MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 23 IUNIE 2020

PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR; SFATURI UTILE

ARTE 23 Iunie

MUZICĂ 23 Iunie

Summer Classical Music | Mozart Vivaldi Telemann Beethoven Prokofiev Rossini

Romantic Guitar: Most Old Beautiful Love Songs Of All Time - Greatest Romantic Love Songs Collection

INSTRUMENTAL MUSICA ANDINA.Zampoñas,quenas y flautas.Para pasar la cuarentena.Cecil Gonzalez.

The Best of Baroque Music J. S. Bach - Brandenburg Concertos-NCPM8DEsvmc

Самые Красивые Мелодии Саксофона*Beautiful music saxophone

POEZIE 23 Iunie

Anna Ahmatova

Biografie Anna Ahmatova
Anna Andreyevna Gorenko(1888-1966), poeta de origine rusă, ce a scris sub numele de Anna Akhmatova s-a fost născut în apropiere de Odesa, Ukraina, dar şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii ei în Saint Petersburg, Rusia. Ea a scris mai întâi volumele de poezii romantice, Vecher(Seara, 1912) şi Chyotki(Mătanie, 1914), care au câştigat imediat popularitate şi au avut aprecieri critice positive
La Akhmatova motivul poetic este dragostea, în special cea interzisă şi dragostea tragică.
La maturitate abordează teme civice, patriotice şi religioase în volumele Belaya staya, Podorozhnik( Pătlagină) şi Anno Domini MCMXXI(1922).
Această diversitate a temelor abordate a fost greşit interpretată de criticii oficiali ai URSS clasificând-o "burgheză şi aristocrată". Mai mult, pornind de la o poezie unde trata două motive: dragostea şi Dumnezeu, a fost caracterizată ca fiind jumătate călugăriţă şi jumătate prostituată. Executarea în 1921 a fostului său soţ, Gumilyov, acuzat de participarea la o conspiraţie antisovietică a complicat şi mai mult situaţia ei.
Din 1923 ea a intrat într-o perioadã de linişte completã izgonire literarã, şi nici un volum al ei nu a mai fost publicat în URSS până în 1940. După acest an câteva din poeziile sale au fost publicate în revista literară lunară Zvezda şi a publicat un volum, cu selecţii din poeziile aparute anterior, sub titlul Iz shesti knig care, după câteva luni, a fost brusc retras de la vânzare şi din biblioteci. Cu toate acestea, în Septembrie 1941, în timpul invaziei germane, Akhmatovei i-a fost permis să încurajeze la radio femeile din Leningrad şi St. Petersburg. Apoi fost evacuată la Tashkent, unde ea citea din poeziile sale, inspirate de razboi, soldaţilor răniţi aflaţi în spital. Chiar a şi publicat un numãr de poezii inspirate de rãzboi într-un volum mic apărut în Tashkent în 1943. La sfârşitul rãzboiului s-a întors la Leningrad, unde poeziile sale au început sã aparã în revistele şi ziarele locale.
În August 1946 a fost cu asprime criticată de CC al partidului comunist pentru erotismul, misticismul(din poeziile ei) şi indiferenţă ei politică. Poezia ei a fost criticatã aspru şi ea a fost iarăşii a calificată drept prostituatã-cãlugãriţă.
În 1950 a încercat o împăcare cu partidul, scriind un numãr de poezii în care îl elogia pe Stalin şi comunismul sovietic, sperând la eliberarea fiului ei, Lev Gumilyov, care a fost arestat în 1949 şi a exilat la Siberia.
După moartea lui Stalin, Akhmatova a fost încet reabilitatã, şi un volum de poezii al ei, incluzând şi unele dintre traducerile ei, au fost publicate în 1958. Dupã 1958 un numãr de ediţii ale poeziilor ei, incluzând unele dintre eseurile sclipitoare despre Pushkin, au fost republicate în URSS.
Akhmatova a tradus lucrări superbe ale altor poeţi şi scriitori cum ar fi: Victor Hugo, Rabindranath, Tagore, Giacomo Leopardi, e.t.c.
În 1964, în Italia, i s-a acordat premiul Etna-taormina, ceea ce a însemnat o recunoaştere internaţională a valorii poeziei sale, iar în 1965 a primit titlul de doctor onorific la Oxford University.
După moarte faima ei a continuat să crească…

Esti singur azi si-mpovarat de tine ...

Esti singur azi si-mpovarat
de tine,
De slava si de visuri despartit,
Dar ai ramas iubitul pentru mine,
Cu cat mai trist, cu-atat mai indragit.

Bei vin mereu, ti-s noptile murdare,
Mai stii daca traiesti cu-adevarat ?
Si ochii-ti verzi cu zvarcoliri de mare
Marturisesc ca pacea n-ai aflat.

Invoca moartea inima-ti nebuna,
Afurisind al soartei pas greoi,
Si vantul de apus mi-aduce-ntr-una
Din partea ta mustrari si rugi, puhoi

Spre tine iar, cum pot sa viu fierbinte ?
Sub cerul pal, aici, in tara mea,
Stiu doar sa cant si sa-mi aduc aminte,
Tu nici macar atat nu cuteza !

Tristeti sporind, trec zile fara veste ...
Ce rugaciuni de dragul tau sa fac ?
Iubirea mea atat de mare este,
Ca n-ai putut nici tu sa-i vii de hac.

Pe luna noua, intr-o seara ...

Pe luna noua, intr-o
seara,
M-a parasit iubitul. Si ...?
" O, dansatoarea mea pe sfoara,
Cam cat vei supravietui? "

Eu i-am raspuns ca nu ma doare
Si ca-i mai bine pentru noi,
Dar sa m-aline nu-s in stare
Nici cele patru cape noi.

Un gol adanc sub pasi se casca,
Acelasi gol in suflet simt ...
Mi-admir umbrela chinezeasca,
Pantofii proaspat dati cu-argint.

In sala - vechea veselie,
Surade gura mea oricui.
Dar inima, ea stie, stie,
Ca-n loja cincea, nimeni nu-i ...

Furişaţi prin uşă...

Furişaţi prin uşă,
Teii intră-n casă...
Biciul şi-o mănuşă
Le-ai uitat pe masă.

Galbenă-i lumina,
Dorul nu-mi dă pace,
Nu pricep pricina
C-ai plecat, şi pace!

Lunga bucurie,
Viaţa-n zori m-aşteaptă,
Inimă candrie,
Fii mai înţeleaptă!

Graba multă strică,
Nu mai bate tare!
Sufletele, cică,
Sunt nemuritoare!

BIOGRAFIE Alexandru Odobescu

S-a născut la Bucureşti, fiu al generalului Ioan Odobescu şi al Ecaterinei (n. Caracas). Începe studiile la Colegiul "Sf. Sava" din Bucureşti, iar din 1850 studiază la Universitatea din Paris arheologia şi literele. În anii studenţiei s-a apropiat de revoluţionarii români exilaţi în Franţa, cu deosebire de Nicolae Bălcescu, a cărui mare personalitate l-a influenţat mult. El a editat principala operă a lui Bălcescu "Românii supt Mihai-Voievod Viteazul", adăugându-i o prefaţă, care reprezintă prima sinteză asupra vieţii şi activităţii marelui istoric şi revoluţionar. Sub influenţa ideilor revoluţionarilor exilaţi, tânărul Al. Odobescu a publicat în revista "Junimea română" articolul "Muncitorul român". În acest articol, după ce descrie farmecul Bărăganului, în care "se aude, din timp în timp, câte un glas duios, cântând o doină tristă şi melancolică", scriitorul formulează idei noi şi revoluţionare: "Negreşit, muncitorul e stâlpul României. De la dânsul să învăţăm a ne iubi patria. Dar a sosit timpul ca România să formeze toată o singură şi puternică naţiune, care se va destinde pe amândouă poalele Munţilor Carpaţi…"

Poet şi istoric

Tot acum scrie poezia „Odă României”, realizată în manieră romantică pe baza antitezei trecut-prezent. Tot în perioada studiilor de la Paris a scris articolul "Bazele unei literaturi naţionale",în care îşi precizează concepţia despre literatură. Mergând pe linia programului stabilit de revista "Dacia literară", scriitorul Odobescu dezvoltă ideea caracterului popular al literaturii, afirmând că literatura "înalţă şi lărgeşte ideile unui popor şi curăţeşte morala unei societăţi". El militează pentru o literatură caracterizată prin echilibru, armonia formei, simplitatea şi perfecţiunea compoziţiei. După anul 1855, când s-a întors în ţară, a publicat nuvelele istorice "Mihnea-Vodă cel Rău" (1857) şi "Doamna Chiajna" (1860), ambele fiind scrise sub influenţa nuvelei lui Costache Negruzzi, după cum însuşi autorul mărturiseşte. În "Mihnea Vodă cel Rău" conflictul are loc între două familii de boieri – cea a armaşului Dracea şi cea a lui Pârvu Basarab. În manieră romantică este zugrăvită atmosfera lugubră în care moare bătrânul armaş Dracea. În "Doamna Chiajna" este prezentată o eroină romantică deosebit de energică. Prin cele două nuvele, Odobescu realizează două "scene istorice" romantice, excepţionale ca evocare istorică şi ca reconstituire a atmosferei epocii, deşi ca realizare artistică sunt sub valoarea operei lui Costache Negruzzi.

"Fals tratat de vânătoare"

Capodopera operei literare a lui Al.Odobescu este, fără îndoială, "Pseudokinegetikos"- o scriere cu totul originală. Autorul îşi numeşte cartea drept "epistolă scrisă cu gând să fie precuvântare la cartea Manualul vânătorului". Această carte aparţine unui prieten al lui Odobescu, numit C.C.Cornescu, care-i ceruse să scrie o prefaţă la "Manualul vânătorului". Plecând de la acest pretext, Odobescu brodează pe tema vânătorii un excepţional eseu, în care este oglindită vânătoarea în principalele ramuri ale artei: muzică, pictură, sculptură, literatură, din toate timpurile şi de pe toate meridianele. Impresionează erudiţia autorului în ceea ce priveşte câmpul vast al culturii universale, talentul de scriitor şi pregătirea în domeniul artelor. Impresionează, de asemenea, paginile descriptive, tablourile de natură, cum este, de pildă, descrierea Câmpiei Bărăganului. Cartea este structurată în 11 capitole, având un motto semnificativ: "difficiles nugae" - "nimicuri anevoioase", care sugerează, după cum spunea Tudor Vianu, lipsa de pretenţii a autorului, dar şi truda cercetării. Primele trei capitole formează o amplă introducere la analiza diferitelor opere artistice care au ca temă vânătoarea. După ce mărturiseşte că nu are înclinaţii de vânător, autorul realizează o excepţională descriere a Bărăganului, o adevărată pagină antologică a artei descriptive în literatura română. Mândru că a petrecut şi el o parte din copilărie pe Câmpia Bărăganului, autorul exclamă: "Et in Arcadia ego" ( "Şi eu am trăit în Arcadia”).(NOTĂ: Arcadia – regiune în vechea Grecie, socotită în Antichitate ca ţară a fericirii). Începând cu capitolul al IV-lea comentează capodopere ale artei universale din domeniile sculptură, muzică, pictură, literatură, plecând de la opera scriitorului german Lessing "Laocoon sau despre limitele dintre artele plastice şi poezie". Se opreşte mai întâi la sculptura antică "Diana cu ciuta", apoi la sculptura medievală a lui Jean Goujon "Diana de Poitiers", după care analizează gravura lui Albrecht Dürer "Sf.Hubert". Capitolul al VI-lea este dedicat unor opere muzicale care au ca temă vânătoarea: "Wilhelm Tell" de Rossini; "Anotimpurile" de Vivaldi; "Freischütz" de Weber. Capitolele al VII-lea şi al VIII-lea sunt consacrate picturii, insistând asupra pictorului olandez Rubens, pe care-l numeşte "acest domn al pictorilor flamanzi". În capitolul al IX-lea se opreşte asupra literaturii ruse, cu deosebire asupra lui Turgheniev, cu povestirile sale de vânătoare. Cea mai mare parte a capitolelor al X-lea şi al XI-lea este ocupată de basmul bisoceanului despre "Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat". Scriitorul relatează o călătorie prin Munţii Buzăului, unde a fost călăuzit de "un voinic bisocean, un fel de oacheş Apolon muntenesc, care cunoştea ca-n palmă toate cotiturile munţilor". Odobescu a rămas impresionat de felul cum vorbea bisoceanul şi a exclamat: "Aş da ani din viaţa-mi ca s-o pot scrie întocmai cum el o rostea, în acea limbă spornică, vârtoasă şi limpede a ţăranilor noştri” Ultimul capitol, al XII-lea, numit de autor ca fiind "cel mai plăcut pentru cititor" este o glumă: constă din puncte de suspensie. Capodopera lui Al. Odobescu, eseul "Pseudokinegetikos" este lucrarea unui umanist de tip clasic, nuanţat colorată de romantismul paşoptist şi, mai ales, de creaţia folclorică naţională, care-i dă nota specifică. Stilul acestei capodopere este acela al unui cărturar presărat cu expresii populare, este stilul omului de mare cultură, al savantului. Ca scriitor, Al.Odobescu aparţine perioadei literare postpaşoptiste (1860-1870), alături de alţi doi mari scriitori români care aparţin aceleiaşi perioade: Nicolae Filimon şi B.P.Hasdeu. A fost ministru al monumentelor (1863-1864), şi profesor de arheologie la Universitatea din Bucureşti. Este autorul unui tratat de istoria a arheologiei (Istoria arheologiei, 1877) şi a unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa descoperit în perioada profesoratului său. (Le Trésor de Petrossa, vol. I-III, 1887-1900). A publicat studii de folclor despre cântecele Europei răsăritene (Cîntecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu ţara, istoria şi datinile românilor, 1861; Răsunete ale Pindului în Carpaţi). A publicat studii de istorie literară dedicate literaturii din secolul al XVIII-lea (Poeţii Văcăreşti, Mişcarea literară din Ţara Românească în sec. XVIII). Autorul unor romane istorice (Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, 1860) şi volume de eseuri (Câteva ore la Snagov, 1909; Pseudokynegeticos, 1874). Format la şcoala clasicismului francez şi la acea a antichităţii, om de gust şi de ştiinţă, fondator al arheologiei la noi, şi istoric, scrie o proză admirabilă în eleganţă şi puritate. A priceput, ca şiJunimea, că literatura adevărată trebuie să exprime sufletul poporului român aşa cum se reflectă în istorie, în limbă, în folclor. Cu drept cuvânt, Maiorescu, care-l stima mult, îl privea ca pe unul din ai lor. Şi Odobescu se opusese fanteziilor etimologice ale Academiei şi reuşise să publice un dicţionar opus celui al lui Laurian şi Massim. Nuvelele lui istorice, Mihnea cel Rău şiDoamna Chiajna, şi mai ales spiritualul Fals tratat de vânătoare - Pseudokinegetikos, în care se vede imensa lui erudiţie, gustul constant, poezia delicioasă a evocării peisajului românesc, au încântat generaţiile trecute.

Cronologie

§ 23 ianuarie 1834 - Se naşte la Bucureşti Alexandru, al doilea copil al lui Ioan Odobescu, generalul de la 1848 care s-a împotrivit mişcării revoluţionare, şi al Ecaterinei, fiica doctorului în medicină Constantin Caracaş.

§ 1848 - După ce învăţase acasă carte cu institutorul Bârzotescu, Alexandru devine elev al Colegiului Sf. Sava, în urma unui examen dat cu Petrache Poenaru, urmaşul lui Gheorghe Lazăr; aici are colegi pe Theodor Aman, viitor mare pictor, şi pe Alexandru Sihleanu, „liră de argint”, aşa cum este caracterizat de către Eminescu în Epigonii.

§ 1848, 19 iunie - Este alături de mama sa în mijlocul revoluţionarilor, ca martor ocular, cu toate că tatăl său complota împotriva guvernului provizoriu.

§ Printre manuscrise se află o încercare datând din această perioadă: Mihai Viteazul, înfăţişare dramatică în trei părţi.

§ 1850 - În toamnă se găseşte la College de France din Paris, unde are profesori pe J. Michelet şi pe Edgar Quinet.

§ 1851, 14 februarie - Apare la Paris Junimea Românească, societate politică şi culturală a studenţilor români, al cărei membru era şi Al. I. Odobescu.

§ Se află în preajma revoluţionarilor români exilaţi (Nicolae Bălcescu, N. Golescu, C.A. Rosetti, I. Voinescu II, Gh. Magheru). Odobescu ţine în cercul acesta conferinţa Viitorul artelor în România, al cărei text apare postum, în 1907: „E un adevăr recunoscut acuma că artele sunt expresia simţirilor unui popor întreg şă că numai în acest caz sunt ele întemeiate cu putere (...)”

§ Apare la Paris revista Junimea română, sub redacţia lui Gh. Creţeanu, Al. I. Odobescu, Dimitrie Florescu; aici, Odobescu publică articolul Muncitorul român, remarcabil prin îndrăzneala ideilor şi prin compoziţia sa, care îi evidenţiază spiritul progresist, democratic: „Peste puţin pământul va fi înapoiat muncitorului, prin îngrijirea şi iubirea căruia pustiele se va schimba în holde-nalte şi bogate, în livezi roditoare, în păşuni verzi şi fragede, pe care vor paşte frumoasele vite ale României; bordeiele, unde abia pătrund razele soarelui, vor deveni case luminoase, îmbelşugate şi fericite”.

§ 1852 - Se iniţiază în tainele literaturii greco-romane, din care şi traduce (treisprezece opere din Horaţiu, primul cânt al Iliadei şi al Odiseei, primul cânt al Georgicelor lui Virgiliu); tot acum scrie poema Oda României, apărută însă abia la 1855 în revista România literară a lui Vasile Alecsandri:

§ 1853, 13 decembrie - Îşi susţine bacalaureatul în litere şi se înscrie la Facultatea de Litere din Paris, pe care n-o termină, nereprezentându-se la examenul de licenţă.

§ Într-un moment când mişcarea arheologică ia un deosebit avânt, Odobescu a urmărit-o cu fervoare, fiind în relaţie directă cu câţiva promotori ai acesteia (Guizet, Vitet, Prosper Merimée).

§ 1855 - Se întoarce în ţară, începând o carieră funcţionărească: e şef de masă la Postelnicie, apoi procuror la Curtea de apel din Bucureşti din Bucureşti şi funcţionar la Ministerul cultelor.

§ În România literară a lui V. Alecsandri îi apar Oda României, Satira latină, Întoarcerea în ţară pe Dunăre.

§ 1857 - În Românul publică scena istorică Mihnea-Vodă cel rău, care apare în acelaşi an în volum: Scene istorice din cronicile Ţării Româneşti - Mihnea-Vodă cel rău (1508 - 1510): „Episoadele istorice ale lui Odobescu au ca model, cu bună ştiinţă, nuvela lui Negruzzi. Însă odobescu e «anticar», istoric, arheolog, şi ca atare, atenţia lui merge în direcţiunea reconstrucţiei. Înţelegând spiritul de partid al cronicilor muntene şi cruzimea răzbunării politice, a ţinut să sublinieze elementul facţionar, evitând să strângă acţiunea în jurul eroului central. Imaginea lui, fără aripi, e ţinută totuşi în loc de tipicul romantic, şi punctul coagulant al totului îl formează mereu personajul «damnat»”.

§ 1858 - Se căsătoreşte cu Alexandra (Saşa) Prijbeanu, fiica naturală a Ruxandrei Băleanu şi a lui Pavel Kiseleff.

§ 1860 - Publică în Revista Carpaţilor scena istorică Doamna Chiajna.

§ Se tipăreşte volumul Scene istorice din cronicile româneşti: Mihea Vodă (cel Rău) - Doamna Chiajna, în a cărui prefaţă Al. I. Odobescu mărturiseşte: „Faptele istorice ale unei ţări sau ale unei epoci au totdeauna un interes mai viu când traiul şi ideile, obiceiul şi graiul de acolo sau de atunci nu sunt cunoscute. Scopul romanţelor istorice este, în parte, d-a ni le arăta; ăsta este şi folosul lor instructiv”.

§ 1861 - Scoate la Bucureşti Revista română pentru ştiinţe, litere şi arte în care tipăreşte, printre altele, de-a lungul anilor, Istoria românilor supt Mihai-Voievod Viteazul de N. Bălcescu,Cugetările lui Alecu Russo şi Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon.

§ Publică studiile Cântece poporane ale Europei răsăritene în raport cu ţara, istoria şi datinele românilor şi Răsunete ale Pindului în Carpaţi.

§ Tot în Revista română publică studiul Poeţii Văcăreşti.

§ 1862 - În Revista română publică: Psaltirea diaconului Coresi (note) şi Câteva ore la Snagov, „o călătorie arheologică” (T. Vianu), evidenţiindu-se atât plăcerea scriitorului de a-şi desfăta cititorii prin erudiţie, cât şi înclinaţia acestuia spre o retorică neobişnuită a textului: „O! Matei Basarab, cu adânc respect îţi datorează naţiunea română pe care azi, din negura anilor, tu încă ai şti s-o înveţi a-şi apăra şi a-şi dobândi drepturile sale răpite! Numele tău glorios, pe care-l întâlnim în fruntea oricărei propăşiri naţionale, ar trebui să insufle o veneraţiune religioasă poporului pentru care ai jertfit, în muncă şi sudoare, o viaţă de aproape optzeci de ani! În chipul tău smead şi costeliv, înconjurat de o barbă albă şi rară, în buzele-ţi subţiri şi zâmbitoare, în fruntea ta lată şi înaltă, în ochii tăi mici şi vii, afundaţi sub sprâncene negre şi stufoase, îmi place adesea a descoperi câtă fineţe, câtă înţelepciune şi câtă energie trebuiesc spre a forma caracterul unui mare domnitor”.

§ Al. I. Cuza îl numeşte director în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

§ 1863 - Este ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, apoi, ad-interim, la Ministerul Treburilor Străine.

§ 1867 - Organizează Pavilionul românesc din cadrul Expoziţiei universale de la Paris la care a fost expus şi tezaurul de la Pietroasa.

§ 1868 - Călătoreşte la Petersburg. Împreună cu P.S. Aurelian scrie Notice sur la Roùmanie.

§ 1869 - Împreună cu V.A. Urechia, participă la Congresul internaţional de antropologie şi arheologie istorică de la Copenhaga, unde susţine lucrarea Antichităţile preistorice ale României.

§ 1870, 10 septembrie - Este ales membru al Societăţii Academice Române, la propunerea d-lui Al. Papiu Ilarian.

§ 1872 - Ţine la Ateneul Român conferinţa Artele din România în periodul preistoric.

§ 1873 - Al. I. Odobescu este ales membru corespondent al Institutului arheologic din Roma.

§ Alcătuieşte Artele din epoca romană şi în timpul barbarilor.

§ 1874 - Este numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti.

§ În sesiunea Academiei Române critică dicţionarul latinizat al lui Laurian şi Massim.

§ Apare Pseudo-Kinegeticos: „«Pseudo-Kinegeticos» este un pot-pourri bine armonizat, un magazin de bric-à-brac literar, cuprinzând orice obiect artistic, de la descripţia exactă de amator a unui tablou, până la cuplet. Farmecul stă în scandalul de a surprinde un om atât de serios, schiţând cancanul pe scara rulantă a bibioltecii lui înţesate cu autorii greci sau de a ascunde litografii libertine în sala cu marii maeştri ai picturii” (G. Călinescu).

§ 1875 - Apar basmele Jupân Rănică Vulpoiul şi Tigrul păcălit.

§ 1877 - Apare, sub îngrijirea lui Odobescu, volumul Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu (fragmente apăruseră, tot sub îngrijirea lui Odobescu, între 1861 -1863 în Revista Română).

§ Alcătuieşte Curs de arheologie. Istoria arheologiei. Studiul introductiv la această ştiinţă, volum încununat de Academia Română cu Premiul Năsturel-Herescu.

§ 1878 - Apare cartea Moţii şi curcanii, conţinând două conferinţe ţinute la Ateneul Român.

§ 1879 - Este ales Secretar general al Societăţii Academice Române.

§ 1880 - Se stabileşte la Paris pentru un an.

§ 1881 - Este numit secretar de legaţie la Paris.

§ 1882 - Are loc premierea piesei Nea Frăţilă.

§ 1887 - Odobescu publică volumul Zece basme mitologice prelucrate după Tales of Ancient Greece de G.W. Cox.

§ Publică Scrieri Literare şi Istorice (trei volume).

§ 1889 - Academia Română îi acordă premiul Năsturel-Herescu pentru cea mai bună carte românească apărută între 1885 - 1888: Scrieri Literare şi Istorice.

§ Apare la Paris Tezaurul de la Pietroasa, lucrare de arheologie istorică în limba franceză.

§ 1891 - Devine directorul Şcolii Normale Superioare.

§ 1894 - Publică manuale şcolare, printre care şi unul de gramatică.

§ 10 noiembrie 1895 - Al I. Odobescu se sinucide, în urma unor tragice evenimente de ordin familial şi public.

Aurel Chirescu, poet

Biografie Aurel Chirescu

Aurel Chirescu (11 septembrie 1911, Craiova - 23 iunie 1996) - poet. Este fiul Eleonorei (născută Groşeanu) şi al lui Dumitru Chirescu, ofiţer.

A urmat şcoala primară în comuna Trişcu şi liceul la Craiova şi Bucureşti. Absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosof ie a Universităţii din Bucureşti (1934), activează ca profesor de limba şi literatura română la mai multe licee din capitală. Devine membru al Societăţii Scriitorilor Români în 1944. A fost, un timp, inspector în Direcţia Artelor şi în Direcţia Generală a Teatrelor de pe lângă Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor.

În 1927 Chirescu editează revista şcolară „Amicii culturii”, unde îi apare şi prima poezie; adevăratul debut are însă loc în 1928, în „Arhivele Olteniei”. Semnează şi A. Craiov, Figaro, Ky-Res-Ku (Jiji). Colaborează la „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români”, „Gândirea”, „Convorbiri literare”, „Universul literar”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „România literară” etc. Între 1933 şi 1935, scoate revista „Litere”. Sporadic a scris şi articole culturale, proză scurtă, epigrame.

În 1939 îi apare volumul de versuri Finister, pentru care primeşte, din partea Fundaţiilor Regale, Premiul Scriitorilor Tineri. Chirescu este autorul unei poezii reflexive, abstracte, de o tonalitate gravă. Călătoria, temă proprie poemelor din Finister, se înscrie în perimetrul cunoaşterii spirituale şi încearcă o transcendere a barierelor ce împrejmuiesc lumea opacă, limitată, o pătrundere în misterele ce nu se revelează decât, poate, în vis. În versuri se disting reminiscenţe din lirica lui Lucian Blaga, dar şi unele sunete care amintesc de Tudor Arghezi. Legătura cu mitul este percepută ca o poruncă al cărei sol este poetul: „din ani de mit” vine chemarea de a reîmpărţi lumii culorile paradisului, de a realiza, cel puţin prin rostire poetică, o întoarcere la taina primordială.

Poetul nutreşte speranţa că i se va dezvălui măcar un semn al divinităţii; când, în cele din urmă, căutarea îşi află împlinirea în chiar sufletul său, intervine neputinţa fiinţei de a suporta atâta adevăr (Trup sfânt). Alteori, se pleacă de la motivele baladelor populare, ca în Legendă, unde se face aluzie la drama Meşterului Manole, apropiată de condiţia stihuitorului care clădeşte „din flori şi fărâme” ce se năruie întruna.

Concomitent, Chirescu foloseşte ritmul şi rima specifice poeziei populare (Umbre de baladă,Singuraticul pom). Domină cuvinte precum „duh”, „tăcere”, „fum”, „ceaţă”, sugerând o lume greu de perceput. Volumul următor, Stinsa oglindire (1943), este distins cu Premiul Academiei Române, raportul fiind redactat de Lucian Blaga, entuziasmat de stilul şi de structura internă a poemelor, de unitatea şi maturitatea viziunii autorului.

În 1944, Chirescu a alcătuit, împreună cu Matei Alexandrescu şi Ion Frunzetti, Atlasul liric al poeziei româneşti contemporane. Alte volume de versuri publicate de el sunt Ospăţul de taină (1944), Făt-Frumos din lacrimă (basm versificat după Mihai Eminescu, 1945), Finister 2(1970) şi Metafore (1971), în care sunt antologate volumele anterioare şi este inclus, sub titlul Poeme noi, ciclul Metafore. Prin intermediul „metaforelor”, poetul pune şi acum întrebări existenţiale. Contemplând fântânile, meditează la implacabila condiţie umană: nimeni nu izbuteşte să fugă din el însuşi (Metafora fântânilor); omul se zbate între două hotare - cel de început, cuvântul, şi „acel ce va fi iarăşi, la sfârşit” (Metafora cuvintelor).

Versurile din Pasărea de cenuşă (1972) valorifică superior ermetismul expresiei poetice, concentrându-se asupra „renaşterii” ca şansă unică a vieţii. Aici este tradus în poezie sensul câtorva creaţii plastice, intrându-se, astfel, în sfera interferenţelor dintre arte. Un experiment, dar şi o performanţă se realizează în volumele Brâncuşi (1972) şi Brâncuşi II (1974), ediţii bilingve, traducerea în limba franceză fiind făcută de Sandu Tzigara-Samurcaş. Segmentând grafic versul, poetul sugerează conturul sculpturilor lui Brâncuşi. Genarul (1974) este o prelucrare după Mihai Eminescu.

Opera literară

· Finister, Bucureşti, 1939;

· Stinsa oglindire, Bucureşti, 1943;

· Ospăţul de taină, Bucureşti, 1944;

· Făt-Frumos din lacrimă, Bucureşti, 1945;

· Finister 2, Bucureşti, 1970;

· Metafore, prefaţă de Alexandru A. Philippide, Bucureşti, 1971;

· Brâncuşi. Poeme-Poemes, I-II, ediţie bilingvă, traducere de Sandu Tzigara-Samurcaş, Bucureşti, 1972-1974;

· Pasărea de cenuşă, Bucureşti, 1972;

· Genarul, Bucureşti, 1974;

· Poeme alese, Bucureşti, 1995;

· Supliciile, Bucureşti, 1995.

Antologii

· Atlasul liric al poeziei româneşti contemporane, Bucureşti, 1944 (în colaborare cu Matei Alexandrescu şi Ion Frunzetti).

Tărâm nou
Nu-i aici nimic din câte-aş vrea
Să privesc, să cuget, să pătrund,
Liniştea pe suflet cade grea
Ca pietrişul apelor de prund.

Niciun cântec nu-l găsesc întreg,
Cerului sau lutului să-l cânt,
Nu e nici o vrajă s-o dezleg,
Nu-i nici o durere s-o descânt.

Totu-i geam, e apă, e oglindă,
Nu sunt taine, nu sunt nici unghere...
Albe-amurguri prind să se întindă,
Peste albe lespezi de tăcere...

Şi mi-ar fi odihna mai ursuză,
Însă, Doamne, la plecarea mea
Pentru nopţi şi pentru călăuză
Mi-a trimis de sus, din cer, o stea.

TEATRU/FILM 23 Iunie

Cu Alexandru Giugaru (n. 23 iunie 1897, Huși; d. 15 martie 1986) a fost un actor român de comedie.

Biografie Alexandru Giugaru

Marele actor Alexandru Giugaru s-a nascut la 23 iunie 1897, in Huși. A absolvit Liceul Cuza Voda din orașul natal si in 1916 era absolvent al Conservatorului de Arta Dramatica din București.

A jucat împreuna cu o trupa de artiști la cinematografele bucureștene, în pauza dintre filme, numere de revista, dar si pe scena Teatrului Armatei.

La Teatrul Național din Bucuresti a jucat in spectacole ca cele din Trilogia satirică a lui I.L. Caragiale, în regia lui Sică Alexandrescu : O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, D`ale carnavalului, alaturi de Grigore Vasiliu Birlic, Ion Finteșteanu, Radu Beligan, Elvira Godeanu, etc, Revizorul de Gogol, cu care a mers in turneu la Moscova, Bădăranii de Carlo Goldoni, in turneu la Veneția, Conu Leonida față cu reacțiunea, interpretată în travesti alături de Grigore Vasiliu Birlic, Coana Chirița de Tudor Mușatescu Take, Ianke și Cadâr regizata de Ion Fintesteanu, Nevestele vesele din Windsor, etc.

Primul film in care a apărut este Nabadaile Cleopatrei, in 1925.

Alexandru Giugaru a fost căsătorit si a avut doi copii, un fiu si o fiică. A murit la 15 martie 1986.

A jucat în filmele:

· Legenda celor două cruci (1925)

· Năbădăile Cleopatrei (1925)

· Cererea în căsătorie (1926)

· Sturmflut der Liebe (1929)

· O noapte furtunoasă (1943) - Jupân Dumitrache

· O scrisoare pierdută (1953) - Zaharia Trahanache

· Directorul nostru (1955)

· Popescu 10 în control (1955)

· Două lozuri (1957) - Comisarul Turtureanu

· D-ale carnavalului (1958)

· Telegrame (1959)

· Băieții noștri (1959)

· Bădăranii (1960) - jupân Lunardo

· Post restant (1961)

· Doi baieti ca pâinea calda {1962}

· Tudor (1962)

· Mofturi 1900 (1964)

· Corigența domnului profesor (1966)

· Haiducii (1966)

· Vin ciclistii {1968}

· Răpirea fecioarelor (1968) - Hristea Belivacă

· Balcescu (Tv) {1974}

O scrisoare pierduta (1953):

Cu Dorel Visan (din filmografie: “Senatorul melcilor”, “Prea tarziu”, “Vulpe vanator”, “Cel mai iubit dintre pamanteni”).

Biografie Dorel Vișan

Dorel Visan s-a nascut in judetul Cluj, comuna Tauseni, pe 23 iunie 1936.

Cariera:

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică "I. L. Caragiale" din București in 1965. Primul teatru la care a jucat a fost Teatrul "Lucian Blaga" din Cluj si aici s-a desfasurat intreaga sa cariera. Timp de 7 ani, pana in anul 2000, a fost Director general al Teatrului Naţional clujean.

Pe scena clujeana a jucat in spectacole ca: „Jocul dragostei şi al întâmplării”, "Unchiul Vanea", „A douăsprezecea noapte”, „Wozyeck” de Büchner.

Nu a mai jucat teatru din anul 2000. Ultimul rol: Fundulea din "Visul unei nopti de vara".

Debutul in cinematografie a avut loc in 1974 cu "Pacala". Au urmat : "Trecătoarele iubiri", Tănase Scatiu", " Mânia", " Într

e oglinzi paralele", " Înainte de tăcere" "Bietul Ioanide" , " Rug si flacără", "Mireasa din tren", " O lacrimă de fată", " Eroii nu au varsta", "Declaratie de dragoste", "Padureanca", "Morometii", "Senatorul melcilor", "Occident", serialul Tv "Inima de tigan", " Beyond America", "Cocosul decapitat".

A recitat din lirica eminesciana in spectacole de poezie.

Dorel Visan a fost profesor la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj si este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.

A fost casatorit din anul 1964 pana la decesul sotiei, Maria Visan si are trei copii.

In anul 2008 a aparut cartea "Căutător de destine: Puşa Roth în dialog cu Dorel Vişan", in care il descoperim pe artist.

Pe scurt despre Dorel Visan:

Ocupatia: Actor, poet
Data nasterii: 23 iunie 1937
Zodia: Berbec
Locul nasterii: Com. Tauseni, Jud. Cluj, Romania
Nationalitate: Roman
Religie: Ortodox
Stare civila: necasatorit. Dorel Vişan a fost casatorit timp de 29 ani cu Maria Vişan, ea decedand in 1993.
Copii: 3 baieti
Studii: Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti, promotia 1964
Debut in poezie: 1995- in revista "Steaua"
Carti publicate: "Vremea cireșelor amare"-1998; "Păcate.."-2000; "Psalmi"-2003; "De vorba cu Domnul".
Premii: Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul Filmului Românesc de la Costineşti -1981, Cel mai bun actor al anului -1987, Premiul pentru interpretare masculină pentru rolul din "Senatorul melcilor"-Franta, Premiul de Excelenţă la TIFF -2003

“Senatorul melcilor”

“Cel mai iubit dintre pamanteni”

“Prea tarziu”