotul Anania că se teme de tăiere, a strigat către dânsul: "Nu te teme, bătrânule! Închide-ţi ochii şi fii viteaz, că îndată vei vedea lumina cea dumnezeiască". Iar dacă a zis aceasta bătrânul acela, îndată s-a cunoscut că este creştin. Deci, l-au prins şi l-au dus la împărat, iar el fără de frică a zis înaintea împăratului că este creştin, şi de necurăţia persană se leapădă. Deci, umplându-se de mânie împăratul, a poruncit ca nu cu sabia, ci cu altă moarte mai cumplită să-l omoare şi tăindu-i grumajii pe dinapoi, i-a scos limba prin ceafă şi i-a tăiat-o. După aceea i-a jupuit pielea de pe tot trupul şi aşa a omorât pe sfânt. În acelaşi ceas a prins şi pe o fiică a lui, fecioară, anume Askitreia şi, după o tirană chinuire, a ucis-o pentru Hristos.

Şi mulţi alţii au fost ucişi în acel timp, pentru mărturisirea numelui lui Hristos. Iar după ce a trecut un an, a fost ucis în Vinerea Mare, Sfântul Azad, eunucul împărătesc cel preaiubit, şi împreună cu dânsul şi o mie de sfinţi mucenici, pe care, adunându-i Biserica, îi numără o mie o sută şi cincizeci.

Iar istoricii Sozomon şi Nichifor povestesc în cărţile lor că au fost ucişi în acea vreme mulţime de creştini în ziua Patimilor lui Hristos şi la praznicul Paştilor. Pentru că atunci când a ieşit porunca păgânului împărat Savorie, ca toţi creştinii din pământul lui să se piardă, atunci credincioşii bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, singuri ieşind cu sârguinţă din casă, se dădeau pe dânşii cu osârdie la moarte şi mureau cu bucurie pentru Domnul lor. Iar după ce a fost ucis Sfântul Azad, a plâns după dânsul împăratul, fiindcă îl iubea foarte mult şi a poruncit să se înceteze acele ucideri; dar numai pe învăţătorii şi povăţuitorii creştini, pe preoţi şi pe episcopi, i-a încredinţat vrăjitorilor, ca să-i caute pentru muncire; iar pe celălalt popor creştin a poruncit să-l cruţe. Iar noi, cinstind pomenirea sfinţilor mucenici celor număraţi şi celor fără de număr, slăvim pe Punătorul de nevoinţă şi Dătătorul de cununi Hristos Mântuitorul nostru, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, slăvit în veci. Amin. 

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 17 Aprilie

ZIUA 47

Conform canoanelor bisericești In aceasta zi credinciosii tin post negru (nu se consuma nici un fel de mancare si nu se bea apa). Atenție! Există și unele categorii din populația ortodoxă care sunt exceptate de la această măsură și aceștia sunt: copii, bolnavii și bătrânii. Aceștia vor posti ca în orice zi din acest Post. Iată că pentru aceste categorii prezint câteva rețete de post!

A: PLĂCINTE

Plăcintă cu ciuperci

·       foi de plăcintă;

·       500 g ciuperci;

·       50 g margarină;

·       1 ceapă;

·       Sare;

·       Piper

Dacă nu avem foi de plăcintă se prepară un aluat din 250 g făină, 250 g margarină, ½ pahar cu apă caldă şi sare şi se lasă la rece.

          Se curăţă ciupercile, se spală bine şi se taie felioare subţiri.

          Se înăbuşă pe foc, într-o cratiţă acoperită, în margarină cu ceapa tăiată solzişori, sarea şi piperul măcinat.

          Când s-au înmuiat şi zeama din ele a scăzut se lasă să se răcorească.

          Se împarte aluatul în două.

          Una din jumătăţi se întinde de forma şi mărimea tăvii.

          Se unge tava, se aşază foaia şi se coace la cuptor.

          Se scoate din cuptor, se întind ciupercile scăzute şi răcorite pe toată suprafaţa foii, iar jumătatea cealaltă de aluat care a fost păstrată la rece, se întinde şi se pune în tavă deasupra compoziţiei.

          Se dă la cuptor până se rumeneşte.

B: SALATE

Salată de varză

·       1 varză mică;

·       2 morcovi;

·       1 rădăcină ţelină;

·       6 căţei usturoi pisat;

·       Sare;

·       5 linguri ulei;

·       3 linguri oţet;

·       Mărar

Peste varza tocată fideluţă, amestecată cu morcovul şi ţelina date pe răzătoare se toarnă amestecul de sare, ulei şi oţet.

          Usturoiul pisat şi mărarul se adaugă la sfârşit.

C: SOSURI

Sos indian

·       25 g margarină;

·       2 cepe;

·       1 rădăcină pătrunjel;

·       Cimbru;

·       1 foaie dafin;

·       Frunze de ţelină;

·       1 linguriţă făină;

·       Sare;

·       Boia iute;

·       1 ceaşcă apă

Se taie ceapa solzişori şi se căleşte în margarină.

          Se adaugă făină şi se amestecă continuu.

          Când făina capătă culoare gălbuie se stinge cu apă.

          Se adaugă restul ingredientelor şi se fierbe circa 30 minute.

D: BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Borş de sfeclă roşie

·       1 sfeclă roşie de mărime potrivită;

·       1 ceapă;

·       2 cartofi;

·       1 ceaşcă zarzavat pentru ciorbă;

·       1 ceaşcă suc de roşii;

·       ½ l borş;

·       2 – 3 linguri ulei;

·       Sare;

·       Leuştean

Se coace sfecla la cuptor, se curăţă şi se dă pe răzătoarea mare.

          În 2 l apă se fierb cartofii tăiaţi cuburi şi zarzavatul pentru ciorbă.

          Când cartofii sunt aproape fierţi se adaugă sfecla, sucul de roşii şi ceapa rumenită în ulei.

          După ce mai dă un clocot se adaugă borşul, sarea şi leuşteanul.

          Se mai fierbe încă 5 minute.

E: MÂNCĂRURI

Mâncare de cartofi cu castraveţi muraţi

·       1 kg cartofi;

·       200 g ceapă;

·       500 g castraveţi muraţi;

·       1 ceaşcă ulei;

·       2 linguri bulion;

·       1 legătură mărar;

·       Sare;

·       Piper

Se curăţă cartofii, se spală, se taie felii şi se prăjesc puţin în uleiul încins.

          Se scot cartofii şi în restul de ulei se căleşte ceapă.

          Se pune bulionul, se stinge cu apă caldă şi se adaugă cartofii.

          Se lasă la foc mic.

Când cartofii sunt fierţi se adaugă castraveţii fierţi separat fără coajă şi seminţe.

Se pune sare şi piper.

Se pune mâncarea în tavă, se garniseşte deasupra cu felii de roşii sau suc de roşii şi verdeaţă şi se dă la cuptor să se rumenească bine.

F: DULCIURI

Cremă de ananas

·       1 cutie compot ananas;

·       1 pachet fulgi porumb;

·       ½ ceaşcă zahăr;

·       3 ceşti apă;

·       1 cutie jeleu ananas;

·       Cireşe din dulceaţă pentru glazură

Se strecoară ananasul şi se păstrează zeama.

          Se păstrează 2 rondele întregi de ananas, iar restul se taie bucăţele mici.

          Într-o oală se amestecă fulgii de porumb, zahărul şi apa şi se pun la foc mic să fiarbă până când se leagă.

          Amestecând se adaugă pe rând zeama de la compot, jeleul şi fructele de ananas.

          Se udă cu apă o formă de 1 kg, se unge fără să se şteargă, se răstoarnă în ea compoziţia şi se lasă câteva ore la frigider până se leagă bine.

          Se scoate crema pe un platou, se garniseşte cu cireşe din dulceaţă şi cu feliile de ananas reţinute, tăiate în sferturi.

VA URMA