PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI
Decese
- 485: Proclus, filosof grec (n. 412)
- 1080: Harald al III-lea al Danemarcei (n. 1040)
- 1647: Grigore Ureche, cronicar moldovean (n. 1590)
- 1711: Iosif I (n. 26 iulie 1678 – d. 17 aprilie 1711) a fost Împărat al Sfântului Imperiu Roman, rege al Boemiei, Croației și al Ungariei, [3][1] (1705-1711).A fost fiul cel mare al împăratului Leopold și al cele de-a treia soții, Eleonore-Magdalena de Pfalz-Neuburg.
- 1790: Benjamin Franklin, scriitor, politician american (n. 1706)
- 1870: Prințesa Maria Carolina Ferdinanda Luisa a Neapolelui și Siciliei[1] (5 noiembrie 1798 - 17 aprilie 1870), a fost fiica regelui Francisc I al celor Două Sicilii și a primei lui soții, Arhiducesa Maria Clementina a Austriei. Caroline s-a născut la Palatul Caserta. A fost cel mai mare copil al Prințului Ferdinand, moștenitorul tronului Neapolelui și Siciliei. Mama ei era Arhiducesă de Austria, al zecelea copil și a treia fiică a lui Leopold al II-lea, Împărat Roman și a Mariei Luisa a Spaniei. Părinții ei erau veri primari.Caroline a fost botezată cu numele bunicilor paterni, Maria Carolina a Austriei și regele Ferdinand de Neapole.Și-a petrecut adolescența la Palermo și Neapole. Mama ei a murit în 1801 la vârsta de 24 de ani după o naștere dificilă cu un an în urmă. Tatăl ei s-a recăsătorit în 1802 cu Infanta Maria Isabella a Spaniei, o altă verișoară primară. Cuplul a avut 12 copii.
Caroline s-a căsătorit cu nepotul regelui Ludovic al XVIII-lea al Franței, Charles Ferdinand d'Artois la 24 aprilie 1816 la Neapole, în urma negocierilor cu regatele Neapolelui și Siciliei.[2] și ambasadorul Franței Pierre Louis Jean Casimir de Blacas. A devenit ducesă de Berry cunoscută ca Madame de Berry în Franța.A devenit o figură importantă în timpul Restaurației Bourbonilor după asasinarea soțului ei în 1820. Fiul Carolinei, Henri, Conte de Chambord, a fost numit "copilul miracol" deoarece s-a născut după decesul tatălui său și a continuat linia directă a bourbonilor.În 1824, regele Ludovic al XVIII-lea a murit și a fost succedat de cumantul Carolinei, regele Carol al X-lea.În 1830, a fost forțată să părăsească Franța când Carol al X-lea a fost răsturnat în timpul Revoluției din Iulie. Caroline a trăit la Bath și la Regent Terrace din Edinburgh pentru o vreme.[3].În 1831 s-a întors cu familia la Neapole via Olanda, Prusia și Austria[3]. Mai târziu, totuși, cu ajutorul lui Emmanuel Louis Marie de Guignard, viconte Saint Priest, a încercat fără succes să restabilească dinastia legitimistă a bourbonilor în timpul monarhului orléanist, regele Ludovic Filip I al Franței (1830–1848).Rebeliunea ei nereușită de la Vendée din 1832 a fost urmată de arestarea ei și întemnițarea în noiembrie 1832. A fost eliberată în iunie 1833 după ce a născut o fiică și a dezvăluit căsătoria ei secretă unui nobil italian, Ettore Carlo Lucchesi-Palli. În 1844, ea și soțul ei au cumpărat frumosul palat Ca 'Vendramin Calergi din Veneția de la ultimul membru al familiei Vendramin.În tulburările de Risorgimento, ea a fost forțată să vândă palatul nepotului ei, Prințul Henric, conte de Bardi, și multe din operele sale fine de artă au fost scoase la licitație la Paris.[4]S-a întors în Sicilia, ignorată de ceilalți membri ai Casei de Bourbon și a murit în apropiere de Graz (Austro-Ungaria) în 1870. Romancierul francez Alexandre Dumas, tatăl a scris două povestiri despre ea și comploturile ei. Împreună cu Charles Ferdinand, Duce de Berry:[1]- Prințesa Louise Élisabeth a Franței (13 iulie 1817 – 14 iulie 1817)
- Prințul Louis al Franței (născut și decedat la 13 septembrie 1818)
- Louise Marie Thérèse d'Artois (21 septembrie 1819 – 1 februarie 1864)
- Henri d'Artois, Duce de Bordeaux și Conte de Chambord (29 septembrie 1820 – 24 august 1883)
Împreună cu Ettore Carlo Lucchesi-Palli, al 8-lea Duce della Grazia:[1]- Anna Maria Rosalia Lucchesi-Palli (10 mai 1833 – octombrie 1833)[5]
- Clementina Lucchesi-Palli (19 noiembrie 1835 – 22 martie 1925)
- Francesca di Paola Lucchesi-Palli (12 octombrie 1836 – 10 mai 1923; fiul ei, Camillo Massimo, Principe di Arsoli, a fost socrul Prințesei Adelaide de Savoia, fiica Prințului Thomas, Duce de Geneva și a soției lui Prințesa Isabella de Bavaria; celălalt fiu, Fabrizio Massimo, Principe di Roviano, s-a căsătorit cu Beatriz a Spaniei, fiica lui Carlos, Duce de Madrid și a primei lui soții Prințesa Margherita de Parma)
- Maria Isabella Lucchesi-Palli (18 martie 1838 – 1 aprilie 1873)
- Adinolfo Lucchesi-Palli, al 9-lea Duce della Grazia (10 martie 1840 – 4 februarie 1911; fiul lui, Pietro Lucchesi-Palli, s-a căsătorit cu Beatrice Colomba Maria di Borbone Principessa di Parma, fiica lui Robert I, Duce de Parma și a primei lui soții Prințesa Maria Pia a celor Două Sicilii).
- 1896: Traian Demetrescu, poet, prozator și publicist (n. 1866)
- 1902: Francisc al Spaniei (13 mai 1822 – 17 aprilie 1902) a fost rege-consort al Spaniei ca soț al reginei Isabela a II–a a Spaniei. Titlul său a fost Duce de Cádiz.
- 1942: Jean Baptiste Perrin, fizician francez, laureat al Premiul Nobel (n. 1870)
- 1945: Ion Pillat (n. ,[2] București, România – d. ,[2][3] București, România) a fost un eseist, poet tradiționalist, antologist, editor și publicist român, membru corespondent al Academiei Române (din 1936[4]). Pe linie maternă a fost înrudit cu familia Brătianu. Bunicul său a fost cunoscutul politician Ion C. Brătianu, acesta fiind adesea evocat în poeme din volumul său cel mai cuprinzător din punct de vedere estetic, Pe Argeș în sus, în poeme precum Odaia bunicului, Odihna tatii sau Aci sosi pe vremuri.Și-a petrecut copilăria la moșiile Florica pe Argeș și Miorcani, pe râul Prut. După 1945 poezia sa va fi clasificată drept indezirabilă, evident din rațiuni strict politice. Fiul său, criticul și romancierul Dinu Pillat a fost îndepărtat de la Facultatea de Litere, unde era asistent al lui George Călinescu, fiind condamnat la temniță politică, iar manuscrisele i-au fost confiscate și distruse. Nepoata sa, Monica Pillat, este o reputată anglistă. Ion Pillat s-a născut la București în casa părinților săi din Calea Dorobanților 6. Tatăl său era moșier dintr-o veche familie de boieri de țară din ținutul Fălciului și parlamentar, iar mama sa, Maria Pillat, a fost a doua fiică, în ordinea vârstei, a lui Ion C. Brătianu. Primii ani ai copilăriei i-a petrecut pe moșia bunicului, Florica, Argeș unde a învățat în particular întreaga școală primară. A urmat cursurile școlii primare nr. 1 din Pitești, precum și primele trei clase ale cursului gimnazial, făcute la Pitești în particular, iar în 1905 a terminat clasa a IV-a la Liceul Sfântul Sava din București. Mama sa l-a luat cu ea la Paris, împreună cu fratele Niculae și sora sa Pia, pentru a continua studiile acolo, la liceul „Henri IV”, unde a fost înscris ca extern, luându-și bacalaureatul în 1909. Cu ocazia excursiei la Chartres, a descoperit arta gotică, care l-a inspirat pentru prima sa poezie, În catedrală.În 1910, s-a înscris ca student la Sorbona, unde a studiat în principal, litere, istoria și geografia, dar a făcut în paralel și dreptul.Titu Maiorescu i-a publicat în 1911, o parte din poezii în Convorbiri literare.În 1912, aflat în București în vacanță, l-a cunoscut pe Alexandru Macedonski, căruia i-a editat volumul Flori sacre. Ion Pillat, împreună cu Horia Furtună au înființat colecția Cărți albe, în care urmau să fie editați poeții epocii; volumul de debut al întregii colecții a fost Flori sacre.[5]Titu Maiorescu i-a publicat în ianuarie 1912 unele poezii în „Convorbiri literare”.Tot în anul 1912, își editează la Paris volumul de poeme în proză Cel din urmă sfânt, iar în București, în același an - primul volum de versuri, Visări păgâne. În revista lui Ovid Densusianu, „Vieața nouă” apare o notiță despre Visări păgâne. Din acel an încheagă prietenii literare cu Tudor Vianu, N. Davidescu, Adrian Maniu, Eugeniu Speranția, Al. T. Stamatiad - din cercul lui Macedonski.[6]În 1913 a obținut licența în litere la Paris și a participat la campania din Bulgaria, ca sublocotenent, în timpul Războiului Balcanic. A obținut în 1914 și licența în drept, apoi a revenit definitiv la București, unde a publicat volumul Eternități de-o clipă.S-a căsătorit în 1915, cu pictorița Maria Procopie-Dumitrescu, care își luase pseudonimul "Brateș". În 1916, a editat volumul Plumb al lui George Bacovia și a preluat conducerea revistei Flacăra, împreună cu Adrian Maniu și Horia Furtună. A participat la Conferința de pace de la Paris ca unul din secretarii lui Alexandru Vaida-Voievod, președintele delegației ardelene. În ziua semnării tratatului, a publicat într-o ediție restrânsă de lux, volumul Grădina dintre ziduri.În 1921 a apărut, sub îngrijirea sa, volumul Poezia toamnei, o antologie din versurile poeților români care au cântat toamna. În 1922, a scos, împreună cu Tudor Arghezi, revista Cuget românesc, iar în anul următor a publicat volumul de versuri care l-a consacrat ca poet original și tradiționalist[7], Pe Argeș în sus, în care două poeme celebre conțin portretele bunicilor săi, Bunicul și Bunica. În 1925, a Publicat volumul Satul meu și a scos împreună cu criticul Perpessicius Antologia poeților de azi. În 1935 a descoperit Balcicul, destinația preferată a Reginei Maria a României, care atrăgea ca un magnet pictorii și poeții epocii, unde și-a construit o vilă. A publicat Poeme într-un vers (1935), influențate de haiku și tehnica poemelor într-un vers din literatura chineză și din literatura japoneză. În Poeme într-un vers, Pillat a văzut poezia pură.A primit în 1936 premiul național pentru literatură și a fost ales membru corespondent al Academiei Române. În 1937 a tradus din Charles Baudelaire și a publicat volumul Țărm pierdut. A publicat, în 1942, o antologie de traduceri din poezia germană și volumul de versuri Împlinire. A tradus poezii din Francis Jammes , Jean Moréas, Rainer Maria Rilke, Saint-John Perse, Carl Sandburg, Joachim du Bellay, Goethe, Schiller și Walt Whitman. În 1944, sub titul Poezii [8] a apărut întreaga sa operă lirică, scrisă în perioada 1906 - 1941.Lirica sa de început stă sub semnul parnasianismului și simbolismului, dar mai târziu, al tradiționalismului. Poetul vede în creația folclorică cea mai elocventă expresie a „sufletului românesc”. În consecință, consideră că o demonstrație a specificului național al liricii noastre moderne nu poate porni decât de la o analiză a poeziei populare. Numeroase citate din poezia noastră populară dovedesc o bună cunoaștere a acesteia de către Ion Pillat.Ion Pillat teoretizează, în expresie poetică, necesitatea legăturii cu trecutul și cu oamenii pământului, cu tradiția. Nu este un trist adio, ci o tonică reîntâlnire în care fiecare protagonist își afirmă el însuși credința în virtuțile continuității în tradiție. În Biserica de altădată (1926) prinde viață, propriu-zis, programul tradiționalist.George Călinescu, în Istoria literaturii...[9] îl califică diletant, ca urmare a variatelor sale activități și surse de inspirație.În perioada interbelică, până în 1938, a fost deputat și senator.[10]A făcut frecvente călătorii peste hotare: ca membru al PEN-Clubului, cunoscuta asociație internațională a scriitorilor, precum și al Asociației pentru cooperarea intelectuală de pe lângă Liga Națiunilor, a participat la congresele și manifestările acestora. A călătorit în 1927 în Grecia, a ajuns în Spania (1929), a străbătut Italia (1931), a revenit în Grecia în 1932 și 1937.La data de 17 aprilie 1945 a suferit o congestie cerebrală în plină stradă; a fost transportat acasă (pe actuala stradă Alexandru Philippide, la nr. 9) în stare de inconștiență, iar în jurul orei 22 a decedat.
Volume de versuri publicate[modificare | modificare sursă]
- Visări păgâne, București, ed. Minerva, 1912
- Eternități de o clipă, București, ed. Flacăra, 1914
- Amăgiri, București, ed. Flacăra, 1917
- Grădina între ziduri,Paris, ed. Frazier et Soye, 1919
- Antologia toamnei, București, ed. Viața Românească- Alcalay, 1921
- Pe Argeș în sus, București, ed. Cultura Națională, 1923
- Satul meu, București, colecția „Cartea vremii”,1925
- Biserica de altădată,București, ed. Cartea Românească, 1926
- Florica (poezii, cu desene de Ștefan Popescu), București, Cultura Națională, 1926
- Întoarcere (1908-1918),București, ed. Petre Cătunaru 1927
- Limpezimi, Craiova, ed. Scrisul Românesc, 1928
- Caietul verde, București, ed. Cartea Românească, 1932, ediție definitivă, 1937
- Scutul Minervei, București, colecția „Pleiada”, 1933
- Poeme într-un vers [Monostiches], București, ed. Cartea Românească, 1935
- Țărm pierdut,București, ed. Fundației pentru literatură și artă, 1937
- Umbra timpului, București, ed. Universul, colecția „Universul literar”, 1940
- Balcic, București, 1942
- Împlinire , București, Ed. Fundației pentru literatură și artă, 1942
- Asfodela, București, ed. Aussonia, 1943
- Antologia poeților de azi,, în colaborare cu Perpessicius, București, ed. Cartea Românească, vol. I-II, 1925 -1928
- Poezii, ediție definitivă, vol. I-III, București, 1944
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- Eternități de-o clipă. Éternités d’un instant, traducere în limba franceză de Andreea Dobrescu-Warodin, 1980
- Monostiches et autres poèmes, traducere în limba franceză de Gabrielle Danoux et Muriel Beauchamp, 2015
- Le Bouclier de Minerve (Scutul Minervei) , traducere în limba franceză de Gabrielle Danoux et Muriel Beauchamp, 2016
Teatru[modificare | modificare sursă]
A scris teatru, din care:- Dinu Păturică (în colaborare cu Adrian Maniu). Comedie în patru acte. Premieră la Teatrul Național din București, în 1925 [O dramatizare a romanului Ciocoii vechi și noi, al lui Nicolae Filimon]
- Tinerețe fără bătrânețe, feerie în 10 tablouri. Premieră la Teatrul Național din București, în 1926 [Adaptare pentru teatru a poveștii cu același nume]
Ion Pillat 
Date personale Născut 31 martie 1891
București, RomâniaDecedat (54 de ani)
București, RomâniaPărinți Ion N. Pillat
Maria, fiica lui Ion C. BrătianuCăsătorit cu Maria Procopie-Dumitrescu Copii Dinu Pillat, Pia Pillat Naționalitate 
RomâniaCetățenie 
România 
Ocupație antologist, editor, eseist, publicist și poet Limbi limba română[1] Studii Sorbona Activitatea literară Activ ca scriitor 1912 - 1945 Mișcare/curent literar tradiționalism, parnasianism Specie literară poezie, eseu, poem Operă de debut 1912 - „Visări păgâne” Opere semnificative „Eternități de-o clipă”, „Grădina între ziduri”, „Pe Argeș în sus” Note Premii Premiul național pentru literatură 
Membru corespondent al Academiei Române
- 1945: Mircea Streinul (n. , Cuciurul Mare, Ucraina – d. , București, România) a fost un om de litere, antologator, editor de reviste, poet, prozator și translator român originar din Bucovina. Mircea Streinul s-a născut în Cuciurul Mare din raionul Storojineț de astăzi (Ucraina) în regiunea istorică românească a Bucovinei. Părinții săi au fost preotul ortodox român Gavril Streinul și soția sa Olimpia Streinul, născută Șandru.Între 1920 și 1928, a studiat la Liceul Aron Pumnul din Cernăuți (capitala regiunii Bucovina și sediul județului interbelic omonim), care era parte a României interbelice. A devenit membru al Societății Steluța, o organizație culturală dedicată culturii românești și editor al revistei liceului, Ecoul tinerimii. Cu alți trei colegi publică unicul număr al revistei Caietul celor patru. În 1929, urmând cariera tatălui, devine student la teologie al Universității Regele Carol I din Cernăuți, ale cărei cursuri le-a absolvit în 1934. Fiind student, a contribuit la publicațiile locale Tribuna, Spectatorul, Munca intelectuală, Evenimentul, Glasul Bucovinei și Junimea literară.[1] A semnat și cu pseudonimele Andrei Pajeră, Ion Solaru, Mihu Sorin, Mircea Iconaru, Voinea Lunaru, Al. Vorniceanu. A fost un constant contributor la revistele Capricorn, Azi, Frize, Meșterul Manole, Gândirea, Universul literar, Revista Fundațiilor Regale și Vremea. A realizat o antologie de poezie, Poeți tineri bucovineni (1938) și a scris libretul operei lui Paul Constantinescu din 1938, Meșterul Manole. A fost redactor al revistei Iconar (împreună cu Liviu Rusu, Traian Brăileanu, Iulian Vesper și alții).
Poezie în volume [2][modificare | modificare sursă]
- Carte de iconar - poeme (1933),
- Itinerar cu anexe în vis - poeme (1934),
- Tarot sau Călătoria omului - poeme (1935),
- Divertisment - poeme (1936),
- Zece cuvinte ale fericitului Francisc de Assisi - poeme (1936),
- Comentarii lirice la "Poeme într-un vers" de Ion Pillat - eseuri (1937)
- Corbul de aur - poeme (1938).
- Opera lirică -- poeme alese din volumele anterioare (1939)
Proză [3][modificare | modificare sursă]
- Aventura domnișoarei Zenobia Magheru - nuvelă - (1938),
- Ion Aluion - roman - (1938),
- Lupul din țara Huțulilor - roman - (1939)
- Guzli sau Tsu-Tsui - roman - (1939),
- Viața în pădure - roman - (1939),
- Romanul unui băiat de stradă (1940)
- Somnul negru (rescrierea lui Ion Aluion) (1941),
- Drama casei Timoteu - roman - (1941),
- Prăvălia diavolului - roman - (1942)
- Soarele răsare noaptea - roman - (1943)
- Oameni de noapte (1942)
- Băieți de fată - roman - (1944).
Premii, recompense[modificare | modificare sursă]
A fost recompensat cu Premiul Societatea Scriitorilor Români în anul 1935.Mircea Streinul Date personale Născut
Cuciurul Mare, UcrainaDecedat (35 de ani)
București, RomâniaCauza decesului tuberculoză Cetățenie România Ocupație scriitor
poet
traducătorActivitate Limbi limba română Studii Universitatea din Cernăuți - 1954: Lucrețiu Pătrășcanu (n. 4 noiembrie 1900, Bacău - d. 17 aprilie 1954, Închisoarea Jilava, București) a fost un om politic român, membru al conducerii Partidului Comunist Român, ministru, avocat, sociolog și economist. Pentru o perioadă de timp a fost și profesor la Universitatea București.Licențiat în drept și doctor în științe economice al Universității din Leipzig, Pătrășcanu era o figură rară printre puținii comuniști din România. A fost reprezentant al ilegaliștilor români la Comintern și în alianța politică ce a declarat scoaterea țării din alianța hitleristă în august 1944. Primul comunist devenit ministru a deținut portofoliul Justiției.
Primii ani[modificare | modificare sursă]
Lucrețiu Pătrășcanu s-a născut la Bacău într-o familie de intelectuali. Tatăl său a fost istoricul Dumitru D. Pătrășcanu, mama sa, Lucreția Pătrășcanu, provenea dintr-o familie boierească.În tinerețe devine adept al marxismului, astfel că în 1919 se înscrie în Partidul Socialist Român din acel timp și lucrează ca editor al ziarului acestuia, Socialismul. În 1922 absolvă Facultatea de Drept a Universității București iar în 1925 obține doctoratul la Universitatea din Leipzig, cu o teză despre reforma agrară din România din 1918-1921.Devine tot mai radical în convingerile sale datorită succesului Revoluției din Octombrie. În 1921 este unul dintre membrii fondatori ai Partidului Comunist din România (PCdR). El și cu Elek Köblős au fost singurii reprezentanți ai PCdR la al 4-lea congres al Cominternului (Moscova, noiembrie-decembrie 1922). La întoarcere e arestat și încarcerat la închisoarea Jilava, în 1924 (an în care PCdR era declarat ilegal). Acolo intră în greva foamei până când este transferat la spitalul penitenciarului.La congresul de la Harkov din 1928, unde a fost prezent cu numele conspirativ Mironov, a susținut, împotriva poziției oficiale, că basarabenii sunt tot români, deoarece în congres se afirmase că România Mare ar fi fost un stat imperialist.„Moldovenii nu sunt o națiune separată, și din punct de vedere istoric și geografic moldovenii sunt aceiași români așa cum sunt românii în Moldova. Astfel, cred că un asemenea punct fals face ca rezoluția însăși să fie falsă. ”Anii '30[modificare | modificare sursă]
În mai 1931, Lucrețiu Pătrășcanu, împreună cu Eugen Rozvan, Imre Aladar și alți doi sunt aleși în Camera Deputaților, din partea Blocului Muncitoresc Țărănesc (BMȚ), un grup care masca partidul comunist aflat în ilegalitate[1]. Nu și-a îndeplinit mandatul, deoarece alegerile au fost invalidate. În același an, la Congresul al V-lea al partidului, ținut în URSS, la Gorikovo, este ales în Comitetul Central. La acel moment, secretar general al partidului era polonezul Alexander Ștefanski.În 1932 intră în polemică cu grupul Criterion, apărându-l împreună cu colaboratorul lui, Belu Zilber, pe Vladimir Lenin împotriva unor scriitori adepți ai dreptei, Mircea Vulcănescu și Mihail Polihroniade.Pătrășcanu a continuat să reprezinte PCdR la Comintern în 1933 și în 1934, după care a rămas la Moscova până în 1935. În acest timp ar fi fost bănuit de îndoieli în privința stalinismului. În 1936, primește sarcina de a-i apăra pe membrii PCdR în procesul de la Craiova, dar, fiind denunțat ca membru al PCdR, e înlocuit de avocatul (deasemenea comunist) Ion Gheorghe Maurer.Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]
În august 1940, este arestat și închis în lagărul de la Târgu-Jiu, alături de membrii partidului care nu se aflau în exil în Uniunea Sovietică. Curând este eliberat de guvernul național-legionar, în perioada când România, aliata Germaniei Naziste, încerca să păstreze relații amicale cu URSS. În 1941, după Rebeliunea legionară, este din nou arestat de regimul lui Ion Antonescu. Eliberat din nou, i se impune domiciliu obligatoriu la Poiana Țapului în 1943. Mai târziu, în același an, revine la București.Negocierile din 1944 și înlocuirea lui Foriș[modificare | modificare sursă]
În aprilie Pătrășcanu este contactat de Ioan Mocsony-Stârcea, mareșal al Curții Regale între 1942 și 1944, pentru încheierea unei înțelegeri între regele Mihai și comuniști în scopul răsturnării guvernului antonescian și scoaterii României din Axă.Împreună cu Emil Bodnăraș este reprezentantul PCdR la negocierile secrete cu PNL și PNȚ, purtate pentru răsturnarea regimului Antonescu.În contextul colaborării PCdR cu PNL și PNȚ, Lucrețiu Pătrășcanu îl întâlnește printre alții pe Corneliu Coposu.23 august 1944 și preluarea portofoliului de ministru[modificare | modificare sursă]
După lovitura de stat de la 23 august 1944, prin care Ion Antonescu și Mihai Antonescu sunt arestați la Palatul Regal, intră în noul guvern al lui Constantin Sănătescu, în calitate de ministru al Justiției. A fost autorul proclamației pe care regele a citit-o în seara zilei de 23 august la postul național de radio.Este unul din reprezentanții României la semnarea armistițiului dintre România și URSS, la 12 septembrie 1944. Prezent la Moscova, i-a contactat pe membrii facțiunii moscovite, Ana Pauker și Vasile Luca, prin supraveghetorul lor Andrei Vîșinski, restabilind astfel comunicarea dintre aripile PCR, cea aflată în exil în URSS și cea aflată în România.Un an mai târziu e membru în Comitetul Central, iar în 1947 este unul din reprezentanții României la Tratatele de pace de la Paris.În calitate de ministru al Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu a inițiat procesele de tip stalinist în România. În 1945, după ce prim-ministru devenise Petru Groza, a înființat Tribunalele Poporului, promovând în cadrul lor procurori comuniști ca Avram Bunaciu, Constanța Crăciun sau Alexandra Sidorovici (soția lui Silviu Brucan).Începutul conflictelor cu alți membri ai partidului și marginalizarea[modificare | modificare sursă]
Spre sfârșitul anilor '40, Pătrășcanu începe totuși să fie învinuit de opoziție față de politicile staliniste. Este de asemenea criticat pentru o abordare prea intelectuală a socialismului. Gheorghe Apostol, colaborator al lui Gheorghiu-Dej, avea să declare despre Pătrășcanu:„Era un intelectual de bază al partidului. Dar era și un om foarte îngâmfat, orgolios, intolerant și necomunicativ cu tovarășii de partid. Totuși, Dej îl prețuia. Între '46-'48, Pătrășcanu s-a schimbat foarte mult. ”În 1946, la Cluj, la un miting ținut în fața studenților greviști, își începe discursul cu cuvintele Înainte de a fi comunist, sunt român. Aceste cuvinte nu ar fi convenit colegilor de partid, care l-au catalogat ca naționalist.[2][3][4] Tot în discursul rostit la Cluj a condamnat revizionismul maghiar și a afirmat că "Transilvania a aparținut și va aparține statului român în întregime".Arestarea și interogatoriile Securității[modificare | modificare sursă]
În 1948 este acuzat de naționalism burghez și de șovinism și este arestat. În arest e vizitat de Iosif Rangheț, Alexandru Drăghici, Teohari Georgescu și ocazional de Gheorghe Gheorghiu-Dej. A fost acuzat de asemenea de colaborare cu Siguranța Statului în perioada interbelică. În același proces au mai fost arestați și judecați Elena Pătrășcanu (soția lui), Harry Brauner, Lena Constante, Petre Pandrea (cumnatul lui), Herant Torosian, Alexandru Ștefănescu, Emil Calmanovici, Remus Koffler, Ioan Mocsony-Stârcea, Anton Golopenția, Belu Zilber, Victoria Sârbu (soția lui Ștefan Foriș) și alte 33 de persoane.Procesul și execuția[modificare | modificare sursă]
După modelul proceselor staliniste care se inițiaseră deja în Cehoslovacia (Vladimir Clementis și Rudolf Slánský), Ungaria (László Rajk), Bulgaria (Traicio Kostov) sau Albania (Koči Xoxe), Lucrețiu Pătrășcanu a fost condamnat la moarte pe 14 aprilie 1954, după ce procesul durase șase ani. A fost cel mai lung proces al vreunui lider comunist din istoria comunismului mondial, cu o pauză în anul 1951. În proces au mai fost interogați de asemenea oameni politici din perioada interbelică, precum Corneliu Coposu, Gheorghe Tătărăscu sau Bebe Brătianu (ultimii doi membri PNL).În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, Lucrețiu Pătrășcanu și Remus Koffler au fost executați prin împușcare la închisoarea Jilava.Reabilitarea[modificare | modificare sursă]
Lucrețiu Pătrășcanu a fost reabilitat post-mortem în aprilie 1968 din inițiativa secretarului general al PCR, Nicolae Ceaușescu. Din același lot de reabilitați au făcut parte Ștefan Foriș, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu. Martor în ancheta de reabilitare a fost Belu Zilber. Remus Koffler nu a fost însă reabilitat.La Plenara CC al PCR din acel an, Nicolae Ceaușescu a folosit cazul Lucrețiu Pătrășcanu pentru a ilustra influența negativă pe care o avuseseră în România Alexandru Drăghici și Iosif Chișinevschi. Pătrășcanu a fost căsătorit, din 1938, cu Elena Pătrășcanu (Herta Schwamen, n. 1910), de origine evreiască[5], de profesie decorator scenograf la Teatrul Țăndărică din București, unde era colegă cu Lena Constante. O cunoscuse atunci când o apărase într-un proces pentru activități comuniste, ea fiind tot militantă a PCdR.La acea vreme căsătoriile dintre români și evrei erau interzise de guvernul condus de Octavian Goga. De aceea a trebuit să fie botezată în religia ortodoxă. Cel care a botezat-o a fost preotul ortodox cu convingeri socialiste Gala Galaction.Soții Pătrășcanu nu au avut copii.Lucrețiu Pătrășcanu 
Date personale Născut 4 noiembrie 1900
Bacău, RomâniaDecedat (54 de ani)
Închisoarea Jilava, Republica Populară RomânăPărinți Dumitru D. Pătrășcanu și Lucreția Căsătorit cu Herta Schwamern Naționalitate RomâniaCetățenie 
România Religie Creștin-ortodox, ateism Ocupație economist
diplomat
istoric
filozof
sociolog[*]
avocat
politicianMinistru al Justiției În funcție
23 august 1944 – 23 februarie 1948Precedat de Ion C. Marinescu Succedat de Avram Bunaciu
Partid politic PCdR PCR PMR Alma mater Universitatea din Leipzig Cunoscut pentru Fondator al Partidului Comunist din România Profesie avocat, economist, sociolog, profesor 
Mormântul lui Lucrețiu Pătrășcanu în hemiciclul din jurul Mausoleului din Parcul Carol - 1964: George Vraca (n. 25 noiembrie 1896, București - d. 17 aprilie 1964, București) a fost un renumit actor român, unul dintre numele mari ale scenei românești. A absolvit cursurile Conservatorului de artă dramatică. S-a remarcat în interpretarea unor roluri principale din repertoriul clasic și modern, universal și național (Hamlet, Visul unei nopți de vară, Cum vă place, Neguțătorul din Veneția, Macbeth, Richard al III-lea de Shakespeare, „Din jale s-a întrupat Electra” de Eugen O'Neil, Vlaicu-Vodă de Alexandru Davilla, Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri etc.). Interpretările lui George Vraca excelau prin adâncimea înțelegerii rolului, distincția și eleganța ținutei, gestica sobră și dicțiunea exemplară. A fost director de teatru, animator, conducător de colective artistice. Ca actor de cinematograf s-a remarcat în filmul Tudor. Spre sfârșitul vieți, a recitat la radio câteva dintre poemele lui Eminescu, între care și Luceafărul.Prin Decretul nr. 129 din 20 iunie 1952 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actorului George Vraca i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne.
Roluri în teatru (selectiv)[modificare | modificare sursă]
- Paznicul bătrân, Cocoșul negru - Victor Eftimiu
- Vancheme, Cafeneaua cea mică - Tristan Bernard
- Rolsby, Raffles - Hornung și Presbrey
- Cuțui Ghiță, Tudor Vladimirescu - N. Iorga
- Roller, Hoții - Friedrich Schiller
- Karl Mohr Tâlharii - F. von Schiller
- Regele Franței, Regele Lear - Shakespeare
- Montazzo, Ruy-Blas - Victor Hugo
- Unul din seniorii scoțieni, Macbeth - Shakespeare
- Lysander, Visul unei nopți de vară - Shakespeare
- Iisus, Iisus - N. Iorga
- Faust, Faust - J. W. von Goethe
- Oswald, Strigoii - H. Ibsen
- Romeo, Romeo și Julieta - Shakespeare
- Hypolit, Fedra - Racine
- Prizonierul, Lupii de aramă - A. Maniu
- Jacques, Cum vă place? - Shakespeare
- Leonard Charters, Cuceritorul - G. B. Shaw
- Troilus, Troilus și Cresida - Shakespeare
- Vaska Pepel, Azilul de noapte - M. Gorki
- Nae Girimea, D‘ale carnavalului - I.L. Caragiale
- Hamlet, Hamlet, Shakespeare
- Oedip, Oedip, Sofocle
- Maxim de Winter, Rebecca - Daphné du Maurier
- Etienne Feriand, Îndrăgostita - G. de Portoriche
- Ezra Mannon și Orin Mannon, Din jale s'a'ntrupat Electra - E. O‘Neill
- Colonel Pickering, Pygmalion - G. B. Shaw
- Fernando Gomez, Fântâna turmelor - Lope de Vega
- Vlaicu, Vlaicu-Vodă - Al. Davilla
- Horațiu, Fântâna Blanduziei - V. Alecsandri
- Manole, Meșterul Manole - Laurențiu Fulga
- Ovidiu, Ovidiu - V. Alecsandri
- Povestitorul, Primăvara - Aurel Mihale
- Richard al III-lea, Richard al III-lea - Shakespeare
- Dr. Tokeramo, Taifunul - Melchior Lengyel
Filmografie[modificare | modificare sursă]
George Vraca 
Date personale Născut 25 noiembrie 1896
BucureștiDecedat (67 de ani)
BucureștiOcupație actor - 1971: Nicu Stănescu (n. 20 mai 1903, Ploiești – d. 17 aprilie 1971, București) a fost un reputat dirijor, compozitor, aranjor și violonist virtuoz român, important pentru formarea Orchestrei „Ciocârlia” (în 1946) și pentru conducerea timp de 20 de ani (în paralel cu Ionel Budișteanu) a Orchestrei „Barbu Lăutaru” din București (din 1949 până în 1970). S-a născut în ziua de 20 mai 1903 la Ploiești, într-o veche familie de lăutari. Atât tatăl său, cât și bunicul, au fost membrii ai vestitului taraf al lui Dobrică Marinescu. Începe să învețe vioara de la tatăl său, Gheorghe Stănescu. În perioada Primului Război Mondial învață de la fratele său, Gheorghe, care l-a pregătit pentru examenul de admitere la Conservatorul din București. Învață teorie muzicală cu Boris Koffler în Ploiești
- 1971: Nicu Stănescu (n. 20 mai 1903, Ploiești – d. 17 aprilie 1971, București) a fost un reputat dirijor, compozitor, aranjor și violonist virtuoz român, important pentru formarea Orchestrei „Ciocârlia” (în 1946) și pentru conducerea timp de 20 de ani (în paralel cu Ionel Budișteanu) a Orchestrei „Barbu Lăutaru” din București (din 1949 până în 1970). S-a născut în ziua de 20 mai 1903 la Ploiești, într-o veche familie de lăutari. Atât tatăl său, cât și bunicul, au fost membrii ai vestitului taraf al lui Dobrică Marinescu. Începe să învețe vioara de la tatăl său, Gheorghe Stănescu. În perioada Primului Război Mondial învață de la fratele său, Gheorghe, care l-a pregătit pentru examenul de admitere la Conservatorul din București. Învață teorie muzicală cu Boris Koffler în Ploiești.[1]„Sfătuit de maestrul George Enescu care ocazional m-a ascultat, am intrat în Conservatorul de Muzică din București pe care l-am absolvit cu premiul I”—notează Nicu Stănescu într-o autobiografie predată lui Viorel Cosma pentru lexiconul interpreților români din anii '60.[2]Studiază vioara cu George Enescu între anii 1920 și 1924, iar apoi, la recomandarea acestuia, trece la clasa de vioară a profesoarei Cecilia Nițulescu-Lupu.[2]În cadrul Conservatorului studiază cu Faust Nicolescu (teorie-solfegiu) cu Ion Nonna Otescu (armonie).[2] Beneficiază apoi și de îndrumarea lui Mihail Andricu (muzică de cameră), acesta fiind numit la catedră în ziua de 1 septembrie 1926, când Nicu Stănescu se afla în ultimul an de studii.[3]În 1927 termină Conservatorul și este angajat la Filarmonica București recomandat de George Enacovici, pe atunci unul din primii concert-maeștrii ai țării. Începe să cânte ca solist în diverse restaurante, alcătuindu-și apoi propria formație. Cântă la restaurantul Berbec din Ploiești, dar și la cele din Capitală ca Bufet, Presei și Parcul Millea, la cel din urmă câștigându-și faima, cântând împreună cu clarinetistul Iliuță Rudăreanu.[4]Începând cu 1939 începe să cânte alături de Grigoraș Dinicu la diferite evenimente, restaurante sau serate muzicale, relevantă fiind înregistrarea Horei staccato realizată de Grigoraș Dinicu, unde Nicu Stănescu apare ca vioară a II-a. Debutează discografic în același an, la casa de discuri His Master's Voice, cu piesele Sârba din căruță și Din spre ziuă.În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (1942-1945), transmisiile radio îi popularizează numele alături de cele ale altor șefi de orchestră ca Grigoraș Dinicu, Petrică Moțoi, Ion Matache, Costică Tandin, Vasile Julea, Fănică Luca, Jean Marcu, Ionel Budișteanu, Victor Predescu ș.a.În 1947 preia conducerea Orchestrei „Ciocârlia” a Sindicatului Artiștilor Instrumentiști, iar mai apoi Orchestra „Barbu Lăutaru” a Institutulu ide Folklor (1949-1970) și Orchestra populară a Comitetului Radio (1949-1953).În 1949 realizează la Electrecord primele sale înregistrări proprii pentru această casă de discuri. Printre înregistrările sale se numără sârbe, jocuri, cântece de dragoste, „Hora lui Nicu Stănescu” și melodia țigănească „I-auzi lele popa toacă”.Sub bagheta sa au evoluat importanți muzicanți precum: cântăreții Maria Tănase, Angela Moldovan, Maria Lătărețu, Ileana Sărăroiu, Ion Luican, Ioana Radu, Mia Braia, Maria Pietraru, Alexandru Grozuță, Gică Petrescu, Dona Siminică, Constantin Eftimiu, Ștefan Lăzărescu, Emil Gavriș, Dan Moisescu; naiștii Fănică Luca, Damian Luca, Radu Simion; clarinetiștii Luță Ioviță și Iliuță Rudăreanu; țambaliștii Mihai Ion Shină, Iancu Fieraru, Gheorghe Pandele, Andrei Pavel, Stela Marinescu-Ciuciu; cobzarii Ion Zlotea și Ion Păturică; acordeoniștii Marcel Budală, Ilie Udilă, Nicolae Crăciunescu; fluieriștii Ion Văduva, Damian Cârlănaru, Ion Vădeanu; taragotiștii Haralamb Ioviță și Ion Luță Ioviță etc. Moare la data de 14 aprilie 1971 la București, la vârsta de 68 de ani. Sicriul său a fost depus în holul Teatrului de Revistă Constantin Tănase de pe Calea Victoriei, unde a avut loc adunarea de doliu. Presa a publicat un comunicat oficial semnat de Ministerul Culturii, Filarmonica de Stat George Enescu, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor și Institutul de Etnografie și Folclor.[10]Este înmormântat în cimitirul Reînvierea (fostul Pătrunjel) din Colentina, alături alți lăutari bucureșteni precum Costică Pompieru, Sava Pădureanu, Cristache Ciolac, Angheluș Dinicu, Ion Dinicu, Gheorghe Dinicu sau Grigoraș Dinicu.
Nicu Stănescu 
Fotografie de pe coperta vinilului EPD 1110, înregistrat și lansat la casa de discuri Electrecord în 1965.Date personale Nume la naștere Nicolae Stănescu Născut 
20 mai 1904, Ploiești, județul Prahova
Ploiești, RomâniaDecedat 17 aprilie 1971 (67 de ani), București
București, RS RomâniaCetățenie 
România Ocupație violonist, orchestrator, dirijor, compozitor Activitate Gen muzical populară, prelucrări folclorice, café-concert, romanțe, clasică Instrument(e) vioară - 1975: Sir Sarvepalli Radhakrishnan, filosof și om politic indian (1956) (n. 1888)
- 1985: Dumitru Ion Suchianu, eseist și traducător, critic de film (n. 1895)
- 1990: Paul Gh. Dimo, inginer, specialist în domeniul electricității (n. 1905)
- 2006: Mihail-Constantin Eremia, profesor universitar la Facultatea de Drept din Universitatea București (n. 1956)
- 2007: Gil Dobrică (n. 14 februarie 1946, com. Călărași, Dolj; d. 17 aprilie 2007, Craiova) A fost un solist vocal de muzică pop-rock, soul și rhythm and blues din România. A avut în repertoriu melodii proprii și preluări după piese celebre semnate Ray Charles (al cărui admirator declarat a fost) și alți artiști de gen, printre care John Denver, a cărui piesă intitulată "Country roads" ("Drumuri de țară" - modificată în "Hai acasă") a devenit cea mai cunoscută melodie din cariera lui Gil Dobrică. S-a născut la țară, în comuna Călărași, județul Dolj, într-o familie cu nouă copii, Gil fiind cel mai mic. La 14 ani și-a luat fratele cel mare și a plecat la Craiova, la școala de meserii, unde a devenit strungar. A colindat toată țara cu Cenaclul Flacăra și cu „Serbările Scânteii Tineretului“. Un coleg de muncă era un mare iubitor de muzica neagră și i-a insuflat viitorului solist pasiunea pentru Ray Charles, care a devenit în scurt timp idolul său. Gil a început să cânte piese rock și soul de la 17 ani: cânta pentru studenți, pe gratis, la Clubul Uzinei „7 noiembrie“ și îi detrona pe cei care cântau jazz, swing, foxtrot.Cînta piese din repertoriul unor artiști precum Aretha Franklin, Otis Redding, Arthur Conley, Little Richard, Hendrix, Beatles, Rolling Stones, fapt care i-a permis să se bucure de o mare popularitate.El a ajuns avocat în orașul Bacău pentru un scurt timp.În 1996 a avut ocazia de a-l întâlni pe idolul său, Ray Charles, la Cerbul de Aur. „Cea mai frumoasă zi din viața mea”, după cum avea să mărturisească Gil.În ultimii ani de viață a colaborat cu trupa Nightlosers, cântând în deschiderea acesteia, în clubul Fire din București. A avut o scurtă apariție în clipul trupei, Dragostea-i ca și o râie.Se stinge din viață la vârsta de 61 de ani, după o grea suferință. Încă din toamna anului 2006, cunoscutul cântareț suferea de gută cronică, de ciroză, dar și de pneumonie. A debutat în 1963, la Casa de cultură a Sindicatelor din Craiova. Activează în diferite trupe: 13 Carate, iar din 1967 cu formația Dacii. În anii 1970, Gil, la îndemnul unor prieteni de la Conservator, a lăsat Craiova pentru Capitală. A locuit în gazdă, banii nu-i ajungeau niciodată, Gil Dobrică a avut foarte puține apariții televizate. Primul pas important pentru Dobrică în Bucuresti a fost când s-a angajat la barul Atlantic, la Athéné Palace, la Continental. Fiecare bar avea balet, orchestră, se cânta în engleză, pe viu, fără instrumente electronice. Tot in 1970 colaborează cu grupul Sfinx, iar doi ani mai târziu cu Roșu și Negru. Apare în spectacole de muzică și poezie, la Teatrul Municipal „Lucia Sturza-Bulandra” (alături de Florian Pittiș, Ion Caramitru ș.a.). În 1979 i se oferă o apariție cinematografică în filmul „Nea Mărin miliardar”, în regia lui Sergiu Nicolaescu, și debutează discografic cu "Hai acasă" pe disc EP de 45 de turații. Piesa este un cover dupa John Denver - "Take Me Home, Country Roads" (1971).Adaptări după Ray Charles, Percy Sledge, The Box Tops (The Letter - Scrisoarea) sau celebrele sale cover-uri : „Rugă pentru parinți” și „Ordinea de zi”, sunt mari succese în perioada respectivă. În anii 1980, casa de discuri Electrecord îi editeaza solistului un single și trei LP-uri, o parte dintre acestea fiind recent reeditate pe CD.
Gil Dobrică Date personale Născut 14 februarie 1946 Comuna Călărași, DoljDecedat (61 de ani) CraiovaCetățenie România Ocupație Cântăreț Activitate Gen muzical rock, soul, jazz - 2009: Gheorghe Cozub (n. 30 august 1937, Cuhureștii de Sus - d. 17 aprilie 2009, Chișinău) a fost un inginer oenolog, vinificator emerit al Republicii Moldova și al Franței, profesor universitar, doctor habilitat în științe tehnice, de două ori laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova (1974; 1983), membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei din 1993. Gheorghe Cozub s-a născut la 30 august 1937 în satul Cuhureștii de Sus, județul Soroca (astăzi, raionul Florești). După absolvirea școlii primare din sat, pleacă la Chișinău unde în 1956 termină cursurile Școlii de Vinificație și Viticultură. Apoi continuă studiile la Facultatea de Tehnologie a Institutului Tehnologic al Industriei alimentare și frigorifice din Odesa, Ucraina, și sub patronajul profesorului Aleksandr A. Preobrajenski [2] susține teza de doctorat Studierea instalațiilor de producere a vinului Xeres în flux la aceeași instituție în 1972 [3].La sugestia profesorului său, pentru care a purtat un adânc respect, Gheroghe Cozub continuă munca de cercetare concomitent cu cea de producere [2]. Astfel între 1961–1963 a lucrat în calitate de inginer-tehnolog la fabrica de vinuri din satul Cazaclia, raionul Ceadâr-Lunga, iar în perioada 1963-1966 a indeplinit funcția de șef adjunct al secției de producere a Direcției generale pentru viticultură și vinificație a Ministerului Industriei Alimentare a Moldovei.Perioada când Gheorghe Cozub a absolvit instituția din Odesa a coincis cu o inițiativă, lansată pe-atunci în URSS, care a constat în trecerea treptată de la consumul de băuturi tari (rachiul) la niste băuturi intermediare, între rachiu și vin, care în Republica Moldova a devenit vinul de Porto. Intermediarele, însă, figurau doar ca proiect și proaspătul absolvent împreună cu alți specialiști se dedică muncii de cercetări și experimentări pentru a le obține. Între timp este numit director general al Fabricii experimentale "Heres" din Ialoveni (1973–1978) [2]. În 1985 susține la Odesa teza de doctor habilitat Cercetarea și implementarea în practică a tehnologiei eficace de producere a vinului Xérès. Această tehnologie a sa este implementată pe larg în Moldova, Rusia, Ucraina și Bulgaria [3].În 1986, în urma unei campanii impotriva alcoolului, lansată de președintele URSS, Mihail Gorbaciov, Gheorghe Cozub a fost arestat, scos din partid și condamnat la 10 ani de privațiune de libertate. Execută 2 din cei 10 ani de închisoare, fiind eliberat și reabilitat în 1988[4].Gheorghe Cozub a ocupat mai multe functii, printre care vicepreședinte al Asociației "Moldvinprom" între 1978-1983 și 1989-1990, viceministru al Viticulturii și Vinificației a Ministerului Agriculturii între 1983–1986 și 1990-1998. În perioada de 1986-1989 a fost conferențiar la Universitatea Tehnică a Moldovei [5].Gheorghe Cozub a fost autor al tehnologiei de producere a 50 de vinuri și coniacuri, inclusiv vinurile "Heres" (sec, tare și desert), "Nobil", "Dionis", "Struguraș", "Sănătate" (unicul care este destinat pentru consum în spațiul cosmic și în cel submarin)[5], coniacul "Barza Albă", coautor al coniacului Ambasador, etc. Este autorul Legii viei și vinului, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova în 1994.În anul 1997, Gheorghe Cozub a urmat cursurile de stagiere la Universitatea California, SUA. În perioada 1998–2001 a fost președinte al Filialei Germane "Giulting Korken" în Moldova (specializată în producerea și realizarea dopurilor de plută) iar din 2001 a fost director general al Fabricii de Vinuri S.A. "Imperial Vin" din raionul Cantemir. Din 2004 a deținut poziția de președinte al Uniunii Producătorilor și Exportatorilor de Vinuri din Moldova. Sub conducerea sa a fost elaborată Concepția dezvoltării complexului vitivinicol din Moldova până în anul 2020.Gheorghe Cozub a fost președinte al Consiliului științific specializat pe lângă Institutul Național al Viei și Vinului pentru conferirea gradelor științifice de doctor și doctor habilitat la specialitatea Tehnologia produselor alimentare, alcoolice și nealcoolice (2000–2005). A participant la numeroase conferințe, simpozioane și expoziții republicane și internaționale organizate în Moldova, Ucraina, Rusia, România, Franța, Italia, SUA, Germania, Mexic, Portugalia, Bulgaria, Polonia. Începând cu anul 1995 Gheorghe Cozub și-a adus contribuția sa esențială la organizarea a 18 ediții a expoziției internaționale ExpoVin Moldova, a concursurilor internaționale de vinuri și distilate Wines & Spiritus Contest Winners, a Conferinței internaționale In wine[5].Gheorghe Cozub a fost membru al colegiilor de redacție ale revistelor Виноделие и виноградарство СССР (1980–1986), Pomicultura, viticultura și vinificația Moldovei (1981–1986) și Viticultura și vinificația în Moldova (2006), al Enciclopediei Виноградарство(vol. 1, 1986).A încetat din viață la 17 aprilie 2009, în Chișinău, fiind înmormântat în Cimitirul Ortodox Central.
Gheorghe Cozub 
Date personale Născut 30 august 1937
Cuhureștii de Sus, județul Soroca, Basarabia, Regatul RomânieiDecedat (71 de ani)
Chișinău, Republica MoldovaActivitate Rezidență Regatul României
URSS
Republica MoldovaDomeniu Oenologie Instituție Uniunea Producătorilor și Exportatorilor de Vinuri din Moldova Cunoscut pentru contribuțiile sale în domeniul vinificației Premii Ordinul „Drapelul Roșu de Muncă” (1970) - Ordinul „Insigna de onoare” (1974) - Laureat al Premiului de Stat domeniul Științei și Tehnicii (1974; 1983) - Titlul „Inginer emerit al R.S.S.M.” (1976) - Titlul „Vinificator emerit al Franței” (1982) - Ordinul „Gloria Muncii” (1997) - Ordinul Republicii (2007) - 2010: Alexandru Neagu (n. 19 iulie 1948, București d. 17 aprilie 2010[1][2]) a fost un fotbalist român[3], care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970.[4][5]În martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a, „în semn de apreciere pentru participarea la Turneul Final al Campionatului Mondial de Fotbal din anul 1970 din Mexic și pentru întreaga activitate”
- 2013: Paul Dan Cristea, academician, profesor român la Universitatea Politehnica din București (n. 1983)
- 2014: Gabriel García Márquez, scriitor columbian, laureat Nobel (n. 1927)
- 2016: Doris Roberts, actriță americană de film, teatru și televiziune (n. 1925);
- 2018: Barbara Bush, soția președintelui american George H. W. Bush (n. 1925).
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
Sărbători
- Ziua Internațională a Hemofiliei
- În calendarul ortodox: Sfânta și Marea Vineri (Zi aliturgică, Denia Prohodului Domnului); Sf Sfințit Mc Simeon, episcopul Persiei
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu