PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR; SFATURI URILE
ARTE 14 Mai
INVITAȚIE LA OPERĂ, BALET 14 Mai
Nabucodonosor
DANS MODERN
Rita Hayworth
MUZICĂ 14 Mai
Bach - Mass in B Minor BWV 232 + Presentation (recording of the Century : Otto Klemperer)
Best Romantic Love Songs Collection - Greatest Hist Love Songs Ever - Relaxing Piano Music
POEZIE 14 Mai
Dante Alighieri
Biografie Dante Alighieri
Dante Alighieri (*29 mai 1265, Florenţa - †14 septembrie 1321, Ravenna), poet şi filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al "Divinei Comedii", capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta ("poet în cel mai înalt grad").
"Dante era de statură mijlocie, cu un umblet grav şi liniştit. Avea o faţă lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru şi des, totdeauna cu o căutătură melancolică şi gânditoare" (Giovanni Boccaccio, Trattatello in laude di Dante).
Viaţa lui Dante este strâns legată de evenimentele politice din Florenţa. În acea perioadă, Florenţa era pe cale să devină oraşul cel mai important şi puternic din Italia centrală. Începând din 1250, un guvern comunal compus din burghezi şi meseriaşi înlătură supremaţia nobilimii şi, doi ani mai târziu, se bat primii "fiorini" de aur, monedă forte a comerţului european. Conflictul dintre "Guelfi", fideli autorităţii temporale a papei, şi "Ghibellini", partizani ai primatului politic al împăraţilor germani ai "Sfântului Imperiu Roman", se transformă într-un război între nobili şi burghezie. La naşterea lui Dante, după îndepărtarea Guelfilor, Florenţa se găsea în puterea Ghibellinilor. În 1266, Guelfii revin la putere şi Ghibellinii sunt expulzaţi din oraş. La rândul lor, Guelfii se divid în două fracţiuni: "bianchi" (albii) - care încercau să limiteze hegemonia papei - şi "neri" (negrii).
Dante se naşte la Florenţa pe 14 mai 1265 într-o familie din mica nobilime, tatăl - Alighiero di Bellincione - se ocupa cu negustoria. Mama - Gabriella degli Abati - i-a murit în copilărie şi tatăl atunci când Dante avea 17 ani. Cel mai semnificativ eveniment al tinereţii, după cum singur spune în opera sa "La Vita Nuova", este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di Folco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit de ea până la adoraţie, Beatrice devine simbolul angelic al graţiei divine, pe care o va cânta exaltat în "La Vita Nuova" şi mai târziu în "Divina Commedia".
Se cunoaşte puţin despre educaţia primită, dar creaţiile sale scot în evidenţă o erudiţie deosebită pentru timpurile sale. A fost profund impresionat de filozofia şi retorica lui Brunetto Latini, care apare ca figură importantă în "Divina Comedie". În Florenţa, audiază prelegerile de filozofie şi teologie la şcolile franciscane (pe lîngă biserica Santa Croce) şi dominicane (la biserica Santa Maria Novella), studiind mai ales pe Aristotel şi pe Toma d'Aquino . Se ştie că în 1285 Dante se afla în Bologna şi este foarte probabil să fi studiat la vestita Universitate din acest oraş.
Dante Alighieri - portret de Sandro BotticelliLa vârsta de 20 de ani se căsătoreşte cu cu Gemma Di Manetto Donati, aparţinând unei ramuri secundare a unei mari familii nobiliare, de la care va avea patru copii, Jacopo, Pietro, Giovanni şi Antonia.
În 1292, doi ani după moartea Beatricei în urma unor complicaţii puerperale, Dante începe să scrie "La Vita Nuova". În acelaşi timp se angajează în viaţa politică turbulentă din acel timp, imaginând în persoana împăratului "Sfântului Imperiu Roman" mitul unei posibile unităţi politice. Totuşi, în 1293, în urma unui decret prin care nobilii erau excluşi de la orice activitate politică, Dante este constrâns să se dedice numai creaţiei literare. Doi ani mai târziu, acest decret este abolit, cu condiţia ca persoana interesată să facă parte dintr-o corporaţie artizanală. Dante se înscrie în corporaţia medicilor şi farmaciştilor, şi în cea a bibliotecarilor, cu menţiunea de "poet". Se afiliază fracţiunii "Guelfilor albi", care se opuneau influenţei papei Bonifaciu al VIII-lea Caetani. În 1295 este trimis în San Gimignano cu o misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca magistrat, unul din cei şase "Priori" - supraveghetori ai puterii executive care alcătuia "Signoria". La îndemnul lui Dante, liderii grupurilor antagoniste - "albii" şi "negrii" - din rândul Guelfilor, au fost exilaţi pentru a se menţine liniştea în oraş. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu VIII, fracţiunea "negrilor" preia puterea politică în Florenţa, lui Dante i se interzice prezenţa în oraş şi este condamnat la o amendă drastică. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florenţa. Convins că a fost înşelat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unul din cercurile "Infernului" din "Divina Comedie".
Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată la Florenţa. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, în anii 1307-1309 la Paris, iar mai târziu la Ravenna. În 1310, speranţele politice ale lui Dante au fost trezite de sosirea în Italia a împăratului Henric al VII-lea de Luxemburg, în care vedea rezolvarea rivalităţilor dintre oraşele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henric în 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale. În 1316, conducerea oraşului Florenţa îl invită să se întoarcă din exil, dar condiţiile umilitoare erau aceleaşi ca pentru un infractor iertat. Dante resipnge cu demnitate invitaţia, spunând că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili în întregime onoarea ("senza onore e dignità di Dante....a Firenze non entrerò mai"). În 1319 Dante este invitat la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul oraşului. Doi ani mai târziu, este trimis ca ambasador la Veneţia. În timpul călătoriei de întoacere, suferă un atac de malarie şi moare în noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se găseşte şi astăzi mormîntul său, deşi florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.
Opera
Dante este ultimul mare exponent al culturii medievale, care - în generaţia următoare cu Petrarca şi Boccaccio - va face trecerea spre umanismul renaşterii. Împreună cu Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia şi Brunetto Latini devine principalul animator al noului stil literar, "Dolce Stil Novo". Spiritualitatea lui Dante este impregnată de misticismul caracteristic epocii istorice, după care providenţa este determinantă pentru evenimentele din viaţa oamenilor, pe calea ce duce la mântuire.
Dante Alighieri (*29 mai 1265, Florenţa - †14 septembrie 1321, Ravenna), poet şi filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al "Divinei Comedii", capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta ("poet în cel mai înalt grad").
"Dante era de statură mijlocie, cu un umblet grav şi liniştit. Avea o faţă lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru şi des, totdeauna cu o căutătură melancolică şi gânditoare" (Giovanni Boccaccio, Trattatello in laude di Dante).
Viaţa lui Dante este strâns legată de evenimentele politice din Florenţa. În acea perioadă, Florenţa era pe cale să devină oraşul cel mai important şi puternic din Italia centrală. Începând din 1250, un guvern comunal compus din burghezi şi meseriaşi înlătură supremaţia nobilimii şi, doi ani mai târziu, se bat primii "fiorini" de aur, monedă forte a comerţului european. Conflictul dintre "Guelfi", fideli autorităţii temporale a papei, şi "Ghibellini", partizani ai primatului politic al împăraţilor germani ai "Sfântului Imperiu Roman", se transformă într-un război între nobili şi burghezie. La naşterea lui Dante, după îndepărtarea Guelfilor, Florenţa se găsea în puterea Ghibellinilor. În 1266, Guelfii revin la putere şi Ghibellinii sunt expulzaţi din oraş. La rândul lor, Guelfii se divid în două fracţiuni: "bianchi" (albii) - care încercau să limiteze hegemonia papei - şi "neri" (negrii).
Dante se naşte la Florenţa pe 14 mai 1265 într-o familie din mica nobilime, tatăl - Alighiero di Bellincione - se ocupa cu negustoria. Mama - Gabriella degli Abati - i-a murit în copilărie şi tatăl atunci când Dante avea 17 ani. Cel mai semnificativ eveniment al tinereţii, după cum singur spune în opera sa "La Vita Nuova", este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di Folco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit de ea până la adoraţie, Beatrice devine simbolul angelic al graţiei divine, pe care o va cânta exaltat în "La Vita Nuova" şi mai târziu în "Divina Commedia".
Se cunoaşte puţin despre educaţia primită, dar creaţiile sale scot în evidenţă o erudiţie deosebită pentru timpurile sale. A fost profund impresionat de filozofia şi retorica lui Brunetto Latini, care apare ca figură importantă în "Divina Comedie". În Florenţa, audiază prelegerile de filozofie şi teologie la şcolile franciscane (pe lîngă biserica Santa Croce) şi dominicane (la biserica Santa Maria Novella), studiind mai ales pe Aristotel şi pe Toma d'Aquino . Se ştie că în 1285 Dante se afla în Bologna şi este foarte probabil să fi studiat la vestita Universitate din acest oraş.
Dante Alighieri - portret de Sandro BotticelliLa vârsta de 20 de ani se căsătoreşte cu cu Gemma Di Manetto Donati, aparţinând unei ramuri secundare a unei mari familii nobiliare, de la care va avea patru copii, Jacopo, Pietro, Giovanni şi Antonia.
În 1292, doi ani după moartea Beatricei în urma unor complicaţii puerperale, Dante începe să scrie "La Vita Nuova". În acelaşi timp se angajează în viaţa politică turbulentă din acel timp, imaginând în persoana împăratului "Sfântului Imperiu Roman" mitul unei posibile unităţi politice. Totuşi, în 1293, în urma unui decret prin care nobilii erau excluşi de la orice activitate politică, Dante este constrâns să se dedice numai creaţiei literare. Doi ani mai târziu, acest decret este abolit, cu condiţia ca persoana interesată să facă parte dintr-o corporaţie artizanală. Dante se înscrie în corporaţia medicilor şi farmaciştilor, şi în cea a bibliotecarilor, cu menţiunea de "poet". Se afiliază fracţiunii "Guelfilor albi", care se opuneau influenţei papei Bonifaciu al VIII-lea Caetani. În 1295 este trimis în San Gimignano cu o misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca magistrat, unul din cei şase "Priori" - supraveghetori ai puterii executive care alcătuia "Signoria". La îndemnul lui Dante, liderii grupurilor antagoniste - "albii" şi "negrii" - din rândul Guelfilor, au fost exilaţi pentru a se menţine liniştea în oraş. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu VIII, fracţiunea "negrilor" preia puterea politică în Florenţa, lui Dante i se interzice prezenţa în oraş şi este condamnat la o amendă drastică. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florenţa. Convins că a fost înşelat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unul din cercurile "Infernului" din "Divina Comedie".
Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată la Florenţa. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, în anii 1307-1309 la Paris, iar mai târziu la Ravenna. În 1310, speranţele politice ale lui Dante au fost trezite de sosirea în Italia a împăratului Henric al VII-lea de Luxemburg, în care vedea rezolvarea rivalităţilor dintre oraşele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henric în 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale. În 1316, conducerea oraşului Florenţa îl invită să se întoarcă din exil, dar condiţiile umilitoare erau aceleaşi ca pentru un infractor iertat. Dante resipnge cu demnitate invitaţia, spunând că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili în întregime onoarea ("senza onore e dignità di Dante....a Firenze non entrerò mai"). În 1319 Dante este invitat la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul oraşului. Doi ani mai târziu, este trimis ca ambasador la Veneţia. În timpul călătoriei de întoacere, suferă un atac de malarie şi moare în noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se găseşte şi astăzi mormîntul său, deşi florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.
Opera
Dante este ultimul mare exponent al culturii medievale, care - în generaţia următoare cu Petrarca şi Boccaccio - va face trecerea spre umanismul renaşterii. Împreună cu Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia şi Brunetto Latini devine principalul animator al noului stil literar, "Dolce Stil Novo". Spiritualitatea lui Dante este impregnată de misticismul caracteristic epocii istorice, după care providenţa este determinantă pentru evenimentele din viaţa oamenilor, pe calea ce duce la mântuire.
Cu celelalte doamne tu glumind
Cu celelalte doamne tu glumind,
cum de se-ntâmplã nu gândesti, stãpânã,
cã fata mea o alta-n ea îngânã
când frumusetea ta o vãd venind.
Dacã ai sti, n-ar putea Pietate
sã tinã împotrivã-mi încercare,
Amor când lângã tine îmi apare,
mai îndrãznet, mai sigur e în toate,
si îmi rãneste gândurile-n fricã,
acela-i mort, acela-i dat afarã,
doar el spre tine ochii îsi ridicã;
de-aceea un alt chip fac sã-mi aparã,
dar nu fãrã sã-aud atunci preabine
vaietul izgonirilor din mine.
cum de se-ntâmplã nu gândesti, stãpânã,
cã fata mea o alta-n ea îngânã
când frumusetea ta o vãd venind.
Dacã ai sti, n-ar putea Pietate
sã tinã împotrivã-mi încercare,
Amor când lângã tine îmi apare,
mai îndrãznet, mai sigur e în toate,
si îmi rãneste gândurile-n fricã,
acela-i mort, acela-i dat afarã,
doar el spre tine ochii îsi ridicã;
de-aceea un alt chip fac sã-mi aparã,
dar nu fãrã sã-aud atunci preabine
vaietul izgonirilor din mine.
Oricărui nobil suflet
Oricãrui nobil suflet iubitor
cãruia-i vin cu spusa-mi înainte,
sã-mi zicã de aceasta, ce-are-n minte,
salut întru stãpânul sãu, Amor.
Deja trecuse ceasul trei din taina
vremii ce-i datã stelei lucitoare,
când fãrã veste Zeul îmi apare,
de el de-mi amintesc m-apucã spaima.
Voios pãrea Amor tinând în mânã
inima-mi, iar în brate purta-n pânzã
de-altar, dormind, doamna-mi înfãsuratã.
Si o trezi, din inima-mi ce-ngânã
vãpãi, cu fricã o hrãni, ascunsã;
vãzui cã pleacã-n lacrimi deodatã.
cãruia-i vin cu spusa-mi înainte,
sã-mi zicã de aceasta, ce-are-n minte,
salut întru stãpânul sãu, Amor.
Deja trecuse ceasul trei din taina
vremii ce-i datã stelei lucitoare,
când fãrã veste Zeul îmi apare,
de el de-mi amintesc m-apucã spaima.
Voios pãrea Amor tinând în mânã
inima-mi, iar în brate purta-n pânzã
de-altar, dormind, doamna-mi înfãsuratã.
Si o trezi, din inima-mi ce-ngânã
vãpãi, cu fricã o hrãni, ascunsã;
vãzui cã pleacã-n lacrimi deodatã.
Plângeţi amanţi, când Zeul chiar a plans
Plângeti, amanti, când Zeul chiar a plâns,
vãzând ce tânguiri îl întâmplarã.
Amor, aude doamne chemând strâns
milã, din ochi dând plângerea afarã.
Josnica moarte, într-o sfântã stare
a aruncat cruda ei stãruintã
si-a prãpãdit chiar lauda-n fiintã,
în nobilã femeie cinstitoare.
Laudã-i da Amor în al sãu cânt:
si l-am vãzut asa-n carne si oase,
deasupra moartei forme gratioase,
în lacrimi, si la cer priviri ducând
spre sufletul trãind acolo blând,
ce doamnã-a fost si chip voios purtase.
vãzând ce tânguiri îl întâmplarã.
Amor, aude doamne chemând strâns
milã, din ochi dând plângerea afarã.
Josnica moarte, într-o sfântã stare
a aruncat cruda ei stãruintã
si-a prãpãdit chiar lauda-n fiintã,
în nobilã femeie cinstitoare.
Laudã-i da Amor în al sãu cânt:
si l-am vãzut asa-n carne si oase,
deasupra moartei forme gratioase,
în lacrimi, si la cer priviri ducând
spre sufletul trãind acolo blând,
ce doamnã-a fost si chip voios purtase.
Camil Petrescu
Biografie Camil Petrescu
Camil Petrescu s-a nascut in Bucuresti la 22 aprilie 1894. A urmat cursurile Colegiului \"Sf. Sava\" si ale Liceului \"Gh.Lazar\", apoi Facultatea de Filosofie si Litere. Debuteaza in revista Facla in 1914. Ia parte, in mod direct, la primul razboi mondial. Dupa razboi e, o vreme, profesor si gazetar la Timisoara. In 1921 il aflam la revista Sburatorul, de al carei cenaclu se disociaza in 1933. Este redactor la \"Revista Fundatiilor Regale\", director al Teatrului National din Bucuresti. In 1948 devine membru al Academiei Romane.
Debutul editorial se petrece in 1923 cu volumul Versuri. Ideea. Ciclul mortii. Fondeaza publicatiile Saptamina muncii intelectuale si artistice si Cetatea literara.
Moare la 14 mai 1957.
Intreaga poetica a romanului camil-
petrescian exprima renuntarea
curajoasa la iluzia cunoasterii
absolute o omului.
(N.Manolescu)
Camil Petrescu, personalitate multilaterala, s-a manifestat creator in cele mai variate directii ale culturii. Cu vadite si temeinice aplicatii spre filosofie, formatia spirituala a scriitorului si-a pus amprenta asupra creatiei sale literare.
A fost preocupat constant de teoretizareaactului creator al literaturii in perioada interbelica.
A adus contributii novatoare in poezie, in tehnica romanului si a teatrului romanesc.
Conceptia sa cu privire la literatura este cuprinsa in numeroase articole, studii, dar mai ales in conferinta Noua structura si opera lui Marcel Proust, aparuta in volumul Teze si antiteze. Camil Petrescu fixeaza o estetica moderna romanului romanesc.
Ceea ce da unitate operei lui Camil Petrescu - acest \"trudnic in ale scrisului\", cum se autodefineste - este aspiratia spre autenticitate. Camil Petrescu este unul dintre promotorii innoirii literaturii. Dupa el, literatura unei epoci trebuie sa fie sincrona cu filosofia si cu celelalte domenii ale cunoasterii. Romanele lui Camil Petrescu impun o noua forma epica, neavind propriu-zis un subiect; in timp ce, pina la el, in literatura noastra dominau romanele sociale, monografice, romanul lui se structureaza pe o pasiune sau pe o idee. Romanul lui Camil Petrescu este unul de observatie a vietii interioare, de analiza psihologica, iar creatorul descrie realitatea in masura in care a cunoscut-o prin experienta directa.
Camil Petrescu s-a nascut in Bucuresti la 22 aprilie 1894. A urmat cursurile Colegiului \"Sf. Sava\" si ale Liceului \"Gh.Lazar\", apoi Facultatea de Filosofie si Litere. Debuteaza in revista Facla in 1914. Ia parte, in mod direct, la primul razboi mondial. Dupa razboi e, o vreme, profesor si gazetar la Timisoara. In 1921 il aflam la revista Sburatorul, de al carei cenaclu se disociaza in 1933. Este redactor la \"Revista Fundatiilor Regale\", director al Teatrului National din Bucuresti. In 1948 devine membru al Academiei Romane.
Debutul editorial se petrece in 1923 cu volumul Versuri. Ideea. Ciclul mortii. Fondeaza publicatiile Saptamina muncii intelectuale si artistice si Cetatea literara.
Moare la 14 mai 1957.
Intreaga poetica a romanului camil-
petrescian exprima renuntarea
curajoasa la iluzia cunoasterii
absolute o omului.
(N.Manolescu)
Camil Petrescu, personalitate multilaterala, s-a manifestat creator in cele mai variate directii ale culturii. Cu vadite si temeinice aplicatii spre filosofie, formatia spirituala a scriitorului si-a pus amprenta asupra creatiei sale literare.
A fost preocupat constant de teoretizareaactului creator al literaturii in perioada interbelica.
A adus contributii novatoare in poezie, in tehnica romanului si a teatrului romanesc.
Conceptia sa cu privire la literatura este cuprinsa in numeroase articole, studii, dar mai ales in conferinta Noua structura si opera lui Marcel Proust, aparuta in volumul Teze si antiteze. Camil Petrescu fixeaza o estetica moderna romanului romanesc.
Ceea ce da unitate operei lui Camil Petrescu - acest \"trudnic in ale scrisului\", cum se autodefineste - este aspiratia spre autenticitate. Camil Petrescu este unul dintre promotorii innoirii literaturii. Dupa el, literatura unei epoci trebuie sa fie sincrona cu filosofia si cu celelalte domenii ale cunoasterii. Romanele lui Camil Petrescu impun o noua forma epica, neavind propriu-zis un subiect; in timp ce, pina la el, in literatura noastra dominau romanele sociale, monografice, romanul lui se structureaza pe o pasiune sau pe o idee. Romanul lui Camil Petrescu este unul de observatie a vietii interioare, de analiza psihologica, iar creatorul descrie realitatea in masura in care a cunoscut-o prin experienta directa.
Cearta
Miniatură de fildeş mărită,
Şi necăjită,
Tu nu ştii ce să faci,
Supărată pe mine:
Să râzi?
Să plângi?
Dar îţi strălucesc ochii
De parcă-s plini de rouă,
Căci tu le faci pe amândouă
Negrăit de frumos,
Cum cade câte-o rază de lumină
Pe nasul unui copil mânios.
Eu însă citesc mai departe şi tac…
Şi tu plângi tot mai tare,
Că nu vreau să viu să te-mpac.
Dar e destul ca mai târziu
Să zâmbesc
Privind într-altă parte
(Mereu aplecat cu ochii-n carte)
Ca să mă smuceşti furioasă de haină
Şi să râzi plângând acum de ciudă
Că te-am împăcat.
Şi necăjită,
Tu nu ştii ce să faci,
Supărată pe mine:
Să râzi?
Să plângi?
Dar îţi strălucesc ochii
De parcă-s plini de rouă,
Căci tu le faci pe amândouă
Negrăit de frumos,
Cum cade câte-o rază de lumină
Pe nasul unui copil mânios.
Eu însă citesc mai departe şi tac…
Şi tu plângi tot mai tare,
Că nu vreau să viu să te-mpac.
Dar e destul ca mai târziu
Să zâmbesc
Privind într-altă parte
(Mereu aplecat cu ochii-n carte)
Ca să mă smuceşti furioasă de haină
Şi să râzi plângând acum de ciudă
Că te-am împăcat.
În prag
Deschide ferecata poartă,
Kicsikém,
Sunt acolo-ngrămădite
Tristeţi de mult uitate,
Vechituri şi gânduri părăsite,
Toane reci pe lângă soartă.
Rând pe rând am aruncat acolo,
Ca într-un pod de casă,
Atâtea lucruri care-au fost,
Desperechiate, prăfuite de uitare,
Zestre şi povară fără rost.
În jilţul fericirilor trecute,
Cu câlţii scoşi afară,
Doarme somnoros «odinioară»
(L-o cuprinde cândva cartea
Amintirii prefăcute.)
Treze stau prin colţuri drame doar schelete,
Printre ele nebunii săpate în perete,
Glume care-ncearcă nemurirea,
Spinări reci de salamandre
Subt duşumeaua minţii, prin meandre.
A trecut pe-acolo moartea şi iubirea.
Cine să le judece şi să despartă?
O, deschide ferecata poartă
Kicsikém
Nu te teme
Duhurile toate te privesc
- Unele cu drag –
Căci, albă şi fragedă,
Tu te profilezi uşoară
Ca pe un primăvăratec prag.
Şi-n jurul tău
Tremură lumina crudă de afară.
Kicsikém,
Sunt acolo-ngrămădite
Tristeţi de mult uitate,
Vechituri şi gânduri părăsite,
Toane reci pe lângă soartă.
Rând pe rând am aruncat acolo,
Ca într-un pod de casă,
Atâtea lucruri care-au fost,
Desperechiate, prăfuite de uitare,
Zestre şi povară fără rost.
În jilţul fericirilor trecute,
Cu câlţii scoşi afară,
Doarme somnoros «odinioară»
(L-o cuprinde cândva cartea
Amintirii prefăcute.)
Treze stau prin colţuri drame doar schelete,
Printre ele nebunii săpate în perete,
Glume care-ncearcă nemurirea,
Spinări reci de salamandre
Subt duşumeaua minţii, prin meandre.
A trecut pe-acolo moartea şi iubirea.
Cine să le judece şi să despartă?
O, deschide ferecata poartă
Kicsikém
Nu te teme
Duhurile toate te privesc
- Unele cu drag –
Căci, albă şi fragedă,
Tu te profilezi uşoară
Ca pe un primăvăratec prag.
Şi-n jurul tău
Tremură lumina crudă de afară.
Versuri pentru ziua de atac
Fii gata, prietene soldat, fii gata.
Curata-ti cu grija arma si lopata
Si pune-ti cruciulita la gât, -
Mâine va fi un atac mare
Si-atât.
De undeva, de departe, ne vor trimite ordine:
Cu ranita si arma în spinare,
Pe drumurile ude de ploaie si-ntuneric
Ne vor purta întreaga noapte
În soapte.
Târziu ne vor opri în fata portii.
În fata portii nevazute-a mortii.
La trei din noapte vom scula din somn
Pe cei ce se lasara istoviti în noroi,
Vom astepta din nou
Noi ordine.
Vom astepta chinuitor
Si-apoi patrunsi de ploaie pâna la vertebre,
Murdari, încatusati, greoi,
În zorii albiciosi si umezi de septembre
Când palele de ceata se rup peste tufisuri
În siruri rare vom urca,
Cu pasi definitivi
Colina, dupa care stam
Si dincolo, deodata -
De nepatruns, patrunzator si gol
Va sta-naintea noastra câmpul de bataie.
Unic, imens si nou
Va sta-naintea noastra câmpul de bataie.
Surprinsi privim o clipa acest tinut funest.
Un semn, un gest…
Si-ncet pornim pe povârnisul gol al mortii
Intram, alunecam pe povârnisul gol si noroios al mortii.
Prietene soldat,
Cu toate ca afara ploua,
Se vor petrece mâine lucruri care-ntrec
Si mintea si puterile noastre.
La un pas de sufletele noastre
Mâine
Se va petrece poate ceva nou.
Nu-ti mai trudi zadarnic mintea,
Prietene soldat.
Mai bine fii gata
Si-atât.
Curata-ti cu grija arma si lopata
Si pune-ti cruciulita la gât.
Fii gat,
Pregateste-ti frumos sufletul.
Omoara în el -de azi- tot trecutul.
Fa din el un trup de mort
Cu piele de ceara si vine albastre.
Ghemuit în cort,
T;i-aprinde iar tigarea.
Cadavre-s de acum nadejdile noastre…
Nu stie nimeni…
Nu banuie nimeni…
O, nimeni nu stie ce va fi.
Dar mâine pe-nserate
Câtiva, acei ce plasa mortii-o vor razbate,
În jurul lor cu sete si groaza vor privi.
Prietene soldat, pâna diseara,
Pâna la noapte, pune flori de sticla rece
Pe tot ce-a fost…
Linistit, linistit, linistit.
Nu mai gândi la ce se va petrece
(Nu are, camarade, nici un rost),
Fii linistit…
Omoara-ti sufletul cu grija, si calm
Ai timp destul.
Asa a fost sa fie,
În zi de toamna burnitoasa, cenusie.
O, înca-o data, ai tot timpul:
Nu te teme.
Diseara ne vor da ceai si pesmeti.
Omoara-ti sufletul de cu vreme
Ca sa poti mânca linistit.
(Ceaiul e bun ca sa nu îngheti.)
Prietene soldat,
Ucide-ti sufletul cu grija:
Restul n-are nici o însemnatate:
De va fi glont, sau colt de schija,
Pâna la tine nimic nu va strabate.
Curata-ti cu grija arma si lopata
Si pune-ti cruciulita la gât, -
Mâine va fi un atac mare
Si-atât.
De undeva, de departe, ne vor trimite ordine:
Cu ranita si arma în spinare,
Pe drumurile ude de ploaie si-ntuneric
Ne vor purta întreaga noapte
În soapte.
Târziu ne vor opri în fata portii.
În fata portii nevazute-a mortii.
La trei din noapte vom scula din somn
Pe cei ce se lasara istoviti în noroi,
Vom astepta din nou
Noi ordine.
Vom astepta chinuitor
Si-apoi patrunsi de ploaie pâna la vertebre,
Murdari, încatusati, greoi,
În zorii albiciosi si umezi de septembre
Când palele de ceata se rup peste tufisuri
În siruri rare vom urca,
Cu pasi definitivi
Colina, dupa care stam
Si dincolo, deodata -
De nepatruns, patrunzator si gol
Va sta-naintea noastra câmpul de bataie.
Unic, imens si nou
Va sta-naintea noastra câmpul de bataie.
Surprinsi privim o clipa acest tinut funest.
Un semn, un gest…
Si-ncet pornim pe povârnisul gol al mortii
Intram, alunecam pe povârnisul gol si noroios al mortii.
Prietene soldat,
Cu toate ca afara ploua,
Se vor petrece mâine lucruri care-ntrec
Si mintea si puterile noastre.
La un pas de sufletele noastre
Mâine
Se va petrece poate ceva nou.
Nu-ti mai trudi zadarnic mintea,
Prietene soldat.
Mai bine fii gata
Si-atât.
Curata-ti cu grija arma si lopata
Si pune-ti cruciulita la gât.
Fii gat,
Pregateste-ti frumos sufletul.
Omoara în el -de azi- tot trecutul.
Fa din el un trup de mort
Cu piele de ceara si vine albastre.
Ghemuit în cort,
T;i-aprinde iar tigarea.
Cadavre-s de acum nadejdile noastre…
Nu stie nimeni…
Nu banuie nimeni…
O, nimeni nu stie ce va fi.
Dar mâine pe-nserate
Câtiva, acei ce plasa mortii-o vor razbate,
În jurul lor cu sete si groaza vor privi.
Prietene soldat, pâna diseara,
Pâna la noapte, pune flori de sticla rece
Pe tot ce-a fost…
Linistit, linistit, linistit.
Nu mai gândi la ce se va petrece
(Nu are, camarade, nici un rost),
Fii linistit…
Omoara-ti sufletul cu grija, si calm
Ai timp destul.
Asa a fost sa fie,
În zi de toamna burnitoasa, cenusie.
O, înca-o data, ai tot timpul:
Nu te teme.
Diseara ne vor da ceai si pesmeti.
Omoara-ti sufletul de cu vreme
Ca sa poti mânca linistit.
(Ceaiul e bun ca sa nu îngheti.)
Prietene soldat,
Ucide-ti sufletul cu grija:
Restul n-are nici o însemnatate:
De va fi glont, sau colt de schija,
Pâna la tine nimic nu va strabate.
TEATRU/FILM 14 Mai
Camil Petrescu
Biografie
Camil Petrescu (n. ,[2] București, Regatul României[3] – d. ,[4][5] București, Republica Populară Română[6]) a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română, în special, ca inițiator al romanului modern. Nicolae Manolescu scria că „Întreaga poetică a romanului camil-petrescian exprimă renunțarea curajoasă la iluzia cunoașterii absolute a omului”.[necesită citare] Membru titular al Academiei Române (din 1948).
S-a născut la București, în 9/21 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, înainte de nașterea scriitorului) și al Anei Cheler. A fost crescut de o doică din familia subcomisarului de poliție Tudor Popescu, din mahalaua Moșilor. După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul „Sfântul Sava” și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București. Rezultatele bune la învățătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile Facultății de Filozofie și Litere de la Universitatea București. Își ia cu brio licența, cu calificativul „magna cum laude“, în fața unei comisii prezidată de profesorul de filosofie P.P. Negulescu. Devine mai apoi profesor de liceu la Timișoara. Își ia doctoratul în filosofie cu o teză despre teatru, intitulată „Modalitatea estetică a teatrului“. A publicat un studiu în lucrarea „Istoria filosofiei“, coordonată de N. Bagdasar, legat de un câmp nou, fenomenologia în opera lui Husserl.
Între 1916 - 1918 participă ca ofițer la Primul Război Mondial, iar experiența trăită acum se regăsește în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). În 1916, e mobilizat și pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăși în prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul unui bombardament german își pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viață, după cum își notează în Jurnal: „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc(…) Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează «în șoaptă» eu rămîn vecinic absent“. Ambianța războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 va fi eliberat din lagărul german, revenind la București.
Încă din anul 1920 participă la ședințele cenaclului Sburătorul condus de Eugen Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de stânga, N. D. Cocea e modelul său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său erou Gelu Ruscanu din drama Jocul ielelor și a eroului său, Ladima, din romanul Patul lui Procust.
Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morții în 1923. În 1933 publică cel mai valoros roman al său și unul dintre romanele importante ale Modernismului european, Patul lui Procust.
În 1939 este numit directorul Teatrului Național din București, unde va rezista doar 10 luni, iar din 1948 este ales membru titular al Academiei Române.
Moare la 14 mai 1957, la București. Astfel, masivul roman social închinat lui Nicolae Bălcescu Un om între oameni rămâne neterminat. Ion Negoițescu îi va caracteriza sec romanul, drept „o întreprindere jalnică” pe motiv că autorul îmbrățișase principiile realismului socialist și devenise unul dintre susținătorii noului regim comunist. O opinie diametral opusă asupra romanului Un om între oameni aparține profesorului și criticului literar Șerban Cioculescu, exprimată în volumul Varietăți critice (1966)[8]: "Lucrare de vastă documentare și de pătrunzătoare reconstituire a momentului istoric, romanul [Un om între oameni] este poate capodopera lui Camil Petrescu și una dintre culmile literaturii noastre epice". Este de remarcat adverbul poate din afirmația lui Ș.Cioculescu, care atenuează întrucâtva calificarea superlativă "una dintre culmile literaturii noastre epice".
Opera literară[modificare | modificare sursă]
Crezul literar al lui Camil Petrescu este exprimat în mod sugestiv în volumul de Versuri. Ideea. Ciclul morții, care are ca moto: Jocul ideilor e jocul ielelor:
- Dar eu,
- Eu am văzut idei...
- (...)
- Eu sunt dintre acei
- Cu ochi halucinați și mistuiți lăuntric,
- Cu sufletul mărit
- Căci am văzut idei.
Concepte estetice[modificare | modificare sursă]
- Autenticitatea este esența noului în creația literară a lui Camil Petrescu, a cărui aspirație către autenticitate conferă originalitate poeziei, vitalitate teatrului și "momente autentice de simțire" în roman. Autenticitatea este ilustrarea realității prin propria conștiință, scriitorul însuși mărturisea: „Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea conștiinței mele, conținutul meu psihologic“.
- Substanțialitatea (substanțialismul) este concepția conform căreia literatura trebuie să reflecte esența concretă a vieții: iubirea, gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit, cunoașterea, dreptatea, adevărul, demnitatea, acele categorii morale absolute.
- Sincronizarea în concepția lui Camil Petrescu este armonizarea desăvârșită a literaturii cu filozofia și psihologia epocii, întrucât actul de creație este un act de cunoaștere, de descoperire și nu de invenție: „Nu putem cunoaște absolut nimic, decât răsfrângându-ne în noi înșine“.
- Luciditatea este trăsătura dominantă a personajelor lui Camil Petrescu, intelectuali analitici și introspectivi, hipersensibili, intransigenți și inflexibili moral. Luciditatea „nu omoară voluptatea reală, ci o sporește“.
- Narațiunea la persoana I folosește timpul subiectiv, care aduce în prezent gânduri, îndoieli, fapte trecute, totul fiind subordonat memoriei involuntare; romanul înseamnă, așadar, experiență interioară: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu, ... din mine însumi nu pot ieși (...), eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi“.
- Relativismul reiese din multitudinea punctelor de vedere în jurul aceluiași obiect, aceluiași concept, aceleiași norme morale.
- Anticalofilismul (împotriva scrisului frumos) este o adevărată bătălie estetică pe care o duce scriitorul care susține formula literară a jurnalului, a confesiunii, ce se notează precis, exact, „ca într-un proces verbal“.
Teme și motive[modificare | modificare sursă]
- Războiul - ca experiență de viață trăită, o experiență decisivă a intelectualului, războiul ca iminență a morții este tragic și absurd.
- Reprezentant: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
- Introspecția psihologică se regăsește în majoritatea operelor sale, prin observarea vieții interioare, prin analiză psihologică a conștiinței personajelor.
- Reprezentant: Patul lui Procust
- Intelectualul - cu dramele lui de conștiință - este prezent într-un cadru de existență obiectiv-socială, dominat de setea de absolut.
- Operele sunt structurate pe o pasiune sau un sentiment, ele fiind adevărate "monografii ale unor idei".
Personajele[modificare | modificare sursă]
- Născute din frământări, scepticism, tensiune intelectuală, etică umană, eroii lui Camil Petrescu sunt în căutare de certitudini pentru un sentiment puternic („singura existență reală e aceea a conștiinței“).
- Hipersensibile, amplificând semnificația unui gest, a unei priviri, a unui cuvânt până la proporțiile unei catastrofe.
- Inadaptate superior, intelectuali intransigenți într-o luptă continuă cu ordinea socială, afacerismul, politicianismul, mondenitatea (nefiind în nici un fel „geniul neînțeles“ eminescian).
- Intelectuali lucizi, ei trăiesc pe drama inflexibilității conștiinței, a pasiunii analizate cu luciditate: „Câtă luciditate atâta conștiință, câtă conștiință atâta pasiune și deci atâta dramă.“
- Sunt încătușați ai absolutului, spirite absolutizante, intelectuali ce trăiesc drame de conștiință, fiind însetați de absolut.
- Eroii lui Camil Petrescu sunt învinși de propriul lor ideal, trăiesc drama destinului tragic, singurul supraviețuitor fiind Ștefan Gheorghidiu.
- Semnificația titlurilor reflectă starea interioară a personajelor, sugerând esența dramatică a conștiinței, a aspirației spre absolut.
- Autorul se identifică cu personajul principal (narațiunea la persoana I) și, deseori, replicile altor personaje exprimă concepția și opiniile lui Camil Petrescu.
Stilul anticalofil[modificare | modificare sursă]
- Formule estetice moderne, prin interesul pentru stările difuze ale eroilor, de exaltare a trăirilor sondare până în zonele cele mai adânci ale subconștientului.
- Desăvârșit echilibru și simetrie a compoziției.
- Maniera proustiană a fluxului memoriei, conștiința selecționând aceste fapte care vor duce la opțiunea finală.
- Monologul interior, ca mod de exprimare a trăirilor lăuntrice, de reflectare asupra existenței lui individuale (afectul și intelectul sunt într-o luptă permanentă).
- Limbajul este remarcabil prin imaginile intelectuale.
- Figurile de stil se rezumă la comparații și epitete, dar „fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie“.
- Scriitorul consideră scrisul ca pe un act de eliberare existențială, prin care spiritul se descoperă și se mărturisește: „Un roman de adâncire a sentimentelor metafizice se lucrează cu atenția și răbdarea unui covor de preț.“ (Camil Petrescu – Teze și antiteze).
Studii[modificare | modificare sursă]
- Teze și antiteze (1936), eseuri
- Modalitatea estetică a teatrului (1937), teza de doctorat
- Husserl – cu o introducere în filozofia fenomenologică, un capitol din Istoria filosofiei moderne (1938)
- Doctrina substanței 1940, editată integral postum în 1988, vol. I-II, Ed. Științifică și Enciclopedică,eseu filosofic. Filozofia lui Camil Petrescu, dezvoltată în Doctrina substanței se revendică de la Husserl și Bergson[9]
Romane[modificare | modificare sursă]
- Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930)
- Patul lui Procust (1933)
- Un om între oameni (1953 - 1957, neterminat) O caracterizare cuprinzătoare și sintetică a romancierului Camil Petrescu este formulată de G. Călinescu în Istoria literaturii române. Compendiu (1968)[10]: "Camil Petrescu este în roman un anticalofil, partizan al dicteului automat...Bergsonian și proustian, înțelege să cultive fără stânjenire "fluxul amintirilor" și gidian, să respecte autenticul în jurnale în care pretinde a nu modifica nimic din cursul amintirii...".
Nuvele[modificare | modificare sursă]
- Turnul de fildeș (1950)
- Moartea pescărușului (1950)
- Mănușile (1950)
- Cei care plătesc cu viața (1950)
- Un episod... (1957)
Poezie[modificare | modificare sursă]
- Versuri. Ideea. Ciclul morții (1923)
- Un luminiș pentru Kicsikem (1925)
- Transcendentalia (1931),
- Din versurile lui Ladima (1932)
Dramaturgie[modificare | modificare sursă]
- Jocul ielelor (1918)
- Act venețian (1918-1946)
- Suflete tari (1921)
- Danton (1924-1925)
- Mioara (1926)
- Mitică Popescu (1925-1926)
- Dona Diana, comedie în gustul Renașterii în zece tablouri după Moreto (1938)
- Iată femeia pe care o iubesc (1943)
- Prof. dr. Omu vindecă de dragoste (1946)
- Bălcescu (1948)
- Caragiale în vremea lui (1955)
Despre dramaturgia lui Camil Petrescu, G. Călinescu (Op.cit., p.292) scrie: "Cea mai profundă operă [în dramaturgie] este Danton..." Despre personajul Danton, construit de Camil, G. Călinescu afirmă: "Danton e un burghez bonom, soț bun, politician ferm, fără șovăiri sentimentale, disprețuind formalismele și paperaseria, suflet suav în intimitate, tată de familie fără puritanism...".
| Camil Petrescu | |||
 Camil Petrescu | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | [2]  București, Regatul României[3] | ||
| Decedat | (63 de ani)[4][5] București, Republica Populară Română[6] | ||
| Înmormântat | Cimitirul Bellu[7] | ||
| Părinți | Camil Petrescu, Ana Cheler | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România | ||
| Ocupație | dramaturg romancier[*] filozof poet critic de teatru[*] | ||
| Pseudonim | Raul D. | ||
| Limbi | limba română[1] | ||
| Studii | Universitatea din București | ||
| Activitatea literară | |||
| Activ ca scriitor | 1914-1957 | ||
| Mișcare/curent literar | Realism, Modernism | ||
| Operă de debut | Femeile și fetele de azi | ||
| Opere semnificative | Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust, Un om între oameni, Jocul ielelor, Danton | ||
| Note | |||
| Este considerat un pionier al romanului modern. | |||
| |||
Victoria Mierlescu
Biografie
Victoria Mierlescu (n. 18 septembrie 1905, Giurgiu - d. 14 mai 1992, București) a fost o actriță română de film, radio, televiziune, scenă și voce. A fost actriță la Teatrul Național „I. L. Caragiale” și la Teatrul de Comedie din București. A fost distinsă în ianuarie 1953 cu Ordinul Muncii, clasa III „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”.[2] A obținut ulterior titlul de artistă emerită.
FILMOGRAFIE
- Muntele ascuns (1974)
- Povestea dragostei (1976)
- Tufă de Veneția (1977)
- E atât de aproape fericirea (1977)[3]
- Prea cald pentru luna mai (1984)
- Domnișoara Aurica (1986)
- Secretul lui Nemesis (1987)
- Fără lumini de poziție (1989)
Victoria Mierlescu Date personale Născută
Giurgiu, RomâniaDecedată (86 de ani)
București, RomâniaCetățenie 
România Ocupație actriță de teatru[*]
actriță de filmAlte premii Ordinul Muncii (1953)
Tatiana Iekel
Biografie
Tatiana Iekel (n. 10 octombrie 1932, Iași[3][4] - d. 14 mai 2017, București[5]) a fost o actriță română de film, radio, scenă, voce și televiziune. A fost prima soție a actorului Florin Piersic, împreună cu care are un fiu, actorul Florin Piersic, Jr.
ROLURI INTERPRETATE
- 1952: Micii burghezi (regia Sorana Coroamă-Stanca) - Svetaeva
- 1953: Nepoții gornistului (regia Sorana Coroamă Stanca) - Simina
- 1953: Iașii în carnaval (regia Marietta Sadova, Gabriel Negri) - A doua mască
- 1954: A fost odată (regia Ghebal Georgescu) - Ilenuța
- 1954: Mincinosul (regia Ion Lucian, Rodica Gheorghiu) - Colombina
- 1954: Răsare soarele (regia Dinu Negreanu) - Mura
- 1956: Nota zero la purtare (regia Ion Lucian) - Mariana Pleșoianu
- 1956: Patriotica română (regia Marietta Sadova) - Dactilografa
- 1957: Monserrat (regia D. Neleanu) - Mama
- 1957: Noi, cei fără de moarte (regia Mihai Raicu) - Margareta Ciuc
- 1957: Seara răspunsurilor (regia Ghebal Georgescu) - Dana Pascal
- 1957: Acolo departe (regia Mihai Raicu) - Ioana
- 1958: În căutarea bucuriei (regia Ion Gheorghiu - Tatiana
- 1958: Zboară cocorii (regia Mihai Raicu - Veronica Bogdanovna
- 1959: Ferestre deschise (regia Horea Popescu - Vica
- 1959: Fotoliu 16 (regia Marcel Anghelescu, Colette Corbu) - Iulia Trepetova
- 1959: Scurtă convorbire (regia Mihai Raicu) - Ludmila
- 1959: Brigada I de cavalerie (regia Radu Penciulescu, Radu Dunăreanu - A doua consomolistă
- 1960: Secunda 58 (regia Radu Dunăreanu) - Domnica Rotaru
- 1961: Prima întâlnire (regia Ion Cojar) - Marina
- 1961: Marele fluviu își adună apele (regia D. Neleanu) - Caterina
- 1961: Pigulete plus cinci fete (regia Ion Lucian) - Irina Aioanei
- 1962: În fiecare seară toamna (regia Venelin Tankov) - Elena
- 1962: Logodnicul de profesie se-nsoară (regia Radu Penciulescu) - Kamila Sipkova
- 1963: Ocolul pământului (regia Radu Penciulescu) - Animatoare
- 1964: Oricât ar părea de ciudat (regia Radu Penciulescu) - Letiția Dinu
- 1965: Jacques Prevert (regia Radu Penciulescu)
- 1965: Cu tot soarele pe masă (regia Mihai Dimiu) - Femeia
- 1966: Amoor (regia Dinu Cernescu) - Ellen Manville
- 1966: Simple coincidențe (regia Ion Cojar)
- 1967: Bătrânele și marea (regia Iannis Veakis) - Una dintre bătrâne
- 1967: Vreți să jucați cu noi? (regia D. Neleanu) - Guliță
- 1968: Baltagul (regia Radu Penciulescu) - Nevasta lui David
- 1968: Bufonul (regia Valeriu Moisescu) - Orsita
- 1968: Ofițerul recrutor (regia Valeriu Moisescu) - Rose
- 1969: Carlota (regia D. Neleanu) - Carlota
- 1970: Emigrantul din Brisbane (regia Valeriu Moisescu) - Laura
- 1970: Don Juan moare ca toți ceilalți (regia Emil Mandric) - Maria Magdalena
- 1971: Cum se jefuiește o bancă (regia Mihai Berechet) - Regina
- 1971: Ape și oglinzi (regia Ion Cojar) - Mătușa Elisabeta
- 1971: Timp și adevăr (regia Ion Cojar) - Anca Cernat
- 1972: Vicleniile lui Scapin (regia Iulian Vișa) - Geronte
- 1972: Simfonie pentru destinul meu (regia Ion Cojar) - Diriginta
- 1972: Testamentul câinelui (regia Sorana Coroamă Stanca) - Preamilostiva doamnă
- 1973: Philadelphia ești a mea (regia Sorana Coroama Stanca) - Lizzy Sweeney
- 1974: Viața e ca un vagon (regia Ion Maximilian) - Tereza Schoner
- 1975: Cu cărțile pe față (regia Sorana Coroamă Stanca) - Adela
- 1975: Galileo Galilei (regia D. Neleanu) - Doamna Sarti
- 1976: Rața sălbatică (regia Sorana Coroamă Stanca) - Doamna Sorby, menajera
- 1976: Vara trecută la Ciulimsk (regia D. Neleanu) - Ana Horosih
- 1977: Rețeta fericirii (regia Aurel Baranga) - Aurora
- 1977: Omul, continuați să puneți întrebări (regia Laurențiu Azimioară)
- 1978: Unchiul Vanea (regia Laurențiu Azimioară) - Marina
- 1978: Nebuna din Chaillot (regia Silviu Purcărete) - Gabrielle
- 1979: Pluralul englezesc (regia Sanda Manu) - Jane Hopcroft
- 1979: Zbor de sticleți (regia Dem Rădulescu) - Amandina
- 1979: Minetti (regia Anca Ovanez-Doroșenco) - Doamna în roșu
- 1980: Copiii lui Kennedy (regia Dragoș Galgoțiu) - Wanda
- 1981: Niște țărani (regia Cătălina Buzoianu) - Tudora
- 1982: Politica (regia Silviu Purcărete) - Bătrâna
- 1983: Richard al III-lea (regia Silviu Purcărete) - Margaret
- 1983: La cincizeci de ani ea descoperă marea (regia Dragoș Galgoțiu) - Mama
- 1984: Trestia gânditoare (regia Silviu Purcărete) - Bătrâna
- 1984: Romanță târzie (regia Cristian Hadji-Culea) - Maria
- 1986: Bărbatul și ...femeile (regia Nae Caranfil) - Ana Iulievna, Funcționara, Augusta Gurievna, Akulevici, Călătoarea, Maria Istomina, Vera Andreevna, Directoarea
- 1986: Aventura unei arhive (regia Silviu Purcărete) - Bătrâna
- 1986: Ana-Lia (regia Dominic Dembinski) - Lia
- 1995: Cercul (regia Dragoș Galgoțiu) - Prostituata
DUBLAJ
- 2001: Tarzan, în rolul mamei lui Tantor, în original vocea aparținându-i lui Beth Anderson, Dublaj de voce
- 2009: Fratele Urs, în rolul bătrânei ursoaice, în original vocea aparținându-i lui Estelle Haris, Dublaj de voce (77 de ani, și 57 de ani în activitate
- Mașini și Mașini 2- dublaj Lizzie (voce vers.română) (2006)și (2011)
FILMOGRAFIE
- 1975 - Tată de duminică,
- 1977 - Marele singuratic,
- 1978 - Mai presus de orice
- 2004 - Advertising, scurtmetraj
- 2015 - Dispozitiv 0068
- 2015 - Un etaj mai jos, actrița a fost nominalizată la premiul Gopo pentru cea mai bună actriță în rol secundar la gala Premiilor Gopo din 2016
Tatiana Iekel Date personale Născută [1]
Iași, România[2]Decedată (84 de ani)
București, RomâniaCăsătorită cu Florin Piersic (–) Copii Florin Piersic Cetățenie România Ocupație actor
GÂNDURI PESTE TIMP 14 Mai
Dante Alighieri - Citate:
Camil Petrescu - Citate:
GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 14 Mai
FESTIVE Bean | Mr Bean Full Episodes | Mr Bean Official
SFATURI UTILE 14 Mai
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu