MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 23 MAI 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI 

Decese

•       1125: Henric al V-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman (n. 1081)

•       1498 a fost executat prin spânzurare și apoi ardere pe rug, călugărul italian Girolamo Savonarola, predicator și critic al moravurilor religioase a bisericii catolice. Născut la Ferrara în anul 1452, Savonarola își face educația cu studii de filozofie, medicină și desen, iar la vârsta de 20 de ani publică prima sa lucrare "De ruina mundi", în care critică corupția și decadența moravurilor societății din vremea sa. În 1474 pleacă la Bologna, unde se călugărește și intră în Ordinul Dominican, iar aici scrie a doua lucrare critică la adresa bisericii, intitulată „De ruina ecclesiae”, în care exprimă dezaprobarea față de cler, care - după părerea sa – era deosebit de corupt. În anul 1482 devine conducătorul mănăstirii San Marco din Florența, dar aceasta nu-l împiedică să denunțe în predicile ținute de la amvonul bisericii însăși corupția familiei Borgia, atrăgându-și prin aceasta simpatia populației. Nu a durat mult, şi veştile despre isprăvile lui Savonarola au ajuns la urechile noului Papă, care era nimeni altul decât Alexandru al IV-lea, din temuta familie Borgia, iar dezaprobările acestuia, la început timide, aveau să culmineze cu încercări făţişe de a-l face pe Savonarola să tacă. Pe măsura amplificării criticilor lui Savonarola la adresa bisericii, papa Alexandru al IV-lea decide excomunicarea acestuia și fiind sătul de răzvrătirea călugărului, suveranul pontif adoptă această hotărâre severă în luna mai a anului 1497. Se pare că ignorarea deciziei papale și atitudinea hotărâtă a lui Savonarola împotriva practicilor Bisericii au cântărit greu în acuzaţia de erezie pe care Papa a lansat-o asupra călugărului la doi ani de la excomunicare. Astfel, în 1498, Savonarola a fost arestat împreună cu doi dintre adepţi de-ai săi, fiind judecaţi de către un tribunal inchizitorial şi torturaţi cu cruzime sub acuzaţia de erezie, iar pe data de 23 mai Savonarola şi discipolii săi credincioşi au fost spânzuraţi și apoi arşi pe rug. Se spune că un preot l-a întrebat pe Savonarola cum se simte în faţa execuţiei, iar călugărul i-a răspuns scurt și calm ,,Mă simt foarte bine și știu că Domnul Hristos a suferit mai mult pentru mine”. Aveau să fie ultimele sale vorbe, deoarece după ce cei trei au fost spânzuraţi, trupurile lor au fost arse pe rug, iar cenuşa le-a fost apoi aruncată în râul Arno care străbate Florenţa.

•       1627: Luis de Gongora y Argote, poet spaniol baroc (n. 1561)

•       1670: Ferdinando al II-lea de' Medici (14 iulie 1610 – 23 mai 1670) a fost Mare Duce de Toscana din 1621 până în 1670. A fost fiul cel mare al lui Cosimo al II-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana și a Arhiducesei Maria Madalena de Austria. S-a căsătorit cu Vittoria della Rovere cu care a avut doi fii: Cosimo al III-lea, Mare Duce de Toscana și Francesco Maria, Duce de Rovere.

Ferdinando al II-lea

•       1691: Adrien Auzout, astronom francez (n. 1622)

•       1813: Géraud Duroc, general francez (n. 1772)

•       1855: Charles Robert Malden, explorator britanic, descoperitorul unei insule în Pacific, care îi poartă numele (n. 1797)
* 1857: Augustin Louis Cauchy (n. 21 august 1789, Paris - d. 23 mai 1857, Sceaux, Hauts-de-Seine) a fost unul dintre cei mai importanți matematicienifrancezi. A demarat un proiect important de reformulare și demonstrare riguroasă a teoremelor de algebră, a fost unul dintre pionierii analizei matematice și a adus o serie de contribuții și în domeniul fizicii. Datorită perspicacității și rigurozității metodelor sale, Cauchy a avut o influență extraordinară asupra contemporanilor și succesorilor săi. Catolic și monarhist fervent, a manifestat o prezență socială activă.

S-a născut la 21 august 1789 la Paris, la o lună după izbucnirea Revoluției franceze, ca fiul cel mare al lui Louis François Cauchy și al lui Marie Madeleine Desestre. Tatăl ocupă diverse funcții fiind în relații cu Pierre Simon Laplace și cu Joseph-Louis Lagrange.

Încă de mic manifestă un talent deosebit pentru matematică. Primul său învățător i-a fost tatăl - un catolic convins, cunoscut pentru concepțiile sale religioase. De altfel, și Cauchy va deveni mai târziu un apărător fidel al catolicismului.

Datorită atașamentului față de monarhie, tatăl, împreună cu restul familei este nevoit să se retragă la țară, unde continuă educația excepțională dată copiilor.

În 1800 întreaga familie se reîntoarce la Paris, tatăl lui Louis fiind numit secretar al Senatului.

Augustin Louis Cauchy

La 13 ani, în 1802, la recomandarea lui Lagrange, profesor la École Polytechnique care descoperise talentul pentru matematică, Cauchy intră la École Centrale du Panthéon, cel mai bun liceu parizian din acea perioadă. Aici iese în evidență ca elev strălucit, cu rezultate remarcabile și în științele umaniste. Cu toatea acestea, Cauchy se pregătește pentru admiterea la École Polytechnique unde intră în 1805, al doilea din 293 de candidați. Aici are ca profesori pe Poisson, Ampère, Hachette, Prony. În 1807 termină studiile la Politehnică și intră la École nationale des ponts et chaussées.

La finalizarea studiilor, în 1810, intră ca inginer al căilor de comunicație din Cherbourg și la reconstrucția fortificațiilor.

Din motive de sănătate, a fost nevoit să părăsească funcția de inginer și se dedică studiului și predării matematicii. Astfel, în septembrie 1812 se reîntoarce la Paris. Totuși, în primăvara anului viitor, la solicitarea inginerului Pierre-Simon Girard, participă la lucrările de la râul Ourcq. Dar, influențat de Lagrange și Laplace, ia hotărârea definitivă de a intra în învățământ. Începând cu 1813, ține prelegeri la École Polytechnique și Collège de France, iar în 1815 devine profesor la Școala Politehnică, la Sorbona și la Collège de France.

În 1816 devine membru al Academiei Franceze.

Abdicarea, în 1830, a lui Carol al X-lea și transformările politice din țară îl determină pe Cauchy să se exileze și urmează o perioadă grea pentru marele matematician. Părăsește familia și se retrage la Praga, apoi în Elveția și în final la Torino, unde ocupă Catedra de Fizică-Matematică.

În 1838 Cauchy se reîntoarce în Franța, reluându-și toate funcțiile deținute anterior, dar refuzul de a adera la guvernul lui Ludovic-Filip I va constitui un nou obstacol în cariera sa.

În 1848 a creat un curs de astronomie în cadrul Facultății de Științe din Paris, dar refuzând să depună jurământul pentru Napoleon III, este nevoit să demisioneze din nou din toate funcțiile, rămânând doar membru al Academiei și al Royal Society, precum și a altor instituții străine.

·       1885 - A murit Victor Hugo, scriitor francez, teoretician al romanului (n.26.02.1802).

·       1895 - A murit Franz Ernst Neumann, fizician şi matematician german, considerat fondatorul fizicii matematice (n.11.10.1798).

·       1906 - A murit dramaturgul norvegian Henrik Ibsen (“Peer Gynt”, “Stîlpii societăţii”) (n.20.03.1828).

·       1908: François Coppée, poet și romancier francez (n. 1842)
* 1926: František Brábek (n. 9 decembrie 1848, Branovice, Týn nad Vltavou^[1] – d. 23 mai 1926, Praga^[2]), menționat în sursele maghiare ca Brábek Ferenc,^{[p 1]} a fost un profesor universitar și traducător ceh din limba maghiară. A predat limba maghiară la Universitatea Carolină și la Universitatea Tehnică din Praga. A tradus numeroase opere literare, inclusiv mai multe piese de teatru. A publicat manuale și memorii de călătorie și a scris articole pe teme științifice și istorice pentru reviste. A fost autorul mai multor articole pe teme științifice pentru dicționarele enciclopedice ale lui Rieger și Otto. A luptat pentru apropierea culturală cehă-maghiară.

František Brábek i-a familiarizat pe cititorii cehi cu stilul de viață din Ungaria și cu operele celor mai importanți scriitori maghiari. A fost cunoscut ca traducător de opere literare, în special piese de teatru, din limba maghiară. A condus cercul literar Lumírovci^[3] și a colaborat la unele traduceri cu Jaroslav Vrchlický. A mai publicat ghiduri de conversație și cărți de călătorie. A contribuit la dicționarele enciclopedice ale lui Otto și Rieger cu articole referitoare la Ungaria și la maghiari. A publicat numeroase articole în reviste. A fost interesat, de asemenea, de științele naturale și a efectuat câteva traduceri din limba franceză.^[7]

A publicat următoarele scrieri:^[15]

• Procházky po Uhrách (1874), reportaj al călătoriei efectuate în Ungaria în anul 1869^[6]
• Mluvnice jazyka maďarského (1875, reeditată de mai multe ori)
• Maďarsko-český příruční slovník (1910, reeditată)
• Francia nyelvtan és olvasókönyv (manual de gramatică și de lectură franceză pentru maghiari; în colaborare cu František Pover și František Vojtíšek, 1922)
• Česko-maďarská terminologie úřední (1922)

Traduceri din limba maghiară:^[15]

• Sándor Petőfi: Básně Aleksandra Petöfiho (1871, în colaborare cu Karel Tůma). Într-un articol de ziar Jan Neruda a lăudat publicarea acestei traduceri.^[16]
• Jenő Rákosi: Aesop, veselohra v pěti jednáních (1873, în colaborare cu Jaroslav Vrchlický)
• Mór Jókai: Zlatý muž (Omul de aur) (1875)
• Mór Jókai: Komedianti života (1878)
• Mór Jókai: Emerich Fortunát : denník starého pána z roku 1522 (1881)
• Kálmán Mikszáth: Slavná župa (1886)
• Gergely Csiky: Proletáři : drama o čtyřech jednáních (1889)
• Imre Madách: Tragedie člověka (Tragedia omului) (1893, în colaborare cu Jaroslav Vrchlický). Reprezentarea acestei drame la Teatrul Național din Praga a avut parte de un mare succes și a devenit un eveniment important în istoria relațiilor teatrale ceho-maghiare.^[17]
• Mór Jókai: Cikánský baron (1894)
• János Arany: Budova smrt : hunská pověsť (1897, în colaborare cu Jaroslav Vrchlický)

Traducere din limba franceză:^[15]

• Jules Verne: Tajemný ostrov (Insula misterioasă) (1878)

A contribuit la dicționarele enciclopedice ale lui Rieger și Otto, apărute ambele sub brandul Bbk.^[18][19] Pentru primul dicționar a scris mai multe articole pe teme științifice, precum cel referitor la brochantit.^[20]

El a scris, de asemenea, o serie de articole în ziare și reviste, ca de exemplu:

• O pokrocích v oboru věd přírodních za posledního dvacetiletí v Uhrách (Vesmír, 1878)^[21]
• Komenský ve styku se živlem maďarským (Národní listy, 1879)^[22]
• Moře (Světozor, 1879)^[23]
• Království za knihu (Paleček, 1882) — un incident plin de umor despre care se pretinde că a fost raportat de premierul maghiar Kálmán Tisza^[24]

František Brábek

·       1934 - Faimoşii delicvenţi americani Bonnie Parker şi Clyde Barrow au fost ucişi într-un asalt al forţelor de ordine.

·       1937: John D. Rockefeller (n. 8 iulie 1839 - d. 23 mai 1937) a fost un industriaș și filantrop american. El a fost fondatorul Standard Oil Company, companie care a dominat industria petrolului și a fost primul mare trust de afaceri din SUA.

Standard Oil a început ca un parteneriat în Ohio format de John D. Rockefeller, fratele său, William Rockefeller, Henry Flagler, Jabez Bostwick, chimistul Samuel Andrews și Stephen V. Harkness. În același timp în care kerosenul și benzina au devenit importante, bogăția lui Rockefeller a crescut, el devenind cel mai bogat om din lume și primul american care a avut mai mult de un miliard de dolari. Ajustând averea sa în funcție de inflație, el este adesea considerat ca fiind cea mai bogată persoană din istorie

În 1855, la vârsta de 16 ani, a găsit de lucru ca funcționar la o firmă de comisie din Cleveland, unde a cumpărat, vândut și livrat cereale, cărbune și alte mărfuri. El a considerat pe 26 septembrie cǎ este ziua în care și-a început poziția și a intrat în lumea afacerilor, atât de semnificativa încât, ca adult a comemorat această zi ca pe o sărbătoare anuală. În 1859, Rockefeller și un partener de-al sǎu,Maurice B. Clark si-au stabilit propria lor firmă comision. În același an, prima rezerva de petrol din America a fost forată în Titusville, Pennsylvania. În 1863, Rockefeller și mai mulți parteneri au intrat în noua industrie a petrolului în plină expansiune, pentru a investi într-o rafinărie din Cleveland. În 1864, Rockefeller s-a căsătorit cu Laura Celestia "Cettie" Spelman (1839-1915), un nativ din Ohio al cărui tată a fost un negustor prosper, politician și abolitionist activ în Underground Railroad. (Laura Rockefeller a devenit omonim cu Spelman College, Colegiul istoric de femei de culoare în Atlanta, Georgia, unde soțul ei a finanțat-o.) Familia Rockefeller a avut patru fiice (dintre care trei au supraviețuit până la maturitate), și un fiu.

Copii:

• Elizabeth Rockefeller (1866–1906)
• Alice Rockefeller (July 14, 1869–August 20, 1870)
• Alta Rockefeller (1871–1962)
• Edith Rockefeller (1872–1932)
• John Davison Rockefeller, Jr. (1874–1960)

J.D.Rockefeller

·       1945: Heinrich Himmler, seful trupelor  naziste SS, se sinucide cu cianura, in momentul arestarii sale de catre trupele aliate. 
* 1970: Josef Dobretsberger (* 28 feb. 1903 la Linz în Austria Superioară; + 23 mai 1970 la Graz în Stiria) a fost un jurist, economist social și politician austriac.

Fiul unei familii binevăzute din Linz a studiat științele politice la Viena ajungând asistentul profesorului Hans Kelsen, creatorul constituției Republicii Austria din 1920. După o activitate la Facultatea de Economie Națională la Graz, Dobretsberger a devenit profesor univeritar pentru economie politică în 1931. Între 1934 și 1935 era membru în Consiliul General al Băncii Naționale din Austria. Ca atare s-a implicat în favoarea unei anumite liberalizări a statutului sindicatului unitar aprobând explicit înființarea Uniunii Sociale a Muncii ("Soziale Arbeitsgemeinschaft", scurt: SAG) care a activat pentru împăcarea cu socialdemocrații austrieci (după înăbușirea Războiului Civil din februarie 1934). Fiind unul din reprezentanții "solidarismului creștin", Dobretsberger s-a văzut atacat din ce în ce mai mult de adversari influenți , printre care și producătorul de armament Fritz Mandl. În fine, s-a retras din funcțiiile politice întorcându-se la Graz.

În 1938 noua putere nazistă l-a dat afară și din universitate așa că a luat calea emigrației cu soția sa. A predat și în Turcia lui Inönü și în Egipt unde a petrecut anii războiului la Cairo. Abia în 1946 s-a întors de acolo la Graz. În condițiile în care vârfurile noului "Partid Popular (Volkspartei)", succesoarea creștin-democraților din timpul interbelic, l-au privit cu o anumită răceală, Dobretsberger a fost printre înființatorii formației politice "Uniunea Democrată (Demokratische Union)" care în 1953 a format "Opoziția Populară (Volksopposition)" împreună cu comuniștii și socialiștii de stângă.

Ca om de știință s-a ocupat cu teorii economice, politica economică și politica socială. Publicațiile sale cele mai cunoscute sunt lucrările "Freie oder gebundene Wirtschaft" (1932), "Vom Sinn und Werden des neuen Staates" (1934), "Katholische Sozialpolitik am Scheideweg" (1947) și "Der geistige Arbeiter und die Volksopposition" (1953).

Azi mai trăiesc la Viena doi nepoți de-ai lui Dobretsberger, frații Helmut și Peter Zinner. Amândoi se ocupă cu negoțul cu timbre filatelice.

* 1970: Folco Lulli (n. 3 iulie 1912 – d. 23 mai 1970) a fost un actor de film italian. El a apărut în 104 filme între 1946 și 1970. A fost fratele actorului Piero Lulli.

Folco Lulli in 1954

* 1973: I. Ludo, pseudonimul artistic al lui Isac Ludo (n. 4 noiembrie 1894, Iași - d. 23 mai 1973, București) a fost un publicist și scriitor român de etnie evreiască.

A publicat:

Perioada interbelică

• Gorki în fața revoluției (Ed. Rabinovici, Iași, 1917).
• Coada lui To (Carol Göbl, 1918).
• Haim dija (București, 1928).
• Hodje-Podje (Ed. autorului, București, 1928).
• Doi mari poeți: Heinrich Heine și A.C. Cuza (Ed. Adam, București, 1934).
• Iuda trebuie să sufere pentru că e suferind (Ed. Adam, București, 1934).
• Mesia poate să aștepte (Tip. Tiparnița, București, 1934).
• Pogrom sau revoluție (Bibl. socială Adam, București, f.a.).
• Domnișoara Africa (Tip. Tiparnița, București, 1935).
• Canalia de D. (cu prilejul morții lui Dreyfuss) (Tip. Tiparnița, București, 1935).
• În jurul unei obsesii (Ed. Adam, București, 1936).
• Ghetouri (Tip. Activ. grafică, București, 1939).

Perioada postbelică

• Ca și poruncile Coranului (Ed. de Stat, București, 1949).
• Scrisoare lui Ben Gurion (Ed. de Stat, București, 1950).
• Soldatul cățelului Toby (E.S.P.L.A., București, 1951).
• Frații din vile și frații din corturi (E.S.P.L.A., București, 1951).
• Alegerile lor, parlamentele lor (Ed. C.G.M., București, 1952).
• Domnul general guvernează (E.S.P.L.A., București, 1953).
• Gura de lup (Ed. Tineretului, București, 1954).
• Starea de asediu (E.S.P.L.A., București, 1955).
• Corsetul (E.S.P.L.A., București, 1955).
• Soluția a patra (Ed. Tineretului, București, 1956).
• Regele Palaelibus (E.S.P.L.A., București, 1957).
• Ilustrul N.N: din N.N. (Ed. Tineretului, București, 1958).
• Războiul lui Tănase Cireș (Ed. Tineretului, București, 1958).
• Salvatorul (E.S.P.L.A., București, 1958).
• Ultimul batalion (E.S.P.L.A., București, 1960).

Isac Ludo

·      1985: Sfântul Glicherie Tănase (n. 21 [S.V. 1892] februarie, Mihoveni, județul Suceava — 15 [S.V. 1985] iunie, Mănăstirea Slătioara, județul Suceava) a fost un cleric român, fondatorul și al 2-lea mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române de Stil Vechi.

S-a născut la 9 februarie 1892, în satul Mihoveni, nu departe de Suceava, în familia țăranilor Nicolae și Rahila. El a fost botezat în cinstea Sfântului Gheorghe.

Rămânând orfan de părinți la 7 ani, după ce i-a murit tatăl și a fost părăsit de mamă, a rămas sub îngrijirea fratelui tatălui, Ilarion Tănase, care de mic a cultivat în Gheorghe credința în Dumnezeu.

De mic copil, Gheorghe dorea să devină călugăr, și, în anul 1916, la vârsta de 25 de ani, a fost primit la Mănăstirea Cetățuia din Iași. După puțin timp el este tuns în monahism cu numele Glicherie, ca ulterior să fie fost hirotonit drept ieromonah în catedrala mitropolitană din Mănăstirea Neamț.

Pentru ca să conducă schitul, i-a venit în ajutor ierodiaconul David Bidașcu, cu care ulterior s-a împrietenit.

În octombrie 1924, Biserica Ortodoxă Română a trecut oficial la calendarul iulian îndreptat, ziua de 1 octombrie devenind 14 octombrie, dar ieromonahul Glicherie, ierodiaconul David și doisprezece locuitori ai schitului Procrov au ieșit de sub ascultarea Sfântului Sinod al Bisericii Românești și au continuat să oficieze slujbele conform calendarului vechi, fără drept. În curând, la schit a ajuns o scrisoare a ieromonahului Arsenie Cotea, care îndemna toți ortodocșii români să se împotrivească reformei calendaristice, pe care o considera o capitulare în fața catolicismului.

Episcopul Nicodim Munteanu, l-a invitat la el pe ieromonahul Glicherie. Preasfințitul Nicodim a încercat să-l convingă să nu se împotrivească reformei calendaristice, promițându-i în schimb că-l va face stareț asupra schitului de alături, Vovidenia. După ce "Sfantul" Glicherie și David s-au sfătuit, ei au respins propunerea, ei retrăgându-se la Râpa lui Coroi, ce se afla în apropierea schitului Sihla. Acolo ei au construit un bordei, unde și-au petrecut iarna. La primăvara anului 1926, ei au ridicat un sălaș cu trei camere, dintre care una a fost folosită drept capelă.

Cu trei zile înainte de moarte, Sfantul Ierarh Glicherie i-a chemat la el pe frații din mănăstire și toți credincioșii din satul Slătioara și și-a luat rămas bun. A murit la 15 iunie 1985 la vârsta de 93 de ani. El a fost îngropat în biserica mănăstirii Slătioara.

Nimeni nu știe cine l-a hirotonit episcop.

La 12 iunie 1997 mormântul lui a fost deschis, de unde au fost luate rămășițele sale.

În anul 1999, conform deciziei Sinodului Bisericii Ortodoxe Române de Stil Vechi, mitropolitul Glicherie a fost canonizat de o adunare de episcopi. Canonizarea a avut loc în mănăstirea Slătioara , în prezența a unei mulțimi numeroase pe data de 15/28 iunie 1999.

În același an, conform deciziei Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, el a fost introdus în numărul sfinților a Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, ca „Sfântul Glicherie, Mărturisitorul Român”.

Partizanii vechiului stil, stiliştii sau calendariştii, cum sunt numiţi uneori, numeroşi mai ales în Moldova, s-au grupat în jurul unor călugări fanatici, certaţi cu disciplina vieţii de mănăstire şi necunoscători ai realităţilor de care a ţinut seama Biserica atunci când a adoptat calendarul îndreptat. Aceştia, rupându-se de Biserică, au început să umble prin sate, îndemnând pe credincioşi la păstrarea vechiului calendar şi la nesupunerea faţă de autoritatea bisericească.

Toate ideile pe care le susţin şi acuzaţiile pe care le aduc Bisericii se bazează pe o crasă ignoranţă a istoriei şi adevărurilor legate de problema calendarului. Ei ignoră defectul originar şi rămânerea în urmă a calendarului iulian (cele 11' şi 15.02" de întârziere în fiecare an), şi susţin că singurul calendar bun, de care trebuie să ne ţinem, este cel vechi, deoarece el ar fi fost făcut de Sfinţii Părinţi de la Niceea (Sinodul I ecumenic) şi că de aceştia trebuie să ascultăm, iar nu de părerile astronomilor şi ale filosofilor.

Sfântul Glicherie Tănase și David Bidascu. Frescă
al 2-lea mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România
18 iulie 1959 — 15 iunie 1985

* 1991: A murit pianistul si compozitorul german Wilhelm Kempff.

·       1992: A fost asasinat de Mafia,  Giovanni Falcone,  unul dintre cei mai neinduplecati  luptatori impotriva crimei organizate din Ityalia. S-a născut la 18 mai 1939 si a devenit  care simbolizeaza  lupta impotriva  Mafiei in lume.A reusit sa ingenuncheze caracatita mafiota,  in urma celui  mai mare proces din toate timpurile. A  fost ucis de mafia siciliana  la 23 mai 1992.  Giovanni Falcone, a fost un justitiar care  a sacrificat totul, chiar şi viaţa pentru a aplica LEGEA.
* 1999: Owen Hart (n. 7 mai 1965, Calgary^[5] - m . 23 mai 1999 Kansas City, Missouri^[6]) a fost un wrestler canadian din divizia WWF, fratele lui Bret Hart. A murit din cauza unei căzături de la înălțime în timpul intrării sale în ring la PPV-ul Over the Edge 1999.

·       2002: Pierre de Boisdeffre, istoric, diplomat și critic literar francez (n. 1926)

·       2003: A murit poetul Ion Draganoiu. A fost redactor la TVR si a editat revista de teatru si poezie “ Capricorn ”, in 1978 (volume de poezie : “ Alice in Tara Notiunilor ” – Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, in 2000; “ Scene de vanatoare ” – Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania, in 1983).

·       2006: Iordan Chimet (n. 18 noiembrie 1924, Galați - d. 23 mai 2006, București) a fost un eseist, prozator, poet, scenarist și traducător român, asociat cu mișcarea artistică a suprarealismului românesc.

Este fiul lui Aurel Chimet, grefier, și al Paraschiței. Urmează Liceul la Galați, (bacalaureat în 1944), apoi Facultatea de Litere și Filosofie, licența în 1948, și Facultatea de Drept a Universității din București, absolvită în 1957. Este amicul de corespondență al lui Michael Ende, autorul german al romanului Poveste fără sfârșit, cel care a introdus personajul lui Chimet, Elli, din romanul Închide ochii și vei vedea Orașul în povestea sa.

După 1989, Iordan Chimet a considerat ca prioritară educația democraticăa românilor. A ințiat la Editura Dacia colecția "Ieșirea din labirint", în care a publicat o antologie în patru volume a identității românești, "Dreptul la memorie" (1992-1993)și antologia "Momentul adevărului" (1996), ambele apărute la Editura "Dacia". În 2004 i-a apărut volumul de eseuri "Cele două Europe, cele două Românii", în care a pus în opoziție democrația cu sistemul totalitar.

Opera sa i-a fost adesea catalogată greșit drept ”literatură pentru copii” și chiar minimalizată în timpul regimului comunist și după, în ciuda ecourilor externe foarte pozitive.

În perioada comunistă, între 1945 și 1948, a făcut parte din asociația clandestină „Mihai Eminescu”

A publicat:

Poeme și proză

• "Lamento pentru peștișorul Baltazar", 1968.
• "Din tainele cinematografului", traducerea volumului "Le Cinema" scris de Henri Agel, Editura Meridiane, București, 1970.
• "Cîte-o gîză, cîte-o floare, cîte-un fluture mai mare" (versuri pentru copii, ilustrații de Lena Constante), 1970.
• "Închide ochii și vei vedea Orașul" (roman), editia I: Ed. Ion Creangă, 1970; editia a II-a: Ed. Eminescu, 1979; editia a III-a: sub titlul "Împreună cu Elli în Imaginaria", conține continuarea scrisă de autorul german Michael Ende – "Povestea saltimbancilor" – și "Scrisori printre gratii Ende-Chimet", Ed. Univers, 1999
• "Exil", Editura "Universal DALSI", 2000.

Eseuri

• "Western. Filmele Vestului îndepărtat", Editura "Meridiane", 1966.
• "Balada în piatră", 1966
• "Comedia burlescă", 1967.
• "Eroi, fantome, șoricei", Editura "Meridiane", București, 1970.
• "Baladă pentru vechiul drum", 1976.
• "Grafica americană. Un portret al Americii", Editura "Meridiane", 1976.
• "America latină. Sugestii pentru o galerie sentimentală", Editura "Meridiane", București, 1984.
• "Cică niște cronicari / Duceau lipsă de șalvari... (Comicul absurd in literatura de avangarda)" (antologie), Ed. Universal Dalsi, 1999.
• "Ieșirea din labirint (Intrarea în Labirint, Ieșirea ...)", Editura "Universal DALSI", București, 2002.
• "Cele doua Europe, cele doua Romanii", Ed. Noul Orfeu, 2004
• "Scrisori printre gratii" (corespondență), Editura "Universal DALSI", București, 2004.

Antologii

• "Cele 12 luni ale visului. O antologie a inocenței", Editura "Ion Creangă", București, 1972.
• "Dreptul la Memorie", vol. I-IV, Editura "Dacia", Cluj-Napoca, 1992-1993.
• "Dosar Mihail Sebastian" (antologie), Ed. Universal Dalsi, 2001

Memorialistică

• "Cartea prietenilor mei", Editura "Universal DALSI", București, 2005.^[2]
• "Cartea prietenilor mei", vol. II: Caderea cortinei" (eseuri si corespondenta), Ed. Universal Dalsi, 2006

* 2009: Roh Moo-Hyun (노무현 în coreeană) (n. 6 august, 1946 în Gimhae, lângă Busan, în sud-estul țării, d. 23 mai, 2009 Yangsan, suicid) a fost al 16-lea președinte al Republicii Coreene, între anii 2003 și 2008.

Născut într-o familie de țărani neînstăriți, Roh și-a arătat de timpuriu spiritul de lider, organizând la școala unde învăța un protest împotriva compunerilor obligatorii în care elevii trebuiau să-l laude pe președintele Syngman Rhee. După terminarea liceului, nu a urmat vreo facultate, având diferite servicii, după ce mai întâi își executase stagiul militar obligatoriu.

Autodidact dincolo de studiile liceale, a reușit să treacă examenul de avocatură în 1975. În 1977, a fost numit judecător regional în Daejeon, iar ulterior s-a specializat mai ales în procese care tratau probleme de drept fiscal. În 1981, i-a apărat la proces pe studenții acuzați că ar fi posedat literatură subversivă, care fuseseră torturați de autorități la interogații. În 2003, se zice că ar fi spus: "Când i-am văzut cu ochii terorizați de frică și cu unghiile smulse, mi-am dat seama că viața mea confortabilă de avocat a luat sfârșit. Am devenit după aceea o persoană care a vrea să schimbe lumea." Devenit opozant al regimului autocratic al președintelui Chun Doo-hwan, a participat la revoltele pentru democrație din iunie 1987.

În 1988, Kim Young-sam l-a invitat să se alăture "Partidului Reunificării Democratice", lucru pe care îl acceptă, în același an fiind ales deputat parlamentar.

În 1990, în urma unei dispute cu Kim Young-sam, s-a alăturat "Partidului Democrat". A fost numit candidat la alegerile parlamentare din partea acestui partid, dar n-a fost ales, la fel cum a fost învins și când a candidat la postul de primar al orașului Busan. În 1996, a mai candidat odată la alegerile parlamentare, de data asta împotriva lui Lee Myung-bak, pierzând și de data aceasta. Când Lee a fost obligat să-și dea demisia din Parlament din cauza unei încălcări tehnice a legii electorale, Roh a câștigat locul vacant în alegerile suplimentare care s-au ținut.

În 2000, pierde din nou în alegerile parlamentare, de data aceasta ca și candidat din partea circumscripțiilor electorale Buk-gu și Gangseo-gu din Busan. Înfrângerea sa însă n-a fost întru totul în zadar, suporterii săi formând la scurt timp după aceea Nosamo, care a fost primul fan club al unui politician din Coreea de Sud.^[1] Suporterii săi sperau ca el să poată schimba sistemul politic în așa fel încât să nu mai fie caracterizat de regionalismul care exista în viața politică sud-coreeană în acea perioadă.^[2]

În 2000, Roh este numit Ministru pentru probleme maritime și pescărit în administrația Președintelui Kim Dae-jung. Aceasta va fi singura experiență politică guvernamentală pe care o va avea înainte de a fi ales președinte. Va folosi această lipsă de experiență spre avantajul său în campania prezidențială, caracterizăndu-se ca un nou-venit care nu are nici un fel de obligații față de elitele economice sau politice din țară.

Roh a câștigat alegerile din 19 decembrie 2002, învingându-l pe oponentul său, Lee Hoi-chang, dar doar cu 2%. Se pare că victoria neașteptată a lui Roh a fost facilitată și de campaniile organizate pe Internet și prin SMS care aveau ca țintă în special alegătorii tineri nedeciși^[3], și de sentimentele anti-americane^[3] care au fost simțite în anul precedent.

Roh Moo-Hyun

·       2010: Leonida Georgievna, Mare Ducesă a Rusiei, Leonida Georgievna Romanova (Леонида Георгиевна Романова) (6 octombrie S.V. 23 septembrie 1914 – 23 mai 2010), soția Marelui Duce Vladimir Kirillovici al Rusiei, pretendent la tronul Rusiei. A fost un susținător activ și deschis al pretențiilor invocate de Vladimir și fiica lor, Maria Vladimirovna, de a fi acceptați ca șefi legitimi ai Dinastiei Romanov și de jure suverani ai Imperiului Rus

Prințesa Leonida.

Născută la 6 octombrie 1914 la Tiflis, Georgia, Imperiul Rus ca Prințesa Leonida Bagration de Mukhrani, ea a fost fiica Prințului George Bagration de Mukhrani și a soției lui poloneze, Helena Sigismundovna născută Nowina Złotnicka (1886–1979).

Ea descinde pe linie paternă din foștii regi ai Georgiei care au condus regatul timp de trei secole. Familia mamei ei a aparținut aristocrației poloneze.^[2] În 1801 Țarul Pavel a anexat Georgia Imperiului rus, după care Bagration a devenit o familie de frunte a nobilimii ruse, servind în armata țarului și la curtea de la Sankt Petersburg.

Bunicul Leonidei, Prințul Alexandru Iraklijevich, era în Rusia când a izbucnit Revoluția bolșevică și, în urma asasinării Țarului Nicolae al II-lea și a familiei sale în iulie 1918, a încercat să plece în Georgia natală. Trei luni mai târziu a fost capturat la Piatigorsk, la nord de granița georgiană, și executat.^[2] Familia s-a refugiat la Constantinopole, apoi a petrecut opt luni în Germania înainte de a se întoarce la Tbilisi, acum capitală a Republicii Sovietice Socialiste Georgiană pentru a re-pretinde o parte din proprietăți, pe care ca emigranți riscau să le piardă prin confiscare totală.^[2] Grație intervenției scriitorului Maxim Gorki, care în tinerețe a fost încurajat de către Bagration, în 1931 ei au părăsit Uniunea Sovietică mergând în exil în Spania.^[3] Apoi familia s-a stabilit în Franța.

Leonida s-a căsătorit la Nice, Franța, la 6 noiembrie 1934, cu Sumner Moore Kirby (1895–1945), un om de afaceri americano-evreu. Au avut o fiică, Helene, născută în 1935, înainte de divorțul din 1937. Kirby a murit la spitalul din Leau în 1945, după ce a fost salvat din lagărul de concentrare Buchenwald în 1944, lăsând-o pe Helene moștenitoarea unei averi considerabile.

* 2010: Simon Monjack (5 august 1970 – 23 mai 2010) a fost un scenarist englez, regizor și producător. Acesta a încetat din viață la scurt timp după decesul soției sale, actrița americană Brittany Murphy.

·       2013: Georges Moustaki cântăreț francez (n. 1934)

·       2013: Moritz, Prinț și Landgraf de Hesse (Moritz Friedrich Karl Emanuel Humbert^[1] 6 august 1926 – 23 mai 2013^[2]) a fost fiul lui Philipp, Landgraf de Hesse, șeful Casei de Hesse.

Landgraful Moritz la castelul Kronberg, noiembrie 2010
* 2015: John Forbes Nash, Jr. (n. 13 iunie 1928 – d. 23 mai 2015) a fost un matematician american, specializat în domeniile teoriei jocului, geometriei diferențiale și ecuațiilor diferențiale parțiale, activând în calitate de cercetător principal (Matematician Senior Researcher la Universitatea Princeton. Este laureat al Premiului Nobel pentru Economie din 1994.

Nash a fost, de asemenea, subiectul principal al filmului hollywoodian A Beautiful Mind (O minte sclipitoare), care a fost nominalizat pentru opt premii Oscar, dintre care a câștigat patru. Filmul e bazat pe biografia și pe lupta sa cu schizofrenia.

După ce-a luat doctoratul, John s-a mutat în Boston, unde-a devenit un distins membru al facultății din cadrul Institutului Tehnologic Massachusetts. A fost numit "profesorul copil" de către studenți, datorită vârstei sale, dar el considera că face parte dintre cei mai buni. Colegii săi de catedră erau deranjați de aroganța lui, dar era tolerat datorită geniului său. Curând a început să facă descoperiri uriașe în domenii matematice precum geometria și ecuațiile cu derivate parțiale. În 1958 a fost prezentat în revista Fortune ca una dintre cele mai strălucitoare stele din domeniul matematicii. Totuși, el se consideră în continuare un eșec, deoarece nu a câștigat Medalia Fields, cel mai mare premiu în matematică.

În perioada în care preda la MIT, John a cunoscut o femeie numită Eleanor Stier și mai târziu a aflat că aceasta îi purta copilul^[20]. După naștere, John a refuzat să recunoască copilul ca fiindu-i fiu, dar a continuat să aibe relații sexuale cu ea, chiar și după ce a început o relație amoroasă cu o studentă pe nume Alicia de Lardé (1 ianuarie 1933). Alicia era o studentă din El Salvador la fizică, în cadrul MIT și una din cele șaisprezece femei dintr-o clasă de 800 de studenți. În februarie 1957 s-au căsătorit în cadrul unei ceremonii catolice (desi Nash era ateu^[8][21]) și doi ani mai târziu au avut un fiu. Ea l-a internat într-un spital de boli mentale în 1959, bolnav de schizofrenie, fiul lor, John Charles Martin Nash născându-se la scurt timp după asta, dar rămânând nebotezat timp de un an, pentru că mama sa a dorit să-i hotărască numele împreună cu soțul său.

În 1962 Alicia a depus actele pentru divorț, iar John s-a mutat cu Eleanor și primul său fiu. Aceasta s-a plâns că a fost părăsită fără a fi ajutată să crească copilul, iar el a învinuit-o că l-ar fi internat fără acordul său.^[20]

Nash și de Lardé s-au recăsătorit în 2001.

În acest timp, starea psihică a lui John a început să se deterioreze. Se crede că cedarea sa de natură psihotică s-a datorat în mod special temerilor sale legate de muncă și sarcinii lui Alicia. Nash a început să dea semne de paranoia extremă, mai târziu soția sa descriindu-i comportamentul ca fiind nesigur, că ar fi început să vorbească cu personaje precum Charles Herman și William Parcher, care îl puneau în pericol. Prietenii săi i-au observat pentru prima dată comportamentul neobișnuit în ajunul Anului Nou, când John și-a făcut apariția la petrecere îmbrăcat ca un bebeluș și și-a petrecut întreaga seară ghemuit în brațele Aliciei, sugându-și degetul. La cursurile sale despre teoria jocului, a numit un student absolvent pentru a preda în locul său și a dispărut timp de câteva săptămâni, reîntorcându-se brusc în timpul examenelor. Acolo a început să strige că extratereștrii îi trimiteau mesaje criptate prin intermediul ziarului The New York Times.^[20] Nash părea să creadă că toți bărbații care purtau cravată roșie făceau parte dintr-o grupare comunistă împotriva lui. Nash a trimis scrisori ambasadelor din Washington D.C., declarand ca aceștia instituie un nou guvern.^[22][23]

A întrerupt, de asemenea, o prelegere, pentru a spune că a apărut pe coperta revistei Life, deghizat în preot și că știa acest lucru deoarece 23 era numărul său prim favorit. Atunci când Universitatea din Chicago i-a oferit o poziție prestigioasă în facultatea lor, John i-a refuzat, susținând că urmează să devină împăratul Antarcticii. El a purtat discuții cu colegii săi despre ființe extraterestre și agenții guvernamentale secrete, care încercau să-i distrugă credibilitatea și reputația, tulburându-i teribil. Președintele departamentului de matematică l-a eliberat pe John din funcția sa de predare, gândindu-se că are o cădere nervoasă.

A fost internat la spitalul privat McLean, în apropiere de Boston, în lunile aprilie-mai 1959, unde-a fost diagnosticat cu schizofrenie paranoidă, administrându-i-se Thorazine pentru a se calma. Starea sa clinică era relativ stabilă, deseori paranoidă, cu convingeri fixe care erau fie false, fie imaginative sau nerealiste, deseori acompaniată de experiențe de percepție aparent reale a ceva ce nu este prezent, în mod special tulburări de percepție și auditive, lipsa motivației de a trăi și o ușoară depresie clinică. John era terifiat de ideea de a fi închis, fiind de părere că nu are ce căuta acolo. Tratamentul său consta, în mare parte, în psihanaliză, iar doctorii care-l tratau făceau referire la el numindu-l „profesorul”.

După externarea sa, Nash a demisionat de la MIT, și-a retras pensia și a mers în Europa, căutând fără succes azil politic în Franța și Germania de Est. A încercat să renunțe la cetățenia americană. După o ședere problematică în Paris și Geneva, a fost arestat de poliția franceză și deportat înapoi în America, la cererea guvernului Statelor Unite.^{[necesită citare]} Reîntors în țară, John a început să piardă timpul la Princeton, vorbind despre sine la persoana a treia, scriind cărți poștale ciudate și ținând prelegeri nesfârșite despre numerologie. Alicia s-a angajat la Princeton și a reușit să susțină familia. Ea a reușit, de asemenea, să convingă facultatea să-i dea soțului ei câte ceva de lucru într-ale matematicii, în încercarea de a-l ajuta să se reintegreze în societate. Cu toate acestea, el a refuzat să semneze formularele, susținând că guvernul conspiră împotriva lui. A continuat să facă apeluri telefonice către membrii familiei sale, folosind nume fictive.
În 1961, Nash a fost internat în Spitalul de stat New Jersey din Trenton. De-a lungul următorilor nouă ani, a petrecut lungi perioade în spitalele psihiatrice unde, pe lângă medicamentele antipsihotice, i-au fost administrate terapii de șoc cu insulină.^[24][25] Acestea constau în injectarea pacientului cu doze mari de insulină pentru a-i induce coma, adesea cauzându-i convulsii. Colegii săi matematicieni au fost revoltați de tratamentul la care John era supus și au trimis o scrisoare spitalului, cerând doctorilor să-i protejeze mintea, pentru binele omenirii. A fost externat după șase luni de tratament cu insulină, iar membrii familiei sale au mărturisit că arăta absolut teribil. Foștii săi colegi de la Princeton i-au găsit niște cercetări și i-au publicat o lucrare despre dinamica fluidelor, prima sa lucrare după patru ani. A plecat în Europa din nou, trimițând familiei cărți poștale bizare, cu mesaje criptate și teoreme matematice. S-a întors după scurt timp, părând mai degrabă buimac.

După divorțul de Alicia de Lardé, colegii săi din Boston i-au găsit un apartament și i-au aranjat o întâlnire cu un psihiatru care i-a prescris niște medicamente antipsihotice. Starea lui a început să se îmbunătățească semnificativ, începând să semene cu vechiul Nash, prima dată după mulți ani. Era mult mai plăcut, iar natura sa egoistă dispăruse complet. A început chiar să se întâlnească cu Eleanor și să-și vadă din nou primul fiu. La mai puțin de un an după mutarea sa în Boston, Nash a încetat să-și mai ia medicamentele, cauzându-i revenirea simptomelor. Acesta a mărturisit că nu și-a mai respectat medicația în principal datorită stării de epuizare continuă și datorită faptului că nu se putea concentra asupra muncii sale. De această dată, a început să auda voci însoțite de iluziile sale optice. Vocile îi criticau constant purtarea și au dus la deteriorarea stării sale psihice.

Deși uneori își lua medicamentele prescrise, mai târziu a scris că o făcea doar sub presiune. După 1970, n-a mai fost niciodată internat și a refuzat orice medicație. În conformitate cu cele spuse de Nash, filmul „A beautiful mind” a sugerat în mod incorect că lua medicamente antipsihotice noi în acea perioadă. El atribuie prezentarea eronată scenaristului, (a carui mamă, spune el, era psihiatru) care era îngrijorat că va încuraja oamenii cu tulburări să nu-și ia medicamentele.^[26] Alții însă, au pus întrebări în legătură cu recuperarea cu ajutorul a astfel de medicamente în probleme precum cea a lui Nash^[27], iar acesta a spus că sunt supra-evaluate, iar efectelor adverse nu li se acordă suficientă atenție atunci când cineva este considerat bolnav mintal^[28][29][30]. Conform Sylviei Nasar, autoarea cărții "A beautiful mind" pe care este bazat filmul, Nash s-a recuperat treptat, odată cu trecerea timpului. Încurajat de fosta sa soție, de Lardé, Nash a lucrat într-un cadru comunitar în care excentritățile erau acceptate. De Lardé i-a spus lui Nash: „Este doar o chestiune de a trăi o viață liniștită”.^[23] Nash datează ceea ce el numește „tulburări mentale” în primele luni ale anului 1959, pe când soția lui era însărcinată. El a descris un proces de schimbări „de la gândirea rațională științifică la gândirea delirantă specifică persoanelor diagnosticate drept «schizofrenice» sau «schizofrenice paranoide»”^[31], incluzând faptul că se văd ca pe niște mesageri sau având cumva o funcție specială și cu suporteri și rivali și intrigi ascunse și un puternic sentiment de persecutare și caută semne care reprezintă revelația divină.^[32]

Nash a sugerat că gândirea sa delirantă era legată de nefericirea sa și de strădaniile sale de a se simți important și recunoscut, și de modul său caracteristic de a gândi, astfel că „nu aș fi avut idei științifice bune dacă aș fi gândit mai normal”. A afirmat că: „dacă nu aș fi simțit nicio presiune, nu cred c-aș fi urmat acest tipar”.^[33] El nu vede o distingere categorică între termeni precum „schizofrenia” și „tulburarea bipolară”.^[34] Nash mărturisește că nu a auzit voci până în jurul anului 1964, mai târziu angajându-se într-un proces de respingere a lor.^[35] El povestește că era mereu dus la spital împotriva voinței sale și că a renunțat doar temporar la „ipoteze delirante și nerealiste” după ce-a fost suficient de mult timp internat pentru a decide să se conformeze aparent - să se poarte normal sau să „raționalizeze forțat”. Doar treptat și de unul singur a „respins intelectual” unele „influențe delirante” și gândirea „politic orientată” ca pe o risipă de efort. Cu toate astea, în 1995, în ciuda faptului că „gândea din nou rațional, într-un stil caracteristic oamenilor de știință”, spune că totodată se simte mai limitat.^[31][36]

Conform propriilor afirmații, „Am petrecut perioade între 5 și 8 luni în spitale, în New Jersey, întotdeauna fără acordul meu și întotdeauna căutând un motiv legal pentru a fi eliberat. Și asta se întampla atunci când am fost suficient de mult timp spitalizat pentru a renunța în cele din urmă la ipoteze delirante și a reveni la a gândi singur, ca un om al circumstanțelor mai convenționale și a reveni la cercetarea matematică. În aceste interludii de, cum ar fi fost, raționalitate aplicată, am reușit să fac unele cercetări matematice respectabile. Astfel, au venit cu privire la cercetarea pentru «Le problème de Cauchy pour les équations différentielles d'un fluide général»; ideea că prof. Hironaka a numit-o «The Nash blowing-up transformation» și cele ale «Arc Structure of Singularities» și «Analyticity of Solutions of Implicit Function Problems with Analytic Data». Dar după reîntoarcerea mea la ipotezele delirante, asemănătoare viselor, de la sfârșitul anilor '60, am devenit o persoană a gândirii influențată delirant, dar cu un comportament oarecum moderat și astfel am evitat spitalizările și atenția directă a psihiatrilor.

Astfel, timpul a trecut. Apoi, treptat, am început să resping din punct de vedere intelectual unele linii de gândire aberant influențată, care a fost caracteristică orientării mele. Aceasta a început evident, cu respingerea gândirii cu orientrare politică, ca pe o pierdere fără speranță a efortului intelectual.

Nash și soția sa au murit într-un accident de mașină, când șoferul taxiului în care se aflau a pierdut controlul mașinii

John Forbes Nash, Jr. fotografiat de Peter Badge

* 2017: Sir Roger George Moore KBE, cunoscut ca Roger Moore , (n. 14 octombrie 1927, Stockwell[*], Regatul Unit – d. 23 ma i2017, Crans-Montana[*], Elveția) a fost un actor englez, cel mai cunoscut ca interpret al personajului James Bond (între 1972 și 1985), un agent secret britanic ficțional (007) creat de Ian Fleming, respectiv al personajului principal de ficțiune din serialul Sfântul.

Moore a preluat interpretarea personajului agentul secret 007 de la Sean Connery în 1972, apărând prima dată ca James Bond în filmul Live and Let Die (1973), continuând a portretiza spionul britanic pentru încă șase filme din seria filmelor 007, până la „pensionarea” sa din întruparea personajului în 1985.^[9][10]

Numit Ambasador UNICEF în 1991, Moore a fost înobilat de regina Elisabeta a II-a în 2003 pentru servicii în opera de caritate. În 2007, a primit o stea pe Hollywood Walk of Fame pentru munca sa din televiziune și film. În 2008, guvernul Franței l-a desemnat pe Moore ca Comandant al ordinului Ordre des Arts et des Lettres.

Moore in 1973

* 2017: 

Cu Kathleen Crowley în Maverick (1961)

With Joanna Barnes în The Trials of O'Brien

Moore, cca. 1960

Viorel Morariu (n. 18 octombrie 1931, Cuciulata, Brașov - d. 23 mai 2017) a fost un rugbist român, fost președinte al Federației Române de Rugby. Între 1953 și 1964, el a jucat la clubul RC Grivița Roșie București. Viorel Morariu a fost căpitan la Echipa națională de rugby a României. Fiul său, Octavian Morariu, a fost ales președinte al Federației Române de Rugby în 2001.

Sărbărori

·       În calendarul ortodox: Sf Ier Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei; Sf Mironosiță Maria lui Cleopa

·       Ziua Mondială a Broaștelor Țestoase

·       Ziua Muncii (Jamaica)

·       Ziua Studenților (Mexic)

VA URMA