MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 23 MAI 2020
PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR; SFATURI UTILE
ARTE 23 Mai
MUZICĂ 23 Mai
1 Hour With The Best Baroque Guitar Classical Music Ever - Focus Meditation Reading Concentration
John Williams Themes - The Best Film Music Piano Solo
Beethoven - Piano Concertos No.1,2,3,4,5, Variations + Presentation (ref. rec: Emil Gilels / Szell)
James Last - Story
LO QUE CANTABAN MIS ABUELOS Para pasar la cuarentena Cecil González
Cha Cha Cha - Rumba - Mambo - Tango | Best Romantic Spanish Guitar Instrumental Music
POEZIE 23 Mai
Vladimir Streinu (Nicolae Iordache), critic literar, eseist, poet român
Biografie Vladimir Streinu
Vladimir Streinu (23 mai 1902 - 26 noiembrie 1970) a fost un autor, critic literar, deputat, estetician, istoric literar, pedagog, scriitor român.
Vladimir Streinu, pseudonim al lui Nicolae Iordache (a mai semnat şi Apollonius), s-a născut în comuna Teiu, din judeţul Argeş, ca fiu al lui Şerban Iordache, din neam de moşneni, agricultor foarte avut, şi al Leancăi.
A absolvit şcoala primară din satul natal în 1912, după care intră la Liceul I.C. Brătianu din Piteşti, unde promovează primele patru clase. În anul scolar 1916/1917, prin suspendarea cursurilor pe teritoriul ţării, ocupată de trupele germane, întrerupe şcoala şi se refugiază în Moldova. În aprilie 1917, la 15 ani, declarându-se mai mare ca vârsta, se înscrie voluntar în armată. Va fi repartizat la Regimentul 29 infanterie, compania 10, Dorohoi. Între 1 octombrie 1917 - 21 iunie 1918, a urmat cursurile unei şcoli militare, primind gradul de sergent. Lăsat la vatră, timpul petrecut în armata i se socoteşte o clasa, a V-a, iar clasa a VI-a o absolvă în particular. Continuă la zi clasele următoare la Piteşti. Din această perioadă datează primele sale încercări literare.
În 1920, după bacalaureat, se înscrie la Facultatea de litere şi filosofie din Bucureşti, specialitatea Filologie modernă (Franceză). Are ca profesori pe Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Charles Drouhet. Tot acum ia contact cu viaţa literară. În 1922, cu sprijinul poetului Vasile Voiculescu, este angajat secretar de redacţie la revista Cugetul românesc, scoasă de Tudor Arghezi şi Ion Pillat. În acelaşi timp, începe să frecventeze cenaclul Sburătorul.
În 1924, susţine examenul de licenţă, după care e numit profesor la Liceul Traian din Turnu Severin. Aici o cunoaşte şi se căsătoreşte cu profesoara Elena Vasiliu, viitoarea scriitoare Elena Iordache-Streinu. În 1925, e profesor în Bucureşti, iar peste un an, Vladimir Streinu pleacă la Paris, unde pregateşte o teză de doctorat despre Rimbaud, având conducător pe profesorul Fortunat Strowsky.
Înca din 1926 fusese angajat ca redactor la revista Sburătorul, în paginile căreia publică cea mai mare parte din poeziile sale. Întors în ţară în 1927, este numit profesor la Găeşti. Acolo scoate peste un an revista Kalende, împreuna cu Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu şi Tudor Şoimaru. Întreprinde o nouă călătorie de studii în Franţa, la Nancy. După 1929 continuă să fie profesor la Găeşti şi Piteşti, până în 1938, când se stabileşte definitiv în Bucureşti, funcţionând mai întâi la Şcoala normală de băieţi şi apoi la Liceul Mihai Viteazul. Făcând politică ţărănistă, a fost pentru scurtă vreme (1932-1933) deputat.
Criticul literar afirmat la Sburătorul, dar mai ales la Kalende, este redactor-şef la Gazeta (1935 -1938), iar din 1935, redactor la Viaţa literară şi la Revista Fundaţiilor Regale, unde va ramâne până în 1941, când noua conducere (Dumitru Caracostea) îl concediază, împreuna cu Tudor Vianu, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, din cauza orientarii lor democratice.
Va reveni la Revista Fundaţiilor Regale între 1945 - 1947. Din 1942, Vladimir Streinu e numit director al revistei Preocupări literare, care, din 1943, devine Kalende. În 1947, criticul îşi susţine examenul de doctorat la Universitatea din Iaşi cu o teza despre Versul liber românesc. Dar în acelaşi an, este încă o dată concediat de la Revista Fundaţiilor Regale, dat afara din învăţământ din cauza vederilor sale politice anticomuniste. Încă din 1945, figura printre membrii fondatori ai Asociaţiei de rezistenţă culturală Mihai Eminescu.
Între 1948 - 1951, Vladimir Streinu este bolnav de plămâni, suferind o toracoplastie. După ce se reface, între 1953 - 1955, neavând nici un mijloc de existenţă, va presta umilitoare munci necalificate, precum ar fi: paznic şi ghid al muzeelor din parcul Herăstrău (pe atunci, I.V. Stalin), muncitor mozaicar. Din 1955, se află angajat ca cercetător stiinţific principal la Institutul de lingvistică al Academiei, până în 1959, când înscenându-i-se o listă de fapte imaginare, este arestat (alături de alţi intelectuali de forţă interbelici, precum Constantin Noica) şi condamnat la 7 ani închisoare pentru motive, evident, politice. Eliberat în 1962, devine cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie şi Teorie Literară (în 1965) la propunerea lui George Călinescu. Reabilitat, în 1969 e numit director la Editura Univers, profesor onorific la Facultatea de limbă şi literatură română a Universităţii din Bucureşti, unde ţine un curs de Estetica poeziei româneşti. Moare, în plină forţă creatoare, din cauza unui infarct miocardic, la 26 noiembrie 1970.
Vladimir Streinu a debutat ca poet în Adevărul literar si artistic" (1921), iar în calitate de critic, în revista Muguri" (Câmpulung Muscel) în 1922, cu un articol despre volumul de poezii Pârga de Vasile Voiculescu, şi apoi a colaborat la foarte multe alte publicaţii, ca acelea amintite, la care să adăugăm, doar cu titlu exemplificativ, Săptamâna muncii intelectuale", Cetatea literară, Viaţa Românească, Gândirea, Mişcarea literară, Universul literar. Faţă de colegii săi de generaţie (Tudor Vianu, George Călinescu), în volum a debutat oarecum târziu, în 1938, cu Pagini de critică literară. Marginalia. Eseuri, urmat de Recitind pe clasicii noştri. Ion Creangă (1939), Clasicii noştri (1943), Literatura română contemporană. Antologie (1943), Istoria literaturii romane (în colaborare cu Tudor Vianu şi Şerban Cioculescu) (1944), Versificaţia modernă (1966), Calistrat Hogaş (1968), Pagini de critică literară, 2 vol. (1968), care vor continua postum până la vol. V inclusiv (1977). Tot postum vor apărea micromonografia Ion Creangă (1971), volumul de versuri Ritm imanent (1971), Studii de literatură universală (1973). Vladimir Streinu a îngrijit prima ediţie critică a Operei lui Calistrat Hogaş, 2 vol. (1944, 1947) şi o editie anglo-română a capodoperei lui Shakespeare, "Tragedia lui Hamlet, prinţ al Danemarcei" (1965).
Criticul nostru si-a definit conceptia si opiniile estetice de-a lungul celor cinci volume de Pagini de critica literara şi în special în acela din 1938. El se pronunta impotriva metodelor istorice, sociologice, biografice si impotriva oricarei metode, ca fiind incapabile sa explice si sa decida asupra originalitatii spiritului creator. Metoda are numai valoarea celui care o practica. Relativist, intrucat esenta artei ar fi ceva imprecis, opera ar avea un duh inanalizabil", Vladimir Streinu considera ca sarcina criticului este sa desluseasca intr-o poezie sau intr-un roman concretul necategorial al artei, realitatea ei monadica, misterul vibrator cu care sa consune". Mai exact, sa surprinda unicitatea operei. Si sunt invocati in acest sens Charles Du Bos (sonoritatea fundamentala"), Henri Bergson (durata vie"), Gabriel Marcel (l'attention à l'unique"), Camil Petrescu (substantialitatea"). Critic de formatie maioresciana, Streinu a vazut in militantismul estetic o forma a luptei pentru arta, pentru frumos, de unde si polemicile sale impotriva ingerintelor politice din orice parte ar fi venit ele in domeniul literaturii si impotriva mediocritatii. El sustine scrisul artistic in critica pe care insusi l-a cultivat. Mai tarziu, va medita asupra Tiparelor de cultura. Atic si asiatic, in care clasificarile (Aticul este clasic, simplu, organizat, rationalist...") amintesc eseul lui G. Calinescu Clasicism, romantism, baroc. Tot acum, el defineste specificul romanesc pe care-l vede ca o expresie a clasicismului, drept aesthesis carpato-dunarean", incorporat in primul rand in Miorita.
Vladimir Streinu a fost, înainte de toate, un critic de poezie pe care a îmbraţişat-o aproape în întregimea ei, de la Eminescu şi înca de mai inainte (măruntul romantism, tenebros, exotic si formalist"), pâna la cel mai tânar contemporan. Marele poet l-a atras in permanenta, comentandu-i opera in mai multe randuri, in special in volumul Clasicii nostri. Luceafarul e o drama a antinomiilor, fiind motivul fundamental ce se regaseste in intreaga inspiratie a poetului". Despre Floare albastra afirma ca e un embrion al marii lui opere, spectaculoasa oscilatie eminesciana intre ideea de moarte si viata. In studiul Eminescu, poet dificil se pronunta, poate cam categoric, impotriva popularitatii poetului, a asa-zisului curent eminescian, care nu s-ar fi produs, observand ca destule versuri, sintagme sau poezii raman neintelese. Unicitatea lui Eminescu, poet al visului dublu, teurgic si mitologic n-a mai fost repetata de nimeni si niciodata". Acest univers mirific va fi mereu prezent in constiinta criticului si atunci cand va comenta lirica secolului XX, care se indruma pe alte cai decat ale romantismului eminescian.
Deşi orientat spre modernism, Streinu îi acorda lui Al. Macedonski un spatiu destul de limitat in cadrul capitolului Orientarea estetizanta din Istoria literaturii romane. Pe larg e discutata noutatea ideilor lui poetice, unele in premiera mondiala, ca transpozitia senzatiilor, apropierea poeziei de muzica, verslibrismul. Admiratia criticului fata de opera lui Macedonski, care, prin atitudinile exacerbate ale autorului se dezvolta intr-o semetie de arta luciferica, sublima si nemaicunoscuta", este indiscutabila.
Vladimir Streinu se afirma si isi contureaza profilul pe deplin atunci cand abordeaza perioada interbelica. Spre a-i cunoaste si mai clar optiunea estetica, va trebui sa citam studiul Traditia conceptului modern de poezie, publicat in vol. Pagini de critica literara (1938). Criticul reface acolo istoria poeticelor din antichitate pana la Edgar Allan Poe, care aduce marile inovatii; el restituie poeziei nobletea aristotelica a placerii, combate ideea de inspiratie, poemul construindu-se treptat, cu preciziunea si rigoarea logica a unei probleme de matematica. El pune pe primul plan chestiunea poeziei pure, a colaborarii poeziei cu muzica, vorbeste despre sugestie. Pe un asemenea drum, care deschidea o noua epoca, aceea a modernismului, Poe va fi urmat in Europa de Baudelaire, Mallarmé, Paul Valéry. Toate aceste inovatii, carora le subscrie si Vladimir Streinu, isi vor gasi ecou intr-o masura mai mica sau mai mare si in lirica romaneasca din secolul XX si mai ales din perioada interbelica. In introducerea la antologia Literatura romana contemporana, criticul va realiza o sistematizare a tendintelor lirice din aceasta perioada, a raporturilor in continua schimbare dintre modernism si traditionalism. Fara sa-i minimalizeze pe ceilalti, poetul care se bucura de cea mai mare consideratie este, şi pentru Vladimir Streinu, Tudor Arghezi, a cărui creaţie a comentat-o adesea, incepand cu volumul Cuvinte potrivite. Ceea ce il impresioneaza si pe autorul Paginilor de critica literară este extraordinarul geniu verbal arghezian, de o forţă hugoliana, de o materialitate coplesitoare". O atentie deosebita e acordata poeziei de inspiratie religioasa, cea ocultata sau deformata in anii dogmatismului realist socialist. Opinia lui Vladimir Streinu despre Arghezi e asa de inalta incat il asaza alaturi de Paul Valéry, T.S. Eliot, Giuseppe Ungaretti, socotindu-l si el cel mai mare poet dupa Eminescu". Foarte receptiv a fost criticul si la poezia lui Bacovia, pe care-l socotea un poet unic in literatura romana si chiar in cadre mai largi decat ale literaturii noastre". Exprimand caderea din uman in mineral", volumele Plumb si Scantei galbene contin o poezie de scoica bolnava", cum o defineste comentatorul intr-o inspirata metafora. De o inalta apreciere s-a bucurat si Lucian Blaga, la care admira miracolul ca izvor al poeziei pe care poetul il cauta in epoca miturilor si a legendelor crestine. Dupa opinia şi formula foarte personala a lui Vladimir Streinu, Blaga, pe care-l apropie de Rainer Maria Rilke, e un tip nou de creator in literatura romana, nu un filosof si un poet, ci un lirosof, cu o doctrina a lirei, care ii constituie deplina lui identitate". Sensibil se dovedeste criticul si fata de morbidetea moderna" a lui Al. Philippide si de evolutia poeziei lui Adrian Maniu de la faza de contestatar spectaculos al tuturor academismelor din anii 1910-1916, la cea traditionalista de dupa razboi, cand iconoclastul devine iconodul. Adrian Maniu (si il adauga mai tarziu si pe V. Voiculescu) ilustreaza excelent ideea lui Vladimir Streinu din citata introducere la antologia Literatura romana contemporana, potrivit careia modernii se traditionalizeaza, fara sa vrea, tematic, iar traditionalistii se modernizeaza, fara sa vrea, in expresie". Pe larg, scrie criticul despre Vasile Voiculescu, care a tinut o dreapta cumpana a lirismului nostru", lucrand cu vremea in spiritul inovatiei, etapele parcurse fiind mereu suitoare. Bineinteles, nu este uitat poetul inspiratiei religioase romanesti, situat alaturi de Tudor Arghezi. Vladimir Streinu a scris despre numerosi poeti, de la Dan Botta la Ştefan Augustin Doinaş, de la Constant Tonegaru la Marin Sorescu, pe care, desi foarte tanar, il pretuia in chip deosebit. A respins suprarealismul si, in ultimii ani, renegandu-si conjunctural mai vechi convingeri, chiar privind poezia pura si ermetica, socotind, spre exemplu, excesiv criptica poezia lui Nichita Stanescu. A observat insa cu indreptatire, in anii '60, influenta coplesitoare si imitarea pana la pastisa a lui Arghezi, Blaga, Barbu, desi era intr-un fel explicabila prin reacţia de respingere a uscatului şi simplistului realism socialist, care deturnase poezia de la rosturile ei.
Recunoaşterea postumă
În anul 2006 a fost ales ca membru post-mortem al Academiei Române.
Vladimir Streinu (23 mai 1902 - 26 noiembrie 1970) a fost un autor, critic literar, deputat, estetician, istoric literar, pedagog, scriitor român.
Vladimir Streinu, pseudonim al lui Nicolae Iordache (a mai semnat şi Apollonius), s-a născut în comuna Teiu, din judeţul Argeş, ca fiu al lui Şerban Iordache, din neam de moşneni, agricultor foarte avut, şi al Leancăi.
A absolvit şcoala primară din satul natal în 1912, după care intră la Liceul I.C. Brătianu din Piteşti, unde promovează primele patru clase. În anul scolar 1916/1917, prin suspendarea cursurilor pe teritoriul ţării, ocupată de trupele germane, întrerupe şcoala şi se refugiază în Moldova. În aprilie 1917, la 15 ani, declarându-se mai mare ca vârsta, se înscrie voluntar în armată. Va fi repartizat la Regimentul 29 infanterie, compania 10, Dorohoi. Între 1 octombrie 1917 - 21 iunie 1918, a urmat cursurile unei şcoli militare, primind gradul de sergent. Lăsat la vatră, timpul petrecut în armata i se socoteşte o clasa, a V-a, iar clasa a VI-a o absolvă în particular. Continuă la zi clasele următoare la Piteşti. Din această perioadă datează primele sale încercări literare.
În 1920, după bacalaureat, se înscrie la Facultatea de litere şi filosofie din Bucureşti, specialitatea Filologie modernă (Franceză). Are ca profesori pe Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Charles Drouhet. Tot acum ia contact cu viaţa literară. În 1922, cu sprijinul poetului Vasile Voiculescu, este angajat secretar de redacţie la revista Cugetul românesc, scoasă de Tudor Arghezi şi Ion Pillat. În acelaşi timp, începe să frecventeze cenaclul Sburătorul.
În 1924, susţine examenul de licenţă, după care e numit profesor la Liceul Traian din Turnu Severin. Aici o cunoaşte şi se căsătoreşte cu profesoara Elena Vasiliu, viitoarea scriitoare Elena Iordache-Streinu. În 1925, e profesor în Bucureşti, iar peste un an, Vladimir Streinu pleacă la Paris, unde pregateşte o teză de doctorat despre Rimbaud, având conducător pe profesorul Fortunat Strowsky.
Înca din 1926 fusese angajat ca redactor la revista Sburătorul, în paginile căreia publică cea mai mare parte din poeziile sale. Întors în ţară în 1927, este numit profesor la Găeşti. Acolo scoate peste un an revista Kalende, împreuna cu Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu şi Tudor Şoimaru. Întreprinde o nouă călătorie de studii în Franţa, la Nancy. După 1929 continuă să fie profesor la Găeşti şi Piteşti, până în 1938, când se stabileşte definitiv în Bucureşti, funcţionând mai întâi la Şcoala normală de băieţi şi apoi la Liceul Mihai Viteazul. Făcând politică ţărănistă, a fost pentru scurtă vreme (1932-1933) deputat.
Criticul literar afirmat la Sburătorul, dar mai ales la Kalende, este redactor-şef la Gazeta (1935 -1938), iar din 1935, redactor la Viaţa literară şi la Revista Fundaţiilor Regale, unde va ramâne până în 1941, când noua conducere (Dumitru Caracostea) îl concediază, împreuna cu Tudor Vianu, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, din cauza orientarii lor democratice.
Va reveni la Revista Fundaţiilor Regale între 1945 - 1947. Din 1942, Vladimir Streinu e numit director al revistei Preocupări literare, care, din 1943, devine Kalende. În 1947, criticul îşi susţine examenul de doctorat la Universitatea din Iaşi cu o teza despre Versul liber românesc. Dar în acelaşi an, este încă o dată concediat de la Revista Fundaţiilor Regale, dat afara din învăţământ din cauza vederilor sale politice anticomuniste. Încă din 1945, figura printre membrii fondatori ai Asociaţiei de rezistenţă culturală Mihai Eminescu.
Între 1948 - 1951, Vladimir Streinu este bolnav de plămâni, suferind o toracoplastie. După ce se reface, între 1953 - 1955, neavând nici un mijloc de existenţă, va presta umilitoare munci necalificate, precum ar fi: paznic şi ghid al muzeelor din parcul Herăstrău (pe atunci, I.V. Stalin), muncitor mozaicar. Din 1955, se află angajat ca cercetător stiinţific principal la Institutul de lingvistică al Academiei, până în 1959, când înscenându-i-se o listă de fapte imaginare, este arestat (alături de alţi intelectuali de forţă interbelici, precum Constantin Noica) şi condamnat la 7 ani închisoare pentru motive, evident, politice. Eliberat în 1962, devine cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie şi Teorie Literară (în 1965) la propunerea lui George Călinescu. Reabilitat, în 1969 e numit director la Editura Univers, profesor onorific la Facultatea de limbă şi literatură română a Universităţii din Bucureşti, unde ţine un curs de Estetica poeziei româneşti. Moare, în plină forţă creatoare, din cauza unui infarct miocardic, la 26 noiembrie 1970.
Vladimir Streinu a debutat ca poet în Adevărul literar si artistic" (1921), iar în calitate de critic, în revista Muguri" (Câmpulung Muscel) în 1922, cu un articol despre volumul de poezii Pârga de Vasile Voiculescu, şi apoi a colaborat la foarte multe alte publicaţii, ca acelea amintite, la care să adăugăm, doar cu titlu exemplificativ, Săptamâna muncii intelectuale", Cetatea literară, Viaţa Românească, Gândirea, Mişcarea literară, Universul literar. Faţă de colegii săi de generaţie (Tudor Vianu, George Călinescu), în volum a debutat oarecum târziu, în 1938, cu Pagini de critică literară. Marginalia. Eseuri, urmat de Recitind pe clasicii noştri. Ion Creangă (1939), Clasicii noştri (1943), Literatura română contemporană. Antologie (1943), Istoria literaturii romane (în colaborare cu Tudor Vianu şi Şerban Cioculescu) (1944), Versificaţia modernă (1966), Calistrat Hogaş (1968), Pagini de critică literară, 2 vol. (1968), care vor continua postum până la vol. V inclusiv (1977). Tot postum vor apărea micromonografia Ion Creangă (1971), volumul de versuri Ritm imanent (1971), Studii de literatură universală (1973). Vladimir Streinu a îngrijit prima ediţie critică a Operei lui Calistrat Hogaş, 2 vol. (1944, 1947) şi o editie anglo-română a capodoperei lui Shakespeare, "Tragedia lui Hamlet, prinţ al Danemarcei" (1965).
Criticul nostru si-a definit conceptia si opiniile estetice de-a lungul celor cinci volume de Pagini de critica literara şi în special în acela din 1938. El se pronunta impotriva metodelor istorice, sociologice, biografice si impotriva oricarei metode, ca fiind incapabile sa explice si sa decida asupra originalitatii spiritului creator. Metoda are numai valoarea celui care o practica. Relativist, intrucat esenta artei ar fi ceva imprecis, opera ar avea un duh inanalizabil", Vladimir Streinu considera ca sarcina criticului este sa desluseasca intr-o poezie sau intr-un roman concretul necategorial al artei, realitatea ei monadica, misterul vibrator cu care sa consune". Mai exact, sa surprinda unicitatea operei. Si sunt invocati in acest sens Charles Du Bos (sonoritatea fundamentala"), Henri Bergson (durata vie"), Gabriel Marcel (l'attention à l'unique"), Camil Petrescu (substantialitatea"). Critic de formatie maioresciana, Streinu a vazut in militantismul estetic o forma a luptei pentru arta, pentru frumos, de unde si polemicile sale impotriva ingerintelor politice din orice parte ar fi venit ele in domeniul literaturii si impotriva mediocritatii. El sustine scrisul artistic in critica pe care insusi l-a cultivat. Mai tarziu, va medita asupra Tiparelor de cultura. Atic si asiatic, in care clasificarile (Aticul este clasic, simplu, organizat, rationalist...") amintesc eseul lui G. Calinescu Clasicism, romantism, baroc. Tot acum, el defineste specificul romanesc pe care-l vede ca o expresie a clasicismului, drept aesthesis carpato-dunarean", incorporat in primul rand in Miorita.
Vladimir Streinu a fost, înainte de toate, un critic de poezie pe care a îmbraţişat-o aproape în întregimea ei, de la Eminescu şi înca de mai inainte (măruntul romantism, tenebros, exotic si formalist"), pâna la cel mai tânar contemporan. Marele poet l-a atras in permanenta, comentandu-i opera in mai multe randuri, in special in volumul Clasicii nostri. Luceafarul e o drama a antinomiilor, fiind motivul fundamental ce se regaseste in intreaga inspiratie a poetului". Despre Floare albastra afirma ca e un embrion al marii lui opere, spectaculoasa oscilatie eminesciana intre ideea de moarte si viata. In studiul Eminescu, poet dificil se pronunta, poate cam categoric, impotriva popularitatii poetului, a asa-zisului curent eminescian, care nu s-ar fi produs, observand ca destule versuri, sintagme sau poezii raman neintelese. Unicitatea lui Eminescu, poet al visului dublu, teurgic si mitologic n-a mai fost repetata de nimeni si niciodata". Acest univers mirific va fi mereu prezent in constiinta criticului si atunci cand va comenta lirica secolului XX, care se indruma pe alte cai decat ale romantismului eminescian.
Deşi orientat spre modernism, Streinu îi acorda lui Al. Macedonski un spatiu destul de limitat in cadrul capitolului Orientarea estetizanta din Istoria literaturii romane. Pe larg e discutata noutatea ideilor lui poetice, unele in premiera mondiala, ca transpozitia senzatiilor, apropierea poeziei de muzica, verslibrismul. Admiratia criticului fata de opera lui Macedonski, care, prin atitudinile exacerbate ale autorului se dezvolta intr-o semetie de arta luciferica, sublima si nemaicunoscuta", este indiscutabila.
Vladimir Streinu se afirma si isi contureaza profilul pe deplin atunci cand abordeaza perioada interbelica. Spre a-i cunoaste si mai clar optiunea estetica, va trebui sa citam studiul Traditia conceptului modern de poezie, publicat in vol. Pagini de critica literara (1938). Criticul reface acolo istoria poeticelor din antichitate pana la Edgar Allan Poe, care aduce marile inovatii; el restituie poeziei nobletea aristotelica a placerii, combate ideea de inspiratie, poemul construindu-se treptat, cu preciziunea si rigoarea logica a unei probleme de matematica. El pune pe primul plan chestiunea poeziei pure, a colaborarii poeziei cu muzica, vorbeste despre sugestie. Pe un asemenea drum, care deschidea o noua epoca, aceea a modernismului, Poe va fi urmat in Europa de Baudelaire, Mallarmé, Paul Valéry. Toate aceste inovatii, carora le subscrie si Vladimir Streinu, isi vor gasi ecou intr-o masura mai mica sau mai mare si in lirica romaneasca din secolul XX si mai ales din perioada interbelica. In introducerea la antologia Literatura romana contemporana, criticul va realiza o sistematizare a tendintelor lirice din aceasta perioada, a raporturilor in continua schimbare dintre modernism si traditionalism. Fara sa-i minimalizeze pe ceilalti, poetul care se bucura de cea mai mare consideratie este, şi pentru Vladimir Streinu, Tudor Arghezi, a cărui creaţie a comentat-o adesea, incepand cu volumul Cuvinte potrivite. Ceea ce il impresioneaza si pe autorul Paginilor de critica literară este extraordinarul geniu verbal arghezian, de o forţă hugoliana, de o materialitate coplesitoare". O atentie deosebita e acordata poeziei de inspiratie religioasa, cea ocultata sau deformata in anii dogmatismului realist socialist. Opinia lui Vladimir Streinu despre Arghezi e asa de inalta incat il asaza alaturi de Paul Valéry, T.S. Eliot, Giuseppe Ungaretti, socotindu-l si el cel mai mare poet dupa Eminescu". Foarte receptiv a fost criticul si la poezia lui Bacovia, pe care-l socotea un poet unic in literatura romana si chiar in cadre mai largi decat ale literaturii noastre". Exprimand caderea din uman in mineral", volumele Plumb si Scantei galbene contin o poezie de scoica bolnava", cum o defineste comentatorul intr-o inspirata metafora. De o inalta apreciere s-a bucurat si Lucian Blaga, la care admira miracolul ca izvor al poeziei pe care poetul il cauta in epoca miturilor si a legendelor crestine. Dupa opinia şi formula foarte personala a lui Vladimir Streinu, Blaga, pe care-l apropie de Rainer Maria Rilke, e un tip nou de creator in literatura romana, nu un filosof si un poet, ci un lirosof, cu o doctrina a lirei, care ii constituie deplina lui identitate". Sensibil se dovedeste criticul si fata de morbidetea moderna" a lui Al. Philippide si de evolutia poeziei lui Adrian Maniu de la faza de contestatar spectaculos al tuturor academismelor din anii 1910-1916, la cea traditionalista de dupa razboi, cand iconoclastul devine iconodul. Adrian Maniu (si il adauga mai tarziu si pe V. Voiculescu) ilustreaza excelent ideea lui Vladimir Streinu din citata introducere la antologia Literatura romana contemporana, potrivit careia modernii se traditionalizeaza, fara sa vrea, tematic, iar traditionalistii se modernizeaza, fara sa vrea, in expresie". Pe larg, scrie criticul despre Vasile Voiculescu, care a tinut o dreapta cumpana a lirismului nostru", lucrand cu vremea in spiritul inovatiei, etapele parcurse fiind mereu suitoare. Bineinteles, nu este uitat poetul inspiratiei religioase romanesti, situat alaturi de Tudor Arghezi. Vladimir Streinu a scris despre numerosi poeti, de la Dan Botta la Ştefan Augustin Doinaş, de la Constant Tonegaru la Marin Sorescu, pe care, desi foarte tanar, il pretuia in chip deosebit. A respins suprarealismul si, in ultimii ani, renegandu-si conjunctural mai vechi convingeri, chiar privind poezia pura si ermetica, socotind, spre exemplu, excesiv criptica poezia lui Nichita Stanescu. A observat insa cu indreptatire, in anii '60, influenta coplesitoare si imitarea pana la pastisa a lui Arghezi, Blaga, Barbu, desi era intr-un fel explicabila prin reacţia de respingere a uscatului şi simplistului realism socialist, care deturnase poezia de la rosturile ei.
Recunoaşterea postumă
În anul 2006 a fost ales ca membru post-mortem al Academiei Române.
Romantică
Pe cal și în oțele constelat,
Fireturi subt armură, ca un fur,
A dus în inima-i de cruciat,
Dintr-un levant de nimburi și-aromat,
Acelei care șoldul împrejur
În malacov ca luna și-a-mbrăcat.
Dar când pe ridicatele pridvoare,
Prin noapte-n rătăcitele cuvinte
Să-și sune și mai scumpele odoare,
Aude luminând o nechezare:
Pe calul alb cădere e-nainte
În trâmbițele soarelui răsare.
Tulpini înalte pleacă frunți de crin.
Din cer, tăcut, cad streșinile scunde.
Acele foste-mbrățișări, deplin,
Pe trup ca urme de inele-i vin,
Și, dreaptă, în nopți interioare ascunde
Salt lin albind subt lună de cavalin.
Ritm imanent
Negre și avântate-nspre mine,
Zbor peste neliniști ridică
Lin desfăcute sprâcenile line,
Aripi prelungi de rândunică.
Dacă sub mări nețtiute m-afund,
Printre corali de-aprinsă-așteptare,
Ochii tăi mari se deschid în afund,
Scoici cu înstelate mărgăritare.
Gândului meu schimnicia să-i razimi
Caldă din simțuti făptura ta-mi crește
Astfel cum soarele verii în azimi
Rumen din spice se reîntregește.
Totuși noi, suflete, păsări cerești,
Nu ne-am întâmpinat niciodată;
Sufletu-mi prin mângâiere te cată,
Semen ghicit pe sub scoarțe trupești,
Orice alintare pe trup se abate,
Doruri pun umbre pe suflet - departe;
Ducem, alăturați, înspre moarte
Singuri singurătăți ferecate.
Strigătul tău vine, corn din desișuri
Veșnic necunoscuți, veșnic aproape:
Maluri ale aceleiași ape
Cursă peste lactee prundișuri.
Moment cinegetic
Am scos din panoplie o veche carabină
Să fiu pândar de toamnă pădurilor secrete;
Voi împăia o piele în pod sau de perete
Ca să-mi răzbun amarnic pe-o singură jivină
Totala-ngălbenire ce va să se arate,
Adusă-n blăni de șuie sălbătăciuni roșcate.
Dar n-apucai oțele a tinde prin frunzișe
Că fulgeră o fugă sub corni - cărămizie;
Pe dâmburi și muscele, de unde nu se știe,
Norod de vulpi aprinse, când drept și când piezișe,
Gonea - și ca tutunul, va trebui sa spui că
O ginte mai măruntă din jder sau nevăstuică
Tălăzuia o mare de curgeri argiloasă.
Cuprins în îmbulzeala făpturilor de iască,
Privii cum seara urma le vrea să tăinuiască;
Și-atunci, din anotimpul prea galben de pucioasă,
Tragându-mi la-ndemână o pungă de cu alice,
Ochii buimac în toamnă întunecimi complice,
Și-am slobozit din pușcă pe ceruri arzător
Un Orion și șapte-opt Cloști cu puii lor.
Ion Drăgănoiu
Biografie
DRAGANOIU Ion, se naste la 6 ian. 1943, Brasov.
Poet si publicist. Fiul Iui Gheorghe Draganoiu, functionar, si al Elenei (n. Moraiu).
Absolvent al Facultatii de Filologie a Univ. din Bucuresti (1965). Redactor la ziarul Romania libera.
Debuteaza cu versuri in Luceafarul (1966); debut editorial cu volum Aproape sonete (1969). Urmatoarele culegeri (Discurs impotriva metodei, 1971; Poeme mecanice, 1973) se afla in raza de influenta a poeziei lui Nichita Staneseu.
O data cu Gradina de iarna (1980) si Scene de vinatoare (1981), discursul liric devine mai grav si se complica printr-o ironie abrupta si intunecata, directie urmata si in Camera alba (1982) si Starea provizorie (1984). Autor, in colab. cu Mihai Creanga, al volum de reportaje Fotografii fara retus (1974).
A publicat volum de interviuri Convorbirile de joi (1988). Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie (1981).
Incepind prin a-si ermetiza formal sensibilitatea in maniera lui Ion Barbu, Ion Draganoiu scrie mai intii versuri sentimentale si afectate,
Poet si publicist. Fiul Iui Gheorghe Draganoiu, functionar, si al Elenei (n. Moraiu).
Absolvent al Facultatii de Filologie a Univ. din Bucuresti (1965). Redactor la ziarul Romania libera.
Debuteaza cu versuri in Luceafarul (1966); debut editorial cu volum Aproape sonete (1969). Urmatoarele culegeri (Discurs impotriva metodei, 1971; Poeme mecanice, 1973) se afla in raza de influenta a poeziei lui Nichita Staneseu.
O data cu Gradina de iarna (1980) si Scene de vinatoare (1981), discursul liric devine mai grav si se complica printr-o ironie abrupta si intunecata, directie urmata si in Camera alba (1982) si Starea provizorie (1984). Autor, in colab. cu Mihai Creanga, al volum de reportaje Fotografii fara retus (1974).
A publicat volum de interviuri Convorbirile de joi (1988). Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie (1981).
Incepind prin a-si ermetiza formal sensibilitatea in maniera lui Ion Barbu, Ion Draganoiu scrie mai intii versuri sentimentale si afectate,
(„La nemiscarea harazita, / sporind concentric cite-un dubiu, / ne-am vazut intru ispita / nepoti aceluiasi Danubiu. // Dar lepadind contururi dure, / albul de var spoi pe grinzi / si-a minaretelor padure, / iata acum cum te aprinzi / tarim al vesniciei pure, / ceas adincit intre oglinzi")
|
pentru a fi apoi mult inriurit de Nichita Stanescu. in sensul unei improvizatii necontrolate si al spontaneitatii uimite de ea insasi. Adoptind variate atitudini stilistice, poetul ramine insa mereu un sentimental obosit, cu emotii destramate si muzicalizate, fugar melancolice, nu lipsite de teatralism si cabotinerie inteligenta:
„In vara strazile-si ridica
un abur si asfaltul poarta in el - memoria cerata pasii orasului de piatra, in vara verzi umbrare lasa o umbra pururi tremurata, mirosuri se intorc in piatra, si iarasi de nimic nu-mi pasa. Citesc atitea mersuri vane, rigole ploaia par sa cheme, in vara vinuri aburite curg, adincindu-se in vene, in vara iar, in vara iara fete de masa ne asteapta prieteni, sa varsam pahare, pata nesigura, uitata. in vara iarasi nu ne pasa in vara iar, in vara iara, melancolii netulburate, asfalturi, creierul de ceara" |
Un poem in proza (Surisul), asezat in chip de postfata la sfirsitul volumului Scene de vinatoare (1981), fixeaza mai noua orientare a poetului catre o lirica discret ironica, sincopata si retinuta expresiv -„Crisparea ironica e de natura intelectuala si locul ghiocului magic e luat de lamele taioase ale inteligentei vibrind melancolic. O vointa anima spiritul ironic: incercarea de cuprindere a totului prin repetate prezente simultane." „Atent" si „ironic" sint „armonice ale surisu-lui". in conformitate cu aceste pseudoreguli.
Poeziile de data mai recenta ale lui Ion Draganoiu ricaneaza in surdina, construind metodice imagini ale unei suferinte bine temperate prin funambulesc.
OPERA:
Aproape sonete. Bucuresti, 1969; Discurs impotriva metodei. Bucuresti, 1971; Poeme mecanice. Cluj, 1973; Fotografii fara retus, reportaje, in colab. cu M. Creanga, Bucuresti, 1974; Gradina de iarna, Cluj-Napoca, 1980; Scene de vinatoare. Bucuresti, 1981; Camera alba, Cluj-Napoca, 1982; Starea provizorie. Bucuresti, 1984; Convorbirile de joi, interviuri, Cluj-Napoca, 1988. |
REFERINTE CRITICE:
D. Laurentiu, in Luceafarul, nr. 6, 1969; M. Iorgulescu, Scriitori ; P. Berceanu. in Ramuri, nr. 2, 1983; V. Dan, in Orizont, nr. 2,1984; R. C. Cristea, in Viata Romaneasca, nr. 9, 1984; Grete Tartler, in Steaua, nr. 9,1984; L. Raicu, Fragmente; Elena Tacciu, in Romania literara, nr. 2, 1985; M. Mincu, ibidem, nr. 42, 1986. |
Ipoteza
Sunt ochiul tau, esti ochiul meu
si cine poate sa desparta
doi ochi privindu-se-ntr-atat
o, contopire, o, durata
Sunt ochiul stang, esti ochiul drept
de te inchizi scazuta lume
abia se vede si astept
chemari cu jumatati de nume.
Esti ochiul drept, sunt ochiul stang
alti ochi nu sunt, nu pot sa fie
eu lunecand inspre adanc
acelasi povarnis te-mbie.
Esti ochiul meu, sunt ochiul tau
o, contopire, o, durata,
aceiasi pana intr-atat
incat vom fi un orb deodata.
si cine poate sa desparta
doi ochi privindu-se-ntr-atat
o, contopire, o, durata
Sunt ochiul stang, esti ochiul drept
de te inchizi scazuta lume
abia se vede si astept
chemari cu jumatati de nume.
Esti ochiul drept, sunt ochiul stang
alti ochi nu sunt, nu pot sa fie
eu lunecand inspre adanc
acelasi povarnis te-mbie.
Esti ochiul meu, sunt ochiul tau
o, contopire, o, durata,
aceiasi pana intr-atat
incat vom fi un orb deodata.
Verișoara Felicia
O salamandra cu burta portocalie mi-a fugit din cutie
si toata lumea merge prin casa in varful picioarelor.
Bunicii o cauta prin lazile lor fumuri, copii printre jucari
printre sotii, eu, printre hartiile mele fosnitoare.
doar verisoara
Felicia nu-i pasa de salamandra ratacita
pe undeva prin odai, n-o doare de micul animal cu coada albastra
care n-a putut fugi pe fereastra si pe care il simt ascuns
intr-un cotlon al bibliotecii.
Arpegii, solfegii, varegii ies
din pian si calaresc aerul cald.
Dintr-un fald al rochiei ei
de matase iese o coada albastra.
Burta pianului
Steinvvay
arunca pe parchetul lustruit o umbra portocalie.
Dumnezeul stie
cum poate verisoara
Felicia sa cante
Poloneza
No. 6 in
A-flat
major, op. 53,
Maestoso in aerul atat de cald si plin de praf.
De pe culoar cineva ma striga sa-i repar un fermoar, dar sufletul
ah, dar sufletul, ah
O privesc pe verisoara
Felicia cum canta la pianul cu burta
portocalie si coada lunga, albastra.
Soarele o asculta si el,
rezemat de fereastra.
si toata lumea merge prin casa in varful picioarelor.
Bunicii o cauta prin lazile lor fumuri, copii printre jucari
printre sotii, eu, printre hartiile mele fosnitoare.
doar verisoara
Felicia nu-i pasa de salamandra ratacita
pe undeva prin odai, n-o doare de micul animal cu coada albastra
care n-a putut fugi pe fereastra si pe care il simt ascuns
intr-un cotlon al bibliotecii.
Arpegii, solfegii, varegii ies
din pian si calaresc aerul cald.
Dintr-un fald al rochiei ei
de matase iese o coada albastra.
Burta pianului
Steinvvay
arunca pe parchetul lustruit o umbra portocalie.
Dumnezeul stie
cum poate verisoara
Felicia sa cante
Poloneza
No. 6 in
A-flat
major, op. 53,
Maestoso in aerul atat de cald si plin de praf.
De pe culoar cineva ma striga sa-i repar un fermoar, dar sufletul
ah, dar sufletul, ah
O privesc pe verisoara
Felicia cum canta la pianul cu burta
portocalie si coada lunga, albastra.
Soarele o asculta si el,
rezemat de fereastra.
Legiunile interioare
Usurinta ma sperie.
De a manui cuvinte.
De a face din vorbirea
alunecoasa, greoaie, imposibila, ceva fluid, o melodie
alunecoasa. in timp ce noi avea de ascuns imperii de vise,
la granitele carora stau gata de lupta legiunile interioare.
Tatalui meu, care a luptat in
Legiunea straina si care acum
odihneste in pace, ii spun toate acestea.
Iubitei aceleia
ipotetice, personajului meu preferat, ii spun toate acestea,
odihneasca-se in pace.
Mie, imputinat de absenta lor, imi spun
toate acestea.
Nu pot sa ma odihnesc in pace, nu pot sa dorm!
Aud marsaluind cantat al cocosului.
II aud pe al doilea.
Aud frunza cum iese din marul batran.
Aud plansul scribului de acum 4000 de ani, aud plangerea lui
privind cuvintele tocite de prea multa folosire.
Aud cum marsaluiesc legiunile interioare, cum se aproprie
de centrele de control emotional situate in hipotalamus
si sistemul cortical.
Nu pot sa dorm.
Nu vreau sa dorm.
Nepotolit, nepotolindu-ma, vreodata, tresar
"O!
Calm
Imaterial!
Numai tu te schimbi, pentru ca
nu ai forma." in ceea ce ma priveste, aud din ce in ce mai tare
marsaluind legiunile interioare.
De a manui cuvinte.
De a face din vorbirea
alunecoasa, greoaie, imposibila, ceva fluid, o melodie
alunecoasa. in timp ce noi avea de ascuns imperii de vise,
la granitele carora stau gata de lupta legiunile interioare.
Tatalui meu, care a luptat in
Legiunea straina si care acum
odihneste in pace, ii spun toate acestea.
Iubitei aceleia
ipotetice, personajului meu preferat, ii spun toate acestea,
odihneasca-se in pace.
Mie, imputinat de absenta lor, imi spun
toate acestea.
Nu pot sa ma odihnesc in pace, nu pot sa dorm!
Aud marsaluind cantat al cocosului.
II aud pe al doilea.
Aud frunza cum iese din marul batran.
Aud plansul scribului de acum 4000 de ani, aud plangerea lui
privind cuvintele tocite de prea multa folosire.
Aud cum marsaluiesc legiunile interioare, cum se aproprie
de centrele de control emotional situate in hipotalamus
si sistemul cortical.
Nu pot sa dorm.
Nu vreau sa dorm.
Nepotolit, nepotolindu-ma, vreodata, tresar
"O!
Calm
Imaterial!
Numai tu te schimbi, pentru ca
nu ai forma." in ceea ce ma priveste, aud din ce in ce mai tare
marsaluind legiunile interioare.
TEATRU/FILM 23 Mai
Laleaua neagra (1966) - Alexandre Dumas
GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 23 Mai
Faze comice 😄 incearca sa nu razi 😄 mori de ras 😄 faze tari, haioase, amuzante 😄 citeste descr
Bean The ARTIST | Funny Clips | Mr Bean Official
GÂNDURI PESTE TIMP 23 Mai
Girolamo Savonarola – Citate:
Victor Hugo – Citate:
Henrik Ibsen – Citate:
SFATURI UTILE 23 Mai
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu