MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 22 MAI 2020

Mulțumim prietenilor care au trimis urări cu prilejul zilei onomastice a soției, Sanda Elena Dicu și îi asigurăm de înalta noastră considerație!

Să aveți o săptămână minunată, prieteni!

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Decese

· 337: Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 274 e.n.,^[1] Naissus, Imperiul Roman^[1] – d. 23 mai 337 e.n., Nicomedia, Imperiul Roman), cunoscut sub numele Constantin cel Mare (greacă: Κωνσταντῖνος ὁ Μέγας) sau Constantin I, a fost Împărat Roman între 306și 337. Din 324 el a condus ca împărat unic.

Numele sale de referință sunt: Imperator Caesar Flauius Valerius Aurelius Constantinus Pius Felix Inuictus Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, Gothicus Maximus, Medicus Maximus, Britannicus Maximus, Arabicus Maximus, Adiabenicus Maximus, Persicus Maximus, Armeniacus Maximus, Carpicus Maximus.

Este considerat în ortodoxie ca având statut echivalent apostolilor (în greacă ισαποστολος, „izoapostolic” sau „întocmai cu apostolii”).

Statuia lui Constantin cel Mare, la York, oraș unde a fost proclamat împărat, în iulie 306.

Constantin I cel Mare s-a născut la Naissus, în provincia romană Moesia Superior, fiind fiul generalului Constantius Chlorus (viitorul împărat Constantius I) și al Helenei.^[4],

Tatăl său, Constantius Chlorus, în 271-272, sub împăratul Aurelian, a fost membru al protectores (militari superiori în slujba împăratului) în estul Imperiului Roman, iar ulterior a ajuns tribun. În 284-285 a fost praeses(guvernator de provincie subordonat unui consularis) al Dalmației. A fost prefectul pretorian al împăratului Maximian în 288-293. La 1 martie 293, a fost promovat la rangul de Caesar.

În 305, după abdicarea lui Dioclețian și Maximian, Constantin se alătură tatălui său, în partea apuseană a imperiului. La moartea lui Constantius I, la Eburacum, în Britannia(25 iulie 306), Constantin este proclamat împărat de către armată. În aceste împrejurări, Galerius, personalitatea dominantă a celei de-a doua tetrarhii, îl proclamă pe Flavius Severus augustus al Occidentului și îl acceptă pe Constantin, caesar. Pentru moment, Constantin a acceptat, dar pacea și a treia tetrarhie nu aveau să dureze prea mult. La Roma, pe 28 octombrie 306, Maxentius, fiul lui Maximian, a fost proclamat împărat, iar Maximian care se retrăsese, se întoarce pentru a pretinde puterea. În condițiile destrămării tetrarhiei, la conferința de la Carnuntum (11 noiembrie 308), Constantin este recunoscut oficial caesar în Apus, iar Maxentius este declarat uzurpator.

În înțelegere cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin ocupă Spania (310), apoi pătrunde cu armata în Italia, înfrânge forțele lui Maxentius la Torino, Verona și în bătălia decisivă de la Podul Milvius de lîngă Roma, în care Maxentius își găsește moartea (312). Astfel, toate provinciile occidentale ale imperiului sunt reunite sub autoritatea sa

Viziunea Sfintei Cruci

Bătălia de la Podul Milvius, între Constantin și Maxențiu

Înainte de a veni el la putere, împăratul Galerius a pus capăt persecuțiilor creștinilor în teritoriile sale, apoi Constantin impunând nu numai toleranță, ci și restituirea bunurilor creștinilor. Dar Constantin nu era pregătit să devină creștin. Monedele bătute în această perioadă, dovedesc devoțiunea sa față de Marte, apoi din ce în ce mai mult față de Apollo, venerat ca Sol Invictus. La scurt timp după cucerirea Romei, Constantin le-a trimis episcopului de Cartagina și proconsulului Africii niște scrisori din care reieșea faptul că el susținea religia creștină, subvenționa Biserica creștină din fonduri publice, scutea clerul de obligații publice și se considera slujitorul lui Dumnezeu.

În 312, Constantin „a trecut la credința creștină” și a continuat să dețină funcția Pontifex Maximus funcție care permitea conducerea religioasă, pe care o avuseseră toți cei cărora li se atribuise titlul de „Caesar”, adică conducător al statului roman și al religiei,- bineînțeles păgâne -, funcție deținuta de toți Caesarii, inclusiv cei de dinainte de Hristos.

În urma întrevederii dintre Constantin și Licinius de la Mediolanum (februarie-martie 313) este promulgat „Edictul de la Milano”. Textul acestui edict este dat de Lactanțiu în latină și de Eusebiu de Cezareea în greacă. De fapt, este o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea să înceteze orice persecuție asupra creștinilor, iar proprietățile confiscate de la aceștia să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfințea creștinismul ca religie de stat și nici nu-l angaja personal pe Licinius în credința creștină.

Prin „Edictul de la Milano” (313) dat de împăratul Constantin cel Mare și cu „Edictul de la Tesalonic” (380) al împăratului Teodosie (346-395), creștinismul a sfârșit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constituțională a Imperiului Roman. Tradiția a reușit să împământenească chiar și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin și Licinius este actul prin care se instituie toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de toleranță în 311:

„Tot atunci, situația creștinilor în Imperiu avea să se schimbe cu totul, fără vreo intervenție în acest sens din partea lui Constantin. Adevăratul edict de toleranță a fost emis în 311, de Galerius. El proclama recunoașterea creștinismului ca religie și dădea creștinilor dreptul de a se întruni, sub condiția de a nu tulbura ordinea publică; în schimb, creștinii aveau datoria să se roage zeului lor pentru prosperitatea împăratului și a statului roman. Explicația emiterii acestui edict, surprinzător dacă ne gândim că mai înainte de anul 311, Galerius îi persecutase cu asprime pe creștini, trebuie căutată, poate, în starea de derută în care acesta se găsea în acel moment, atins fiind de o boală necruțătoare, de pe urma căreia avea să și moară în scurtă vreme: este de crezut, de asemenea, că romanii începuseră să se sature de atâtea persecuții, vădit zadarnice, împotriva creștinilor. Oricum, adevăratul edict de toleranță este cel al lui Galerius, iar tradiția care stăruie să-i transfere meritul asupra așa numitului - în chip impropriu, cum vom vedea - «edict din Milan» nu este conformă cu realitatea.^[6]”

—Paul Lemerle, Istoria Bizanțului

Relațiile dintre cei doi împărați au început să se tensioneze, astfel, în 316, se declanșează un prim război civil. Constantin obține o victorie în bătălia de la Cibalae (Pannonia). Înțelegerea care s-a încheiat între cei doi prevedea ca Licinius să-i cedeze lui Constantin toate provinciile sale est-europene cu excepția Traciei, păstrându-și însă poziția de augustus. Pe 1 martie 317, la Serdica (astazi, Sofia), Constantin a anunțat numirea a trei caesari: fiul său Crispus în vârstă de 12 ani, fiul său Constantin, de 6 luni și fiul lui Licinius, Licinianus, care avea 1 an și 8 luni. După 320, Licinius sprijinit de cercuri păgâne din Orient, inițiază o politică anticreștină, în timp ce Constantin se apropie tot mai mult de pozițiile bisericii creștine. În noul război civil care izbucnește în 324, Licinius este înfrânt în două mari bătălii, la Adrianopol (3 iulie) și Chrysopolis în Asia Mică (26 septembrie), este capturat și executat anul următor la Tesalonic.

În septembrie 307, la Colonia Augusta Trevorum, azi Trier, Constantin s-a căsătorit cu fiica lui Maximian, Fausta, renunțând la iubita sa Minervina, care îi dăruise primul lui fiu, Crispus. Cu Fausta, Constantin a avut 5 copii: Constantin, Constanțiu, Constant, Constantina și Helena.

Reședința lui Constantin era orașul Trier, așa cum fusese și pentru tatăl său, Constanțiu și, înaintea acestuia, pentru împăratul Maximian. Aici, la Trier, Constantin a adus-o și pe mama sa, Helena. La sfârșitul anului 311 sau începutul lui 312, sora sa vitregă, Constanția se căsătorește cu Licinius.

Pe 8 noiembrie 324, Constantin și-a numit fiul Constanțiu în functia de caesar și se pare că în aceeași zi le-a oferit rangul de augusta soției sale Fausta și mamei sale, Helena.

În anul 326, Constantin l-a ucis^[15] pe fiul său mai mare, Crispus, care a fost acuzat (pe nedrept) de adulter cu Fausta^[16]^[17]^[18]. Trebuie subliniat faptul că Crispus, ca și Fausta, rămăsese păgân, fapt ce ar fi putut crea o dușmănie între el și tatăl său. Execuția a fost săvârșită la Pietas Iulia, în Istria. În același an, dându-și seama de greșeala făcută, la scurt timp după moartea lui Crispus, Constantin a omorât-o și pe soția sa, Fausta, după o căsnicie de 19 ani, în baie^[15]. Atât Crispus cât și Fausta au primit damnatio memoriae, adică numele lor au fost șterse din inscripțiile și înscrisurile publice. Toate faptele sale au fost în concordanță cu legile și practicile romane în acea epocă.

Botezul lui Constantin

Între 325 și 337, Constantin a continuat să sprijine Biserica și să folosească resursele statului pentru construirea de biserici. Micul regat Iberia (astăzi Georgia) din Caucaz a adoptat creștinismul în timpul domniei lui Constantin. În Armenia, regele Tiridate III a fost convertit la creștinism, iar regatul său a devenit oficial creștin la începutul secolului al IV-lea.

La scurt timp după Paștele din 337 (3 aprilie), Constantin a început să se simtă rău; a fost botezat de către episcopul arianist Eusebiu de Nicomedia^[19], iar după botez a purtat numai veșminte albe precum ale unui neofit creștin în locul veșmintelor imperiale.

În ziua de Rusalii, 22 mai, în anul 337, Constantin a murit la Nicomedia, azi Izmit, în Turcia. Trupul său a fost dus cu escortă la Constantinopol și expus pe un catafalc de onoare în Palatul imperial.

Abia pe 9 septembrie 337, Constantin II, Constanțiu II și Constant și-au luat titlul de augustus, împărțind imperiul.

· 748: A murit imparateasa japoneza Gensho; (n. 683). Împărăteasa Genshō a fost al 44 – lea monarh al Japoniei, în conformitate cu ordinea tradițională de succesiune si a domnit din anul 715 pina in 724. În istoria Japoniei, Genshō fost a cincea din cele opt femei împărat ale acestei tari si singura împărăteasa japoneză care a moștenit titlul de la o alta împărăteasă si nu de la un predecesor de sex masculin.

· 1667: A murit Papa Alexandru al VII-lea (n. 1599). A condus Biserica Catolica de la 7 aprilie 1655, până la moartea sa. Papa Alexandru al VII-lea (n. Fabio Chigi) (n. 13 februarie 1599 Siena – d. 22 mai 1667 Roma) a deținut funcția de papă între anii 1655-1667. Familia Chigi din Sienna a fost una din cele mai puternice familii din Italia.
* 1782: Prințesa Friederike Caroline Luise de Hesse-Darmstadt (20 august 1752 – 22 mai 1782) a fost membră a Casei de Hesse și, prin căsătorie, Ducesă de Mecklenburg-Strelitz.

Ea este strămoașa pe linie maternă a reginei Margareta a II-a a Danemarcei, a regelui Willem-Alexander al Țărilor de Jos, a regelui Albert al II-lea al Belgiei, a regelui Harald al V-lea al Norvegiei și a Marelui Duce Henri de Luxemburg.

Friederike de Hesse-Darmstadt

* 1832: Maria Carolina Ferdinanda de Austria (8 aprilie 1801 – 22 mai 1832) a fost Arhiducesă de Austria prin naștere și Prințesă Moștenitoare a Saxoniei prin căsătorie.

Maria Carolina fost fiica împăratului Francisc al II-lea și a celei de-a doua soții, Maria Teresa a celor Două Sicilii. A fost numită după o soră mai mare care a murit la scurt timp după naștere. Maria Carolina a aparținut Casei de Habsburg-Lorena. Maria Carolina a fost, de asemenea, de două ori strănepoată a Mariei Terezia a Austriei și de două ori nepoată a Mariei Antoinette, fiind nepoată pe linie paternă a lui Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman (fiul Mariei Tereza și fratele Mariei Antoaneta) și nepoată pe linie maternă a Maria Carolina a Austriei (fiica Mariei Tereza, sora Mariei Antoaneta).

Sora ei mai mare, Maria Luisa, a devenit împărăteasă a Franței prin căsătoria cu Napoleon Bonaparte. A doua soră, Maria Leopoldina, a devenit împărăteasă a Braziliei prin căsătoria cu Pedro I al Braziliei. Fratele ei mai mare va deveni viitorul împărat Ferdinand I al Austriei.

La 7 octombrie 1819 s-a căsătorit la Dresda, Germania cu Prințul Frederic Augustus de Saxonia, fiul Prințului Maximilian de Saxonia și a Prințesei Caroline de Parma. Mariajul a fost fără urmași și nefericit. Maria Carolina suferea de epilepsie și crizele ei erau atât de frecvente încât abia își putea îndeplini îndatoririle ei de Prințesă Moștenitoare. A murit, după o lungă suferință, la 22 mai 1832, la Palatul Pillnitz, lângă Dresda.

Arhiducesa Maria Carolina de Austria
Prințesă Moștenitoare a Saxoniei

· 1859: Ferdinand al II-lea (Ferdinando Carlo, 12 ianuarie 1810 – 22 mai 1859) a fost rege al Celor Două Sicilii din 1830 până la moartea sa.

Ferdinand s-a născutla Palermo, ca fiu al regelui Francisc I al Celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții și verișoară primară, Maria Isabella a Spaniei. Bunicii paterni au fost regele Ferdinand I al celor Două Sicilii și regina Maria Carolina a Austriei. Bunicii materni au fost Carol al IV-lea al Spaniei și Maria Luisa de Parma.

Ferdinand I și Carol al IV-lea erau frați, ambii erau fii ai regelui Carol al III-lea al Spaniei și ai reginei Maria Amalia de Saxonia.

A urcat pe tronul regatului celor Două Sicilii la 8 noiembrie 1830, la vârsta de 20 de ani. În primii săi ani de domnie, Ferdinand a fost destul de popular. A publicat un edict în care a promis să acorde o atenție deosebită pentru administrarea imparțială a justiției, de a reforma finanțele și de a folosi toate eforturile pentru a vindeca rănile care au afectat regatul timp de mulți ani.

Scopul lui, spunea el, a fost să guverneze regatul într-un mod care ar aduce cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de supuși respectând în același timp drepturile colegilor săi monarhi și cele ale Bisericii Romano-Catolice.

Primii ani ai domniei au fost relativ pașnici: el a redus impozitele și cheltuielile, a construit prima linie de cale ferată din Italia între Neapole și palatul regal de la Portici, a dotat flota cu primul vapor cu aburi și a stabilit o conexiune telegrafică între Neapole și Palermo.

Cu toate acestea, în 1837 el a suprimat violent demonstranții sicilieni care cereau o constituție. Intelectualii progresivi, care erau motivați de înființarea unei noi societăți înființată pe o constituție modernă, au continuat să ceară regelui să acorde o constituție și să liberalizeze domnia sa.

În septembrie 1847, revolte violente inspirate de către liberali au izbucnit în Reggio Calabria și în Messina și au fost înăbușite de către militari. La 12 ianuarie 1848 a izbucnit revoluția siciliană, s-a răspândit în întreaga insulă și a servit ca o scânteie pentru revoluțiile din 1848 în toată Europa.

După izbucniri similare revoluționare în Salerno, la sud de Napoli și în regiune Cilento, care au fost sprijinite de majoritatea intelectualității regatului, la 29 ianuarie 1848 regele Ferdinand a fost nevoit să acorde o constituție după modelul francez.

O dispută a apărut cu privire la natura jurământului pe care ar trebui să-l depună membrii Camerei Deputaților. Cum un acord nu a putut fi atins iar regele a refuzat un compromis, revoltele au continuat în stradă. În cele din urmă, regele a ordonat armatei să le înăbușe și a dizolvat parlamentul național la 13 martie 1849. Deși Constituția nu a fost niciodată abrogată în mod oficial, regele s-a întors pentru a domni ca un monarh absolut.

În această perioadă, Ferdinand și-a arătat atașamentul său față de Papa Pius al IX-lea, acordându-i azil la Gaeta. Papa a fost temporar forțat să fugă din Roma după tulburări revoluționare similare.

În același timp, Sicilia și-a proclamat independența sub conducerea lui Ruggeru Sèttimu, care, la 13 aprilie 1848 l-a declarat pe rege detronat. Ca răspuns, regele a adunat o armată de 20.000 de oameni sub comanda generalului Carlo Filangieri și a expediat-o în Sicilia pentru a-i subjuga pe liberali și a restabili autoritatea sa.

După o campanie de durată de aproape nouă luni, regimul liberal din Sicilia a fost complet supus la 15 mai 1849.

Ferdinand al II-lea într-o rară fotografie de epocă, c. 1850.

Între 1848 și 1851, politica regelui Ferdinand i-a determinat pe mulți să plece în exil. Între timp, un număr de 2000 de revoluționari suspecți sau dizidenți au fost închiși.

După ce a vizitat Neapole în 1850, Gladstone a început să sprijine adversarii napolitani ai domnitorilor bourbon: "sprijinul" lui consta în două scrisori pe care le-a trimis de la Napoli către Parlamentul de la Londra, scrisori care descriu "condițiile îngrozitoare", ale regatului din sudul Italiei și susțineau că "este negarea lui Dumnezeu ridicat la un sistem de guvernare". De fapt, Gladstone nici nu a fost în sudul Italiei și, prin urmare, unele dintre acuzațiile sale nu erau fiabile, însă rapoartele de proastă administrare în cele două Sicilii au fost larg răspândite în Europa în timpul anului 1850. Scrisorile lui Gladstone au provocat reacții sensibile în întreaga Europă și a ajutat la izolarea diplomatică a regatului înainte de invazia și anexarea regatului celor Două Sicilii de către regatul Piemont.

Guvernul britanic, care a fost aliat și protector al dinastiei Bourbon în timpul războaielor napoleoniene, avea interese suplimentare pentru a limita independența regatului guvernat de Ferdinand al II-lea. Guvernul britanic avea interese de afaceri extinse în Sicilia și se baza pe sulful sicilian pentru anumite industrii. Regele a încercat să limiteze influența britanică care începuse să provoce tensiuni.

Cum Ferdinand a ignorat sfatul guvernelor britanic și francez, aceste puteri și-au chemat ambasadorii în 1856.

Un soldat a încercat să-l asasineze pe Ferdinand în 1856 și mulți cred că infecția în urma rănii de la baioneta soldatului a dus în final la moartea sa. Regele a murit la 22 mai 1859 la Caserte la vârsta de 49 de ani, la scurt timp după ce Al Doilea Imperiu Francez și regatul Sardiniei au declarat război împotriva Imperiului Austriac. Acest lucru va duce mai târziu la invazia în regatul său a lui Giuseppe Garibaldi și la unificarea Italiei în 1861.

Ferdinand al II-lea

· 1868: Julius Plücker, matematician, fizician german (n. 1801)
* 1871: Leopold al IV-lea Frederic, Duce de Anhalt (1 octombrie 1794 – 22 mai 1871) a fost prinț german din Casa de Ascania.

Din 1817 până în 1853 a condus ducatul de Anhalt-Dessau și din 1847 până în 1853 a fost conducător al ducatului de Anhalt-Köthen. Din 1853 până în 1863 a condus ducatele unite de Anhalt-Dessau-Köthen și din 1863 a fost primul conducător al ducatului unit de Anhalt.

Leopold al IV-lea, Duce de Anhalt

Leopold s-a născut la Dessau la 1 octombrie 1794 ca fiul cel mare al Prințului Frederic de Anhalt-Dessau și a soției acestuia, Amalie de Hesse-Homburg, fiica lui Frederic al V-lea de Hesse-Homburg.

După moartea prematură a tatălui său în 1814, el a devenit moștenitor al ducatului de Anhalt-Dessau.^[1] În urma decesului bunicului său, Leopold al III-lea, el i-a succedat ca duce la 9 august 1817.^[1] Asistentul personal al ducelui și prieten apropiat a fost Christian Raster, om de stat german.

În timpul revoluțiilor de la 1848 el a fost obligat să acorde o constituție ducatului Dessau la 29 octombrie 1848, care a fost revocată la 4 noiembrie 1849, apoi înlocuită cu o versiune nouă în octombrie 1859.

La 27 noiembrie 1847 el a moștenit ducatul de Anhalt-Köthen de la vărul său îndepărtat Ducele Henric. Ca urmare a unui tratat încheiat cu ducatul Anhalt-Bernburg în mai 1853, ducatele s-au unit și s-au numit Anhalt-Dessau-Köthen, pentru că moștenirea lui Leopold peste toate ducatele Anhalt părea inevitabilă.^[1] Moartea unui alt văr îndepărtat, Ducele Alexandru Karl, la 19 august 1863 a dus la extinderea ducatului. La 30 august el și-a asumat titlul de "duce de Anhalt".^[1]

Leopold a murit la Dessau la 22 mai 1871 la vârsta de 76 de ani. A fost succedat de fiul său cel mare, Frederic

La Berlin, la 18 aprilie 1818, Leopold s-a căsătorit cu Frederica Wilhelmina a Prusiei (n. Berlin, 30 septembrie 1796 - d. Dessau, 1 ianuarie 1850), fiica Prințului Louis Carol al Prusiei (fratele regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei) și a soției acestuia, Frederica de Mecklenburg-Strelitz. Prin a doua căsătorie a Fredericăi de Mecklenburg-Strelitz, Frederica Wilhelmina era soră vitregă cu regele George al V-lea de Hanovra. ^[1]

Cuplul era logodit din 17 mai 1816, negocierile fiind aranjate de curtea prusacă. Acestă conexiune dinastică a fost expresia politicii pro-prusace a lui Leopold. Frederica Wilhelmina și Leopold au avut șase copii:^[3]^[4]

Prințesa Frederica Amalie Auguste (28 noiembrie 1819 - 11 decembrie 1822)
Prințesa Frederica Amalie Agnes (24 iunie 1824 - 23 octombrie 1897); s-a căsătorit la 28 aprilie 1853 cu Ernst I, Duce de Saxa-Altenburg.
un fiu (n./d. 3 august 1825)
un fiu (n./d. 3 noiembrie 1827)
Frederic I, Duce de Anhalt (29 aprilie 1831 - 24 ianuarie 1904); s-a căsătorit la 22 aprilie 1854 cu Prințesa Antoinette de Saxa-Altenburg.
Prințesa Maria Anna (14 septembrie 1837 - 12 mai 1906); s-a căsătorit la 29 noiembrie 1854 cu Prințul Frederic Karl al Prusiei.

Leopold al IV-lea
Duce de Anhalt

* 1871: Prințesa Maria Annunziata Isabella Filomena Sabasia de Bourbon-Două Sicilii (24 martie 1843 – 4 mai 1871) a fost fiica lui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii și a arhiducesei Maria Tereza de Austria. A fost mama Arhiducelui Franz Ferdinand a cărui asasinare la Sarajevo în 1914 a dus la izbucnirea Primului Război Mondial.

A murit la vârsta de 28 de ani de tuberculoză.

Prințesa Maria Annunciata
Arhiducesă de Austria; Prințesă a Ungariei, Boemiei și a Toscanei

· 1873 - A murit Alessandro Manzoni, prozator, poet, dramaturg şi critic literar italian (n.07.03.1785).

· 1885: Victor Hugo (n. 26 februarie 1802, Besançon[*], Franța^[4] – d. 22 mai 1885,Paris, Franța^[18]) a fost un poet, dramaturg și romancier francez.

Scriitor romantic, a fost pair al Franței din 1845, senator al Parisului și membru al Academiei Franceze din 1841. Printre operele sale cele mai cunoscute se numără Mizerabilii și Notre-Dame de Paris.

Victor-Marie Hugo a fost al treilea și ultimul fiu al lui Joseph Léopold Sigisbert Hugo (1773–1828) și Sophie Trébuchet (1772-1821). S-a născut în anul 1802 la Besançon în regiunea Franche-Comté. Deși a locuit în Franța cea mai mare parte a vieții lui, din 1851 până în 1870 a fost exilat și a locuit în Belgia, în Jersey și Guernsey.

Copilăria lui Victor Hugo a fost marcată de o serie de evenimente deosebite: căderea și revenirea Primei Republici și apariția primului imperiu sub Napoleon I. Acesta s-a proclamat împărat la doar 2 ani după ce Victor Hugo s-a născut iar până ca el să împlinească 18 ani, Dinastia Bourbon a fost restaurată.

Tatăl lui Victor Hugo era republican, ateu și ofițer în armata lui Napoleon, pe care îl stima enorm, iar mama sa era catolică și regalistă.

În ciuda dorințelor mamei sale, Victor Hugo s-a îndrăgostit și logodit în secret cu iubita lui din copilărie, Adèle Foucher (1803-1868), dar abia după moartea mamei sale Hugo s-a căsătorit cu Adèle, în 1822. Cuplul a avut cinci copii: Lèopold (născut în 1823), care a murit la o vârstă foarte fragedă, Lèopoldine (1824), Charles (1826), François-Victor (1828) și Adèle (1830).

Victor Hugo era simpatizant al Republicii. A fost „pair” al Franței, iar în anul 1841 a fost ales în Academia Franceză.

Zece ani mai târziu, Hugo a fost exilat pentru curajul de a-l numi pe Napoleon al III-lea „trădător”. A fost exilat din 1851 până în 1870, când s-a întors în Franța.

În decursul exilului, Hugo a publicat o parte din pamfletele sale cele mai cunoscute la adresa lui Napoleon al III-lea: „Napoleon cel mic” și „Istoria unei crime”. Deși au fost interzise în Franța, pamfletele sale au avut o puternică influență în țările învecinate. Hugo a scris în exil și Mizerabilii, probabil cel mai cunoscut roman al său.

Primele opere ale lui Victor Hugo au fost profund influențate de François-René de Chateaubriand. Victor Hugo a publicat primul său roman, Han din Islanda, în 1823, la numai 21 de ani.

Poeme, ode și balade

1822: Ode și poezii diverse ("Odes et poésies diverses")
1829: Orientalele ("Les Orientales")
1831: Frunze de toamnă ("Les Feuilles d'automne")
1835: Cântecele crepusculului ("Les Chants du crépuscule")
1837: Vocile lăuntrice ("Les Voix intérieures")
1840: Razele și umbrele ("Les Rayons et les Ombres")
1853: Pedepsele ("Les châtiments") - capodoperă a poeziei satirice franceze
1856 - 1857: Contemplațiile ("Les Contemplations")
1859 - 1883: Legenda secolelor, două volume - capodoperă a poeziei franceze

Drame și tragedii[modificare | modificare sursă]

1827: Cromwell - cu celebra-i Prefață
1830: Hernani ("Hernani ou l'honneur castillan")
1831: Marion Delorme
1832: Regele petrece ("Le roi s'amuse")
1835: Angelo
1837: Ruy Blas - capodopera sa dramatică
1843: Burgravii ("Les Burgraves")

Romane

1818: Bug-Jargal
1823: Han din Islanda ("Han d'Islande")
1829: Ultima zi a unui condamnat la moarte ("Le Dernier Jour d'un condamné"), un adevărat rechizitoriu pentru abolirea pedepsei capitale
1831: Notre-Dame de Paris
1834: Claude Gueux
1862: Mizerabilii ("Les Misérables")
1866: Oamenii mării ("Les Travailleurs de la mer"), dedicat locuitorilor insulei Guernsey
1869: Omul care râde ("L'homme qui rit"), roman filozofic ce condamnă aristocrația și monarhia
1874: Anul '93 ("Quatrevingt-treize'")

Pamflete

1852: Napoleon cel mic ("Napoléon le Petit")
1877: Istoria unei crime ("Histoire d'une crime")
1859: Legenda secolelor ("La Légende des siècles"), ciclu de poeme prin care este înfățișată istoria omenirii

Studii

1864: William Shakespeare

Victor Hugo a murit la 22 mai 1885, iar la funeraliile sale au luat parte mai mult de două milioane de oameni care l-au admirat și au vrut să-l însoțească pe ultimul drum. Este înmormântat în Panteonul din Paris.

Victor Hugo

* 1902: Prințul Albert de Saxa-Altenburg (Albert Heinrich Joseph Carl Viktor Georg Friedrich; 14 aprilie 1843 - 22 mai 1902) a fost un prinț german din casa ducală de Saxa-Altenburg
A fost primul copil al Prințului Eduard de Saxa-Altenburg și a celei de-a doua soții, Luise Caroline Reuss de Greiz. Tatăl său a mai avut doi fii din prima căsătorie însă aceștia au murit la câteva zile unul după altul, în 1844.

S-a căsătorit prima dată la Berlin la 6 mai 1885 cu Prințesa Maria a Prusiei, văduva Prințului Henric al Țărilor de Jos.^[1]

Ei au avut două fiice:

Olga Elisabeth Carola Victoria Maria Anna Agnes Antoinette (17 aprilie 1886 - 13 ianuarie 1955), căsătorită la 20 mai 1913 cu Karl Frederick, conte de Pückler-Burghauss și Freiherr von Groditz.
Maria (6 iunie 1888 - 12 noiembrie 1947), căsătorită la 20 aprilie 1911 cu Prințul Heinrich XXXV Reuss de Köstritz; au divorțat în 921 când Heinrich s-a recăsătorit cu Prințesa Marie Adelheid de Lippe-Biesterfeld.

Albert a fost o figură evidentă în societate berlineză și era plăcut datorită inteligenței, dispoziției și entuziasmului său ca sportiv.^[2] Soția sa Maria a murit de efectele febrei puerperale în 1888.^[2] Mai târziu, Albert s-a recăsătorit, la 13 decembrie 1891, la Remplin, cu bogata Ducesă Helene de Mecklenburg-Strelitz, singura fiică a Marii Ducese Ecaterina Mihailovna a Rusiei.^[1]^[2] Nu au avut copii.

Cuplul a petrecut un an în Rusia, el lisind mult societății belineze.^[2] În 1896, el și câțiva alți lideri sociali proeminenți au părăsit Berlinul ca urmare a deferendelor cu împăratul Wilhelm al II-lea.^[3] EL și familia sa s-au retras la moșia lor de la Schwerin.^[4]

Prințul Albert a devenit Rechtsritter (Cavaler al Justiției) al Ordinului Sf Ioan în 1900. A murit la 22 mai 1902, la Remplin, moartea sa fiind regretată sincer de toate casele regale din Germania.

· 1910: A decedat la Paris scriitorul francez Jules Renard; (n. 1864). Jules Renard (n. 1864, Châlons-du-Maine – d. 1910, Paris) a fost un novelist și dramaturg francez. In limba romana i-au fost traduse lucrarile : Morcoveaţă ( 1970); Pagini de istorie naturală( 2005); Jurnal ( 2007).

· 1933: Ștefan Dimitrescu, pictor român (n. 1886)

· 1956 - A murit Ion Călugaru, publicist, dramaturg şi prozator de factura onirică modernistă (n.14.02.1902).

· 1957: George Bacovia (născut George Andone Vasiliu) n. 4/16 septembrie 1881, Bacău, România^[1] – d. 22 mai 1957, București, România) a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaște treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa drept cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română modernă.
Despre George Bacovia s-a spus inițial că e un poet simbolist, dar criticii au remarcat ulterior că își depășește epoca, aparținând poeziei române moderne. Dacă în primul său volum, Plumb, publicat în 1916, imediat după ce carnagiul din Primul Război Mondial se dezlănțuise, influența poeziei simboliste era foarte vizibilă, abia din volumele următoare, în Scântei galbene sau Comedii în fond, Bacovia descoperă rețeta poeziei moderne, apropiată de proza poetică. Criticii interbelici au văzut în Bacovia un neosimbolist (George Călinescu) sau "o bisericuță dintr-un lemn" (E. Lovinescu), un poet cu o materie poetică insuficientă. Abia după cel de-al Doilea Război Mondial, poezia sa este afiliată curentelor de gândire mai noi, fiind pusă în paralel cu teatrul absurdului (M. Petroveanu), cu anumite curente ale modernismului poetic, cu suprarealismul, dicteul automat, imagismul sau chiar expresionismul dar și cu școli filozofice cum ar fi existențialismul (Ion Caraion) etc

Volume antume

Plumb, București, 1916
Scîntei galbene, Bacău, 1926
Bucăți de noapte, București, 1926
Poezii, București, 1929
Cu voi..., București, 1930
Poezii, prefață de Adrian Maniu, București, 1934
Comedii în fond, București, 1936
Opere, București, 1944
Stanțe burgheze, București, 1946
Poezii, București, 1956 (ediție revăzută și adăugită de autor, 1957)

Ediții postume (selectiv)

Gaudeamus. Versuri. Versi. Ediție bilingvă româno-italiană, Di Felice Editore, 2015
Plumb. Versuri. Piombo. Versi. Antologie bilingvă româno-italiană, selecție, traducere, biobibliografie și eseu critic de Geo Vasile. Roma, Fermenti Editrice, 2008.
Cu voi. Con voi. Florilegiu româno-italian, selecție, traducere, biobibliografie și postfață de Geo Vasile, București, Editura Ideea Europeană, 2007.
Lacustră, ediție bibliofilă alcătuită de Mircea Coloșenco, București, Muzeul Literaturii Române, 2001.
Opere, prefață, antologie, note, bibliografie de Mihail Petroveanu, text stabilit, variante de Cornelia Botez, București, Editura Minerva, 1978.
Opere, ediție de Mihail Petroveanu și Cornelia Botez, București, Editura Fundației Culturale Române, 1994.
Opere, ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
Opere, București, Editura Semne, 2006.
Plumb. Versuri și proză, prefață de Nicolae Manolescu, București, Editura pentru Literatură, 1965.
Plumb / Plomo, ediție bilingvă româno-spaniolă, București, Editura Minerva, 1974.
Plumb / Lead, ediție bilingvă româno-engleză, București, Editura Minerva, 1980.
Plumb, Iași, Editura Junimea, 1982.
Plumb, Timișoara, Editura Helicon, 1994 (reed. 1996).
Plumb, Iași, Institutul European, 1997.
Plumb (poezii, proză), București. Editura Albatros, 1998.
Plumb / Plomb, ediție bilingvă româno-franceză, Pitești, Editura Paralela 45, 1998 (reed. 2004).
Plumb, ediție îngrijită, postfață, tabel cronologic, aprecieri critice de Elisabeta Lăsconi, București, Editura Gramar, 2001(reed. 2004, 2007).
Plumb, București & Cnișinău, Litera Internațional , 2001.
Plumb, București, Editura Humanitas, 2007.
Plumb de iarnă / Lead of winter, ediție bilingvă româno-engleză, Norcross, Ga., Criterion, 2002.
Poemă în oglindă / Poème dans le miroir, ediție bilingvă româno-franceză, Cluj, Editura Dacia, 1988.
Poeme alese / Poemi scelti, ediție bilingvă româno-italiană, București Editura Fundației Culturale Române, 2002.
Poezii, ediție îngrijită și repere istorico-literare de Cornelia Botez, București, Editura Minerva, 1980.
Poezii, Galați, Editura Porto-Franco, 1991.
Poezii, București, Editura Universal Dalsi, 2001.
Poezii / Versek, ediție bilingvă româno-maghiară, București, Editura Gramar, 2003.
Poezii . Proză, postfață și bibliografie de Ion Bogdan Lefter, București, Editura Minerva, 1983 (reed. 1987).
Proză, București, Editura Minerva, 1980.
Rar, poeme rostite la radio, București, Casa Radio, 2005.
Scrieri alese, prefață de Ov. S. Crohmălniceanu, București, Editura pentru Literatură, 1961.
Stanțe burgheze, cu 32 de desene inedite ale autorului și câteva ciorne, Bacău, Look Design, 2000.
Versuri, București, Editura Saeculum, 1996.
Versuri și proză, ediție îngrijită, tabel cronologic, note, repere critice și bibliografie de Ion Nistor, prefață de Mircea Anghelescu, București, Editura Albatros, 1985 (reed. 1987, 1990).
Versuri și proză, București, Editura Eminescu, 1987.
Blei und andere Gedichte. Dionysos, Boppard, ins Deutsche: Christian W. Schenk, 2018, ISBN 978-1-9807-2919-8.

* 1967: Josip Plemelj (n. 11 decembrie 1873, Bled, Craina de Munte, Slovenia- d. 22 mai 1967, Ljubljana, Slovenia) a fost un matematician sloven.
În anii 1894-1898 a studiat la Viena, Berlin și Gotingen. În anii 1907-1917 a fost profesor la Universitatea în numele Împăratului Franz-Jozef de la Cernăuți. În anii 1919-1920 a fost primul rector și profesor de matematică la Universitatea din Ljubljana. În anul 1957 a devenit profesor emerit la această Universitate.

Josip Plemelj în 1920
* 1972: Dame Margaret Taylor Rutherford, DBE (11 mai 1892 – 22 mai 1972) a fost o actriță engleză, care a devenit foarte cunoscută după al doilea război mondial după ce a apărut în filme ca Abracadabra sau The Importance of Being Earnest. În 1963 a câștigat premiul Oscar pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar cu rolul Ducesei de Brighton în filmul Personalități în impas.

Seria de filme cu Margaret Rutherford ca Miss Marple bazată pe romane de Agatha Christie este formată din:

Murder, She Said (Verdict: Crimă!) (1961)
Murder at the Gallop (Crimă la galop) (1963)
Murder Most Foul (Crimă în culise) (1964)
Murder Ahoy! (Crimă pe mare) (1964)
The Alphabet Murders (?) (1965)

Dame Margaret Rutherford

* 1983: Prințesa Marie Auguste de Anhalt (10 iunie 1898 – 22 mai 1983) a fost fiica lui Eduard, Duce de Anhalt și a soției lui, Prințesa Luise de Saxa-Altenburg.

La 10 iunie 1898, Marie-Auguste s-a născut la Ballenstedt, fiica Prințului Eduard de Anhalt și a soției lui, Prințesa Louise de Saxa-Altenburg.^[1] Tatăl ei îi va succeda fratelui său, Frederic al II-lea în 1918; în același an va deceda.

Marie-Auguste a crescut la Dessau, capitala ducatului de Anhalt.^[3] A avut cinci frați, însă sora ei mai mare Friederike și fratele Leopold au murit în copilărie. Marie-Auguste a fost sora mai mare a lui Joachim Ernst, Duce de Anhalt.

Bunicii paterni au fost Frederic I, Duce de Anhalt și Prințesa Antoinette de Saxa-Altenburg. Bunicii materni au fost Prințul Moritz de Saxa-Altenburg și Prințesa Augusta de Saxa-Meiningen.

La 11 martie 1916 la Berlin, Marie-Auguste s-a căsătorit cu Prințul Joachim al Prusiei, fiul cel mic al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.^[1]^[2] Ea și Joachim erau logodiți oficial din 14 octombrie al anului trecut.^[4] Nunta a fost celebrată la Castelul Bellevue; au participat tatăl lui Joachim și mama, împărăteasa Augusta Viktoria, Ducele și Ducesa de Anhalt, și alte rude.^[4]Au avut o ceremonie luterană simplă.^[5]

Cuplul a avut un singur copil, Prințul Karl Franz al Prusiei (15 decembrie 1916 – 22 ianuarie 1975).^[1]^[6] Nepotul lor, Prințul Franz Wilhelm, s-a căsătorit cu Maria Vladimirovna a Rusiei, pretendentă la tronul Rusiei.

După ce socrul ei, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, a abdicat, soțul ei, Joachim, n-a putut să-și accepte noul statut de om obișnuit și a căzut în depresie. În cele din urmă s-a sinucis prin împușcare la 18 iulie 1920 la Potsdam. Propriul lui frate, Prințul Eitel Friedrich al Prusiei, a spus că Joachim a suferit de "un acces de demență excesivă".^[7] Cu puțin înainte să se sinucidă, cuplul divorțase.

După decesul lui Joachim, Karl Franz a fost luat în custodia unchiului patern, Prințul Eitel Friedrich.^[8] În 1921, Marie-Auguste a obținut custodia fiului ei.^[9]

În 1922, Marie-Auguste a dat în judecată pe fostul împărat Wilhelm pentru lipsa de suport financiar pe care l-a promis în contractul de căsătorie a ei și a lui Joachim.^[10] Avocatul lui Wilhelm a susținut că legile Casei de Hohenzollern nu mai sunt valabile, și, prin urmare, nu exista nici o obligație să-i sprijine.^[10]

La 27 septembrie 1926, s-a recăsătorit cu Johannes-Michael Freiherr von Loën, un prieten din copilărie.^[1]^[11]^[12] Au divorțat în 1935^[11]

În ultimii ani ai vieții ei, Marie Auguste a avut dificultăți financiare.^[11] Ca rezultat, a adoptat mai mulți adulți, pentru titlul ei regal în schimbul unor bani.^[11] În 1980, Prințesa Marie Auguste l-a adoptat pe Hans Robert Lichtenberg,^[11] și el a luat numele de Frédéric Prinț von Anhalt. Familia Prințesei Marie Auguste nu l-a recunoscut niciodată ca făcând parte din neamul lor, și nu i-au recunoscut titlul regal oficial. Femeile nu puteau transmite titluri copiilor lor, naturali sau adoptați, decât dacă acest lucru era permis sub garanția unui suveran. În 1986, "Prințul von Anhalt" s-a căsătorit cu actrița Zsa Zsa Gabor.

Prințesa Marie Auguste a murit la 22 mai 1983 la Essen, Germania

Prințesa Marie-Auguste de Anhalt
Prințesă Joachim a Prusiei

· 1985: Wolfgang Reitherman (26 iunie 1909 – 22 mai 1985), uneori cunoscut și menționat ca Woolie Reitherman, a fost un cunoscut animator Disney și unul dintre Disney's Nine Old Men.
* 1997 - A murit biologul american Alfred Day Hershey, laureat al premiului Nobel pentru medicină în anul 1969 (n.04.12.1908).

· 2001: Ștefan Iacobescu (n. 2 aprilie 1937, București, d. 22 mai 2001, București) a fost un grafician și gravor român al secolului al XX-lea^[1]^[2], membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. În timpul vieții a deschis puține expoziții personale, dar a participat la concursuri și manifestări internaționale în domeniul artelor grafice. A fost o prezență discretă, dar remarcabilă în zona gravurii românești^[3], fiind caracterizat de o profundă modestie. S-a numărat printre cei care au sprijinit existența Atelierului de Gravură, locul care a stimulat importante realizări în perioada anilor ’70 în domeniul gravurii. Printre temele sale predilecte, se regăsesc: istoria, tradițiile și obiceiurile populare românești (vezi „Călușari” și „Ursite”, secțiunea „Litografii color”), scenele cotidiene, artistul realizând un întreg grupaj cu subiectul „ferestre”. A folosit foarte mult procedeul gravării cu acizi a plăcilor litografice, pe care le-a folosit pentru a imprima, cu ajutorul preselor, pe suport de carton, litografii alb negru sau color. Astfel, au rezultat serii de litografii, fiecare serie fiind bazată pe o singură imagine, fără ca o lucrare să coincidă total cu o alta din aceeași serie. Iacobescu a preferat, pentru forma expozițională (tablou), înrămarea litografiilor prin procedeul passepartout, așa cum se poate vedea în reproducerea „Fereastra” - Studiu (secțiunea „Litografii color”). A predat în învățământul mediu, ca profesor de desen.
După trecerea sa în neființă, la 22 mai 2001, este înmormântat la Cimitirul Reînvierea din București.
În perioada 5 decembrie-21 decembrie 2001, are loc, la Galeriile Ateneele Cărții (GalAteCa), din cadrul Bibliotecii Centrale Universitare din București, un vernisaj al expoziției organizate de Atelierul de gravură al Uniunii Artiștilor Plastici - "Podul", coordonat de Marina Nicolaev, cuprinzând gravuri realizate de artiștii care lucrează în atelierul din strada Speranței nr. 15 și care intenționează să doneze o parte din lucrării bibliotecii. Ștefan Iacobescu, chiar dacă pierdut de timpuriu, cu puțin timp înainte, s-a regăsit printre alte figuri, ca: Mihaela Apostol, Dan Erceanu, Ștefan Câlția, Marcel Chirnoagă, Magda Isacescu, Ibrahima Keita, Romeo Liberis, Rodica Lomnasan, Ileana Micodin, Elvira Micos, Mircea Nechita, Marina Nicolaev, Ioana Panaitescu, Dodi Teodorescu Romanati, Mihaela Todoran, Cristian Tarba sau Clarette Wachtel^[12]^[13]. De asemenea, în lunile septembrie-octombrie 2002, are loc, din nou, o expoziție colectivă de grafică, „G7”, la Galeria HAG, cuprinzând lucrări realizate de 7 artiști: Rodica Lomnasan, Carmen Paraschivescu, Ileana Micodin, Popa Ala Jalea, Ion Atanasiu, Mircea Nechitași Ștefan Iacobescu^[14], iar în lunile noiembrie-decembrie 2003, are loc o expoziție personală de grafică, la Galeria Sabina & Jean Negulescu^[15].
I se face un catalog și o expoziție retrospectivă, post mortem, în 2003, cu gravură alb negru și color, prin grija artistului plastic Ibrahima Keita^[
Litografii color:

„Aluviuni” (format foarte mare) (69,7 x 99,6 cm)
„Fereastra” - Studiu (1978) (50,8 x 61 cm) (înrămare prin procedeu passepartout)
„Căluşari” (format mare)
„Semn” (format mare)
„Ursite” (format mare)
„Plajă cu vânt” (format mare)
„Ferestre”
[Fără titlu] (Sf. Gheorghe?) (format mic)
„Spleen marin”
„Înger mecanic”
„Narcis”

* 2006: Lee Jong-wook (coreeană 이종욱; Hanja: 李鍾郁) (n. 12 aprilie 1945 – d. 22 mai 2006) a fost un epidemiolog și specialist în sănătate publică de origine sud-coreeană. Lee a fost directorul general al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) timp de trei ani, din 2003 până în 2006.

Lee s-a alăturat OMS în 1983, implicându-se în proiecte precum Programul Mondial de vaccinare și imunizare. El și-a început mandatul de director general OMS în anul 2003, devenind primul cetățean sud-coreean care a condus o agenție internațională.^[1]

În 2004, Lee se afla pe lista celor mai influenți 100 de oameni din lume^⁠(d), realizată de revista Time

Lee s-a născut la data de 12 aprilie 1945 în Seul, Coreea de Sud. El a fost al treilea fiu al unei familii cu șase copii, având trei frați și două surori.

Pe durata studiilor a activat ca voluntar în orașul Anyang^⁠(d), Coreea de Sud, îngrijind pacienții cu lepră. În timpul acestui voluntariat s-a întâlnit cu Kaburaki Reiko, o japoneză care a vizitat Coreea de Sud pentru a ajuta bolnavii din orașul Anyang. Ulterior, Kaburaki Reiko a devenit soția acestuia și împreună au avut un fiu, Tadahiro Lee.

Lee a murit la 22 mai 2006, la Geneva, în Elveția, după o intervenție chirurgicală pentru înlăturarea unui hematom subdural^⁠(d) (un cheag de sânge^⁠(d) aflat pe creier)

Lee a lucrat la Organizația Mondială a Sănătății timp de 23 de ani. Activitatea sa la OMS a început în anul 1983, când a lucrat cu pacienții cu lepră din Fiji. Mai târziu și-a început activitatea de consilier în problema leprei și a tratat pacienții de tuberculoză. A promovat vaccinarea copiilor împotriva bolilor infecțioase prevenibile.^[4]

În 1994, Lee s-a mutat la Geneva pentru a lucra la sediul OMS ca șef în prevenirea bolilor infecțioase și vaccinarea împotriva acestora. Între 1994-1998 Lee a fost director al Programului Mondial de vaccinare și imunizare și secretar executiv al Inițiativei de vaccinare a copiilor.

În 1995, el a fost poreclit „Țarul Vaccinării” și a devenit candidat oficial pentru funcția de director general al OMS.

În anii 1999-2000, Lee a ocupat funcția de reprezentant special al directorului general OMS la acea vreme, Gro Harlem Brundtland, iar în anul 2003 a devenit director general al Organizației Mondiale a Sănătății, ocupând această funcție până la moartea sa survenită în anul 2006. Mandatul său ca director general al OMS a fost marcat de eforturile de controlare a pandemiei de HIV/SIDA și de acțiunile întreprinse de acesta în 60 de țări, printre care Darfur, Sudan, Madagascar și Maurițius, ultimele două fiind afectate de tsunamiul din Oceanul Indian.^[5]

Guvernul sud-coreean a anunțat oficial înființarea unui premiu în memoria lui Lee în anul 2007. Începând cu anul 2009, premiul a fost acordat cu precădere pentru contribuțiile la managementul sănătății, în special al epidemiilor, la adunarea anuală a OMS, care are loc în luna mai în fiecare an.

Lee Jong-wook

· 2007: Ralu Filip, jurist și jurnalist român (n. 1959).

* 2008: Melek Amet (n. 4 octombrie 1960, București, Republica Populară Română – d. 22 mai 2008, București, România) a fost primul manechin de etnie tătară din România și unul din cele mai bine cotate fotomodele ale anilor 1970-1980. Ea a depășit stereotipurile înțelegerii culturale și barierele acceptării rasiale devenind simbolul unor tendințe socioculturale

Melek, în limba tătară crimeeană înseamnând Îngerul, a fost fiica lui Ğemal Seyidğan (în limba română ortografiat: Gemal Seidgean) și Ğewerkan (în limba română ortografiat: Gevercan).^[1]^[8] Tatăl ei era un prosper comerciant din Medgidia care și-a investit profitul în proprietăți imobiliare devenind cunoscut printre posesorii de pământ din județul Constanța. Însă comuniștii i-au confiscat proprietățile și l-au condamnat la muncă forțată în lagărele de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.^[7] După eliberare s-a îndrăgostit de Ğewerkan din Alakapî, o frumoasă învățătoare cu douăzeci de ani mai tânără. S-au căsătorit și, dorind să se salveze din hărțuirea continuă a autoritățile din Dobrogea asupra musulmanilor tătari și turci, s-au stabilit la București unde pe 4 octombrie 1960 s-a născut unicul lor copil, Melek.^[1]

Melek Amet a fost căsătorită cu Mircea Trofin, fiul fostului politician comunist Virgil Trofin. A avut o a doua relație cu Sergiu Mocanu fost administrator al Partidului Democrat. Mircea Trofin a fost cel care a prezentat-o doamnei Zina Dumitrescu de la Casa de modă Venus unde s-a lansat în cariera de modeling.^[4]^[5]

Melek întruchipa eleganța perfectă și, prin trăsăturile sale deosebite, exotice, a devenit rapid vedeta podiumurilor de modă din acea vreme. A pozat pentru toate revistele importante din România, mai ales pentru revista Modern.^[3] Împreună cu Ilinca Vlad, Eugenia Enciu, Rodica Protasievici, Romanița Iovan, Eugenia Ștefan(Janine), Bianca Brad, Dana Săvuică și Cătălin Botezatu, a făcut parte din generația de aur a manechinelor din România.^[5]. A participat la turnee alături de Stela Popescu, Alexandru Arșinel și Romica Puceanu.^[4] A prezentat colecții exclusiviste pentru Comitetul Central al Partidului Comunist Român, ambasadele și membrii corpului diplomatic din București fiind cunoscută pentru relațiile sale printre celebritățile epocii. Era neobosită și foarte serviabilă ^[3]. Era elegantă și adora pălăriile.^[3]. Mulți o consideră cel mai popular model din perioada comunistă.^[4]^[6]

După decada de mare succes dintre anii 1981 și 1992 a lucrat în transportul internațional, a vândut băuturi soft, automobile, ciocolată și vestimentație. Însă din modeling nu s-a retras niciodată. În ultimii ani ai vieții a condus propria agenție - Blu Models și a devenit o cunoscută prezentatoare de showuri televizate.^[4]

În anul 2006 Melek a fost diagnosticată și operată de cancer ovarian. În 2008 boala e recidivat și în cele din urmă ea a pierdut lupta.^[8]^[7]

Melek a murit pe 22 mai 2008 și se odihnește la Cimitirul Ghencea Musulman din București
* 2008: Boris Iakovlevici Tropaneț (în rusă Борис Яковлевич Тропанец; n. 11 octombrie 1964, Zorea, Regiunea Odesa – d. 22 mai 2008) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal profesionist din Republica Moldova.

* 2011: Alexandru Ene I (n. 19 septembrie 1928, Brăila - 22 mai 2011, București) a fost un fotbalist român care a evoluat ca atacant la Metalul București, Dinamo București și Dinamo Brașov.
* 2012: Irina Mavrodin (n. 12 iunie 1929,^[1] Oradea, Regatul României – d. 22 mai 2012,^[1] București, România) a fost o profesoară de literatură franceză (inițial la Universitatea din București, ulterior profesor consultant la Universitatea din Craiova), traducătoare română de limba franceză, poetă și eseistă. A tradus ciclul de romane În căutarea timpului pierdut a lui Marcel Proust, publicat de editura Univers. Este autoarea a numeroase volume de traduceri importante, poeme și eseuri.

Irina Mavrodin s-a născut la 12 iunie 1929. Părinții ei erau Anastase Mavrodin, profesor, și Maria (născută Popescu).

A urmat studii la Liceul „Unirea” din Focșani (1940-1950), întrerupte timp de doi ani. A devenit licențiată a Universității din București (Facultatea de Limbi Străine, secția limba franceză) în 1954. A obținut titlul de doctor, în domeniul literaturii franceze, cu teza Nathalie Sarraute et le Nouveau Roman (1971).

Irina Mavrodin a fost profesor la Facultatea de Limbi Străine a Universității din București, catedra de literatură franceză și asistenta lui Valentin Lipatti

VERSURI

Poeme, Cartea Românească, 1970;
Reci limpezi cuvinte, Cartea Românească, 1971;
Copac înflorit, Cartea Româneasca, 1978;
Picătura de ploaie, Cartea Românească, 1987;
Vocile, Cartea Românească, 1998, Premiul Uniunii Scriitorilor;
Punere în abis, Poeți români contemporani", Eminescu, 2000.

ESEURI CRITICE

Spațiul continuu, Univers, 1972;
Romanul poetic, Univers, 1977;
Poussin. Praxis și metoda, Meridiane, 1981;
Modernii, precursori ai clasicilor, Dacia, 1981;
Poietica și poetica, Univers, 1982; ed. 2, Scrisul Românesc, 1998;
Stendhal Scriitura și cunoastere, Albatros, 1985;
Punctul central, Eminescu, 1986;
Mâna care scrie: Spre o poietică a hazardului, Editura EST, 2001, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei Române;
Uimire și poiesis, Scrisul Românesc, 1999;
Cvadratura cercului, Eminescu, 2001.

SELECȚIE DIN VOLUMELE TRADUSE

Albert Cohen, “Frumoasa Domnului", Editura EST, 2000
Patrick Rambaud, "Batalia", Editura EST
Jean Cocteau, "Scrisoarea câtre Americanii", Editura EST
Paul-Louis Courier, "Pamfletul pamfleturilor", Editura EST
Paul-Louis Courier, "Scrisori din Franța și Italia", Editura EST
Doamna de Stael, Scrieri alese, Editura pentru literatură universală, București, 1967
Flaubert, Bouvard și Pecuchet, Dicționar de idei primite de-a gata, Străbătând câmpii și țărmuri, Editura Univers, București, 1984;
Proust - În căutarea timpului pierdut, Swann, Editura Univers, București, 1987;
Proust - În căutarea timpului pierdut, La umbra fetelor în floare, Editura Univers, București, 1988;
Proust - În căutarea timpului pierdut, Guermantes, Editura Univers, București, 1989;
Proust - În căutarea timpului pierdut, Sodoma și Gomora, Editura Univers, București, 1995;
Proust - În căutarea timpului pierdut, Prizoniera, Editura Univers, București,1998;
Proust - În căutarea timpului pierdut, Plecarea Albertinei, Editura Univers, București,1999;
Proust - În căutarea timpului pierdut, Timpul regăsit, Editura Univers, București,2000;

Romanele lui Albert Camus, alaturi de Modest Morariu, Mihaela Simion, publicate la editura RAO

Andre Gide, Amintiri de la curtea cu juri, RAO
Marcel Proust, Eseuri, RAO
Stendhal, Roșu și negru, Editura Leda, Bucuresti, 2006
Maurice Blanchot, Spațiul literar (Premiul Uniunii Scriitorilor), ediția a doua, Minerva, 2007
Flaubert, Salammbo, Editura Leda, 2007

ALTE TRADUCERI

A mai tradus din: Doamna de Sévigné, Albert Camus, Élie Faure, André Gide, Francis Ponge, Henry de Montherlant, Aloysius Bertrand, Gérard Genette, Eugéne Delacroix, Paul Ricoeur, Mircea Eliade (a tradus Romanul adolescentului miop din româna în franceza), Gaston Bachelard, Emil Cioran, André Pieyre de Mandiargues, Patrick Rambaud, Paul-Louis Courier, Jean Cocteau.

2018: Philip Roth, scriitor american (n. 1933)
2018: Mircea Malița, matematician român, membru al Academiei Române (n. 1927)

Sărbători

· În calendarul ortodox: Sf Mc Vasilisc și Marcel; Sf Părinți de la Sinodul II Ecumenic; Dezlegare la pește

Ziua Internațională a Diversității Biologice. Ziua Internațională pentru Diversitate Biologică (sau Ziua Mondială a Biodiversității) este o organizată anual pe 22 mai pentru a promova problema biodiversității. De la crearea sa de către al doilea comitet al Adunării Generale a ONU în 1993 până în 2000, a avut loc pe 29 decembrie pentru a celebra ziua în care Convenția privind diversitatea biologică a intrat în vigoare. La 20 decembrie 2000, data a fost mutată pentru a comemora adoptarea Convenției pe 22 mai 1992, la Summit-ul Pământului de la Rio și parțial pentru a evita multe alte sărbători care au loc la sfârșitul lunii decembrie.
Ziua Europeană Împotriva Obezității
Ziua Unicității Reformate Maghiare
Ziua Republicii în Sri Lanka. Sri Lanka este o țară insulară asiatică, situată în sudul Asiei, în Oceanul Indian. Are coaste la Golful Bengal, în est, Oceanul Indian în sud și vest și Strâmtoarea Palk în nord-est, care o separă de India. Capitala Sri Lankăi este Colombo. Până în 1972 se numea Ceilon (Ceylon)

VA URMA