MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 14 IUNIE 2020

PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ

RELIGIE ORTODOXĂ 14 Iunie

Sf Proroc Elisei; Sf. Ierarh Metodie Mărturisitorul, patriarh al Constantinopolului; Lăsatul secului pentru Postul Sf Ap Petru și Pavel; Duminica întâi după Rusalii - a Tuturor Sfinților - Urmarea lui Hristos

În această lună, în ziua a paisprezecea, pomenirea Sfântului Prooroc Elisei.

Acesta a fost fiul lui Safat, din Aelmut, din pământul lui Ruben, şi pentru el s-a făcut semn, căci atunci când s-a născut el în Galgala, juninca cea de aur ce era în Silom a zbierat tare, încât s-a auzit şi în Ierusalim. Iar preotul a zis, din pricina arătării, că prooroc s-a născut astăzi în Ierusalim, care va strica cele cioplite, şi va zdrobi cele vărsate. Şi a făcut Dumnezeu multe semne prin mâna proorocului Elisei. Deci murind, a fost îngropat în Samaria, în Sevastopoli. Acesta a proorocit pentru venirea Domnului, şi a vindecat apele din Ierihon, care erau sterpe şi sărate, zicând: „Acestea zice Domnul: vindeca-voi apele acestea”, şi s-au vindecat. A înviat şi morţi, şi a curăţit de lepră pe Neeman Sirianul, şi a făcut de s-a umplut de lepră Ghiezi, sluga lui, pentru iubirea de argint a lui, şi pentru neascultare. Şi mort fiind, a înviat pe un mort şi a despărţit curgerea Iordanului, lovindu-l cu cojocul lui Ilie (prăznuit pe 20 iulie); încă şi alte multe minuni a făcut.

Viaţa Sfântului Proroc Elisei

Sfântul Proroc Elisei era de neam din cetatea Avelmeula şi fiul lui Safat, care se trăgea din seminţia lui Ruvim. El de la naştere s-a arătat mare făcător de minuni; pentru că o junincă de aur din Silom, căreia israelitenii care se întorseseră spre închinarea de idoli îi aduceau jertfele lor şi i se închinau ca unui dumnezeu; acea junincă fiind fără de suflet, în ceasul naşterii lui Elisei a mugit aşa de tare, încât s-a auzit până la Ierusalim glasul ei.

De acest lucru minunându-se toţi foarte mult, un preot oarecare, fiind plin de Duhul Sfânt, a zis: „Astăzi s-a născut un mare proroc al lui Dumnezeu, care va strica pe idolii cei ciopliţi şi va sfărâma pe cei puternici”. Iar după ce Elisei s-a făcut bărbat desăvârşit, îşi petrecea viaţa sa în curăţia fecioriei, pentru a fi mai plăcut lui Dumnezeu. El a fost chemat la prorocie în acest fel: Elisei ara pământul cu douăsprezece perechi de boi, iar Sfântul Proroc Ilie era în muntele Horeb, vorbind cu Dumnezeu. Şi i-a poruncit Dumnezeu lui Ilie să se ducă şi să ungă proroc în locul său pe Elisei. Şi ducându-se Sfântul Ilie, a găsit pe Elisei arând, şi, punând cojocul său pe dânsul, i-a spus voia Domnului şi l-a numit să fie proroc. Deci i-a poruncit să meargă după dânsul, iar Elisei, lăsând îndată toate, era gata să urmeze cu osârdie Sfântului Ilie Prorocul lui Dumnezeu; dar l-a rugat să-i poruncească să se ducă acasă, ca să fie binecuvântat de tatăl şi de maica sa. Şi Ilie i-a poruncit să se ducă. Iar el, ducându-se, a luat o pereche de boi cu care ara singur şi, înjunghiindu-i, a tăiat şi plugul de lemn şi făcând foc cu el, a fript carnea şi a pus-o înaintea oamenilor şi a prietenilor care s-au întâmplat acolo şi, ospătându-i, a luat binecuvântare de la tatăl său şi de la mama sa; apoi a alergat în urma lui Ilie şi-i slujea, învăţând de la dânsul vederea multor taine ale lui Dumnezeu.

Astfel s-a făcut proroc, cu darul lui Dumnezeu, nu mai puţin decât Sfântul Ilie, povăţuitorul şi învăţătorul său. Iar când Dumnezeu a voit să ia pe robul Său Ilie în vifor de foc cu căruţa sa spre cer şi să-l mute în Rai, Ilie a poruncit lui Elisei să-i spună lui ce dar voieşte să ceară de la Dumnezeu, pe care să-l mijlocească Sfântul Ilie cu rugăciunea sa: „Cere, a zis el, ce vrei să-ţi fac, mai înainte până ce nu voi pleca de la tine”. Iar Elisei nu a cerut oarecare lucruri vremelnice, pământeşti, că nu-i trebuia nimic pe pământ, căci lăsase toate pentru Dumnezeu; ci, fiind sărac cu duhul şi cu lucrul, n-a cerut nici sănătate trupului, nici lungime de zile, pentru că nu dorea petrecere lungă în această viaţă vremelnică; ci aşteptând să moştenească viaţa cea veşnică, a cerut îndoit darul Sfântului Duh, care era în Sfântul Ilie: „Să fie, zicea el, Duhul cel din tine îndoit (dublu) în mine”, adică darul prorociei şi al facerii de minuni, ca pe oamenii cei rătăciţi de la Dumnezeu şi duşi în urma idolului Baal să-i înveţe cu cuvântul prorocesc, iar cu facerea de minuni să întărească cele grăite şi să-i întoarcă iarăşi la Dumnezeul Cel Adevărat.

Deci el şi-a câştigat cererea, pentru că Ilie a grăit către dânsul: „Dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine, ţi se va împlini dorinţa”. Pe când mergeau şi vorbeau, s-a văzut înaintea lor o căruţă cu cai de foc. Şi s-au despărţit amândoi şi Ilie a fost luat cu vifor spre cer. Iar Elisei, văzându-l că se depărtează de la el, a strigat: „Părinte, părinte, carul lui Israel şi caii lui!”. Şi n-a mai văzut Elisei căruţa aceea de foc care luase pe Sfântul Ilie, că se dusese în înălţime, departe de la ochii lui; apoi a început a plânge după dânsul, ca după părintele său, rupându-şi hainele. Şi a căzut cojocul de la Sfântul Ilie, din înălţime, lăsându-se lângă dânsul; iar el l-a luat spre mângâierea necazului său şi spre semnul duhului celui îndoit câştigat de la Ilie, şi îl avea la el ca o vistierie scumpă sau ca o cinstită porfiră împărătească. Prin acel cojoc, ca şi Ilie mai înainte, a făcut această minune: voind să treacă râul Iordan, a lovit apa cu cojocul şi aceea s-a despărţit în două şi Elisei a trecut ca pe uscat.

Văzând aceasta fiii prorocilor care petreceau în Ierihon, au zis unul către altul: „Iată duhul lui Ilie se odihneşte peste Elisei”. Apoi, venind, i s-au închinat lui. Iar Sfântul Elisei s-a dus la Ierihon, voind să petreacă acolo câtăva vreme; şi oamenii cetăţii au zis către dânsul: „Stăpâne, viaţa cetăţii noastre este bună, precum o vezi; însă apele sunt rele, de aceea şi pământul este neroditor”. Sfântul Elisei a zis către dânşii: „Aduceţi-mi un vas nou de apă şi turnaţi sare într-însul”. Făcând oamenii aceasta, el a luat vasul, s-a dus la izvoarele apelor, a turnat sarea acolo şi a zis: „Aşa grăieşte Domnul: Tămăduit-am apele acestea şi de acum nu va mai fi dintr-însele moarte şi nerodire”. Şi s-au tămăduit apele Ierihonului după cuvântul lui Elisei. După aceasta Sfântul Elisei s-a dus de la Ierihon în cetatea Betel, întru care poporul lui Israel se lepădase de Dumnezeu şi se închina idolilor.

Şi dacă s-a apropiat de cetate, copiii cei mici care ieşiseră din cetate să se joace, văzând că vine Sfântul Proroc, care era pleşuv la cap, au început a-l batjocori, zicând: „Hai, pleşuvule, hai!”. Iar sfântul, trecând de dânşii, s-a uitat înapoi şi, văzându-i că alergau în urma lui şi strigau aceeaşi batjocură, i-a blestemat în numele Domnului. Atunci au ieşit din dumbravă două ursoaice şi au sfâşiat patruzeci şi doi dintr-înşii, iar ceilalţi abia au scăpat fugind în cetate. Prorocul lui Dumnezeu a adus asupra acelor copii această pedeapsă cu dreaptă judecată, pe de o parte pedepsind şi tăind batjocora lor, ca nu venind în vârstă bărbătească să fie mai răi cu obiceiul; iar pe de alta, făcând răsplătire părinţilor lor pentru închinarea de idoli şi învăţându-i să-şi crească copiii cu asprime, ca să ştie să se teamă de Dumnezeu şi să cinstească cu cucernicie pe slujitorii Lui. De aici sfântul s-a dus la muntele Carmelului şi de acolo s-a întors în Samaria.

În vremea aceea s-au ridicat israelitenii cu război împotriva moabitenilor, pentru o pricină ca aceasta: împăratul moabitenilor, al cărui pământ era foarte bogat şi avea cirezi de dobitoace, dădea dajdie împăratului lui Israel, în toţi anii, o sută de mii de miei şi o sută de mii de berbeci cu lâna lor. Iar murind Ahab, împăratul lui Israel, Mosa, împăratul moabitenilor, s-a depărtat de Israel şi a încetat a mai da dajdia obişnuită.

Atunci Ioram, fiul lui Ahab, cel care împărăţea peste Israel în Samaria şi care ţinea de păgânătatea tatălui său, a adunat puterea oştilor sale, chemând în ajutor şi pe plăcutul lui Dumnezeu, Iosafat, împăratul Iudeii din Ierusalim, şi luând asemenea şi pe împăratul Edomului, cel care era sub mâna lui. Iar după rânduiala lui Dumnezeu, era în rândul ostaşilor şi Sfântul Proroc Elisei. Şi mergând cei trei împăraţi şapte zile cu oștile lor, nu aveau apă pentru ei şi pentru dobitoacele lor şi toţi slăbiseră de sete. Iar Ioram, împăratul lui Israel, a zis cu suspine: „Ne-a adunat pe noi Domnul, trei împăraţi, ca să ne dea în mâinile lui Moab”. Iar împăratul Iudeii, Iosafat, a zis: „Oare nu este aici între ostaşi vreun proroc al Domnului, ca prin el să întrebăm pe Domnul?”. Şi o slugă a împăratului lui Israel a răspuns: „Este Elisei, fiul lui Safat, care a fost sluga prorocului Ilie şi care turna apă pe mâinile lui”. Iar împăratul Iosafat a grăit despre Elisei: „Într-acel bărbat este Cuvântul Domnului”.

Deci toţi aceşti trei împăraţi au mers la Sfântul Elisei şi l-au rugat să se roage Domnului şi i se va descoperi lui despre ei. Sfântul Elisei a zis către împăratul Ioram: „Mergi la prorocii lui Ahab, tatăl tău, şi ai mamei tale, Isabela, şi îi întreabă pe ei, să-ţi spună de cele ce vă vor fi vouă”. Iar Ioram a zis cu smerenie către el: „Oare pentru aceasta ne-a adunat pe noi Domnul, ca să ne dea în mâinile lui Moab?”. Elisei i-a zis lui: „Viu este Domnul puterilor, Căruia Îi stau înainte, că de n-aş fi cinstit pe împăratul Iosafat, plăcutul lui Dumnezeu, n-aş fi ţinut seamă de tine şi nici n-aş fi căutat spre tine, care eşti închinător de idoli. Dar să aduceţi la mine un cântăreţ”.

Atunci ei au adus un cântăreţ, anume Levit, care ştia a cânta bine psalmii lui David. Şi cântând Levit cântările psalmilor, S-a făcut mâna Domnului, adică Duhul Sfânt, peste Elisei şi a zis: „Săpaţi acum pâraie şi gropi adânci, că aşa zice Domnul: Nu veţi vedea nici vânt, nici ploaie, iar râurile şi gropile se vor umple de apă şi veţi bea voi şi oamenii voştri şi dobitoacele voastre! Încă şi pe Moab îl va da Domnul în mâinile voastre şi veţi birui puterea lui; veţi strica toate cetăţile cele tari, veţi tăia toţi pomii cei roditori şi veţi astupa cu pietre şi ţărână toate izvoarele de apă, şi veţi pustii tot pământul moabitenilor”.

Şi aceste cuvinte proroceşti s-au împlinit întocmai; fiindcă a doua zi, în vremea jertfei pe care Iosafat, dreptcredinciosul împărat al Ierusalimului, o aducea în toate dimineţile lui Dumnezeu prin mâinile preoţilor, au văzut toate popoarele că prin porunca lui Dumnezeu curgea apă pe calea Edomului; şi a curs mai întâi în tabăra lui Iosafat, apoi şi în celelalte, încât se umplură de apă toate gropile, pâraiele şi văile, şi s-a udat tot pământul acela de apă. Deci, bând toţi şi răcorindu-se cu apa aceea, au mers asupra lui Moab; şi au lovit oștile lui cu mare rană, robind şi pustiind tot pământul acela – după cuvântul prorocului lui Dumnezeu –, şi s-au întors cu veselie la locurile lor.

După aceasta, o văduvă oarecare, care fusese soţia unuia dintre fiii prorocilor, a strigat către Elisei: „Robul tău şi bărbatul meu, pe care tu îl ştii bine că a fost rob şi temător de Domnul, a murit; şi acum vine un datornic la care bărbatul meu s-a îndatorat mult, şi nimic nu poate să ia de la mine, fiind săracă; deci acela voieşte să ia în robie pe cei doi fii ai mei, pe care, în mângâierea văduviei mele, îi am ca pe lumina ochilor”. Astfel striga acea femeie către prorocul lui Dumnezeu. Unii zic că femeia aceea a fost soţia prorocului Avdie, care a fost rânduitor al casei lui Ahab şi care a ascuns o sută de proroci ai lui Dumnezeu dinaintea sabiei împărătesei Isabela, hrănindu-i la vreme de foamete şi cheltuind cu ei toată averea sa. Acela a fost nevoit să se împrumute şi, murind, a lăsat femeia şi copiii în grija lui Dumnezeu, poruncindu-le să aibă nădejde neîndoită către Domnul. Iar Sfântul Proroc Elisei, având milă de dânsa şi de fiii săi, i-a zis: „Ce voieşti să-ţi fac? Spune-mi ce ai în casa ta?”. Iar ea i-a zis: „Nu este nimic în casa roabei tale, decât numai puţin untdelemn într-un vas”. Şi a zis sfântul către dânsa: „Du-te acasă şi cere de la vecinii tăi multe vase goale şi, închizându-te în casă cu fiii tăi, toarnă din untdelemnul pe care-l ai prin toate vasele şi le vei avea pline”.   

Deci ducându-se, femeia a făcut aşa. A cerut vase şi ducându-le în casă, a închis uşa după sine şi a turnat din vasul său în cele împrumutate; iar fiii ei, apropiindu-se, îi dădeau vasele; astfel că untdelemnul nu lipsea din vasele ei şi curgea ca dintr-un izvor. Iar după ce s-au umplut toate vasele, a zis femeia către fiii ei: „Acum nu mai este nici un vas gol”, şi untdelemnul a încetat să curgă. Şi alergând femeia cu bucurie, a spus aceasta omului lui Dumnezeu. Şi a zis către ea Elisei: „Du-te şi vinde untdelemnul şi plăteşte datoriile celor care ţi-au împrumutat; iar din untdelemnul rămas să te hrăneşti tu cu fiii tăi”.

Într-o zi, Sfântul Proroc Elisei trecea prin cetatea Soman, şi acolo l-a oprit o femeie cinstită, ca să mănânce pâine în casa ei; deci acea femeie a ospătat pe omul lui Dumnezeu cu osârdie. Iar prorocul Elisei de multe ori umbla prin cetatea aceea, când mergea de la Carmel la Iordan, sau de la Galgala la Ierihon, sau se întorcea de acolo la Carmel; şi se abătea să mănânce pâine la casa acelei femei, pentru că era evlavioasă şi îmbunătăţită. Şi a zis acea femeie către bărbatul său: „Am cunoscut că acel om al lui Dumnezeu, care trece adeseori prin cetatea aceasta, este sfânt. Deci să-i facem un foişor mic şi să-i punem pat şi masă, şi scaun, şi sfeşnic, ca, abătându-se din drum la noi, să-şi aibă odihna sa”. Deci s-a făcut astfel; aşa că Sfântul Proroc Elisei găzduia acolo de câte ori i se întâmpla să meargă în cetatea aceea.

Iar într-o vreme, omul lui Dumnezeu, odihnindu-se într-acel foişor ce era făcut pentru dânsul, se gândea în sine cu ce ar putea mulţumi pe acea femeie primitoare de străini; pentru că vedea bunătatea ei cea mare. De aceea a zis către Ghehazi, sluga sa: „Cheamă pe şunamiteanca aceasta la mine”. Şi chemând-o pe ea sluga, omul lui Dumnezeu a zis către dânsa: „Minunată primire de oaspeţi ne-ai făcut nouă! Deci cu ce să-ţi răsplătim ţie? Nu ai vreo trebuinţă de ajutor la împărat sau la vreun boier sau la voievod?”. Atunci ea a răspuns: „Eu nu am nici un fel de nevoie; pentru că eu petrec în pace în poporul meu!”. Iar după ce a ieşit de la dânsul femeia, sfântul a zis către Ghehazi: „Cu ce să mulţumim pe această femeie pentru facerile ei de bine?”. Iar Ghehazi a zis către dânsul: „Iată, ei nu au copii, iar bărbatul ei este bătrân; deci roagă-te lui Dumnezeu pentru dânsa ca să-i dea ei un moştenitor”.

Atunci plăcutul lui Dumnezeu a făcut rugăciune fierbinte pentru dânsa către Dumnezeu şi, primind încredinţare, a zis către sluga sa: „Cheamă la mine iarăşi pe şunamiteanca”. Deci a chemat-o pe ea sluga şi omul lui Dumnezeu a zis către dânsa: „La anul pe această vreme vei zămisli un fiu!”. Iar ea, închinându-se, a zis: „Mă rog ţie, stăpânul meu, nu mă amăgi pe mine, roaba ta!”. Iar sfântul o sfătuia să creadă cuvântul cel nemincinos. După aceea femeia a zămislit şi, împlinindu-se vremea, a născut un fiu şi îl hrănea pe el. Iar pruncul crescând, într-un an, la vremea secerişului a ieşit la tatăl său şi la secerători; şi, zăbovind puţin acolo, a zis către tatăl său: „Mă doare capul!”. Atunci tatăl a zis slugii sale: „Du-l pe el la maică-sa”. Şi a zăcut copilul pe genunchii maicii sale până la amiază, şi a murit. Atunci dânsa, luând copilul mort, s-a suit cu el în foişorul proro­cului şi l-a pus pe pat, apoi ieşind, a închis uşa. Şi chemând pe bărbatul său, nu i-a spus nimic despre moartea fiului lor, ci l-a rugat pe el, zicând: „Trimite cu mine o slugă şi o asină, ca să alerg la omul lui Dumnezeu în Carmel şi îndată mă voi întoarce”.

Şi a zis către dânsa bărbatul ei: „Pentru ce vrei să te duci la dânsul, că acum nu este lună nouă, nici sâmbătă” – pentru că în acele zile se aduna poporul la Sfântul Proroc Elisei, pentru preamărirea lui Dumnezeu şi pentru învăţătură. Atunci femeia a zis: „Măcar că nu este nici sâmbătă, nici lună nouă, însă eu mă voi duce”. Şi s-a dus cu sârguinţă. Iar pe când se apropia de muntele Carmelului, omul lui Dumnezeu a cunoscut venirea ei şi a zis lui Ghehazi: „Iată, vine şunamiteanca; aleargă întru întâmpinarea ei şi zi-i: «Pace este ţie?»”. Iar Ghehazi întâmpinând-o pe ea, i-a zis: „Pace este ţie? Pace este bărbatului tău? Pace este pruncului tău?”. Iar ea a zis: „Pace”. Deci femeia, alergând la Sfântul Elisei, a căzut înaintea lui şi s-a apucat de picioarele lui. Iar Ghehazi s-a apropiat de ea, vrând să o dea în lături. Dar Elisei i-a zis: „Las-o pe ea, că sufletul ei este întristat acum; şi Domnul a tăinuit de mine supărarea ei şi nu mi-a spus-o”.

Atunci femeia a zis: „Au doar am cerut eu fiu de la domnul meu? Au nu tu singur, domnul meu, mi l-ai dăruit pe el de la Dumnezeu, iar eu ţi-am zis: «Nu mă amăgi pe mine roaba ta»? Iată, dar, că fiul meu acum a murit!”. Omul lui Dumnezeu s-a umilit pentru dânsa şi a poruncit lui Ghehazi să ia toiagul lui, să alerge degrab şi să-l pună peste pruncul cel mort. Dar mama pruncului, nemulţumindu-se cu aceasta, a zis către Sfântul Proroc: „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu mă voi duce de la tine”. Deci Sfântul Elisei, sculându-se, a mers în urma ei; iar Ghehazi, apucând înainte, a pus toiagul pe faţa pruncului, dar nu era în el nici glas, nici suflare.

Atunci Ghehazi, întorcându-se, a întâmpinat pe omul lui Dumnezeu şi i-a spus lui că nu s-a sculat pruncul. Deci ajungând în cetate Sfântul Proroc Elisei, s-a dus la casa femeii şi s-a suit în foişor, unde pruncul cel mort era pus pe patul lui. Deci intrând înăuntru Sfântul Elisei, a închis uşa şi s-a rugat Domnului, după aceea s-a suit şi s-a culcat peste prunc, şi punându-şi gura sa peste gura lui, ochii săi peste ochii lui, mâinile sale peste mâinile lui, gleznele sale peste gleznele lui, şi suflând peste dânsul, s-a încălzit trupul pruncului. Apoi, sculându-se prorocul şi umblând prin odaie încoace şi încolo, iarăşi s-a suit şi s-a aplecat peste prunc de şapte ori, şi astfel şi-a deschis pruncul ochii.

Apoi Elisei, chemând pe Ghehazi, i-a zis lui: „Cheamă la mine pe şunamiteanca”. Şi Ghehazi a chemat-o pe ea, iar Elisei a zis către dânsa: „Ia-ţi pe fiul tău!”. Şi a căzut femeia la picioarele omului lui Dumnezeu şi, închinându-se lui până la pământ, a luat pe fiul său viu, bucurându-se şi lăudând pe Dumnezeu.

După aceea, prorocul lui Dumnezeu, Elisei, sculându-se de acolo, s-a dus la Galgala, pe unde, de demult, poporul israelitean a intrat în Pământul Făgăduinţei, trecând râul Iordanului. Şi zăbovind Sfântul Elisei în Galgala multă vreme, a fost în pământul acela foamete mare, iar fiii prorocilor, care erau ucenicii lui, petreceau lângă dânsul, urmând vieţii lui celei plăcute lui Dumnezeu, întru curăţie şi necâştigare, după asemănarea călugărilor celor din Legea nouă.

Iar petrecerea omului lui Dumnezeu cu ucenicii lui era la un loc osebit şi liniştit. Şi a zis unuia dintre slugile sale: „Să pui o căldare mare pe foc şi să fierbi fiertură fiilor prorocilor”, căci erau ca la o sută de bărbaţi. Şi ieşind unul dintre dânşii să adune verdeţuri sălbatice, a aflat un rod sălbatec asemenea cu strugurii, care se numea colocuntidi, amar fără de măsură – pentru aceea unii l-au numit pe acela fierea pământului. Încă este şi vătămător sănătăţii omului rodul acela, deşi se foloseşte în doctorii; iar de ar mânca cineva dintr-însul peste măsură, moare.

Iar acela care l-a adunat, neştiind puterea cea vătămătoare a rodului acela, a cules haina sa plină şi a turnat în căldare, ca să fiarbă. Şi după ce fiertura aceea a fost pusă înaintea fiilor prorocilor şi au început a mânca din ea, au simţit amărăciunea împreună cu vătămarea, şi au strigat către sfântul, zicând: „În căldare este moarte, omule al lui Dumnezeu!”. Şi nu au mai mâncat, pentru că nu le era cu putinţă. Iar Sfântul Elisei le-a poruncit să toarne în căldare puţină făină – nu pentru aceea, ca să gonească vătămarea aceea cu făină, ci ca să ascundă facerea lui de minuni –, şi s-a îndulcit fiertura aceea, iar vătămarea s-a prefăcut în doctorie, încât toţi mâncând s-au săturat şi au rămas sănătoşi.

După aceea a venit la prorocul lui Dumnezeu un oarecare bărbat iubitor de Dumnezeu din cetatea Valsalisa şi a adus 20 de pâini din orzul pe care l-a secerat întâi. Şi a poruncit Elisei, omul lui Dumnezeu, să pună pâinile acelea înaintea celor care vieţuiau împreună cu dânsul; iar sluga lui a zis către el: „Aceste puţine pâini nu ajung la o sută de bărbaţi”. Iar sfântul i-a zis: „Pune-le înaintea lor să mănânce, că aşa zice Domnul: Vor mânca şi le va prisosi”. Şi aşa a fost. Au mâncat şi s-au săturat o sută de bărbaţi şi au rămas multe fărâmituri, după cuvântul Domnului cel zis prin gura prorocilor.

În zilele acelea, era la împăratul Siriei un boier din cei puternici, adică voievod a toate puterile ostăşeşti, cu numele Neeman, mare bărbat înaintea stăpânului său, viteaz şi bine norocit în războaie; însă era foarte lepros, încât nu se găseau doctori ca să-l poată tămădui. Odată au ieşit din Siria nişte ostaşi voinici şi au răpit o fată tânără din pământul lui Israel şi au adus-o pe ea femeii lui Neeman, voievodul lor. Acea tânără auzind de la părinţii săi despre Sfântul Proroc Elisei şi despre minunile cele mari ale lui Dumnezeu, care se făceau cu rugăciunile lui, a zis stăpânei sale, căreia îi slujea: „Dacă stăpânul nostru s-ar duce la Elisei, prorocul lui Dumnezeu cel din Samaria, i-ar fi lui bine, că acela l-ar curăţi de boală”.

Iar femeia lui Neeman i-a spus bărbatului său cuvintele acelei copile, zicând: „Acestea îmi spune tânăra, care este din pământul lui Israel”. Atunci Neeman s-a dus la împăratul său şi l-a rugat să-l lase să se ducă pentru tămăduire în pământul lui Israel, în Samaria, la prorocul lui Dumnezeu. Iar împăratul nu numai că nu l-a oprit să se ducă acolo, dar i-a dat şi o scrisoare din partea lui către Ioram, împăratul lui Israel, fiul lui Ahab. Atunci Neeman a luat zece talanţi de argint, şase mii de galbeni şi zece rânduri de haine frumoase pentru schimbat, ca toate acestea să le dăruiască omului lui Dumnezeu. Şi s-a dus în pământul lui Israel şi a dat împăratului Ioram scrisoarea de la împăratul său, în care era scris astfel: „Când vei primi această scrisoare a mea, să ştii că am trimis la tine pe Neeman, sluga mea, ca să-l cureţi de lepra lui”.  

Iar împăratul lui Israel, Ioram, citind scrisoarea împăratului Siriei, s-a mâhnit foarte tare şi şi-a rupt hainele, zicând: „Oare eu sunt Dumnezeu ca să pot omorî şi să fac viu, de a trimis el la mine pe acest bărbat lepros să-l curăţ? De aici puteţi vedea, că acesta caută pricini cu mine, ca să poată ridica război asupra mea”.

Şi aflând Sfântul Proroc Elisei de aceasta, că împăratul s-a supărat şi şi-a rupt hainele, a trimis la dânsul, zicând: „împărate, pentru ce te mâhneşti şi ţi-ai rupt hainele? Să vină Neeman la mine şi să cunoască că în Israel este prorocul lui Dumnezeu!”. Şi a mers Neeman cu caii şi cu caretele, şi a stat lângă uşile casei lui Elisei; iar sfântul a trimis pe sluga sa să-i spună: „Du-te şi te scaldă de şapte ori în Iordan, că ţi se va curaţi trupul şi te vei vindeca de lepră”. Deci Neeman s-a mâniat şi s-a dus, zicând: „Eu credeam că va ieşi afară şi, stând lângă mine, va chema numele Dumnezeului său, va pune mâna pe rănile mele şi îmi va curăţi lepra; însă el îmi porunceşte să mă duc la Iordan. Nu sunt oare mai bune râurile Damascului, Avana şi Farfara, decât Iordanul şi decât toate apele lui Israel ca să mă spăl într-însele şi să mă curăţ?”. Zicând aceasta, a plecat mânios din Samaria. Dar slugile l-au sfătuit să nu calce porunca prorocului lui Dumnezeu, zicându-i: „Dacă ţi-ar fi grăit prorocul vreun cuvânt mare, n-ai fi făcut porunca lui? Iar acum el ţi-a spus să faci numai acest lucru mic: «Să te speli în Iordan şi te vei curăţi», şi tu nu voieşti să asculţi?”.

Atunci Neeman a primit sfatul slugilor sale şi, apropiindu-se de râul Iordan, s-a dat jos din caretă, s-a afundat în Iordan de şapte ori, după cuvântul omului lui Dumnezeu, şi s-a făcut trupul lui ca de copil, curăţindu-se de stricăciune; apoi s-a întors iar la Sfântul Elisei împreună cu toată tabăra lui. Şi stând Neeman înaintea sfântului, a zis: „Acum am cunoscut că nu este Dumnezeu în tot pământul, fără numai în Israel. Deci primeşte de la robul tău aceste daruri pe care ţi le-am adus”. Şi Neeman voia să-i dea prorocului lui Dumnezeu aurul, argintul şi hainele. Iar Sfântul Elisei i-a zis: „Viu este Domnul, Căruia îi stau înainte, că nu voi lua nimic”. Şi Neeman silea pe proroc să ia cele aduse; însă el nu l-a ascultat, nici nu a luat nimic. Atunci Neeman a zis către dânsul: „Dacă nu voieşti să iei nimic de la mine, atunci dă-mi tu mie, robului tău, pământ cât voi putea duce cu două perechi de catâri, ca, ducându-l la casa mea, să fac din el altar Domnului Dumnezeului lui Israel; căci de acum robul tău nu va mai aduce jertfe şi arderi întregi la alţi zei, ci numai Unuia Dumnezeului Celui Adevărat”. Iar Sfântul Elisei nu l-a oprit să ia ce a cerut şi l-a eliberat cu pace.

Şi ducându-se Neeman de la Elisei, omul lui Dumnezeu, Ghehazi, sluga sfântului, a zis în sine: „Iată, stăpânul meu a făcut hatâr lui Neeman Sirianul, neluând nimic din darurile aduse! Viu este Domnul, că voi alerga în urma lui şi voi lua ceva!”. Şi sculându-se Ghehazi, a alergat după Neeman şi, văzându-l acela că vine în urma lui, s-a întors din caretă spre întâmpinarea lui. Şi i-a zis Ghehazi: „Pace ţie!”. Asemenea i-a răspuns şi Neeman: „Pace!”. Iar Ghehazi a zis: „Stăpânul meu m-a trimis la tine, zicând: Iată, acum au venit la mine de la muntele lui Efrem doi tineri din fiii prorocilor; să dai pentru ei un talant de argint şi două perechi de haine”. Şi a zis Neeman: „Iată doi talanţi de argint şi hainele”: Şi a pus Neeman doi talanţi în două pungi şi două perechi de haine şi le-a dat la două slugi ale sale pe care le-a trimis cu Ghehazi.

Şi venind Ghehazi seara când se întuneca la locul său cu acele lucruri, le-a luat din mâinile slugilor şi, slobozindu-i, le-a ascuns în casa sa. Apoi el singur s-a dus şi a stat în faţa stăpânului său. Iar Sfântul Elisei a zis către dânsul: „De unde ai venit, Ghehazi?”. El a răspuns: „Nu a umblat robul tău nicăieri”. Sfântul Elisei a zis către dânsul: „Oare inima mea nu a umblat cu tine şi nu a văzut cum s-a întors bărbatul din careta lui în întâmpinarea ta, cum ai luat de la dânsul argintul şi hainele? Oare cu acel argint voieşti să cumperi grădini, saduri de măslini, vii, oi, boi, slugi şi slujnice? Pentru aceasta, lepra lui Neeman să se lipească de tine şi de seminţia ta în veci!”. Şi a plecat Ghehazi din faţa lui Elisei înleproşat ca zăpada.

Într-o vreme, fiii prorocilor au zis către Elisei: „Iată, locul unde petrecem noi în preajma ta este strâmt. Deci să mergem acum la Iordan, să luăm de acolo fiecare bărbat câte o bârnă şi să ne facem locaşuri, ca să petrecem acolo”. Sfântul le-a zis: „Mergeţi”. Iar unul i-a zis cu blândeţe: „Părinte, să mergi şi tu cu slugile tale!”. Iar omul lui Dumnezeu, sculându-se, a mers cu ei. Şi ajungând la Iordan, tăiau lemnele; iar unul dintre ei, pe când tăia o bârnă, fierul a ieşit din coadă şi a căzut în apă. Acela a strigat: „O, Domnul meu, acest topor l-am împrumutat de la altul!”. Omul lui Dumnezeu a întrebat: „Unde a căzut fierul?”. Iar acela i-a arătat locul şi sfântul a tăiat un lemn şi l-a aruncat acolo în apă, şi fierul a ieşit deasupra. Şi a zis sfântul către tăietor: „Ia-l tu singur”. Iar el, întinzându-şi mâna, l-a luat.

Atât de mare era puterea acestui sfânt bărbat, încât şi greutatea cea firească a fierului putea să o prefacă într-o uşurătate ca aceea, ca securea de fier să plutească deasupra apei, ca o frunză căzută din copac. El vedea şi pe cele depărtate, ca şi cum s-ar face aici înaintea ochilor. Pentru că, de multe ori, împăratul Siriei luptându-se împo­triva lui Israel, se sfătuia cu slugile sale, zicând: „Să trecem prin cutare sau cutare loc şi să pândim pe împăratul lui Israel”. Iar Sfântul Elisei, văzând mai înainte aceea, trimitea la împăratul lui Israel, zicând: „Fereşte-te să mergi prin cutare loc, căci acolo pândesc sirienii!”: Iar împăratul trimitea acolo să ştie de este adevărat. Deci, înştiinţându-se că este aşa, se păzea cu dinadinsul şi, trimiţând pe ostaşii săi, năvălea fără de veste asupra sirienilor şi-i bătea.

Iar aceasta a fost nu o dată, nici de două ori, ci de mai multe ori. Deci s-a tulburat sufletul împăratului Siriei de lucrul acesta, şi a chemat pe slugile sale şi le-a zis: „Pentru ce nu-mi spuneţi cine este cel care înştiinţează tainele mele împăratului lui Israel şi mă dă în mâinile lui?”. Şi unul dintre slugile lui a zis: „Stăpânul meu, împărate, nu de la noi se face aceasta, ci prorocul Elisei cel din Israel spune împăratului său toate cuvintele, orice ai grăi în ascuns în cămara ta”. Împăratul Siriei a zis: „Mergeţi ca să aflaţi unde este prorocul acela ca, trimiţând oastea, să-l aduc pe el la mine”. Ei i-au răspuns: „El acum petrece în Dotaim”. Şi a trimis împăratul acolo cai, căruţe şi putere mare şi, sosind noaptea, a înconjurat cetatea. Iar dimineaţa, sculându-se sluga lui Elisei, a ieşit şi, iată, puterea sirienilor înconjurase cetatea cu mulţime de cai şi căruţe.

Atunci sluga a zis către Elisei: „O, stăpâne, ce vom face?”. Sfântul Elisei a răspuns: „Nu te teme, căci mai mare putere este cu noi decât cu ei”. Şi s-a rugat Elisei lui Dumnezeu şi a zis: „Doamne, deschide acum ochii slugii tale, ca să vadă puterea Ta!”. Şi a deschis Dumnezeu ochii slugii şi a văzut muntele plin de cai şi de căruţe de foc împrejurul lui Elisei; şi a ieşit Sfântul Elisei cu sluga sa din cetate împotriva sirienilor. Şi aceia veneau spre dânsul. Deci Elisei s-a rugat Domnului şi a zis: „Pedepseşte, Doamne, cu orbirea, pe acest neam!”. Şi Domnul i-a pedepsit cu orbirea, după cererea lui Elisei. Şi a zis Elisei către ei: „Nu este aceasta calea, nici nu este aceasta cetatea la care mergeţi; ci veniţi după mine şi eu vă voi duce la bărbatul acela pe care-l căutaţi”. Deci i-a dus în Samaria şi, după ce au intrat în Samaria, Elisei s-a rugat, zicând: „Doamne, deschide-le ochii, ca să vadă unde sunt”. Iar Domnul le-a deschis ochii şi au văzut că sunt în mijlocul Samariei. Şi împăratul s-a înştiinţat de ei şi i-a văzut. Atunci el a întrebat pe Elisei: „Părinte, oare porunceşti să-i lovesc cu bătaie?”. Sfântul a răspuns: „Să nu-i ucizi, căci nu tu i-ai adus pe ei aici, nici nu i-ai robit cu armele tale! Ci dă-le lor hrană şi băutură ca să mănânce şi să bea şi după aceea trimite-i la stăpânul lor”. Deci împăratul le-a dat spre ospătare bucate multe şi ei au mâncat şi au băut şi s-au dus liberi la împăratul lor, iar după aceea nu au mai încercat să vină din Siria în pământul lui Israel.

După aceasta, trecând multă vreme, Venedad, împăratul Siriei, ridicând război împotriva lui Ioram, împăratul lui Israel, a adunat toată oastea sa şi, venind, a înconjurat Samaria, cetatea de scaun a împăraţilor lui Israel, unde era şi Sfântul Proroc Elisei. În cetate a fost atunci foamete mare, încât oamenii cei săraci îşi mâncau şi copiii lor. Iar odată împăratul lui Israel umblând pe zidul cetăţii, o femeie a strigat la el, zicând: „Împăratul meu, mântuieşte-mă pe mine!”. Iar împăratul i-a răspuns: „De nu te va mântui Domnul, apoi eu cum te voi mântui pe tine? Oare din arie sau din călcătoare îţi voi da hrană? Însă spune: ce-ţi trebuie?”. Iar ea a început a se plânge împotriva prietenei sale, zicând: „Această femeie mi-a zis: «Dă-mi mie pe fiul tău, fiind prunc, să-l mâncăm astăzi, iar mâine îl vom mânca pe al meu!». Deci am fript pe fiul meu şi l-am mâncat. Iar doua zi am zis: «Dă pe fiul tău să-l mâncăm!». Iar ea a ascuns pe fiul ei!”. Când a auzit împăratul cuvintele acelei femei, şi-a rupt hainele şi s-a mâniat foarte asupra prorocului lui Dumnezeu, Elisei, căci cu sfatul său l-a oprit pe el, ca să nu se supună împăratului Siriei şi să nu dea cetatea în mâinile lui; ci să aştepte ajutor de la Dumnezeu. Şi a zis împăratul: „Aceasta să-mi facă mie Dumnezeu şi aceasta să-mi adauge, dacă capul lui Elisei va mai fi la locul lui!”. Şi îndată a trimis pe un călău ca să taie capul prorocului.

Iar omul lui Dumnezeu şedea în casa sa şi bătrânii lui Israel şedeau cu el. Şi a zis sfântul către bătrâni: „Au nu ştiţi că împăratul Ioram, fiul ucigaşului Ahab, care a ucis fără de vină pe Navutia, acela a trimis pe călău ca să vină să-mi taie capul? Deci întăriţi bine uşile şi nu-l lăsaţi aici, până ce va veni după el însuşi stăpânul lui, care l-a trimis. Ascultaţi, oare nu se aude sunetul picioarelor stăpânu­lui său în urma lui?”. Grăind sfântul acestea, împăratul a ajuns pe acel călău trimis; căci îndată s-a căit de acel cuvânt al său şi a alergat degrabă el însuşi în urma trimisului, ca să nu se săvârşească acea poruncă rea a lui; pentru că ştia că Elisei prorocul este sfânt şi nevinovat şi este de bună trebuinţă împărăţiei lui Israel, căci la mulţi a făcut mult bine. Şi venind împăratul la prorocul lui Dumnezeu, a zis: „Iată, atâta răutate s-a pornit de la Domnul asupra noastră, încât nu ştiu ce să mai aştept de la El? Deci voi da cetatea împăratului Siriei şi mă voi închina lui, ca să nu murim cu toţii de foame; pentru că este mai bine să fim robi lui, decât să pierim de foame, împotrivindu-ne”.

Iar Sfântul Proroc Elisei a zis către împărat şi către toţi cei care erau acolo: „Ascultaţi cuvântul Domnului. Aşa grăieşte Domnul: Mâine, în ceasul acesta, în părţile Samariei măsura de făină de grâu va fi un siclu, şi două măsuri de orz vor fi un siclu”. Şi a răspuns voievodul pe a cărui mână se sprijinea împăratul, şi a zis către Elisei: „De ar deschide Dumnezeu jgheaburile cereşti şi tot nu ar fi aşa precum grăieşti!”. Iar Elisei i-a zis: „Iată, tu vei vedea aceasta cu ochii tăi; însă din pâinea aceea nu vei mânca”. Şi potolindu-se puţin împăratul, s-a dus la palat.

În noaptea aceea, rugându-se prorocul Elisei lui Dumnezeu pentru eliberarea cetăţii, Domnul a trimis tulburare în tabăra sirienilor; pentru că le-a făcut auzit un zgomot de armă şi glas de cai, şi glas de puteri mari, şi au zis unul către altul: „Iată, împăratul lui Israel a ridicat acum asupra noastră pe împăratul Heteului şi pe împăratul Egiptului, şi au venit asupra noastră cu puterea lor”. Deci s-au umplut sirienii de frică mare şi au zis: „Să fugim de aici”. Şi, sculându-se noaptea cu împăratul lor, au fugit lăsând corturile, caii, catârii şi toate cele ce erau în tabăra lor, scăpând numai sufletele lor.

În noaptea aceea, patru bărbaţi leproşi şedeau lângă porţile cetăţii şi ziceau unul către altul: „Pentru ce noi aşteptăm să murim şezând aici? De vom intra în cetate, vom muri de foame, pentru că acolo este foamete. De vom sta aici, asemenea vom muri; deci să intrăm în tabăra sirienilor şi, de ne vor lăsa vii, apoi vii vom fi; iar de ne vor omorî, apoi vom muri şi nu vom răbda mai multă rea pătimire în viaţa aceasta, căci este mai bine să murim de sabie, decât de foame”. Astfel sfătuindu-se, s-au sculat şi au intrat în tabăra sirienilor, fiind noapte. Şi intrând în tabără, n-au aflat nici un om; şi trecând până în mijloc, n-au văzut pe nimeni şi s-au mirat. După aceea au intrat într-un cort unde au mâncat, au băut şi au luat de acolo aur, argint şi haine pe care le-au ascuns.

Şi iarăşi întorcându-se, au intrat în alt cort şi au luat de acolo ce au voit şi cât au putut să ducă şi le-au ascuns. Apoi au zis între ei: „Nu facem bine acum, pentru că ziua aceasta este zi de bună vestire, iar noi tăcem. Şi de vom petrece până la lumina dimineţii, ne vom afla vinovaţi păcatului; deci să mergem în cetate să spunem şi în casele împărăteşti”. Şi ducându-se la porţile cetăţii, au spus păzitori­lor: „Am intrat în tabăra sirienilor şi n-am aflat acolo nici un om, nici glas de om, decât numai caii şi catârii legaţi, şi corturile cu toate bogăţiile ce sunt într-însele”. Iar portarii ce păzeau au spus aceasta în casele împărăteşti. Şi sculându-se împăratul noaptea, a zis către slugile sale: „Eu vă voi spune meşteşugul sirienilor, pe care ei acum ni l-au făcut nouă. Ei au înţeles că noi suntem flămânzi; deci, ieşind din conacul lor, s-au ascuns în sat, zicând: «Ei vor ieşi din cetate flămânzi şi îi vom prinde vii, după aceea vom intra în cetatea lor»”.

Iar slugile au sfătuit pe împărat să trimită ca să afle adevărul. Şi a trimis împăratul lui Israel doi călăreţi care, intrând în tabără şi neaflând pe nimeni, au alergat în urma sirienilor până la Iordan. Şi toată calea aceea era plină de haine şi de arme pe care le aruncaseră sirienii, fugind de frică.

Şi întorcându-se trimişii, au spus împăratului şi la toată cetatea tot ce văzuseră. Atunci, ieşind tot poporul, au jefuit toate corturile sirienilor şi a fost măsura de grâu un siclu şi două măsuri de orz iarăşi un siclu, după cuvântul Domnului. Iar împăratul a pus pe voievodul cel mai înainte zis, pe ale cărui mâini se odihnea, spre a păzi porţile cetăţii. Iar pe când acela voia să îndrepteze poporul să nu se îngrămădească la porţi, l-a călcat poporul şi a murit, precum a zis omul lui Dumnezeu, Elisei; pentru că acel voievod n-a crezut Cuvân­tul lui Dumnezeu, cel zis prin gura prorocului, pentru îndestularea pâinii, ci a răspuns împotrivă, zicând: „Măcar şi jgheaburile cereşti de ar deschide Domnul, tot nu va fi aşa”.

Şi era minunat acest mare plăcut al lui Dumnezeu şi în alte fapte şi daruri proroceşti, precum se scrie pe larg în cărţile împăraţilor. O foamete de şapte ani, ce era să fie în pământul lui Israel, a spus-o mai înainte. Moartea lui Venadad, împăratul Siriei, a ştiut-o mai înainte, iar lui Azail i-a spus mai înainte despre luarea împărăţiei Siriei. Pe Iehu, unul dintre boierii lui Israel, l-a uns la împărăţie şi l-a ridicat spre pierderea casei lui Ahab, cea urâtă de Dumnezeu şi închinătoare de idoli; acela a şi ucis pe doi împăraţi închinători de idoli, pe Ioram al lui Israel şi pe Ohozie al Iudeei, nepotul împăratului Iosafat, care, neurmând unchiului său, s-a abătut la păgânătate. A ucis încă şi pe Izabela, acea spurcată femeie a lui Ahab şj mama lui Ioram. A ucis şi pe toţi slujitorii lui Baal şi pe vrăjitori. În toate acestea avea ajutor binecuvântarea şi rugăciunile Sfântului Proroc Elisei.

După moartea lui Iehu a împărăţit în Israel Ioahaz, fiul lui, apoi Ioaş, nepotul lui Iehu. Pe vremea împărăţiei aceluia, s-a îmbolnăvit de moarte în Samaria omul lui Dumnezeu, Elisei, fiind la adânci bătrâneţi. Şi a venit la dânsul Ioaş, regele lui Israel, spre cercetare şi, plângând deasupra lui, a zis: „Părinte, părinte, carul lui Israel şi caii lui!”. Şi i-a zis Elisei: „Ia un arc şi o săgeată şi deschide fereastra cea dinspre răsărit, încotro se află Siria, şi pune o săgeată în arcul cel întins”. Şi a făcut împăratul aceasta; iar prorocul lui Dumnezeu, punându-şi mâinile sale pe ale împăratului, a zis: „Dă drumul săgeţii spre Siria”. Şi împăratul a făcut aşa. Iar prorocul a zis: „Această săgeată este mântuirea Domnului şi vei birui pe sirieni”. Şi iar a zis împăratului: „Ia un arc şi nişte săgeţi!”. Şi împăratul a luat. Şi a zis către el prorocul: „Loveşte în pământ”. Şi a lovit împăratul de trei ori şi a stat. Atunci s-a scârbit asupra lui omul lui Dumnezeu și a zis: „Dacă ai fi lovit de cinci sau de şapte ori, ai fi călcat Siria până în sfârşit, iar acum o vei birui numai de trei ori”.

Astfel prorocind Sfântul Elisei, a murit şi s-a îngropat cu cinste. Dar nu numai în viaţă a făcut multe minuni, ci şi după moarte era făcător de minuni; pentru că în acelaşi an s-a întâmplat un lucru ca acesta: dus fiind un mort la îngropare în cetatea Samariei, deodată ostaşii de la Moab au năvălit tâlhăreşte în pământul acela. Iar îngropătorii, văzând de departe pe ostaşi venind, au aruncat pe acel mort în mormântul lui Elisei şi au fugit în cetate. Şi căzând trupul celui mort, s-a atins de oasele lui Elisei şi îndată a înviat şi a stat pe picioarele sale; apoi, ieşind din groapă, a alergat în cetate. Astfel a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său şi după moarte, pentru care lucru Se cuvine Dumnezeului nostru de la toţi slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Metodie, arhiepiscopul Constantinopolului. Sfântul Metodie, Patriarhul Constantinopolului, s-a născut în Sicilia, într-o familie bogată. Având vocaţia de a-I sluji lui Dumnezeu, Metodie s-a retras de tânăr într-o mănăstire din insula Kios, pe care a renovat-o din resursele proprii. În vremea iconoclastului Leon Armenianul (813-820), Metodie ocupa înalta funcţie numită în greacă „apokrisiaros” ( adică avocat pe probleme bisericeşti) sub Sfântul Patriarh Nichifor (prăznuit în 2 iunie). Acesta l-a trimis într-o misiune papală la Roma şi a rămas acolo. Între timp Leo l-a îndepărtat de la patriarhie pe Nichifor înlocuindu-l cu iconoclastul Teodot din Melissinea, care era poreclit „Kassiter” (adică „omul de tablă”) (815-822). După moartea lui Leo Armeanul, Metodie s-a întors ca prezbiter şi a luptat fără încetare împotriva ereziei iconoclaste.

Împăratul Mihail cel Bâlbâit (820-829) s-a dovedit la început părtinitor al celor întemniţaţi pentru venerarea icoanelor, eliberându-i din închisoare, dar s-a răzgândit după o vreme şi a reînceput persecuţia împotriva ortodoxiei. Sfântul Metodie a ajuns după gratii într-o temniţă din Akrita. După moartea lui Mihail, conducător a fost Teofil (829-842), care deşi iconoclast şi el, l-a eliberat totuşi pe Sf. Metodie din temniţă, dovedindu-se un om de caracter şi literat, care l-a apreciat pe Metodie pentru erudiţia sa. Văzându-se liber, Sf. Metodie a reluat lupta împotriva ereticilor, tolerat fiind o vreme de împărat.

Dar, după o înfrângere într-o luptă cu arabii, Teofil şi-a vărsat nervii pe Metodie, spunând că Dumnezeu l-a pedepsit pentru că a lăsat un închinător la icoane să stea în preajma lui. Metodie a încercat să-l facă să înţeleagă că Dumnezeu îl pedepseşte tocmai pentru insulta adusă sfintelor icoane. Dar sfântul n-a obţinut decât ordinul de a fi torturat. Fiind lovit mai mult în faţă, păgânii i-au rupt falca şi i-au lăsat cicatrice îngrozitoare pe faţă. Metodie a fost transferat pe insula Antigonos şi închis într-o peşteră adâncă împreună cu doi tâlhari, unde a stat fără să vadă lumina zilei timp de şapte ani, până la moartea împăratului Teofil. În tot acest timp, sfinţii mărturisitori Teodor şi Teofan Poetul (prăznuiţi în 27 decembrie), care erau de asemenea întemniţaţi, îi trimiteau lui Metodie versuri de încurajare iar Metodie le răspundea tot în versuri.

După moartea lui Teofil, fiul acestuia Mihail al III-lea (842-867) a ajuns împărat, dar nefiind destul de matur, Imperiul Bizantin a fost condus de fapt de mama acestuia, împărăteasa Teodora, închinătoare la icoane.

Împărăteasa a încercat să extirpe erezia iconoclastă şi a dat ordin să fie eliberaţi toţi cei închişi pentru că s-au închinat la icoane. Ereticul Annios, patriarhul de atunci a fost înlăturat şi Sf. Metodie a fost făcut patriarh în locul lui. Apoi s-a organizat un sinod local la Constantinopol, prezidat de Sf. Metodie, în anul 842, în care s-a reintrodus închinarea la icoane şi s-a stabilit sărbătoarea anuală a triumfului ortodoxiei. „Sinodikonul Ortodoxiei” compus de Sf. Metodie se cântă în prima duminică din Postul Mare. În încercarea de a-i mânji reputaţia şi de a distruge iubirea enoriaşilor pentru el, păgânii au scos zvonuri cum că sfântul şi-ar fi încălcat castitatea. Însă blasfemiatorul a fost prins şi ruşinat în faţa tuturor. Ultimii ani ai sfântului au trecut cu pace, cu multă trudă în slujba Bisericii, renovând biserici ruinate de eretici, recuperând sfinte moaşte împrăştiate de păgâni şi mutând sfintele moaşte ale Patriarhului Nichifor de la locul întemniţării înapoi la Constantinopol.

Sfântul Metodie a murit în anul 846. El a fost apropiat duhovniceşte de Ioanichie (prăznuit în 4 noiembrie), care a proorocit că acesta va deveni patriarh şi că va muri în acel an. Pe lângă „Sinodikonul Ortodoxiei,” sfântul a mai întocmit un set de reguli pentru cei convertiţi la Ortodoxie, trei ritualuri de căsătorie, mai multe pastorale şi imnuri bisericeşti.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Viaţa Sfântului Ierarh Metodie, Patriarhul Constantinopolului

Metodie, arhiereul lui Hristos, era de neam din părţile Siciliei. Din tinereţe a primit viaţa călugărească şi a sporit în multe fapte bune, iar pe vremea împărăţiei lui Leon Armeanul, luptătorul împo­triva icoanelor, pe scaunul patriarhiei Constantinopolului fiind Prea Sfinţitul Nichifor, Sfântul Metodie avea rânduiala de apocrisiarh şi a fost trimis de patriarhul Nichifor la papa Romei pentru trebuinţele bisericeşti. Şi a zăbovit acolo mult, deoarece răucredinciosul împărat Leon a izgonit de pe scaun pe Prea Sfinţitul Nichifor, iar în locul lui a ridicat pe cel de un gând cu dânsul, pe ereticul Teodot milesianul, cel cu porecla Casiter.

Iar după ce au pierit împăratul Leon şi mincinosul patriarh Teodot, Sfântul Metodie s-a întors din Roma cea veche în Roma cea nouă şi, având rânduiala preoţiei, slujea Domnului întru cuvioşie şi dreptate, nevoindu-se totdeauna împotriva eresului luptării de icoane, care într-acea vreme se întinsese foarte mult, pentru că după Leon Armeanul a luat împărăţia Mihail, supranumit Valvos sau Travlos, de acelaşi eres cu dânsul, iar scaunul patriarhiei din Constantinopol se ţinea de cei necredincioşi. Deci fericitul Metodie suferea multă oste­neală, luptându-se cu ereticii, înfruntându-i şi biruindu-i; de aceea era chinuit în legături şi în temniţă de răucredinciosul împărat, precum încredinţează despre aceasta Zonara grecul, care spune că Mihail Travlos, măcar că la începutul împărăţiei sale s-a arătat bun, căci pe mulţi părinţi care au fost surghiuniţi de Leon Armeanul pentru cin­stirea icoanelor, i-a iertat de pedeapsă şi din legături le-a dat drumul; însă, nu după multă vreme, lepădând acea făţarnică facere de bine, şi-a dat pe faţă răutatea sa şi a început a prigoni pe cei dreptcredincioşi şi, afară de mulţi alţii care au fost munciţi, s-a sculat cu mânie asupra Sfântului Metodie şi a lui Eftimie, arhiepiscopul Sardiei. Deci pe Eftimie l-a izgonit, pentru că cinstea sfintele icoane, iar pe Metodie l-a închis în temniţa din Crit.

Acelaşi Zonara scrie despre împăratul acela cât era de rău cu credinţa; căci Mihail Travlul urma întru toate lui Copronim, fiind supus jidovilor, şi poruncea să se postească sâmbăta, iar învierea morţilor nu credea că este. De aceea, bunătăţile cele ce vor să fie le defăima şi râdea de sfinţii prooroci. încă zicea că nu sunt diavoli. Păcatele spurcate trupeşti nu le socotea ca păcate v iar pe Iuda vânză­torul îl socotea că este mântuit, socotindu-l sfânt. înţelepciunea Scrip­turilor îi era foarte urâtă şi nu lăsa pe oameni să-şi dea copiii la învă­ţătura cărţii, ca să nu se vădească nebunia lui de cei ce ştiu puterea şi tainele dumnezeieştilor Scripturi; căci voia ca toţi să urmeze rătăcirii lui, întru neştiinţă şi fără de carte. Acestui rău-credincios împărat se împotrivea foarte tare Sfântul Metodie, ca un preaînţelept şi iscusit în dumnezeiasca Scriptură, în dogmele credinţei celei drepte şi în rânduiala Sfinţilor Părinţi; de aceea era chinuit ca un mărturisitor al adevărului, nu numai cu legături şi cu temniţă, ci şi cu bătăi.

Iar după moartea lui Mihail Travlul, împărăţia grecească a luat-o fiul său, Teofil, care, precum a fost moştenitor al scaunului părintesc, tot aşa a fost şi al credinţei sale celei rele, şi a muncit pe mulţi pentru dreapta cinstire a sfintelor icoane. El însă iubea înţelep­ciunea Sfintei Scripturi şi şcolile cele pustiite din Constantinopol le-a înnoit, poruncind ca iarăşi să se înveţe carte în ele. Tot el a eliberat pe Sfântul Metodie, precum scrie despre aceasta istoricul grec Mihail Glicas: „Dumnezeu a scos din legăturile cele întunecoase pe Metodie cu oarecare închipuire nouă şi minunată; căci Teofil iubind înţelepciunea Scripturii şi îndeletnicindu-se adeseori la citirea cărţilor, a aflat oarecare carte greu de înţeles şi nu a putut să tâlcuiască cele scrise într-însa. Atunci cineva dintre ai săi i-a spus că nu este între oameni altul care să poată tâlcui cu înlesnire cărţile cele greu de înţeles, decât Metodie cel închis în temniţa din Crit. Şi îndată împăra­tul a trimis şi a scos din legături pe Sfântul Metodie. Deci, văzându-l şi vorbind cu el, l-a cunoscut că este bărbat înţelept şi, lăsându-l liber, îl avea pe el în cinste".

Iar după ce sfântul a câştigat libertate, iarăşi se lupta cu ereticii, învăţându-i să dea sfintelor icoane cinstea şi închinăciunea cea vrednică. Astfel, iarăşi a pornit spre mânie pe cei potrivnici şi chiar împăratului i se aducea de ştire despre aceasta, şi se tulbura cu mânie asupra sfântului, însă l-a răbdat până la o vreme.

Intr-acea vreme, grecii au avut un război cu saracinii şi era nevoie ca însuşi împăratul să meargă la război. Deci, mergând împă­ratul în tabără, a luat cu dânsul şi pe Sfântul Metodie; pe de o parte ca şi cum l-ar fi luat pentru rugăciune, iar pe de alta, pentru vorbele şi întrebările din Sfintele Scripturi, ce le făcea cu dânsul, pe care Sfântul Metodie lesne le dezlega. De fapt însă împăratul l-a luat cu el pentru că se temea ca, rămânând singur sfântul în Constantinopol, să nu facă tulburare în popor şi sculare împotriva celor ce nu se închină sfintelor icoane; căci cuviosul era iubit poporului, ca un bărbat sfânt, învăţător şi iscusit nu numai în lucrurile cele duhovniceşti, ci şi în ocârmuirea cetăţii.

De aceea împăratul, nelăsându-l pe el singur în cetate, l-a luat cu dânsul printre ostaşi. Iar după ce, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, ismaelitenii au biruit pe greci şi au sfărâmat toată puterea lui Teofil, încât abia a scăpat singur şi cu puţină oaste, atunci mânia sa asupra Sfântului Metodie, ţinută în inimă, a dat-o pe faţă. Pentru că rău credinciosul împărat zicea: „De aceea ne-a lăsat pe noi Dumnezeu să fim biruiţi de vrăjmaşi pentru că printre noi se află închinători de idoli!" Astfel grăind ticălosul, numea sfintele icoane idoli. La acestea grăindu-i Sfântul Metodie împotrivă, îi zicea: „Pentru aceea s-a mâniat Domnul împotriva creştinilor, fiindcă este necinstit de dânşii în sfânta Sa icoană, şi de aceea a îngăduit ca să fie călcaţi de vrăjmaşi". Atunci împăratul, umplându-se de mânie, i-a dat multe bătăi şi l-a trimis la surghiunie într-o insulă oarecare.

Acolo a poruncit să-l închidă împreună cu doi tâlhari într-un mormânt săpat adânc în pământ în chip de peşteră, şi să nu-l lase să vadă lumina zilei. Deci Metodie fiind viu, petrecea ca un mort în şanurile pământului, ca şi Iona în pântecele chitului şi mulţumea lui Dumnezeu. Şi a fost pus un pescar oarecare să-i dea mâncare foarte puţină, atât cât să nu moară de foame, ci să i se lungească viaţa, ca astfel să pătimească cât mai mult în mormântul acela.

În acea vreme, Teofil a muncit pe doi sfinţi mărturisitori, Teodor şi Teofan, pentru cinstirea sfintelor icoane şi, însemnându-le feţele cu scrisori de fier, i-a trimis în surghiun. Deci, fiindu-le calea alături de insula în care Sfântul Metodie şedea închis în mormânt, s-au întâlnit din întâmplare în cale cu pescarul care îl hrănea pe cel legat şi au aflat de la el toate cele întâmplate Sfântului Metodie. Dar de vreme ce nu era cu putinţă a se vedea cu dânsul, căci erau cumpliţi cei ce îi duceau pe ei, i-au trimis prin acel pescar o scrisoare cu aceste mici stihuri aşa:

Către cel viu şi mort, care în mormânt şade,

Ca un pământesc, pe cele de sus părţi le înconjoară.

 Cei ferecaţi, celui ce poartă legături

 Îi scriu, avându-şi feţele însemnate.

Citind Sfântul Metodie acea scrisoare şi aflând încă şi din povestirile pescarului de acei sfinţi purtători de chinuri, s-a mângâiat cu duhul şi a mulţumit lui Dumnezeu, Care i-a întărit într-o nevoinţă ca aceasta. Deci le-a răspuns înapoi prin următoarele rânduri:

Celor scrişi sus în cartea cea neuitată,

 Din care fiecare este cu faţa însemnată,

 Pe legăturile acelora, le sărută cel legat,

 Care, viu, mai înainte de moarte, este îngropat.

Sfântul Metodie a petrecut în acea închisoare de mormânt până la moartea lui Teofil. Şi după ce pe mortul acela l-a luat înăuntrul său mormântul lui, atunci pe acest viu mort l-a dat mormântul afară la lume, precum chitul l-a aruncat pe Iona din pântece. După aceea, viteazul mărturisitor a văzut iar lumina zilei şi şi-a deschis gura spre mărturisirea dreptei credinţe, după ce moartea a întunecat ochii lui Teofil cu ţărâna mormântului şi, gura hulitoare a aceluia închizând-o în mormânt, i-a făcut tăcere limbii lui celei bârfitoare. Apoi, după moartea lui Teofil, a luat împărăţia Mihail al treilea, fiul lui; dar împărăţia o îndrepta maica lui, Teodora, fiind prea tânăr împăratul Mihail, fiul ei. Aceasta primind cârmuirea împărăţiei, întâi a început a se îngriji de pacea Bisericii lui Hristos, care era foarte tulburată de luptătorii împotriva sfintelor icoane; pentru că începând din zilele împăratului Leon Isaurul până la moartea lui Teofil, au trecut l20 de ani în care icoana lui Hristos fiind călcată şi batjocorită de creştini, foarte mult se mânia şi se întărâta Hristos Dumnezeu şi îngăduia nu puţine răutăţi asupra împărăţiei creştineşti, pentru că, în acei ani, multe ţări creştineşti au fost robite saracinilor, care le-au luat în stăpânirea lor.

Pe vremea aceea, împărăţia grecească şi cea romană s-au împăr­ţit în două, pentru că la început împăratul grecesc al Constantinopo-lului - Roma cea nouă - stăpânea şi Roma cea veche, deci Răsăritul şi Apusul era îndreptat de un sceptru, adică de împăratul grecesc, iar pentru înmulţirea eresului luptătorilor de icoane şi pentru vărsarea sângelui mărturisitorilor celor fără de număr ai dreptei credinţe, care erau munciţi cumplit de luptătorii de icoane, Apusul s-a despărţit de stăpânirea împăraţilor greceşti şi şi-a pus alt împărat. Deci împăratul grecesc a rămas a stăpâni numai ţara grecească singură şi nici pe aceea întreagă, deoarece Sfânta Cetate a Ierusalimului cu Palestina, cu Siria, cu Arabia, şi Egiptul cu părţile de sub stăpânirea lui, au căzut sub stăpânirea saracinilor.

Toate acestea veniseră de la Dumnezeu pentru păcatele creştini­lor, care se abătuseră de la dreapta credinţă, căzuseră în eresuri şi călcau sfintele icoane. Deci privind şi socotind acestea, dreptcredin­cioasa şi plina de înţelegere împărăteasă Teodora, cea de Dumnezeu insuflată, s-a sârguit să piardă din împărăţia creştinească acel bleste­mat eres al luptătorilor împotriva icoanelor; iar dreptcredincioasa cinstire a sfintelor icoane s-o întoarcă ca pe o prea frumoasă podoabă Miresei lui Hristos, Sfintei Biserici, şi astfel să întărească dreapta credinţă. Deci a poruncit ca îndată să elibereze pe toţi mărturisitorii dreptei credinţe din legături şi din temniţe şi de la pedeapsă, ca să vină în Constantinopol la sinod şi să ducă cu cinste cuviincioasă sfintele icoane în Bisericile lui Dumnezeu.

În vremea aceea a fost scos şi Sfântul Metodie din închisoarea mormântului său. Iar de vreme ce atunci era pe scaunul patriarhiei -ca o urâciune a pustiirii la locul cel mai de cinste - mincinosul patriarh Ioan, cel numit Anie, ereticul şi fermecătorul, acela care fusese ridicat la scaunul patriarhiei de împăratul Teofil; iar Sfinţii Părinţi nu voiau să aibă împărtăşire cu dânsul, pentru aceea, la început, dreptcredincioasa împărăteasă l-a izgonit pe acel patriarh de la scaunul patriarhiei, ca pe un vier sălbatic de la vie, adică de la Biserica lui Hristos.

Şi a fost ales la patriarhie, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, acest sfânt mărturisitor şi mucenic Metodie, şi a fost ridicat la scaun cu mare bucurie de întregul popor dreptcredincios. Această ridice re a lui, după alegerea lui Dumnezeu, mai mult decât după cea omenească, s-a încredinţat mai înainte că se va face, prin proorocia Cuviosului Ioanichie cel Mare, de care lucru se scrie astfel în viaţa lui: Evstratie, egumenul mănăstirii Avgarov, a întrebat odată pe Cuviosul Ioanichie: „Părinte, până când vor fi călcate sfintele icoane şi nu se vor da Bisericii, iar prigonitorii se vor înmulţi şi turma lui Hristos o vor răpi ca nişte fiare sălbatice?" Sfântul Ioanichie a răs­puns: „Frate, să mai aştepţi puţin şi vei vedea puterea lui Dumnezeu. Pentru că va lua ocârmuirea bisericească un oarecare Metodie cu numele. Acela o va îndrepta pe ea prin duhul dumnezeiesc, eresurile le va pierde şi cu dogmele ortodoxe va întări Biserica şi va aduce alinare şi unire la un gând; iar pe cei potrivnici îi va smeri dreapta Celui Preaînalt".

Această proorocie a Cuviosului Ioanichie s-a împlinit la Sfântul Metodie, căci, după moartea lui Teofil, a fost numit patriarh al Constantinopolului, fiind vrednic de o dregătorie ca aceea, ca unul ce era stâlpul cel tare al dreptei credinţe, întărirea cea neclătită a evla­viei, ostaşul lui Hristos cel împodobit cu mucenicie, cel mai înainte însemnat de Dumnezeu spre acea mare arhierie şi de bărbatul cel înaintevăzător mai înainte înştiinţat. Acesta, cu împărăteasa Teodora cea dreptcredincioasă, a adunat în Constantinopol sinod de Sfinţi Părinţi şi a întărit dogmele cele ortodoxe ale sfântului şi marelui a toată lumea al şaptelea Sinod, care s-a adunat mai înainte în Niceea, pe vremea împărăţiei lui Constantin şi a Irinei, împotriva luptătorilor de icoane. Iar pe cei ce se împotriveau la acele dogme aşezate la al şaptelea Sinod a toată lumea, i-a dat anatemei a doua oară.

Deci, veselind cu totul Ortodoxia, a împăcat tulburarea biseri­cească, şi, prefăcând în alinare toată furtuna şi învăluirea, a adus icoanele în Biserica Domnului cu mare dănţuire, în cea dintâi Duminică a Sfântului Marelui Post al Paştelui. Şi s-a făcut bucurie nu numai în Constantinopol, ci în toată partea cea de sub cer, oriunde se afla dreapta credinţă cea creştinească.

Şi biruind pretutindeni dreapta credinţă şi toţi creştinii dănţuind duhovniceşte, se rupeau de zavistie inimile acelora, în care era înrădăcinat eresul luptării împotriva icoanelor. Unul ca acela era Anie, mincinosul patriarh Ioan, cel zis mai înainte, care a fost lepădat de pe scaun, şi fratele lui, Arsavar, cel ce avea în palatul împărătesc rânduiala de patriciu, şi alţii oarecare, unii din boierii cei cu dregătorii, iar alţii din rânduiala mai mică. Aceia, nepricepându-se ce să facă, socoteau în sine cum ar putea să aducă hulă asupra prea sfinţitului Metodie.

Deci Anie a îndemnat pe o oarecare femeie de un gând cu dânsul - nu din cele de rând, ci din cele strălucite, pentru că fiul ei a fost voievod în Smirna - şi a năimit-o cu mult aur, ca, mergând la împărăteasă şi la ispravnicii cei ce erau puşi lângă împăratul cel tânăr, să le spună că Metodie, noul patriarh, a păcătuit cu ea. Aceasta au scornit-o ticăloşii, socotind că, dacă îl vor necinsti, se va duce în popor veste rea şi nume hulit despre dânsul şi atunci ei vor putea cu înlesnire ca şi învăţătura lui şi sfintele icoane iarăşi să le hulească pe faţă. Deci, ducându-se acea femeie la împărăteasă şi la boierii cei puşi lângă împăratul cel tânăr, a spus acel lucru, aducând plângere împotriva sfântului şi nevinovatului bărbat. Şi ca să i se creadă minciuna ca un adevăr, acea femeie vărsa lacrimi din ochi, ca şi cum ar fi fost silită de noul patriarh Metodie.

Atunci toţi s-au minunat de acel lucru şi s-au smintit; deci îndată s-a lăţit această veste prin toată cetatea, şi se tulburau cei dreptcredincioşi, iar cei răucredincioşi se bucurau şi dănţuiau. Unii batjocoreau pe cei dreptcredincioşi şi, ocărându-i, le ziceau: „Iată ce fel de patriarh aveţi şi unuia ca acesta urmaţi!" Iar Prea Sfinţitul Metodie, auzind unele ca acelea, se minuna de unde i-a venit acea năpastă. Insă, având conştiinţa curată, se bucura cu duhul de ispita cea fără de vină; dar a fost şi cuprins de mare mâhnire pentru sminteala poporului celui atât de mult şi pentru batjocorirea aceea care se făcea la toţi cei dreptcredincioşi de la cei răucredincioşi.

Deci ce a făcut Metodie, marele arhiereu, bărbatul nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care şi-a păzit fără de prihană curăţia trupului său din pântecele maicii sale? Vrând el ca nu atât pe sine să se curăţească de pâra cea mincinoasă, ci mai mult să ridice sminteala din Biserică şi să astupe gurile cele mincinoase ale ereticilor, a gândit ca, deşi era cu ruşine, să-şi descopere boala cea tăinuită a trupului său, care până atunci nu era ştiută de nimeni, şi să arate şi să dovedească cum că nu putea el să facă amestecarea păcatului cea trupească. Deci, trimiţând la palatul împărătesc, a cerut judecată dreaptă, care să cerceteze faptele între el şi femeia aceea.

Şi stând înainte la judecata feţelor celor cinstite, neavând ce să grăiască altceva afară de nevinovăţia sa şi nevrând să se sfădească cu femeia cea fără de ruşine, a lepădat ruşinea cea firească şi cuviincioasă unui om ca acela - fiind silit de primejdia zisă -, şi în faţa tuturor şi-a descoperit haina până la goliciune, arătându-şi locul cel tăinuit al trupului cu totul cuprins de vătămare. Atunci toţi au cunoscut că era mincinoasă clevetirea acelei femei; pentru că au văzut că era cu neputinţă unui om atât de bolnav să se amestece cu păcatul trupesc. Deci îndată s-au bucurat dreptcredincioşii şi s-a ridicat ocara de la fiii dreptei credinţe şi s-a pierdut sminteala din Biserică. Iar pe cei răucredincioşi i-a cuprins ruşinea şi s-au astupat gurile lor cele hulitoare; iar durerea s-a întors la capul lor şi batjocorirea lor spre ruşinarea şi defăimarea lor înşişi.

Iar Prea Sfinţitul Patriarh Metodie, fiind întrebat de acei cinstiţi judecători, prin ce întâmplare i s-a făcut lui acea boală, el n-a tăinuit lucrul acela, pe care până atunci nu-l spusese nimănui, ci descoperind acea durere a sa, a descoperit şi pricina durerii, şi a răspuns: „Când am fost trimis de Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor la papa, zăbovind acolo, mi-a venit de la ispititorul trupului - îngerul satanei - o poftă foarte mare spre păcatul trupesc şi o grozavă aprindere a mădu­larelor, încât mult mă luptam ziua şi noaptea cu patima aceea, muncindu-mă cu postul, cu privegherea şi cu tot felul de osteneli omorâtoare.

Şi dacă am văzut că nu se depărtează de la mine acea patimă, socotindu-mă aproape de cădere, m-am aruncat cu lacrimi înaintea Sfântului Apostol Petru, încredinţându-mă în ajutorul lui şi cerând uşurare de la dânsul, ca el, cu puterea darului său pe care îl primise de la Dumnezeu, să-mi uşureze patima şi să mă izbăvească de războiul cel trupesc, ca să nu mă lase să-mi spurc trupul meu cel sfinţit spre curăţie. Şi adormind eu puţin întru acea grijă, mi s-a arătat Sfântul Apostol Petru şi cu dreapta sa s-a atins de părţile cele tăinuite ale trupului meu. Din această atingere am simţit o durere, ca şi cum a ars cu foc acel loc şi am suspinat foarte tare. Iar apostolul mi-a zis: «De acum nu vei mai simţi mai mult război de la păcatul cel trupesc». Iar eu îndată deşteptându-mă, m-am aflat că primisem această vătămare şi acest fel de boală precum vedeţi".

Auzind aceasta judecătorii de la sfântul, s-au umilit şi au judecat că este nevinovat păcatului. Iar pe femeia aceea au poruncit s-o muncească, ca să afle de la cine a fost îndemnată să clevetească de rău pe arhiereul lui Dumnezeu, cel nevinovat şi curat. Şi îndată au stat de faţă muncitorii ca să ia pe acea femeie spre muncire. Iar ea, văzând sabia trasă, locul pregătit şi toiege cu ghimpi ascuţiţi, s-a temut foarte şi, mai înainte de a o munci, a spus adevărul, arătând pe nume pe toţi cei ce au îndemnat-o şi au năimit-o pe ea, spunând şi aurul ce i se dăduse de îndemnătorii ei şi în ce loc este pus în casa ei.

Atunci judecătorii au trimis slugi credincioase la casa ei, care mergând, au găsit aurul la locul acela, în care a spus ea şi l-au adus la judecători. Şi au hotărât judecătorii dreaptă judecată împotriva acelei femei şi împotriva îndemnătorilor ei, ca să fie pedepsiţi cu moartea.

Dar Prea Sfinţitul Patriarh Metodie, fiind fără de răutate, credincios şi adevărat următor al Domnului său, n-a lăsat să se facă aceea şi i-a eliberat, nu numai de la moarte, ci şi de la bătăile ce li se cuveneau, punând asupra lor numai această pedeapsă, ca în toate sărbătorile mari să meargă, cu rânduială şi cu lumânări aprinse, de la biserica Vlaherna, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, la biserica sobornicească a Sfintei Sofia şi, stând lângă uşile bisericeşti, să-şi primească anatema în urechile lor.

Atunci au tăcut gurile ereticeşti cele hulitoare, iar eresul luptătorilor de icoane din Constantinopol s-a pierdut până la sfârşit, cu darul lui Dumnezeu, cu rugăciunile şi cu sârguinţa cea neadormită a plăcutului lui Dumnezeu Prea Sfinţitul Patriarh Metodie, care pentru minciuna ce se scornise împotriva lui fără de vină, s-a arătat mai luminat şi mai slăvit. Iar potrivnicilor nu li s-a dat aceea pe care David o cerea de la Dumnezeu, celor .ce i-au greşit, zicând: Umple feţele lor de ocară, şi vor căuta numele Tău, Doamne, pentru că, orbindu-i răutatea şi împietrindu-li-se inima, la cele dintâi fapte rele ale lor au adăugat alte răutăţi mai mari.

Astfel mincinosul patriarh Ioan, căruia îi zicea Anie, fiind începător al acelei răutăţi, a fost trimis la pocăinţă într-o mănăstire. Iar pe când era acolo, a văzut sfintele icoane ale Mântuitorului Hristos, ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi ale sfinţilor îngeri, înnoite de cei dreptcredincioşi, după stricarea care se făcuse de luptătorii împotriva icoanelor. Deci a poruncit diaconului său să le scoată ochii sfinţilor de pe sfintele icoane, iar diaconul a făcut după cum i s-a poruncit. Despre aceasta s-a înştiinţat împărăteasa Teodora, care, .râvnind după Hristos Dumnezeu, a poruncit ca însuşi acelui eretic patriarh mincinos să i se scoată ochii; dar, fiind rugată de oarecare cinstiţi senatori, nu a mai poruncit să i se scoată ochii, ci să i se dea două sute de lovituri cu nişte bice tari, celui ce era vrednic de nenumărate munci şi morţi; de vreme ce şi el, la vremea stăpânirii sale de puţin timp, pe mulţi i-a muncit până la moarte pentru dreapta credinţă; iar acum, fiind la pedeapsă, nu înceta a face batjocură la sfintele icoane.

Iar Prea Sfinţitul Patriarh Metodie, după toate acele tulburări bisericeşti şi după multele sale primejdii pe care le-a răbdat pentru sfintele icoane, a îndreptat ocârmuirea bisericească în linişte şi în pace, împodobind scaunul patriarhiei Constantinopolului, cu chipul şi cu viaţa sa, cea asemenea cu îngerii, păzind bine turma cea cuvântă­toare a oilor lui Hristos şi săturându-o cu păşunea învăţăturilor celor insuflate de Dumnezeu. El în toate zilele înmulţea cinstea sfintelor icoane, cinstind în icoane pe însăşi feţele acelora care se închipuiesc prin zugrăvirea icoanelor. împreună cu cinstirea icoanelor, s-a sârguit să întărească în Constantinopol şi aceea, ca să se dea iarăşi cinstea vrednică cinstitelor moaşte ale sfinţilor şi plăcuţilor lui Dumnezeu; căci, pe vremea stăpânirii ereticeşti, împreună cu sfintele icoane erau necinstite şi moaştele sfinţilor, fiind călcate cu picioarele, târâte pe uliţe cu batjocură, aruncate în noroi şi în gunoi, şi defăimate prin arderea focului sau prin înecare în apă. Şi numai acelea s-au păstrat întregi, pe care mâinile dreptcredincioşilor s-au grăbit să le ascundă de la faţa celor răucredincioşi în sanurile pământului; încât atunci nici nu puteai să auzi de moaştele plăcuţilor lui Dumnezeu în Constantino-pol.

Deci Prea Sfinţitul Metodie, arhiereul lui Hristos, s-a sârguit iarăşi să îmbogăţească Constantinopolul cu moaştele sfinţilor şi să înveţe pe poporul cel dreptcredincios la cinstirea cea cu vrednică datorie a lor. întâi au fost aduse cu cinste de la Heronis la Constantinopol moaştele Sfântului Teodor Studitul, care, după l8 ani ai mutării lui la Dumnezeu, erau întregi, fără de stricăciune. Apoi a adus de asemenea cu cinste în Constantinopol moaştele Prea Sfinţitului Patriarh Nichifor, stăpânul său, la care a fost în rânduiala de apocrisiarh şi de care a fost trimis la Roma. Despre aceasta s-a scris pe larg la l3 zile ale lunii martie.

Apoi şi trupul său mult ostenit şi mult chinuit, sfinţit prin cură­ţie, îl gătea întru moaşte nestricăcioase Bisericii Constantinopolului, ca pe o vistierie de mult preţ; pentru că se apropia acum de fericitul său sfârşit, pe care l-a văzut mai înainte şi de care s-a înştiinţat şi din proorocia Cuviosului Ioanichie. Pentru că acela, precum mai înainte a spus despre vremea când va fi patriarh Sfântul Metodie, aşa şi după aceea a spus şi când îşi va lua obştescul sfârşit. Căci amândoi fiind înainte-văzători în Sfântul Duh, unul altuia şi-au ştiut mai înainte mutarea lor, precum se povesteşte aceasta în viaţa Cuviosului Ioanichie, astfel:

În al cincilea an al împărăţiei lui Mihail, părintele Metodie patriarhul, văzând mai înainte că se apropie ducerea la Domnul a lui Ioanichie, a mers la el cu clerul său, cerând cea mai de pe urmă binecuvântare şi rugăciune. Iar Cuviosul Ioanichie, vorbind mult cu Sfântul Metodie şi învăţându-i dreapta credinţă pe cei ce veniseră cu el, i-a proorocit lui Metodie că şi el, după sfârşitul lui, va trece fără zăbavă din această viaţă vremelnică în cea veşnică. Apoi, făcând rugăciune şi sărutându-se unul pe altul cu sărutarea cea mai de pe urmă, s-au despărţit. Patriarhul s-a întors întru ale sale, iar Cuviosul părinte Ioanichie a rămas în chilia sa, rugându-se şi pregătindu-se mai înainte de sfârşitul său. Iar a treia zi după plecarea patriarhului, Cuviosul şi purtătorul de Dumnezeu Părintele nostru Ioanichie a trecut la Domnul în patru zile ale lunii noiembrie. Iar în a opta lună după moartea lui, Prea Sfinţitul Patriarh Metodie s-a odihnit şi el întru Domnul, în l4 zile ale lunii iunie. Astfel s-a împlinit proorocia Cuviosului Ioanichie, pe care a proorocit-o patriarhului, că, fără zăbavă, va trece şi el din această viaţă vremelnică la cea veşnică.

Iar după ce Sfântul Metodie s-a mutat către Domnul, multă plângere şi tânguire a fost pentru el în toată Biserica Constantino-polului, care s-a lipsit de un mare şi luminător părinte ca acesta a toată lumea. Şi i-au făcut lui îngropare cinstită, precum se cădea unui atât de mare arhiereu.

Şi păstorind Sfântul Metodie Biserica lui Hristos patru ani şi trei luni, a trecut la viaţa cea nelipsită cu anii, numărându-şe în ceata sfinţilor ierarhi, şi a stat înaintea Arhiereului cel Mare, începătorul păstorilor, Cel ce a străbătut cerurile, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel de toţi sfinţii slăvit, Căruia şi de la noi, păcătoşii, să-I fie cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Lăsatul secului pentru Postul Sf Ap Petru și Pavel

Mareste imaginea.

Duminica, 14 iunie 2020, Biserica Ortodoxa a randuit lasatul secului pentru inceputul postului Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Durata postului Sfintilor Apostoli Petru si Pavel este variabila, in functie de data Sfintelor Pasti. De regula, cuvantul sec, din sintagma "lasatul secului", este inteles ca fiind sinonim cu uscat, fara grasime, de post. Insa, la Sfintii Parinti, accentul nu cade numai pe mancare. Secul pe care il cere postul ortodox este seclum (saeculum), adica lumea impatimita.

De multe ori ne este dat sa auzim ca nu postul alimentar este important, ci cel spiritual. Insa nu este asa. Ambele forme sunt importante. De vreme ce Sfintii Parinti au randuit sa ne infranam de la anumite bucate pentru o vreme, au facut-o cu buna stiinta. Credinciosul nu trebuie sa se multumeasca cu jumatati de masura. Nu cu o parte din el trebuie sa-L intampine pe Hristos, ci cu intreaga sa natura: trup si suflet.

Postul adevarat nu este doar de alimente, ci si de ganduri rele. Neinfranarea de la gandurile rele ii face pe unii sa afirme: "Daca nu mananc, mor, ametesc!". Insa, asa cum afirma si Parintele Sofian, postul nu este lasat sa omoare omul, ci sa potoleasca patimile din noi. Deci, postul nu inseamna numai post de mancare, ci abtinere de la tot ceea ce simtim ca nu ne este de folos.

In viata crestinilor ortodocsi, posturile care preced marile sarbatori au o importanta cu totul deosebita pentru ca de ele este legat unul din actele centrale pe care ei le indeplinesc in biserica, si anume, impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului. Pentru crestinul ortodox nu se poate concepe impartasire fara post. Respectarea postului este o conditie esentiala pentru impartasirea cu vrednicie. Ea este si o obligatie prescrisa de porunca a patra biseri­ceasca prin care ni se cere "sa ne spovedim si sa ne cuminecam in fie­care din cele patru posturi mari de peste an".

Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel este cunoscut in popor sub denumirea de Postul Sampetrului. Este randuit de Biserica in cinstea celor doi apostoli si in amintirea obiceiului lor de a posti inainte de a intreprinde acte mai importante (Fapte 13,2 si 14,23). Postul Sfintilor Apostoli ne aminteste si de inceputurile Bisericii crestine, de rolul pe care l-a avut comunitatea Sfintilor Apostoli in vestirea Evangheliei. Postul Sfintilor Apostoli a fost cunoscut in vechime si ca Postul Cincizecimii, pentru ca se tine in apropiere de Pogorarea Duhului Sfant. In Postul Sfintilor Petru si Pavel, sambata si duminica se mananca peste. Avem dezlegarea la peste si pe 24 iunie, atunci cand sarbatorim Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul. Dezlegarea la peste avem si luni, marti si joi, numai daca in aceste zile praznuim un sfant cu doxologie mare si cu cruce neagra in calendar. Cand o astfel de sarbatoare cade miercuri sau vineri se dezleaga la untdelemn si vin. Daca sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel cade miercuri sau vineri, se face dezlegare la peste, vin si ulei. 

Duminica întâi după Rusalii - a Tuturor Sfinților - Urmarea lui Hristos

Ev Matei 10, 32 - 33; 37 - 38; 19, 27 - 30

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate şi Ți-am urmat Ţie. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarini, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi şi viaţă veşnică va moşteni. Și mulţi dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă vor fi întâi.

Ap Evrei 11, 33 - 40; 12, 1 - 2

Fraţilor, sfinții toți, prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi, iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea. De aceea, şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei.

Predică la Duminica I după Rusalii - a Tuturor Sfinţilor - Pr. Ilie Cleopa

Căci prietenii lui Dumnezeu au stăpânit în lumea aceasta peste patimile lor, iar după ce s-au desăvârşit în ceruri, stăpânesc împreună cu Hristos peste toată lumea. Şi după ce arată stăpânirile lor, Duhul Sfânt ne arată că noi nu putem şti numărul lor. Căci spune: „Număra-voi pe dânşii şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi” (Psalmi).

Duminica I după Rusalii - a Tuturor Sfinţilor

Iubiţi credincioşi,

Astăzi Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare face pomenirea nu a unui sfânt, nu a doi, nu a zece, nu a o sută, nu a o mie de sfinţi, ci a tuturor sfinţilor. Mare sărbătoare este astăzi. Căci dacă „pomenirea dreptului este cu laude”, pomenirea drepţilor şi a tuturor sfinţilor, cu câtă laudă nu se face!

Astăzi, fraţilor, s-a împlinit proorocia marelui prooroc Isaia, care zice: „Veseleşte-te, cea stearpă, care nu năşteai...căci mai mulţi sunt fiii celei părăsite decât ai celei cu bărbat, zice Domnul” (54, 1).

Cu adevărat, Biserica cea stearpă din păgâni astăzi prăznuieşte mulţimea cea nenumărată a sfinţilor săi. Astăzi Biserica cea stearpă din păgâni, logodită cu Hristos, a născut şapte, cum a zis, prin Duhul Sfânt, proorociţa Ana: „...ea stearpă va naşte de şapte ori...” (I Regi 2, 5).

Care-s cei şapte? Dumnezeieştii Părinţi spun că toate cetele sfinţilor din ceruri şi toţi drepţii se împart în şapte cete. Întâi este Maica Domnului, al doilea sunt Apostolii, al treilea Proorocii, al patrulea Ierarhii, a cincea este ceata Mucenicilor, a şasea ceata cuvioşilor Părinţi şi a şaptea ceata tuturor drepţilor celor din veac adormiţi.

Numărul şapte mai înseamnă fără sfârşit, că nu va înceta vreodată Biserica lui Hristos să nască sfinţi, fiindcă şapte nu are margini.

Dar ştie oare cineva numărul sfinţilor? Nu! Dar al îngerilor? Nici pe acela nu-l ştie. Ce spune marele prooroc Iov? „Oastea cerului cine o va număra?” (Iov 25, 3). Tot aşa şi de sfinţi ne arată Duhul Sfânt că nu se ştie numărul lor.

Sfinţi, cum ştiţi, sunt prietenii lui Dumnezeu (Psalmi 138, 17; Ioan 15, 44). Dar dacă sunt prietenii lui Dumnezeu, să căutăm şi alte mărturii despre felul cum sunt ei şi cât sunt de mulţi. Să auzim pe proorocul care zice: „Cât îmi sunt de iubiţi prietenii Tăi, Dumnezeule!”. Şi după ce arată stăpânirea lor asupra diavolilor, asupra lumii, asupra trupurilor, asupra tuturor patimilor, zice Duhul Sfânt: „Foarte s-au întărit stăpânirile lor” (Psalmi138, 17; Iov 42, 48; Iacov 5, 16).

Căci prietenii lui Dumnezeu au stăpânit în lumea aceasta peste patimile lor, iar după ce s-au desăvârşit în ceruri, stăpânesc împreună cu Hristos peste toată lumea. Şi după ce arată stăpânirile lor, Duhul Sfânt ne arată că noi nu putem şti numărul lor. Căci spune: „Număra-voi pe dânşii şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi” (Psalmi).

Cine a putut sau poate vreodată să numere nisipul mării? Ia o mână de nisip şi vei vedea că trebuie să stai luni de zile ca să o numeri. Dar nisipul care înconjoară toate mările de sub cer, cine-l va număra vreodată?

S-au înregistrat în martirologiul roman, în minee, în proloage şi în vieţile sfinţilor câţiva sfinţi. Dar aceştia sunt mult prea puţini faţă de numărul lor din ceruri. S-au înregistrat zece milioane nouă sute şaizeci şi şase de martiri, dar numărul lor, cum am spus, nu-l ştie nimeni, pentru că e mai mare decât nisipul mării. Câţi sunt martiri numai cu voia, câţi se mântuiesc în fiecare zi!

Sfântul Ambrozie al Mediolanului a văzut o mare de catran, din care ieşeau mii şi mii de porumbei, care zburau la cer. Şi a zis despre ei că sunt sufletele care în fiecare ceas se mântuiesc din iad prin mijlocirea Bisericii lui Hristos.

Biserica, trupul lui Hristos, îi trimite la capul ei Cel din cer. Deci nu se pot număra toţi sfinţii, precum nici toţi îngerii.

Dar oare de ce s-a pus azi Evanghelia care începe aşa: „Cel ce va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru dânsul înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri?”. Şi iarăşi: „Cel care iubeşte pe tatăl său, pe mamă, sau pe frate, sau pe soră, sau holde, sau moşii, sau altceva din lumea aceasta, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic să fie ucenic al Meu”.

De ce s-a pus tocmai azi Evanghelia aceasta? Cei ce-au rânduit pericopele evanghelice n-au fost oameni neînvăţaţi. Au fost sfinţi mari şi au ales fiecare parte a Evangheliei după sărbătoarea potrivită ei. Ştiţi de ce s-a pus azi textul acesta: „Cel ce va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu...”? Pentru că toţi sfinţii lui Dumnezeu cei din veac L-au mărturisit pe El în două feluri: prin cuvânt şi prin fapta lor.

Aşa au mărturisit proorocii pe Dumnezeu, aşa apostolii, aşa martirii, aşa cuvioşii, aşa ierarhii, aşa cuvioasele muceniţe, aşa drepţii cei din veac.

Dar, de ce e nevoie de mărturisire ca să te poţi face sfânt? Sau de ce trebuie să fii drept ca să te mântuieşti? De ce e nevoie să-L mărturisim pe Hristos? Iată de ce. Omul nu-i numai o fiinţă de lut, fără suflet. Omul are două părţi, are o parte văzută şi una nevăzută. Dar acestea se unesc într-un singur ipostas, aşa se cheamă omul întreg, alcătuit din trup şi din suflet.

Şi nu-i drept ce zic unii: e de ajuns să cred în inima mea în Dumnezeu, dar de mărturisit aceasta în faţa tuturor nu-i nevoie. Aceştia se înşeală. În ziua Judecăţii, chiar cuvintele Evangheliei de astăzi vor mustra pe toţi aceia care socotesc că-i de ajuns să creadă în taină, fără să mărturisească, atunci când e nevoie, pe Hristos.

Căci spune marele apostol Pavel: „Cu inima să credeţi spre dreptate şi cu gura să mărturisiţi spre mântuire” (Fapte 8, 37; Romani 10, 9-10). Deci, când credem în Hristos înlăuntru, negreşit trebuie să-l mărturisim şi în afară. Să audă şi alţii mărturisirea noastră şi să vadă şi alţii faptele noastre.

Căci a spus Domnul în Evanghelie: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din cer” (Matei 5, 16).

Nu-i de ajuns să crezi în taină, ca să te mântuieşti. Când eşti întrebat, trebuie negreşit să mărturiseşti, căci dacă te vei ruşina, sau dacă te vei teme, sau vei urmări alte interese şi nu vei mărturisi la arătare, nu poţi să fii cu Iisus Hristos. Şi El Se va lepăda de tine înaintea Tatălui Său şi înaintea tuturor îngerilor din ceruri.

Dar de ce s-a spus mai departe în Evanghelie: „Cel ce iubeşte pe tatăl său, sau pe mama sa, sau pe nevasta sa, sau pe copiii săi, sau pe fraţii, sau pe surorile sale, sau via, sau moşia, sau chiar viaţa sa - cum se spune la Luca - mai mult decât pe Mine, nu este vrednic să se numească ucenic al Meu”. Oare e bine să urâm noi pe tata şi pe mama şi pe fraţii noştri şi pe prietenii noştri? Oare nu se spune în porunca a cincea din Decalog: „Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ?”. Oare nu cumva se contrazice Evanghelia cu Decalogul? Nu, Doamne fereşte!

Ca să ne putem lămuri, să ne aducem aminte de porunca cea dintâi din Lege. Ce spune aceea? „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta” (Deuteronomul 6, 4). De ce a numit trei părţi din om? Cu mare dreptate porunceşte Dumnezeu să-L iubim din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea. El ne-a dat nouă şi sufletul şi mintea şi trupul.

Când auzi: „din toată inima”, sau în altă parte: „din tot sufletul”, să înţelegi partea cea nevăzută. Când zice: „din tot cugetul”, înţelege mintea omului. Iar când zice: „din toată puterea”, înţelege virtutea trupului. Deci trebuie să iubim pe Dumnezeu din toată fiinţa noastră.

Iar în porunca a doua din Lege a dat un îndreptar pentru iubirea aproapelui. „Iar pe aproapele tău să-l iubeşti ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-40; Marcu 12, 29-31). Ia seama că în porunca întâi din Lege, când cere să iubim pe Dumnezeu, nu arată graniţa până unde să-L iubim. Ci cere să-L iubim fără de margini. Dar când a vorbit de iubirea aproapelui, în care intră şi tata şi mama, a pus o graniţă: ca pe tine însuţi. Îmi eşti tată, îmi eşti mamă, soră, cumnată, văr, nepot, dar eu vreau să mă mântuiesc şi ca să mă mântuiesc trebuie să fac cutare faptă bună sau cutare.

Dar te iubesc atâta cât mă urmezi pe mine în credinţă. Iar dacă tu, tată sau mamă, sau soră, mă tragi pe mine de la Dumnezeu, sau mă îndemni să încalc o poruncă a lui Dumnezeu, sau să fac o nedreptate, eu nu te pot iubi pe tine mai mult decât pe Hristos.

Aşadar, nu trebuie să urâm pe părinţi, sau pe fraţi, sau pe oricare alt om din lume, căci zice: „nu vei urî pe tot omul”. Dar când acel om vrea să mă despartă de Dumnezeu, atunci trebuie să ştiu că nu-mi mai este prieten, căci este vrăjmaşul lui Dumnezeu. Căci s-a scris: „Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât” (Psalmi).

Ce se spune la apostolul şi evanghelistul Luca? „Cel ce nu urăşte pe tatăl sau pe mama sa, sau pe fratele său, nu poate să fie ucenicul Meu”. Auzi, se spune că trebuie să-i urăşti! Dar când trebuie să-i urăşti? Şi când trebuie să-i iubeşti? Să-i iubeşti când te ascultă, când merg pe calea lui Dumnezeu şi să-i urăşti când se despart de Dumnezeu. Căci când omul se desparte de Dumnezeu, s-a făcut vrăjmaşul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt zice că dacă el urăşte pe Domnul şi poruncile Lui şi tu trebuie să-l urăşti pe dânsul: „Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât şi neprieteni s-au făcut mie şi cu urâciune desăvârşită i-am urât pe ei” (Psalmi; Romani 12, 9).

Ai auzit? Când cineva care îţi era ţie ochi sau mână sau picior, adică ţineai la el ca la ochiul drept şi la mâna dreaptă şi te foloseai de el, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi nu mai vrea să meargă după Hristos, să-l urăşti din toată inima, cu urâciune desăvârşită.

Iată cu ce cumpănă se măsoară iubirea! Iată cum trebuie măsurată dragostea lui Dumnezeu şi dragostea faţă de aproapele! Către Dumnezeu trebuie să fie fără margini, iar către aproapele mărginită. Numai atâta te iubesc pe tine, cât mă iubesc şi pe mine şi mai mult nu, că nu-mi dă voie porunca a doua din Lege.

Deci, n-avem voie să iubim pe nimeni şi nici o zidire din veacul acesta mai mult decât pe Dumnezeu. Nici pe tatăl şi pe mama, nici banii, nici vitele, nici păsările, nici averea, nici bogăţia, nici dregătoria, nici cinstea, nimic mai mult ca pe Dumnezeu, dacă vrem să fim ucenici ai lui Iisus Hristos.

Căci o dată ce am iubit zidirea mai mult decât pe Ziditorul, ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ne despărţim de Dumnezeu după dreptate, că ne-am închinat zidirii şi nu lui Dumnezeu.

Ce spune Evanghelia mai departe? Petru, când a auzit că nu trebuie să iubeşti pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Dumnezeu, s-a gândit la sine. Căci, amintindu-şi că atunci când l-a chemat Mântuitorul pe lacul Tiberiada, unde era pescar împreună cu Andrei, cu Iacov şi cu Ioan, el a lăsat totul, a spus lui Hristos cu îndrăzneală: „Iată, noi am lăsat toate şi am urmat Ţie. Oare ce va fi nouă?”. Da, el a lăsat totul. Nu numai corăbioara şi luntrea şi lopata au lăsat Petru şi Andrei. Nu. Dacă lăsau numai atâta, nu erau ucenici ai lui Iisus Hristos. Ei au lăsat şi tată şi mamă şi soră şi frate şi patimile lor.

Nu-i de ajuns să laşi numai averea pentru Hristos. Trebuie să laşi şi ura şi zavistia şi desfrâul şi furtişagul şi minciuna şi răutatea şi pâra şi invidia şi lenevia şi nebăgarea de seamă şi toată fărădelegea şi păcatul. Atunci ne facem cu adevărat ucenici ai lui Hristos, când lăsăm toate.

Şi când zicem „toate”, arătăm şi păcatele şi patimile cele sufleteşti. Toate trebuie lăsate ca să ajungem ucenici ai lui Hristos.

Câtă vreme inima noastră e lipită de ceva din lumea de aici, de o femeie, sau de bani, sau de casă, sau de dregătorie, sau de cinste, sau de tată, sau de mamă, sau de rudenie, sau de prieteni, sau de cunoscuţi, sau de trai bun, sau de beţie, sau de orice ar fi, ea nu poate să placă lui Dumnezeu.

Nu putem să iubim şi pe Dumnezeu şi pe Mamona (care în limba siriană înseamnă „bogăţie”). Nu putem iubi pe Dumnezeu şi păcatul, Doamne fereşte!

Dumnezeu cere inima noastră. „Dă-Mi, fiule, inima ta!” (Pilde 23, 26). Câtă vreme inima noastră nu-i cu Dumnezeu, suntem mincinoşi şi făţarnici şi vicleni. Inima noastră e atunci nedreaptă. Căci a zis marele Pavel lui Simon Magul: „Vrăjmaşule a toată dreptatea, inima ta nu-i dreaptă cu Dumnezeu!”. Dumnezeu se uită la inima lui, că inima lui e legată de bani. Căci el spusese apostolului: „Dă-mi şi mie darul acesta ca să pot să tămăduiesc pe oameni!”. Credea că Duhul Sfânt se cumpără cu bani! O, vrăjmaşule a toată dreptatea şi fiule al satanei şi al diavolului, văd că inima ta nu-i dreaptă cu Dumnezeu! Pavel era plin de Duhul Sfânt. Petru la fel.

De aceea îi spune lui Simon vrăjitorul că inima lui nu-i legată de Dumnezeu, ci de bani şi de slava veacului acestuia. Iar Dumnezeu se uită la inimă şi câtă vreme vede că inima noastră nu-i cu Dânsul, nu putem fi ai Lui.

El cere să-L iubim din toată inima şi din tot cugetul. Câtă vreme mintea noastră e legată de grijile veacului, de ban, nu poate fi a lui Hristos. Câtă vreme trupul nostru e scufundat în lucrarea păcatului, nu poate fi al lui Hristos. La fel nici inima, dacă nu-l iubeşte pe El. Deci, fiinţa noastră s-a despărţit de Hristos prin păcatele ei şi de aceea ni se cere să-L mărturisim şi cu faptele şi cu gura şi să-L iubim din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea.

Deci, când marele apostol Petru şi ceilalţi au zis: „Iată, noi am lăsat toate”, au zis: „Am lăsat vicleşugul, necredinţa, făţărnicia şi mândria, am lăsat şi traiul bun, am lăsat şi avere şi rudenie şi ne-am lipit cu inima numai de Tine”. Ei puteau deci să fie ucenici ai Lui.

Şi ce le făgăduieşte Hristos? „Voi, care aţi lăsat toate pentru Mine adică averea, cinstea, dregătoria, păcatele şi patimile, şi cele dinlăuntru şi cele dinafară, când va şedea Fiul Omului pe scaunul Slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19, 27-28).

Auzi câtă cinste le dă? Dar oare credeţi că scaunele de acolo vor fi de aur, sau de lut, sau de lemn, sau de marmoră? Pe astfel de scaune vor şedea Petru şi Pavel şi Andrei şi Vartolomeu şi Filip şi Toma şi toţi ceilalţi? Doamne fereşte! Cele douăsprezece scaune pe care vor sta cei doisprezece apostoli arată slava şi mărirea şi cinstea pe care le vor avea în jurul lui Hristos, când vor judeca împreună cu el toate neamurile, când va chema cerul de sus şi pământul de jos, ca să aleagă pe poporul Său.

Atunci, apostolii care s-au ostenit cu Hristos şi au luat parte la ispitele Lui, care L-au iubit pe Dânsul din toată inima, din tot cugetul, din toată puterea şi până la urmă au primit moartea pentru dragostea Lui, vor sta pe douăsprezece scaune de slavă.

Căci nu zice Hristos că vor şedea pe scaune de lemn, când zice că Fiul Omului va veni să şadă pe scaunul Slavei Sale. El ne dă aici să înţelegem că nici apostolii nu vor sta pe scaune de materie, ci pe scaune de slavă şi de cinste.

În acelaşi înţeles zice: „Mă duc să vă pregătesc vouă loc, ca unde sunt Eu şi ucenicul Meu să fie”. Deci nici apostolii nu vor şedea pe scaune de aur sau de argint, ci pe scaune de slavă, potrivit cu credinţa şi cu darul Duhului, după mărimea ostenelilor lor. Vor avea scaune de slavă, de mare slavă.

Căci când zice marele apostol Pavel: „Şi stea de stea se deosebeşte în slavă”, se înţelege că slava fiecărui sfânt se va deosebi de a celorlalţi.

Dar cum vor judeca apostolii cele 12 seminţii ale lui Israel? Noi am auzit că nici Tatăl nu judecă pe nimeni, căci zice Evanghelia: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Matei 16, 27; 25, 31). Şi dacă nici Tatăl nu judecă, cum o să judece Apostolii? În ce fel judecă ei cele 12 seminţii ale lui Israel?

Iată cum tâlcuiesc acest lucru dumnezeieştii Părinţi. Unul va fi Judecătorul - Iisus Hristos. Căci Tatăl a dat toată judecata Fiului, cum se spune şi în psalmi: „Doamne, judecata dă-o Împăratului şi dreptatea Ta Fiului Împăratului” (Psalmi 71, 1). Fiul va judeca toate popoarele..., şi va cerceta inimile tuturor. Căci atunci se vor descoperi – zice – cugetele multor inimi.

Iar El spune că vor judeca împreună cu El şi apostolii, şezând pe scaune de slavă. Vor judeca seminţiile lui Israel. Căci şi ei au făcut parte din ele. Atunci va zice Judecătorul către evrei: „Cum aceştia au urmat Mie şi M-au iubit din toată inima şi au împlinit poruncile Mele şi au propovăduit numele Meu în toată lumea şi până la urmă au primit moarte în cele mai mari chinuri pentru dragostea Mea şi cum de voi n-aţi crezut? Că n-am adus apostoli din India, nici din China, nici din Japonia, n-am adus din alte popoare păgâne, ci din voi i-am ridicat pe aceşti doisprezece oameni, ca să vă înveţe pe limba voastră şi să vă arate adevărul. Iar voi n-aţi voit să credeţi, ci aţi rămas în întuneric”.

Deci, aşa au să judece apostolii pe cele 12 seminţii ale lui Israel. A judeca înseamnă aici „a mustra”, aşa zic Sfinţii Părinţi. Aceşti doisprezece apostoli vor mustra, deci, dar mai ales va mustra Hristos pe poporul evreiesc pentru necredinţa lui, arătându- le că aceştia au crezut şi iată la ce cinste s-au suit, la câtă slavă, învrednicindu-se să stea lângă scaunul Său. El va spune: „Iată câtă cinste le-am dat, pentru că au crezut şi M-au mărturisit în toată lumea. Iar voi n-aţi vrut să credeţi, de aceea duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic!”. Aşa vor judeca apostolii, adică vor mustra cu prezenţa lor, cu slava lor, cu cinstea lor din ceasul acela poporul evreiesc, că nu le-a urmat lor şi învăţăturii lor.

Dar şi Pavel spune în altă parte: „Nu ştiţi, oare, că sfinţii vor judeca lumea?” (I Corinteni 15, 15). Nu numai apostolii, ci şi sfinţii vor judeca lumea. Dar cum? La fel ca şi apostolii. Sfinţii n-au venit dintre îngeri pe pământ, n-au firi netrupeşti, milioanele de sfinţi nu au venit din altă planetă, nici din cer, ci din popoarele pământului.

Şi ei au fost oameni şi au flămânzit şi au suferit dureri şi au avut frică şi osteneală şi au avut carne şi sânge şi rudenii şi neamuri şi bogăţii şi cinste şi toate câte le avem şi noi, dregătorii şi copii; dar au iubit mai presus de toate pe Dumnezeu şi pentru dragostea Lui s-au jertfit până la ultima picătură de sânge.

Şi atunci Dumnezeu va zice tuturor popoarelor: „Vedeţi pe aceşti sfinţi, care au fost ca şi voi oameni pe pământ? Dar au urmat Mie şi au păzit poruncile Mele. De ce n-aţi făcut şi voi aşa?”.

Îmi aduc aminte că eram copil când mi-am pus în gând să merg la mănăstire. Aveam un moş în sat la mine, Neculai Sava, un moş după tată, care nu s-a căsătorit toată viaţa şi ducea viaţă sfântă, fiind dascălul bisericii. Purta o barbă mare, albă. Şi când a auzit că vreau să plec la mănăstire, mi-a dat un ceaslov mic, cu slova veche. Şi ştiţi ce am citit eu întâi în ceaslovul acesta cu slova veche? Condacul zilei de astăzi! Şi scria acolo: „Ca nişte pârgă a firii, Ţie, Săditorului făpturii, lumea Îţi aduce, Doamne, pe purtătorii de Dumnezeu mucenici...” şi celelalte.

Auzi ce sunt sfinţii lui Dumnezeu? Sunt pârga firii omeneşti. Dumnezeu are tot dreptul să ia, din toate popoarele pământului, pârgă, că el a făcut toate popoarele; El le dă viaţă, El le dă hrană, lumină, apă, căldură şi tot ce le e de trebuinţă. Şi întru El şi prin El ne mişcăm. Nu putem să clipim o dată din ochi fără Dumnezeu, pentru că viaţa din noi e de la El şi întru El trăim şi prin El ne mişcăm.

Deci, sfinţii sunt ca o pârgă, ca un rod bine copt şi ales din toate popoarele pământului. Şi această pârgă a neamului omenesc, aceste milioane de sfinţi vor judeca lumea atunci. Cum? Va zice Stăpânul: „Tu spui că n-ai putut să-Mi urmezi Mie, că ai avut femeie. Dar şi aceştia au avut femei, că n-au fost toţi feciorelnici. Tu spui că n-ai putut să vii după Mine, că ai avut avere, că erai în cinste, în dregătorie, că te-ai temut de munci. Dar şi aceştia au avut toate acestea, toate ale firii omeneşti, dar inima lor au pus-o în mâna Mea şi mintea lor şi toată fiinţa lor s-a lipit de Mine. M-au iubit din toată inima şi toate celelalte le-au socotit gunoaie: şi averea şi dregătoria şi cinstea şi frumuseţile şi beţiile şi îmbuibările şi desfrâurile; toate dulceţile lumii acesteia vremelnice şi stricăcioase le-au urât din tot sufletul şi M-au iubit numai pe Mine”.

Şi aşa vor judeca sfinţii lumea, când toate popoarele pământului vor vedea milioane şi milioane de sfinţi aleşi din toate popoarele, strălucind mai tare decât soarele întru împărăţia cerului.

Câtă jale va fi atunci! Cum se spune în Uşa pocăinţei, râuri de lacrimi vor curge atunci din ochii popoarelor, mai mari decât mările de pe faţa pământului; căci se vor face mări de lacrimi. Dar vai, nu vor mai folosi atunci la nimic! Căci vor vedea de câtă cinste se bucură sfinţii, de câtă podoabă, de câtă slavă, de câtă mângâiere, iar ei au rămas să se ducă în gheenă, în foc, să-i mănânce viermii neadormiţi de acolo, în scrâşnirea dinţilor. Căci va fi o despărţire nu pentru un an, nu pentru doi ani, nu pentru o sută, nu pentru o mie, nu pentru sute de mii, ci pentru veacul veacului.

Ce se spune la Evanghelia Judecăţii: „Şi vor merge aceştia, adică drepţii, la viaţa veşnică, iar ceilalţi la muncă veşnică” (cf. Matei 25, 31-46). Ce jale va fi atunci şi cum vor mai plânge! Dar la ce va folosi plânsul atunci? Nu va mai folosi la nimic când vor vedea slava sfinţilor, când sfinţii îi vor mustra pe toţi, îi vor judeca pe toţi şi le vor zice: „Şi noi am fost ca voi, dar nu ne-am legat cu lumea aceasta, nici cu materia, nici cu banul, nici cu dulceaţa, nici cu rudeniile. Noi am iubit pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul, din toată puterea şi Dumnezeu a trăit în noi şi noi în Dumnezeu; şi am fost gata oricând şi în orice clipă să murim pentru Dumnezeu. Şi am şi murit şi cu omul cel dinlăuntru şi cu cel din afară, când a cerut vremea”.

Aşa, fraţilor, aşa vor judeca lumea sfinţii şi apostolii, cu slava şi cu cinstea pe care o vor avea la Dumnezeu. Aşa vor mustra toate popoarele pământului, ceata apostolilor pe evrei, a celorlalţi sfinţi pe popoarele lor, pentru că nu s-au pocăit şi nu le-au urmat lor şi învăţăturii lor.

Fraţi creştini, dar oare de ce mai spune Evanghelia de azi: „Şi tot cel ce va lăsa pentru Mine casă sau moşie, însutit va lua în veacul acesta şi viaţa veşnică va moşteni?”.

Aici parcă ar părea cu neputinţă. Cum adică? Am lepădat toate pentru Hristos şi voi avea chiar aici mai mult decât am lăsat? Oare se va întâmpla aceasta? Da, aşa se va întâmpla. Ce au făcut apostolii? Au lepădat o mreajă şi aceea cârpită şi o luntre stricată, dar pe urmă – se spune în Faptele Apostolilor – toţi creştinii din obştea cea dintâi vindeau averile şi bogăţiile lor şi le aruncau la picioarele apostolilor.

Au fugit de avere şi toate averile le-au moştenit, cum spune Sfântul Efrem Sirul. Au plecat 12 bărbaţi din Ierusalim, fără toiag şi toată lumea au stăpânit şi au păstorit; au plecat fără traistă şi toate bogăţiile lumii le-au adunat, pentru că era Dumnezeu cu dânşii. Căci unde e Dumnezeu, nu le lipseşte nimic celor ce se tem de Dânsul (Psalmi 33, 9-10). Pentru că au aruncat la Dumnezeu grija lor, iar El i-a hrănit.

Dar zice şi de casă, că o vor câştiga însutit. Casa Domnului Dumnezeu este Biserica. Căci spune Mântuitorul: „Casa Mea casă de rugăciune este, iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari!”.

Câte case de acestea, câte biserici nu s-au sfinţit până astăzi? Sfântul Gheorghe a lăsat toate pentru Hristos, dar câte mii de biserici nu are pe faţa pământului? Şi Sfântul Dumitru şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi atâţia martiri şi sfinţi, ca Sfântul Nicolae sau Sfântul Spiridon, au pe numele lor mii şi zeci de mii de biserici pe tot globul pământesc, unde sunt creştinii. Toate acestea sunt casele lor, că lor li s-au închinat şi lui Dumnezeu.

Vezi, sfinţii se cinstesc şi pe pământ de aproape două mii de ani şi au atâtea case de rugăciune, atâtea biserici, nu sute, nu mii, ci zeci de mii; dar şi în ceruri, în Biserica celor întâi născuţi, pururea se prăznuiesc şi pururea se veselesc cu veselia cea negrăită.

Aşa să înţelegeţi că însutit va lua. Cel ce cinsteşte pe Dumnezeu are şi aicea cinste. Căci zice: „Cel ce Mă slăveşte pe Mine, îl voi slăvi”.

Dar ce spune Evanghelia la urmă? „Cei dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă vor fi întâi”. Cum se tâlcuieşte aceasta? Întâi a fost poporul evreiesc; el a fost chemat înaintea noastră de Dumnezeu, încă de pe vremea lui Avraam. El este poporul care s-a închegat din neamul lui Avraam, este poporul lui Israel.

El a avut chemarea înaintea noastră, au fost făcuţi prieteni cu Dumnezeu mai demult, ei proorocii, ei patriarhii, ei jertfelnicul, ei Biserica Legii vechi, ei cunoştinţa de Dumnezeu cea dintâi.

Dar când a venit Stăpânul proorocilor şi Ziditorul lor, n-au crezut. Şi astfel ei, cei dintâi, vor fi cei de pe urmă, pentru că n-au crezut.

Dar cuvântul acesta mai are şi altă tâlcuire. El vorbeşte de cei smeriţi. Omul smerit se socoteşte cel mai de pe urmă dintre toţi, pentru că se socoteşte din adâncul inimii cel mai păcătos, cel mai neputincios, cel mai rău, cel mai nevrednic de mila lui Dumnezeu şi de cinstea de la oameni.

Dar în ziua Judecăţii va fi altfel. Căci se zice: „Dumnezeu celor smeriţi le dă har şi celor mândri le stă împotrivă” (Matei 23, 12).

În ziua aceea, când va judeca Dumnezeu inimile, nu va căuta la mitre arhiereşti, nici la coroane împărăteşti, nici la dregătorii înalte. Va căuta la inimile noastre. Cel mai umil ţăran, cel mai necăjit om, cel care stă în gunoi... şi se roagă cu lacrimi lui Dumnezeu, sau e la închisoare şi se roagă, sau e undeva străin, sau bolnav undeva în pat, suspinând din adâncul inimii către Dumnezeu, sau e o văduvă săracă, căreia nu-i deschide nimeni uşa şi zace cu copiii ei în necaz şi în scârbe, dar se roagă lui Dumnezeu.

Toţi aceştia vor fi în ziua Judecăţii mai mari decât împăratul lumii de astăzi şi a celei de mâine şi a celei de alaltăieri. Că Dumnezeu nu va căuta la faţă, cum i-a spus lui Samuel, când a ales pe David.

Dumnezeu caută şi acum la inima omului, dar cu atât mai mult atunci, în ziua Judecăţii. Se vor slăvi atunci cei smeriţi, cei nebăgaţi în seamă, cei ocărâţi, cei prigoniţi pentru dreptate, cei săraci cu duhul, care se socotesc pururea săraci de fapta bună, cei ce flămânzesc pentru dreptate şi doresc să facă dreptate şi toţi pe care i-a fericit Hristos.

Se vor ferici atunci cei nebăgaţi în seamă, cei ce au fost ca gunoiul pământului. Cele simple şi nebăgate în seamă ale lumii vor ruşina pe cei înţelepţi. Cele slabe vor ruşina pe cele tari.

De aceea zice că cele de pe urmă vor fi cele dintâi. Cei pe care nu-i băgăm noi în seamă acuma, dacă se roagă lui Dumnezeu din toată inima, vor străluci mai mult decât soarele în împărăţia cerului şi împăraţii lumii şi toţi puternicii pământului vor fi atunci gunoi înaintea lui Dumnezeu, dacă nu vor fi avut credinţă în El. Căci El este drept şi dreptatea Lui rămâne în veacul veacului.

Iubiţi credincioşi, v-am întocmit un mic cuvânt la Evanghelia de astăzi. Mai sunt multe de vorbit despre ea şi despre sfinţii lui Dumnezeu. Dar dacă aş vorbi numai de un sfânt, ar trebui să vorbesc ani de zile. Dar despre toţi sfinţii, cine poate vorbi?! Poate cineva să aibă o mie de guri şi să vorbească la nesfârşit şi tot nu poate să descrie faptele sfinţilor.

Aţi auzit cum numără Apostolul de astăzi ostenelile sfinţilor: prin credinţă – zice – au biruit războaie, au suferit de sabie, de foame, de sete, de frig, s-au fierăstruit, au rătăcit în cojoace, în piei de capre. Şi lumea nu e vrednică de ei. Ce să spun de toţi sfinţii? E prea greu de spus.

Atâta spun numai, că sfinţii lui Dumnezeu L-au iubit pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea lor. S-au făcut în lumea aceasta fii după dar ai Lui, cum suntem şi noi prin dumnezeiescul Botez, iar dincolo se vor veseli în vecii vecilor de Dânsul. Că unde este Stăpânul, acolo vor fi şi slugile lui. AMIN!

VA URMA