MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU  SÂMBĂTĂ 9 MAI 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Evenimente

1877: Mihail Kogălniceanu citește în Adunarea Deputaților Declarația de Independență a României. Această zi va deveni Ziua Independenței în România.

• 1087: Pomenirea mutării moaștelor sfântului Nicolae de la Mira la Bari, în anul 1087, când regiunea Mira Lichiei a căzut în mâinile turcilor.
• 1502: Cristofor Columb a părăsit Spania pentru cea de-a patra și ultima călătorie către „Lumea Nouă".
• 1877: Mihail Kogălniceanu proclamă independența României în fața Adunării Deputaților. Aceasta avea să fie adoptată a doua zi de către Senat și semnată de regele Carol I.
• 1945: Al Doilea Război Mondial: La cartierul general sovietic din Berlin s-a semnat actul de capitulare necondiționată a Germaniei – act care a marcat sfârșitul celui de–al doilea război mondial pe teatrul european de război (dar nu și în Asia).
• 1946: Regele Victor Emanuel al III-lea al Italiei abdică în favoarea fiului său Umberto al II-lea, dar Umberto va domni doar o lună.
• 1949: Rainier al III-lea de Monaco a devenit Prinț de Monaco.
• 1950: Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, a propus formarea C.E.C.O..
• 1955: Războiul rece: Republica Federală Germană a intrat în NATO.
• 1956: Prima ascensiune pe Manaslu, Nepal al optulea munte ca înălțime din lume, de către o echipă japoneză.
• 1960: SUA au devenit primul stat care a legalizat pilula contraceptivă.
• 1974: Comitetul juridic al Camerei Reprezentanților din Statele Unite a început audierea martorilor în vederea declanșării procedurii de destituire a președintelui Richard Nixon.
• 1978: Fostul prim-ministru italian creștin democrat Aldo Moro a fost ucis după 55 de zile de la răpire de către grupul terorist "Brigăzile Roșii" (Brigate Rosse).
• 1979: La cea de–a XII–a ediție a Campionatului european de gimnastică de la Copenhaga, Nadia Comăneci a câștigat, pentru a treia oară consecutiv, titlul european absolut și intră în posesia trofeului – performanță unică în istoria competiției.
• 1980: În Iran, Ayatollahul Khomeini a aprobat în calitate de șef al statului, noua stemă de stat, unde poate fi citită și semnătura stilizată a cuvântului Allah.
• 1990: În Piața Universității, 68 oameni au făcut greva foamei pentru susținerea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara.
• 1993: Inaugurarea noului Memorial al victoriei, înălțat pe dealul Poklonnâi din Moscova.
• 1993: Primele alegeri democratice prezidențiale în Paraguay, după domnia dictatorului Alfredo Stroessner. Juan Carlos Wasmosy este ales președinte care își va prelua funcția din 15 august.
• 1994: Nelson Mandela a fost ales drept primul președinte de culoare al Africii de Sud.
• 1994: România a obținut statutul de partener asociat al Uniunii Europei Occidentale.
• 1994: Senatul Statelor Unite ale Americii a dat undă verde aderării României la Alianța Nord–Atlantică.
• 2003: Vizita Prințului Charles al Marii Britanii, în România.
• 2003: A avut loc o premieră mondială medicală la Clinica de Urologie și Transplant Renal din Cluj: un bărbat a fost operat concomitent în partea stângă și în partea dreaptă a corpului, folosindu–se o singură cale de acces. Cei doi medici care au condus operațiile sunt profesorul Mihai Lucan și profesorul Ralph Senner, însoțit de robotul Aesop.

Nașteri

Minamoto no Yoritomo, primul shogun Kamakura

José Ortega y Gasset, filosof, scriitor spaniol

• 1147: Minamoto no Yoritomo, fondator japonez și primul shogun al Shogunatului Kamakura al Japoniei (d. 1199)
• 1170: Valdemar al II-lea al Danemarcei (d. 1241)
• 1439: Papa Pius al III-lea (d. 1503)
• 1629: Alexei Mihailovici (în rusă: Алексей Михайлович, 9 martie 1629 (stil vechi) – 29 ianuarie 1676(stil vechi)) a fost țarul Rusiei în perioada 1645 – 1676. În ajunul morții sale, Țaratul Rusiei avea aproximativ 8.100.000 de km². Născut la Moscova la 9 martie 1629 ca fiu al țarului Mihail și a Evdokia Streșnieva, Alexei a accedat la tron la vârsta de 16 ani după decesul tatălui său la 12 iulie 1645. Educația lui s-a desfășurat sub supravegherea boierului Boris Morozov, un adept al culturii occidentale. Când a devenit țar, fiind prea tânăr pentru a domni, l-a numit pe Morozov în fruntea guvernului său.
  Politica externă a lui Morozov a fost pacifistă. El a asigurat un armistițiu cu Polonia și a evitat cu grijă complicațiile cu Imperiul Otoman. Politica sa internă a fost scrupulos echitabilă și a vizat ameliorarea sarcinilor publice prin limitarea privilegiilor comercianților străini și desființarea a multor birouri inutile și costisitoare de judecată. Obiectivul premierului a fost să-i găsească o soție țarului. La data de 17 ianuarie 1648, Morozov l-a căsătorit cu Maria Miloslavskaia, fiica ministrului de finanțe. Zece zile mai târziu Morozov a devenit cumnatul țarului după ce s-a căsătorit cu sora Mariei, Ana. 
  Țarul Alexei Mihalovici
  Morozov era foarte nepopular; în general detestat de moscoviși a fost acuzat de vrăjitorie. În mai 1648 moscoviții s-au ridicat împotriva lui în ceea ce s-a numit Rebeliunea Sării; s-au adunat în fața Kremlinului și au cerut să le fie predați consilierii nepopulari. Au dat foc caselor celor pe care voiau să-i linșeze iar focul s-a întins pe cuprinsul Moscovei provocând mari pagube. Tânărul țar a trebuit să-l demită pe Morozov și să-l exileze la mănăstirea Kirillo-Belozerski. Suferind de separarea forțată, Alexei a trimis multe scrisori mentorului său și a îndemnat paznicii săi să se poarte civilizat cu el.
  În 1653, slăbiciunea Poloniei care tocmai ieșise din revolta de la Khmelnytsky, l-a încurajat pe Alexei să încerce s-o anexeze. La 1 octombrie 1653 Adunarea Pământului s-a întâlnit la Moscova și a aprobat războiul cu Polonia; în aprilie 1654 armata a fost binecuvântată de patriarh.
  Campania din 1654 a fost un triumf neîntrerupt și zeci de orașe inclusiv fortăreața de la Smolensk au căzut în mâinile rușilor. În vara anului 1655, o armată suedeză condusă de regele Carol al X-lea a invadat Polonia și a cucerit Varșovia. Rușii, fără opoziție, și-au însușit rapid aproape tot ceea ce nu a fost deja ocupat de suedezi. Din fericire pentru Polonia, țarul și regele Suediei s-au certat pe repartizarea prăzii, iar la sfârșitul lunii mai 1656, Alexei încurajat de către împăratul habsburgic și a altor inamici a Suediei, a declarat război.
  Alexei a fost incapabil să cucerească Riga de la suedezi, deși armatele lui au ocupat zone întinse din Letonia, Estonia și Finlanda. În noiembrie 1658 a încetat acordul de încetare a focului dintre Polonia și Rusia. Știind că nu putea învinge și Polonia și Suedia, Alexei a semnat un armistițiu cu suedezii în decembrie 1658. Polonezii au încheiat pacea cu Suedia prin Tratatul de la Oliva în mai 1660. Prin tratatul de la Kardis cu Suedia (iunie 1661) rușii au renunțat la toate teritoriile suedeze pe care le cuceriseră. Războiul cu Polonia a continut până în 1667, timp în care rușii au pierdut teren în Bielorusia și Lituania dar și-au păstrat controlul asupra părții de est a Ucrainei.
  În cele din urmă, extenuați de războaie și amenințați de o invazie tătară și o revoltă internă, polonezi au acceptat începerea negocierilor cu Rusia. Prin tratatul de la Andrusovo (semnat la 11 februarie 1667) și cu o valabilitate de treisprezece ani și șase luni, Rusia a câștigat Smolensk-ul și alte teritorii, inclusiv părți din Ucraina aflate la est de Nipru, în timp ce polonezii au păstrat restul Ucrainei și Bielorusia. Kiev-ul avea să rămână în posesia rușilor până în 1669 dar când s-a împlinit termenul Alexei a refuzat să-l cedeze. Polonia a cedat Kievul Moscovei în 1868.
  Când regele Carol I al Angliei a fost decapitat de parlamentari sub conducerea lui Oliver Cromwell în 1649, ultragiat, Alexei a rupt relațiile diplomatice cu Anglia și a acceptat refugiații regaliști în Moscova. De asemenea, el a interzis comercianții englezi în țara sa și a oferit asistență financiară pentru "văduva neconsolată a gloriosului martir regele Carol I" 

Prima soție a lui Alexei
Prima soție a lui Alexei a născut 13 copii în 21 de ani de căsătorie: cinci fii și opt fiice. În 1669 soția lui Alexei, Maria, a murit la scurt timp după ce a născut cel de-al treisprezecelea copil. În 1670, moștenitorul lui Alexei, țareviciul Alexei, a murit înainte să împlinească 16 ani. Copiii lui Alexei și ai Mariei au fost:
• Țareviciul Dmitri Alexeevici (1648–1649)
• Țarevna Evdokia Alexeevna (1650–1712)
• Țarevna Marfa Alexeevna (1652–1707)
• Țareviciul Alexei Alexeevici (1654–1670)
• Țarevna Anna Alexeevna (1655–1659)
• Țarevna Sofia Alexeevna (1657–1704)
• Țarevna Ecaterina Alexeevna (1658–1718)
• Țarevna Maria Alexeevna (1660–1723)
• Feodor al III-lea (1661–1682)
• Țarevna Feodosia Alexeevna (1662–1713)
• Țareviciul Simeon (1665–1669)
• Ivan al V-lea (1666–1696)
• Țarevna Evdokia Alexeevna (1669–1669)
Țarul s-a recăsătorit cu Natalia Narîșkina, pupila prietenului și consilierului său apropiat Matveviev. Căsătoria a avut loc în ianuarie 1671 și a fost privită cu reproș de familia Miloslavski din care făcuse parte fosta țarină Maria. La 30 mai 1672, Natalia l-a născut pe Petru, care a devenit un copil robust și sănătos spre deosebire de frații lui vitregi Feodor și Ivan, a căror sănătate era precară. Copiii lui Alexei și ai Nataliei au fost:
• Petru (1672–1725)
• Țarevna Natalia Alexeevna (1673–1716)
• Țarevna Feodora Alexeevna (1674–1677)  

  Alexei
  Date personale
  Nume la naștere	Alexei Mihailovici
  Născut	9 mai 1629 Moscova
  Decedat	29 ianuarie 1676 (46 de ani) Moscova
  Înmormântat	Cathedral of the Archangel[*]
  Părinți	Mihail I al Rusiei[1] Eudoxia Streshneva[*][1]
  Frați și surori	Ivan Mikhailovich Romanov[*] Tsarevna Anna Mikhailovna of Russia[*] Tsarevna Irina Mikhailovna of Russia[*] Tatyana Mikhailovna of Russia[*] Vassili Mikhailovich Romanov[*]
  Căsătorit cu	Maria Miloslavskaia Natalia Kirilovna Narișkina
  Copii	Țarevna Sofia Alexeevna Feodor al III-lea Ivan V Petru I Țarevna Natalia Alexeevna
  Cetățenie	Țaratul Rusiei
  Religie	Biserica Ortodoxă
  Ocupație	monarh
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Tsar of All Russia[*] (14 iulie 1645–29 ianuarie 1676)
  Familie nobiliară	Casa Romanov
  Țar al tuturor Rusiilor
  Domnie	12 iulie 1645 – 29 ianuarie 1676 (30 ani, 201 zile)
  Încoronare	28 septembrie 1645
  Predecesor	Mihail
  Succesor	Feodor al III-lea

• 1740: Giovanni Paisiello, compozitor italian (d. 1816)
• 1810: Prințesa Marianne a Olandei, Prințesă de Orange-Nassau (Wilhelmina Frederika Louise Charlotte Marianne; 9 mai 1810 – 29 mai 1883), a fost membră a Casei de Orange-Nassau, prin naștere Prințesă a Olandei iar prin căsătorie Prințesă a Prințesă a Prusiei. 
  Johannes Wilhelm von Reinhartshausen, fiul Prințesei Marianne și Johannes van Rossum.
  

  Prințesa Marianne a Olandei în ultimii ani (ca. 1880).
  Născută la Berlin, ea a fost ce mai mic copil și a doua fiică a regelui William I al Olandei și a soției lui Wilhelmine a Prusiei. Sora sa mai mare, Pauline, a murit în 1806, cu mult înaintea nașterii sale, așa încât Marianne a fost singura fiică a părinților săi. Frații ei mai mari au fost regele William al II-lea și Prințul Frederik al Olandei.
  La Haga la 14 septembrie 1830, Marianne s-a căsătorit cu vărul ei primar Prințul Albert al Prusiei, al patrulea fiu al fratelui mamei sale, regele Frederick William al III-lea al Prusiei. Din căsătorie au rezultat patru copii:
  • Frederika Louise Wilhelmine Marianne Charlotte (n. Schloss Schönhausen, în apropierea Berlinului, 21 iunie 1831 - d. Meiningen, 30 martie 1855), căsătorită la 18 mai 1850 cu viitorul Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen.
  • Frederick Wilhelm Nikolaus Albert (n. Berlin, 8 mai 1837 - d. Kamenz, 13 septembrie 1906).
  • Frederika Louise Wilhelmine Elisabeth (n. Kamenz, 27 august 1840 - d. Kamenz, 9 October 1840).
  • Frederika Wilhelmine Louise Elisabeth Alexandrine (n. Berlin, 1 februarie 1842 - d. Schloss Marley, 26 martie 1906), căsătorită la 9 decembrie 1865 cu Wilhelm de Mecklenburg-Schwerin.
  În 1845 și-a părăsit soțul necredincios și a început să trăiască cu iubitul ei, fostul vizitiu Johannes van Rossum. La 28 martie 1849, Marianne și Albert al Prusiei au divorțat oficial. Șapte luni mai târziu (30 octombrie) la Cefalù, Sicilia, ea a născut singurul copil al lui van Rossum, un fiu numit Johannes Wilhelm von Reinhartshausen. După acest lucru, curțile de la Haga și Berlin au întrerupt orice contact cu ea. Marianne, Johannes și fiul lor au trăit următorii ani în Italia și Erbach.
  În 1855 Marianne a cumpărat "Schloss Reinhartshausen" din Erbach din care a făcut un centru cultural al Rinului. O parte a Schloss-ului a devenit muzeu cunoscut astăzi drept Festsäle. Schloss a fost întotdeauna vibrant, cu mulți oaspeți și Marianne încurajat tinerii artiști, oferindu-le cazare. 180 de picturi, 110 desene și mai multe sculpturi pot fi găsite acolo și astăzi.
  În ziua de Crăciun a anului 1861, fiul ei Johannes Wilhelm a murit de pneumonie la Reinhartshausen la vârsta de 12 ani. În onoarea lui, Marianne a donat 60.000 de guldeni localnicilor din Erbacher pentru o bucată de pământ pentru construirea unei bisericii. Biserica a fost construită iar Johannes a fost îngropat sub altarul acesteia. Biserica, numită după Johannes, este biserica protestantă de astăzi din Erbach.
  Doisprezece ani mai târziu, la 10 mai 1873, Johannes van Rossum, partenerul pentru aproape 30 de ani al Mariannei a murit la vârsta de 64 de ani. A fost înmormântat alături de fiul său. Marianne i-a supraviețuit 10 ani și a murit la Schloss Reinhartshausen, la doisprezece zile după aniversarea a 73 de ani. A fost înmormântată alături de Johannes van Rossum ți de fiul lor.
  Fiul ei cel mare, Prințul Albert al Prusiei a moștenit Schloss Reinhartshausen. În 1940, nepotul ei, Prințul Frederick Heinrich al Prusiei - fiul lui Albert - a moțtenit proprietatea. Astăzi Schloss Reinhartshausen este hotel de cinci stele.  

  Prințesa Marianne
  Prințesă Albert a Prusiei
  Prințesa Marianne a Olandei de Jan Philip Koelman, 1846.
  Date personale
  Nume la naștere	Wilhelmina Frederika Louise Charlotte Marianne
  Născută	9 mai 1810 Berlin
  Decedată	29 mai 1883 (73 de ani) Schloss Reinhartshausen[*], Germania
  Înmormântată	Hessa
  Părinți	Willem I al Țărilor de Jos Wilhelmine a Prusiei
  Frați și surori	Princess Pauline of Orange-Nassau[*] Prințul Frederic al Țărilor de Jos Willem al II-lea al Țărilor de Jos
  Căsătorită cu	Prințul Albert al Prusiei
  Copii	Charlotte, Prințesă de Saxa-Meiningen Prințul Albert Prințesa Elizabeth Alexandrina, Ducesă William de Mecklenburg-Schwerin Johannes Wilhelm von Reinhartshausen (nelegitim)
  Cetățenie	Țările de Jos
  Ocupație	compozitoare salonnière[*] filantroapă[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Orange-Nassau Casa de Hohenzollern

• 1814: Marie Luise Charlotte de Hesse-Kassel,^[1] germană Marie Luise Charlotte, Landgräfin von Hessen-Kassel^[1]; 9 mai 1814 - 28 iulie 1895) a fost membră a Casei de Hesse-Kassel prin naștere. Prin căsătoria cu Prințul Frederic Augustus de Anhalt-Dessau, Marie Luise Charlotte a devenit și membră a Casei de Ascania și prințesă de Anhalt-Dessau.  

  Marie Louise Charlotte de Hesse-Kassel
  Prințesă Frederic Augustus de Anhalt-Dessau
  Date personale
  Născută	9 mai 1814 Copenhaga, Danemarca
  Decedată	28 iulie 1895 (81 de ani) Schloss Hohenburg, Lenggries, Regatul Bavaria
  Părinți	Landgraful Wilhelm de Hesse-Cassel Prințesa Louise Charlotte a Danemarcei
  Frați și surori	Frederic Wilhelm de Hesse Louise von Hessen-Kassel Augusta af Hessen-Kassel[*]
  Căsătorită cu	Prințul Frederic Augustus de Anhalt-Dessau
  Copii	Adelheid-Marie, Mare Ducesă de Luxemburg Bathildis, Prințesă Wilhelm de Schaumburg-Lippe Prințesa Hilda
  Cetățenie	Germania
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Hesse-Kassel Casa de Ascania

• 1837: Adam Opel (9 mai 1837 - 8 septembrie 1895) a fost fondatorul companiei germane constructoare de automobile Adam Opel GmbH. Compania își are sediul la Rüsselsheim, oraș în care s-a născut și a murit. Adam Opel s-a născut la data de 9 mai 1837 în Rüsselsheim. Adam a studiat cu tatăl său până la vârsta de 20 de ani, atunci când a primit și dreptul de a pleca. În urma plecării a ajuns să fie un ucenic lăcătuș în Belgia, Liège, Bruxelles și la Paris unde a ajuns în vara anului 1858.
  În timp ce era la Paris a devenit interesat de cea mai nouă inovație - mașina de cusut. În 1859 s-a angajat să lucreze pentru un pruducător de mașini de cusut pentru a căpăta experiență în acest domeniu.Tot în aceasta perioadă a sosit la Paris si unul din frații lui Adam, George, pentru a se iniția și el în construirea de mașini de cusut.
  În 1862 Adam a revenit la Russelsheim pentru a pune pe picioare propria afacere cu mașini de cusut. Unchiul lui Adam i-a oferit acestuia un grajd nefolosit din Rüsselsheim, cu scopul de a înființa un atelier în care să construiască propria mașina de cusut. În anul următor George, fratele lui Adam, s-a întors din Franța pentru a ajuta la producția mașinilor de cusut.
  În luna aprilie a anului 1867 Adam a începutt construirea unei noi fabrici, în același timp construind și o nouă locuință personală, atașată fabricii. În scurt s-a căsătorit cu Sophie Scheller, fiica unui bogătaș. Sophie a adus cu ea o zestre substanțială care l-a ajutat pe Adam Opel să se extindă. În 1870 el a introdus o nouă mașină de cusut denumită Sophie, după numele soției sale.
  În 1880 producția de mașini de cusut a crescut, cu extinderea continuă a uzinei, și până în 1899 au fost fabricate mai mult de o jumătate de milion de mașini. Vârful de 1 milion de mașini de cusut a fost atins în 1911, an în care un incendiu a distrus o mare parte din uzină.
  Frații Opel au decis să renunțe la producția de mașini de cusut și să încerce să producă ceva mai mai profitabil; au trecut la fabricarea de biciclete și autoturisme.
  Adam și Sophie au avut 5 fii (Carl, Wilhelm, Heinrich, Friedrich și Ludwig) care s-au dăruit cu totul automobilelor și s-au axat pe fabricarea de automobile. Bicicletele au intrat în imagine atunci când curiozitatea familiei a fost stârnită de o bicicletă, văzută la Paris. Intrigat a comandat un set de componente pentru biciclete din Anglia. După ce a construit bicicleta Adam a fost tare dezamăgit. El a decis să nu aibă nimic de a face cu aceste "rupătoare de oase". Două lucruri l-au făcut să se răzgândească: unul era că putea vinde ușor aceste produse și cu un profit mai mare decât cel adus de mașinile de cusut și al doilea era rugămințile fiilor săi de a le construi o bicicletă.
  În 1886 Opel a fabricat o bicicletă a lor iar în anul următor Carl a plecat în Anglia pentru a studia nouă industrie și pentru a reveni cu mostre dintre cele mai noi modele. Acest lucru a condus la producția serioasă de biciclete, incluzând roțile mai mici și tipurile cu trei roți, până la sfârșitul anului 1887.
  Numărul mare de entuziaști privind acest nou mod de locomoție știa că putea conta pe Opel pentru cele mai noi și mai bune idei privind ciclismul din Germania. Fiecare dintre frații Opel a fost un remarcabil câștigător de curse de biciclete.
  Primul automobil proiectat și fabricat de Opel a fost arătat publicului în 1902 la Hamburg Motor Show, modelul intrând în producție în anul 1906.
  Adam Opel a decedat pe 8 septembrie 1895, înainte ca firma fondată de el să treaca la producția de automoile.  

  Adam Opel
  Adam Opel
  Date personale
  Născut	9 mai 1837 Rüsselsheim, Germania
  Decedat	8 septembrie 1895 (58 de ani) Rüsselsheim, Germania
  Înmormântat	Mausoleum of the Opel family[*]
  Căsătorit cu	Sophia
  Copii	Carl, Wilhelm, Heinrich, Friedrich și Ludwig
  Naționalitate	germană
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	inventator, afacerist
  Activitate
  Cunoscut pentru	fondarea Adam Opel Gmbh
  Rude	Fritz von Opel nepot Rikky von Opel strănepot

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1843: Anton Alexander von Werner (n. 9 mai, 1843, Frankfurt (Oder), d. 4 ianuarie, 1915, Berlin a fost un pictor german. În 1873 a fost numit profesor iar în 1875 director al Academiei Regale de Arte Plastice din Berlin (Königliche Hochschule der bildenden Künste). În 1909, i-a urmat lui Hugo von Tschudi ca director al Galeriei Naționale din Berlin.  

  Anton von Werner
  Autoportret (1885)
  Date personale
  Nume la naștere	Anton Alexander von Werner
  Născut	9 mai, 1843 Frankfurt (Oder)
  Decedat	4 ianuarie, 1915 (72 de ani) Berlin
  Înmormântat	Alter Friedhof der Zwölf-Apostel-Gemeinde[*]
  Naționalitate	german
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	pictor
  Activitate
  Domeniu artistic	Pictură
  Studii	Prussian Academy of Arts[*]
  Pregătire	Academia Regală de Arte Plastice din Berlin

  

  Proclamarea imperiului german (1877)
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1857: Luigi Illica (n. 9 mai 1857 – d. 16 decembrie 1919) a fost un libretist italian, care a scris librete mai ales pentru operele lui Giacomo Puccini (de obicei cu Giuseppe Giacosa), dar și pentru operele lui Alfredo Catalani, Umberto Giordano, Baron Alberto Franchetti, precum și pentru alți compozitori italieni. Cele mai cunoscute librete ale lui Illica a fost scrise pentru operele La bohème, Tosca, Madama Butterfly și Andrea Chénier. Illica s-a născut în localitatea Castell'Arquato. Viața sa personală pare a fi imitat libretele sale sau poate, mai degrabă, libretistul italian a prelucrat multe din întâmplările vieții sale în opera sa scrisă pentru teatrul liric.
  Într-un un duel personal, declanșat de o întâmplare amoroasă, Illica și-a pierdut urechea dreaptă; motiv pentru care ulterior se va fotografia întotdeauna cu capul ușor întors în partea opusă.
  În perioada filmului mut, când se proiectau filme bazate pe operele în care Illica scrisese partea dramatică, numele libretistului apărea cu litere pronunțat mari, ca un avertisment pentru public și orchestrele acompaniatoare ale acelor filme. Distribuitorii acelor filme puteau garanta doar că i se va da creditul cuvenit, dar nu și faptul ca filmele sale să fie acompaniate de muzica compozitorului corespunzător. 

  Librete

  Datele indicate sunt cele pentru scrierea acestor librete.

  Vasalul lui Szegith [9] (compozitor, Antonio Smareglia, 1884) La Wally (compozitor, Alfredo Catalani, 1892) Cristoforo Colombo (compozitor, Alberto Franchetti, 1892) Manon Lescaut [10] (Giaccomo Puccini, 1893) Cornelius Schütt (compozitor, Antonio Smareglia, 1893) Martirul (compozitor Spyridon Samaras, 1894) Nozze istriane (Smareglia, 1895) La Bohème [11] (Puccini, 1896) Andrea Chénier (compozitor, Umberto Giordano, 1896)

  Iris ((compozitor, Pietro Mascagni, 1898) Tosca [11] ((compozitor, Puccini, 1900) Anton (compozitor, Cesare Galeotti, 1900) Medioevo Latino (compozitor, Ettore Panizza, 1900) Le maschere (compozitor, Mascagni, 1901) Il cuore della fanciulla (compozitor, Crescenzo Buongiorno, 1901) Lorenza (compozitor, Edoardo Mascheroni, 1901) Germania (Franchetti, 1902) Nadeya (compozitor, Cesare Rossi, 1903) Siberia (compozitor, Giordano, 1903)

  Madama Butterfly [11] (compozitor, Puccini, 1904) Cassandra (compozitor, Vittorio Gnecchi, 1905) Tess (compozitor, Frédéric Baron d’Erlanger, 1906) Aurora (compozitor, Panizza, 1908) Il principe Zilah (compozitor, Franco Alfano, 1909) Hellera (compozitor, Italo Montemezzi, 1909) La Perugina (compozitor, Edoardo Mascheroni, 1909) Isabeau (Mascagni, 1911) Giova a Pompei [12] (compozitori, Alberto Franchetti & Umberto Giordano, 1921)

• Luigi Illica
  Luigi Illica
  Date personale
  Născut	9 mai 1857[2][3][4][5][6][7][8]  Castell'Arquato, Italia
  Decedat	16 decembrie 1919 (62 de ani)[2][3][4][5][6][7][8]  Castell'Arquato, Italia
  Cetățenie	Regatul Italiei
  Ocupație	libretist[*] scriitor dramaturg jurnalist poet
  Activitate
  Limbi	limba italiană[1]

• 
  
• 1860: James Matthew Barrie, dramaturg și prozator scoțian (d. 1937)
• 1871: Marele Duce George Alexandrovich, (rusă Великий Князь Георгий Александрович Романов), (9 mai 1871, Tsarskoe Selo - 9 august 1899, Abbas Tuman, Caucaz) a fost al treilea fiu al lui Alexandru al III-lea al Rusiei și a Mariei Fiodorovna a Rusiei. A fost numit George după fratele mamei sale, George I al Greciei.^[4] În momentul nașterii sale, tatăl său, ca cel mai mare fiu al Țarului Alexandru al II-lea, era țarevici al Rusiei. Marele Duce Alexandru era al treilea în linia de succesiune la tronul Rusiei, după tatăl său și fratele său Nicolae. În noiembrie 1894, Alexandru al III-lea a murit și fiul său, Nicolae a devenit Țar. La acea vreme, Nicolae nu avea copii, și potrivit legilor de succesiune în Imperiul Rus, Marele Duce George a devenit Țarevici. ^[5] Problemele de sănătate ale lui George l-au forțat să se mute la Abbas-Tuman. A fost imposibil pentru el să se întoarcă la St.Petersburg pentru funerariile tatălui său, Alexandru al III-lea. Doctorii i-au interzis.^[6]
  Nicolae i-a scris fratelui său, "... în mod constant mă rog la Dumnezeu pentru recuperarea ta completă și rapidă și pentru confortul tău, pentru că este mult mai greu să fii singur după o așa mare durere decât este pentru noi care cel puțin suntem împreună!" ^[7] De asemenea, George a pierdut botezul fiicelor lui Nicolae, Olga și Tatiana. La scurt timp după nașterea celei de-a treia fiice, Maria, în iunie 1899, George i-a scris fratelui său, "Sunt nespus de trist că n-am putut să văd fetele voastre și să ajung să le cunosc; dar ce pot să fac? Asta este soarta mea și totul este voia lui Dumnezeu."^[8]
  Vizitele pe care i le făcea mama lui la Abbas Tuman îi făceau plăcere. În 1895, George și mama sa au vizitat Danemarca. Nu-și văzuseră rudele daneze de patru ani. Brusc, starea sa de sănătate s-a înrăutățit. I s-a interzis să fumeze și a trebuit să stea în pat până când s-a întremat suficient pentru a se întoarce la Abbas Tuman. Îi scrie lui Nicolae la întoarcere despre călătoria în Danemarca: "Desigur a fost plăcut să revăd familia după patru ani însă nu cred că din punct de vedere al sănătății mi-a făcut bine pentru că am pierdut 3 kg pe care cu atâta greutate le-am pus în mai și iunie. George a murit brusc la 9 august 1899 la vârsta de 28 de ani. A plecat singur cu motocicleta sa și câteva ore mai târziu, pentru că nu se întorcea, personalul îngrijorat a început să-l caute. O țărancă îl descoperise pe marginea străzii; sângele care îi ieșea din gură îl împiedica să respire. L-a sprijinit în brațe până a murit.^[10]
  Vestea a ajuns la Nicolae prin telegramă și el a avut misiunea dificilă de a-și anunța mama. Întreaga familie a fost complet devastată. Nicolae în special a fost deosebit de afectat de pierderea fratele său mai mic.^[11] La 14 august 1899 a fost înmormântat la Caterala Sf. Petru și Pavel din St.Petersburg, nu departe de tatăl său, Alexandru al III-lea.  

  Marele Duce George Alexandrovici
  Țarevici al Rusiei Mare Duce George Alexandrovici al Rusiei
  Date personale
  Născut	9 mai 1871 Țarskoe Selo, Rusia
  Decedat	9 august 1899 (28 ani, 92 zile) Abbas Tuman, Caucaz
  Înmormântat	Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
  Părinți	Alexandru al III-lea al Rusiei[1][2][3] Dagmar a Danemarcei[3]
  Frați și surori	Marea Ducesă Olga Alexandrovna a Rusiei Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei Marele Duce Mihail Alexandrovici al Rusiei Marele Duce Alexandru Alexandrovici al Rusiei Nicolae al II-lea al Rusiei
  Cetățenie	Imperiul Rus
  Religie	creștinism ortodox[*]
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa Romanov

• 1877: Hovsep Pushman, pictor armeno-american (d. 1966)
• 1882: George Barker, pictor american (d. 1965)
• 1883: José Ortega y Gasset, filosof, scriitor spaniol (d. 1955)
• 1886: Rudolf Schweitzer–Cumpăna, pictor și grafician român (d. 1975)
• 1892: Zita de Bourbon-Parma (d. 1989)
• 1895: Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, Alba – d. 6 mai 1961, Cluj, Republica Populară Română) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român. S-a născut la Lancrăm, lângă Sebeș. Localitatea natală se afla atunci în comitatul Sibiu. Lucian Blaga a fost al nouălea copil al unei familii de preoți, fiul lui Isidor Blaga și al Anei (n. Moga). Copilăria i-a stat, după cum mărturisește el însuși, „sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”,^[8] viitorul poet – care se va autodefini mai târziu într-un vers celebru „Lucian Blaga e mut ca o lebădă” – neputând să vorbească până la vârsta de patru ani.^[9] Mama poetului, Ana Blaga, a murit în anul 1933 la Sibiu, în vârstă de 74 de ani. În luna august 1949, fratele poetului, Longin Blaga, a murit de asemenea în Sibiu.
  Primele clase le-a urmat la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), după care a urmat Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov (1906–1914), unde era profesor ruda sa, Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc de teoria dramei. A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și în Românul, cu studiul Reflecții asupra intuiției lui Bergson (1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeș în 1909. În anul 1911 călătorește în Italia, unde își petrece timpul în librării, căutând cărți de filosofie, și vizitând vestigiile istorice ale acestei țări. A urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea în perioada 1914–1916, pe care le-a finalizat cu licență în 1917. A studiat filosofia și biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 și 1920, obținând titlul de doctor în filosofie. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soție. A revenit în țară în ajunul Marii Uniri. În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul. 

Imaginea lui Lucian Blaga pe o marcă poștală din Republica Moldova (1995)

Casa din Cluj în care a locuit Lucian Blaga în ultima parte a vieții
Publică la Sibiu, în 1919, placheta de versuri Poemele luminii (reeditată în același an la Cartea Românească, în București), precum și culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu.
Prima sa dramă, Zamolxe, îi apare în ziarul Voința (1920), iar în volum în 1921, la Cluj, la Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul”. Academia Română îi decernează Premiul Adamachi pentru debut (1921). Universitatea din Cluj îi premiază piesa Zamolxe (1922). I se tipăresc primele traduceri de poezie în limba germană în revista cernauțeană Die Brucke (1922) (Podul). În 1924-1925, locuiește în Lugoj. A fost redactor la ziarele Voința și Patria, membru in comitetul de direcție al revistei Cultura, colaborator permanent la publicațiile Gândirea, Adevărul literar și artistic și Cuvântul.
După Dictatul de la Viena, se află în refugiu la Sibiu, însoțind Universitatea din Cluj (1940–1946). Conferențiază la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj (1946–1948). Are un rol major în formarea tinerilor care fac parte din Cercul literar de la Sibiu și o mare influență asupra lui Ion Desideriu Sârbu.
Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei românești din Transilvania, fiind redactor la revistele Cultura din Cluj și Banatul din Lugoj. A fost ales membru al Academiei Române în anul 1937. Discursul de recepție și l-a intitulat Elogiul satului românesc.
În anul 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu în anii ce au urmat dictatului de la Viena (1940–1944). La Sibiu redactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un an. A funcționat ca profesor universitar până în 1948, când a fost îndepărtat cu brutalitate de la catedră. Motivul este de natură politică: se pare că Blaga a refuzat invitația de a conduce Partidul Național Popular, un satelit al Partidului Comunist. Împreună cu el au fost înlăturați și conferențiarul și discipolul său, Ion Desideriu Sârbu, și profesorii universitari Liviu Călin și Nicolae Mărgineanu. 
Din 1948, fiind îndepărtat de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române ca bibliograf. Devine cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie (1949–1951), apoi bibliotecar-șef (1951–1954) și director-adjunct (1954–1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei. Nu îi mai sunt publicate volumele și preferă să se ocupe de traduceri. În această perioadă a finalizat traducerea piesei Faust de Goethe, iar în 1958 apare primul volum din Opere de G.E. Lessing în traducerea lui Lucian Blaga. A tradus poeți germani clasici și moderni. Poeziile scrise acum vor fi publicate postum. Tot în această perioadă scrie romanul cu tentă autobiografică Luntrea lui Caron, publicat de asemenea postum. A decedat la 6 mai 1961, în Cluj. Lucian Blaga a fost înmormântat în ziua sa de naștere, 9 mai, în cimitirul din Lancrăm. În anul 1926 a intrat în diplomație, ocupând succesiv posturi de atașat cultural la legațiile României din Varșovia, Praga, Lisabona, Berna și Viena. A fost atașat și consilier de presă la Varșovia, Praga, Berna (1926–1936) și Viena (1936-1937), subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1937–1938) și ministru plenipotențiar al României în Portugalia (1938–1939). Există zvonuri cum că Lucian Blaga ar fi fost propus în 1956 de Rosa del Conte și de criticul Basil Munteanu, la inițiativa lui Mircea Eliade, pentru a primi premiul Nobel pentru literatură. Cei doi nu locuiau în România, Rosa del Conte era autoarea unei cărți despre Eminescu, iar Basil Munteanu locuia la Paris, unde se exilase din motive politice.^[10][11] Nominalizările pentru premiile Nobel sunt ținute secrete timp de 50 de ani, iar după 2006 acestea au fost publicate pe site-ul său, iar numele lui Lucian Blaga nu apare între nominalizații acelui an.  

Opera

Volume

• 1919 - Poemele luminii
• 1921 - Pașii profetului
• 1924 - În marea trecere
• 1929 - Lauda somnului
• 1933 - La cumpăna apelor
• 1938 - La curțile dorului
• 1942 - Poezii, ediție definitivă
• 1943 - Nebănuitele trepte

Cicluri de versuri editate postum

• Vârsta de fier 1940-1944
• Cântecul focului
• Corăbii cu cenușă
• Ce aude unicornul

Dramaturgie

• 1921 - Zamolxe, mister păgân
• 1923 - Tulburarea apelor, dramă
• 1925 - Daria, dramă în patru acte
• 1925 - Ivanca
• 1925 - Învierea, pantomimă în patru tablouri și Fapta, joc dramatic
• 1927 - Meșterul Manole, dramă în cinci acte
• 1930 - Cruciada copiilor
• 1934 - Avram Iancu, dramă într-un prolog și trei faze
• 1942 - Opera dramatică, 2 vol.
• 1944 - Arca lui Noe
• 1964 - Anton Pann, dramă într-un prolog și patru faze (postumă)

Filozofie

Creația sa filosofică este grupată în trei trilogii:
• 1943 - Trilogia cunoașterii în trei volume: Eonul dogmatic, Cunoașterea luciferică, Cenzura transcendentă.
• 1944 - Trilogia culturii în trei volume: Orizont și stil, Spațiul mioritic, Geneza metaforei și sensul culturii
• 1946 - Trilogia valorilor, Știință și creație, Gândire magică și religie, Artă și valoare.
• Cea de-a patra, Trilogia cosmologică, a rămas în stadiu de proiect. Din ea autorul a publicat un singur volum, Diferențialele divine, primul din această ultimă trilogie.

Aforisme

• 1919 - Pietre pentru templul meu
• 1926 - Ferestre colorate, însemnări și fragmente
• 1945 - Discobolul, aforisme și însemnări
• 1977 - Elanul insulei, editată postum

Proza

• Hronicul și cântecul vârstelor, volum autobiografic, editat postum, 1965
• Luntrea lui Caron, roman, editat postum, 1990, ediția a II-a, 1998, ediția a III-a, 2006

Volume de eseuri și studii filozofice

• 1922 - Cultură și cunoștință
• 1924 - Filosofia stilului
• 1925 - Fenomenul originar
• 1925 - Fețele unui veac
• 1926 - Daimonion
• 1931 - Eonul dogmatic
• 1933 - Cunoașterea luciferică
• 1934 - Censura transcendentă
• 1934 - Orizont și stil
• 1936 - Spațiul mioritic
• 1936 - Elogiul satului românesc, discursul de recepție la admiterea sa în Academia Română
• 1937 - Geneza metaforei și sensul culturii
• 1939 - Artă și valoare
• 1940 - Diferențialele divine
• 1941 - Despre gândirea magică
• 1941 - Religie și spirit
• 1942 - Știință și creație
• 1947 - Despre conștiința filosofică
• 1948 - Aspecte antropologice

Eseuri publicate postum

• 1966 - Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea
• 1968 - Zări și etape
• 1969 - Experimentul și spiritul matematic
• 1972 - Isvoade
• 1977 - Ființa istorică
• 1977 - Încercări filosofice

Volume traduse în limba franceză

• 1988 - L'Eon dogmatique, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).
• 1989 - L'Éloge du village roumain, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).
• 1992 - L'Étoile la plus triste, (La Différence, trad. Sanda Stolojan).
• 1993 - L'Être historique, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Mariana-Georgeta Piscoci).
• 1993 - Les Différentielles divines, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).
• 1995 - Trilogie de la Connaissance, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).
• 1996 - Trilogie de la Culture, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).

Volume traduse în limba bulgară

• 1985 – Нeподoзирани стъпала - антология, изд. Haродна Култура, София (Nebănuitele trepte, antologie, 200 de poezii traduse de Ognean Stamboliev și Nikolai Zidarov, Editura Narodna Kultura, Sofia, 1985)
• 2012 – Поеми на свeтлината, изд. Авангардпринт, България, 2012 (Poemele luminii, poeme și eseuri, traducere și prefață de Ognean Stamboliev, Editura Avangardprint,Bulgaria, 2012)

Corespondență

• Corespondență, 1989
• Domnița nebănuitelor trepte. Epistolar Lucian Blaga - Domnița Gherghinescu-Vania (1941-1948), 1995
• De amicitia: Lucian Blaga - Ion Breazu (corespondență), 1995
• Corespondență de familie, 2000

Traduceri

• J. W. Goethe, Faust, 1955
• Din lirica universală, 1957
• Din lirica engleză, 1958

Ediții de referință

• Opere, ediție îngrijită de Dorli Blaga, vol. I-XII, București, Editura Minerva, 1974-1995
• Opere, ediție critică și studiu introductiv de George Gană, vol. I-V, București, Editura Minerva, 1982-1993  

  Lucian Blaga
  Lucian Blaga
  Date personale
  Născut	9 mai 1895[2][3][4][5][6]  Lancrăm, Alba
  Decedat	6 mai 1961 (65 de ani)[7][2][3][4][5][6]  Cluj, Republica Populară Română
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
  Căsătorit cu	Cornelia Brediceanu
  Copii	Ionel Blaga Dorli Blaga
  Cetățenie	România
  Ocupație	lingvist[*] poet traducător filozof scriitor jurnalist diplomat
  Partid politic	Mișcarea Legionară
  Limbi	limba română[1]
  Studii	Universitatea din Viena
  Pregătire	Jacob Burckhardt
  Activitatea literară
  Activ ca scriitor	perioada interbelică
  Mișcare/curent literar	modernism, expresionism
  Specie literară	filosofie, poezie, dramaturgie, eseistică, estetică
  Operă de debut	Poezia Pe țărm (1910) și studiul Reflecții asupra intuiției lui Bergson (1914).
  Opere semnificative	Poemele luminii (1919)
  Influențe[ascunde] Platon, Goethe, Kant, Hegel, Schelling, Nietzsche, Spengler și Bergson
  Membru titular al Academiei Române

• 1899: Iacob Teclu (n. 9 mai 1899, București, România – d. 9 ianuarie 1976, București, RS România) a fost un general de armată român, care a luptat în cel de al Doilea Război Mondial. Iacob Teclu s-a născut la 9 mai 1899 la București. A absolvit Școala de Ofițeri de Infanterie (1916 - 1917), Școala Specială de Infanterie (1919) și Școala Superioară de Război (1933 - 1935). Grade militare care i s-au conferit au fost
  • sublocotenent - iunie 1917,
  • locotenent - octombrie 1919,
  • căpitan - 1925,
  • maior - 1935,
  • locotenent colonel - 1940,
  • colonel - februarie 1944,
  • general de brigadă - august 1945,
  • general locotenent - 1948,
  • În anul 1958 este avansat la gradul de general de armată de către Gheorghe Gheorghiu-Dej.
  Funcții îndeplinite: comandant de pluton (1917 - 1919), ofițer cu aprovizionarea (1919 - 1923), comandant de companie (1923 - 1925) și casier la Regimentul 2 Grăniceri (1925 - 1930), comandant de companie în Regimentul 3 Grăniceri (1930 - 1933). Ofițer în M.St.M. (1937 - 1939), șef de birou în Corpul 2 Armată (1939), Divizia 12 Infanterie (1940), șef de birou în Direcția Personal al Ministerului Apărării (martie 1940 - aprilie 1942), fiind apoi numit ca locțiitor al comandantului Regimentului 27 de infanterie Dorobanți.
  În noiembrie 1942, locotenent-colonelul Iacob Teclu a fost luat prizonier de război de către sovietici. Împreună cu un grup de ofițeri superiori români (între care locotenent coloneii - ulterior generalii - Nicolae Cambrea și Floca Arhip) și cu sprijinul activ al comuniștilor români refugiați în U.R.S.S, el a participat la constituirea oficială, la 15 noiembrie 1943, a Diviziei de voluntari "Tudor Vladimirescu".
  Iacob Teclu a fost numit ca șef de stat-major al Diviziei Tudor Vladimirescu (1943-1945), participând la campania antihitleristă de pe Frontul de Vest. În perioada 31 ianuarie - 10 martie 1945, colonelul Teclu a fost comandant al Diviziei Tudor Vladimirescu.
  În anul 1945 este înaintat la gradul de general de brigadă (cu 1 stea). Între anii 26 iunie 1947 - 12 februarie 1948, a fost comandant al Comandamentului Trupelor de Grăniceri din România. Secretar general pentru Trupe al M.A.I. (ian. - mai 1948), subșef al M.St.M. (mai 1948 - august 1949, 1950 - 1952), șeful Direcției Pregătire de Luptă (1949 - 1950). În perioada 1 mai 1952 - 12 octombrie 1955, generalul de armată Iacob Teclu a condus Regiunea a III-a Militară, cu sediul la Cluj. Între anii 1957-1965, generalul de armată Iacob Teclu a fost comandant al Academiei Militare din București. A devenit ulterior președinte al Asociației Veteranilor de Război din R.S. România. Primlocțiitor al M.F.A. (1955 - 1959) și președinte Comisiei Superioare de Regulamente a M.Ap.N. În 1961, generalul Iacob Teclu a fost numit membru al Consiliului de Stat.^[1]
  Generalul Teclu a fost decorat atât pentru activitatea militară desfășurată, cât și pentru serviciul credincios în slujba Partidului Comunist. Menționăm următoarele decorații:
  Ordinul "Mihai Viteazul", cl. III cu spade (DR 3232/11.11.1946);
  Medalia de aur "Secera și Ciocanul"^[2].
  I s-a conferit Titlul de "Erou al Muncii Socialiste" prin Decretul 439/9 mai 1969 emis de Consiliului de Stat al Rpublicii Socialiste România.
  A încetat din viață la 9 ianuarie 1976.  
Jump to navigationJump to search

Iacob Teclu
Iacob Teclu
Date personale
Născut	9 mai 1899  București, România
Decedat	9 ianuarie 1976 (76 de ani)  București, RS România
Cetățenie	Regatul României  Republica Populară Română  RSR
Ocupație	personal militar[*]
Activitate
Gradul	general
Bătălii / Războaie	Al Doilea Război Mondial
Decorații și distincții
Decorații	Ordinul Mihai Viteazul Ordinul Leului Alb Ordinul Steagul Roșu Order of Alexander Nevsky[*] Ordinul de Merit al Ungariei[*] Erou al Muncii Socialiste

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1907: Baldur von Schirach, politician german, oficial nazist (d. 1974)
• 1909: Marea Ducesă Kira Kirillovna a Rusiei (9 mai 1909 – 8 septembrie 1967) a fost a doua fiică a Marelui Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei și a Prințeseia Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha. S-a căsătorit cu Prințul Louis Ferdinand al Prusiei.  
  Prințesa Kira a Rusiei, ca. 1912.
  Kira, numită după tatăl ei, s-a născut la Paris unde părinții ei au fost exilați din cauza căsătoriei lor care nu a fost aprobată de țarul Nicolae al II-lea al Rusiei. Bunica maternă a Victoriei și bunicul patern al lui Kiril au fost frați iar Biserica Ortodoxă Rusă interzice căsătoria între verișori primari. De asemenea, Victoria divorțase de primul ei soț, Ernest Louis, Mare Duce de Hesse, care era frate cu țarina Alexandra. În cele din urmă, părinților ei li s-a permis să se întoarcă în Rusia.
  În urma Revoluției ruse din 1917, familia a plecat în Finlanda. Kira, care avea opt ani la acea vreme, își amintește că familiei i s-a permis să părăsească Rusia de către Guvernul Provizoriu al Rusiei. A fost pentru prima dată când au mers cu un tren public. În Finlanda, mama ei în vârstă de 40 de ani a născut un fiu, Vladimir. Familia a așteptat în Finlanda timp de mai mult de un an, sperând ca rușii albi să-i învingă pe bolșevivi iar ei să se poată întoarce în Rusia.
  "Cât aș vrea să te pot vedea" scria Kira în vârstă de 9 ani mătușii sale, regina Maria a României, în mai 1918. "Aici este destul de frig, deși ar fi trebuit să fie vară. Boy (copilul Vladimir) este atât de dulce. Atunci când îi este foame și Nana îi pregătește masa de prânz, pur și simplu îi curg lacrimile pe obraji de foame." Kira a vorbit de colectarea ciupercilor din pădure, că merg la filme vineri, de lecții, dar, de asemenea, a menționat că nu mai aveau zahăr. Mama ei a scris rudelor ei din alte țări cerând mâncare pentru bebeluși pentru a-i da copilului Vladimir. În cele din urmă familia a părăsit Finlanda mutându-se întâi la Coburg apoi la Saint-Briac în Franța. Kira s-a născut cu titlul Prințesa Kira Kirillovna a Rusiei însă tatăl ei i-a acordat titlul de "Mare Ducesă" atunci când el s-a autodeclarat Protector al Tronului în 1924. Blondă, cu ochi albaștri^[2], Kira era simplă și plină de viață,^[3] și chiar cu temperament. Era inteligentă, curioasă și interesată de artă ca și mama ei, cu care a lucrat într-un studiou de artă la Saint-Briac. 
  Marea Ducesă Kira și soțul ei Prințul Louis Ferdinand.
  Kira își vizita frecvent verișorii de la alte curți regale sau participa la curse de cai în Marea Britanie.^[4] Kira a avut unele dificultăți în a-și găsi un soț potrivit.
  A fost interesată de prințul hemofil, Alfonso al Spaniei, Prinț de Asturia, fiul lui Alfonso al XIII-lea al Spaniei însă a fost dezamăgită când prințul a arătat un interes mai mare unei dintre fiicele Prințului Nicolae al Greciei. Mai târziu a fost atrasă de Prințul Constantin "Teddy" Șuțu, un aristocrat român. Vărul ei primar, Carol al II-lea al României, a refuzat să permită căsătoria din motive politice.^[5]
  În cele din urmă, Kira s-a căsătorit cu Prințul Louis Ferdinand al Prusiei în 1938. Cuplul a avut șapte copii (patru fii și trei fiice):
  1. Friedrich Wilhelm (n. 10 februarie 1939)
  2. Mihail (n. 22 martie 1940)
  3. Marie Cécile (n. 28 mai 1942)
  4. Kira (27 iunie 1943 – 10 ianuarie 2004)
  5. Louis Ferdinand (25 august 1944 – 11 iulie 1977)
  6. Christian-Sigismund (n. 14 martie 1946)
  7. Xenia (9 decembrie 1949 – 18 ianuarie 1992).^[6]
  După Al Doilea Război Mondial, Kira a fost chemată să depună mărturie în cazul Anna Anderson, femeia care pretindea a fi Marea Ducesă Anastasia Nicolaevna a Rusiei. Kira a întâlnit-o scurt timp în 1952 la insistențele soacrei sale, Ducesa Cecilie de Mecklenburg-Schwerin, care credea în pretenția femeii. Kira nu a fost convinsă. Ea a găsit-o pe Anderson "respingătoare" și nu "o doamnă" și incapabilă să vorbească limba engleză culturală pe care o folosea familia ei.^[7] Kira avea șapte ani când a văzut-o ultima dată pe Anastasia. Unchiul Kirei, Marele Duce Andrei Vladimirovici al Rusiei era convins că Anderson era Anastasia însă părinții Kirei nu erau convinși de pretenția lui Anderson.^[8]
  În ultimii ani, Kira a fost dezamăgită când fiul ei cel mare, Friedrich Wilhelm, a renunțat la drepturile sale asupra titlului și s-a căsătorit cu o femeie obișnuită.^[9] A fost neglijentă cu sănătatea ei, s-a îngrășat punând presiune pe sânge după vârsta de 50 de ani. În septembrie 1967 când se afla în vizită la fratele ei Vladimir Kirillovici la Saint-Briac a făcut atac de cord și a murit curând.

  Marea Ducesă Kira Kirillovna
  Prințesă a Prusiei
  Date personale
  Nume la naștere	Kira Kirillovna Romanova
  Născută	9 mai 1909 Paris, Franța
  Decedată	8 septembrie 1967 (58 de ani) Saint-Briac-sur-Mer, Bretania, Franța
  Înmormântată	Castelul Hohenzollern
  Cauza decesului	diabet zaharat
  Părinți	Marele Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei Prințesa Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha
  Frați și surori	Vladimir Kirillovici, Mare Duce al Rusiei Princess Elisabeth of Hesse and by Rhine[*] Grand Duchess Maria Kirillovna of Russia[*]
  Căsătorită cu	Prințul Louis Ferdinand al Prusiei
  Copii	Prințul Friedrich Wilhelm Prințul Michael Prințesa Marie Cécile Prințesa Kira Prințul Louis Ferdinand Prințul Christian-Sigismund Prințesa Xenia
  Cetățenie	Imperiul Rus  URSS
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Cneaz ducesă[*] prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern Casa de Holstein-Gottorp-Romanov

• 1914: Carlo Maria Giulini, dirijor italian (d. 2005)
• 1920: Richard Adams, scriitor britanic (d. 2016)
• 1924: Bulat Okudjava, scriitor, poet și cantautor rus (d. 1997)
• 1928: Constantin Stănescu (n. 9 mai 1928) este un ciclist român. El a concurat la probele sportive de ciclism individual și ciclism pe echipe la Jocurile Olimpice de Vară din 1952.
• 1928: Pancho Gonzalez, jucător american de tenis (d. 1995);
• 1930: Andrei Avram, lingvist român (d. 2018);
• 1934: Alan Bennett, scriitor britanic
• 1936: Nina Doni (n. 9 mai 1936^[1][2] sau 1937^[3], Olănești, raionul Ștefan Vodă) este o actriță de teatru și de film din Republica Moldova.
  Nina a absolvit în 1960 Școala Teatrală Superioară „Boris Șciukin”^⁠(d) din Moscova la profesorii Anna Orociko^⁠(d) și Iosif Tolcianov^⁠(d). Imediat după absolvire, a debutat împreună cu 20 de colegi ai săi pe scena Teatrului „Luceafărul” din Chișinău.^[2] Jocul său este descris ca sobru și impresionant. Printre rolurile sale de teatru se numără:^[3]
  • Aspazia în Costumul de nuntă;
  • Veronica în Flori de câmp;
  • Katea în Două culori;
  • Zerbinet în Vicleniile lui Scapen;
  • Miss Poop în Autorul moare azi;
  • Arina Pantelimonovna, Fiocla în Căsătoria;
  • Anvar în Fuziama;
  • Cabina în Blais etc.
  Din filmografia sa pot fi amintite următoarele lucrări:^[1]
  • Omul merge după soare (în rusă Человек идёт за солнцем; 1961) — muncitoare;
  • Ați primit o telegramă^⁠(d) (în rusă Вам телеграмма...; 1983) — mama Anei;
  • Autobuz singuratic sub ploaie^⁠(d) (în rusă Одинокий автобус под дождём; 1986) — Constanța Gheorghievna;
  • Cine arvonește, acela plătește (1989).
  În 1993^[1][2] sau 1995^[3], Doni devine Maestru al Artei din Republica Moldova. Este decorată cu Medalia „Veteran al muncii” în 1987 și cu Ordinul de Onoare în 2010.
• 1936: Glenda Jackson, actriță și politiciană americană
• 1937: Theodor Buiucliu (n. 9 mai 1837, Iași - d. 12 septembrie 1897, Iași) a fost un pictor peisagist, membru al Societății Junimea, profesor la Școala de Belle-Arte din Iași. Theodor Buiucliu s-a născut la Iași în familia negustorului înstărit Iacob Buiucliu (1809-1881) și a Mariei Tossun (1817-1907), ambii de origine armeană.^[1] Familia era numeroasă, Theodor având mai mulți frați: Grigore (n. 1840), mai târziu jurist, Christe (n. 1874), Ioan (agronom), Abgar, zis Murzuc (n. 1877), Vahan și Artaxerxes (inginer). Theodor a urmat studiile medii lângă Paris, la Colegiul armean Moorat din Sèvres, școală condusă de călugării mechitariști.^[1][2][3] Face studii de artă plastică la Paris.^[4]
  Revenit în țară, cu influența junimiștilor din al căror cerc făcea parte, obține în octombrie 1880 postul de profesor la Școala de Belle Arte din Iași și pe cel de caligrafie și desen la Școala comercială din același oraș. Această numire a generat, ulterior, un conflict cu directorul școlii, profesorul Gheorghe Panaiteanu-Bardasare, care prevăzuse respectivul post pentru Emanoil Panaiteanu-Bardasare, nepotul său. Ca urmare a cererii de revocare a numirii făcută de Gheorghe Panaiteanu-Bardasare către Ministerul Cultelor, Theodor Buiucliu părăsește postul de profesor de peisagistică de la Școala de Belle Arte după numai un an, în toamna anului 1881.^[4]
  Theodor Buiucliu a executat ilustrațiile la cartea lui Ion Creangă Amintiri din copilărie publicată în 1892. Deși nu a fost un reprezentant major al picturii române în secolul al XIX-lea, Theodor Buiucliu s-a remarcat ca pictor peisagist, expunând în 1883, la prima „Expoziție a artiștilor în viață”, lucrările Primăvara, Sfârșit de vară, Apus de soare, O cascadă, Colț din parcul din Pașcani și Lunca din Mircești. Ultima lucrare, care a fost premiată de juriu (Panaiteanu fiind președinte), a ajuns în 1942, printr-o donație, în posesia Pinacotecii din Iași.^[4]
  Peisaje pictate de Theodor Buiucliu au fost donate de fratele său Grigore Buiucliu Pinacotecii din Iași - Peisajul norvegian (o iarnă), Găinăria (după Couturier), Ruinele gotice, Spălătoresele și Sous bois - și Pinacotecii din București - Note sub copaci (după Vanderbuch), O stâncă, Perspectivă printr-o boltă, Copaci pe malul unui iaz.^[6]
  Casa din Iași în care a locuit pictorul Theodor Buiucliu, situată pe Strada Păcurari nr. 29, a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Iași având codul de clasificare IS-II-m-B-03977  

  Theodor Buiucliu
  Theodor Buiucliu (fotografie din portretul colectiv al junimiștilor din 1883)
  Date personale
  Născut	9 mai 1837 Iași, Principatul Moldovei
  Decedat	12 septembrie 1897, (60 de ani) Iași, România
  Părinți	Iacob Buiucliu, Mariei Tossun
  Frați și surori	Grigore Mithridate Buiucliu
  Naționalitate	România origine armeană
  Cetățenie	România
  Ocupație	pictor
  Activitate
  Educație	Colegiul armean Moorat din Sèvres
  Pregătire	Gheorghe Panaiteanu-Bardasare
  Reprezentant	Junimea Iacob Buiucliu (fotografie din 1874) și Maria Tossun-Buiucliu (miniatură din 1851) Theodor Buiucliu, Aleea de mesteceni, ulei pe pânză, datat (18)91, 40x59,5 cm   Theodor Buiucliu, Peisaj de iarnă, ulei pe pânză, 62,5x97 cm   Theodor Buiucliu, Litografie ilustrație la „Pupăza din tei”, Ion Creangă, Amintiri din copilărie şi anecdote, Șaraga, Iași, 1892 (fragmentul Şi cum ajung în dreptul teiului, pun demîncare jos în cărare ...)

• 1937: Ion Iovan (n. 9 mai 1937, Găești, Dâmbovița) este un prozator și poet român. S-a născut la 9 mai 1937, în Găești-Dîmbovița, într-o familie de comercianți. A absolvit liceul „Matei Basarab” din Pitești (1955), după care a urmat Facultatea de Drept a Universității București (1957-1961) și Școala de Geologie (1961-1963). A fost încadrat ca prospector geolog, apoi ca funcționar la Arhivele Statului, Centrul de librării și Institutul de Proiectare București; după 1990 a lucrat în cadrul Uniunii Scriitorilor, la revista „Memoria” și Editura Eminescu. Din anul 2000 este consilier editorial pentru carte tipărită și inițiative culturale pe internet. 

  Volume publicate

  • Dupăamiaza unei clipe, poezie, Editura Cartea Românească, 1976
  • Rezervație naturală, poezie, Editura Cartea Românească, 1979
  • Comisia specială, roman, Editura Cartea Românească, 1981
  • Impromptu, roman, Editura Cartea Românească, 1986
  • Ultima iarnă, roman, Editura Cartea Românească, 1991
  • Comisia specială, roman, ediția a II-a, Editura Eminescu, 1998
  • Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român, eseu biografic, Editura Compania, 2002
  • Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, însoțite de un inedit epistolar, precum și indexul ființelor, lucrurilor și întâmplărilor, în prezentarea lui Ion Iovan, Editura Curtea Veche, 2008
  • MJC, roman, Editura Polirom, 2015, ISBN 978-9-734-65529-8  

    Ion Iovan
    Date personale
    Născut	9 mai 1937 (82 de ani)[1] Găești, Dâmbovița
    Cetățenie	România
    Activitatea literară
    Operă de debut	„Dupăamiaza unei clipe”

• 1939: Ion Țiriac (n. 9 mai 1939, Brașov) este un fost jucător profesionist de tenis român, jucător de hochei pe gheață, și actualmente un influent om de afaceri în Germania și România. Ion Țiriac și-a pierdut tatăl la vârsta de zece ani. Tatăl lui a locuit pe aceeași stradă și a lucrat în aceeași fabrică cu Günther Bosch.^[4]
  Între 1958 și 1964 a fost membru al echipei de hochei pe gheață a României, cu care a participat la Jocurile Olimpice de Iarnă din Innsbruck și la Campionatele Mondiale.^[5]
  În 1970, a câștigat împreună cu Ilie Năstase turneul de la Roland Garros. Talentul său pe teren s-a materializat mai ales la dublu, câștigând alături de Ilie Nastase, în afară de Roland Garros, numeroase alte turnee precum Foro Italico, Open Philadelphia Indoor (1970), Monte Carlo Open, Open Suedia, Italian Open și Canadian Open (1972), Arymehr Cup (1977), alături de Guillermo Villas la Baltimore International și Nice International (1977), Volvo International (1979) și, alături de Adriano Panatta, Campionatului Mondial de tenis, Sao Paolo (1974). Țiriac a fost component al echipei României în Cupa Davis între anii 1959 și 1978, disputând trei finale, cu SUA, în 1969, 1970 și 1972, în toate trei avându-l ca partener pe Ilie Năstase.
  Din 1984 până în 1993 a fost managerul lui Boris Becker, tenisman german de clasă mondială.
  Ion Țiriac este deținătorul licenței turneului de tenis "BCR Open Romania" din anul 1996. A zecea ediție a turneului (care a avut loc în luna septembrie a anului 2005) a oferit premii în valoare de 302.000 euro. Câștigătorul trofeului competiției, Florent Serra, a primit un cec în valoare de 44.100 euro.
  Între anii 1998 și 2004, a deținut funcția de Președinte al Comitetului Olimpic Român.
  Ion Țiriac este, de asemenea, unul dintre cei mai bogați români, fiind proprietarul unui număr mare de firme în domeniul bancar, auto și cel al transporturilor. Este primul român care a intrat în lista Forbes a miliardarilor lumii fiind cotat^[6] ca având o avere personală în jur de 1,1 miliarde dolari în martie 2007. În noiembrie 2007, revista Capital a estimat averea lui Ion Țiriac la 2,2-2,4 miliarde de dolari.^[7]
  Țiriac a fost căsătorit între anii 1963 și 1965 cu Erika Braedt, jucătoare de handbal.^[8] Are copii cu Mikette von Issenberg (model; mama lui Ion Țiriac jr.) și cu Sophie Ayad (ziaristă din Egipt; doi copii, Karim Mihai și Ioana Natalia).  

  Ion Țiriac
  Date personale
  Născut	9 mai 1939 (80 de ani)  Brașov, România[3]
  Copii	3
  Cetățenie	România
  Ocupație	jucător de tenis[*] antrenor de tenis[*] jucător de hochei pe gheață[*]
  Țara	România
  Reședință	București, România
  Înălțime	1,88 m
  Debut profesionist în	1968 (turnee de amatori din 1962)
  Retras(ă)	1979
  Mâna cu care lovește	dreapta
  Simplu
  Victorii-înfrângeri	151-159
  Număr titluri	0
  Cea mai bună clasare	Nr. 8 (1968, World's Top 10)[1]
  Rezultate la simplu la turneele de Mare Șlem
  Australian Open	1/32 (1977)
  Roland Garros	Sferturi (1968)
  Wimbledon	Optimi (1967, 1972)
  U.S. Open	Șaisprezecimi (1973)
  Dublu
  Victorii-înfrângeri	293–140[2]
  Număr titluri	22
  Cea mai bună clasare	Nr. 19 (9 aprilie 1970)

• 
  
• 1942: Cornel Chiriac (n. Ionel Corneliu Chiriac, 9 mai 1942^[1], Uspenca, județul interbelic Cetatea-Albă, Basarabia (azi Ucraina) — d. 4 spre 5 martie 1975, München, Germania) a fost un jurnalist român, realizator de emisiuni radio, producător de formații muzicale, publicist și toboșar de jazz. A făcut liceul la Pitești și în 1966 a absolvit Institutul pedagogic, secția filologie din Pitești. Încă din adolescență a dovedit o pasiune pentru jazz, strângând toate informațiile posibile despre reprezentanții acestui gen și ascultând melodii pe unde putea. Copia pe caietele sale cărți, cronici, interviuri și știri din reviste de specialitate, apoi le traducea, separat, în limba română. „În timpul liceului se ocupa numai de muzică. Își pierdea nopțile scriind. Dimineața se trezea foarte greu să meargă la școală” își amintește mătușa lui. Unele dintre caiete au ajuns în mâna unor mari muzicieni autohtoni precum Radu Maltopol, Cristian Colan sau Johnny Răducanu, fiind singura sursă posibilă de informare în domeniul jazzului la acea vreme.
  Cornel Chiriac a scris articole de presă precum și texte pentru coperțile discurilor de vinil din colecția „Jazz - Electrecord” (volumele 4, 5, 6 și 7). În 1965 va publica în revista „Secolul XX” un articol despre jazz, iar un an mai târziu se va ocupa de prefața cărții „Viata mea la New Orleans” a lui Louis Armstrong. Mare iubitor al acestui gen, membru fondator al „Federației europene de jazz”, Chiriac va copia discuri întregi pe benzi și le va aranja în arhiva Radiodifuziunii. „Toată bandoteca radio este scrisă și pusă de mâna lui Cornel Chiriac”, avea să spună mai târziu Aurel Gherghel. Tot Chiriac este cel care se va implica, în 1969, în organizarea și mediatizarea primului festival național de jazz din țară, cel de la Ploiești. De asemenea, a aranjat ca reprezentațiile din timpul acestuia să fie înregistrate.
  A debutat la Radio în 1963, cu emisiunea „Jazz de ieri și de azi”, devenită ulterior „Jazz magazin”. Într-o noapte din 1967 a reușit să asculte toată discografia Beatles apărută până atunci, adusă în țară de Camil Petrescu jr. Acesta din urmă își reamintește: „Am venit a doua zi dimineață și dormea pe mașina de scris [...]; a ridicat capul și a spus: «Domnule, sunt senzaționali!» și a adormit la loc”. Descoperind gustul pentru rock, începând din 10 iulie 1967 Cornel Chiriac a realizat la Radio România cea mai populară emisiune de muzică de atunci, intitulată „Metronom”. În colaborare cu Geo Limbășanu, prezenta ascultătorilor informații la zi din sfera genurilor pop, rock sau jazz. Au fost difuzate melodii ale unor formații ori interpreți precum Beatles, Cream, Jimi Hendrix, Bob Dylan sau Joan Baez. Uneori se întâmpla ca anumite albume să fie prezentate publicului la doar două-trei zile de la apariția lor în Statele Unite.
  La scurtă vreme după invazia Cehoslovaciei (21 august 1968) a difuzat pe post balada lui Mircea Florian numită "Vocea oilor" (vezi emisiunea Mistere si conspirații minutul 3:00, în melodie se povestea cum cinci lupi mici și unul mai mare au atacat o stână) iar mai târziu melodia „Back in the USSR” a formației Beatles. Ca urmare, emisiunea „Metronom” a fost desființată în 1969. Ca producător, a sprijinit în special formațiile Phoenix (Timișoara) și Sideral (București). A realizat importante înregistrări cu primii în studioul Radio (1968-1969) și i-a promovat în diferite ocazii. În 1969 a întreprins demersuri pentru a-i aduce la Festivalul de la Brașov, reușind să îi includă în program. Ca o coincidență, Cliff Richard urma să susțină și el un concert, fiind cel care în urmă cu opt ani jucase în „Tinerii”, film care a stat la baza multor formații rock românești. Între timp, membrii Phoenix fuseseră cazați la Hotelul Nord din București pentru a fi vizionați de cenzură. În timpul desfășurării festivalului, Chiriac s-a întors de la Brașov cu vestea proastă a anulării concertului, dar s-a reîntors în speranța rezolvării problemei in extremis. Nereușind să convingă organizatorii, ca protest, s-a închis în camera sa de hotel și a dat foc la draperii. Personalul hotelului și pompierii au spart ușa pentru a stinge incendiul, iar Cornel Chiriac a dispărut în învălmășeală, având la el doar benzile cu melodiile Phoenix. Peste câteva zile a reușit să treacă granița în Austria cu ajutorul unei invitații falsificate (primită în timpul festivalului brașovean și având drept destinație inițială Polonia). A fost cazat într-un lagăr de refugiați, unde a fost descoperit de Noël Bernard, director al departamentului românesc al postului Radio Europa Liberă. După ce a rezolvat problema actelor, Cornel Chiriac și-a continuat activitatea la München, secția în limba română a postului de radio amintit, începând cu data de 2 iunie 1969. A reluat „Metronom”-ul, „Jazz magazin” și a inaugurat o a treia emisiune, „Jazz à la quarte”. Mai târziu, avea să mai modereze încă patru emisiuni de rock, pe lângă programele amintite (325 de minute săptămânal). La început, Chiriac și-a vărsat la microfon năduful împotriva celor care în România nu-l lăsaseră să-și facă treaba în Radio. Ioana Măgură Bernard își amintește: „S-a întâmplat de multe ori ca, în urma unor acte necugetate, Cornel să aibă asemenea probleme cu autoritățile germane și cu conducerea americană a Europei Libere, încât să fie pe punctul de a fi dat afară din Germania și din radio”. În cele din urmă, potrivit lui Noel Bernard, „și-a dat seama că nu politica, ci muzica era menirea lui”. A avut, până la moartea sa, o activitate bogată în domeniul muzicii, realizând printre altele și o traducere în limba română a operei-rock „Jesus Christ Superstar” (Andrew Lloyd Webber/Tim Rice).

  „O incredibilă putere de muncă, cultura muzicală, gustul infailibil, deschiderea spirituală spre orice experiment viabil, cunoașterea subtilităților limbii engleze literare din care traducea sute de texte ale pieselor de rock și rock progresiv, misiunea firesc asumată de a face cultură la radio, dar nu cu ifose, ci cu o naturalețe, cu o pasiune și o căldură a comunicativității ce au rămas de neuitat sunt calități ce i-au adus o imensă popularitate în România, în multe țări europene. Culmea - tineri italieni, olandezi, suedezi, ruși, bulgari îi ascultau emisiunile, deși nu întelegeau ce spune. Intonația, pronunția impecabilă a numelor, firescul vorbirii, îi cucereau pe toți. La Clubul „Prometeus” am aflat că „Metronomul” era ascultat până și la Irkutsk (Siberia).”

  —Alex Vasiliu^[1

   La 4 martie 1975, în apropierea miezului nopții, Cornel Chiriac este înjunghiat lângă mașina sa, într-o parcare din München. O oră mai târziu este găsit de o studentă care se întorcea acasă. Primul suspect arestat a fost Mario Gropp, un tânăr de 17 ani,^[2] ultima persoană văzută alături de Chiriac în acea seară. Pe măsură ce ancheta a avansat, Gropp a fost găsit vinovat și condamnat la 8 ani de închisoare. În țară s-a vorbit despre un asasinat politic, dus la îndeplinire de către Securitate.^{[necesită citare]} Chiar și după moartea lui aceasta a lansat diferite zvonuri: că ar fi fost antisemit ori homosexual, colaborator al Securității.^{[necesită citare]} Corpul lui Conel Chiriac a fost incinerat la München iar mama lui a adus cenușa în țară. Este îngropat în cimitirul Reînvierea din București.
  
  Dispariția sa a fost primită cu amărăciune la București, după cum își amintesc jurnaliștii. Alexandru Sipa a organizat o serată la Clubul de jazz din Brașov, in memoriam. La București, formația Phoenix era în studioul „Electrecordului”, înregistrând albumul „Cantafabule”. „Vestea asasinării lui Cornel Chiriac, bunul prieten comun, ne-a găsit în studioul Tomis; am plâns toți ca niște copii...” declara Octavian Ursulescu într-un interviu.
  La 25 iulie 1992, la Ramnicu Valcea, ca omagiu pentru ceea ce a reprezentat, pentru generatia anilor '70, Cornel Chiriac, dar si pentru ce a insemnat emisiunea sa Metronom, difuzata la Europa Libera, incepe sa emita, pe 89.0 FM, Radio Metronom.
  La 24 februarie 1995, la Ploiești, a fost inaugurat Clubul de Jazz "Cornel Chiriac".  

  Cornel Chiriac
  Date personale
  Născut	9 mai 1942
  Decedat	4 martie 1975 (32 de ani)  München, RFG
  Cauza decesului	omor
  Cetățenie	România
  Ocupație	jurnalist prezentator de radio[*] disc jockey muzician de jazz[*]
  Activitate
  Limbi	limba română
  Studii	Universitatea din București

• 1945: Marius Țeicu (n. 9 mai 1945, Reșița, județul interbelic Caraș) este un compozitor, solist vocal, instrumentist (pian, instrumente cu clape, oboi) orchestrator, dirijor și profesor din România.
  A absolvit “Liceul de muzică” din Timișoara în 1963, la secția oboi-pian și “Academia de muzică” din București în 1968 la secția dirijat. Este membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România din anul 1974, de asemenea profesor (între anii 1991-2002) al “Facultății de Teatru” din cadrul Universității Ecologice din București. Din anul 2002 este profesor al Facultății de Teatru din cadrul “Universității Spiru Haret” din București. Creația sa muzicală cuprinde un număr de peste cinci sute de melodii de muzică ușoară, majoritatea făcând parte din programele de Radio și Televiziune, fiind editate pe CD-uri, casete sau discuri vinyl. A semnat partituri muzicale pentru filme artistice de lung metraj, filme muzicale, muzicaluri pentru copii și tineret, show-uri de televiziune, muzică pentru copii, spectacole de revistă, operetă, etc. 

  Musicaluri[modificare | modificare sursă]

  • “Examene, examene” (libret, Eugen Rotaru) – Teatrul de Operetă din București, Teatrele Lirice din Constanța, Iași și Brașov
  • “Nota zero la purtare” (libret, Octavian Sava) – Teatrul de Revistă “Constantin Tănase” din Bucuresti, Teatrul “Luceafărul” din Iași
  • “Divanul Persian” (libret, Octavian Sava și Grigore Gonța) – Teatrul Național Timișoara, Timișoara
  • “Prostia omenească” (scenariu, Bogdan Ulmu) – Teatru Anton Pann, Râmnicu Vâlcea
  • “Omul care a văzut moartea” (libret, Octavian Sava după Victor Eftimiu) – Teatrul de Revistă “Constantin Tănase”, București
  • “Estera” (libret, Octavian Sava) – Teatrul Evreiesc de Stat, București
  • “O premieră furtunoasă” - Teatrul de revistă Constantin Tănase, București

  Musicaluri pentru copii[modificare | modificare sursă]

  • “Mary Poppins” (libret, Silvia Kerim) – Teatrele din București, Timișoara, Cluj, Oradea, Craiova și Reșița, Teatrul Național Oradea,
  • “Micuta Dorothy” (libret, Silvia Kerim) – Teatrul Țăndărică din București, Opera Craiova, Opereta București, "Rapsodia Română, București, Teatrul din Brăila
  • "Gulliver în țara piticilor" (libret, Silvia Kerim) - Teatrul Țăndărică din București, Teatrul de Operetă București
  • "Frumoasa din pădurea adormită" (libret, Silvia Kerim) - Teatrul Țăndărică din București, Opera din Craiova, Teatrul de Operetă București, Teatrul muzical Galați, Vredestein Giugiaro Opera din Brașov

  Filme muzicale de lung metraj[modificare | modificare sursă]

  • Rămășagul (1985) (regia, Ion Popescu Gopo) – film distins cu premiul III la Festivalul Filmului pentru copii și tineret – Chicago 1987
  • “Zâmbet de soare” (regia, Elisabeta Bostan) – Film distins cu premiul II la Festivalul filmului pentru tineret din Portugalia – 1989

  Filme și show-uri muzicale pentru televiziune[modificare | modificare sursă]

  • “Racheta albă” (regia, Cristiana Nicolae)
  • “Cenușăreasa” (regia, Titus Munteanu)
  • “Marius, Olimpia și Mihai” (regia, Titus Munteanu)
  • “Un trio formidabil” (regia, Titus Munteanu) – Show distins la Festivalul filmului de televiziune de la Gabrovo – Bulgaria 1987, pentru cel mai bun film muzical de scurt metraj
  • “Popeye marinarul” (regia, Titus Munteanu)
  • “Fantezii, fantezii” (regia, Titus Munteanu)
  • “Frumoasa din pădurea adormită” (Regia, Titus Munteanu)
  • “Orășelul muzicii”(regia, Titus Munteanu)
  • “Unul pentru toți, toți pentru unul” (regia, Titus Munteanu)
  • “Carnaval” (regia, Titus Munteanu)
  • "Cine ești tu" (regia, Titus Munteanu)

  Spectacole de revistă[modificare | modificare sursă]

  • “Telefantasio” (Constanța, 1978)
  • “Revista pălăriilor” (Deva, 1978)
  • “Savoy, Savoy” (București, Teatrul de revistă Constantin Tănase, 1987

  Muzică pentru filme artistice de lung metraj[modificare | modificare sursă]

  • “Angela merge mai departe” (regia, Lucian Bratu, 1982)
  • “Al patrulea gard lângă debarcader” (regia, Cristiana Nicolae 1983)
  • “Acordați circumstanțe atenuante” (regia, Lucian Bratu, 1984)

  Muzică ușoară-peste 500 lucrări muzicale, vocale și instrumentale, pentru toate vârstele[modificare | modificare sursă]

  CD-uri, Casete, Discuri
  1. CD-uri și casete de autor
  • "Parada Vedetelor, Prezentată de Marius Țeicu", Muzica de Marius Țeicu (căntăreți diferiți)
  • "Te aștept draga mea" ediția 1-a,Melodii și voce: Marius Țeicu
  • Love Songs, Cântece de dragoste de Marius Țeicu
  • "Mari succese - Angela Similea" ediția 1-a, Melodii de Marius Țeicu cu Angela Similea
  • Colinde și cântece de Crăciun, Angela Similea și Marius Țeicu
  • "Chemarea dragostei", Melodii de Marius Țeicu, (cântăreți diferiți)
  • „Cântece de iubire”
  • 17 compoziții de Marius Țeicu,.(cântăreți diferiți)
  • Te aștept draga mea ”Ediția 2-a, Melodii și voce: Marius Țeicu
  • Mari succese - Angela Similea" ediția 2-a
  • Melodii de Marius Țeicu
  • Parada vedetelor”
  • Melodii de Marius Țeicu (cântăreți diferiți)
  • Best of Marius Țeicu" (cântăreți diferiți)
  • The Best Romanian Music Collection, Marius Țeicu"(cântăreți diferiți)
  • Muzica e un univers", Cântece pt. copii de Marius Țeicu
  2. Discuri și casete de autor
  • “Plouă cu soare”
  • “Telegrame”
  • “Fotografia”
  • “Angela Similea și Marius Țeicu” – vol.I
  • “Angela Similea și Marius Țeicu” – vol.II
  • “Gulliver în țara piticilor”
  • “Flacăra nestinsei iubiri”
  • “Muzica e un univers” Cântece pentru copii de Marius Țeicu
  3. Aproximativ 200 cântece editate pe albume CD, casete, discuri.  

  Marius Țeicu
  Date personale
  Născut	9 mai 1945 (74 de ani), Reșița, Regatul României
  Ocupație	Compozitor, profesor, orchestrator, solist vocal, pianist
  Activitate
  Origine	România
  Gen muzical	muzică ușoară, pop, musical, operetă, muzică de film, muzică pentru copii
  Instrument(e)	pian
  Ani de activitate	1952 - prezent

• 1946: Candice Patricia Bergen (n. 9 mai 1946) este o actriță și fostă manechină americană. A câștigat cinci premii Emmy și două Globuri de Aur pentru rolul din sitcomul Murphy Brown (1988–98). A fost nominalizată la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru De la capăt (1979), și la Premiul BAFTA pentru Gandhi (1982) 

  Filmografie selectivă

  • 1967 A trăi pentru a trăi (Vivre pour vivre), regia: Claude Lelouch
  • 1967 Ziua în care vin peștii (The Day the Fish Came Out), regia: Michael Cacoyannis
  • 1968 Magicianul (The Magus), regia: Guy Green
  • 1977 Principiul dominoului (The Domino Principle), regia: Stanley Kramer
  • 1977 Alt bărbat, altă femeie (Un autre homme, une autre chance), regia: Claude Lelouch  

    Candice Bergen
    Date personale
    Născută	9 mai 1946 (73 de ani)[1][2][3][4]  Beverly Hills, SUA[5]
    Părinți	Edgar Bergen[*] Frances Bergen[*]
    Căsătorită cu	Louis Malle[*] (27 septembrie 1980–23 noiembrie 1995)
    Cetățenie	SUA
    Etnie	Swedish American[*] Americani Albi
    Ocupație	actriță de televiziune[*] actriță de film model prezentatoare de televiziune[*] scriitoare fotoreporter[*] fotograf actriță de teatru[*] producător de film
    Alma mater	Universitatea Pennsylvaniei[*]
    Premii Globul de Aur
    Cea mai bună actriță (1989) pentru Murphy Brown[*] Cea mai bună actriță (1992) pentru Murphy Brown[*]
    Premii Emmy
    Primetime Emmy Award for Outstanding Lead Actress in a Comedy Series[*] (1989) pentru Murphy Brown[*] Primetime Emmy Award for Outstanding Lead Actress in a Comedy Series[*] (1990) pentru Murphy Brown[*] Primetime Emmy Award for Outstanding Lead Actress in a Comedy Series[*] (1992) pentru Murphy Brown[*] Primetime Emmy Award for Outstanding Lead Actress in a Comedy Series[*] (1994) pentru Murphy Brown[*] Primetime Emmy Award for Outstanding Lead Actress in a Comedy Series[*] (1995) pentru Murphy Brown[

• 1948: Ilie Bădescu (n. 9 mai 1948, Luncavița, județul Caraș Severin) este un sociolog și geopolitician român, membru corespondent al Academiei Române^[1] în cadrul Secției de Științe Economice, Juridice și Sociologie^[2][3], doctor în sociologie, profesor universitar și fost șef al catedrei de sociologie al Universității din București. Autorul mai multor studii și monografii, printre care se pot menționa Tratat de geopolitică, 2004, precum și coautor al cărților Geopolitica integrării europene, 2002, și Sociologia și geopolitica frontierei (în două volume, 1995).
  În 2002 a fondat Revista de sociologie, geopolitică și geoistorie. Autor al cărții "Noologia" și unul dintre fondatorii domeniului cu același nume.  

  Ilie Bădescu
  Date personale
  Născut	9 mai 1948 (71 de ani)
  Ocupație	sociolog[*]
  Activitate
  Membru corespondent al Academiei Române

• 1949: Daniel Irimiciuc (n. 9 mai 1949, Iași) este un scrimer român, laureat cu bronz pe echipe la Montreal 1976 și dublu vicecampion mondial pe echipe în 1974 și în 1976.
  Crescut de antrenorul Nicolae Pufnei la CSU Politehnica Iași, a fost vicecampion mondial la Campionatul Mondial din 1969 pentru juniori.^[1] A câștigat campionatul național în 1970 și în 1971.^[2] A participat la două ediții ale Jocurilor Olimpice: München 1972 și Montreal 1976.^[3] A câștigat medalia de bronz la individual și medalia de aur pe echipe la Universiada de vară din 1977.
  Pentru realizările sale a fost numit Maestru al sportului în 1972 și Maestru emerit al sportului în 1974.^[1] A primit Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a în 1974 și clasa I în 1976.
  Irimiciuc era inginer, absolvent al Facultății de Industrie Ușoară din Iași.
• 1949: Billy Joel, muzician american
• 1950: Mircea Cinteză (n. 9 mai 1950, București) este un medic și om politic român, care a îndeplinit funcția de ministru al sănătății publice în Guvernul Tăriceanu (29 decembrie 2004 - 22 august 2005). A fost senator de Argeș (din 2008). Începând cu luna decembrie 2011, este membru al Colegiului Medicilor București. Mircea Cinteză s-a născut la data de 9 mai 1950 în orașul București. După efectuarea studiilor la Liceul Emil Racoviță din București (1965-1969), a urmat cursurile Facultății de Medicină Generală din cadrul Institutului de Medicină și Farmacie București, obținând la absolvire Diploma de merit ca șef de promoție medic (1969-1975).
  Din anul 1974, lucrează în cadrul Spitalul Universitar de Urgență din București, promovând gradele profesionale de medic primar - medicină internă și cardiologie. Urmează în paralel, cursuri de specializare în cardiologie intervențională la Spitalul Universitar Purpan -Toulouse (Franța, 1991-1992) și de competență în management sanitar la Institutul de Perfecționare al Medicilor și Farmaciștilor București (2003). A fost numit în funcțiile de șef de clinică (Clinica Medicală III) și șef de secție la Spitalul Universitar de Urgență București.
  Din anul 1978, este cadru universitar la Universitatea de Medicină și Farmacie "Carol Davila" din București, urcând toate treptele universitare prin concurs, până la cea de profesor universitar medicină internă și cardiologie. De asemenea, a obținut și titlul științific de doctor în medicină. În anul 2004 a fost ales ca decan al Facultății de Medicină a Universității „Carol Davila“ din București.
  A publicat 3 lucrări științifice precum și comunicate în tratate, monografii și articole științifice în țară și străinătate. În anul 1987 a obținut Premiul național de cercetare științifică "Victor Babeș" al Academiei Române.
  Din anul 1997, deține funcția de președinte al Colegiului Medicilor din România, fiind ales timp de trei mandate consecutive. De asemenea, face parte din anul 1990 din Societatea Română de Cardiologie, îndeplinind funcțiile de secretar, vicepreședinte sau șef de grup de lucru. 

  Mircea Cinteză
  Date personale
  Născut	9 mai 1950 (69 de ani) București
  Ocupație	medic
  Senator de Argeș
  În funcție 2008 – 9 decembrie 2011[1]
  Ministru al sănătății publice
  În funcție 29 decembrie 2004 – 22 august 2005
  Precedat de	Ovidiu Brânzan
  Succedat de	Eugen Nicolăescu
  Senator de București
  În funcție 2004 – 2008
  Partid politic	PNL PLD PDL
  Alma mater	Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București
  Profesie	Medic

• 1951: Soltan, Valeriu (n. 9 mai 1951, Puhoi, Ialoveni) este un matematician sovietic și american. A absolvit școala N 37 la Chișinău și Universitatea de Stat din Chișinău în anul 1973. A lucrat la Institutul de matematică al AȘ din Moldova și la catedra de analiză matematică a Universității de Stat. În anul 1985 a susținut teza de doctor habilitat în matematici cu un subiect de analiză convexă. Din anul 1994 este preofesor la catedra de analiză matematică, iar din 1995 șeful catedrei de geometrie. A predat la Universitatea de stat cursurile de analiză convexă și geometrie a corpurilor convexe. A publicat peste 100 de lucrări științifice, 2 monografii, 4 cărți de matematică elementară. Actualmente locuiește și lucrează în SUA. Este profesor la Universitatea George Mason din Virginia.
• 1958: Cristian Șofron, actor român
• 1960: Ion Sturza (n. 9 mai 1960) este un politician și om de afaceri din Republica Moldova, fost prim-ministru al Republicii Moldova în perioada februarie – decembrie 1999. 
  Ion Sturza (stânga) în 1999
  Ion Sturza s-a născut la data de 9 mai 1960, în satul Pîrjolteni, raionul Călărași, RSS Moldovenească. A absolvit cursurile Facultății de Economie din cadrul Universității de Stat „V.I. Lenin” din Chișinău.
  După absolvirea facultății, a ocupat diferite funcții în domeniul relațiilor economice și culturale externe. Între anii 1983-1985 și-a satisfăcut stagiul militar în calitate de instructor superior. Apoi a lucrat ca referent în cadrul Asociației de Prietenie cu Țările Străine (1985-1987).
  În anul 1987 a contribuit la înființarea Asociației de Comerț Exterior „Moldex” (OCEM), de pe lângă Guvernul RSS Moldovenești de la Chișinău, fiind numit în funcția de vicedirector general. În cadrul OCEM au fost elaborate primele proiecte de investiții străine privind reutilarea tehnică a întreprinderilor din industria economiei naționale, proiecte care preconizau atragerea de capital străin. Ca director general adjunct, el a coordonat implementarea proiectelor de finanțare, livrare și instalare a unor utilaje performante la fabricile de conserve din Orhei, Camenca și la întreprinderile din Cupcini, Ungheni, Soroca, Florești etc.
  În anul 1991 Ion Sturza a fondat compania SA „Incon”, societate care a devenit unul dintre principalele grupuri financiar-industriale din Republica Moldova la acea vreme. A înființat și condus ulterior banca FinComBank din Chișinău.  

  Ion Sturza
  Date personale
  Născut	9 mai 1960 (59 de ani) Pîrjolteni, raionul Călărași, RSS Moldovenească
  Căsătorit cu	Stela Sturza
  Copii	Dan și Cristina
  Naționalitate	Republica Moldova
  Cetățenie	Moldova  România
  Religie	Creștin Ortodox
  Ocupație	Om de afaceri
  Al 4-lea Prim-ministru al Republicii Moldova
  În funcție 19 februarie 1999 – 12 noiembrie 1999
  Președinte	Petru Lucinschi
  Precedat de	Ion Ciubuc
  Succedat de	Dumitru Braghiș
  Viceprim-ministru, Ministru al Economiei și Reformelor al Republicii Moldova
  În funcție 22 mai 1998 – 17 februarie 1999
  Președinte	Petru Lucinschi
  Prim-ministru	Ion Ciubuc
  Precedat de	Valeriu Bobuțac
  Succedat de	Alexandru Muravschi
  Deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a III-a
  În funcție 22 martie 1998 – 22 mai 1998
  Partid politic	Alianța pentru Democrație și Reforme
  Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova
  Profesie	Economist

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1962: Dave Gahan, muzician englez, vocalist trupa „Depeche Mode"
• 1967: Dan Bordeianu (n. 9 mai 1967) este un politician român ales ca deputat în județul Vaslui în legislatura 2008-2012 pe listele PNL.
• 1969: Dan Tătaru (n. 9 mai 1969) este un fost senator român, ales în legislatura 2012-2016 pe listele PSD. În 2015, Dan Tătaru a devenit neafiliat.
• 1970: Daniela Silivaș, gimnastă română
• 1974: Vasile Matincă (n. 9 mai 1974, București) este un antrenor de fotbal român. În cei 14 ani de activitate fotbalistică, Vasile Matincă a jucat pentru 8 cluburi, debutând în Liga 1 pe 16 august 1992, în mecuum Electroputere Craiova - Dacia Unirea Brăila 1-0. De asemenea a evoluat în 30 de partide pentru naționala de tineret a României. În Liga I a evoluat în 114 partide, înscriind 18 goluri.
• 1977: Macarie Drăgoi, născut Marius Dan Drăgoi, (n. 9 mai 1977, Căianu Mic, Bistrița-Năsăud) este un cleric român ortodox, din 2008 episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, cu sediul la Stockholm. 

  Macarie Drăgoi
  Macarie Drăgoi
  Date personale
  Născut	9 mai 1977 (42 de ani)  Căianu Mic, Căianu Mic, Bistrița-Năsăud, România
  Cetățenie	România
  Religie	creștinism ortodox[*]
  Ocupație	preot[*]
  Activitate
  Alma mater	Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj

• 1977: Irinel Constantin Voicu (n. 9 mai 1977, Târgoviște) este un fost jucător român de fotbal a jucat pe postul de fundaș.
• 1977: Marek Jankulovski, fotbalist ceh
• 1978: Vasile Ghindaru (n. 9 mai 1978,^[1] Brașov, România) este un fotbalist român retras din activitate.
• 1980: Nicolae Constantin Dică (n. 9 mai 1980, Pitești) este un fost mijlocaș ofensiv român de fotbal, în prezent antrenor secund al echipei naționale a României. Ca jucător, dispunea de un joc ofensiv și avea o rată bună de transformare a loviturilor libere și a penalty-urilor.^[3] Nu era un jucător rapid,^[4][5] însă compensa prin acuratețea paselor sale.^[6] Fotbalist cu o viteză extraordinară de execuție^[4] și cu un bun joc de cap,^[7] Dică și-a pus amprenta asupra evoluțiilor Stelei, mai ales între anii 2006 și 2007, echipă cu care a obținut titluri de campion, o Cupă a României, o supercupă, o calificare în semifinalele Cupei UEFA și trei calificări consecutive în Liga Campionilor,^[8] fiind desemnat cel mai bun fotbalist român al anului 2006. Accidentarea din 17 ianuarie 2007 din amicalul cu Siena a dus la pauză c de 5 luni, iar Dică nu a mai reușit să revină la forma de dinante. În iunie 2008 semnează cu echipa italiană Catania, unde nu se impune și este împrumutat în Grecia, la Iraklis Salonic, la CFR Cluj, cu care câștigă campionatul și Cupa României în sezonul 2009-2010 și în Turcia, la Manisaspor. Revine la Steaua în 2011, echipă pentru care marchează în a doua semifinală și în finala Cupei României 2010-2011 din lovitură liberă. În același an ajunge la CS Mioveni, iar ultima sa echipă din cariera deucătoroc a fost FC Viitorul. A fost component al echipei naționale, pentru care a marcat nouă goluri în 32 de meciuri,^[9] jucând și în toate cele trei meciuri din Grupa C a Euro 2008, în care a intrat din postura de rezervă.
  După încheierea carierei de jucător, a ocupat funcția de antrenor secund al Stelei sub comanda lui Constantin Gâlcă,^[10] sezon în care echipa a câștigat tripla campionat-cupă-Cupa Ligii. În 2015 a devenit antrenor al echipei SCM Pitești pe care a ajutat-o să promoveze în Liga a II-a, câștigând detașat seria ei în sezonul 2016–2017.^[11] După acest succes și plecarea lui Laurențiu Reghecampf de la FCSB, a revenit ca antrenor la echipa care l-a consacrat și a antrenat-o până la sfârșitul lui 2018.^[12] Din decembrie 2019 este antrenor secund al echipei naționale a României, aflată sub comanda lui Mirel Rădoi.
• 1985: Florentina Carmen Cartaș (n. 9 mai 1985, în Constanța)^[4] este o fostă jucătoare profesionistă de handbal din România și componentă a echipei naționale. A participat cu echipa națională de handbal feminin a României la Campionatul Mondial din 2011, desfășurat în Brazilia.^[2] Carmen Cartaș a evoluat pe postul de intermediar stânga.
• 1986: Adrian Cuciula (n. 9 mai 1986, Hunedoara)^[1] este un fotbalist român, care evoluează pe postul de fundaș central, fiind în prezent liber de contract.
• 1987: Jelena Živković (n. 9 mai 1987, la Smederevska Palanka)^[1] este o handbalistă sârbă care joacă pentru clubul românesc SCM Craiova pe postul de portar. Živković a jucat anterior la echipele ŽORK Jagodina din Serbia și Ardeşen GSK din Turcia, alături de care a evoluat în Cupa Challenge și Cupa Cupelor. Handbalista este colegă la clubul craiovean cu Jelena Živković, conațională a sa care poartă același nume și evoluează pe postul de intermediar dreapta.
• 1989: Alexandru Mihai Țăruș (N. 9 mai 1989 în Săcele, județul Brașov) este un jucator roman, al "sportului cu balonul oval", numit rugby, în varianta XV (Rugby Union).
  Evolueaza pe postul de pilier (prop.), adica unul dintre cei mai puternici jucatori din lot. Este pozitionat, intotdeauna, in linia intai, in gramada, acolo unde are rolul de a impinge.
  In tuse, are rolul de suport, ridica prinzatorii in margine. Asigura posesia balonului, in molurile si gramezile spontane.
• 1990: Andreea Adespii (fostă Molnar, n. 9 mai 1990, în Brașov)^[1] este o jucătoare profesionistă de handbal din România, care în prezent evoluează pentru echipa SCM Râmnicu Vâlcea.
• 1994: Dya (n. Ioana Diana Prepeliță la data de 9 mai 1994 în Iași, România) este o cântăreață de muzică Pop, RnB și soul. La finele anului 2005, interpreta a devenit membră a grupului New Star Music, formație care a reprezentat România la Concursul Muzical Eurovision Junior 2006, unde s-a clasat pe poziția cu numărul șase. Ulterior, în ultima parte a anului 2008, Dya a obținut un contract de management oferit de Cat Music, preferând să urmeze o carieră pe plan independent. Este absolventă a Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” din Iași, secția canto muzică ușoară-jazz, în prezent fiind studentă în anul II la Universitatea Hyperion, secția jurnalism. A studiat chitara clasică și pianul.^[1] Pasiunile ei sunt: muzica, cititul, relaxarea în aer liber, cinefilia. „Muzica este medicamentul sufletului. Spun asta pentru că mă însoțește oriunde, este mereu prezentă, iar atunci când sunt supărată încep să cânt și toate lucrurile revin la normal, iar eu sunt fericită”. A pășit prima dată pe o scenă la 5 ani jumătate. A reprezentat România în anul 2006 la Eurovision Junior alături de trupa "New Star Music" unde a obținut locul 6 cu piesa “Povestea mea”/”My story”.^[2]
  Coprezentator la Antena 1 Iași la emisiunea "Kids Land" și la TVR Iași la emisiunea "Țara lui Piticot", emisiune prezentată și de Andreea Marin.^[3] A jucat în piesa de teatru "Zurgălăii cei năstrușnici de la sania lui Moș Crăciun", în regia lui Vasile Mantea, alături de actori renumiți ca Monica Ghiuță, Eugen Cristea.^[1] A prezentat Callatis Junior-Mangalia 2009^[4] și a cântat pe scena festivalului Callatis Mangalia în 2008 și în 2010.
  În anul 2008 a semnat un contract cu casa de producție CAT MUSIC București, producător Dan Popi, manager Costi Ioniță.^[5] Primul videoclip a fost realizat în regia lui Florin Botea în anul 2008 la piesa "Down the earth", piesă care s-a difuzat la radio,TV, intrând în topurile de specialitate. Al doilea videoclip a fost filmat în Bulgaria(Sofia) la piesa "Stai" în română și engleză (Stay), realizate de o echipă de profesioniști bulgari. În luna decembrie 2009 a filmat al treilea videoclip la piesa "Snow Story",compozitor Cătălin Dascălu. În anul 2009 a avut concerte în toată țara împreună cu fetele de la Blaxy Girls, unde a și prezentat acest turneu.
  A fost invitată în recital la Festivalul Internațional "Cerbul de Aur Junior" 2009, 2010.
  Dya a fost invitată la New York, SUA, pentru a susține un recital în Manhattan pentru diaspora românească pe data de 1 mai 2010.
  A fost în juriu alături de Mihai Trăistariu la festivalul Music for Kids, edițiile 2010-2014. A participat la festivalul internațional „George Grigoriu”, Brăila, 2011,cu piesele „Uită nostalgia” (Corina Chiriac) și „Cui îi pasă de mine”(Marina Florea).
  Single-ul CRAZY în colaborare cu Dj-ul Victor Ark este difuzat la radio-urile din Spania și prezent pe marile compilații din Spania.
  În toamna anului 2011 a lansat noul single Don’t know, compus de Costi Ioniță, promovat pe toate radiourile din țară. Videoclipul piesei l-a filmat la sfârșitul lunii ianuarie, fiind difuzat pe posturile de specialitate.^[6] „Don’t know” este în TOP 10 Media forest. 

  Diana Prepeliță
  Date personale
  Nume la naștere	Diana Ioana Prepeliță
  Născută	9 mai 1994 (25 de ani)  Iași, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	Cântăreață
  Activitate
  Alte nume	Dya
  Gen muzical	Pop, RnB, soul
  Instrument(e)	Chitară clasică, pian
  Ani de activitate	2006-prezent
  Case de discuri	Cat Music
  Interpretare cu	New Star Music, Costi Ioniță
  Influențe	Mariah Carey

• 1997: Alexandru Radu (n. 9 mai 1997, Ploiești) este un fotbalist român aflat sub contract cu formația din Liga a II-a, Petrolul Ploiești, evoluând pe postul de atacant.

VA URMA