MATERIALE SELECȚIONATE  PENTRU MIERCURI 27 MAI 2020 

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

A.

Evenimente

·         927 - Simeon I din Bulgaria este învins de regele Tomislav din Croaţia.

·         1199: Ioan este încoronat rege al Angliei.

·         1328: Filip al VI-lea este incoronat rege al Frantei. Regele Filip  al VI-lea  s-a nascut in  1293 si a fost fiul  lui Charles I de France, Conte de Valois si al Margueritei  d’Anjou. A murit  la data de  22 August 1350.

·         1510: Prima atestare documentară a localității Comarnic, județul Prahova.  Comarnicul se afla in stapinirea boierilor Margineni. In secolul al XVII-lea, asezarea a trecut in stapinirea familiilor Cantacuzino si Filipescu, iar doua secole mai tirziu in proprietatea domnitorului Gheorghe Bibescu. Numele localitatii si  toponimia din jur este legata de terminologia oierilor. Ca si Breaza, se pare ca acest sat a fost infiintat de mocanii transilvaneni care in drumul lor catre baltile Dunarii, poposeau aici. Si tot aici se facea si tunsul oilor, cel putin pina in secolul al XVIII-lea. Atestat documentar ca sat, incepind cu secolul al XV-lea, Comarnicul se afla in stapinirea boierilor Margineni. In secolul al XVII-lea, asezarea trecea in stapinirea familiilor Cantacuzino si Filipescu, iar doua secole mai tirziu in proprietatea domnitorului Gheorghe Bibescu. Carausia a constituit principala ocupatie a locuitorilor Comarnicului, asezarea fiind la 1694, printre cele 12 sate trecute in raza schelei Campina spre Brasov. O buna parte din comarniceni s-au indeletnicit cu aceasta ocupatie, transportind cu ajutorul cailor marfurile negustorilor pe potecile de plai, in samare, iar ulterior, dupa o oarecare amenajare a drumurilor, in chervane. Carausia comarnicenilor devenise un fel de monopol in cursul secolului al XVIII-lea. Numele satului, ne spun filologii, vine de la “comarnic”, cuvant cu care ciobanii din Tara Barsei numeau incaperea de la stana in care ei pastrau casul. Hidronimele Valea Lanii, Valea Casariei, Valea Beliei si toponimele Dealul Lanii si Plaiul Casariei intregesc afirmatia filologilor, amintind de indeletnicirea de odinioara a ciobanilor veniti cu turmele de peste munti si asezindu-se pe aceste vetre insorite, intemeind sate ce le poarta numele, azi cartiere ale orasului: Podu Neagului, Podu Lung, Podu Vartos, Poiana si Vatra Satului.

·         1570: Diaconul Coresi a terminat tiparirea Psaltirii romanesti, care face parte din seria de scrieri imprimate de carturarul roman in tiparnita sa din Scheii Brasovului.

·         1600: Mihai Viteazul devine „domn al Țării Românești și al Ardealului și a toată Țara Moldovei", realizând prima unire politică a celor trei țări române. Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti, a deschis în istoria poporului român o nouă epocă, care va avea drept scop unirea celor trei principate române. Acesta a venit la tronul Ţării Româneşti într-o situaţie de cumpănă, într-o conjunctură internaţională complexă, cînd presiuni externe şi dificultăţi politice şi economice interne puneau sub semnul întrebării durabilitatea statului român. Mihai Viteazul s-a dovedit a fi un bun organizator şi comandant militar, parcurgînd între 1588-1593 întreaga ierarhie administrativ-politică a ţării. Domnia sa (1593-1601), prin evenimentele care au avut loc, cunoaşte două perioade distincte – dar strîns legate între ele: lupta de eliberare de sub dominaţia otomană (1594-1598), respectiv unirea politică a celor trei ţări române (1599-1601). Întru realizarea primului obiectiv Mihai-Viteazul a întreprins o serie de acţiuni: a făcut însemnate comenzi de armament în Transilvania, a refăcut atelierele de tunuri şi pulberăriile de la Tîrgovişte, a crescut dotarea artileristică, a dotat infanteria cu arme de foc portabile, a restructurat instituţiile tradiţionale în consens cu obiectivele politice şi cerinţele militare ale epocii, în fruntea unităţilor sale armate a numit oameni apropiaţi, persoane de nădejde, buni profesionişti, potriviţi locului şi momentului şi, nu în ultimul rînd, a ştiut să-şi apropie masele largi populare, fără al căror aport nu şi-ar fi putut atinge obiectivele sale, cărora le-a dedicat totul, inclusiv viaţa. A dus o serie de bătalii precum cele de la Călugăreni, Hîrşova, Brăila, Putineiu etc. După mai multe încercări de înlaturare a suzeranităţii otomane, Mihai-Viteazul a înţeles că acest lucru este posibil numai prin unirea eforturilor celer trei ţări româneşti. Colaborarea însa s-a destrămat atît în urma instaurării în Moldova a domnului Ierimia Movilă, cît şi în Transilvania a cardinalului polonez Andrei Bathory. Aceştia încheind pace cu Imperiul Otoman i-au cerut lui Mihai să plece de la tronul ţării. Însă răspunsul lui Mihai a fost pe măsură: ”pînă ce nu-mi vor arunca pămînt peste ochi, nu voi înceta să lupt cu turcii”. În curînd domnul Ţării Româneşti a hotărît o campanie peste munţi a cărei scop era cucerirea Transilvaniei. Hotărîtoarea bătălie dintre Mihai Viteazul şi Andrei Bathory a fost la 18-28 octombrie 1599. Victoria s-a dovedit a fi a lui Mihai Viteazul. La 1 noiembrie 1599  Mihai Viteazul îşi face intrarea în Alba Iulia. La 10 mai a fost cucerit Bacăul, iar la 16 mai 1600 Suceava a fost luată fără luptă, din cauza că apărătorii cetăţii s-au predat. Astfel la 27 mai 1600  Mihai Viteazul a fost intitulat într-un hristov în care scria că el este “Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”. Realizînd unificarea principatelor M. Viteazul a dorit ca acest fapt să dureze cît mai mult. Însă el a domnit cu cele trei ţări doar cîteva luni. La începutul lui septembrie 1600 stările previlegiate din Transilvania se rascoală împotriva Domniei Sale. În ajutorul lor a venit oastea Imperială şi în urma luptei de la 18 septembrie de la Miraslău Mihai pierde Ardealul. În acelaşi timp Movileştii recapătă Moldova. În zorii zilei de 9 august 1601, stil vechi (19 august 1601, stil nou), Mihai Viteazul este asasinat mişeleşte din ordinul generalului Habsburgic Gheorghe Basta. Faptele marelui domnitor s-au impus ca simbol al luptei pentru unitate şi au exprimat o aspiraţie fundamentală a poporului român  - "De la 1600 nici un român n-a mai putut gîndi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată si desăvîrşită poezie tragică."  (N.Iorga).

·         1703:  A fost întemeiat oraşul Sankt Petersburg, viitoare capitală a Imperiului ţarist.  În anul 1700, Rusia a început impotriva Suediei, un război care a durat 21 de ani şi s-a numit – Războiul Nordic. Rusia a avut drept aliaţi în acest război Danemarca şi Saxonia. Deja în anul 1702, armata rusă a cucerit cetatea Noteburg. Aceasta a reprezentat prima mare victorie în război, în cinstea căreia Petru a redenumit Noterburgul, în Shliselburg (”oraşul-cheie”). După un an, ruşii având succes, au cucerit încă o cetate, care era considerată de necucerit – cetatea Nieshantz, in ziua de 1 mai. Această victorie le-a deschis calea către delta Nevei, către mare. Consiliul militar, în frunte cu Petru I a decis, că această cetate nu merită refortificată: Nieshantz, după cum spunea însuşi ţarul ”nu este suficient de puternică de la însăşi natura”. Pe lângă aceasta, cetatea era poziţionată suficient de departe de mare, astfel încât suedezii aveau posibilitatea de a se întări pe una dintre insulele deltei Nevei, iar ruşii oricum ar fi rămas rupţi de litoral. Cercetând personal insulele deltei, Petru a găsit exact ceea ce îşi dorea: Insula Iepurilor, care era aşezata  la despărţirea Nevei în două braţe, în imediata apropiere a mării. Din toate părţile insula era scăldată de ape, ceea ce reprezenta un element de apărare naturală în caz de asediu. Iar de pe insulă, puteau fi bombardate corăbiile duşmane din orice direcţie n-ar fi încercat ele să pătrundă pe râu. În data de 16 (27) mai a anului 1703, de ziua Sfintei Treimi, pe insulă s-au pus bazele unei cetăţi. Anume această zi este considerată drept dată de întemeiere a Sanct-Petersburg-ului. Însă numele său, cetatea şi l-a primit în data de 29 iunie, de ziua lui Petru, când aici au fost puse temeliile bisericii cu hramul Sfinţilor Petru şi Pavel. Petru a numit cetatea ”Sanct-Piterburh”, acelaşi nume obţinându-l şi oraşul ce a început să se dezvolte în jurul Insulei Iepurilor. Imediat după construirea cetăţii pe malurile Nevei, timp de 3 zile a fost construită o casă de lemn pentru Petru. Ţarul a vrut ca noua sa locuinţă să se asemene construcţiilor olandeze, care i-au plăcut atât de mult, fapt pentru care, cu vopsele din ulei pereţii casei de lemn au fost vopsiţi sub formă de cărămizi. Noul oraş a început să crească alături de cetate, pe Insula Mestecenilor. Deja în noiembrie 1703, aici a fost pusă temelia primei catedrale a oraşului – în memoria faptului, că bazele cetăţii au fost puse de ziua Sfintei Treimi, această catedrală a fost numita Troitzkaya. Anume aici, în anul 1721, Petru I s-a încoronat ca împărat. Construcţiile din oraş au apărut şi pe celălalt mal al Nevei, sub acoperirea cetăţii-şantier naval al Amiralităţii. Au început construcţiile şi pe Insula Vasilievskij, pe care Petru planifica să o transforme în centrul oraşului. La data de 30 august 1721, în oraşul Nishtadt (actuala Finlandă) a fost semnat tratatul de pace între Rusia şi Suedia. Războiul pentru ieşirea Rusiei la Marea Baltică s-a încheiat. Victoriile Rusiei în Războiul Nordic au fost sărbătorite cu pompă în tânăra capitală. În memoria bătăliei de la Poltava, care a avut loc în ziua Sf. Samson (17 iunie 1709), la ordinul lui Petru I, în Sankt Petersburg au fost puse bazele Catedralei Sf. Samson, care la început a fost construită din lemn, iar după moartea lui Petru a fost reconstruită în piatră. Ea există şi astăzi.

·         1860: În cadrul Expediției celor O Mie, Giuseppe Garibaldi și Cămășile Roșii au început asaltul asupra orașului Palermo. Expediția celor O Mie (în italiană Spedizione dei Mille) a fost o campanie militară condusă de generalul revoluționar Giuseppe Garibaldi în 1860. O forță de voluntari a învins Regatul celor Două Sicilii, ceea ce a dus la dizolvarea acestuia și la anexarea sa de către Regatul Sardiniei, un pas important pe calea creării unui nou regat italian unit.

·         1867: Franz Joseph I, împăratul Austriei (1848-1916), s-a încoronat și rege al Ungariei (1867-1916) și a aprobat Legea privind încorporarea Transilvaniei la Ungaria.

·         1879: Membrii Academiei au fost primiți la Palatul Cotroceni de către domnitorul Carol I. Drept recunoștință pentru sprijinirea culturii (din inițiativa și pe cheltuiala sa, Academia Română a început publicarea lucrării lui Hașdeu„Etymologicum Magnum Romaniae"), suveranul a fost ales președinte de onoare al Academiei Române.

·         1883: Alexandru al III-lea este încoronat țar al Rusiei. Alexandru al III-lea al Rusiei (n. 10 martie 1845 – d. 1 noiembrie 1894) a fost împărat al Rusiei din 14 martie 1881 până la decesul său în 1894. Spre deosebire de tatăl său, Alexandru al III-lea a fost de-a lungul întregii sale domnii un împărat conservator care a dus pe culmi noi principiul „Autocrație, ortodoxie și naționalism” al lui Nicolae I. Un slavofil convins, Alexandru al III-lea a crezut că Rusia poate fi salvată de la haos prin îndepărtarea rușilor (în frunte chiar cu el) de influența ocidentală subversivă. Cel mai important sfătuitor al țarului a fost Constantin Petrovici Pobedonosțev, profesor particular al lui Alexandru al III-lea și al fiului acestuia, Nicolae al II-lea, și conducătorul Sfântului Sinod din 1880 până în 1895. El îi învățase pe elevii lui imperiali să se teamă de libertatea cuvântului și de presă și să urască democrația, constituția și sistemul parlamentar. În timpul lui Pobedonosțev, revoluționarii au fost persecutați, iar politica de rusificare a căpătat o dezvoltare copleșitoare în tot imperiul. În timpul domniei lui Alexandru al III-lea, s-a consfințit alianța cu Franța republicană, Rusia bucurându-se de credite importante din această țară pentru dezvoltarea industriei naționale.

·         1905: Războiul Ruso-Japonez: Începe Bătălia din Strâmtoarea Tsushima.  Bătălia din strâmtoarea Tsushima (în limba japoneză: tsushima-kaisen) a fost principala bătălie navală care a avut loc între Rusia și Japonia în Războiul Ruso-Japonez Această bătălie a fost singura bătălie navală decisivă din Istoria marinei în care au luptat între ele cuirasate moderne cu corp de oțel și prima bătălie navală în care telegraful a jucat un rol extrem de important și a fost caracterizat ca “ecoul pe moarte al erei vechi – pentru ultima dată în istoria navală de război navele de linie ale unei flote învinse s-au predat în larg”. Lupta a fost purtată în zilele 27-28 mai 1905 (14-15 mai, în Calendarul Iulian, în uz pe atunci în Rusia), ca poziție în strâmtoarea Tsushima, între Coreea de Sud și Japonia. În această luptă Flota japoneză sub comanda amiralului Heihachirō Tōgō a distrus două treimi a flotei ruse, aflată sub comanda amiralului Zinoviev ​​Rojestvenski, care a efectuat o călătorie de peste 18.000 de mile marine (33,000 km) din Marea Baltică, pentru a ajunge în Orientul Îndepărtat. La Londra în 1906, Sir George Sydenham Clarke scria: „Bătălia de la Tsushima este de departe cel mai mare și mai important eveniment naval de la Bătălia de la Trafalgar încoace.” Decenii mai târziu, istoricul Edmund Morris a susținut că aceasta a rămas cea mai mare bătălie navală de la Trafalgar. Înainte de Războiul ruso-japonez, țările au construit cuirasate cu tunuri de diferite calibre, în principal de 152 mm (6 țoli), 203 mm (8 țoli), 254 mm (10 țoli) și 305 mm (12 țoli), cu intenția ca aceste cuirasate să lupte cu alte nave în acțiuni decisive ale flotei. Bătălia de la Tsushima a demonstrat că viteza cuirasatelor și armele de mare calibru cu bătaie mai lungă sunt mult mai avantajoase în bătăliile navale decât un amestec de tunuri de diferite calibre. Telegrafia a fost inventată în ultima jumătate a anilor 1890 și la sfârșitul secolului toate forțele navale majore au adoptat de acest mijloc de comunicare mult îmbunătățit. Deși Alexander Popov, Stepanovici de la Institutul de Lupte Navale a construit și a prezentat un telegraf în 1900, Marina Imperială Rusă a fost adoptat inițial echipamentele fabricate de firma Telefunken din Germania. În Japonia, profesorul Shunkichi Kimura a primit sarcina de la Marina Imperială Japoneză să își dezvolte propriul sistem de comunicații fără fir, iar acest sistem a fost montat pe multe dintre navele de război japoneze înainte de 1904. Deși ambele părți au avut telegrafie fără fir devreme, rușii au fost folosit echipamente germane și a avut dificultăți în utilizarea și întreținerea lor, în timp ce japonezii au avut avantajul de a folosi propriul echipament. Este recunoscut astăzi că această luptă a fost începutul aplicării contramăsurilor electronice în conflictele militare.

·         La 27 mai 1917 sosesc la Iaşi, România, primele două batalioane ale Corpului de voluntari transilvăneni, pentru a lupta alături de armata refăcută. Corpul de voluntari transilvăneni se constituie din circa 30 000 prizonieri de origine română din armata austro-ungară ce se aflau în Rusia. Evenimentele au loc în cadrul Primului Război Mondial.

·         1922: La Chișinău in Basarabia s-a desfășurat şedința festivă de constituire a secției regionale a Societății Române de Geografie, în frunte cu Scarlat Panaitescu .

·         1923 - În această zi cursele auto au primit o nouă faţă, scopul principal trecând de la a trece în cel mai scurt timp cu orice preţ, la a îţi doza eforturile cât mai bine pentru a ajunge cât mai departe într-o cursă care durează 24 ore. Iniţial cursa s-a desfăşurat pe drumurile publice din Le Mans şi câştigătorul era desemnat după o perioadă de trei ani consecutivi, dar această ideea a fost abandonată în 1925, introducându-se apoi premierea anuală. Prima ediţie a fost câştigată de doi francezi, Andre Lagache şi Rene Leonard, conducând un model Chenard et Walcker cu un motor de 3.0 litri. Francezii au reuşit să parcurgă 128 de ture. Scopul acestei curse este de a crea maşini cât mai aerodinamice, dar şi fiabile, fiind un fel de anticameră a ultimelor tehnologii de serie. De exemplu, Audi a testat cu succes V12 TDI, care apoi s-a regăsit şi în producţia de serie fiind cel mai puternic diesel din istorie. Campionii en-titre sunt Peugeot Sport, francezii impunându-se prin piloţii Marc Gene, David Brabham şi Alexander Wurz. În acest an cursa se va desfăşura în weekendul 12 - 13 Iunie pe circuitul de la Sarthe, urmând să fie iarăşi luptă acerbă între Peugeot şi Audi.

·         1933: The Walt Disney Company lansează desenul animat "Three Little Pigs" cu hit-ul său, "Who's Afraid of the Big Bad Wolf?"

·         1936: Nava de pasageri Queen Mary a plecat în primul ei voiaj, spre Franța. RMS Queen Mary a fost un pachebot britanic ce a aparținut companiei Cunard-White Star Line care a navigat pe rutele din Atlanticul de Nord în perioada 1934-1967. Queen Mary 2 a fost singurul vas după Rms Titanic care a trecut Titanicul.Dar şi acesta a avut probleme la motor exact în același loc. Nava a fost lansată la apă la 26 septembrie 1934 de la șantierul naval John Brown din Glasgow. La 27 martie 1936 complet finisat, pachebotul își începea cariera pe liniile prodigioasei companii de navigație Cunard-White Star a Atlanticului de Nord, care se va sfârși în anul 1967 după 1001 traversări. RMS Queen Mary a fost proiectată pentru a bate toate recordurile de mărime, dar a fost depășit doar de nava SS Normandie care a fost terminată mai devreme și avea o lungime mai mare cu 3 metri. Era considerată un oraș plutitor având la bord peste 3000 pasageri și 1300 membri ai echipajului.

·         1937: A fost inaugurat Podul Golden Gate, la acea vreme fiind podul suspendat cu cea mai mare distanță între stâlpii de susținere din lume.  Podul Golden Gate (în engleză în original Golden Gate Bridge), situat în partea de vest a Statelor Unite în statul California, a fost inugurat la 27 mai 1937. În prima zi a dării în folosință podul a fost deschis numai pietonilor, în acea zi, numită „Ziua Pietonilor”, fiind traversat de 200.000 de persoane. Cu o deschidere de 1.280 m, Podul Golden Gate leagă orașul San Francisco de orașul Sausalito, fiind situat peste strâmtoarea Golden Gate ce face legătura între Oceanul Pacific (la vest) și Golful San Francisco (la est). Podul, care are o lungime totală de 2.737 m, a devenit celebru prin faptul că a fost prima construcție uriașă suspendată la peste 150 m deasupra nivelului apei, fiind în același timp un exemplu strălucit al stilului arhitectural „Art Deco” târziu din Statele Unite. A devenit repede un simbol marcant al orașului San Francisco, fiind adesea identificat cu spiritul liberal al acestui influent oraș californian.

·         1938: Corneliu Zelea Codreanu, seful miscarii legionare din Romania, a fost condamnat la 10 ani de munca silnica, el pierzandu-si viata inainte de a iesi de dupa gratii. A fost asasinat in timpul detentiei din ordinul regelui Carol al II-lea.

·         1940: Al Doilea Război Mondial: Gruparea de trupe aliate, izolate de ofensiva germană, a desfășurat operații de retragere și evacuare, prin portul Dunkerque

·         1940: Acord economic româno–german (Olwaffen Pakt, „pactul petrolului”), care adâncește dependența față de Germania hitleristă a economiei naționale. România renunță astfel la declarația de neutralitate din 7 septembrie 1939.

·         1941: Al Doilea Război Mondial: Vasul german Bismarck este scufundat în Atlanticul de Nord cu 2.300 de oameni la bord. Bismarck a fost un cuirasat german din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Având un deplasament nominal de 41.700 tone și o greutate cu încărcătură completă de 53.200 tone, “Bismarck” era cea mai mare navă de război din istorie la data lansării sale la apă, în septembrie 1939. Echiparea și probele navei au durat până în aprilie 1941.  Bismarck reprezenta de asemenea nava-amiral a flotei germane, și cea mai mare navă de război lansată vreodată de șantierele navale europene. Acest record nu a fost depășit până în ziua de astazi. În urma unor pregătiri frugale, nava a fost trimisă în prima și ultima misiune de luptă în mai 1941, alături de crucișătorul greu “Prinz Eugen”. În urma unei misiuni epice, hăituit fiind de peste 50 de nave de război britanice, Bismarck a fost extrem de grav avariat și sabordat de echipajul sau în dimineața zilei de 27 Mai 1941. Dupa respingerea a 3 valuri de avioane si a atacurilor de noapte, echipajul de pe Bismarck era extenuat (practic nu dormisera deloc din seara de 24 mai). Starea marii se inrautati, o furtuna de forta 10 maturand Marea Nordului. Pe la ora 8:00 dimineata, King George Vth si Rodney l-au detectat pe Bismarck. Li s-au alaturat crucisatoarele grele Dorsetshire si Norfolk. Din cauza valurilor de 4-5 metri, viteza lui Bismarck a scazut si mai mult – la 7-8 noduri – in conditiile in care adversarii se apropiau cu 23-28 de noduri. La 8:40, navele britanice au deschis focul de la 21 km distanta. Bismarck a raspuns imediat, 3 minute mai tarziu coloane de apa incadrand pe “Rodney”. De teama sa nu fie lovit, capitanul de pe Rodney a ordonat modificarea cursului, ceea ce a condus la dereglarea echipamentului de tir. Abia 20 de minute mai tarziu s-a obtinut prima lovitura asupra lui Bismarck, care i-a blocat turelele prova (Anton si Bruno). Cu toate acestea, cuirasatul german a continuat sa traga bine, avariind usor (cu schije) pe Rodney si incadrandu-l de 2 ori pe King George Vth. La 9:02 insa, turnul de conducere a focului a fost lovit in plin de 1 sau 2 proiectile de 406mm. La 9:15, si turnul blindat secundar a fost scos din lupta, astfel ca nava germana a ramas fara un “sistem nervos” capabil sa raspunda provocarilor. A urmat un tir de baraj, navele britanice apropiindu-se pana la 3 km distanta si tragand in plin. Cel putin 70 de proiectile de 356 si 406 mm si 300 de proiectile de 203 mm au lovit cuirasatul german in agonie. 4 sau 5 torpile lansate de escadra britanica si-au gasit de asemenea tinta. Cu toate acestea, Bismarck continua sa pluteasca, desi suprastructurile erau cuprinse de flacari. Capitanul a dat ordinul de sabordare la 10:05, iar la 10:10, acesta a fost executat. Echipajul a deschis valvele etanse, provocand inundarea brusca a navei. La 10:30, Bismarck s-a scufundat, impreuna cu circa 400-500 de membri ai echipajului.  Peste 1500 de supravietuitori de pe Bismarck se zbateau in apa inghetata. Crucisatoarele britanice au inceput sa ii culeaga, dar dupa ce au salvat doar 115 oameni, s-a dat alarma de atac submarin. Intr-adevar, un U-boot german se afla in zona, dar acesta nu mai avea torpile, deci nu a putut ataca. Desigur ca acest fapt nu avea cum sa fie cunoscut de comodorul britanic, care a ordonat retragerea cu toata viteza a escadrei din zona periculoasa. Astfel, circa 1400 de marinari au fost lasati in apa inghetata. Victoria asupra lui Bismarck a fost sarbatorita triumfal in Marea Britanie. In Germania, pierderea celei mai mari nave de razboi l-a determinat pe Hitler sa blocheze pentru tot restul razboiului raidurile marilor nave de suprafata, preferand expunerea submarinelor si a distrugatoarelor. In consecinta, nava-sora a lui Bismarck – Tirpitz, si-a petrecut cariera mai mult in porturi si fiorduri neavand sansa de a-si demonstra capacitatea de lupta in conditii reale. Soarta cuirasatului german a reprezentat un punct de cotitură în războiul naval, deoarece marile puteri au început să conștientizeze de vulnerabilitatea marilor nave de război în fața avioanelor lans-torpilă, fapt ce a determinat schimbarea priorităților de construcție. Astfel, Japonia, Marea Britanie și S.U.A. au început să pună accentul mult mai mult pe port-avioane, în detrimentul cuirasatelor.

·         1942: În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, rezistența cehă din Praga ocupată de naziști l-a asasinat (Operațiunea Anthropoid) pe Reinhard Heydrich, șeful RSHA și Protectorul Boemiei și Moraviei.

·         1946: Guvernele SUA și Marii Britanii au adresat o notă guvernului român, semnată de reprezentanții lor la București, Burton Y Berry, respectiv Adrian Holman, în care se protestează împotriva încălcării democrației. Cele doua guverne atrag atenția asupra abuzurilor, a încălcării libertaților și frecvenței violenței și sunt nemulțumite de nepromulgarea legii electorale și de restrângerea libertății de exprimare.

·         1948: Guvernul comunist al Romaniei, aservit URSS, a emis un decret privind intrarea in proprietatea statului a bunurilor regelui Mihai I si ale membrilor familiei regale.

·         1963: Bob Dylan lansează albumul The Freewheelin' Bob Dylan.

·         1970: O expediție britanică a excaladat partea sudică a vârfului Annapurna I (8.091 m.), unul dintre vârfurile masivului Annapurna din Himalaya.

·         1984: Inaugurarea oficială a Canalului Dunăre–Marea Neagră, considerat al treilea canal de navigație, ca importantă, după Suez și Canalul Panama; lucrările de construcție au început în 1973. Canalul Dunăre-Marea Neagră este un canal navigabil aflat în județul Constanța, România, ce leagă porturile Cernavodă de pe Dunăre și porturile Constanța Midia Năvodari de la Marea Neagră, scurtând drumul spre portul Constanța cu aproximativ 400 km. Canalul, cu lungime totală de 95,6 km, este format din ramura principală, în lungime de 64,4 km și ramura de nord (cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari), în lungime de 31,2 km. Canalul Dunăre-Marea Neagră este parte componentă a importantei căi navigabile europene dintre Marea Neagră și Marea Nordului (prin Canalul Rin-Main-Dunăre). Folosind această rută, mărfurile din Australia și Orientul Îndepartat, destinate Europei Centrale, își scurtează drumul cu 4.000 km. Planuri de a construi acest canal existau încă din secolul XIX. Încă de la alipirea Dobrogei la România, în 1878, a început a fi vehiculată ideea unui al patrulea braț al Dunării, de data aceasta artificial, care să scurteze drumul către Marea Neagră. Condițiile tehnice ale epocii făceau ca o astfel de realizare să fie extrem de dificilă și costisitoare, așa încât regele Carol I, realist, a refuzat să se implice în acest proiect. Ideea însă nu a fost abandonată, în 1928 viitorul academician Aurel Bărglăzan avea să facă un studiu, care a indicat practic actualul traseu al canalului. Ulterior, Carol al II-lea a cochetat și el cu ideea canalului, dar criza economică mondială și apoi începutul celui de-al Doilea Război Mondial au făcut ca realizarea lui să fie amânată sine die.  În 1949 a început construcția canalului, mulți dintre muncitori fiind deținuți politici din închisorile comuniste și din rândurile minorităților etnice și religioase. Lucrările au fost sistate în 1955 și reluate, după un nou proiect, în 1976. Canalul a fost inaugurat în 1984, de către Nicolae Ceaușescu. S-au excavat 294 milioane m3 la canalul principal, plus 87 milioane m3 la ramura nordică, Poarta Albă-Midia Năvodari (mai mult cu 25 milioane decât la Canalul Suez și cu 140 milioane decât la Canalul Panama) și s-au turnat 5 milioane m3 de betoane. Canalului principal are o lungime de 64,4 km, o adâncime de 7 m, o lățime la bază de 70 m și la suprafață de 90-120 m,  și are o capacitate anuală maximă de transport de 80-100 de milioane tone, iar pentru ramura nordică de 15-25 de milioane tone de marfă. Pescajul maxim admis este de 5,5 m permițând astfel accesul navelor fluviale și a celor maritime mici. La fiecare capăt există câte două ecluze care permit traficul în ambele sensuri. Canalul traversează localitățile Cernavodă, Saligny, Mircea Vodă, Satu Nou, Medgidia, Castelu, Poarta Albă. Aici canalul se bifurcă. Ramura sudică trece prin Basarabi și Agigea. Ramura nordică, cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari, cu o lungime de 31,2 km, o adâncime de 5,5 m și o lățime de 50-66 m, trece prin Nazarcea, Constanța, Ovidiu și Năvodari. Construirea canalului a necesitat o investiție de circa 2 miliarde de dolari. Estimările inițiale prevedeau recuperarea investiției în 50 de ani. Exploatarea canalului aduce însă venituri anuale de circa 3 milioane de euro, ceea ce presupune o durată de recuperare a investiției de peste 600 de ani.

·         1984: A fost resfințită Biserica Neagră din Brașov, în urma lucrărilor de restaurare începute în anul 1970. Biserica Neagră (în germană Die Schwarze Kirche), unul dintre simbolurile orașului Brașov, este biserica patriarhală a Bisericii Evanghelice C.A. din România. Situată în centrul municipiului Brașov, edificiul a fost construit în jurul anului 1380 (probabil începând cu 1377) în stil gotic. Biserica, inițial catolică, a fost cunoscută mai întâi sub numele de Biserica Sfânta Maria (Marienkirche). Clădirea a fost parțial distrusă după marele incendiu din 1689, când a primit numele actual. Denumirea populară de după incendiu,„Biserica Neagră“, a fost acceptată oficial în secolul al XIX-lea. Biserica Neagră este unul dintre cele mai reprezentative monumente de arhitectură gotică din România, datând din secolele XIV-XV, si, de asemenea, unul dintre cele mai mari lăcașe de cult medievale de la Domul Sfântul Ștefan din Viena pînă la Hagia Sophia din Constantinopol. Este cea mai lungă biserică existentă în România (89 m).

·         1994: Rusia: Revine în țară, după un exil de 20 de ani, Aleksandr Soljenițîn, scriitor, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, pe anul 1970.

·         1995: A fost constituită Academia de Poliție „Ștefan cel Mare" a Ministerului Afacerilor Interne a Republicii Moldova.

·         1995: La Culpeper, Virginia, actorul american Christopher Reeve, cunoscut mai ales pentru rolul său din filmul Superman, a paralizat de la gât în ​​jos după ce a căzut de pe cal la un concurs de echitație. Actorul a murit în 2004.

·         1997: Presedintele rus Boris Eltin a semnat, la Paris, impreuna cu presedintii celor 16 state membre NATO, Actul Fundamental privind Relatiile Mutuale de Securitate si Cooperare intre Rusia si Alianta Nord-Atlantica.

·         1998: Comisia juridica a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei a decis incetarea procesului de monitorizare speciala a Romaniei.

·         1999: Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie de la Haga, Olanda acuză pe Slobodan Milošević de crime de război și crime împotriva umanității comise în Kosovo.  Slobodan Milošević (20 august 1941, Požarevac, Serbia sub ocupație militară germană – 11 martie 2006, Haga, Țările de Jos) a fost președinte al Serbiei și al Republicii Federale Iugoslavia, și de asemenea al Partidului Socialist Sârb. În momentul morții, era judecat sub acuzația de crime de război comise în Bosnia și Herțegovina, Croația și Kosovo în anii 1990. Pe 11 martie 2006 a fost găsit mort în celula în care era deținut; știrea a fost confirmată oficial de avocatul său. El a fost una din figurile marcante ale războiului din Iugoslavia în anii ’90 si războiului din Kosovo în 1999. A fost condamnat în mai 1999, în timpul războiului din Kosovo, de către Tribunalul Internațional al Națiunilor Unite pentru crime împotriva umanității și o gravă încălcare a Convenției de la Geneva. După demonstrații și greve ce au urmat alegerilor prezidențiale din octombrie 2000, el s-a recunoscut înfrânt și a demisionat. Un an mai târziu, Milošević a fost extrădat pentru a se prezenta în fața Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie, însă va muri după 5 ani de închisoare doar cu 50 de ore înaintea declarării verdictului. Milošević, suferind de boli grave ale inimii, de tensiune și diabet, a murit în urma unui atac în condiții neelucidate. Unii dintre susținătorii lui cred ca a fost omorât în închisoare înainte de a se pronunța un verdict.

·         2004: NASA a anunțat descoperirea unei noi planete, cea mai tânără dintre cele identificate până în prezent, având mai puțin de un milion de ani.

·         2007: Orașele Sibiu și Luxemburg au fost desemnate „capitale europene ale culturii” ale anului 2007, de către miniștrii pentru educație, tineret și cultură din cele 25 de state membre UE.

·         2007 - Filmul "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" al lui Cristian Mungiu a câştigat, pentru prima dată în istoria cinematografului românesc, premiul Palme d'Or al Festivalului de la Cannes.

* 2019: Liderul PSD, Liviu Dragnea, a fost condamnat definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție la 3 ani și 6 luni de închisoare pentru instigare la abuz în serviciu în dosarul angajărilor fictive de la DGASPC Teleorman

Nașteri

·         1332: S-a nascut istoricul si filosoful arab Abdul Rahman Ibn Khaldun. A decedat la Cairo pe 17 martie 1406 si a fost autorul unor carti valoroase, printre care „Muqaddima” (Introducere la istoria universală) și o Autobiografie. Este adesea considerat ca fondatorul sociologiei și unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii islamice a Evului Mediu. Ibn Khaldun este considerat cel mai mare istoric musulman premodern.

·         1623: William Petty, om de știință, filosof englez (d. 1687)

·         1626: Wilhelm al II-lea, Prinț de Orania (27 mai 1626 – 6 noiembrie 1650) a fost prinț suveran de Orania și stadhouder al Provinciilor Unite din 14 martie 1647 până la moartea sa, trei ani mai târziu.

Wilhelm a fost fiul lui Frederic Henric, Prinț de Orania și a soției lui, Amalia de Solms-Braunfels. Wilhelm Taciturnul a fost succedat în poziția sa de stadhouder și de comandant al armatei de fiul său Maurits de Nassau care la rândul său a fost urmat de fratele său, Frederic Henric.

La 2 mai 1641, Wilhelm s-a căsătorit cu Mary Henrietta Stuart, Prințesă Regală, fiica cea mare a regelui Carol I al Angliei și a reginei Henrietta Maria la Palatul Whitehall din Londra.

Wilhelm al II-lea, Prinț de Orania, 1651
de Gerard van Honthorst

* 1639: Laura Martinozzi (27 mai 1639 – 19 iulie 1687) a fost ducesă consort de Modena și nepoată a Cardinalului Mazarin, prim ministru al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. După moartea soțului ei a devenit regentă a ducatului în numele fiului ei, Francesco.S-a născut la Fano ca fiică a lui Girolamo Martinozzi și Laura Margherita Mazzarini, sora cea mare a lui Jules Mazarin, care a fost Cardinal și prim ministru în timpul minoratului regelui Ludovic al XIV-lea.

Ea și sora ei mai mare, Anne Marie au fost aduse în Franța de unchiul lor și erau verișoare cu surorile Mancini: Laura, Maria, Olympia, Hortense și Marie Anne. Cele șapte nepoate ale Cardinalului au devenit cunoscute la curtea Franței ca Mazarinettes. Mazarin a încercat să asigure căsătorii avantajoase pentru fiecare din ele.

Laura a locuit în Franța de la vârsta de doi ani. La împlinirea vârstei de 16 ani, la 27 mai 1655, ea s-a căsătorit cu Ducele de Modena, Alfonso al IV-lea d'Este. Nunta a avut loc prin procură la palatul Compiègne, mirele fiind reprezentat de Contele de Soissons.

Cuplul a avut trei copii din care doar doi au atins vârsta adultă: Maria Beatrice d'Este (1658–1718), care s-a căsătorit cu viitorul rege Iacob al II-lea al Angliei și Francesco (1660–1694), care a fost Duce de Modena din 1662 până în 1694.

Portret al Laurei Martinozzi

·         1652: Elisabeth Charlotte, Prințesă a Palatinatului (n. 27 mai 1652 – d. 8 decembrie 1722), numită și Liselotte a Palatinatului, a fost o prințesă germană și soția lui Filip al Franței, Duce de Orléans, Monsieur, fratele mai mic al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. Corespondența ei vastă oferă detalii ale personalității sale și a activităților de la curtea cumnatului ei, Ludovic al XIV-lea. Ea și soțul ei, ducele de Orléans, au fost fondatorii Casei de Orléans. Singurul lor fiu supraviețuitor, Filip al II-lea, Duce de Orléans, a fost regent al Franței în timpul minoratului lui Ludovic al XV-lea al Franței. Ea a fost, de asemenea, strămoașa împăratului Francisc I și a regelui Ludovic-Filip I; astfel, multe familii regale din Europa, cum ar fi cea austriacă, bulgară, italiană, napolitană, română, spaniolă și toscană, sunt descendenții ei.S-a născut în 27 mai 1652, în castelul din Heidelberg. Părinții săi au fost Carol I Ludovic al Palatinatului, fiul lui Frederic I de Boemia aparținând Casei de Wittelsbach și Langravine Charlotte de Hesse-Kassel^[1]. În timpul copilăriei a fost cunoscută cu numele de Liselotte. Părinții săi au avut o căsătorie dinastică nefericită, iar tatăl său în 1653, a început o relație cu Marie Luise von Degenfeld, însoțitoarea mamei sale. El a pretins să se căsătorească cu ea fără acordarea unui divorț judiciar, cu scuza de a legitima copiii bastarzi^[2]. La cinci ani, Liselotte a fost trimisă la sora tatălui său, Sofia, soția lui Ernest Augustus, Elector Palatin. Și-a amintit de perioada petrecută la mătușa sa ca fiind cea mai fericită din viața sa, chiar dacă era destul de legată de surorile sale vitrege mai mici, cu care a corespondat săptămânal. În 1663, Liselotte a fost nevoită să se întoarcă la Heidelberg, unde a trăit cu mama vitregă, cei cinsprezece frați vitregi și fratele său, viitorul Carol al II-lea, Elector Palatin. Se presupune că ar fi vrut să se căsătorească cu verișorul său William de Orania, care mai târziu va deveni regele Angliei, chiar dacă părinții ar fi spus că trebuie să se sacrifice pentru o căsătorie mai avantajoasă cu fratele regelui Franței, rămas văduv după moartea primei soții Anne Henrietta a Angliei^[ 

Liselotte în tinerețe

S-a căsătorit prin procură la Metz în 16 noiembrie 1671. După ce a părăsit regatul tatălui său, dar înainte de intrarea în Franța s-a convertit la religia romano-catolică, cum prevedea contractul matrimonial. Căsătoria aranjată a fost concepută de mătușa ei Anna Gonzaga, prietenă apropiată a soțului ei și a fostei soții decedate, care a negociat contractul de căsătorie. La curtea franceză, soțul său era cunoscut cu titlul onorific tradițional de Monsieur, în consecință ea și-a asumat titlul de Madame. Elisabeth Charlotte era foarte legată de fiicele sale vitrege Maria Luiza de Orléans și Anne Marie de Orléans. Când Maria Luiza a părăsit Franța, pentru a se căsătorii cu Carol al II-lea, ea a însoțit-o până la Orléans. Înclinațiile homosexuale ale soțului său erau binecunoscute la curte. Ea a spus că el avea nevoie de "mătănii și medalii sfințite în locurile potrivite, pentru a-și îndeplinii îndatoririle conjugale" cu ea^[4]. Elisabeth Charlotte a obiectat în fața sumelor cheltuite, pentru favoriții lui și a influenței lor asupra soțului, pentru a se îmbogății.Aș putea suporta dacă Monsieur ar cheltui banii la jocuri de noroc, dar el uneori dă 100000 de franci dintr-o lovitură și toate economiile cad asupra mea și a copiilor. Asta nu este plăcut deloc, în afara faptului că mă pune într-o poziție, în care dumnezeu mi-e martor, va trebui să trăim în întregime din mila regelui, ceea ce este un lucru mizerabil^[5]. Elisabeth Charlotte a avut apartamente la Versailles, folosea Palais-Royal la Paris, Castelul Saint-Cloud la periferia Parisului, care era reședința ei preferată. A avut un apartament în reședința privată a regelui, Château de Marly, iar în anii văduviei sale a locuit la Grand Trianon construit de Ludovic al XIV-lea. La început căsătoria a fost fericită cu nașterea celor doi fii. După moartea primului fiu al cuplului, Ducele de Valois, fiind însărcinată cu al treilea copil(Elisabeth Charlotte de Orléans), a căzut în depresie, fiind îngrijorată și din cauza sarcinii. După nașterea fiicei lor, raportul dintre soți nu a mai fost același. Cei doi, de comun acord, întrerup relațile conjugale^[6]. Filip se întoarce la favoriții săi, iar Liselotte la scrisorile sale. Scrisorile scrise mătușii sale Sofia și altora, au creat nu doar o imagine vie a vieții în timpul lui Ludovic al XIV-lea, dar și în timpul regenței fiului său . Scrisorile reflectă înstrăinarea față de soțul ei și alți membrii ai familiei, la fel și relațiile calde avute cu regele, fiul și fiica sa și cu fiicele sale vitrege.

Liselotte cu un paj maur

Ca frate și cumnată a regelui, Liselotte și soțul său frecventau curtea, unde titlul de fils de France le dădea prioritate asupra tuturor după rege, regină, fiii, soțiile și nepoții lor și a favoritei regelui maîtresse-en-titre. Această poziție o irita pe Elisabeth Charlotte, care nu-i iubea pe copiii ilegitimi a lui Ludovic al XIV-lea, în special pe Ducele de Maine. Fiica mai mică a lui Madame de Montespan, Françoise-Marie de Bourbon, în cele din urmă s-a căsătorit cu fiul ei. Nimic nu a reușit să o facă favorabilă acestei căsătorii. Ea nu s-a împăcat niciodată cu această căsătorie. Când a descoperit că fiul ei acceptase la insistențele regelui, l-a pălmuit în fața curții și i-a întors spatele regelui, care o salutase cu o plecăciune. Mai târziu a scris:în cazul în care prin vărsarea propriului meu sânge aș fi reușit să împiedic căsătoria fiului meu, aș fi făcut-o de bunăvoie, dar cum lucrul a fost făcut, nu am avut altă dorință decât să păstrez armonia. După ce regele și-a transferat afecțiunea de la Montespan la Maintenon, a devenit obsesivă în resentimentele și suspiciunea sa față de aceasta. În scrisorile sale când se referă la Madame de Maintenon folosește epitetele de prostituata bătrână a regelui, bătrâna vrăjitoare. În afara corespondenței purtate cu mătușa sa Sofia și surorile sale vitrege (numite Greav), ea a corespondat și cu excurtezanul Gottfried Wilhelm von Leibniz, chiar dacă nu l-a întâlnit niciodată. După moartea lui, ea a insistat ca Academia Franceză de Științe, al cărui membru fusese, să-i onoreze moartea. Elogiul lui Bernard le Bovier de Fontenelle a fost unicul făcut vreodată. Când în 1685 ramura Simmern aparținând Casei de Wittelsbach a dispărut în linia de sex masculin, odată cu moartea fratelui lui Liselotte, Carol al II-lea, Ludovic al XIV-lea a trimis trupe pentru a revendica Palatinatul în numele cumnatei sale. Astfel a început războiul Marii Alianțe(1688-1697). La data de 9 iunie 1701 soțul ei de șaizeci de ani a murit în urma unui ictus, la Castelul Saint-Cloud. Anterior, ar fi avut o discuție aprinsă cu fratele său, în privința comportamentului fiului său, care era și ginerele regelui.

Elisabeth Charlotte cu copiii săi, de Jean Gilbert Murat^[7]

După moartea soțului, Liselotte se temea că regele o va trimite la mănăstire, cum era stipulat în contractul de căsătorie. Dar după ce au fost găsite scrisori în care ea uza termeni disprețuitori la adresa lui Madame de Maintenon, ea a mers la rege să ceară iertare. Acesta o pune să ceară scuze și o avertizează să își schimbe atitudinea față de soția sa morganatică. Ea a rămas binevenită la curte, i-a fost permis să-și păstreze rangul și apartamentele în toate reședințele regale. De la soț a rămas cu o rentă de 40000 de livre pe an, regele a adăugat 250000 de livre, iar fiul i-a promis alte 200000 de livre.

Puțin timp după moartea soțului a scris: În cazul în care cei ce sunt pe lumea cealaltă ar putea ști ce se întâmplă în această lume, Alteța sa, regretatul Monsieur, ar fi mulțumit de mine, pentru că am căutat în sertarele sale și am găsit scrisorile scrise de prietenii săi și le-am ars fără să le citesc, în așa fel să nu cadă în mâinile altora...Am primit un mare confort din partea regelui, altfel nu aș fi putut suporta poziția mea. Când regele vorbește despre Monsieur este foarte mișcat. În 1715 Ludovic al XIV-leamoare în vârstă de șaptezeci și șapte de ani. În testamentul său a împărțit prerogativele între rude și curteni, lăsând tutela noului rege Ludovic al XV-lea, care avea cinci ani, fiului său legitimat, Ducele de Maine. Parlamentul din Paris a răsturnat dispozițiile testamentului la dorința fiului lui Liselotte, care devine astfel regent. În memoriile sale, Liselotte descrie noua eră a Regenței. Deși nu este superată în rang de nici o altă femeie și este eliberată de persecuțiile imaginare ale lui Madame de Maintenon, nu încetează să se plângă zilnic în scrisorile sale, de cea ce ea consideră o curte din ce în ce mai decadentă. Cred că istoriile ce vor fi scrise despre această curte după noi, vor fi mai bune și mai amuzante decât orice roman și mă tem că cei ce vor veni după noi, nu vor fi capabili să creadă, vor gândi că sunt doar povești. Elisabeth Charlotte a murit la Castelul Saint-Cloud în 8 decembrie 1722, la șaptezeci de ani.

Elisabeth Charlotte

Era grosolană și uneori chiar vulgară. Vorbea cu un puternic accent german și nu îi plăcea dansul, ceea ce era în contrast cu moda franceză din acea epocă. În comparație cu predecesoarea sa, Anne Henrietta considerată frumoasă și grațioasă, Liselotte era greoaie, masculină, ca o amazoană. Avea energia de a vâna o zi întreagă și refuza să-și pună masca pe care o foloseau femeile pentru a-și proteja fața. Cu timpul fața sa a devenit rumenă și bătută. Obișnuia să meargă atât de repede încât majoritatea curtenilor nu reușeau să țină pasul cu ea. Plăcerea de a mânca a făcut ca în timpul anilor să câștige în greutate, devenind supraponderală. Crescută în religia protestantă, nu iubea lungile liturghii în latină. A fost indignată de infidelitatea deschisă a aristocrației. Opiniile sale erau deseori în contrast cu cele de la curtea franceză.

Copii:

• Alexandre Louis duce de Valois, n. 2 iulie 1673-d. 8 decembrie 1676.
• Filip al II-lea, Duce de Orléans, n. 2 august 1674-d. 2 decembrie 1723, născut la Saint-Cloud, a avut titlul de Duce de Chartres de la naștere până când a devenit Duce de Orléans în 1701. S-a căsătorit cu verișoara sa Françoise-Marie de Bourbon și a avut copii. Moare la Castelul Versailles în 1723. Regent al Franței și Navarrei până la majoratul lui Ludovic al XV-lea, această perioadă a fost cunoscută cu numele de La Regence.
• Élisabeth Charlotte d'Orléans, Ducesă de Lorena, Bar și Teschen, n. 13 septembrie 1676-d. 23 decembrie 1744. Născută la castelul Saint-Cloud, s-a căsătorit cu Leopold de Lorraine, Duce de Lorena în 1698 și a avut copii. A murit la Castelul de Commercy în Lorena în 1744.

* 1702: Enrichetta d'Este (Enrichetta Maria; 27 mai 1702 – 30 ianuarie 1777^[1]) a fost o nobilă italiană. A fost Ducesă de Parma prin căsătoria cu verișorul ei primar, Antonio Farnese, Duce de Parma.Enrichetta a fost a treia fiică a lui Rinaldo d'Este, Duce de Modena și a soției acestuia, Charlotte def Brunswick-Lüneburg. Fratele ei mai mare, Prințul Francesco, era moștenitorul ducatului Modena.

Tatăl ei a fost Duce de Modena și Reggio din anul 1695 după decesul nepotului său Francesco II d'Este, Duce de Modena. Mama ei a fost fiica lui Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg și a soției acestuia, Benedicta Henrietta de Wittelsbach. Mama ei era verișoară primară cu George I al Marii Britanii, Ernest, Duce de York și Albany și Sophia Charlotte de Hanovra, soția lui Frederic I al Prusiei.

Printre verișorii primari ai Enrichettei se includ: Maria Josepha de Austria, Electoare de Saxonia; Maria Amalia de Austria, împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman;^[1] Maria de Modena, regina consort a regelui Iacob al II-lea al Angliei. Odoardo Farnese, Prinț Ereditar de Parma, tatăl Elisabetei Farnese, era un alt văr Farnese.Născută la Modena, ea a fost cel mai mic copil care a supraviețuit din cei cinci ai părinților ei; doi frați mai mici au murit la scurt timp după naștere iar mama ei a murit la naștere. Numai doi din cei cinci copii se vor căsători: Enrichetta și fratele ei Francesco.

În 1720 Francesco s-a căsătorit cu Charlotte Aglaé d'Orléans, fiica lui Filip d'Orléans, regent al Franței în timpul minoratului regelui Ludovic al XV-lea. La curtea din Modena, Charlotte Aglaé s-a înțeles bine cu Enrichetta și cu surorilei ei mai mari Benedetta Maria Ernesta (1697–1777) și Amalia Giuseppina (1699–1778).

Enrichetta s-a logodit cu Antonio Farnese, Duce de Parma, a cărui mamă Maria d'Este era mătușa Enrichettei. Cei doi s-au căsătorit la Modena la 5 februarie 1728, prin procură, mirele fiind reprezentat de fratele ei Francesco.^[1]

Ea a călătorit la Parma unde și-a făcut o intrare magnifică la 6 iulie 1728. Antonio vizitase frecvent curtea din Modena și era prieten apropiat al fratelui Enrichettei.

Căsătoria a fost aranjată de secretarul de stat al lui Antonio, contele Anvidi. În ciuda așteptărilor lui Antonio, căsătoria a rămas fără copii.

Antonio a murit la 20 ianuarie 1731. A doua zi s-a anunțat că Enrichetta era însărcinată; s-a format un consiliu de regență pentru potențialul moștenitor alcătuit din Enrichetta, un episcop, primul secretar de stat și doi nobili de la curte.

S-a decis ca, dacă copilul va fi fată, ducatul să revină Infantelui Carlos al Spaniei care avea 12 ani și era fiul cel mare al Elisabetei Farnese soția regelui Filip al V-lea al Spaniei și nepoata lui Antonio Farnese.

Ducesa a fost examinată de mai mulți doctori fără să se confirme sarcina. Ca urmare, al doilea Tratat de la Viena de la 22 iulie 1731 l-a recunoscut oficial pe tânărul Infante Carlos ca Duce de Parma și Piacenza. Cum el era minor, bunica maternă Dorothea Sofia de Neuburg, văduva lui Odoardo Farnese, a fost numită regentă.

Cum Enrichetta continua să susțină că este însărcinată, Dorothea a ordonat examinarea ei de către patru moașe, care au raportat că Enrichetta era însărcinată în luna a șaptea. Știrea a făcut înconjurul Parmei și a curților europene. Regina Elisabeta a Spaniei a convins-o pe mama ei ca Enrichetta să fie examinată din nou în septembrie 1731; s-a raportat că de fapt nu era nici un copil iar Casa de Farnese s-a stins.

Evitând curtea tatălui ei din Modena, ducesa s-a mutat în palatul ducal din Colorno unde era sub arest la domiciliu escortată de garda elvețiană. În decembrie 1731, ea a fost forțată să se întoarcă la palatul ducal din Parma pentru a returna bijuteriile Dorotheei care era șefa consiliului de regență. ^[1]

La 23 martie 1740 la Piacenza, Enrichetta s-a recăsătorit cu Leopold de Hesse-Darmstadt, fiu al lui Filip de Hesse-Darmstadt și al Mariei Therese de Croÿ. Enrichetta și Leopold nu au avut copii. Leopold a murit în 1764 lăsând-o pe Enrichetta văduvă pentru a douaa oară. Enrichetta a murit la 30 ianuarie 1777 la vârsta de 74 de ani.

Enrichetta d'Este

·         1738: Nathaniel Gorham, politician american (d. 1796)

·         1756: Maximilian I al Bavariei (d. 1825)
* 1761: André Galle (27 mai 1761, Saint-Étienne – 21 decembrie 1844, Paris) a fost un gravor, desenator și inventator francez.
André Galle
* 1794: Cornelius Vanderbilt ( 27 mai 1794- 4 ianuarie1877), cunoscut și sub numele de poreclă Commodore (Comandantul),^[2] a fost un industriaș american și filantrop care a făcut avere în transportul maritim și în industria feroviarǎ. El a fost patriarhul familiei Vanderbilt și unul dintre cei mai bogați americani din istorie. O universitate la care a donat 1 milion de dolari a fost denumită cu numele sǎu în onoarea sa.

Cornelius Vanderbilt

Cornelius Vanderbilt s-a născut pe27 mai 1794, în Staten Island, New York. Pǎrinții sǎi erau urmașii unor coloniștii olandezi. Strǎ-strǎ-bunicul lui Cornelius Vanderbilt, Jan Aertson (sau Aerszoon), a fost fermier olandez în orasul De Bilt in Utrecht, Olanda, care a emigrat la New York ca ucenic slujitor în 1650. Părinții lui au avut o mică fermă, iar tatăl său a lucrat ca barcagiu.La acea vreme, fermierii de pe Staten Island își transportau produsele lor spre piețele din Manhattan, situate în portul New York. Tatăl lui Vanderbilt a deținut un feribot utilizat pentru a transfera marfa la port, iar Cornelius, de mic copil, a lucrat alături de tatăl său. Cornelius a învățat să citească și să scrie și se pricepea la aritmetică, dar educația lui a fost limitatǎ. La 16 ani, și-a cumpǎrat propriul feribot pentru a putea intra în afaceri. Pe 19 decembrie1813,la 19 ani, Vanderbilt s-a căsătorit cu o verișoară îndepărtată, Sophia Johnson (1795–1868), fiica mǎtușii sale, Elizabeth Hand Johnson.Și el și soția lui au avut 13 copii:

1. Phebe Jane Vanderbilt (1814—1878)
2. Ethelinda Vanderbilt (1817—1889)
3. Eliza Vanderbilt (1819—1890)
4. William Henry "Billy" Vanderbilt (1821—1885)
5. Emily Almira Vanderbilt (1823—1896)
6. Sophia Johnson Vanderbilt (1825—1912)
7. Maria Louisa Vanderbilt (1827—1896)
8. Frances Lavinia Vanderbilt (1828—1868)
9. Cornelius Jeremiah Vanderbilt (1830—1882)
10. George W. Vanderbilt (1832—1836)
11. Mary Alicia Vanderbilt (1834—1902)
12. Catherine Juliette Vanderbilt (1836—1881)
13. George Washington Vanderbilt (1839—1864)^[3]:9–27

Afacerea lui Vanderbilt a prosperat în timpul războiului din 1812 datoritǎ transferului de livrare a proviziilor și soldații dinspre port. A investit bani în afacerea lui și și-a cumparat mai multe nave. În câțiva ani, Vanderbilt a recunoscut oportunitatea profitabilǎ a vapoarelor și în anul 1818 a inceput sa lucreze pentru un alt om de afaceri, Thomas Gibbons, care a operat un feribot, vapor cu aburi ce avea rutǎ între New York City și New Brunswick, New Jersey. Datorita devotamentului său fanatic la lucrarea sa, Vanderbilt a făcut serviciul feribotului foarte profitabil . El a combinat chiar ruta de feribot cu un hotel pentru pasagerii din New Jersey. Soția lui Vanderbilt a administrat hotelul, folosind veniturile pentru a hrăni, îmbrăca și educa copiii. În timp, Robert Fulton și partenerul său, Robert Livingston, au avut un monopol asupra vapoarelor de pe râul Hudson multumitǎ unei legi din statul New York. Vanderbilt a luptat împotriva legii, și în cele din urmă Curtea Supremă a SUA, condusă de șeful justiției, John Marshall, a hotărât invalidarea într-o decizie de referință. Vanderbilt a fost astfel în măsură să-și extindă afacerea în continuare.

Când el a împlinit 70 de ani, soția lui a murit, și s-a recăsătorit mai târziu cu o femeie mai tânără, care l-a încurajat să facă unele contribuții filantropice. În 1873, spre sfârșitul vieții sale, a donat 1 milion dolari pentru a construi și dota Universitatea din Nashville, Tennessee, care îi va purta numele. Vanderbilt a murit la vârsta de 82, la 4 ianuarie 1877, în casa sa din Manhattan, și a fost îngropat în cimitirul Moravia din New Dorp, Staten Island, lăsându-i lui Billy Vanderbuild(1821-1885)o avere de circa 150 de miliarde de dolari (valoarea din 2005), plus alte proprietǎți.

* 1799: Jacques-François-Fromental-Élie Halévy (n. 27 mai 1799,Paris, Prima Republică Franceză – d. 17 martie 1862, Nisa, Republica Franceză) a fost un compozitor francez. Cea mai cunoscută operă a sa este La Juive ("Evreica").S-a născut într-o familie de evrei. La nouă sau la zece ani, după alte surse, intră la Conservatorul din Paris, unde este remarcat de compozitorul Luigi Cherubini. În 1819 obține bursa "Prix de Rome". După încheierea studiile, devine conducătorul corului teatrului parizian Comédie-Italienne. Apoi intră ca profesor la Conservator și are studenți valoroși ca: Georges Bizet, Camille Saint-Saëns, Antoine François Marmontel.

În 1836 a fost admis ca membru al Institut de France.

Opera:

• L'Artisan (1827);
• Le Roi et le batelier (1827);
• Clari (1828), (în italiană); succes modest, deși a avut în rolul principal pe Maria Malibran;
• Le dilettante d'Avignon (1829);
• Attendre et courir (1830);
• La Langue musicale (1830);
• La tentation (1832)
• Les Souvenirs de Lafleur (1833);
• Ludovic (opera)|Ludovic (1833), completare a unei lucrări lăsate nefinalizată de Ferdinand Hérold;
• La Juive (1835), primul său succes;
• L'éclair (1835), de asemenea un succes și în aceeași stagiune;
• Guido et Ginevra (1838);
• Les Treize (1839);
• Le shérif (1839), apreciată de Hector Berlioz;
• Le Drapier (1839);
• Le Guitarréro (1841);
• La reine de Chypre (1841), apreciată de Richard Wagner
• Charles VI (1843);
• Le lazzarone, ou Le bien vient en dormant (1844);
• Les Mousquetaires de la reine(1846);
• Les Premiers pas (1847);
• Le val d'Andorre (1848);
• La Fée aux roses (1849);
• La Tempesta (1850), (în italiană) după Furtuna lui Shakespeare;
• La Dame de pique (1850), după romanul omonim al lui Aleksandr Pușkin;
• Le Juif errant (1852), după romanul lui Eugène Sue
• Le nabab (1853);
• Jaguarita l'Indienne (1855);
• L'Inconsolable (1855);
• Valentine d'Aubigny (1856);
• La magicienne (1858);
• Noé (1858–1862), rămasă nefinalizată și continuată de Georges Bizet

Fromental Halévy

·         1820: Mathilde Laetitia Wilhelmine Bonaparte (27 mai 1820 – 2 ianuarie 1904), a fost prințesă franceză. A fost fiica fratelui lui Napoleon I, Jérôme Bonaparte, și a celei de-a doua soții a acestuia, Catharina de Württemberg, fiica regelui Frederic I de Württemberg.

Mathilde Bonaparte.

Născută la Trieste, Mathilde Bonaparte a crescut la Florența și Roma. S-a logodit cu vărul ei primar, viitorul Napoleon al III-lea, însă logodna a fost ruptă mai târziu în urma arestării lui la Ham. Mathilde s-a căsătorit la 1 noiembrie 1840, la Roma, cu bogatul magnat rus Anatole Demidov.

Anatole a fost ridicat la statutul de Prinț de Marele Duce Leopold al II-lea de Toscana cu puțină vreme înainte de nuntă împlinind dorința tatălui Mathildei ca fiica lui să-și păstreze statutul de Prințesă. Titlul princiar al lui Anatole nu a fost recunoscut niciodată în Rusia. Cuplul nu a avut copii.

Mariajul dintre aceste două personalități puternice a fost furtunos. Prințul Demidov a insistat să-și mențină amanta, Valentine de St Aldegonde, lucru la care, desigur, Mathilde s-a opus puternic. În 1846, Mathilde a fugit cu noul ei iubit, Emilien de Nieuwerkerke, și cu bijuteriile lui Anatole; bijuteriile ar fi trebuit să fie zestrea ei însă tatăl ei, mereu în lipsă de bani, i le-a vândut lui Anatol înainte de nuntă.

Mama Prințesei Mathilde a fost verișoară primară cu Țarul Nicolae I al Rusiei, care a sprijinit-o pe Mathilde în ciocnirile cu soțul ei, un supus rus. În consecință, Anatole a ales să trăiască în afara Rusiei. Demidov a fost condamnat de curtea de la Sankt Petersburg să plătească o pensie Prințesei Mathilde de 200.000 de franci pe an și nu și-a recuperat niciodată bijuteriile. Cuplului i s-a permis să se separe în 1847, la decizia personală a Țarului Nicolae I.

Prințesa Mathilde a trăit la Paris, unde a fost un membru proeminent al noii aristocrații în timpul și după celui de-al Doilea Imperiu Francez; a găzduit un salon pentru oameni de arte și litere. După căderea monarhiei în 1870, ea a trăit în Belgia o vreme însă curând a revenit la Paris. În 1873, după decesul prințului Demidov (1870), s-a căsătorit cu artistul și poetul Claudius Marcel Popelin (1825–1892).

A fost singurul membru al familiei Bonaparte care a rămas în Franța după mai 1886, când Republica franceză a expulzat prinții fostelor dinastii ale Franței. În 1896 a fost invitată la o ceremonie la Invalides de Félix Faure la o vizită a împăratului Nicolae al II-lea al Rusiei și a împărătesei Alexandra.

A murit la Paris în 1904, la vârsta de 83 de ani.

Mathilde Bonaparte

·       1843: Paul Maximilian Lamoral, Prinț de Thurn și Taxis,^[1][2] (germană Paul Maximilian Lamoral Fürst von Thurn und Taxis^[1][2]; 27 mai 1843, Castelul Donaustauf – 10 martie 1879, Cannes, Franța), a fost al treilea copil al Prințului Maximilian Karl de Thurn și Taxis și a celei de-a doua soții, Prințesa Mathilde Sophie de Oettingen-Oettingen și Oettingen-Spielberg. A fost înmormântat la Cannes, la Cimetière du Grand Jas, Allée du Silence no. 33, sub numele de Paul de Fels 

Prințul Paul de Thurn și Taxis

Prinț de Thurn și Taxis, numit Herr von Fels de regele Ludwig al II-lea la 19 iunie 1868

*  1862: Alexandru Voevidca, folclorist și muzicolog român (d. 1931)

·         1867: Arnold Bennett, scriitor britanic (d. 1931)

·         1871: Georges Rouault, pictor și artist grafic francez (d. 1958)

·         1877: Isadora Duncan (n. 26 mai 1877 sau 27 mai 1878, San Francisco - d. 14 septembrie 1927, Nisa) a fost o dansatoare americană, creatoare a unui stil expresiv în arta dansului, inspirat din dansul antic grecesc, care a influențat coreografia modernă a secolului al XX-lea.

S-a născut la San Francisco într-o ambianță familiară modestă, cu numele ei adevărat de Angela Isadora Duncan. În timpul adolescenței, s-a deplasat împreună cu unii din membrii familiei la Chicago sau New York, apărând ca balerină în diverse spectacole, fără vreun succes deosebit. Cariera sa profesională începe în 1896 cu ajutorul producătorului de film Augustin Daly, care o convinge să înceapă un turneu în Europa. Ajunsă la Londra, în fața unui public cultivat și înstărit, obține un succes enorm, ceea ce i-a permis să-și continue turneul pe scenele teatrelor din Viena, Budapesta și Berlin. În 1904 deschide o școală de dans la Grünwald în Germania, propagând astfel noul său stil de dans, în care interpreta coreografic muzică de Beethoven sau alți compozitori clasici. Urmară alte două școli la Paris (1914) și Moscova (1921). Un turneu în Statele Unite ale Americii în anul 1908 este mai curând un fiasco, publicul american neacceptând dansul pe o muzică ce nu fusese creată anume pentru balet.

Isadora Duncan și Serghei Esenin

În viața privată, alături de succesele profesionale, duce o existență dezordonată și este lovită de evenimente tragice. Doi copii, o fiică dintr-o legătură cu scenaristul Edward Gordon Craig și un fiu dintr-o aventură cu industriașul Isaac Singer, celebrul producător de mașini de cusut, mor într-un accident de circulație în 1913 la Paris.

La sfârșitul unei perioade de depresie psihică, regăsește energia necesară pentru a se ocupa intens de elevii săi, dintre care a adoptat șase, deveniți oarecum înlocuitorii propriilor săi copii dispăruți. În 1922 se căsătorește cu poetul rus Serghei Esenin, de care se separă după un an, neputând suporta excesele alcoolice și violențele acestuia. Viața sa a luat un sfârșit tragic în 1927 la Nisa, murind strangulată de un șal lung ce-l purta în jurul gâtului, prins de roata automobilului descoperit.

Stilul de dans al Isadorei Duncan era caracterizat de mișcări libere, curgătoare, încărcate emoțional, oglindind fascinația idealurilor antice cu privire la corpul omenesc în mijlocul elementelor naturii. În mod obișnuit apărea îmbrăcată într-o tunică scurtă cu brațele, gambele și picioarele goale, cu părul fluturând în aer, dând impresia unui dans improvizat. Stilul său coreografic a fost preluat și dezvoltat de maeștri ai baletului ca Mihail Fokin, Ted Shawn și de dansatoarea Ruth Saint Denis.

Isadora Duncan în Amfiteatrul Dionysos din Atena

·         1883: Andor Adorján, scriitor, traducător și jurnalist maghiar (d. 1966?)

·         1884: Max Brod, autor austriac (d. 1968)

·         1886 - Emil Isac, poet de factura simbolista, prozator, dramaturg, publicist, (m. 25.03.1954).

·         1888: Louis Durey, compozitor francez (d. 1979)

·         1894 - Louis-Ferdinand Celine, scriitor francez (“Moarte pe datorie”, “Nord”) (m. 1.07.1961).

·         1897: John Douglas Cockcroft, fizician britanic, laureat Nobel (d. 1967)
* 1898: Vintilă Gh. Șiadbei (n. 27 mai 1898, Fălticeni - d. aprilie 1944, Zlatna, Alba) a fost un astronom român. Prin studiile și cercetările sale a contribuit la cunoașterea orbitelor cometelor, eclipselor de Soare și de Lună, mișcările stelelor, nebuloaselor, meteorilor, strălucirea stelelor novae. De remarcat este și faptul că a precizat că orbita cometei Ensor (1925 I) este hiperbolică, a determinat elementele acesteia. A introdus o nouă metodă de calcul a traiectoriilor meteorilor.

Studiile universitare le-a efectuat la Iași, în 1919 fiind licențiat în matematici, iar în 1939 a devenit doctor în matematici având specialitatea în astronomie, titlu conferit de Universitatea din București. În lucrarea de doctorat, Cercetări asupra mișcării meteorilor, a studiat variația frecvenței diurne și anuale a meteorilor, stabilind în acest sens și o metodă grafică pentru determinarea acestor mișcări.

Între 1919-1940 a fost asistent, iar între 1940-1944 conferențiar ambele funcții la catedra de astronomie a Unversității din Iași.

* 1905: Ioan Ciorănescu (după alte surse Ion^[1]) (n. 27 mai 1905, Moroeni, județul Dâmbovița - d. 18 octombrie 1926, Sibiu) a fost un poet și traducător român.Ioan Ciorănescu a fost al doilea copil al familiei învățătorului Ion C. Ciorănescu din Moroeni. A mai avut alți șapte frați și surori: Nicolae Ciorănescu (1903-1957), matematician, Constantin Ciorănescu (1907 - 1949), inginer, Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu (1909-2000), chimist, Alexandru Ciorănescu (1911-1999), lingvist, eseist, istoric și scriitor, Maria Ciorănescu (n. 1913), medic, Elena Ciorănescu (n. 1916) și George Ciorănescu (1918-1993), poet, traducător, prozator și jurnalist.^[2]

Obține bacalaureatul la București și se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității bucureștene. Moare la 21 de ani bolnav de tuberculoză A debutat în reviste școlare și a publicat doar două volume în timpul scurtei vieți:

• Povești în versuri (1925) și
• Prichindel. Chipuri și priveliști. Întâmplări și istorisiri (1925).

Ioan Ciorănescu este menționat de George Călinescu secțiunea „Tuberculoșii” a Istoriei literaturii române.^[1]

• Vestiri (1937), o ediție postumă ale versurilor lui Ioan Ciorănescu, a fost îngrijită de Tudor Vianu.

* 1907: Rachel Louise Carson (n. 27 mai 1907, Springdale, Pennsylvania – d. 14 aprilie 1964, Silver Spring, Maryland) a fost o biologă, zoologă și jurnalistă americană. Carson este în același timp autoarea unor cărți dintre care „Silent Spring“ (Primăvară tăcută/mută) publicată în anul 1962 este opera cea mai importantă, ea fiind una dintre principalele lucrări din secolul XX utilizate de membrii organizațiilor de protejarea naturii și mediului înconjurător.Rachel Carson a început cariera în ramura biologiei la „U.S. Bureau of Fisheries”. Primul succes ca autoare a fost atins în anul 1951 cu lucrarea „The Sea Around Us“ (Minunile mării) care a fost obținut în anul următor premiile „National Book Award” și medalia „ John Burroughs Medal”. Cărțile ei următoare „The Edge of the Sea“ (La marginea mareelor) ca și „Under the Sea-Wind“ (Sub briza mării) au fost la fel printre cărțile cele mai căutate ale anului. După această trilogie urmează a fost trezit interesul public pentru natură. In anul 1962 apare lucrarea ei cea mai cunoscută Silent Spring (Primăvară tăcută, în limba română) în care sunt descrise în mod riguros efectul pesticidelor în sistemul ecologic. Cartea a declanșat în SUAdezbateri politice aprinse, care au dus în final la interzicerea folosirii DDT -ului. In anul 1980 Rachel Carson este decorată postmortem cu „Presidential Medal of Freedom” care este cea mai înaltă distincție americană acordată unei persoane civile.
Rachel Carson (1940)* 1913: Vicente Calderón Pérez-Cavada (pronunție în spaniolă: /biˈθente kaldeˈɾon ˈpeɾeθ kaˈβaða/; 27 mai 1913  – 24 martie 1987) a fost un businessmanspaniol și președinte al clubului Atlético Madrid pe o durată de 20 de ani

·         1915: Herman Wouk, scriitor american

·         1917: Yasuhiro Nakasone, prim-ministru al Japoniei
* 1922: Sir Christopher Frank Carandini Lee, CBE (n. 27 mai 1922 – d. 7 iunie2015) a fost un actor, muzician și regizor britanic. El a devenit renumit prin rolul jucat în Dracula, el a mai jucat și în alte filme, ca de exemplu Francisco Scaramanga din filmul Pistolul de aur, vrăjitorul rău (Saruman) din Stăpânul Inelelor, Hobbitul: O călătorie neașteptată și Hobbitul: Bătălia celor cinci armate sau Contele Dooku (Darth Tyranus) din filmele Războiul stelelor - Episodul II: Atacul clonelor și Războiul stelelor - Episodul III: Răzbunarea Sith.
Lee la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, februarie 2013

·         1923: S-a nascut Henri Kissinger, fost secretar de stat al Statelor Unite ale Americii si laureat al premiului Nobel pentru Pace in 1973. Pe numele adevarat Heinz Alfred Kissinger, controversaul politician s-a nascut s-a nascut intr-o familie de evrei din orasul german Furth. A parasit Germania in 1938, fugind de opresiunea nazista, si s-a stabilit in New York, patru ani mai tarziu obtinand cetatea americana. A urmat cursuri serale la Liceul ”George Washington”, iar in paralel a lucrat intr-o fabrica. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial a fost recrutat in armata si trimis ca translator de germana pe langa Servicul de Contra-Spionaj al Armatei Americane. Reintors de pe front, s-a inscris la facultate, iar in 1950 a absolvit cu brio Colegiul Harvard. A intrat in politica de partea Partidului Republican si o data cu venirea lui Richard Nixon la Casa Alba a fost numit secretar de stat pe probleme de securitate nationala, mandatul sau fiind prelungit de catre urmatorul presedinte Gerald Ford. A jucat un rol cheie in diplomatia mondiala intre 1969 si 1977.

Henry Kissinger

·   1924: Jaime Ramón Lusinchi (n. 27 mai 1924, Clarines, Anzoátegui, Venezuela– d. 21 mai 2014, Caracas, Venezuela) a fost un medic și om politic venezuelean, președinte al Venezuelei în perioada 2 februarie 1984-2 februarie 1989, senator între anii 1989-1993.

Mandatul său a fost caracterizat de criză economică, creșterea datoriilor externe, politici populiste, deprecierea monedei naționale, inflație și corupție, care exacerbau criza sistemului politic înființat în 1958.

În timpul mandatului său era popular, dar după plecare a fost acuzat de corupție.

Jaime Lusinchi a primit titlul Doctor Honoris Causa de la universitățile Bar Ilan, Houston și Guadalajara

Jaime Lusinchi

*      1928: S-a născut Constantin Ticu Dumitrescu, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România şi iniţiatorul Legii privind accesul la dosarele fostei securităţi; (d. 5 decembrie 2008).

* 1928: Tudor Țopa (n. 27 mai 1928,^[1] Cernăuți, Regatul României – d. 10 august2008, București, România) a fost un scriitor și traducător român Intre anii 1946-1948 a fost student la Facultatea de Filozofie a Universitatii Bucuresti. Dupa Reforma invatamantului din 1948, s-a transferat la Facultatea de Pedagogie si Psihologie a Universității din București pe care a terminat-o in 1950. Licenta a obtinut-o in 1953. A fost curator la primele expoziții retrospective Theodor Pallady, Nicolae Tonitza, Ștefan Luchian, Dumitru Ghiață (între 1955-1956), bibliotecar la Biblioteca Centrală de Stat și Biblioteca Centrală Universitară (1957-1962), apoi cercetător științific la Institutul de Cercetări Pedagogice și Psihologice. A debutat cu proză în revista „Luceafărul” în anul 1968, la patruzeci de ani, și a fost membru al „Școlii de la Târgoviște”, din care mai făceau parte Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu și Radu Petrescu. Distinctii : Premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din Romania - 1985 - pentru romanul " Punte ".

· 1930: John Simmons Barth, cunoscut mai ales ca John Barth (n. 27 mai 1930, Cambridge, Maryland) este un eseist, nuvelist, scriitor și pedagog american, cunoscut mai ales pentru latura postmodernistă și metafictivă a scriiturilor sale.

John Barth
*         1933 - S-a născut Radu Negru, critic de artă şi eseist (m.11.03.1997).

·         1934: Harlan Ellison, scriitor american

·         1935 - S-a născut Ramsey Lewis, clăpar şi compozitor american (Clefs, Ramsey Lewis Trio).
* 1937: Gérard Klein - care a publicat și sub pseudonimele literare François Pagery și Gilles d'Argyre - (n. 27 mai 1937, Neuilly-sur-Seine, Franța) este un scriitor francez de science-fiction, care are o pregătire de bază însociologie.

Klein este editorul colecțiilor prestigioase de literatură science-fictionAilleurs et Demain și Livre de Poche.

Gérard Klein, Utopiales 2011.

·         1939 - S-a născut Don (Donald Ray) Williams, actor, cântăreţ, chitarist şi compozitor country american.

·         1941 - Felicia Melescanu, cunoscut om de televiziune; a lucrat in Televiziunea Romana incepand cu anul 1972, fiind unul dintre cei mai apreciati comentatori de politica externa.

·         1943 - S-a născut Cilla Black (Priscilla White), cântăreaţă britanică.

·         1945 - S-a născut Bruce Cockburn, cântăreţ, chitarist şi compozitor canadian.
* 1947: Liana Alexandra (n. Liana Alexandra Moraru^[2]; 27 mai 1947, București - d. 9 ianuarie 2011) a fost o compozitoare și pianistă^[3] română, doctor în muzicologie și profesoară universitară la Universitatea Națională de Muzică din București. “Liana Alexandra este considerată drept cel mai important compozitor român al generației ei. Limbajul ei componistic este bogat, de la tehnica aleatorică și cea a clusterelor la melodica de amplu lirism inspirată de elemente folclorice din cultura ei natală.” (Gregory Youtz. The Pacific Lutheran University, Tacoma, Washington, U.S.A.)^[4] S-a afirmat drept ilustră compozitoare pe plan național și la nivel internațional încă din anii 1970, obținând numeroase premii^[4][5]. Intreaga ei creație componistică a fost publicata de editura franceză on-line www.free-scores.com^[6].

A obținut numeroase premii internaționale de compozitie^[4][5]. A susținut si o bogată activitate diplomatică, in calitate de Prim-Vicepreședintă a Asociației Culturale de Prietenie România-Israel. A inițiat în România și promovat sistematic, împreună cu compozitorul Șerban Nichifor, directia neo-consonantă^[7], colaborând in special cu instituții muzicale de prestigiu din Statele Unite ale Americii, precum "Living Music Foundation" ^[8].

A fost căsătorită, din anul 1978, cu compozitorul și violoncelistul Șerban Nichifor, împreună cu care a fondat, în 1990, atât Liana Alexandra Nuova Musica Consonante-Living Music Foundation (USA)^[9], cât și Duo Intermedia^[10], un duo instrumental (violoncel și pian), cu care a susținut concerte în România și în străinătate, ca pianistă, colaborând în perioada 2002-2006 și cu flautista Susan McClellan din Statele Unite ale Americii^[11]. Liana Alexandra și Șerban Nichifor s-au evidențiat și ca promotori ai genului de avangardă Visual Music^[12] în spațiul cultural românesc ^[13].

În testamentul ei video ^[14], precum și în ultimul ei interviu (noiembrie 2010) Liana Alexandra declara: eu sunt profund dezamagită de răutațile colegilor. Adică nu mi-aș fi putut imagina că mă întâlnesc cu niște răutăți - invidie - atât de mari încât se plătesc unele și cu viața, la modul fizic...^[11]. Pe data de 9 ianuarie 2011 Liana Alexandra a suferit hemoragia cerebrală fatală. Creațiile ei muzicale ei se păstreză la Academia Română și la Library of Congress din Statele Unite ale Americii

A studiat la Conservatorul Ciprian Porumbescu din București (în prezent UNMB) în perioada 1965 - 1971 (șefă de promoție pe țară), cu Alfred Mendelsohn, Tudor Ciortea, Tiberiu Olah, Aurel Stroe, Albert Guttman, Emilia Comișel, urmând mai târziu cursuri de specializare în Germania, la Weimar și Darmstadt - cu Ton de Leeuw, Brian Ferneyhough și Morton Feldman. Bursă în cadrul “International Visitor Leadership Program” oferită de United States Information Agency (USIA), US State Department și de Institute for International Education (IIE) la Universitățile Stanford, Urbana-Illinois și Michigan (1983). În 1994 a obținut doctoratul în muzicologie (SUMMA CUM LAUDE) la UNMB, cu teza Componistica muzicală - un inefabil demers între fantezie și rigoare aritmetică și geometrică.

CARIERA DIDACTICĂ

Începând din 1971 a predat la Universitatea Națională de Muzică din București la clasa de compoziție, orchestrație și forme muzicale. A început cariera didactică pe post de asistentă universitară, în perioada 1971-1990, parcurgând ulterior toate treptele didactice: lector (1990-1993), conferențiar (1993-1997) și profesor universitar (din 1997).

OPERA

Întreaga ei creație componistică a fost publicată de editura franceză on-line www.free-scores.com.^[6]

Compoziții muzicale (selecție)

• Simfonia I, 1971
• Cantata I "La curtile dorului" pe versuri de Lucian Blaga, 1971
• Muzică pentru clarinet, harpă și percuție, 1972
• "Valențe", moment simfonic, 1973
• Sonata pentru flaut solo, 1973
• Concert pentru clarinet și orchestră, 1974
• Secvență lirică pentru clarinet, trompetă și pian, 1974
• Muzică Concertantă pentru cinci soliști și orchestră, 1975
• Cantata a II-a "Laudă" pe versuri de Lucian Blaga, 1977
• Cantata a III-a "Țară-pământ, țară-idee" pe versuri de Nichita Stănescu, 1977
• "Colaje" pentru cvintet de alamă, 1977
• Simfonia a II-a (Imnuri), 1978
• Ciclul cameral "Consonanțe", 1978-1998
• Ciclul cameral "Incantații", 1978-2002
• „Crăiasa zăpezii” de Liana Alexandra, după Hans Christian Andersen, operă într-un act, 1978 București
• Concert pentru flaut, violă și orchestră, 1980
• Poemul coral "Soarele și luna", versuri populare, 1981
• „Mica Sirenă”, libretul de Anda Boldur, după Hans Christian Andersen, balet, 1982 București
• Simfonia a III-a , 1982-1983
• "Imagini întrerupte" pentru cvintet de suflători, 1983
• "Quasi Cadenza" pentru vioară solo, 1984
• Simfonia a IV-a , 1984
• "Allegro veloce e caratteristico" pentru orgă solo,1985
• Simfonia a V-a, 1985-1986
• Sonata pentru șase corni, 1986
• „In labirint”, libretul de George Arion, operă în două acte, 1987
• "Larghetto" pentru orchestră de coarde, 1988
• Simfonia a VI-a, 1988-1989
• "Intersecții", sonata pentru corn și pian, 1989
• Poem simfonic „Jerusalem”, 1990
• "Music for Het Trio", 1990
• Concert pentru orchestră de coarde,1991
• "A Tre"pentru flaut, clarinet și fagot,1991
• "Cadenza" pentru pian, 1992
• Sonata pentru pian, 1993
• Concert pentru pian la patru mâini și orchestră, 1993
• „Fantazie” pentru violoncel și pian, 1994
• "Poem pentru România" pentru soprana și pian, versuri de Eugene Van Itterbeek, 1994
• "Poem pentru Madona de la Neamț" pentru soprana și pian, versuri de Eugene Van Itterbeek, 1994
• „Chant d'amour de la dame à la licorne” versuri de Étienne de Sadeleer, operă de cameră, 1995
• Simfonia a VII-a, 1995-1996
• Concert pentru saxofon și orchestră, 1997
• "Cinci Mișcări" pentru violoncel și pian, 1997
• Melodie pentru violoncel și pian, 1999
• "Pastorale"pentru orchestră de suflători, 1999
• Concert pentru oboi și orchestră, 2000
• "Muzici paralele" pentru saxofon, violoncel și pian, 2001
• Concert pentru orgă și orchestră, 2002
• Simfonia a VIII-a "Variations", computer music, 2003
• "Bassoon Quartet", 2003
• Simfonia a IX-a "Jerusalem", 2003
• Ciclul cameral "Omagiu Pionierilor Americani", 2003-2006
• "8 Studies", computer music, 2004
• "Ritmuri" pentru patru percuționiști, 2004
• "Elegie"pentru contrabas solo, 2006
• "The Sojourn of The Spirit", libretul de John Gracen Brown, imaginea de Dan Reisinger și Ryan Geiss, Video-Operă, 2007-2010

Prof. univ. Dr. Liana Alexandra, compozitoare și pianistă, Premiul ACMEOR, Tel-Aviv, Israel, 1997.

Liana Alexandra, concert la Festivalul "Săptămâna Internațională a Muzicii Noi", ediția 2002

Duo INTERMEDIA: Liana Alexandra şi Şerban Nichifor

Susan McClellan, Liana Alexandra şi Şerban Nichifor în concert, 6 iunie 2004

·         1947 - S-a născut Marty Kristian (Martin Vanags), chitarist şi vocalist britanic de origine germană (New Seekers).

·         1948: Daniel Ionescu, politician român

·         1948 - S-a născut Peter Sears, basist şi pianist american (Steamhammer, Rod Stewart, Jefferson Starship).

·         1949 - S-a născut James Mitchell, vocalist american (Detroit Emeralds).
* 1949: Leonard Fințescu (n. 27 mai 1949) este un fost senator român în legislatura 1990-1992, ales în județul Galați pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Leonard Fințescu a fost membru în grupul parlamentar de prietenie cu Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.
* 1951: Timotei Stuparu (n. 27 mai 1951) este un fost deputat român în legislatura 1990-1992 pe listele FSN și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Bulgaria, Canada, Republica Coreea și Republica Elenă. În legislatura 2000-2004 Timotei Stuparu a fost ales deputat pe listele PDSR iar din iunie 2001 a devenit membru PSD; a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Bulgaria și Iugoslavia. În legislatura 2012-2016, Timotei Stuparu aa fost ales senator pe listele PSD și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Bulgaria și Regatul Hașemit al Iordaniei.
* 1952: Alfonso Andria este un om politic italian, membru al Parlamentului European în perioada 2004-2009 din partea Italiei.
* 1956: Stere Farmache (n. 27 mai 1956, Călărași, România) este un economist român, care a îndeplinit funcția de director general al Bursei de Valori București (BVB) în perioada 1995-2008.

·         1956 - Serban Marinescu, regizor si scenarist (din filmografie: “Cel mai iubit dintre pamanteni”, in colaborare, serialul TV “Martorii”).

·         1957 - S-a născut Siouxsie Sioux (Susan Dallion), vocalistă, chitaristă, pianistă şi compozitoare britanică (Banshees, Siouxie & The Banshees, Creatures).

·         1958 - S-a născut Neil Finn, vocalist şi chitarist neo-zeelandez (Split Enz, Crowded House).
* 1964: Marian Neacșu ( n. 27 mai 1964) este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatele 2008-2012 și 2012-2016 din partea Partidului Social Democrat Ialomița.

·         1965: Grațiela Iordache, politician român
* 1967: Paul John Gascoigne (n. 27 mai 1967) este un fost fotbalist și antrenor englez retras din activitate.

·         1974: Medeea Marinescu (n. 27 mai 1974, București) este o actriță română de teatru și film.

Medeea Marinescu a fost un copil actor foarte precoce. A debutat la vârsta de doar 3 ani în filmul "Iarna bobocilor" al regizorului Mircea Moldovan, dar a devenit bine cunoscută și recunoscută după interpretarea rolului principal, Mirabela, din filmul fantezie Maria Mirabela (1981) al lui Ion Popescu Gopoși al Nataliei Bodiul.

Absolventă în 1996 a Academiei de Teatru și Film București, clasa profesorului Florin Zamfirescu, Medeea Marinescu a jucat până astăzi, în 18 filme, iar în actuala stagiune, 2009 - 2010, a Teatrului Național București(cunoscut și sub acronimul TNB) joacă în patru piese, dintre care una este Egoistul de Jean Anouilh.

Filmografie:

• Iarna bobocilor (1977)
• Maria Mirabela (1981)
• Promisiuni (1985)
• Domnișoara Christina (1992)
• Je vous trouve très beau (Vă găsesc fermecător) (2005)
• Weekend cu mama (2008)
• Donnant donnant (2010)
• Năpasta (2010)
• 03. ByPass (2016)

Medeea Marinescu

·         1975 - S-a născut Jamie Oliver, bucătar englez şi personalitate de televiziune.
* 1975: Colette Marino, (n. 27 mai 1975 în Chicago, Illinois), cunoscută ca DJ Colette sau doar Colette, este o cântăreață și DJ de muzică house. Își ține spectacolele la clubul SmartBar din Chicago, Illinois (alături de Kaskade și alții). A devenit cunoscută când a început să cânte în mixajele proprii.^[2] [3]

Albumul Hypnotized a fost cel mai descărcat album de muzică dance din iTunes Music Store de la Apple în iunie 2005.^[4][5] Cântecul What Will She Do for Love, extras de pe acest album, a ocupat prima poziție în clasamentul Billboard Dance Club Play Single.^[4] Piesa principală a albumului, Hypnotized, a fost folosită în filmul Diavolul se îmbracă de la Prada'.^[4] A ținut mai multe concerte în Detroit, Michigan, Cambridge, Singapore, Calgary, Hollywood, Montreal,^[6] and Omaha.^[7]

A fost comparată cu Kylie Minogue^[4] și Deborah Harry.

DJ Colette
* 1977: Atsushi Yanagisawa (n. 27 mai 1977) este un fost fotbalist japonez.
* 1980: Bogdan Barbu (n. 27 mai 1980, Brașov), este un sportiv la CS DinamoBrașov și pilot de raliuri din România.

Bogdan fiind și cunoscut sub numele de Bobo, participă de la debutul lui din anul 2005, la raliul de macadam: Raliul Țara Bârsei.

* Bogdan Alexandru Drăgoi (n. 27 mai 1980, București, România) este un tehnocrat român, având dublă specializare atât în Relații Internaționale, cât și in Economie. El a fost Ministru al Finațelor publice în guvernul Mihai Răzvan Ungureanu și Secretar de Stat in cadrul Ministerului Finantelor Publice.

* 1981: Johan Erik Calvin Elmander ([ˈjuː.ˈan ɛlˈmɑndɛr]; n. 27 mai 1981 în Alingsås) este un fotbalist suedez care evoluează la clubul englez Norwich City, sub formă de împrumut de la Galatasaray, și la echipa națională de fotbal a Suediei

* 1982: Ciprian Dinu (n. 27 mai 1982, Focșani) este un fotbalist român, care evoluează pe postul de fundaș central la clubul din Liga a III-a, Sporting Turnu Măgurele.

* 1982: Natalie Katherine Neidhart-Wilson (n. 27 mai 1982) este o wrestlerăcanadiană, cunoscută după numele de scenă Natalya care în prezent lucrează pentru WWE în brandul SmackDown.

* 1985: Francesca Boscarelli (n. 27 mai 1985, Benevento, Italia) este o scrimerăitaliană specializată pe spadă. A fost campioană europeană pe echipe în 2007. La individual, a câștigat Grand Prix-ul de la Rio de Janeiro în sezonul 2014-2015, ajungând pe locul 19 la clasamentul mondial, cel mai bun din carieră, la sfârșitul sezonului.
* 1985: Roberto Soldado Rillo (pronunție în spaniolă: /roˈβerto solˈdaðo ˈriʎo/; n. 27 mai 1985) este un fotbalist profesionist spaniol care evoluează în prezent la Fenerbahce în Süper Lig, ca atacant.
* 1985: Robert Stăncioiu (n. 27 mai 1985 în București, este un fotbalist român care joacă pe postul de mijlocaș dreapta.
* 1986: Lasse Schöne (n. 27 mai 1986) este un fotbalist danez care evoluează la clubul Ajax Amsterdam în Eredivisie și la echipa națională de fotbal a Danemarcei.

* 1987: Gervais Yao Kouassi (n. 27 mai 1987), cunoscut mai mult ca Gervinho, este un fotbalist din Coasta de Fildeș care joacă pe postul de atacant sau mijlocaș la clubul de fotbal Herbei China Fortune.

* 1989: Doru Bratu (n. 27 mai 1989, București) este un jucător de fotbal român, care joacă pentru FC Carmen București[*].

* 1990: Jonas Hector (n. 27 mai 1990, Saarbrücken, Germania de Vest) este un fotbalist german care joacă pentru 1. FC Köln și naționala Germaniei pe postul de fundaș stânga.
* 1990: Alexia Țalavutis (Alexandra Maria Țalavutis; n. 27 mai 1990, Constanța)^[1] este o cântăreață, dansatoare, prezentatoare de emisiuni de radio și actriță de televiziune română, cel mai bine cunoscută publicului larg din România ca membră a formației Lala Band^[2] și interpretă a personajului Monica Bora din serialul de televiziune Pariu cu viața, realizat și difuzat de canalul de televiziune Pro TV.

* 1994: Aymeric Laporte (născut în Agen, Mult și Garonne, Franța, 27 mai, 1994), mai bine cunoscut sub numele de Laporte, este un fotbalist francez ce joacă ca fundaș la Manchester City din Premier League.
* 1994: João Pedro Cavaco Cancelo (născut pe 27 mai din 1994 în Barreiro, Portugalia) este un fotbalist portughez , care joacă la lateral drept sau ca extremă dreapta la Juventus Torino din Serie A din Italia.
* 1999: Sorina Maria Tîrcă (n. 27 mai 1999, în Râmnicu Vâlcea)^[1] este o handbalistăromână ce joacă pentru clubul Corona Brașov pe postul de intermediar stânga.^[2] Tîrcă este și componentă a echipei naționale U19 a României, alături de care a luat parte la Campionatul European din 2017, desfășurat în Slovenia.^[3] În anul 2015, ea s-a clasat pe locul IV cu echipa U17 a României la Campionatul European din Macedonia.^[4]

Sorina Tîrcă este fata fostei mari handbaliste Mariana Tîrcă.

VA URMA