MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 12 IUNIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

B.

Decese

·         816: A decedat  Papa Leon al III-lea.(n. 750). A fost ales Papa  pe 26 decembrie 795, in ziua inmormantarii predecesorului sau, Adrian I. Papa Leon al III-lea a fost un papă al Romei intre anii 795 si 816. Confruntat cu ostilitetea aristocrației romane, la 25 aprilie 799, in cursul unei procesiuni, Leon al III-lea a fost atacat si batut de adversari nemltumiti de numirea sa. A fost îndepărtat din scaunul papal și arestat. Reușind să scape cu viata, s-a refugiat la curtea regelui francilor,  sub protectia lui la Carol cel Mare, la Paderborn. Cu ajutorul acestuia revine la Roma și este reinstalat ca papă . Drept recunoștință pentru ajutorul său , papa îl acuză pe împăratul bizantin de erezie și nu-i mai recunoaște autoritatea. În schimb în noaptea de Crăciun a anului 800, Leon al III- lea îl încoronează pe Carol cel Mare în Catedrala Sfântul Petru din Roma ca Sfânt Împărat Roman. Dupa moartea sa, pe tronul pontifical s-a urcat Papa Stefan al IV-lea.
* 1124: Hasan Sabbah (1050-1124) (persană حسن صباح) a fost un Șeic arab șiit-nizarit care a cucerit în numele islamismului - conform interpretării sectei sale - zone din nord-vestul Persiei (astăzi Iran), la finele secolului al XI-lea și stabilind un nucleu de rezistență împotriva fostului coleg și susținător, sultanul selgiukid, în jurul temutei fortărețe Alamut. Sabbah este și fondatorul ramurii șiite a ismailismului nizarit, un organizator excelent și un teolog incisiv care a creat sângerosul ordin terorist al Asasinilor (în arabă„Hașișiin”, „Fumătorii de hașiș).
Se crede că Hasan Sabbah și-ar fi scris o autobiografie, scriere ce nu a supraviețuit în întregime trecerii timpului dar care pare a se regăsi într-o biografie în limba persană a ismailismului, numită Sarghudașt Sayyidna; indiciu oferit de toponimul Sayyidna, unul dintre apelativele lui Hasan Sabbah. Tot acesta a mai scris și diferite tratate ce stabilesc în linii clare doctrina ismailită (ta’lim, învățăturile imamilor), el însuși, prin poziția de putere deținută spre sfârșitul vieții orbitând în jurul autorității religioase a unui imam șiit. Scrierile lui Hasan Sabbah, spre exemplu „Cele patru anotimpuri”,(الفصول الأربعاء) au fost ulterior preluate, citate și parafrazate de istorici persani, printre care și Al-Sharastani. Întrucât cartierul general al lui Hasan a fost distrus de mongoli în 1256 iar marea bibliotecă din Alamut a fost incendiată aproape în întregime, o bună parte a scrierilor acestuia s-au pierdut pe vecie.

Hasan Sabbah s-a născut în orașul persan Qom, în jurul anului 1050, într-o familie arabă de șiiți duodecimani. Tatăl său, de origine yemenită, Ali bin Muhammad bin Ja’far al-Sabbah al-Himyari, emigrase împreună cu familia sa în Persia din orașul irakian Al-Kufa. Ulterior nașterii lui Hasan, familia acestuia s-au mutat în Rayy (astăzi Teheran), de altfel un oraș care a suferit în timp multiple transformări și care a fost martorul a nenumărate tentative de convertire a locuitorilor de către misionari a diverse secte și curente religioase de factură islamică. În acest creuzet al dogmelor, de cele mai multe ori divergente, tânărul Hasan Sabbah a dezvoltat un interes aparte pentru metafizică și misticism, aderând într-o primă fază șiismului duodeciman. De la vârsta de 7 ani, Sabbah a studiat în particular, într-o manieră auto-didactă, diverse științe și aptitudini, devenind până la vârsta de 17 ani, maestru în chirologie, limbi străine, filosofie, astronomie și geometrie.

Rayy era în perioada adolescenței lui Hasan un centru important pentru activitățile misionarilor ismailiți din centrul Persiei (regiunea Jibal). Mișcarea ismailită era una emergentă în Persia la jumătatea secolului XI, fiind o emanație dirijată de califul-imam Al-Mustansir din Cairo, capitala califatului fatimid. Se presupune că succesul misionarismului ismailit în Persia, s-a datorat în mare parte agresivității turcilor selgiukizi, care de altfel dominau întreaga regiune prin interpuși, majoritatea neagreați de populația locală de origine arabă sau persană. Misiunea religioasă ismailită era eșalonată în trei straturi, cea mai de jos fiind reprezentată de fida’i, urmată de rafik și în final, da’i. Această metodă de organizare l-a inspirat ulterior pe Sabbah în crearea propriilor structuri organizatorice. În Rayy, tânărul Hasan cunoaște ismailismul șiit, doctrină ce laînceput nu îl impresionează, dar în timp, respectul său pentru respectiva doctrină crește, acesta participând la numeroase dezbateri religioase. Impresionat în mare parte de convingerea de nezdruncinat a misionarilor ismailiți, Hasan Sabbah își începe propria cercetare a doctrinelor ismailite, pentru a deveni la rândul său șiit ismailit.

La vârsta de 17 ani, Hasan se convertește la ismailism și jură credință califului fatimid din Cairo, Al-Mustansir. Stilul auster și devotamentul sincer al lui Hasan îl aduc în atenția misionarului responsabil de eforturile ismailite din regiunea sa, pe numele său Abdu l-Malik ibn Attash. Ibn Attash, impresionat de tânărul Hasan, îl numește ca adjunct al său și-l sfătuiește să meargă la Cairo pentru a-și aprofunda studiile. Cu toate acestea, din motive necunoscute, Hasan are nevoie de mai mult de 2 ani pentru a ajunge în Cairo. În acest timp, Hasan pleacă într-o lungă călătorie, a cărei mare miză pare a fi cunoașterea popoarelor învecinate țării lui, a obiceiurilor acestora și nu în ultimul rând cunoașterii sinelui. Deși există informații puține legate de această călătorie se știe că Hasan a trecut prin Azerbaidjan, Armenia (unde a fost dat afară dintr-un oraș după o ceartă aprinsă cu câțiva preoți creștini), Iraq, Siria pentru a trece din Palestina în Egipt, în jurul datei de 30 august 1078 (datarea îi aparține lui Rașid al-Din Hamadani în 1310). Din nou, nu este foarte clar cât timp a stat în Egipt, dar majoritatea surselor converg asupra perioadei de 3 ani.

În timpul petrecut la Cairo, învățând și predicând, Hasan Sabbah devine deosebit de iritant pentru vizirul armatei, Badr al-Jamali. Se presupune că motivul pentru care Hasan devenise incomod era apropierea dintre acesta și calif, apropiere ce nu subscria jocurilor de putere de la curtea sultanului. Până la urmă, susținerea arătată de Hasan pentru moștenitorul tronului fatimid, Nizar, atrage asupra lui Sabbah furia vizirului Al-Jamali care îl aruncă în temniță. Datorită unui episod bizar, în care minaretul închisorii unde acesta era reținut se prăbușește, Hasan este urcat pe o corabie și deportat din Egipt. Acesta abia scapă cu viață din naufragiul vasului și își încheie călătoria prin Siria și Iraq, în 1081, la Isfahan (devenit centrul ismailismul în Persia).

Un organizator eficient și un strateg de renume, Hasan Sabbah era și un teolog bine antrenat. Trăia o viață foarte austeră, cunoscând întreg Coranul precum și majoritatea textelor religioase șiite. Istoricii persani spun că în 34 de ani în care a stăpânit castelul Alamut, nu a coborât niciodată din fortăreața ce-l ascundea de restul lumii. Cu toate acestea, varianta nizarită a ismailismului ce a dat naștere primei societăți secrete din lume, ordinul asasinilor, nu avea să rămână în Persia. Un inițiat în doctrina lui Sabbah avea să ducă ismailismul în vestul Siriei, unde a obținut un cap de pod, ce cu greu a putut fi eradicat; numele acestuia este Rașid ad-Din Sinan.

* 1574: Renée a Franței^[4] (25 octombrie 1510 – 12 iunie 1574^[5]) a fost fiica cea mică a regelui Ludovic al XII-lea al Franței și a celei de-a doua soții, Anne de Bretania. Sora ei mai mare a fost regina Claude a Franței. Prin căsătoria cu Ercole al II-lea d'Este, nepotul Papei Alexandru al VI-lea, Renée a devenit Ducesă de Ferrara. În ultimii ani ai vieții a fost un important susținător al reformei protestante și aliată a lui Jean Calvin.

Renée a Franței

Ducesă de Ferrara, Modena și Reggio

Portret al Prințesei Renée de Jean Clouet Date personale Născută 25 octombrie 1510 Castelul Blois, Blois, Franța Decedată 12 iunie 1574 (63 de ani) Montargis, Franța Înmormântată Montargis[1]  Părinți Ludovic al XII-lea al Franței[2] Anne de Bretania[3]  Frați și surori Claude a Franței Charles de France[*] Charles Orlando, Dauphin of France[*]  Căsătorită cu Ercole al II-lea d'Este Copii Anna d'Este Alfonso al II-lea de Ferrara Lucrezia Maria d'Este Eleonore d'Este Luigi d'Este Cetățenie  Franța  Religie Calvinism[*]  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri duce prințesă Familie nobiliară Casa de Valois-Orléans

* 1675: Carol Emanuel al II-lea (italiană Carlo Emanuele II di Savoia) (20 iunie1634 – 12 iunie 1675) a fost Duce de Savoia din 1638 până în 1675. De asemenea, a fost marchiz de Saluzzo, conte de Aosta, Geneva, Moriana și Nice și pretendent al tronului din Cipru și Ierusalim. După moartea sa în 1675, a doua soție, Marie Jeanne de Savoia a fost regentă pentru fiul lor în vârstă de 11 ani.

Karol Emmanuel al II-lea a fost al treilea fiu al lui Victor Amadeus I, Duce de Savoia și a Christine a Franței, nepotul (pe linia maternă) regelui francez Henric al IV-lea al Franței. După moartea fratelui mai mare Francis Hyacinth, în 1638, a moștenit tronul. A fost căsătorit de două ori: prima soție a fost Françoise Madeleine d'Orléans, cea de a doua - Marie Jeanne de Savoia. În cea de-a doua căsătorie s-a născut moștenitorul tronului, viitorul rege al regatului Sardiniei Victor Amadeus al II-lea. Karol Emmanuel al II-lea era mai puțin preocupat de conducerea statului, axat fiind pe divertisment. Conducător de facto a fost mama sa, care a fost implicată în toate chestiunile politicii externe și interne a statului. În acea perioadă, în 1655, au fost urmăriți și persecutați în masă membrii comunității protestante valdensiene (Waldensians).

După moartea mamei sale, în 1663, Karol Emmanuel al II-lea preia controlul asupra țării. În politica sa externă s-a opus puterii în creștere a statului vecin - Franța. În perioada 1672-1673, Savoia a fost implicat în război împotriva Republicii Genova pentru opținerea accesului la Liguria, coasta Mării Mediterane. Pe plan intern Karol Emmanuel al II-ea a reușit să îmbunătățească situația finaciară prin extinderea portului maritim din Nisa , fapt ce a permis sporirea comerțului exterior. A creat o armată permanentă în Savoia, refuzând serviciile trupelor mercenare, așa cum se practica în ducat mai devreme. Prin ordinul lui Karol Emmanuel al II-lea a fost construit un drum prin munții Alpi din Italia de Nord până în Franța (Chemin des Grottes des Échelles).

Carol Emanuel al II-lea

Date personale Nume la naștere Carlo Emanuele di Savoia Născut 20 iunie 1634 Torino, Italia Decedat 12 iunie 1675 (40 de ani) Torino, Italia Înmormântat Turin Cathedral[*]  Părinți Victor Amadeus I, Duce de Savoia Christine a Franței  Frați și surori Francis Hyacinth[*] Prințesa Margaret Yolande de Savoia Princess Catherine Beatrice of Savoy[*] Prințesa Henriette Adelaide de Savoia Princess Luisa Cristina of Savoy[*]  Căsătorit cu Françoise Madeleine d'Orléans Marie Jeanne de Savoia Copii Victor Amadeus al II-lea de Savoia Religie Biserica Catolică  Ocupație colecționar de artă[*] duce[*]  Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Casa de Savoia Duce de Savoia Domnie 4 octombrie 1638 – 12 iunie 1675 Predecesor Francis Hyacinth Succesor Victor Amadeus II

* 1734: James FitzJames, Duce de Berwick, Duce de Fitz-James, Duce de Liria și Jérica (21 august 1670 – 12 iunie 1734) a fost un lider militar anglo-francez, fiul nelegitim al regelui Iacob al II-lea al Angliei și al amantei sale, Arabella Churchill, sora Ducelui de Marlborough.

În 1695 el s-a căsătorit cu Honora de Burke, fiica Contelui de Clanricarde și văduva Contelui de Lucan. S-a recăsătorit cu Anne Bulkeley, fiica lui Henry Bulkeley, în 1700. A devenit mareșal al Franței în 1706.

James s-a născut în Franța, în orașul Moulins, cu cincisprezece ani înainte de urcarea pe tron a tatălui său, Iacob al II-lea al Angliei, în acea vreme Duce de York, succesorul la tron al fratelui său Carol al II-lea al Angliei. James a fost educat ca un prinț catolic în diverse colegii din Franța. În 1687, tatăl său, devenit rege, l-a numit duce de Berwick, conte de Tinmouth și baron Bosworth.

Și-a făcut debutul în Ungaria la asediul din Buda, în slujba lui Carol al V-lea de Lorena; apoi a participat la Bătălia de la Mohács (1687) tot în Ungaria, unde a luptat împotriva turcilor. După bătălie s-a întors în Anglia, unde a fost numit guvernator de Portsmouth și a devenit cavaler al Ordinului Jartierei. După revoluția din 1688, a avut un rol foarte activ în toate încercările de a-l reînscăuna pe tron pe tatăl său. Acest ofițer strălucit s-a angajat apoi în serviciul Franței, iar în 1703 a fost naturalizat francez.

James FitzJames

Duce de Berwick

Date personale Născut 21 august 1670 Moulins, Franța Decedat 12 iunie 1734 (63 ani, 295 zile) Philippsburg, Germania  Cauza decesului Ucis în luptă  Părinți Iacob al II-lea al Angliei[1] Arabella Churchill[1]  Frați și surori Isabel Stuart[*] Louisa Maria Teresa Stuart Anna a Marii Britanii Maria a II-a a Angliei Henrietta FitzJames[*][1] Henry FitzJames[*][1] James Francis Edward Stuart James Stuart, Duke of Cambridge[*] Charles Stuart, Duke of Cambridge[*] Charles Stuart, Duke of Cambridge[*] Edgar Stuart, Duke of Cambridge[*] Charles Stuart, Duke of Kendal[*] Arabella FitzJames[*][1]  Căsătorit cu Honora de Burgh Anne Bulkeley Copii James Fitz-James Stuart, Duce de Berwick Henry James Fitzjames, Duce de Fitzjames Henriette de Fitzjames François Fitz-James, Duce de Fitzjames Henry Fitzjames Charles de Fitzjames, Duce de Fitzjames Laure Anne de Fitzjames Marie Emilie de Fitzjames Edouard de Fitzjames Anne Sophie de Fitzjames Anne de Fitzjames Cetățenie  Franța  Regatul Marii Britanii  Etnie englez  Ocupație personal militar[*] politician  Activitate Apartenență nobiliară Titluri Duke of Berwick[*] Familie nobiliară House of FitzJames[*] Membru al Camerei Lorzilor[

* 1758: Augustus Wilhelm al Prusiei (9 august 1722 – 12 iunie 1758) a fost prinț al Prusiei și fratele lui Frederic cel Mare. A fost al doilea fiu al regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei și a reginei Sofia Dorothea de Hanovra.

S-a căsătorit cu Luise de Brunswick-Wolfenbüttel. Deoarece fratele său mai mare nu a avut copii, fiul său cel mare, Frederic Wilhelm, i-a succedat la ton lui Frederic cel Mare, ca regele Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei.

Prințul Augustus Wilhelm

Date personale Născut 9 august 1722 Stadtschloss, Berlin, Prusia Decedat 12 iunie 1758 (35 de ani) Oranienburg, Prusia Înmormântat Berlin Cathedral[*]  Părinți Frederic Wilhelm I al Prusiei Sofia Dorothea de Hanovra  Frați și surori Sophia Dorothea a Prusiei Prințesa Philippine Charlotte a Prusiei Prințul Augustus Ferdinand al Prusiei Frederic al II-lea al Prusiei Prințul Henric al Prusiei Louisa Ulrika a Prusiei Wilhelmine of Prussia, Margravine of Brandenburg-Bayreuth[*] Anna Amalia a Prusiei Prințesa Friederike Luise a Prusiei Frederick Louis, Crown Prince of Prussia[*]  Căsătorit cu Luise de Brunswick-Wolfenbüttel Copii Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei Prince Henrich Wilhelmina, Prințesă de Orania Prințul Emil Cetățenie  Germania  Ocupație general  Apartenență nobiliară Familie nobiliară Casa de Hohenzollern

·         1772: A  murit asasinat de indigenii maori din Noua Zeelanda, exploratorul francez Marc-Joseph Marion du Fresne; (data botezului 22 mai 1724). Este descoperitorul insulei Marion, a insulei Printul Edward  si a insulei Crozet. 
* 1816: Charles Pierre François Augereau, duce de Castiglione (n. 21 octombrie1757 –- d. 12 iunie 1816), Mareșal al Franței din anul 1804 a fost unul dintre comandanții militari marcanți ai războaielor revoluționare și ai războaielor napoleoniene.
Având origini foarte modeste, se angajează inițial în armata regală franceză în 1774, apoi este mercenar în armata prusacă, napolitană și portugheză în perioada pre-revoluționară. Revenit în Franța, Augereau este căpitan de husari în 1793 dar în același an urcă până la gradul de general de divizie (din 23 decembrie), în cadrul armatei Pirineilor Orientali. Din 1795, se alătură Armatei din Italia, unde servește sub comanda generalului Bonaparte în prima campanie din Italia și se acoperă de glorie în aproape toate bătăliile majore ale acestei campanii, îndeosebi la Castiglione. Servește apoi în Armata Rinului și este ales deputat în Consliliul celor Cinci-Sute. Numele său apare pe prima listă de Mareșali ai Franței, publicată la proclamarea Imperiului pe 19 mai 1804. Participă apoi cu distincție la aproape toate bătăliile importante din perioada 1805 - 1807, fiind rănit la bătălia de la Eylau. Pe 19 martie 1808, devine duce de Castiglione, servind din 1808 în Armata din Germania, apoi în cea din Catalunia, din 1810. În timpul campaniei din Rusia, conduce Corpul XI al „Marii Armate”, la începutul verii, dar nu termină această campanie. Le va face însă pe cele din Germania (1813) și Franța (1814), dar, în timpul acesteia din urmă, Augereau, comandant al unei armate din zona Lyon, încheie o convenție separată cu austriecii, predându-le orașul, fapt ce va aduce radierea sa de pe lista mareșalilor în timpul celor 100 de zile.

Charles Pierre François Augereau

* 1858: Niccolò Livaditti (n. 1804, Trieste – d. 12 iunie 1858, Iași) a fost un pictor italian, portretist de viziune naivă, cu calități de observație psihologică ^[2] care a activat în Principatul Moldovei.

S-a născut la Trieste, capitala provinciei Friuli-Veneția Giulia, un oraș cosmopolit aflat la încrucișarea culturilor central-europene (italiană, slavă și germană).^[3]

Provine dintr-o înstărită familie levantină și a participat la Revoluția Carbonarilor din Italia. După eșecul Revoluției, a fost nevoit să-și părăsească patria. Către anul 1830 a venit la Iași împreună cu o trupă de actori francezi.^[1].

Alături de soția sa, Carlotta Cianchi, o spaniolă catolică, s-a stabilit la Iași, unde și-a câștigat în scurt timp notorietatea ca pictor, devenind portretistul preferat al protipendadei moldovene. Primul portret cunoscut datează din 1830 și îl înfățișează pe hatmanul Anastasie Bașotă.^[4]

Livaditti este cunoscut în pictura românească în special datorită portretelor de grup pe care le-a realizat.^[1]

În anul 1832, frații Joseph și Baptiste Foureaux au deschis la Iași Teatrul de varietăți. Pentru acest teatru, Livaditti a pictat cortina în care a reprezentat muzele. În 1840, când teatrul s-a completat cu trupa franceză a lui Eugène Hette, Livaditti a fost angajat să picteze o nouă cortină.^[4]

Devenind tot mai cunoscut, au apelat la el pentru portrete și personalități din împrejurimile Iașului, din Hârlău, Botoșani, Dorohoi și Roman.

Conform certificatului de deces: „... moare la 12 iunie 1858, în etate de 54 de ani, Nicolai Livaditi, zugrav”. În registrul Bisericii Golia este trecută și moartea soției, Maria, la 5 ianuarie 1864, în etate de 58 ani (Carlotta trecuse la ortodoxie cu numele Maria).^[4]

O parte din picturile sale au fost declarate bunuri culturale mobile clasate în Patrimoniul Cultural Național

• Portrete în Stil Biedermeier
• 

  Portret de femeie
   
• 

  Portretul Elenei Manolache Miclescu
   
• 

  Portretul Anei Balş
   
• 

  Portret de familie
   
• 

  O doamnă lucrând
 
• 
  

  Familia vornicului Vasile Alecsandri:
  sunt reprezentați tatăl poetului Vasile Alecsandri, mama Elena, sora Catinca și fratele Iancu

·         1864: Moare la Atena Mihail Șuțu. Mihail Suţu (Soutzo) sau Mihail Suţu al II-lea s-a născut în 1784 la Constantinopol şi era nepotul de fiu al lui Mihai "Draco" Suţu din familia de greci Soutzos. Din 1815 pînă în 1819 Mihail a fost Dragoman al Porţii, iar în 1819 a fost numit domnitor în Moldova în locul lui Scarlat Callimachi. În timpul domniei sale a favorizat intrarea în Moldova a lui Alexandru Ipsilanti Eteristul în februarie 1821. Apoi fuge în Basarabia Ţaristă, de unde pleacă în Austria. În Austria este arestat de către cancelarul Metternich. A fost deţinut la Brunn (Brno) şi închis timp de 4 ani la Göritz. Dupa eliberare s-a întors în Grecia, care între timp devenise independentă. Rămas în Grecia, a fost reprezentantul acesteia la Sankt Petersburg, Stockholm, Copenhaga, Londra şi Paris. În 1854 a fondat şi prezidat la Atena Comitetul de salvare pubică, care a pus la cale insurecţia din Epir şi Tesalia.

* 1878: George al V-lea (George Frederick Alexander Charles Ernest Augustus; 27 mai 1819 – 12 iunie 1878) a fost ultimul rege al Hanovrei. A fost al 2-lea Duce de Cumberland și Teviotdale, și al 2-lea Conte de Armagh.

Prințul George de Cumberland s-a născut la Berlin ca singurul fiu al Prințului Ernest Augustus, Duce de Cumberland (al cincilea fiu al regelui George al III-lea al Regatului Unit) și a soției sale, Frederica de Mecklenburg-Strelitz.

A fost botezat la 8 iulie 1819, la un hotel din Berlin unde stăteau părinții săi de către rev. Henry Thomas Austen (fratele autoarei Jane Austen). Nașii lui au fost: Prințul Regent al Regatului Unit (reprezentat de Ducele de Cumberland), regele Prusiei Frederic Wilhelm al III-lea , Alexandru I al Rusiei, Prințul moștenitor al Prusiei, Prințul Wilhelm al Prusiei, Prințul Frederic Louis al Prusiei, Prințul Henric al Prusiei, Prințul Wilhelm al Prusiei, Georg, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz, Ducele Karl de Mecklenburg-Strelitz, Împărăteasa Maria Feodorovna a Rusiei, Regina Olandei Wilhelmine, Prințesa Augusta Sophia a Regatului Unit, Prințesa Elisabeta a Regatului Unit, Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh, Prințesa Sophia a Regatului Unit, Prințesa Alexandrine a Prusiei, Prințesa Augusta a Prusiei, Ducesa de Anhalt-Dessau, Prințesa Wilhelm a Prusiei, Elisabeth de Brandenburg-Schwedt, Prințesa Louise a Prusiei și Prințesa Radziwill

După decesul regelui William al IV-lea al Marii Britanii și ascensiunea reginei Victoria pe tron, din cauza legii salice care nu permitea ca tronul Hanovrei să fie condus de o femeie, Ducele de Cumberland a succedat la tronul Hanovrei ca Ernst August I iar Prințul George a devenit prinț moștenitor al Hanovrei. Ca descendent pe linie masculină a lui George al III-lea, el a rămas membru al familiei regale britanice și al doilea în linia de succesiune la tronul britanic până la nașterea primului copil al reginei Victoria în 1840, Victoria, Prințesă Regală.

După ce a devenit complet orb, au existat îndoieli cu privire la faptul că prințul moștenitor poate deveni rege al Hanovrei, însă tatăl său a decis că el ar trebui să facă acest lucru.

La 18 februarie 1843, la Hanovra, George s-a căsătorit cu Prințesa Maria de Saxa-Altenburg, fiica cea mare a lui Joseph, Duce de Saxa-Altenburg și a Ducesei Amelia de Württemberg.

Regele Hanovrei, c. 1819

Prințul moștenitor i-a succedat tatălui său ca rege al Hanovrei, Duce de Brunswick-Lüneburg, Duce de Cumberland și Teviotdale, și Conte de Armagh la 18 noiembrie 1851 sub numele de George al V-lea.

De la tatăl său și de la unchiul matern, Prințul Karl Frederic de Mecklenburg-Strelitz, unul dintre oamenii influenți de la curtea Prusiei, George a învățat să aibă autoritate regală. În timpul celor 15 ani de domnie, s-a angajat în dispute frecvente cu parlamentul hanoverian. Sprijinit de Dieta Confederației germane, în iunie 1866 el a refuzat, contrar dorințelor parlamentului său, să avizeze cererea prusacă prin care Hanovra să respecte neutralitatea în războiul austro-prusac.

Ca urmare, armata prusacă a ocupat Hanovra și armata hanoveriană s-a predat la 29 iunie 1866; familia regală și regele au fugit în Austria. În mod oficial, guvernul prusac a anexat Hanovra la 20 septembrie, dar regele detronat nu a renunțat la drepturile sale la tron și nici nu a recunoscut acțiunile Prusiei. Din exil, de la Gmunden din Austria, el a făcut apel în zadar ca marile puteri europene să intervină în numele Hanovrei. Din 1866, George al V-lea a menținut "Welfenlegion" pe cheltuiala proprie.

George al V-lea a murit la Paris la 12 iunie 1878 la vârsta de 59 de ani. A fost înmormântat la capela St George de la castelul Windsor.

George al V-lea

Rege al Hanovrei

Date personale Nume la naștere Georg Friedrich Alexander Karl Ernst August Născut 27 mai 1819 Berlin, Prusia Decedat 12 iunie 1878 (59 de ani) Paris, Franța Înmormântat Capela St George, Castelul Windsor Părinți Ernest Augustus I de Hanovra Frederica de Mecklenburg-Strelitz  Frați și surori Prințesa Frederica Wilhelmina a Prusiei Prince Carl of Solms-Braunfels[*] Prince Frederick of Prussia[*]  Căsătorit cu Maria de Saxa-Altenburg Copii Ernest Augustus, Prinț de Hanovra Prințesa Frederica de Hanovra Prințesa Maria de Hanovra Cetățenie  Regatul Hanovra  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei  Ocupație politician  Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Casa de Hanovra Rege al Hanovrei Domnie 18 noiembrie 1851 – 20 septembrie 1866 Predecesor Ernest Augustus I de Hanovra Duce de Cumberland și Teviotdale Domnie 18 noiembrie 1851 – 12 iunie 1878 Predecesor Ernest Augustus I de Hanovra Succesor Ernest Augustus II

* 1893: Ducele Maximilian Emanuel în Bavaria,^[1] (germană Maximilian Emanuel, Herzog in Bayern; 7 decembrie 1849 – 12 iunie 1893) a fost membru al Casei de Wittelsbach. A fost al zecelea și cel mai mic copil al Ducelui Maximilian Joseph și a soției acestuia, Prințesa Ludovika de Bavaria. ^[1]Maximilian Emanuel a fost fratele Elisabetei de Bavaria, împărăteasă a Austriei și regină a Ungariei.

Ducele Maximilian Emanuel

La 20 septembrie 1875, la Ebenthal, Austro-Ungaria, Maximilian Emanuel s-a căsătorit cu Prințesa Amalie de Saxa-Coburg și Gotha, al patrulea copil și a doua fiică a Prințului August de Saxa-Coburg și Gotha și a soției acestuia, Prințesa Clémentine de Orléans.^[1] Maximilian Emanuel și Amalie au avut trei fii:^[1]

• Siegfried August Maximilian Maria, Duce în Bavaria (10 iulie 1876 – 12 martie 1952)^[1]
• Christoph Joseph Clemens Maria, Duce în Bavaria (22 aprilie 1879 – 10 iulie 1963). S-a căsătorit cu Anna Sibig (18 iulie 1874 – 1 ianuarie 1958)^[1]
• Luitpold Emanuel Ludwig Maria, Duce în Bavaria (30 iunie 1890 – 16 ianuarie 1973)

Maximilian Emanuel

Ducele Maximilian Emanuel în Bavaria

Date personale Născut 7 decembrie 1849 München, Regatul Bavariei Decedat 12 iunie 1893 (43 de ani) Feldafing, Regatul Bavariei Înmormântat Abația Tegernsee  Cauza decesului gastric ulcer[*]  Părinți Maximilian Joseph, Duce de Bavaria Prințesa Ludovika de Bavaria  Frați și surori Karl Theodor, Duce de Bavaria Duke Ludwig Wilhelm in Bavaria[*] Elisabeta, împărăteasa Austriei Maria Sofia de Bavaria Ducesa Elena de Bavaria Mathilde Ludovika, Ducesă de Bavaria Ducesa Sophie Charlotte de Bavaria  Căsătorit cu Prințesa Amalie de Saxa-Coburg și Gotha Copii Ducele Siegfried Ducele Christoph Ducele Luitpold Cetățenie  Germania  Ocupație politician ofițer  Activitate Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Casa de Wittelsbach

* 1918: Maria Anna Friederike (17 mai 1836 - 12 iunie 1918) a fost prințesă a Prusiei.

Tânăra Ana.

Ana a fost cel mai mic copil din cei trei ai Prințului Carol al Prusiei și ai soției sale, Prințesa Maria de Saxa-Weimar-Eisenach.

Ca tânără și frumoasă prințesă, ea s-a aflat în centrul atenției curții. În iarna anului 1852 tânărul împărat Franz Joseph I al Austriei a întâlnit-o la Berlin, s-a îndrăgostit de ea și a cerut-o de soție. Însă la acea vreme Ana era logodită și, ca o complicație în plus, printre oamenii de stat prusaci existau puternice sentimente împotriva unei alianțe cu Austria.

La 26 mai 1853 Ana s-a căsătorit cu Prințul Frederic Wilhelm de Hesse la Palatul Charlottenburg din Berlin. Ana a fost a doua soție a soțului său, care cu noua ani mai înainte a trăit experiența dramatică ca iubita sa soție, Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna a Rusiei, să moară la naștere. El n-a trecut niciodată peste această pierdere care a avut loc la un an după ce se căsătorise cu Alexandra, și se crede că acesta a fost motivul relației sale politicoase însă distantă cu Ana.

Frederic și Ana au avut șase copii:

• Prințul Frederic Wilhelm al II-lea de Hesse (1854–1888); nu s-a căsătorit; a murit pe mare într-o călătorie de la Batavia la Singapore.
• Prințesa Elisabeta Alexandra Charlotte de Hesse (1861–1955); căsătorită cu Prințul Ereditar Leopold Friedrich de Anhalt (fiu al lui Frederic I, Duce de Anhalt) și au avut copii.
• Prințul Alexandru Frederic de Hesse (1863–1945); căsătorit cu baroneasa Gisela Stockhorner von Starheim, au avut copii.
• Prințul Frederic Karl de Hesse, rege al Finlandei (1868–1940); căsătorit cu Prințesa Margaret a Prusiei, au avut copii.
• Prințesa Marie-Polyxene de Hesse (1872–1882).
• Prințesa Sybille Marguerite de Hesse (1877–1925); căsătorită cu baronul Friedrich von Vincke (divorțată în 1923).

Ana a fost o femeie inteligentă care a prezidat la Curte un salon unde se întâlneau artiști, muzicieni inclusiv Johannes Brahms, Clara Schumann, Anton Rubinstein și Julius Stockhausen. Ea însăși era o pianistă de talent care a studiat cu Theodor Kullak.^[1]

S-a convertit la catolicism în 1901, lucru care a dus la complicații politice.^[2]

Ana a murit la 12 iunie 1918 la Frankfurt la vârsta de 82 de ani.

Prințesa Ana a Prusiei

Prințesă Frederic Wilhelm de Hesse-Kassel

Date personale Nume la naștere Maria Anna Friederike Născută 17 mai 1836 Berlin Decedată 12 iunie 1918 (82 de ani) Frankfurt Înmormântată Fulda Cathedral[*]  Părinți Prințul Carol al Prusiei Prințesa Maria de Saxa-Weimar-Eisenach  Frați și surori Prințul Friedrich Karl al Prusiei Marie Luise Anna von Preußen[*]  Căsătorită cu Frederic Wilhelm de Hesse Copii Prințul Frederic Wilhelm Elisabeta, Prințesă Ereditară de Anhalt Prințul Alexandru Prințul Frederic Karl Prințesa Marie-Polyxene Prințesa Sybille Cetățenie  Prusia  Religie Biserica Catolică  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri prințesă landgrave[*] Familie nobiliară Casa de Hohenzollern

* 1918: Marele Duce Mihail al Rusiei, Mihail Alexandrovici Romanov (în limba rusă: Михаил Александрович Романов), numit uneori și Țarul Mihail II (n. 22 noiembrie 1878 (S.N. 4 decembrie) - d. cca. 12 iunie 1918), a fost fiul țarului Alexandru al III-lea și fratele țarului Nicolae al II-lea.

Mihail a început o relație cu Natalia Sergheievna Șeremerevskaia, o femeie care nu avea origine nobilă, de două ori divorțată. Cei doi s-au căsătorit în 1912, după nașterea în 1910 a singurului lor copil. Țarul Nicolae II a înnobilat-o pe soția fratelui său, aceasta devenind Contesa Brasova, iar fiul ei Contele Brasov.

Pe 2 martie (stil vechi)/15 martie (stil nou) 1917, Împăratul Nicolae II a abdicat în favoarea fratelui său, spunând: "Lăsăm moștenire succesiunea Noastră fratelui Nostru, Marele Duce Mihail Alexandrovici și îi dăm binecuvântarea Noastră la urcarea sa pe tron." [1]

O zi mai târziu, (3 martie/16 martie 1917), Mihail a semnat o proclamație în care afirma: "Sunt ferm hotărât să-mi asum puterea supremă numai dacă asta este dorința marelui nostru popor, car trebuie acum, prin vot universal și prin reprezentanții lor în Adunarea Constituantă, să-și stabilească o formă de guvernare și noi legi fundamentale pentru statul nostru rus." [2]Timp de o zi, Mihail a sperat că va fi ales de popor drept conducător, lucru care nu s-a întâmplat.

Istoricii au păreri împărțite, dacă să-l considere pe Mihail țar sau nu. S-ar putea accepta că a domnit o zi, dar nu a condus efectiv Imperiul. Toate argumentele pro și contra sunt doar de natură științifică, atâtă vreme cât monarhia în Rusia a încetat de facto să existe odată cu abdicarea lui Nicolae II, iar Mihail nu a fost niciodată încoronat, nu a fost niciodată recunoscut de popor drept conducător, iar fratele său este acceptat ca ultimul țar adevărat.

Surse de încredere, atât din arhivele rusești cât și din străinătate, indică faptul că Mihail a fost executat în suburbiile orașului Perm pe 12 iunie 1918. Ordinul de execuție se pare că a fost dat de șefii locali ai CEKA.

Marele Duce Mihail Alexandrovici

Date personale Nume la naștere Mihail Alexandrovici Romanov Născut 22 noiembrie 1878 Palatul Anichkov, Tsarskoye Selo, Imperiul Rus Decedat 12 iunie 1918 (39 de ani) Perm, Republica Sovietică Federală Socialistă Rusă Cauza decesului omor (plagă împușcată[*])  Părinți Alexandru al III-lea al Rusiei[1][2][3] Dagmar a Danemarcei[3]  Frați și surori Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei Marea Ducesă Olga Alexandrovna a Rusiei Nicolae al II-lea al Rusiei Marele Duce Alexandru Alexandrovici al Rusiei Marele Duce George Alexandrovici al Rusiei  Căsătorit cu Natalia Brasova Copii George, Conte Brasov Cetățenie  Imperiul Rus  Religie creștinism ortodox[*]  Ocupație politician personal militar[*]  Apartenență nobiliară Titluri împărat și autocrat al întregii Rusii[*] Familie nobiliară Casa de Holstein-Gottorp-Romanov Împărat și autocrat al întregii Rusii[*]  Domnie 15 martie 1917 – 16 martie 1917 Predecesor Nicolae al II-lea al Rusiei

* 1950: Eugen Cristescu (n. 3 aprilie 1895, Oituz, Bacău, România – d. 12 iunie1950, Mănăstirea Văcărești, România), a fost șeful Serviciului Special de Informații al României în perioada 12 noiembrie 1940 - 1 martie 1945.

Imediat după preluarea puterii, după reușita puciului anticarlist, Ion Antonescu l-a eliminat pe Mihail Moruzov din fruntea Serviciului Special de Informații-SSI, care aparținea de Marele Stat Major al armatei și l-a numit în locul său pe Eugen Cristescu (la data de 15 noiembrie 1940), trecând această instituție în subordinea Președinției Consiliului de Miniștri. Moruzov, arestat împreună cu adjunctul său, Niky Ștefănescu, au fost încarcerați la penitenciarul Jilava, care se afla în custodie legionară. La scurt timp după arestare ei au fost asasinați de o echipa de legionari (Masacrul de la Jilava) în noaptea de 26-27 noiembrie 1940.

Horia Sima, vice prim ministru, președintele partidului de extremă-dreaptă (fascist) Garda de Fier și șeful mișcării legionareera interesat de eliminarea lui Moruzov pentru a ascunde faptul că fusese informator ^{[necesită citare]}, iar Antonescu avea profunde resentimente față de cel care, consi­dera el, făcea și desfă­cea jocurile oculte la Palatul Regal. (Moruzov adunase despre viitorul mareșal un consistent dosar com­promițător). Antonescu l-a urmărit pe Moruzov chiar și după moarte, încercând să distrugă imaginea de profesionist celui care, după părerea unor autori, ridicase spionajul românesc la nivelul elitei mondiale^[1].

Noul director general al SSI, absolvent al seminarului teologic din Iași și al Facultății de drept a Universității din Iași în iunie 1920. și-a început cariera în secția de informații (Siguranță) din Direcția Generală a Poliției, unde a fost avansat treptat, până la funcția de director. S-a remarcat prin modul în care a combătut mișcarea legionară. A fost demis din această funcție de către Carol al II-lea deoarece adunase informații asupra Elenei Lupescu, amanta regelui (și viitoare soție), fapt denunțat de către Moruzov. A îndeplinit funcția de director general clasa I, la Președinția Consiliului de Miniștri. A fost trimis în străinătate de Statul român pentru specializare în tehnica polițienească la Viena, Varșovia, Cracovia, Praga, Berlin, Haga, Bruxelles, Paris, Roma, Napoli, Genova. În urma insistențelor lui Nicolae Titulescu în vremea când acesta era Ministrul României la Londra a fost admis pentru studii la Scotland Yard la Londra asupra problemelor internaționale de poliție

Din cauză că România se pregătea de război, SSI-ul reorganizat de Cristescu s-a orientat în principal asupra Uniunii Sovietice, iar pe linie internă, împotriva partidului comunist și a mișcării legionare. Astfel, după unele surse, la 23 august 1944, din cei 1.150 membri ai Partidului Comunist^[3], mai mult de jumătate ar fi fost informatori ai serviciilor secrete, printre aceștia numărându-se și lideri marcanți ca Emil Bodnăraș^{[necesită citare]}.

SSI-ul a avut de supravegheat organizațiile de spionaj străine care activau în România, cele maghiare, bulgare și cele 11 agenții germane. SSI și-a făcut datoria, reușind să culeagă informații de peste Prut, dar și să transmită conducerii statului avertismente asupra imensului potențial militar și economic al URSS. Una dintre marile realizări a SSI a fost aflarea datei raidului american asupra Ploieștiului - 1 august 1943 - cu o săptămână înainte ca acesta să aibă loc.

Deși loial aliaților germani, la ordinul lui Antonescu, SSI a tatonat șansele unui eventual armistițiu, ajutându-se de șeful confreriei masonice, Jean Pangal, de Grigore Gafencu, fost ministru de externe și de mulți alții.

La fel ca predecesorul său, Mihail Moruzov, Cristescu a condus serviciile secrete românești cu suficient profesionalism, considerându-se «funcționar de stat», adică obligat să servească interesele statului mai presus de orice. Cristescu a reușit performanța de a nu-și politiza instituția. A asigurat o ordine financiară strictă. El a introdus sistemul de remunerare a personalului pe criterii de calitate și merit, fiind „complet interzis ca un salariat să se intereseze de situația celuilalt”.

În declarația sa din 6 octombrie 1944 afirma: „SSI a fost un serviciu de informații al statului român, public, nu clandestin, condus de legi, norme și regulamente precise”, accentuând că SSI este un serviciu de informații și nu unul de execuții și crime. După istoricul Cristian Troncotă, conform documentelor de arhivă, Cristescu nu ar fi fost implicat în «seria asasinatelor de stat» din timpul lui Carol al II-lea, adică lichidarea liderilor legionari, iar sub regimul antonescian, în masacrele de la Jilava, Snagov și Strejnic. În procesul pogromului de la Iași, judecat în anul 1948, Cristescu a fost audiat ca martor și nu ca inculpat^[4].

În timpul războiului, agenții americani și britanici prinși și anchetați de SSI, locotenent-colonelul George Chastelain, căpitanul Ivor Porter și căpitanul Mețianu Silviu (român)^[2] au primit un regim de arest deosebit de blând. Activitatea opoziției a fost tolerată și protejată (deși Hitler îl sfătuia pe Antonescu spunând că un om ca Iuliu Maniu ar fi fost de mult spânzurat în Germania). Între anii 1943-1944, SSI i-a protejat și pe unii opozanți de stânga sau comuniști: Petru Groza, Ion Gheorghe Maurer, Mihai Beniuc (chiar angajat în SSI pentru a nu fi trimis pe front)^{[necesită citare]}. Printre agenții SSI s-au numărat cântăreața Maria Tănase, scriitorul Zaharia Stancu și multe alte personalități ^{[necesită citare]} a căror activitate e greu de reconstituit, întrucât în arhiva SSI nu există nici un dosar de informator din perioada 1928-1944, fie pentru că SSI nu întocmea dosare, fie pentru că au fost distruse.

Generalul Aurel Aldea, participant direct la evenimentele din 23 August 1944, în mărturiile sale cuprinse în dosarele Securității, declară:

„Eugen Cristescu, șeful Serviciului Secret, chemat de generalul Sănătescu la Palat, a refuzat să vină. Cum s-a aflat mai târziu, s-a consultat cu generalul Tobescu Constantin de la Inspectoratul General al Jandarmeriei și împreună s-au dus la Legația Germaniei, pentru a comunica ceea ce se petrece la Palat.”^[5] Conform altei opinii ^[6] cei doi fugari au parcurs un lung periplu prin diferite localități ale țării, căutând să stea cât mai mult în umbră până la limpezirea situației politice și militare.

La data de 1 septembrie 1944, Eugen Cristescu și-a înaintat demisia, acceptată formal de generalul Constantin Sănătescu, iar eliberarea de jure a acestuia s-a făcut prin Decretul nr. 568/1 martie 1945^[7] . Din mărturia generalului Aldea reiese că în momentul crucial, prin faptul că a fugit să ceară ajutor german pentru a-și salva patronul (și propria persoană), «omul lui Antonescu» s-a impus asupra «funcționarului de stat». De altfel, Cristescu a fost considerat întotdeauna - și s-a mândrit cu asta - ca omul de taină al lui Ion Antonescu - declarându-i colegului de celulă Gabriel Bălănescu:

„Este cea mai mare cinste a vieții mele că am fost la un pas în urma acestui om (Antonescu)

După 23 august 1944, Cristescu s-a refugiat cu o mare parte din arhiva sa în comuna Bughea, din județul Muscel, unde a fost arestat. La 24 septembrie 1944, în cadrul grupei Antonescu, a fost transportat și anchetat în URSS, apoi retransmis României.

La 17 mai 1946, prin sentința Tribunalului Poporului, au fost condamnați la moarte 11 acuzați: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, generalul Constantin Vasiliu, Gheorghe Alexianu, generalul Constantin Pantazi, Radu Lecca, generalul Nicolae Macici, Eugen Cristescu, ș.a. Alți zece acuzați au fost condamnați la închisoare. În urma intervenției ministrului justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, regele Mihai I a comutat pedeapsa ultimilor șapte condamnați, printre care Pantazi, Leca, Macici și Cristescu, la muncă silnică pe viață. După mărturia lui Lucrețiu Pătrășcanu la propriul său proces, Cristescu i-ar fi promis, contra salvării de la moarte, lista agenților britanici în România.

A decedat la 12 iunie 1950, în Penitenciarul Văcărești. Cu toate acestea au circulat zvonuri care au susținut că ar fi fost văzut în libertate și pe deplin sănătos ulterior acestei date. Există bănuiala că ar fi fost folosit și de către comuniști, până prin anii 1960^[9]. Singurul document oficial cu valoare de probă este actul de deces cu nr.607, din 13 iunie 1950, care a fost eliberat de spitalul central al Penitenciarului Văcărești, unde este menționat că: „moartea lui Eugen Cristescu se datorează sclerozei cardiovasculare, iar cadavrul nu prezintă nici un semn de violență” ^[8].

SSI-ul a fost desființat. La 30 august 1948, prin Decretul nr. 221 și sub coordonarea consilierilor sovietici lua ființă Direcția Generală a Securității Poporului (D.G.S.P.).

·         1954: A murit  poetul, prozatorul şi criticul literar Nicolae Davidescu. S-a nascut pe 24 octombrie 1888 la Bucuresti. Dupa absolvirea studiilor liceale se inscrie la Facultatea de Litere din Capitala pe care insa n-a absolvit-o. In anul 1905, prin intermediul lui Al T. Stamatiad il cunoaste pe Ovid Densusianu, conducatorul revistei de orientare simbolista „Viata noua”, in paginile careia publica   versuri, note si traduceri. Tot Stamatiad il introduce in cenaclul lui Al. Macedonski si il ajuta sa debuteze in 1906 cu poezia „Ardoare” in ziarul „Prezentul”. A realizat si traduceri, mai ales din poezia franceza, si a editat opera literara a poetilor simbolisti sau de factura parnasiana, contribuind esential la intelegerea si cunoasterea creatiei lor. De asemenea, a tradus si din opera lui Villiers de l’Isle Adam (Nuvele, 1911) si Th. Gautier (Arria Marcella, 1911). Opera lui Davidescu este intregita de scrieri in proza si piese de teatru. A publicat placheta La Fantana Castaliei in 1910, piesa Iov in 1911, povestirea Zana din fundul lacului (1912). A fost ales vicepresedinte al Societatii Scriitorilor Romani si premiat pentru romanul Conservator et C cu Premiul „C.A.Rosetti” si cu premiul „Ministerului Artelor” (1928) pentru Vioara muta. In anul 1948 este arestat si condamnat pentru antisemitism la cinci ani de inchisoare. A murit cu putin timp inainte de a-si ispasi pedeapsa, pe 12 iunie 1954.

·         1956: A murit  prozatorul şi traducătorul Ioachim Botez; (n. 1884).

·         1969: Józsi Jenõ Tersánszky, scriitor, dramaturg maghiar născut în Baia Mare (n. 1888). În primul război mondial participă ca voluntar şi este trimis pe frontul italian, unde în 1918 cade prinzonier. După eliberarea din prinzonierat în 1919, se întoarce la Budapesta, unde în scurt timp publică romanul Viszontlátásra, drága… (La revedere, dragă…), în care descrie propriile sale experienţe de pe front. Romanul scris încă în 1916, adăugit şi reviuzuit în anul editării, este considerat de critica de specialitate o creaţie remarcabilă a scrierilor antirăzboi din literatura maghiară, fiind totodată consacrarea autorului ca scriitor de prim rang.
* 1976: Gopinath Kaviraj a fost un filosof indian din provincia Bengal.

Gopinath Kaviraj

·         1977: A murit F. Brunea-Fox (pseudonimul lui Filip Brauner), reporter, jurnalist şi traducător; (n. 1898). Evreu de origine, a fost  unul din cei mai cunoscuţi reporteri interbelici care, alături de Geo Bogza, a pus bazele reportajului literar românesc. A fost redactor la ziarele Dimineaţa (1925-1937) şi Adevărul (1932-1937), unde  a făcut primii paşi in jurnalism sub îndrumarea directorului Constantin Mille. A publicat si în revista de stânga Cuvântul liber (1933-1936). După interzicerea, în 1937, a cotidianelor Dimineaţa şi Adevărul, de către guvernul Octavian Goga – A.C. Cuza, activitatea lui Brunea-Fox s-a diminuat, el colaborând doar la publicaţii periodice. Printre gazetele şi revistele la care a mai colaborat se pot aminti   de asemenea pubicaţiile evreieşti „Adam”, „Mântuirea”, „Puntea de Fildeş”, „Curierul israelit”. După 23 august 1944 şi în anii postbelici a lucrat o vreme la buletinul „Îndrumătorul cultural” şi a colaborat la „Adevărul” şi „Jurnalul de dimineaţă”, „România liberă”,„Scînteia”, la revistele Viaţa românească, Flacăra, „Răspântia” (a lui I. Ludo), „Viaţa militară”, „La Roumanie d’aujourd’hui” , „Veac nou” etc. De asemenea a scris evocări ale unor personalităţi politice româneşti ca Alexandru Averescu, Ion Gheorghe Duca, Dr.Nicolae Lupu, Constantin Argetoianu, Alexandru Vaida-Voevod.
A scris numeroase reportaje literare publicate în presa interbelică. Este autorul cărții „Orașul măcelului” (Jurnal al rebeliunii legionare din 1941, de la București), publicată în 1944. A realizat un număr însemnat de fotografii având ca temă socială situația evreilor în România. Printre reportajele sale cele mai cunoscute se pot menționa Aspectele vieții de provincie, Iașul, cetatea umbrelor, Târgul Moșilor, Insula Ada Kaleh, Nopți bucureștene, Trenul fantomă, Leproșii (despre „Infernul de la Lărgeanca"), Unde am să nasc?. A mai scris intre altele, despre tulburarile antievreiesti de la Borșa, Sighet șiOradea, și despre Evreii din Maramureș (în revista „Adam”). De asemenea a scris evocări ale unor personalități politice românești ca Alexandru Averescu, Ion Gheorghe Duca, Dr.Nicolae Lupu, Constantin Argetoianu, Alexandru Vaida-Voevod. A scris: 

• Nopți bucureștene 1927
• Cinci zile printre leproși 1928
• Pericolul stupefiantelor 1929
• Orașul măcelului. Jurnalul rebeliunii și al crimelor legionare, 1944. Reeditare la Editura Hasefer, București, 1997
• Hârca piratului. Peisaje dunărene, Editura Tineretului, București, 1957
• Porturi dunărene 1957
• Viața exploratorului arctic Constantin Dumbrăveanu
• Reportajele mele. 1927-1938, Editura Eminescu, București, 1979
• Memoria reportajului, Editura Eminescu, București, 1985  A tradus din literatura universală, uneori în colaborare cu soția, Lisette Daniel-Brunea.
  • Bengt Danielsson, Terry pe urmele lui Kon-Tiki (în original, C Bengt Danielsson, Kapten Villervalle, Saxon & Lindströms Förlag, 1963.), Editura «Ion Creangă», [București], 1970
  • Robert Louis Stevenson, Comoara din insulă (în original, Treasure Island), editura Ion Creangă, București, 1983; editura Niculescu, București, 2005.
  • Lion Feuchtwanger Războiul evreilor (cu Lisette Daniel-Brunea)

Filip Brunea-Fox
Date personale
Născut	18 ianuarie 1898
Decedat	12 iunie 1977 (79 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist traducător poet

·         1980: A murit traducătorul Andrei Ion Deleanu; cunoscut, în special, ca autor al traducerii adnotate în limba română a sonetelor shakespeariene; a tradus şi din Cronin, Priestley, Faulkner, Thomas Mann; (n. 1903).

·         1982 - A murit Karl von Frisch, fiziolog si naturalist austriac, laureat al Premiului Nobel pentru fiziologie si medicina, împreuna cu Konrad Lorenz si Nikolaas Tinbergen, pentru cercetarile sale în domeniul psihologiei instinctive comparate (n.20.11.1886).

·         1995: Arturo Benedetti Michelangeli, pianist italian (n. 1920)

·         2003: Gregory Peck, actor american (n. 1916). Gregory Peck (nume la naștere, Eldered Gregory) (n. 5 aprilie 1916, La Jolla, California – d. 12 iunie 2003, Los Angeles, California) a fost unul dintre cei mai celebri actori americani de după război. El a reprezentat etica morală a marelui ecran. „A arătat simplitatea unui mare om și măreția unui om simplu”, a spus despre el actrita Audrey Hepburn, pentru care Peck a reprezentat cel mai mare actor al timpurilor noastre. A primit in anul 1962 Premiul Oscar.

Gregory Peck

Gregory Peck în Gentleman's Agreement

·         2011: A decedat omul de afaceri Mihai Cârciog. El a înfiinţat în anii ’90 revistele Expres, Expres Magazin, Infractorul, Telegraf – Constanţa, Academia Caţavencu, Cuvântul, Vip, posturile Tele 7abc, SOTI NEptun, TV89 Timişoara. (n. 1 octombrie 1940). A fost unul dintre fondatorii cotidianului Evenimentul zilei.
* 2011: Laura Ellen Ziskin^[1] (n. 3 martie 1950  – d. 12 iunie 2011) a fost o producătoare americană de film. În 1990, Ziskin a fost singurul producător executiv al comediei de succes Pretty Woman. Ziskin a devenit prima femeie care a produs emisiunea de televiziune Premiile Academiei singură, producându-le pe cele din 2002 și pe cele din 2007. 

Laura Ziskin
Date personale
Născută	3 martie 1950 San Fernando Valley, California, Statele Unite
Decedată	12 iunie 2011 (61 de ani) Santa Monica, California, United States
Cauza decesului	Cancerul de sân
Căsătorită cu	Julian Barry (Divorțată) Alvin Sargent (1991–2011)
Număr de copii	1
Copii	Fată
Cetățenie	SUA
Ocupație	Producător de film
Activitate
Alma mater	Universitatea Californiei de Sud[*] USC School of Cinematic Arts[*]
Ani de activitate	1976–2011
Premii	Crystal Award[*] (2002)

·          2012: Elinor Ostrom, politolog american, laureat al Premiului Nobel (n. 1933)

·         2012: Henry Hill, mafiot american de origine italiană (n. 1943)

·         2012: A decedat sculptorul Marcel Guguianu; atras în special de sculptura monumentală, a realizat ansambluri statuare, busturi în bronz şi marmură reprezentând mari personalităţi ale culturii şi ştiinţei; (n. 28 iunie 1922, Barlad). A fost casatorit cu renumita mezzo-sopranã Viorica Cortez. A participat la expoziţii la  Budapesta, Roma, San Marino, Napoli, Aradjelovač, Belgrad, Montpellier, Paris, Sao Paolo, New York, Ankara, Mali, Washington, Sevilla, Miami. O colecţie muzeală ii poartă numele la Contess Madelaine din New York. În 1992 s-a creat Fundaţia „Marcel Guguianu”. 
Expoziții personale:

• 1949 România
• 1973 România
• 1975 România
• 1976 România
• 1976 Danemarca - Odense - Kulturhaus
• 1978 Italia - Roma - Galeria "Toni Nelli"
• 1979 Italia - Roma - Academia Româna
• 1981 San Marino - The Art Gallery, Palatul Turismului
• 1983 Franța - Montpellier, "VIGAN"
• 1989 S.U.A. - New York - Countess Madeleine Galleries
• 1991 S.U.A. - Retrospectiva Countess Madeleine Galleries
• 1992 S.U.A. - New York - Centrul Cultural Român
• 1993 S.U.A. - New York
• 1993 România - Bucuresti , Ministerul Afacerilor Externe
• 1993 S.U.A. - Washington D.C., Ambasada României
• 1994 S.U.A. - Washington D.C., Very Specials
• 1994 S.U.A. - Northampton, Massachusetts, Smith College
• 1994 S.U.A. - Washington INTELSAT
• 1995 S.U.A. - Washington, Banca Mondială
• 1996 S.U.A. - Washington, Banca Mondială
• 1996 Craiova - Retrospectiva
• 1997 Fondul Monetar International - Washington D.C.
• 2007 Retrospectiva Marcel Guguianu Sala Dalles,București

1972 Placheta de onoare a Bienalei din Napoli
1972 Diploma Senne’ a „Academiei Internaţionale Pontzen”
1975 „Palme d’or” al Academiei de Arta si Cultura din Napoli, Italia 
1981 Medalia de aur şi placheta de onoare a Republicii San Marino (1981),
1983 Premiul I la concursul Nissida D’Oro
1974 „Diploma de Merit” a Academiei din Pontzen, Italia
1995 Membru al diviziei de cultură a Băncii Mondiale, Washington;
Statueta „Ciocârlia” devine Emblema diviziei de cultura a Bancii Mondiale, Washington
Premiul special al Academiei Româno-Americane pentru sculptura „Ionel Jianu”
1996 Varianta „Ciocârliei” – Premiul perpetuu PROVICTORIA în cinematografie
1997 Cetăţean de Onoare al municipiului Bârlad
1999 Cetăţean de Onoare al municipiului Mehedinţi
2001 Medalia de Aur a Academiei de Arte din Brazilia
2002 Ordinul Steaua României în grad de cavaler
2004  Este menţionat în celebrul Dicţionar Who s Who
2004 Omul Anului 2004,Institutul Biografic American
2006 Cetăţean de Onoare al Municipiului Bucureşti
2009 Steaua Marelui Priorat General Magistral al Romaniei al Ordinului Suprem Militar al Templului din Ierusalim.
Cu ocazia aniversării a 80 de ani de viaţă şi peste 60 de ani de activitate (11 iulie 2002), a primit înalta distincţie Steaua României în Grad de Cavaler, din partea preşedintelui României, Ion Iliescu, în cadrul unei ceremonii la Palatul Cotroceni.

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Cuv Onufrie cel Mare și Petru Atonitul; Harți

• Marea Britanie: Sărbătoare națională. Anglia (în engleză Sunet England) este cea mai mare și cea mai dens populată țară din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Până în anul 1707 Anglia a fost un regat independent, Regatul Angliei. În 1707 acesta a fuzionat cu Scoția, dând astfel naștere Regatului Marii Britanii. Pentru unii, Anglia este sinonim cu Marea Britanie sau chiar cu Regatul Unit, lucru care însă este incorect și-i atinge pe scoțieni, galezi și nord-irlandezi.
• Republica Filipine: Ziua națională. Declararea independenței. Filipine este o țară insulară în Asia de Sud-Est, în Oceanul Pacific, cuprinzând arhipelagul cu același nume. În 1521, Fernando Magellan debarcă în Cebu și Matacan și inaugurează epoca cuceririi spaniole (în 1571 se formează orașul Manila). În 1898, statul Filipinez își proclamă independența. Tratatul de pace de la Paris din 1898, care încheie Războiul Hispano-American, cedează arhipelagul Statelor Unite, care înăbușă în anul 1901 mișcarea de eliberare națională. În 1935 este ales primul președinte național al țării, Manuel Luis Quezón. Arhipelagul este ocupat între 1942 și 1945 de trupele japoneze. La 4 iulie 1946, se proclamă republică independentă. Președintele Ferdinand E. Marcos (1965-1986) promovează o politică de modernizare a vieții economice și sociale, dar și un regim autoritar. În 1983 este asasinat Benigno S. Aquino, Jr., un lider al opoziției. După demisia lui Ferdinand Marcos, este aleasă președinte (între 1986 și 1992), Corazon Aquino, văduva liderului asasinat.
• Federația Rusă: Ziua națională. Rusia (în rusă Росси́я / Rossia), oficial Federația Rusă (Росси́йская Федера́ция / Rosiiskaia Federația), este o țară care se întinde pe un teritoriu vast în Europa și Asia. Cu o suprafață de 17.101 081 km², Rusia este cea mai întinsă țară din lume, aproape de două ori mai mare decât teritoriul celei de-a doua țări ca întindere, Canada. În ciuda întinderii sale, Rusia este doar a opta țară din punct de vedere al numărului de locuitori. Rusia are frontiere terestre cu următorii vecini (în sens trigonometric, de la nord-vest la sud-est): Norvegia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Kazahstan, China, Mongolia și Coreea de Nord. De asemenea, se află foarte aproape de Statele Unite ale Americii, Canada, Armenia, Iran, Turcia și Japonia. SUA se află la o depărtare de numai 3 km în Insulele Diomede, (una sub controlul Rusiei, cealaltă sub controlul SUA), iar Japonia (Hokkaido) se află la o depărtare de 20 km de Insulele Kurile. În timpul Uniunii Sovietice, Rusia era republica dominantă a uniunii. În zilele noastre, Rusia este o țară independentă și un membru cu o mare influență în Comunitatea Statelor Independente. Până în 1991, țara s-a numit, în mod oficial, Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă, iar după prăbușirea URSS este considerată succesoarea de drept în problemele internaționale ale desființatei URSS. Cea mai mare parte a teritoriului, populației și producției industriale ale Uniunii Sovietice – una dintre cele două superputeri ale lumii, a rămas în      Rusia. După prăbușirea URSS, rolul Rusiei pe scena lumii a fost diminuat mult în comparație cu cel al URSS. În octombrie 2005, statisticile oficiale arătau că populația a scăzut cu mai mult de o jumătate de milion de cetățeni, ajungând la un număr de 145 de milioane de oameni.
• Brazilia: Ziua Îndrăgostiților (Dia dos Namorados). Brazilia (portugheză Brasil), oficial Republica Federativă a Braziliei (Sunet República Federativa do Brasil), este o republică      federativă formată din 27 de unități federative — Districtul Federal și 26 de state. Țara este împărțită administrativ în 5.564 de municipii. În 2008 avea o populație de 189.612.814 de locuitori și o suprafață de 8.511.965 km², ocupând 47% din teritoriul continentului sud-american. Comparată cu celelalte țări ale lumii, Brazilia ocupă locul al cincilea după numărul populației și aceeași poziție după suprafață. Fiind a noua putere economică din lume și cea mai mare din America Latină, Brazilia are astăzi o influență internațională mare, atât la nivel regional cât și la nivel global. De asemenea, aproximativ 15-20% din biodiversitatea mondială se concentrează aici, exemple ale acestei bogății fiind Pădurea Amazoniană, Pantanal și Cerrado.

VA URMA