MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 14 IUNIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

B.

Decese

·         767: A decedat marele jurist arab  Abou Ḥanīfah (n. 699), fondator al scolii hanafite  de drept islamic.

·         1548: A decedat compozitorul francez Carpentras (Elzéar Genet) (n.cca. 1470 ), ramas faimos prin „Lamentatiile”sale, pastrate in repertoriul Corului papal inca din secolul XVI.

·         1574: Ioan Vodă cel Viteaz (alternativ Ioan Vodă cel Cumplit^[1] sau Ioan Vodă Armeanul), (n. 1 ianuarie 1521 – d. 14 iunie 1574,^[2] Roșcani, Băneasa, Covurlui, România) a fost domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574. După domnia sa, în Moldova a fost introdusă instituția mucarerului. În timpul domniei sale a dus o politică de întărire a autorității princiare, lovind în boierime, care l-a numit „Ioan Vodă cel Cumplit”.^[4] A vrut să preia domnia încă de la răsturnarea lui Alexandru Lăpușneanu de către Despot Vodă. Neizbutind și nefiind ajutat nici de tătari, polonezi sau germani, se retrage la Constantinopol. Exilat la Rhodos în urma insistențelor reînscăunatului Alexandru Lăpușneanu, ajunge negustor de pietre scumpe, obținând avere și trecere la Constantinopol . Punându-se în legătură cu boierii moldoveni, între care cu Ieremia Golia Cernăuțeanul, nemulțumit de prea multa plecare către polonezi a lui Bogdan Lăpușneanu, fiul lui Alexandru Lăpușneanu, jurând credință turcilor, Ioan Vodă câștigă tronul Moldovei. Bogdan Lăpușneanu e învins și gonit cu tot ajutorul polonez, ba chiar înlăturat și din Polonia. Văzându-și visul împlinit, caută să-și asigure tronul în exterior, punându-se bine și cu turcii și cu polonezii, pe de o parte, iar pe de alta asmuțindu-i pe unii împotriva altora prin tot felul de iscodiri, uneltiri și minciuni. Pe plan intern, persecută și chinuie cumplit pe boieri și clerici, de unde și supranumele de „cel Cumplit”. În curând însă se ivesc piedici în domnia lui.

Alexandru al II-lea Mircea și fratele său Petru Șchiopul pătrund în primăvara anului 1574 în Moldova, cu sprijin turcesc, pentru a-l instala pe acesta din urma pe tronul principatului în locul lui Ioan Vodă.

Aliat cu cazacii din Zaporojia, se aruncă într-un șir de lupte, care reprezintă momentele cele mai glorioase ale domniei acestui voievod.^[5] Întâmpină armata invadatoare a lui Alexandru Vodă al Munteniei, care susținută și de un contingent otoman îl aducea pe Petru Șchiopul domn în Moldova, învingând-o într-o acțiune fulgerătoare lângă Jiliște, la vadul Râmna (Râmnicu Sărat). Pune la Târgoviște domn pe un credincios de-al său, Vintilă, îndreaptându-se apoi spre Brăila, unde se refugiase Petru Șchiopul. Aici se dă o bătălie în care Ioan Vodă învinge, după care se îndreaptă spre Bugeac pentru a-i sprijini pe cazaci. Învinge trei corpuri de oaste turcească la Tighina și Cetatea Albă. Are loc o nouă expediție în vara lui 1574, alcătuită din turci, tătari și munteni. În timp ce Ioan Vodă îi învinge și alungă pe tătari, Golia e trimis să-i țină pe turci la Dunăre. Turcii reușesc să treacă, iar Golia fuge spre Ioan Vodă aflat cu oștirea lângă iezerul Cahulului, direcție în care se îndreaptă și oastea turcă. Aici se dă lupta și călărimea boierilor în frunte cu Golia trece la dușman. Sosirea tătarilor îi copleșește pe moldoveni, care se retrag în satul Roșcani, în apropiere. După o lungă și eroică, dar și zadarnică rezistență, Ioan Vodă s-a predat, primind asigurări că oștenii săi vor fi, în schimb, cruțați. Turcii îl ucid însă legându-l de cozile a două cămile, pentru a-l sfârteca (10-11 iunie). Oștirea, care nu apucase să părăsească locul luptei, se întoarce atunci spre turci, și oștenii lui Ioan Vodă reîncep lupta pentru a răzbuna moartea mișelească a voievodului.^[6]

Îngrijorați de zvonurile pe care le primeau despre mulțimea dușmanilor, înainte de bătălia de la Iezerul Cahulului, întrebându-și Domnul despre acest aspect, Ioan Vodă le-ar fi dat răspunsul: „îi vom socoti în luptă” A fost fiul lui Ștefăniță și al unei armence, care provenea din familia armeană Serpega, fiica lui Basarab cel Tânăr Țepeluș. Ioan Vodă a fost căsătorit înainte de domnie cu Maria Rostowski și ca domn, cu Maria Huru, fiica boierului Lupea Huru, pârcălab de Hotin. A avut un fiu, Ștefan Surdul, domnitor în Țara Românească (iunie 1591 - noiembrie 1592).

După moartea lui Ioan Vodă cel Viteaz, doi frați de-ai lui după mamă și un nepot, au ajuns pe tronul Moldovei: Ioan "Nicoară" Potcoavă (Crețul), Alexandru Sarpega și Petru Cazacul, care era fiul lui Alexandru, iar un alt frate și un alt nepot au fost doar pretendenți: Constantin (frate) și Lazăr (nepot).  

Ioan Vodă cel Cumplit
Domn al Moldovei
Ioan Vodă
Date personale
Născut	1521
Decedat	14 iunie 1574 Roșcani
Cauza decesului	pedeapsa cu moartea (decapitare)
Părinți	Ștefan al IV-lea al Moldovei
Căsătorit cu	Maria de Rostov Maria Huru
Copii	Ștefan Surdul
Cetățenie	Moldova
Ocupație	conducător militar[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Mușatini
Domnie
Domnie	februarie 1572 - iunie 1574
Predecesor	Bogdan al IV-lea Lăpușneanu
Succesor	Petru Șchiopul

·         1594: Orlando di Lasso (ortografiat și Orlando de Lassus, Orlandus Lassus, Orlande de Lassus, Roland de Lassus, sau Roland Delattre, n. 1532—posibil 1530—la Mons în Hainaut — d. 14 iunie 1594 la München) a fost un muzician și compozitor influent al Europei în secolul al XVI-lea.

A fost cântăreț în corul de copii al catedralei Sf. Nicholas din localitate, luând contact cu frumusețea compozițiilor lui Johannes Ockeghem sau Josquin des Prés. A călătorit în Sicilia, Milano, Roma, în Franța, Anglia, iar ultimii 40 de ani i-a petrecut în capitala Bavariei, München, în calitate de capelmaestru.

Amprenta stilului său original este dată de polifonia liberă, utilizarea disonanțelor, folosirea corului dublu, verva, umorul, bonomia și jocul de cuvinte. A compus lucrări religioase (misse sau liturghii, motete) și laice (madrigalul, care ocupă un loc important în creația sa).  

Orlando di Lasso
Orlando di Lasso
Date personale
Născut	1532[1]  Mons, Belgia[2]
Decedat	14 iunie 1594 (62 de ani)[3][1][4][5][6][7][8]  München, Electoratul Bavariei[*][9]
Copii	Regina di Lasso[*][10] Ferdinando di Lasso[*][11][10] Rudolph di Lasso[*][12]
Cetățenie	Țările de Jos Habsburgice[*]
Ocupație	compozitor kapellmeister[*]
Activitate
Gen muzical	Motet Polifonie Renaissance music[*]
Premii	Order of the Golden Spur[*

* 1709: Gabriel Nicolas de La Reynie, ortografiat și La Reinie (n. 25 mai 1625,^[1] Limoges, Franța^[2] – d. 14 iunie 1709,^[3] Paris, Regatul Franței^[4]) a fost primul locotenent general al poliției din Paris. Prin acțiunea sa energică, reformele sale inovatoare și rigoarea sa morală, mai ales în perioada îngrozitoare a otrăvurilor, este adesea considerat părintele poliției judiciare. Fiul cel mai mic al lui Jean Nicolas, sieur de Traslage, locotenent general al regelui în Haut Limousin, primește moșia La Reynie, o proprietate amărâtă de 200 de livre pe an, din averea bunicii sale, născută Hugon. În 1698 a moștenit castelul de la Traslage (Vicq-sur-Breuilh, după nepotul său, părintele Jean Nicolas de Traslage), apoi în 1705 a cumpărat baronia din Vicq. Magistrat în președinția din Angoulême, apoi președinte al celei de la Bordeaux, el rezistă Frondei, servește ca steward guvernatorului din Guyenne, ducele d'Epernon, care îl face cunoscut curții.

Observat de Colbert, se speră că va inaugura noua funcție de locotenent de poliție la Paris în 1667, poziție pe care și-a asumat-o timp de treizeci de ani. Multă vreme a rămas văduv al primei sale soții, s-a căsătorit, în 1668, cu Gabrielle de Garibal, care îi aduce o casă în Vaugirard, casă despre ca cărei grădini se spune că au fost proiectate de Le Notre^[5]. Reynie a devenit consilier de stat în 1680 .

"Poliția consistă în repausul public și privat, în protejarea orașul de lucruri care pot provoca tulburări." Edictul pe care Colbert îl prezintă lui Ludovic al XIV-lea (Edictul din Saint-Germain-en-Laye, 15 martie 1667) rezultă din evoluția moravurilor franceze din ultimele secole în problemele de siguranță publică. El are în vedere o abordare globală a criminalității și este actul fondator al poliției în cadrul Vechiului Regim, clarificând o situație moștenită din Evul Mediu.

Poliția și siguranța restaurate la Paris, 1665. Charles Le Brun. Schiță pentru Galeria de Gheață. Subiectul este instituirea iluminatului public și o pază sub comanda unui locotenent de poliție (1667) menit să pună capăt nesiguranței care domnea în orașul Paris imediat ce se lăsa noaptea. Primul locotenent de poliție remarcabil: Nicolas de La Reynie, care a fost în funcție timp de treizeci de ani între 1667 și 1697 ^[6]

.

Sarcina locotenentului de poliție pe care îl instituie își propune să creeze o putere autonomă care să asigure buna desfășurare a activității orașului, indiferent de presiunea pe care o poate suferi. Paris este primul oraș preocupat de această măsură. Nicolas de La Reynie este primul locotenent general de poliție, funcție pe care o deține din martie 1667 până în ianuarie 1697. Judecător apoi stăpânește cererile către consiliul de stat, el cunoaște complet instituțiile. Toți locotenenții generali care îi succed au o pregătire similară. Numit de rege, locotenentul poliției este revocabil <i>ad nutum</i>. Dacă edilul îi conferă locotenentului poliției unele misiuni (lupta împotriva delincvenței, incendiul, inundațiile, poliția economică, moravurile etc.), el îl lasă pe Nicolas de La Reynie să-și organizeze administrația, aduncând sub autoritatea sa vechile instituții.

În acel moment, patru „poliții” concurează între ele la Paris:

1. Comisarii din Châtelet,
2. Arcașii și cei scutiți de gardă,
3. Compania locotenentului pentru crime
4. Președintele Tribunalului din Île de la Cité.

El reorganizează aceste poliții și le ia sub controlul său, bazându-se în principal pe comisari, în ale căror grații intră obținând obținând pentru ei un tratament regulat și beneficii fiscale. Sub jurisdicția sa, ei devin „comisari de poliție” (termen pe care l-a inventat^[7]). Numărul acestora este crescut la 48. Răspândiți în cele 17 districte din Paris, aceștia își raportează zilnic activitatea locotenentului de poliție (care a devenit locotenent-general în 1699, când organizarea înființată la Paris este extinsă în întregul regat).

De asemenea, Nicolas de La Reynie se bazează pe o rețea de informatori plătiți din toate mediile sociale: „turnătorii (les mouches = muștele)” în libertate, iar „ciripitorii (les moutons = oile)” în închisori. De asemenea, poate, la nevoie, apela la forțele armate, fie mareșalatul din Ile-de-France, fie Garda Parisului (aproximativ o mie de gardieni ai porților și zidurilor Parisului). Mai presus de toate, locotenentul general de poliție se bazează pe meseriași, pe cei din piețe, din școli, de la arhive etc.

El a restabilit autoritatea regală punând la punct pe guvernatorul Parisului, pe deținătorii de fiefuri-enclave în Paris, Parlamentul, obișnuit până atunci să ia hotărâri în materii polițienești, pe starostelui comercianților și municipalitatea pariziene.

La Reynie reprimă tipărirea și colportarea scrierilor sedițioase, crime pe care el le judecă direct și foarte sever. Responsabil de executarea faimoaselor lettres de cachet, el ia parte la politica înaltă atunci când asigură aprovizionarea cu porumb a Parisului sau când aplică, cu omenie, persecuțiile împotriva protestanților refractari sau supravegherea unor noi convertiți.

De asemenea, datorită metodelor sale dure, Parisul devine în acel moment cel mai curat oraș al Europei (finanțat prin impozitul numit Noroi și felinare) și că eradică curțile miracolelor. Îi datorează iluminatul public, punând felinare chiar și pe aleile întunecate (de unde și expresia „Paris ville lumière”), care a servit în a face străzile mai sigure, primele reguli de circulație și de parcare, pavaj stradal și alimentare cu apă.

La Reynie este, de asemenea, judecător sau procuror în mari procese extraordinare, precum cel al Complotului lui Latréaumont, vinovații fiind executați pentru conspirație (1674), cel al Afacerii otrăvurilor, care a durat trei ani (1679-1682) și a implicat 400 suspecți, sau Procesul Quiétismului.

El a demisionat din funcția de locotenent general în 1697, păstrându-și funcția în Consiliul de Stat și a murit la 14 iunie 1709, la vârsta de 84 de ani.  

Gabriel Nicolas de La Reynie
Gabriel Nicolas de La Reynie
Date personale
Născut	25 mai 1625[1]  Limoges, Franța[2]
Decedat	14 iunie 1709 (84 de ani)[3]  Paris, Regatul Franței[4]
Cetățenie	Franța
Ocupație	magistrat[*

* 1733: Ecaterina Ivanovna a Rusiei (20 octombrie 1691 – 14 iunie 1733) a fost fiica Țarului Ivan al V-lea al Rusiei, sora mai mare a împărătesei Ana a Rusiei și nepoata de frate a Țarului Petru cel Mare. Prin căsătorie a devenit Ducesă de Mecklenburg-Schwerin.    Născută la Moscova și botezată la mănăstirea Chudov, nașii Ecaterinei au fost: unchiul ei Țarul Petru I și mătușa ei Prințesa Tatiana. A fost a treia din cinci fiice însă moartea surorii mai mari, Maria, la vârsta de trei ani, în 1692, și a Feodosiei la vârsta de un an, au făcut ca ea să fie fiica cea mare a părinților ei. Două alte surori s-au născut mai târziu: Anna, viitoarea împărăteasă a Rusiei și Praskovia.

Ecaterina (care s-a spus că ar fi fost copilul favorit al mamei ei), și-a petrecut copilăria pe moșia mamei ei de la Izmaylovo, care a fost și locul nașterii bunicului patern Țarul Alexis. Ca și surorile ei mai mici ea a primit o educație occidentală: a studiat franceza și germana, dansul și eticheta. Profesorii ei au fost Johann-Dietrich Christopher Osterman (fratele viitorului vice-cancelar) și francezul Etienne Rambur. În 1708 familia s-a mutat în noua capitală, Sankt Petersburg. Potrivit contemporanilor, Ecaterina a fost descrisă ca o frumusețe brunetă, mică de statură, cu tenul alb și populară în societate datorită farmecului și a sociabilității.

La cererea unchiului ei Petru I, ea s-a căsătorit la 19 aprilie 1716 la Danzig cu Karl Leopold, Duce de Mecklenburg. Inițial Karl a propus-o pe sora Ecaterinei, Anna (atunci ducesa văduvă de Courland), însă Petru a ales-o pe Ecaterina pentru a-i fi soție. Căsătoria a creat o alianță politică între Rusia și Mecklenburg împotriva Suediei și a fost avantajoasă pentru Petru, care își dorea să folosească portul din Mecklenburg pentru flota sa. Conform contractului de căsătorie, ducele a fost de acord ca viitoarea lui soție să-și păstreze credința ortodoxă și să-i plătească o sumă de 6.000 de taleri pe an. În schimb, Petru I ar urma să contribuie la încercările ducelui de a cuceri orașul Wismar.

Mariajul a fost nefericit, Karl Leopold abuzând de Ecaterina. Ea a scăpat plecând în Rusia în 1722 împreună cu fiica ei Elisabeth Catherine Christine de Mecklenburg-Schwerin în vârstă de patru ani. Cuplul nu a divorțat însă nu s-au mai văzut niciodată.

După moartea țarului Petru al II-lea în 1730, Ecaterina a fost considerată ca prima candidată la tron însă teama că soțul ei ar câștiga influență în Rusia a feterminat Consiliul să se îndrepte spre sora acesteia, Anna. La 12 mai 1733 Ecaterina a fost prezentă atunci când fiica ei s-a convertit la religia ortodoxă și a primit numele de Anna Leopoldovna, lucru care a transformat-o într-un candidat acceptabil ca moștenitor al tronului​​. Ecaterina a murit o lună mai târziu.  

Ecaterina Ivanovna
Ducesă de Mecklenburg-Schwerin
Date personale
Născută	20 octombrie 1691 Moscova
Decedată	14 iunie 1733 (41 de ani) Sankt Petersburg
Înmormântată	Alexander Nevsky Lavra[*]
Părinți	Ivan al V-lea al Rusiei Praskovia Saltykova[*]
Frați și surori	Tsarevna Praskovya Ivanovna of Russia[*] Ana a Rusiei Maria Ivanovna[*] Theodosia Ivanovna[*]
Căsătorită cu	Karl Leopold, Duce de Mecklenburg
Copii	Marea Ducesă Anna Leopoldovna a Rusiei
Cetățenie	Imperiul Rus
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa Romanov

·         1746: Colin MacLaurin, matematician scoțian (n. 1698)

* 1814: Frederic Christian al II-lea, Duce de Augustenborg (28 septembrie 1765 – 14 iunie 1814) a fost prinț danez și magnat feudal. A deținut insula Als și câteva castele (cum ar fi Sonderborg) în Schleswig. A fost fiul cel mare al lui Frederic Christian I, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (1721–1794) și a verișoarei acestuia, Prințesa Charlotte de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Plön (1744–1770). Până la decesul tatălui său, a fost numit Prinț Ereditar de Augustenborg.

Prin sângele lui curgea mult sânge danez prin bunica maternă, bunica paternă și străbunica paternă, care s-au născut contesă de Reventlow, contesă de Danneskiold-Samsoe și contesă de Ahlefeldt-Langeland. A fost înrudit îndeaproape cu toate familiile daneze ale înaltei nobilimi a vremii.

În 1786, la vârsta de 20 de ani, s-a căsătorit cu o verișoară îndepărtată în vârstă de 14 ani, Louise Auguste a Danemarcei și Norvegiei (1771–1843), fiica reginei Caroline Mathilde a Danemarcei. Louise Auguste s-a născut în timpul mariajului reginei cu regele Christian al VII-lea al Danemarcei și Norvegiei, însă zvonurile spuneau că adevăratul ei tată era Johann Friedrich Struensee, medicul regelui și regentul de facto al țării în momentul nașterii ei. Nunta a avut loc la 27 mai 1786 la Palatul Christiansborg.

Cuplul a locuit la Castel timp de mulți ani, până la incendiul din 1794 și decesul tatălui lui, Ducele de Augustenborg Frederick Christian I. Prințul a moștenit ducatul.

Frederic Christian al II-lea și Louise Auguste au avut trei copii:

• Caroline Amalia (28 iunie 1796 – 9 martie 1881); căsătorită în 1815 cu Prințul Christian Frederick al Danemarcei (d. 1848), viitorul rege Christian al VIII-lea al Danemarcei; nu au avut copii
• Christian August al II-lea (19 iulie 1798 – 11 martie 1869); viitorul Duce de Holstein-Sonderburg-Augustenburg
• Frederick Emil August (23 august - 2 iulie 1865); s-a căsătorit în 1829 cu contesa Henriette Danneskjold-Samsøe (1806–1858), o nobilă daneză aparținând ramurei nelegitime a Casei de Oldenburg; au avut copii  

  Frederic Christian al II-lea
  Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
  Portret al lui Frederic Christian II, Duce de Augustenborg, de Anton Graff
  Date personale
  Născut	28 septembrie 1765 Palatul Augustenborg, Danemarca
  Decedat	14 iunie 1814 (48 de ani) Palatul Augustenborg, Danemarca
  Înmormântat	Sønderborg Castle[*]
  Părinți	Frederick Christian I[*] Princess Charlotte Amalie Wilhelmine of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Plön[*]
  Frați și surori	Charles August, Crown Prince of Sweden[*] Frederik Carl Emil af Slesvig-Holsten-Sønderborg-Augustenborg[*] Louise Charlotte Carolina von Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg[*]
  Căsătorit cu	Prințesa Louise Auguste a Danemarcei
  Copii	Caroline Amalie, regină a Danemarcei Christian August II Frederic, Prinț de Noer
  Cetățenie	Danemarca
  Religie	Lutheranism
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
  Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
  Domnie	13 noiembrie 1794–14 iunie 1814
  Predecesor	Frederic Christian I
  Succesor	Christian August II

  * 1828: Karl August, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach (3 septembrie 1757 – 14 iunie 1828) a fost Duce de Saxa-Weimar și de Saxa-Eisenach din 1758, Duce de Saxa-Weimar-Eisenach de la crearea ducatului în 1809 și Mare Duce din 1815 până la moartea sa. Este menționat pentru strălucirea intelectuală a curții sale. 
  Karl August von Sachsen-Weimar-Eisenach, 1769
  Născut la Weimar, a fost fiul cel mare al lui Ernst August al II-lea, Duce de Saxa-Weimar și a soției acestuia, Anna Amalia de Brunswick-Wolfenbüttel. Tatăl său a murit când Karl August avea nouă luni (28 mai 1758) iar băiatul a intrat sub regența și sub supravegherea mamei sale. Guvernantul său a fost contele Johann Eustach von Görtz, un nobil german de școală veche. În 1771 poetul Christoph Martin Wieland a fost numit tutorele său. În 1774, poetul Karl Ludwig von Knebel a venit la Weimar ca tutore al fratelui său, tânărul prinț Frederick Ferdinand Constantin.
  La Frankfurt, Knebel l-a prezentat pe Karl August tânărului Johann Wolfgang Goethe și acest lucru a marcat începutul unei prietenii importante.
  La Karlsruhe la 3 octombrie 1775, după ce s-a întors la Weimar și și-a asumat guvernarea ducatului, Karl August s-a căsătorit cu Louisa de Hesse-Darmstadt, fiica cea mică a lui Ludovic al IX-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt. Căsătoria a fost în întregime în scop dinastic și a dus la consolidarea ducatul de Saxa-Weimar în cadrul Sfântului Imperiu Roman.
  Ducele era un mare băutor, dar, de asemenea, un sportiv bun. A fost interesat de literatură, artă, știință, l-a sprijinit financiar pe Goethe, a fondat Fürstliche freie Zeichenschule Weimar și a încurajat clasicismul. Criticii i-au lăudat hotărârea sa în pictură, biologii au găsit în el un expert în anatomie. Nu a neglijat nici guvernarea micului său stat.
  Scopul lui a fost de a educa oamenii, învățământul fiind în opinia sa, așa cum a explicat mai târziu, spre disperarea lui Metternich și școlii sale, cel care ajută oamenii să obțină independența de judecată. Pentru acest scop Herder a fost chemat la Weimar pentru a reforma sistemul de învățământ; Universitatea din Jena a atins apogeul faimei sale și Weimar a devenit centrul intelectual al Germaniei.
  S-a confruntat devreme cu problema prezentată de dezintegrarea Sfântului Imperiu Roman, și a început să lucreze pentru unitatea Germaniei. Planurile împăratului Iosif al II-lea, care amenințau să absoarbă o mare parte a Germaniei în monarhia habsburgică eterogenă, l-au aruncat în brațele Prusiei, și el a fost motorul înființării Ligii germane a prinților (Fürstenbund) în 1785, prin care, sub conducerea lui Frederic cel Mare, planurile împăratului Iosif al II-lea au fost oprite.
  În 1788 Karl August a intrat în armata prusacă cu rangul de general maior și a primit comanda unui regiment. În această calitate a fost prezent, împreună cu Goethe, în Bătălia de la Valmy din 1792 și în 1794 în Asediul de la Mainz și în Bătăliile de la Pirmasenz (14 septembrie) și Kaiserslautern (28–30 noiembrie).
  

  Karl August, 1822
  După aceasta, nemulțumit de atitudinea puterilor, el a demisionat dar revenit odată cu ascensiunea prietenului său, regele Frederic Wilhelm al III-lea la tron prusac. A urmat campania dezastruoasă de la Jena (1806).
  Pentru a preveni confiscarea teritoriilor sale, Karl August a fost nevoit să se alăture Confederației Rinului. Din acest moment până după campania din Moscova din 1812 contingentului său a luptat sub steagul francez în toate războaiele napoleoniene. Totuși, în 1813 el s-a alăturat Marii Alianțe și la începutul anului 1814 a preluat comanda unui corp de 30.000 de oameni și și-a desfășurat activitatea în Țările de Jos. Karl August a murit la Graditz, în apropiere de Torgau, în 1828, la vârsta de 70 de ani. Asupra contemporanilor săi din cele mai diverse tipuri personalitatea sa a făcut o puternică impresie. Karl von Dalberg a declarat că el niciodată nu a întâlnit un prinț cu o înțelegere, caracter și sinceritate atât de mari;
  A lăsat doi fii în viață: Karl Frederic, care i-a succedat, și Karl Bernhard, un lider militar care după Congresul de la Viena a devenit colonel al unui regiment în serviciul regelui Țărilor de Jos. Singura fiică a Karl August, Karoline Luise, s-a căsătorit cu Frederic Ludwig, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin și a fost mama Elenei (1814 - 1858), soția lui Ferdinand, Duce de Orleans, fiul cel mare al regelui Ludovic-Filip al Franței.  
  Copiii lui Karl August, de Luise Auguste: Karl Frederick, viitorul Mare Duce, Karoline Luise și Karl Bernhard.
  Karl August și Luise Auguste au avut șapte copii:
  1. Luise Auguste Amalie (n. Weimar, 3 februarie 1779 - d. Weimar, 24 martie 1784).
  2. o fiică (n./d. Weimar, 10 septembrie 1781).
  3. Karl Frederic, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach (n. Weimar, 2 februarie 1783 - d. Schloss Belvedere, 8 iulie 1853).
  4. un fiu (n./d. Weimar, 26 februarie 1785).
  5. Karoline Luise (n. Weimar, 18 iulie 1786 - d. Ludwigslust, 20 ianuarie 1816), s-a căsătorit la 1 iulie 1810 cu Frederick Ludwig, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin.
  6. un fiu (n./d. Weimar, 13 aprilie 1789).
  7. Karl Bernhard (n. Weimar, 30 mai 1792 - d. Liebenstein, 31 iulie 1862).
  În plus, Karl August a avut cinci copii cu alte femei:
  • Cu Eva Dorothea Wiegand (n. 1755 - d. 1828)
    1. Johann Karl Sebastian Klein (n. Stützerbach, 9 iunie 1779 - d. Weimar, 28 iunie 1830), căsătorit la 22 aprilie 1817 cu Anna Fredericka Henriette Müller.
  • Cu Luise Rudorf (n. 1777 - d. 1852)
    1. Karl Wilhelm de Knebel (n. Templin, 18 ianuarie 1796 - d. Jena, 16 noiembrie 1861), căsătorit prima dată la 6 februarie 1825 cu Fredericka de Geusau, cu care a avut un fiu care a murit în copilărie, înainte de divorțul părinților din anul 1837; s-a căsătorit a doua oară la 14 mai 1839 cu Josephine Karoline Emilie Trautmann, cu care a avut un fiu și două fiice.
  • Cu Henriette Karoline Fredericka Jagemann (n. 1777 - d. 1848)
    1. Karl von Heygendorff (n. Weimar, 25 decembrie 1806 - d. Dresda, 17 februarie 1895)
    2. August de Heygendorff (n. Weimar, 10 august 1810 - d. Dresda, 23 ianuarie 1874).
    3. Mariana de Heygendorff (n. Weimar, 8 aprilie 1812 - d. 10 august 1836), căsătorită la 15 octombrie 1835 cu Daniel, Baron Tindal.   

       Karl August
       Date personale
       Născut	3 septembrie 1757 Weimar
       Decedat	14 iunie 1828 (70 de ani) Graditz, în apopiere de Torgau
       Înmormântat	Historical Cemetery, Weimar[*]
       Părinți	Ernst August al II-lea Anna Amalia de Brunswick-Wolfenbüttel
       Frați și surori	Prince Frederick Ferdinand Constantin of Saxe-Weimar-Eisenach[*]
       Căsătorit cu	Louisa de Hesse-Darmstadt
       Copii	Prințesa Luise Auguste Amalie Karl Frederic Karoline Luise, Mare Ducesă Ereditară de Mecklenburg-Schwerin Prințul Bernhard
       Cetățenie	Germania
       Religie	luteranism
       Ocupație	politician
       Apartenență nobiliară
       Titluri	duce
       Familie nobiliară	Casa de Saxa-Weimar-Eisenach
       Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach
       Domnie	1815-1828
       Predecesor	Titlu nou
       Succesor	Karl Frederic

·         1837 - A murit poetul Giacomo Leopardi, unul dintre cei mai importanti poeti ai secolului XIX (n. 29.06.1798).

·         1886 - A murit dramaturgul A.N.Ostrovski, intemeietor al teatrului national rus (2.06.1886 - stil vechi) (n. 12.04.1823).

·         1903: Carl Gegenbaur, anatomist german (n. 1826)

·         1911: Johan Svendsen, compozitor norvegian (n. 1840)

·         1915: Ion N. Lahovari (n. 25 ianuarie 1844, București, Țara Românească – d. 14 iunie 1915, București, România) a fost un politician și ministru român. A fost tatăl principesei Martha Bibescu. A fost fratele lui Alexandru N. Lahovari și Iacob N. Lahovari. A făcut studii juridice la Paris, iar după întoarcerea în țară a profesat ca avocat la București.

A fost ales deputat, fiind din 1871 membru în Partidul Conservator. Între 1899-1900 a fost ministru de externe în cabinetul Gheorghe Gr. Cantacuzino. A fost Ministru Plenipotențiar al României la Paris și Ministru al Afacerilor Externe.^[2][3] A fost membru al senatului din partea partidului conservator, având și funcția de președinte al Senatului.  

Ion N. Lahovari
Ion N. Lahovari
Date personale
Născut	25 ianuarie 1844  București, Țara Românească
Decedat	14 iunie 1915 (71 de ani)  București, România
Părinți	Q18538430[*]
Frați și surori	Iacob N. Lahovari Alexandru N. Lahovari Constantin Lahovary[*]
Copii	Martha Bibescu
Cetățenie	România
Ocupație	politician diplomat
Membru al Camerei Deputaților a României
Partid politic	Partidul Conservator Ioan Lahovary - caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină   Ioan Lahovary - caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină

·         1920 - A murit Max Weber, filosof si sociolog, cunoscut prin lucrarea sa “Etica protestanta si spiritul capitalismului” (n. 21.04.1864). Maximilian Weber (n. 21 aprilie 1864 – d. 14 iunie 1920) a fost un economist politic și sociolog german, fiind considerat unul dintre fondatorii studiului modern al sociologiei și administrării publice. El și-a început cariera la Universitatea din Berlin, și mai târziu a lucrat la Universitatea Freiburg, Universitatea din Heidelberg, Universitatea din Viena și la Universitatea din München. A fost o persoană influentă în politica germană contemporană, fiind unul dintre negociatorii Germaniei la Tratatul de la Versailles și membru al comisiei însărcinate cu susținerea Constituției de la Weimar. S-a ocupat în principal cu studiul sociologiei religiilor și a guvernului, dar prin munca sa a adus contribuții și în domeniul economiei.

·         1926: Mary Cassatt, pictoriță americană (n. 1844)

·         1927 - A murit scriitorul Jerome K. Jerome (“Trei intr-o barca”) (n. 2.05.1859). Jerome Klapka Jerome (n. 2 mai 1859, Walsall, Staffordshire – d. 14 iunie 1927, Northampton) a fost un eseist, romancier și umorist englez, cel mai bine cunoscut pentru romanul satiric Trei într-o barcă (Three Men in a Boat – to Say Nothing of the Dog). S-a născut și a crescut în sărăcie la Londra, într-o casă, care este astăzi un muzeu dedicat lui. Alte titluri cunoscute sunt: colecția de eseuri „Gândurile trândave ale unui pierde-vară” și „Trei pe două biciclete„, o continuare a romanului „Trei într-o barcă„. Prin proza sa umoristică, a manifestat înțelegere pentru slăbiciunile omenești și capacitatea de a descoperi partea comică a neplăcerilor domestice. A fost unul dintre fondatorii revistei The Idler.

·         1932: Nicolae Vermont, pictor român (n. 1866)

·         1932 - A murit Constantin Coanda, general si om politic, tatal savantului Henri Coanda; a fost membru al delegatiei romane la Conferinta de Pace de la Paris (1919) si presedinte al Consiliului de Ministri in perioada 24.10-29.10.1918 (n.4.03.1857).

·         1936 - A murit Maxim Gorki (Alexei Peskov), prozator şi dramaturg rus (piese de teatru: “Azilul de noapte”, trilogia autobiografică “Copilăria mea”, “La stăpîni”, “Universităţile mele”) (n.16.03.1868). Alexei Maximovici Peșkov (n. 16 martie 1868 (S.N. 28 martie)– d. 18 iunie 1936), mai bine cunoscut ca Maxim Gorki, a fost un scriitor rus/sovietic, fondator al realismului socialist în literatură și activist politic. S-a născut în orașul Nijni Novgorod și a murit la Moscova. Din 1906 până în 1913 și din 1921 până în 1929 a trăit în străinătate, în special pe Insula Capri. După reîntoarcerea în Uniunea Sovietică, a acceptat politica culturală a vremii, dar nu i s-a mai permis să părăsească țara.

·         1940 - A murit regizorul american George Fitzmaurice. A realizat filme de succes cu actori celebri (Rudolf Valentino, Greta Garbo, R. Colman) (n.13.02.1885).

* 1945: Grigori Borisovici Adamov (în rusă Григорий Борисович Адамов; n. 6/18 mai 1886,^[1] Herson, Imperiul Rus^[2] – d. 14 iunie 1945,^[1] Moscova, URSS^[3]) a fost un scriitor sovietic. 

Opere

• 1935: Avariya (Avaria), povestire, în revista Знание — сила
• 1936: Oazis Solnța (Oaza Soarelui), povestire, în revista Знание — сила
• 1937: Pobediteli nedr (Победители недр) (Biruitorii străfundurilor), roman SF
• 1938-1939: Taina dvuh okeanov (Тайна двух океанов) (Taina celor două oceane), roman SF
• 1938: V stratosfere (În stratosferă), povestire
• 1941: V Arktike budușcego (В Арктике будущего) (În viitorul Arcticii)
• 1946: Izgnanie vladîki (Изгнание владыки) (Expulzarea Stăpânului), roman SF  

  Grigori Adamov
  Date personale
  Născut	6/18 mai 1886[1]  Herson, Imperiul Rus[2]
  Decedat	14 iunie 1945 (59 de ani)[1]  Moscova, URSS[3]
  Copii	Arkadi Adamov[*]
  Cetățenie	Imperiul Rus  URSS
  Ocupație	scriitor jurnalist scriitor de literatură științifico-fantastică[*] scriitor de literatură pentru copii[*]
  Activitate
  Pseudonim	Г. Адамов
  Limbi	limba rusă
  Specie literară	Ficțiune speculativă

·         1946: John Logie Baird, inginer și inventator scoțian (n. 1888)

* 1946: Federigo Enriques (n. 5 ianuarie 1871 la Livorno - d. 14 iunie 1946 la Roma) a fost un matematician italian. Este cunoscut pentru contribuțiile aduse în domeniul geometriei algebrice și mai ales în cel al suprafețelor algebrice.

A făcut parte din școala geometrico-algebrică italiană. Din 1896 a fost profesor la Universitatea din Bologna, iar din 1923 la Universitatea din Roma. A fost membru al "L’Accademia Nazionale dei Lincei" din Roma.  A adus contribuții în geometrie studiind geometric suprafețe algebrice. A stabilit mai multe teoreme fundamentale asupra clasificării suprafețelor algebrice.

De asemenea, a propus un sistem de axiome și în domeniul geometriei proiective.

Deși majoritatea cercetărilor sale se referă la teoria geometrică a funcțiilor și a ecuațiilor algebrice, a activat și în domeniul filozofiei și a istoriei matematicii. S-a preocupat și de metoda predării geometriei în școlile medii.  

Federigo Enriques
Federigo Enriques
Date personale
Nume la naștere	Abramo Giulio Umberto Federigo Enriques
Născut	5 ianuarie 1871[3][4][5]  Livorno, Italia
Decedat	14 iunie 1946 (75 de ani)[3][4][5]  Roma, Italia
Cetățenie	Regatul Italiei
Ocupație	matematician istoric al matematicii[*] filozof profesor universitar[*] autor de non-ficțiune[*]
Activitate
Alma mater	Scuola Normale Superiore din Pisa[1] Universitatea din Pisa[1]
Organizație	Universitatea Sapienza din Roma[1] Universitatea din Bologna[1] Universitatea din Torino[1]
Rude	Guido Castelnuovo
Profesor pentru	Roberto Bonola[*

·         1968 - A murit Salvadore Quasimodo, poet italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, unul dintre principalii reprezentanti ai scolii ermetice italiene (n. 20.08.1901). Salvatore Quasimodo, unul dintre marii poeti pe care i-a dat Sicilia, a fost de asemenea critic literar , editor şi traducător. S-a născut în Modica, lângă Ragusa în sud-estul Siciliei , în 1901, fiu al unui feroviar Salvatore a studiat iniţial ingineria si a avut mai multe locuri de muncă în domeniul construcţiilor. Romancierul Elio Vittorini, l-a incurajat sa scrie si in 1938, Quasimodo a devenit editor de revistă şi, mai apoi în 1941, profesor de literatură în Milano. “Şi deodată este seara” , publicata în 1942, rămâne cea mai citita carte a lui. Dupa anii 1920.opera lui Quasimodo poate fi divizată, stilistic şi tematic, în perioada nostalgica de dinainte de război şi existenţialista in perioada de dupa război. El a fost unul dintre fondatorii “Ermetismul,” in stil italian, cu rădăcini în şcoala simbolista franceza. Salvatore Quasimodo a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1959. Este puţin cunoscut faptul că el a tradus, de asemenea, poezie epică greacă şi latină în limba italiană. Viaţa lui personala a fost interesanta şi într-un sens a fost reflectata si in poezia sa. A fost arestat si inchis scurt timp pentru a se fi opus fascismului. Ca mulţi antifascişti, s-a alăturat dupa razboi partidului comunist, dar a demisionat atunci când partidul l-a indemnat sa scrie poezii politice. Prima lui sotie a murit în 1948,iar Quasimodo s-a recăsătorit cu o dansatoare italiana faimoasa . Ultima sa lucrare, ”A da şi a primi“, a fost publicata în 1966. Quasimodo a murit la Napoli, în iunie 1968.

·         1970: Nifon Criveanu, mitropolit al Olteniei (n. 1889)

* 1976: Knud, Prinț Ereditar al Danemarcei (Knud Christian Frederik Michael; 27 iulie 1900 – 14 iunie 1976), a fost al doilea fiu și cel mai mic copil al regelui Christian al X-lea al Danemarcei și al reginei Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin.

Din 1947 până în 1953, a fost moștenitor prezumptiv al fratelui său mai mare, Frederic al IX-lea, și urma să devină rege dacă nu s-ar fi modificat Actul Danez de Succesiune care l-a înlocuit în linia de succesiune cu nepoata lui, Margareta a II-a.  

Prințul Knud
Prinț Ereditar al Danemarcei
Knud în 1935
Date personale
Nume la naștere	Knud Christian Frederik Michael
Născut	27 iulie 1900 Palatul Sorgenfri, Copenhaga, Danemarca
Decedat	14 iunie 1976 (75 de ani) Copenhaga, Danemarca
Înmormântat	Catedrala Roskilde
Părinți	Christian al X-lea al Danemarcei Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin
Frați și surori	Frederic al IX-lea al Danemarcei
Căsătorit cu	Prințesa Caroline-Mathilde a Danemarcei
Copii	Prințesa Elisabeta Contele Ingolf de Rosenborg Contele Christian de Rosenborg
Cetățenie	Danemarca
Religie	Church of Denmark[*]
Ocupație	ofițer de marină[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Q1064520[*]
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

·         1979: Moare Cristian Mateescu, inginer si profesor la Politehnica din Bucuresti si Institutul de Construcutii unde a predat discipline de mecanica constructiilor si hidrotehnica. A fost redactor-sef la revista “Hidrotehnica”, membru corespondent (1955) apoi membru titular (1974) al Academiei Romane. S-a facut remarcat cu “Amenajarea rationala a Ialomitei superioare” – 1927, proiectul pentru blocul Aro-Patria si a colaborat la planul de electrificare a Romaniei.

·         1986: Jorge Luis Borges (n. 24 august 1899 la Buenos Aires - d. 14 iunie 1986 la Geneva, Elveția; de fapt Jorge Francisco Isidoro Luis Borges Acevedo) a fost unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului al XX-lea. Romancier, poet, eseist argentinian, este faimos pentru povestirile sale fantastice, în care a unit cu măiestrie idei filozofice și metafizice cu temele clasice ale fantasticului (și anume: dublul, realitatea paralela a visului, cărțile misterioase și vrăjite, salturile în timp). Adjectivul "borgezian" definește concepția despre viață ca poveste ("fiction"), ca minciună, ca operă contrafăcută, dată drept adevarată (ca în faimoasele sale recenzii de cărți imaginare).

A fost influențat de autori precum Dante Alighieri, Miguel de Cervantes, Franz Kafka, H.G.Wells, Rudyard Kipling, Arthur Schopenhauer sau G. K. Chesterton. Borges a lăsat o moștenire importantă în toate domeniile culturii moderne, până și în cea pop, și numeroși scriitori s-au inspirat din creația sa. Printre aceștia, amintim Julio Cortázar, Italo Calvino, Umberto Eco, John Barth, Philip K. Dick, Gene Wolfe, Paul Auster etc.

În plus Borges a influențat și autori de benzi desenate ca Alan Moore și Grant Morrison (care îl citează într-un episod din Doom Patrol) și cantautori ca Francesco Guccini și Elvis Costello.

Umberto Eco, în romanul Numele trandafirului numește pe unul dintre protagoniștii care a aspirat la funcția de bibliotecar, fără a reuși, Jorge da Burgos, explicând la sfârșit că s-a referit chiar la Borges.

În ciuda faptului că a fost favoritul obligatoriu al fiecărei ediții ale Premiului Nobel, începând cu anii 50, Academia Suedeză nu îl premiază niciodată, preferând uneori autori mai puțin cunoscuți. Unele voci insistente au spus că justificarea ar fi în ideile politice ale marelui scriitor, care fără a fi un activist, a simpatizat cu Juan Peron; există elemente care neagă existența acestor simpatii:

1. numirea sa în funcția de Director al Bibliotecii Naționale imediat după căderea lui Peron (1955);
2. refuzul cotidianului La Nación de a publica poezia sa (Pumnalul) cu clare intenții tiranicide;
3. funcția de președinte, din 1950 și până în 1953, al Societății Scriitorilor Argentinieni, închisă de către dictatură; Borges amintește ultimele seminarii ținute dinaintea polițiștilor care luau notițe din expunerea sa;
4. declarații explicite ale lui Borges, care dezmint că ar susține pe dictator.  

   Jorge Luis Borges
   Date personale
   Nume la naștere	Jorge Francisco Isidoro Luis Borges Acevedo
   Născut	24 august 1899[9][10][11][12][13][14][15][16][17][18]  Buenos Aires, Argentina[19][20][21]
   Decedat	14 iunie 1986 (86 de ani)[9][10][11][12][13][14][15][16][17]  Geneva, Elveția[22][23]
   Înmormântat	Cimetière des Rois[*]
   Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer de ficat[*])
   Părinți	Jorge Guillermo Borges Haslam[*] Leonor Acevedo Suárez[*]
   Frați și surori	Norah Borges[*]
   Căsătorit cu	Elsa Astete Millán[*] (21 septembrie 1967–1970)[24] María Kodama[*] (22 mai 1986–14 iunie 1986)[24]
   Naționalitate	argentiniană
   Cetățenie	Argentina
   Ocupație	traducător lingvist bibliotecar[*] critic literar[*] scenarist scriitor poet
   Pseudonim	B. Suarez Lynch, H. Bustos Domecq
   Limbi	limba franceză limba engleză limba germană limba spaniolă[1]
   Studii	Collège Calvin[*]
   Activitatea literară
   Specie literară	roman, poezie, eseu
   Influențe[ascunde] Dante Alighieri, Miguel de Cervantes, Franz Kafka, H.G.Wells, Rudyard Kipling, Arthur Schopenhauer, G. K. Chesterton
   Note
   Premii	Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[*][2] Knight Commander of the Order of the British Empire[*] Prix mondial Cino Del Duca[*] Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] Prix Formentor[*] Premiul World Fantasy pentru realizări de o viață[3] Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de Mare Cavaler[*][2] Alfonso Reyes International Prize[*][4] Jerusalem Prize[*][5] Premiul Cervantes[6] Premiul Balzan[*] Comandor al Ordinului Artelor și Literelor[*] Grand Cross of the Civil Order of Alfonso X the Wise[*] Grand Knights with Star of the Order of the Falcon[*] Q43373437[*] Premiul Edgar honorary doctorate of the National University of San Marcos[*] Commander of the Order of the Sun of Peru‎[*] honorary doctorate of the University of Murcia[*][7] Ordinul Sfântului Iacob al Sabiei în grad de mare ofițer[*

·         1995: William Rory Gallagher (/ˈrɔːri ˈɡæləhər/ gal-ə-hər; n. 2 martie 1948 – d. 14 iunie 1995)^[1][2] a fost un multi-instrumentalist irlandez de blues, skiffle și rock, compozitor și producător muzical, foarte influent în genurile muzicale pe care le-a practicat.

Născut în localitatea Ballyshannon din Comitatul Donegal,^[3] și crescut în orașul Cork, Gallagher a înregistrat albumuri solo de-a lungul anilor 1970 și 1980, după realizarea și conducerea formației Taste de-a lungul anilor 1960. Albumele sale muzicale au fost vândute în peste 30 de milioane de copii în întreaga lume  Gallagher s-a născut în Ballyshannon, Comitatul Donegal în 1948.^[6] Tatăl său, Daniel lucra pentru una din companiile de electricitate a Irlandei, Electricity Supply Board, la construcția uzinei hidroelectrice Cathleen Fall de pe râul Erne, aflată deasupra orașului.^[7] Familia s-a mutat la Derry City, unde s-a născut, în 1949, fratele său mai tânăr, Dónal.^[6][8]

Mama lui Rory, Monica, și cei doi băieți s-au mutat la Cork, unde băieții au fost crescuți. Rory a urmat școala la North Monastery School.^[8] Daniel Gallagher era un instrumentist la acordeon și a cântat și concertat cu formația Tír Chonaill Céilí Band pe când se afla în Donegal;^[7] în timp ce mama Monica era cântăreață și actriță la Abbey Players din Ballyshannon. Teatrul din Ballyshannon unde Monica interpretase diverse roluri este numit acum după Rory, fiind Rory Gallagher Theatre  Ambii frați aveau talent muzical, care a fost încurajat, sprijinit și cultivat de părinți.^[8] La doar nouă ani, Rory a primit cadou prima sa chitară. A practicat îndemânarea sa la instrumentul hawaiian numit ukulele, exerciții care i-au folosit la abilitatea de a practica la chitară. După ce a câștigat un concurs de îndemânare la doar 12 ani, și-a cumpărat prima sa chitară din banii premiului. Rory Gallagher și-a consolidat îndemânarea sa cu chitara sa acustică, dar și cu cea electrică. O dată cu cumpărarea unei Fender Stratocaster, în 1961, Rory a devenit cunoscut ca fiind asociat cu acea chitară, care a devenit instrumentul său favorit.^[10]

Inițial, Rory a fost foarte atras de genul skiffle, după descoperirea la radio a lui Lonnie Donegan. În acea perioadă, Donegan a cântat frecvent versiuni covered din genurile blues și folk interpretate în special de artiști muzicali din Statele Unite. Studiul avansat de măiestrie a lui Rory s-a bazat exclusiv pe ascultarea programelor muzicale de radio și televiziune.  

Rory Gallagher
Gallagher, la Manchester Apollo în 1982
Date personale
Nume la naștere	William Rory Gallagher
Născut	2 martie 1948 Ballyshannon, County Donegal, Irlanda
Decedat	14 iunie 1995 (47 de ani) Londra,  Regatul Unit
Cauza decesului	boală infecțioasă
Cetățenie	Irlanda
Ocupație	Muzician, compozitor, șef de formație, producător muzical
Activitate
Alte nume	Liam Rory Gallagher
Origine	Cork,  Irlanda
Gen muzical	Rock   blues   folk   jazz
Instrument(e)	Vocalist, chitară bas, mandolină, saxofon, sitar, muzicuță, banjo, dulcimer, dobro
Ani de activitate	1963–1995
Case de discuri	Polydor, Chrysalis, Buddah, Castle
Colaborare cu	Taste

* 1995: Roger Joseph Zelazny (n. 13 mai 1937, Euclid, Ohio, Statele Unite - d. 14 iunie 1995, Santa Fe, New Mexico) a fost un scriitor american de literatură științifico-fantastică. A scris numeroase nuvele și romane ale genului. A fost foarte apreciat, atât de public cât și de critici, primind premiul Nebula de trei ori și premiul Hugo de șase ori. Primele cinci cărți descriu aventurile Prințului Corwin din Amber.

• 1970 Nine Princes in Amber

ro. 1994: Editura Olimp, Nouă prinți din Amber (Traducere Eugen Cristea), ISBN 973-9180-11-6

ro. 2007: Editura Tritonic, Nouă prinți din Amber (Traducere Eugen Cristea), ISBN 978-973-733-121-2

• 1972 The Guns of Avalon

ro. 2007: Editura Tritonic, Armele din Avalon (Traducere Eugen Cristea), ISBN 978-973-733-122-9

• 1975 Sign of the Unicorn

ro. 2007: Editura Tritonic, Semnul unicornului (Traducere Eugen Cristea), ISBN 978-973-733-147-2

• 1976 The Hand of Oberon

ro. 2007: Editura Tritonic, Mâna lui Oberon (Traducere Eugen Cristea), ISBN 978-973-733-179-3

• 1978 The Courts of Chaos

ro. 2007: Editura Tritonic, Curțile Haosului (Traducere Eugen Cristea), ISBN 978-973-733-185-4

A doua serie relatează povestea fiului lui Corwin, Merlin (Merle), un vrăjitor și un expert în calculatoare.

• 1985 Trumps of Doom - câștigător al premiului Locus Fantasy, 1986^[11]

ro. 2008: Editura Tritonic, Atuurile morții (Traducere Eugen Cristea), ISBN 978-973-733-222-6

• 1986 Blood of Amber - nominalizat la premiul Locus Fantasy, 1987^[12]

ro. 2008: Editura Tritonic, Sângele din Amber (Traducere Eugen Cristea), ISBN 978-973-733-225-7

• 1987 Sign of Chaos - nominalizat la premiul Locus Fantasy, 1988^[13]

ro. 2008: Editura Tritonic, Semnul Haosului (Traducere Eugen Cristea), ISBN 978-973-733-244-8

• 1989 Knight of Shadows

ro. 2008: Editura Tritonic, Cavalerul umbrelor (Traducere Eugen Cristea), ISBN 978-973-733-245-5

• 1991 Prince of Chaos

ro. 2008: Editura Tritonic, Prințul Haosului (Traducere Eugen Cristea), ISBN 978-973-733-246-2

Zelazny a mai scris câteva povestiri a căror acțiune se petrece în universul Amber. Aranjate în ordinea indicată de Zelazny^[14], acestea includ:

• 2005 "A Secret of Amber" [fragment scris împreună cu Ed Greenwood între 1977 și 1992,^[14] publicat în Amberzine #12-15]
• 1985 "Prolog to Trumps of Doom"
• 1994 "The Salesman's Tale"
• 1995 "Blue Horse, Dancing Mountains"
• 1994 "The Shroudling and The Guisel"
• 1995 "Coming to a Cord"
• 1996 "Hall of Mirrors"

Ultimele cinci povestiri formează o singură poveste, a cărei acțiune are loc după Prince of Chaos.

Toate cele 10 romane au fost publicate într-un singur volum sub numele de The Great Book of Amber, iar șase dintre cele șapte povestiri au fost adunate în volumul Manna from Heaven. O scenă de sex scoasă din The Guns of Avalon, a fost publicată în The Collected Stories of Roger Zelazny, Volume 3: This Mortal Mountain în timp ce toate cele șapte povestiri apar în volumele 5 și 6 din The Collected Stories of Roger Zelazny.

Zelazny a colaborat și la The Visual Guide to Castle Amber (1988), care conține detalii biografice ale personajelor din Amber, precum și un ghid detaliat al Castelului Amber. Cartea a fost scrisă de Neil Randall, fiind ilustrată de Todd Cameron Hamilton și James Clouse.

John Betancourt a scris o serie de romane a căror acțiune se petrece în universul Amber. Seria lui Betancourt redă povestea tatălui lui Corwin, Oberon. Acțiunea are loc cu câteva secole înainte de Nine Princes in Amber.

Un joc pe calculator interactiv, bazat pe Nine Princes in Amber, a fost lansat de Telarium în 1987. Seria Amber a inspirat și un RPG intitulat Amber Diceless Roleplaying, publicat de Phage Press. 

Alte romane și nuvele

• This Immortal (1966) (apărut inițial sub formă de serial în 1965, sub numele de ...Și spune-mi Conrad, preferat de autor) - câștigător al premiului Hugo, 1966^[15]

ro. Nemuritorul (Traducere Ștefan Ghidoveanu) - Editura Pygmalion 1994, ISBN 973-96463-9-5

• The Dream Master (1966) (dezvoltarea nuvelei "He Who Shapes" (1965) care a fost retipărită în Science Fiction Origins (1980), ISBN 0-445-04626-0; filmul Dreamscape se bazează pe ideea lui Zelazny din "He Who Shapes"/The Dream Master, dar el nu a fost implicat în proiect.)^[16]
• Lord of Light (1967) - nominalizat la premiul Nebula, 1967^[17]; câștigător al premiului Hugo, 1968^[18]

ro. Domn al luminii (Traducere Mircea Ștefancu) - Editura Nemira 1995, ISBN 973-9177-42-x

ro. Lordul luminii (Traducere Mircea Ștefancu) - Editura Nemira 2006, ISBN 978-973-569-865-2

• Creatures of Light and Darkness (1969)
• Isle of the Dead (1969) - nominalizat la premiul Nebula, 1969^[19]
• Damnation Alley (1969) (pe care se bazează filmul omonim)

ro. Drumul iadului (Traducere Mihai-Dan Pavelescu) - Editura Teora 1994, ISBN 973-601-157-7

• Jack of Shadows (1971) - nominalizat la premiul Hugo și Locus SF, 1972^[20]
• Today We Choose Faces (1973)
• To Die in Italbar (1973) (în care apare și Francis Sandow din Isle of the Dead)
• Doorways in the Sand (1976) - nominalizat la premiul Nebula, 1975^[21]; nominalizat la premiul Hugo, 1976^[22]
• Bridge of Ashes (1976)
• My Name is Legion (1976) (considerat un roman în trei părți, sau o culegere de trei povestiri)
• Roadmarks (1979)
• Changeling (1980) - nominalizat la premiul Locus Fantasy, 1981^[23]
• Madwand (1981) (continuare la Changeling)
• The Changing Land (1981) - premiul Locus Fantasy 1982^[24]
• Dilvish, the Damned (1982) (o culegere de povestiri care formează un roman, a cărui acțiune are loc înaintea evenimentelor din The Changing Land)
• Eye of Cat (1982)
• A Dark Traveling (1987)
• Wizard World (1989) (set care conține Changeling și Madwand)
• Here There Be Dragons (1992) (scris în 1968/69 și ilustrat de Vaughn Bodé; publicarea a fost amânată până în 1992)
• Way Up High (1992) (scris în 1968/69 și ilustrat de Vaughn Bodé; publicarea a fost amânată până în 1992)
• A Night in the Lonesome October (1993) (ilustrat de Gahan Wilson) - nominalizat la premiul Nebula, 1994^[25]
• The Dead Man's Brother (2009) (roman polițist/thriller finalizat în 1971 și publicat în 2009)  

  Roger Joseph Zelazny
  Roger Joseph Zelazny în Paris, 1988
  Date personale
  Nume la naștere	Roger Joseph Zelazny
  Născut	13 mai 1937 Euclid, Ohio, Statele Unite
  Decedat	14 iunie 1995 Santa Fe, New Mexico
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer de colon)
  Naționalitate	american
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	autor
  Limbi	limba engleză[1][2][3][4][5][6][7]
  Activitatea literară
  Specie literară	fantezie, științifico-fantastic
  Note
  Premii	Premiul Nebula pentru cea mai bună nuvelă[8] Nebula Award for Best Novelette[*][8] Premiul Hugo pentru cel mai bun roman Premiul Hugo pentru cel mai bun roman Premiul Nebula pentru cea mai bună nuvelă[8] Premiul Hugo pentru cea mai bună nuvelă[9] Premiul Hugo pentru cea mai bună nuveletă[10] Premiul Hugo pentru cea mai bună nuvelă Premiul Locus pentru cel mai bun roman în genul fantezie Premiul Hugo pentru cea mai bună nuveletă Science Fiction and Fantasy Hall of Fame[*] Geffen Award[*

·         2007: A decedat Kurt Waldheim, fost un diplomat și politician austriac, care ocupat posturile de Secretar General al Națiunilor Unite între 1972 și 1981, si de președinte al Austriei între 1986 și 1992. (n. decembrie 1918). La scurt timp dupa ce a devenit presedinte al Austriei a fost acuzat de crime savarsite in timpul celui de-al doilea razboi mondial impotriva evreilor din Grecia si impotriva partizanilor iugoslavi, motiv pentru care a fost declarat personna non grata in S.U.A si in numeroase tari europene. Cu toate acestea si-a dus pana la capat mandatul de presedinte al Austriei.

·         2008 - Muzicianul suedez de jazz Esbjörn Svensson a murit. A fost membru al formaţiei E.S.T.; în 2001 au lansat albumul "Good Morning Susie Soho", iar în 2007 "e.s.t. live in hamburg". (n. aprilie 1964)

* Anatol Dumitraș (n. 14 noiembrie 1955, Larga, URSS – d. 14 iunie 2016, București, România) a fost un interpret moldovean de muzică ușoară. Anatol Dumitras s-a născut pe 14 noiembrie 1955, în satul Larga din raionul Briceni, Uniunea Sovietică.^[2]

Și-a făcut studiile la Școala tehnica nr. 1 de la Cernăuți.

Își începe cariera muzicală în anul 1982 în calitate de solist al formației „Bucuria”. În 1983 a cântat în formația „Legenda”.

Pe parcursul anilor 1986-1989, 1993 a fost solist al formației „Plai”.^[3]

Începând cu anul 1993 Anatol Dumitraș este solist ale Filarmonicii Naționale „Serghei Lunchevici”. Din anul 1989 și până în anul 1991 a fost solist și conducător artistic al formației „Olymp”, apoi în anii 1991-1994 - solist și conducator artistic al formației „Alai”. Are multe înregistrări la Radiodifuziunea și Televiziunea Națională de la Chișinău.^[4]

În anul 1995 i s-a conferit titlul onorific Maestru în Artă al Republicii Moldova, iar în 2012 titlul onorific de Artist al Poporului.^[5]

În decembrie 2012 a avut loc ultimul concert a lui Anatol Dumitraș la Palatul Național „Nicolae Sulac”,^[6] cu ocazia aniversării a 30 de ani pe scenă.^[7]

Spre sfârșitul lunii iulie 2015 în presă s-a scris că artistul ar fi grav bolnav.^[8] Informațiile s-au adeverit, Dumitraș a fost internat la o clinică din București, alături de el fiind soția.^[9]

La 20 august 2015 la Filarmonica Națională „Serghei Lunchevici” s-a organizat un concert unde au cîntat interpreți ca Ion Suruceanu, Natalia Barbu, Anișoara Puică, Zinaida Julea și alții. Banii adunați din bilete au fost donați lui Anatolie Dumitraș.^[10]

Anatol Dumitraș s-a stins din viață în dimineața zilei de 14 iunie 2016 la București, la vârsta de 60 de ani,^[11] răpus de cancer. A fost înmormântat la Cimitirul Central din Chișinău cu ropote de aplauze. În cele peste trei decenii de activitate scenică, Anatol Dumitraș a lansat cinci albume și a susținut concerte în 57 de țări. 

Anatol Dumitraș
Date personale
Nume la naștere	Anatol Dumitraș
Născut	14 noiembrie 1955 Larga, raionul Briceni, RSS Moldovenească, azi Republica Moldova Larga, raionul Briceni, Moldova
Decedat	14 iunie 2016 (60 de ani) București, România
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Cetățenie	Moldova
Ocupație	Cântăreț
Activitate
Gen muzical	Muzica ușoară
Ani de activitate	1982–2016
Interpretare cu	Bucuria Legenda Plai (1986–1989) Olymp (1989–1991) Alai (1991–1993) Filarmonica Națională „Serghei Lunchevici”

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Proroc Elisei; Sf. Ierarh Metodie Mărturisitorul, patriarh al Constantinopolului; Lăsatul secului pentru Postul Sf Ap Petru și Pavel; Duminica întâi după Rusalii - a Tuturor Sfinților - Urmarea lui Hristos
• SUA: Ziua drapelului național. Este ziua in care, in anul 1777, Congresul american a adoptat drapelul Statelor Unite, cu treisprezece stele și treisprezece dungi, reprezentând cele treisprezece foste colonii britanice devenite state federale. Cele treisprezece colonii (în engleză, The Thirteen Colonies) au fost treisprezece colonii ale Imperiului britanic din America de Nord, separat delimitate, cartografiate și guvernate care s-au revoltat împreună împotriva Imperiului britanic, au semnat Declarația de Independență în 1776, devenind state suverane și independente, alcătuind ulterior entitatea statală federală a Statelor Unite ale Americii.
• Georgia de Sud și Insulele Sandwich de Sud: Ziua Eliberării (seit 1982). Georgia de Sud și Insulele Sandwich de Sud (în engleză South Georgia and the South Sandwich Islands, prescurtat SGSSI) este un Teritoriu britanic de peste mări format din arhipelagurile Georgia de Sud și Insulele Sandwich de Sud situate în Atlanticul de Sud. Insulele nu au populație nativă, și singurii locuitori sunt ofițerul guvernului britanic, cercetători și personal auxiliar al bazelor de cercetare antartică britanice. Argentina revendică insula Georgia de Sud din 1927 și insulele Sandwich de Sud din 1938 unde a avut o bază navală între 1976 și 1982. Insulele au fost ocupate de către armata argentiniană în timpul războiului din Insulele Falkland dar au fost recuperate de Regatul Unit.

• Ziua Internațională a Donatorilor de Sânge (WHO), din anul 2005

VA URMA