MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 19 IUNIE 2020

PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR; SFATURI UTILE

ARTE 19 Iunie

MUZICĂ 19 Iunie

Harp Violin & Voice - Classical Music

Morning Jazz Music - Happy and Relaxing Jazz Cafe Bossa Nova Music for Positive Day

The Greatest Disco Songs - Best Disco Songs Of All Time - Super Disco Hits

ЛУЧШИЕ ХИТЫ НЕДЕЛИ 2020 - Топ музыки в июне 2020 года - Самая известная русская песня 2020

POEZIE 19 Iunie

Gabriel Georgescu

Debutează sub pseudonimul literar G. Mavrogheni în „Vremea” (1934), cu poezia Epicritica bucuriei. Colaborează la „Vremea”, „Floarea de foc”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Luceafărul” din Sibiu, Pământul din Călăraşi, „Familia”, „Cronica sătmăreană”, „Pagini literare”, „Afirmarea” etc. În timpul vieţii a publicat un singur volum de poezii originale, Poemul fărăflăcări (1934). A lăsat în manuscris, pregătit pentru tipar, un al doilea volum, Copilul-floare. Sub semnătura T. Konstantinov, C. Simonov şi I. Şarcov a publicat pseudotălmăciri (în fapt, poeme proprii).

Traducător din poezia franceză, rusă şi maghiară, a publicat (singur sau în colaborare) traducerea unor poeme de Ady Endre, Verlaine, Baudelaire, Kiss Jeno, precum şi o Antologie a poeziei franceze (I, 1974). În periodice, a publicat, de asemenea, numeroase tălmăciri din Apollinaire, Aragon, Mallarme, Rimbaud, Valery, Puşkin, Petofi, Pablo Neruda. S-a păstrat, în arhiva lui Georgescu, o susţinută corespondenţă cu Tudor Vianu (1950-1960) şi Perpessicius (1950-1958).

Poemul fără flăcări (1934) este selecţia exigentă dintr-o creaţie de peste trei decenii (1934-1966), ordonată cronologic în două cicluri reprezentative pentru o dramă existenţială acută. Simbolul implicat fundamental e Ianus: „faţa spre trecut”, sarcastică şi disperată („şi mă văzui deodată cu faţa împietrită / halucinată umbră prin mine cum treceam”), e un rezultat al deziluziei erotice, al dispreţului faţă de mediul provincial ipocrit, al ameninţării fascismului, alimentând, la un loc, un orgoliu exacerbat.

Intervin, ca o tranziţie bruscă, „fericitele metamorfoze / triumful răzbunării prin candoare”, înfăţişând „faţa spre viitor”, ridată de ani şi de sentimentul „ratării”, dar jubilând în adoraţia pentru fiica sa. „Copilul-floare” e şansa nesperată dintr-un „târziu avar al unui rest de vreme”, în joc exaltat de ipostaze: „singurul meu prieten”, „inima şi cortul meu”, „inelul” (între generaţii) - până la o transfigurare totală: „Sufletul meu e-n zâmbetu-gingaş [...] fraged de petale / din buna humă care mă ascunde”.

Poezia lui Georgescu e o „mască” şi ca factură: un simbolism decadent se deghizează alternativ, romantic sau expresionist, în variaţii de virtuozitate, cu abundenţă de aluzii livreşti, subtil confesive (Ulisse, Clitemnestra, Orfeu, Don Quijote, opoziţia Eugenie Grandet-Marmeladova etc.). Absenţa „flăcărilor” din „poem” (rămas de „jar”, „cenuşă”, „fum”) e metafora unor combustii de nemărturisit şi semnifică penitenţa deliberată („Undeva, în pustiu, dau mâna cu leprosul”) în vederea unei duble mântuiri: „Arborescente limpezi de lumini / fac din nelinişti, temeri şi coşmare / stihomitii cereşti: copil şi crini”. Câteva stridenţe („păsări floride”, „maşinatele safire”, „zări contracturate”) se pierd în ansamblu.

BIOGRAFIE

George Călinescu

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București — d. 12 martie 1965, Otopeni ) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Își semnează întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspîndită în perioada interbelică.

Pe 19 iunie 1899, se naște la București Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan. Copilul e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu ”femeia în casă” și copilul, se mută la Botoșani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iași. Aici Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) e înscris la Școala ”Carol I”, de pe lîngă Liceul Internat. În 1907, Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu ( și se cuvine precizat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea – evitată consecvent de scriitorul însuși –, atît în exprimarea orală, cît și în scris, a prenumelui ”George”). Se mută la București în 1908. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrității.

Primele două clase primare le face la Iași, la Colegiul Carol I, celelalte două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, și își încheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr și pe cele universitare la Bucureşti, la Facultatea de Litere și Filozofie. Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă oferită de Academia din România, instituție de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pîrvan.

În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh. Șincai și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. Episodul foarte amuzant al primei întîlniri a celor doi viitori soți este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea nunții. Editează, de asemenea, revistele Sinteza în (1927), în colaborare cu alți scriitori, și două numere din revista sa personalăCapricorn în (1930). Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eșec financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă rețeta criticii aplicate literaturii române. Cele două reviste constituie astfel un soi de poligon de încercări. Dar poate cea mai fertilă experiență e cea de cronicar la revista Viața românească, începînd cu 1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În 1933 va inaugura în Adevărul literar și artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul cărții de eseuri.

Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creanga, ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, pînă în anul morții, în 1965.

Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începînd de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului.

Intelectual cu idei de stînga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al doilea publica în Revista Fundațiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, G. Călinescu a aderat, după abdicarea regelului Mihai și instaurarea comunismului, în 1947 la noua ideologie, surîzîndu-i, bineînțeles, avantajele practice obținute de pe urma acestei adeziuni.

A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova, Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953) , publicîndu-și impresiile de călătorie în aceste două volume.

În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începînd cu 1956 reintră în viața literarã printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului) ținută în săptămînalul cultural Contemporanul.

Începînd cu anii 1955-1956 și pînă la moarte (12 martie 1965), el va fi ”reabilitat” și se vor formula numai aprecieri pozitive privind angajarea sa civică, activitatea sa de intelectual democrat din perioada interbelică. Își retipărește aproape întreaga operă, cu excepția Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru, este înconjurat de onoruri, e premiat și omagiat.

În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsînd ”o operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).

Biografie

Ovid Aron Densușianu

Ovid Aron Densusianu (numele de familie pronunțat Densușianu; n. 29 decembrie 1873, Făgăraș – d. 9 iunie 1938, București) a fost un filolog, lingvist, folclorist, istoric literar și poet român, membru titular al Academiei Române și profesor la Universitatea din București.

· 1873 – Se naște la Făgăraș pe 29 decembrie, având o întreagă descendență de cărturari. Făcând parte dinfamilia Densușianu, Ovid a fost fiul lui Aron Densușianu, poet și critic literar, profesor de limba latină și literatură română la Universitatea din Iași. Aron și Nicolae Densușianu, autorul cunoscutei lucrări Dacia preistorică, au fost fiii parohului din Densuș, Bizantius Pop și al Sofiei.

· 1880 - 1890 – Clasele primare le urmează la Satul Lung, Făgăraș, Brașov, Iași.

· 1881 – Se mută împreună cu familia la Iași, unde își va continua studiile la Liceul Național și la Școala Instituțiilor Unite.

· 1890 – Susține bacalaureatul, după care se înscrie la Facultatea de Litere din Iași, avându-i ca profesori pe Alexandru Philippide și A. D. Xenopol.

· 1892 – Își ia licența „magna cum laude” la Iași cu lucrările Studiu comparativ între epopeea greacă și românăși Ilustrando Quintiliani sententia, satira tota nostra est.

· 1893 – Este numit profesor la un liceu din Focșani. În perioada următoare călătorește la Berlin în vederea aprofundării studiilor. Publică în „Revista critică-literară” articole de istorie și critică literară, precum și lingvistică (Aliterațiunea în limbile romanice, Rotacismul în dialectul istrian).

· 1894 - 1896 – Își continuă la Paris la École des Hautes Etudes, unde va obține titlul de diplomat cu teza La Prise de Cordres et de Sébillée, chanson de gest du XII-ème siècle, urmată de un studiu și un glosar bine documentate.

· Studiază la Paris sub îndrumarea profesorului Gaston Paris texte medievale franceze. Își ia doctoratul cu un studiu filologic asupra unui text francez din secolul al XIV-lea: Der „Roman de la comtesse d'Anion” von Jean Maillart.

· 1897 - 1901 – Este numit provizoriu la Catedra de istoria limbii și literaturii române de la Universitatea din București, unde deschide primul curs cu o lecție despre „Obiectul și metoda filologiei”. Devine titularul Catedrei de filologie romanică cu privire specială asupra limbii române, începând din 1901 până la sfârșitul vieții sale.

· 1898 – Publică Buletinul „Studii de filologie română”.

· 1901 – Îi este publicată la Paris opera fundamentală Histoire de la langue roumaine, volumul I, Les origines, în care sunt strânse informații vaste asupra formării și evoluției limbii române. Este ales membru corespondent al Academiei Române.

· 1905 – Este distins cu Premiul „Bibesco” al Societății de Lingvistică din Paris. Înființează la București Societatea de Filologie, în cadrul căreia prezintă comunicări cu tematică lingvistică pe care le va publica mai târziu în „Buletinul Societății Filologice”.

· 1907 – Împreună cu I.-A. Candrea, publică Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A - putea). Îl preocupă problema ortografiei limbii române, aducând la cunoștință Academiei părerile sale în legătură cu normelor limbii literare.

· 1913 – Întemeiază Institutul de Filologie și Folclor.

· 1914 - 1916 – Ține la Universitate un număr de prelegeri asupra simbolismului francez.

· 1918 – Devine membru activ al Academiei Române, unde va ține discursul de recepție Școala latinistă în limba și literatura română. Barbu Delavrancea.

· 1921 - 1922 – Se află la Praga.

· 1923 – Este ales membru de onoare al Societății de Etnografie.

· 1924 – Devine membru al Societății de Lingvistică de la Paris.

· 1923 - 1928 – Înființează o nouă revistă, „Grai și suflet”, publicație a Institutului de Filologie și Folclor.

· 1925 – Inițiază convocarea unui Congres al filologilor români și susține comunicarea Vorbirea populară din puncte nouă de vedere.

· 1938 – Se stinge din viață la 8 iunie, fiind înmormântat la cimitirul Bellu. Apare volumul II, Le seizième siècle, din Histoire de la langue roumaine.

Ovid Densusianu a întemeiat și a condus revistele Viața nouă (1905-1925) și Grai și suflet (1923-1938). A studiat fenomenele de limbă în strânsă legătură cufolclorul și etnografia. Este creatorul școlii lingvistice de la București. Studiile sale se remarcă prin bogăția documentării, claritatea expunerii, prin grija pentru obiectivitatea științifică, alterată însă uneori de limitele mecaniciste ale concepției neogramatice căreia i-a fost atașat. În domeniul literaturii, Densusianu a fost unul dintre promotorii curentului simbolist în România, el însuși publicând poezii sub pseudonimul Ervin.

Operă (selectiv)

· Histoire de la langue Roumaine - Istoria limbii române (2 volume, Histoire de la langue roumaine - Les origines 1901, si Histoire de la langue roumaine - Le XVIème siècle 1938), prima mare operă de sinteză consacrată originii și evoluției limbii române (până în secolul al XVI-lea inclusiv)

· Graiul din Țara Hațegului (1915)

· Sufletul latin și literatura nouă (2 volume, 1922)

· Viața păstorească în poezia noastră populară (2 volume, 1922-1923)

· Literatura română modernă (3 volume, 1929-1933)

· Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine, în colaborare cu I.-A. Candrea (1907-1914)

· Graiul nostru, împreună cu I.-A. Candrea și Theodor Sperantia, o culegere de texte dialectale românești (2 volume, 1906-1907).

Adanca privire - Adrian Paunescu

Scrisoarea a IV-a - Mihai Eminescu

Scrisoarea V - Mihai Eminescu

TEATRU/FILM 19 Iunie

În regia Malvina Urşianu

Biografie Malvina Urșianu

Regizoarea si scenarista Malvina Urșianu s-a născut la 19 iunie 1927, in comuna Gușoieni, județul Vâlcea, intr-o familie de boieri.
A studiat Istoria Artelor la Institutul de muzeografie, paleografie si biblioteconomie de la Arhivele Statului si a urmat cursul experimental de cinematografie ținut de regizorul, scenaristul si actorul Jean Georgescu. A studiat singura filmele regizorilor străini si isi începea cariera ca asistenta de regie pentru documentarele lui Jean Georgescu numite Petrolul si Pădurile. A fost asistenta acestuia si la regizarea filmelor In sat la noi, Directorul nostru, apoi asistenta lui Dinu Negreanu la realizarea filmului Nepoții gornistului, a Marietei Sava si a lui Victor Iliu la regizarea filmului Mitrea Cocor.
Prima regie personală a fost cea a filmului Bijuterii de familie (1957), inspirat din nuvela lui Petru Dumitriu, dar in timpul filmărilor a fost intreruptă, a continuat cu Vânt de martie, tot după o din nuvela a lui Petru Dumitriu, filmul având aceeași soartă. In 1958 i s-a înscenat un proces de demascare si a fost acuzata de sabotaj ideologic si anticomunism, a fost arestată si închisă, iar timp de 8 ani a fost interzisă in cinematografie.
In perioada 1968-1987 a realizat 8 filme: Gioconda fără surâs (1968), Serata (1971), Trecătoarele iubiri (1974), Întoarcerea lui Voda Lapușneanu (1979), Liniștea din adâncuri (1982), Pe malul stâng al Dunării albastre (1983), O lumină la etajul zece (1984), Figuranții (1987), la care a scris scenariile si pe care le-a regizat, a urmat o alta pauza de 8 ani, caci se înăsprise cenzura comunista. Pentru ca nu putea regiza filme dupa scenariile scrise de altcineva, si-a intrerupt activitatea.
A revenit in 1995 cu filmul de televiziune Aici nu mai locuiește nimeni, al cărui scenariu fusese refuzat de cinematografie, in anul 2002 a apărut filmul Ce lume veselă. In anul 2003 i s-a decernat premiul special al juriului la Premiile Uniunii Cineaștilor din România pentru acest film, marcând retragerea Malvinei Urșianu din activitate.
A fost căsătorită cu scriitorul si publicistul Paul Anghel, decedat in 1995.

Filme regizate de Malvina Ursianu

· Ce lume veselă... (2002)

· Aici nu mai locuiește nimeni (1995)

· Figurantii (1987)

· O lumina la etajul zece / O lumină la etajul zece (1984)

· Pe malul stâng al Dunării albastre (1983)

· Liniștea din adâncuri (1982)

· Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu (1980)

· Trecătoarele iubiri (1974)

· Serata (1971)

· Gioconda fara suras / Gioconda fără surâs (1967)

Filmografie - scenarist

· Ce lume veselă... (2002)

· Aici nu mai locuiește nimeni (1995)

· Figurantii (1987)

· O lumina la etajul zece / O lumină la etajul zece (1984)

· Pe malul stâng al Dunării albastre (1983)

· Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu (1980)

· Trecătoarele iubiri (1974)

· Serata (1971)

· Gioconda fara suras / Gioconda fără surâs (1967)

· Bijuterii de familie (1957)

Filmografie - regizor secund

· Directorul nostru (1955) - regizor secund

Filmografie - asistent regie

· Petrolul (1949) - asistent regie

Cu Irina Petrescu

Biografie Irina Petrescu

Irina Petrescu (*19 iunie 1941 Bucuresti). Intrase la Filologie, dar... a absolvit „Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale” (IATC) din București, promoția 1963, la clasa prof. Ion Șahighian, asistent regizorul David Esrig.

A fost descoperita inca din timpul studentiei, datorita regizorului Savel Stiopul, care o vazuse cu parintii ei la un restaurant. O chemase sa dea probe pt. un proiect de film in 1959, care nu s-a mai realizat, probe ce fusesera vazute si de regizorul Liviu Ciulei, care tocmai cauta o interpreta tanara pt. filmul lui astfel incat a distribuit-o in rolul principal Ana Strejan din "Valurile Dunarii” (1960). Urmeaza imediat roluri in: "Nu vreau sa ma insor” (1960), parteneri Toma Caragiu si Geo Barton, in regia lui Manole Marcus, "Poveste sentimentala” (1961), in regia lui Iulian Mihu, „Pași spre Lună” (1964) ca Artemis si in „Strainul” (1964) - eleva Sonia cu Stefan Iordache, Serban Cantacuzino, in regia lui Mihai Iacob.

In 1965 joaca in regila lui Ion Popescu Gopo rolul Fetei-vrajitoare din filmul sau "De-aș fi... Harap Alb” (1965), avandu-i ca parteneri pe Florin Piersic si Cristea Avram.

In acelasi an Lucian Pintilie o ia sa joace intr-un film deosebit: "Duminică la ora 6/Duminică la ora șase” (1966) - studenta la arhitectura Anca, partenera lui Dan Nutu (premiat la Mamaia in 1965 si la Mar del Plata in 1966), cu care va juca si in „Diminețile unui Băiat cuminte” (1967) - Mariana in regia lui Andrei Blaier in 1966.

Actrita se afla practic in drum spre Hollywood, cand soarta a lovit-o necrutator, ucigand-ui ambii parinti intr-un accident rutier... Alt necaz mare o ajunge cand o fasneata mai tanara ii seduce partenerul...

"Seful Sectorului Suflete” (1967) - Magdalena, dupa piesa cu acelasi nume a lui Alexandru Mirodan, partener Radu Beligan, regizor Gheorghe Vitanidis.

"Răutăciosul adolescent” (1968) - Ana, ecranizare dupa romanul lui Nicolae Breban, rolul Ana, partener Iurie Darie si Virgil Ogășanu, in regia lui Gheorghe Vitanidis (Premiul la Moscova in 1969).

In "Facerea Lumii” (1971) - Eva Filipache in regia lui Gheorghe Vitanidis, parteneri Liviu Ciulei, Colea Rautu, Clody Berthola, Dan Ionescu, Marga Barbu, film distins cu Premiul „ACIN” 1971.

Face cateva roluri importante în film, teatru radiofonic și teatru TV, în regia unor nume de prestigiu ca: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Gheorghe Vitanidis, Mihai Iacob, Virgil Calotescu, Ion Popescu - Gopo, Diu Tănase, Andrei Blaier, Manole Marcus, Iulian Mihu, Dan Pița, Mircea Veroiu fiind si cadru didactic.

Irina Petrescu s-a stins din viata pe 19 martie 2013 la Spitalul Elias din Bucuresti.

Filme cu Irina Petrescu

Vezi filme

· Despre IULIAN MIHU, așa cum a fost; Despre NOI, așa cum suntem / (2009) - ea insasi

· Stratul cel mai adanc al orasului (1994) - lectura comentariului

· Domnișoara Christina (1992) - D-ra Mosca

· Hotel de lux (1992)

· Cei care plătesc cu viața (1991)

· Stâlpii societății (1988)

· Cantec in zori (1987) - Directoarea azilului

· Al patrulea gard, langa debarcader (1986) - Mama lui Milicä

· O lumina la etajul zece / O lumină la etajul zece (1984)